• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content
Lucrare Rise
 

Lucrare Rise

on

  • 2,364 views

 

Statistics

Views

Total Views
2,364
Views on SlideShare
2,364
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
39
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Lucrare Rise Lucrare Rise Document Transcript

    • CUPRINS Introducere - Noua genera ie de terorişti – o amenin are globală 4 Capitolul I - Terorismul interna ional 6 - Prezentare generală 6 - Scurt istoric al fenomenului terorist 8 - Acoperirea geografică a grupărilor teroriste 11 Capitolul II - Rela iile dintre Marea Britanie şi Irlanda 15 Capitolul III - Originile Armatei Republicane Irlandeze. Contextul 35 istoric al apari iei Armatei Republicane Irlandeze Capitolul IV - Activitatea Armatei Republicane Irlandeze 57 Capitolul V - Armata Republicană Irlandeză în mileniul al treilea 72 Concluzii 82 Bibliografie 86 Anexe 3
    • Introducere Noua genera ie de terorişti – o amenin are globală Secolul al XXI-lea aduce în aten ia comunită ii interna ionale o nouă problemă: o nouă amenin are la adresa securită ii interna ionale se conturează şi prinde amploare. Această amenin are o reprezintă terorismul. Este adevărat că organiza ii teroriste, precum şi atentate la adresa securită ii, au existat şi înainte de secolul al XXI-lea, dar niciodată atât de frecvente şi de grave. Evenimentele din ultimii ani, începând cu 11 septembrie 2001, au adus în prim-plan ideea că o nouă genera ie de terorişti s-a născut, o genera ie complet diferită de teroristul tradi ional, cu o altă educa ie, altă mentalitate, alte credin e, alte metode. O genera ie de terorişti mult mai inteligentă, care ridica probleme institu iilor de securitate din cauza faptului că ac iunile sale nu mai pot fi anticipate cu aceeaşi uşurin ă şi nici nu mai pot fi prevenite. Devine tot mai dificilă localizarea grupărilor teroriste şi combaterea fenomenului. Din acest motiv, devine tot mai acută necesitatea cooperării între state precum şi crearea unor noi institu ii şi organisme na ionale şi interna ionale care să fie capabile să prevadă direc iile de ac iune ale organiza iilor teroriste şi să ofere un răspuns prompt la atentatele organizate de grupările teroriste. Terorismul, ca fenomen, a constituit obiectul de studiu a multor specialişti în domeniul rela iilor interna ionale şi al securită ii. La fel şi grupările teroriste. Însă, având în vedere că, începând cu secolul al XXI-lea, s-a eviden iat o nouă genera ie de terorişti, mai organizată şi mai echilibrată în ac iunile sale, deci mult mai periculoasă, se impune o abordare nouă a problematicii terorismului. Studiile de până acum sunt depăşite şi devin inutile în contextul noilor direc ii pe care le ia terorismul interna ional. „Noul” terorist, aşa cum îl descrie Cristian Barna (2007), nu se distinge prin calitatea de membru în grupări bine organizate, cu structuri ierarhice, nu participă la manifestări publice şi nici nu manifestă adeziune fă işă pentru ideologiile fasciste sau naziste. Noua ideologie teroristă se caracterizează prin acte teroriste 4
    • gen „lupul singuratic”. Caracteristic „noului terorism” este adoptarea formei de organizare de tip re ea, cu o ierarhie minimă. „Noul” terorist este un om crescut într-un mediu organizat, căruia i s-au imprimat anumite credin e şi convingeri, precum şi ideea că el există pentru a îndeplini scopuri bine determinate şi care a beneficiat de cea mai bună educa ie şi instruc ie militară, este o persoană care se adaptează uşor în orice mediu şi în orice situa ie şi care ar fi capabil să se sacrifice pentru credin ele sale şi pentru binele grupului din care face parte. Prezenta lucrare îşi propune o analiză a fenomenului terorist şi a modului în care s-a dezvoltat acesta, a trăsăturilor sale şi a modului de organizare a celulelor teroriste, precum şi studiul amănun it al unei astfel de organiza ii teroriste (I.R.A.) şi încercările de adaptare a acestei grupări teroriste la cerin ele ”epocii terorismului”, având ca scop o mai bună în elegere a fenomenului terorist şi a motivelor care duc la săvârşirea de acte teroriste. Lucrarea reprezintă un element nou în literatura de specialitate, prin faptul că prezintă activitatea unei organiza ii mai pu in cunoscută şi mai pu in studiată (I.R.A.) şi încearcă să ofere mai multe informa ii care ar putea deveni necesare în abordarea novatoare ce se impune a fi făcută ”epocii terorismului”. 5
    • Capitolul I Terorismul interna ional Prezentare generală Terorismul reprezintă un mijloc de a insufla fiecărui individ sentimentul că următorul atac terorist îl poate viza direct, grupările teroriste încercând să submineze sentimentul de siguran ă al vie ii cotidiene. Scopul acestei strategii este determinarea societă ii civile de a face presiuni asupra factorilor de decizie, astfel încât aceştia să satisfacă solicitările grupării teroriste, popula ia devenind o unealtă în mâinile teroriştilor în promovarea agendei politico-ideologice. Nu este posibil să analizăm terorismul secolului al XXI-lea fără a aborda câteva din muta iile survenite în evolu ia acestui fenomen. Astfel, se impune a lua în calcul următoarele puncte-cheie în stabilirea diferen elor dintre terorismul clasic şi cel contemporan: • Grupările teroriste contemporane nu reprezintă entită i organiza ionale bine definite, care să dispună de un aparat de comandă vizibil, fiind mai degrabă organiza ii amorfe, mai pu in distincte; • Revendicările grupărilor teroriste clasice erau clar cunoscute, fiind de natură politică, na ională sau religioasă. În prezent, membrii acestora au îmbră işat ideea că independen a ac ională este benefică îndeplinirii ambi ioaselor tipuri de opera iuni planificate, remarcându-se o dorin ă sporită de a produce un număr mare de victime, în mod nediscriminatoriu; • Pentru unele grupări, terorismul reprezintă mai pu in un mijloc de a atinge un scop decât scopul însuşi. Termenul de terorism a fost folosit pentru prima dată în 1930, când a avut loc, la Bruxelles, ce-a de-a doua Conferin ă interna ională în domeniul unificării dreptului penal, în cadrul căreia se propune şi o defini ie: folosirea deliberată a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism ce constă în crime împotriva vie ii, libertă ii şi integrită ii fizice a unor persoane; 6
    • la fel, ac iunile îndreptate contra proprietă ii private sau de stat, în scopul realizării unor scopuri politice sau sociale. Mediile care conduc la apari ia terorismului le includ pe cel na ional şi interna ional, dar şi sub-na ional (universită ile, unde mul i terorişti au fost expuşi prima oară la ideologia marxist-leninistă sau la alte idei revolu ionare şi se implică în grupuri radicale, identificate drept principalul teren de recrutare)1. După ce au identificat unul sau mai multe dintre aceste medii, analiştii pot distinge între factorii permisivi (dau naştere unei strategii teroriste şi o fac atractivă pentru diziden ii politici) şi factorii situa ionali (care-i motivează pe terorişti), care facilitează izbucnirea violen ei şi condi iile preexistente de ac iune. Cauzele permisive includ urbanizarea, sistemul de transporturi, tehnologiile comunica ional, mass-media, procurarea cu uşurin ă a armelor şi lipsa unor strategii de securitate. La prima vedere metodele teroriştilor par aproape identice cu cele ale luptei de gherilă: atacarea popula iei, comiterea de asasinate şi luarea de ostateci. Însă, grupările de gherilă diferă de cele teroriste prin tendin a de a ac iona în grupuri mai mari, mai bine înarmate şi inten ia de a stabili un control teritorial. Teroriştii au beneficiat frecvent, în ac iunile lor, de sprijin din partea unor grupuri sau chiar a unor guverne străine, adesea constituindu-şi baze de antrenament şi re ele de finan are peste hotare. Actele teroriste propriu-zise nu s-au limitat la teritoriul na ional al ării vizate din punct de vedere politic, fiind atacate obiective şi interese ale acesteia din străinătate. Şi, nu în ultimul rând, au căzut victime cetă eni ai altor state decât cele care constituiau inta politică. Dincolo de această componentă transna ională, definitorie pentru diverse tipuri "mai vechi" de terorism, se apreciază că, despre terorismul transna ional propriu-zis, putem vorbi de la sfârşitul anilor 60, pe fondul unor evolu ii specifice în mediul interna ional. Expansiunea transporturilor aeriene a sporit mobilitatea teroriştilor şi, în plus, le-a oferit inte vulnerabile, în acest caz proliferând cazurile de deturnare. Creşterea semnificativă a sferei poten iale de audien ă a televiziunii le-a oferit teroriştilor 1 Hudson, Rex A., The Sociology and Psychology of Terrorism:Who becomes a Terrorist and Why?, Federal Research Division Library of Congress, Washington D.C., 1999, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima solu ie?, Colec ia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.31 7
    • mijloace eficiente de propagandă şi, în acelaşi timp, i-a ajutat să răspândească frica în popula ie. În sfârşit, afinită ile de interese şi convingeri au stimulat cooperarea între diverse organiza ii teroriste2. Preocupările teroriştilor sunt macro-preocupări, despre cum să schimbe o organizare socială sau politică la scară largă. Grupările teroriste tind să-şi justifice metodele insistând că au fost obliga i la acestea de ineficien a altor mijloace politice şi economice şi denun ă considerarea ac iunilor întreprinse de către aceştia drept acte de terorism. Componen ii acestor grupări afirmă că sunt mai degrabă luptători sau solda i în numele unei cauze, motivând că sunt for a i de circumstan e să folosească strategii, tactici şi metode teroriste, diferite de cele ale regimurilor sau statelor împotriva cărora luptă, mai bine echipate şi dispunând de alte instrumente de legitimare. Grupările teroriste se descriu a fi mişcări de eliberare na ională, luptători împotriva opresiunilor sociale, economice, religioase sau imperialiste, sau a oricărei combina ii între acestea, printre revendicările acestora numărându-se schimbarea ordinii sociale, conform ideologiei urmărite, aspira iile asociate cu credin e religioase, contracararea abuzurilor de ordin etnic, problemelor legate de mediu sau de chestiuni sociale controversate cum ar fi avorturile3. Scurt istoric al fenomenului terorist Terorismul nu este un fenomen nou, forme de manifestare violentă atipice fiind consemnate cu milenii în urmă. Stabilirea unui moment istoric anume, ca factor declanşator al fenomenului terorist, este un demers la fel de dificil pentru istorici, precum definirea cu acurate e a acestui fenomen, pentru cercetătorii ştiin elor sociale. Formele ini iale de manifestare a terorismului au avut la bază motiva ii religioase, primele grupări sociale care ar putea fi considerate teroriste 2 Kiras, James D., Terrorism and Gobalization, in John Bayilis, Steve Smith(eds.): The Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, edi ia a III-a, Oxford University Press, Oxford apud Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu – Sebastian, Manual de rela ii interna ionale, Editura Polirom, Bucureşti, 2006 3 Merari, Ariel: Terrorism as a Strategy of Insurgency, Terrorism and Political Violence, vol.5, no.4, Cass Publishing, London, 1993, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima solu ie?, Colec ia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.41 8
    • fiind Sicarii şi Zelo ii, de origine iudaică, care au apărut în timpul ocupa iei în timpul ocupa iei romane din Orientul Mijlociu, în secolul I î. Hr.4 Şi sus inătorii altor religii au recurs la metode care, în prezent, ar putea fi considerate teroriste, o astfel de grupare fiind Asasinii – o ramură a sectei musulmane şiite Ismaili ii, care au activat în secolul al XI-lea, în Orientul Mijlociu. Ca şi Sicarii, Asasinii îşi ucideau victimele în plină zi (mai ales politicieni sau clerici care refuzau să adopte versiunea purificată a Islamului, pe care aceştia o propovăduiau cu for a)5. Ca şi în cazul grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică din prezent, Asasinii credeau că sacrificarea vie ii proprii în asemenea ac iuni reprezenta un act de sacralitate, un garant al accederii necondi ionate în paradis. Cultul sacrificiului de sine a fost un element caracteristic şi în cazul atentatelor executate de Strangulatori, un cult religios indian a cărui adep i îşi strangulau, în mod ritualic, victimele (de obicei, călători aleşi la întâmplare) ca o jertfă adusă zei ei hinduse Kali, care simboliza teroarea şi distrugerea. O ideologie teroristă laică care să activizeze grupări sociale reprezentative, cu impact similar celor generate de credin ele religioase, nu a apărut până la Revolu ia Franceză din 1789, epocă în care istoricii au plasat apari ia conceptului de „terorism” ca derivat al „regimului terorii”, termenul cel mai adecvat pentru a descrie realită ile sociale şi istorice caracteristice Fran ei din perioada 1793-1794. Conceput ca un instrument de stat, „regimul terorii” a fost instaurat cu inten ia de a consolida puterea guvernului revolu ionar nou înfiin at şi de a-l proteja de elementele sociale şi politice considerate „subversive”. În virtutea acestei justificări, 40000 de persoane au fost executate prin ghilotinare. Revolu ia Franceză a luat sfârşit într-o baie de sânge, iar terorismul a dobândit conota ii negative, prin asocierea cu ac iunile sângeroşilor promotori ai acestui instrument de intimidare politică. Ca etapă distinctivă în evolu ia fenomenului terorist, înainte de izbucnirea primului Război Mondial, în Europa se prolifera un mod de ac iune politică, care 4 Rapoport, David C., Fear and Trembling. Terrorism in Three Religious Traditions, American Political Science Review, vol.78, no.3, 1984, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima solu ie?, Colec ia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.15 5 Burgess, Mark , A brief history of terrorism, 2003, www.cdi.org 9
    • mai târziu va primi numele de terorism de stat. Anii 1930 au fost martorii unui val de asasinate politice prin mijloace teroriste, Liga Na iunilor Unite propunând semnarea unor conven ii care să reglementeze prevenirea şi pedepsirea terorismului, precum şi crearea unui tribunal interna ional. În perioada interbelică, terorismul s-a manifestat tot mai mult ca o reac ie a diferitelor categorii sociale şi grupări politice împotriva măsurilor opresiv luate de regimurile totalitariste din Germania nazistă, Italia fascistă şi Rusia stalinistă. Mai recent, dictaturile militare din ări ca America de Sud sau Africa au fost acuzate de folosirea unor astfel de metode ca unelte ale politicii de stat. În anii 1960 şi 1970, numărul grupărilor descrise ca teroriste a crescut incluzând nu doar mişcări de eliberare na ională şi etnic-separatiste precum Organiza ia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), Patria Bască şi Libertatea (E.T.A.) sau Armata Republicană Irlandeză (I.R.A.) ci şi grupări extremiste de stânga (comuniste) precum Fac iunea Armata Roşie (fosta R.F.G.) şi Brigăzile Roşii (Italia) sau de dreapta (neo-fasciste). Ca şi grupările teroriste anticolonialiste, multe din grupările etnic-separatiste şi extremiste au adoptat metode teroriste pentru a-şi face publice scopurile politice urmărite. La mijlocul anilor 1980, aşa-zisul terorism de stat a reapărut, manifestându- se printr-o serie de atacuri împotriva unor obiective americane sau occidentale din Orientul Mijlociu. State precum Iran, Iraq, Siria şi Libia s-au eviden iat ca principali sponsori ai terorismului. Atacul din 11 septembrie 2001 asupra complexului World Trade Center al S.U.A. a arătat lumii întregi cât de periculos poate fi radicalismul religios când apelează la tehnici teroriste şi faptul că o nouă genera ie de terorişti, mult mai abilă şi mai inteligentă, s-a născut. 11 septembrie 2001 a marcat începutul „epocii terorismului„, marcată printr-o serie de atentate sângeroase, cum sunt cele din Moscova (23 octombrie 2002), Beslan (2 septembrie 2004), Madrid (11 martie 2004). Noua genera ie teroristă se caracterizează prin atentate evidente asupra unor puncte importante şi asupra unor zone vitale din lumea occidentală. 10
    • Acoperirea geografică a grupărilor teroriste Atentatele teroriste din 11 martie 2004, de la Madrid sau din 7 iulie 2005, de la Londra, precum şi separatismul basc sau nord-irlandez indică faptul că Europa devine din ce în ce mai mult inta atacurilor teroriste. Pe lângă amenin area terorismului autohton, afluxul considerabil de imigran i musulmani, proveni i din regiunea Orientului Mijlociu, furnizează numeroase ocazii pentru membrii grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică de a se infiltra. Separatismul istoric dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, precum şi separatismul basc în Spania au reprezentat principala cauză a fenomenului terorist în Europa. În statele din sud-estul Europei şi în fostele republici sovietice, eliberarea de sub influen a ideologiei comuniste a dezlăn uit disensiunile confesionale şi etnice mocnite, un exemplu fiind teroarea instaurată în Bosnia sau în Republica Cecenă. Cele mai îngrozitoare exemple de teroare în masă au putut fi observate în Ruanda, Africa, unde genocidul practicat, care a făcut sute de mii de victime, a eviden iat rolul pe care criteriul etnic îl joacă în confruntările dintre mili iile armate şi grupările de opozi ie, marcate de o sălbăticie extremă fa ă de popula ia civilă. În Africa, atacurile coordonate împotriva unui avion de pasageri şi a unui hotel din Mombassa, Kenya, în noiembrie 2002 au demonstrat că acest continent este încă vulnerabil la terorism. În mod similar, în mai 2002, s-a produs un atac cu grenade asupra unui convoi american în Cabinda. Deşi nimeni nu a revendicat atentatul, se pare că atacatorii au fost separatişti cabindani, autorită ile angoleze sporind măsurile de securitate a companiilor private de petrol din Cabinda. Zona de conflict care a generat cele mai multe şi nemiloase ac iuni de terorism, începând cu războaiele arabo-israeliene din 1968 este Orientul Mijlociu. Iranul a continuat să încurajeze terorismul prin furnizarea de fonduri şi armament grupărilor teroriste Hamas şi Jihadul Islamic palestinian, precum şi Hezbollah-ul libanez, care şi-au continuat atacurile împotriva intelor israeliene, între inând astfel un climat de violen ă împotriva Israelului şi contracarând orice acord de pace între păr ile implicate. 11
    • În Asia Centrală, ce a mai rămas din celulele talibane şi din gruparea Al- Qaeda, sprijini i de simpatizan i, încă mai reprezintă un pericol pe teritoriul Afganistanului. Totodată, Pakistanul a devenit o destina ie preferată de terorişti, cu toate că acest stat a oferit un ajutor considerabil în capturarea acestora. În sud-estul Asiei, situa ia pare să se îmbunătă ească. Mişcarea de Eliberare a Tigrilor Eelamului Tamil din Sri Lanka demarând negocieri de pace cu guvernul, iar insurgen ii maoişti din Nepal declarând o încetare a focului. În Filipine, se poate observa o recrudescen ă a ac iunilor teroriste ini iate de grupările teroriste insurgente de extremă stângă, Partidul Comunist/Noua Armată Populară şi cele fundamentalist islamice, Frontul Islamic de Eliberare Moro şi Abu Sayyaf. În America Latină, For ele Armate Revolu ionare din Columbia este cea mai periculoasă grupare teroristă. Cei aproximativ 12 mii de membri ai F.A.R.C. au fost implica i în atentate cu bombă, asasinări, atacuri cu mortiere, răpiri de persoane, deturnări şi ac iuni militare conven ionale şi de gherilă, împotriva unor inte politice, militare şi economice columbiene. Principalele organiza ii teroriste6: 1. Abu Nidal Organization (A.N.O.): fondată de teroristul Abu Nidal, care a ac ionat în Orientul Mijlociu şi în Europa, anii 60-70, cu ac iuni îndreptate împotriva statului Israel şi a alia ilor săi occidentali; în anul 2002, Abu Nidal a fost găsit mort în Bagdad, după ani în care nu s-a mai ştiut nimic de el. 2. Abu Sayyaf Group (A.S.G.): cu baza în sudul Filipinelor (insula Jolo), militează pentru crearea unui stat musulman în regiune; a recurs la luări de ostatici din rândul turiştilor străini şi atentate cu bombă în oraşele Zamboanga şi Manilla. 3. Al-Qaeda: re ea globală, incluzând sute de celule dispersate pe toate continentele. Fondată la sfârşitul anilor 80 de Usama bin Laden, din foştii combatan i musulmani din Afganistan. Dispune de for ă şi organizare militară, de un mare poten ial financiar şi de o multitudine de conexiuni. În prezent, este adversarul cel mai de temut al S.U.A. pe plan mondial. Se afirmă implicarea organiza iei în pregătirea atentatelor de la W.T.C., dar sunt mult mai bine dovedite distrugerea ambasadelor americane din Nairobi (Kenya) şi Dar-es-Salaam 6 Strău iu, Eugen, Nate, Silviu, Introducere în studiul rela iilor interna ionale, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2004, p. 40 12
    • (Tanzania), scufundarea distrugătorului USS Cole, bombardarea bazelor americane din Arabia Saudită. 4. Frontul Islamic al Combatan ilor Marelui Orient, fondat la 1 august 1984, se prezintă drept o forma iune sunnită turcă, diferită de forma iunile politice islamiste reprezentate în parlament. Organiza ia a încheiat alian e cu forma iunea kurzilor separatişti şi extrema stângă revolu ionară. Specificul organizatoric este lipsa de ierarhie; ”fronturi” autonome func ionează la ini iativa oricărui membru, independent. intele sunt minorită ile na ionale, presa, statuile lui Ataturk, barurile, băncile. A revendicat atentatele de la Istambul din noiembrie 2003. 5. Septembrie Negru: comando palestinian (5 membri), care a asasinat membrii echipei olimpice a Israelului (9 sportivi), la Olimpiada de Vară din Munchen; acest atac a dat statului sionist pretextul declanşării unei campanii teroriste, de exterminare a civililor din taberele palestiniene de refugia i, soldată cu sute de mor i. 6. Al Fatah: organiza ie condusă de Yasser Arafat, cunoscută începând cu anii 70, ac ionând pentru eliberarea Palestinei; desfăşoară activită i militare, asimilate de către Israel cu terorismul, reactivată din septembrie 2000. 7. Mişcarea de Rezisten ă Islamică Hamas: cea mai puternică grupare palestiniană, condusă de şeicul Ahmed Yassini; utilizează atentate sinucigaşe, dar şi alte tehnici militare. Este considerată principalul inamic al statului evreu, militând pentru eliberarea Palestinei şi exterminarea invadatorilor israelieni. Între ine organiza ii medicale, caritabile şi institu ii de învă ământ. A cauzat moartea a peste 500 de israelieni, în ultimii doi ani de conflicte. 8. Irish Republican Army (I.R.A.): veche grupare militară, fondată în 1969, luptă pentru independen a Irlandei de Nord, cauză antagonică intereselor britanice. 9. Jihadul Islamic: grupare palestiniană puternică, asemănătoare cu Hamas, dar exclusiv militară. 10.Partidul Muncitoresc din Kurdistan (P.K.K.): forma iunea lui Abdullah Ocallan a purtat un lung şi sângeros război cu Turcia, pentru crearea unui stat na ional kurd pe teritoriul acesteia; liderul este condamnat la închisoare pe via ă. 13
    • 11.The Liberation Tigers of Tamil Eelam: grup secesionist, au luptat în Sri Lanka pentru crearea unui stat propriu în zona de sud-est a insulei; au utilizat cu precădere luptători kamikaze şi armate de copii, iar în prezent, iau parte la negocieri de pace. 12.Palestine Liberation Front (P.L.F.) şi 13.Palestine Liberation Organization (P.L.O.): ambele sunt forma iuni vechi, bine organizate şi cu mare experien ă, create în anii 60-70, în cadrul luptei comune a lumii arabe de eliberare a Palestinei. 14.Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (F.A.R.C.): forma iune extrem de violentă; utilizează fondurile enorme ale cartelurilor mafiote din Cali şi Medelin. Dispune de un arsenal de luptă foarte variat şi desfăşoară o gamă largă de activită i: distrugerea barajelor, a oleoductelor, maşini capcană, ambuscade, masacre generale, amplasare de dispozitive explozive, răpiri, trafic de stupefiante etc. 15. Organiza ia Revolu ionară 17 Noiembrie: a operat 25 de ani pe teritoriul Greciei. Era formată din studen i având în frunte un profesor universitar; a recurs la numeroase asasinate împotriva oficialilor şi militarilor americano-britanici cantona i pe teritoriul ării. 14
    • Capitolul II Rela iile dintre Marea Britanie şi Irlanda Pozi ia Irlandei de Nord în interiorul Regatului Unit este uşor şi frecvent în eleasă greşit. Se prezintă ca un paradox total: o imprimare reuşită a modelului Westminster care s-a orientat complet greşit: teritorii ultra-loiale pregătite să-şi demonstreze loialitatea prin acte de neloialitate şi o politică pe deplin conservatoare, care (din 1972) a devenit un loc de joacă pentru remodelarea constitu ională. Pentru o bună apreciere a acestui fenomen, este nevoie de observarea evolu iei istorice7. Actul Uniunii din 1800 a stabilit alipirea oficială a Irlandei la Marea Britanie, fiind creat un nou stat, „Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei" începându-si existen a la 1 ianuarie 1801 şi unind Anglia, ara Galilor, Irlanda şi Sco ia. Din 1801 până în 1922, întreaga insulă a Irlandei forma o parte din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. În marea parte a acestei perioade, Irlanda era condusă direct de către Parlamentul Regatului Unit din Londra. Irlanda s-a confruntat cu serioase dificultă i economice în secolul al XIX- lea, incluzând şi Marea Foamete din 1840. Problemele economice ale Irlandei erau par ial cauzate de dublarea popula iei şi de dimensiunea redusă a pământului arabil. Al i factori erau lipsa totală a unei infrastructuri a transporturilor: în anii dinaintea foametei, nu existau decât foarte pu ini kilometri de cale ferată şi nici un canal. Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost martorii unei campanii fără succes, pentru autonomia Irlandei (aşa numitele „regulile casei”8), urmată de eclipsarea na ionalismului moderat de către separatismul militant. Problema acestor „reguli ale casei” cerute de Irlanda a fost dominantă în politica Regatului Unit din această perioadă. 7 Arthur, Paul, Special Relationships: Britain, Ireland and the Northern Ireland problem, Blackstaff Press, Belfast, 2000, p. 14 8 În engleză, acestea sunt cunoscute sub denumirea de „Home Rules”. 15
    • De la sfârşitul secolului al XIX-lea, liderii irlandezi ai Ligii „Regulilor Casei”, predecesorii Partidului Parlamentar Irlandez au cerut un model de „regulă a casei”, cu crearea unui Parlament Irlandez subsidiar în interiorul Regatului Unit. Această cerere a dus la introducerea celor patru Proiecte de Lege, dintre care doar două, cel mai remarcabil fiind Actul Guvernului Irlandez din 1920 (care a creat Parlamentul Irlandei de Nord şi al Irlandei de Sud) au fost promulgate. În 1914, Irlanda părea să se afle la marginea unui război civil între Na ionalişti şi Voluntarii Unionişti cauzat de propunerea introducerii „Regulilor Casei” în Irlanda. În septembrie 1914, exact când s-a declanşat primul Război Mondial, Parlamentul Regatului Unit a adoptat, în sfârşit, cea de-a treia lege a „regulilor casei”, pentru a stabili autonomia Irlandei, dar a suspendat-o pe durata războiului. Înainte de sfârşitul războiului, Marea Britanie a făcut două eforturi de a implementa legea, prima dată în mai 1916 şi a doua oară în perioada 1917-1918, dar în timpul Conven iei Irlandeze, Na ionaliştii şi Unioniştii nu au fost capabili să se în eleagă în legătură cu termenii excluderii temporare sau definitive a oraşului Ulster din clauzele sale. În timpul rebeliunii din Dublin, 1916, unii lideri republicani s-au gândit să cedeze conducerea unei Irlande independente prin ului Joachim al Prusiei. La sfârşitul anilor 1910, după execu ia liderilor rebeliunii de către guvernul britanic şi după eşecul mişcării moderate pentru „regulile casei”, militan ii na ionalişti care au format partidul Sinn Féin şi ramura sa paramilitară, Voluntarii Irlandezi9, au început să câştige suportul poporului. În alegerile generale din 1918, partidul Sinn Féin a câştigat majoritatea locurilor, multe dintre ele nefiind contestate. Candida ii Sinn Féin aleşi au refuzat să se prezinte în cadrul Parlamentului Regatului Unit de la Westminster şi în loc, au înfiin at, la Dublin, un nou parlament revolu ionar sub numele de Dáil Éireann (Adunarea Irlandei)10. Din 1919 până în 1921, Voluntarii Irlandezi s-au angajat într-o luptă de gherilă împotriva armatei britanice şi a unită ilor poli iei para-militare cunoscute sub numele de Negrii şi Auxiliarii. Ambele păr i s-au angajat în ac iuni brutale; 9 Această organiza ie a primit mai târziu numele de Armata Republicană Irlandeză. 10 Acesta era parlamentul unicameral, revolu ionar al Republicii Irlanda. Adunarea era formată din 73 de membri ai partidului Sinn Féin, aleşi în urma alegerilor generale din 1918. Prima întrunire a Adunării a coincis cu începutul Războiului Anglo-Irlandez 16
    • Negrii şi Auxiliarii au provocat în mod deliberat incendii, arzând oraşe întregi şi torturând civilii. Voluntarii Irlandezi au atacat Loialiştii care au colaborat cu for ele Coroanei. Ca niciodată, între 1911 şi 1926, Irlanda Liberă a pierdut 34% din popula ia de religie protestantă. Irlanda de Nord a fost creată prin Actul Guvernului Irlandez din 1920. Aceasta a fost o parte dintr-o încercare de a satisface na ionaliştii prin stabilirea în Irlanda a două state semi-autonome: Irlanda de Nord şi Irlanda de Sud, ambele rămânând păr i ale Regatului Unit. Cu toate acestea, în timp ce Irlanda de Nord a devenit o realitate politică, institu iile politice din Irlanda de Sud au fost boicotate de na ionalişti şi astfel nu au devenit niciodată pe deplin func ionale. În 1921, Guvernul Britanic şi reprezentan ii na ionalismului irlandez au semnat un tratat conform căruia Irlanda urma să devină un dominion autonom al Commonwealth-ului Britanic, având un statut asemănător cu cel al Canadei, numit Irlanda Liberă. Irlanda de Nord, formată din şase jude e, era liberă să rămână în afara dominionului nou format şi să rămână parte integrantă a Regatului Unit. Cele două păr i ale Irlandei, Sudul predominant Catolic şi Nordul predominant Protestant aveau deja parlamente stabilite prin Actul Guvernului Irlandez din 1920. Tratatul din decembrie 1921 a finalizat conflictul armat dintre for ele Coroanei Britanice şi Armata Republicană Irlandeză – o entitate diferită de cele care folosesc această denumire astăzi. Pacea absolută nu a survenit în nici una dintre păr i pentru câ iva ani, în principal din cauza faptului că republicanii extremişti nu puteau fi satisfăcu i cu nimic altceva decât o republică, independentă de Marea Britanie şi care să includă întreaga Irlanda. Diferite tipuri de discriminare împotriva Catolicilor din Nord, care formau o treime din popula ie, au însemnat că nici o şansă nu a fost dată pentru a permite dezvoltarea politicilor non-sectante. Catolicii au sim it că ar putea să nu ob ină niciodată drepturi depline în cvasi-mini- statul Ulster, condus permanent de către Partidul Unionist din Ulster, maşina politică a majorită ii Protestan ilor. Pe de altă parte, Protestan ii din Nord s-au sim it sub asediu, deoarece statul bazat pe Dublin nu a renun at niciodată la preten iile asupra celor şase jude e care formau Irlanda de Nord. 17
    • Primele decade ale independen ei Irlandei după 1922 s-au confruntat cu un progres al oricărei ramuri a economiei dureros de încet. Irlanda post-colonială avea într-adevăr o economie rurală mică, fără infrastructură sau dezvoltare industrială, cu accent puternic pe agricultură şi blocată de politica subsidiară britanică într-o totală dependen ă de Regatul Unit pentru comer ul cu acesta. Guvernele irlandeze din acea perioadă erau obsedate de reconstruc ia civilă şi de înfiin area unor structuri politice, juridice şi administrative durabile în circumstan e dificile11. Dificultă ile economice aveau tendin a să plaseze diferen ele politice în perspectivă şi pentru marea parte a anilor 1920 şi 1930, rela iile anglo-irlandeze nu au atins niciodată acea culme a interesului public cum au făcut-o în anii imediat următori Primului Război Mondial. O parte a problemei era aceea că electoratul irlandez a fost cucerit de aşa- numi ii „Solda i ai Destinului” sau Fianna Fáil12, partid fondat de Eamon de Valera în 1932. Acesta şi-a reglementat diferen ele sub jurământul loialită ii şi şi-a ocupat locurile în Parlamentul Irlandez, în 1927. Când guvernul lui W.T. Cosgrave a fost înlocuit de partidul lui Eamon de Valera Fianna Fáil, în 1932, şansele ca o grani ă simbolică între Anglia şi Irlanda să supravie uiască foarte mult erau foarte mici. A urmat o perioadă de „război economic”, în care Valera refuză să plătească cotele anuale cuvenita Angliei conform vechilor acte de achizi ii a pământului, Anglia creşte cu 20% taxele vamale pentru bunurile irlandeze şi de Valera răspunde cu propriul program protec ionist. La 29 decembrie 1937, noua Constitu ie a Irlandei a intrat în vigoare. Aceasta se pronun a pentru Irlanda unită, schimbând denumirea statului din Irlanda Liberă în Irlanda. Generalul-guvernatorul a fost înlocuit cu Preşedintele Irlandei şi cu un nou prim-ministru, mult mai puternic, iar Consiliul Executiv a fost numit Guvern. Deşi avea un preşedinte, noul stat nu era o republică. Monarhul britanic a continuat să conducă teoretic ca Rege al Irlandei şi a fost folosit ca un instrument în rela iile diplomatice şi interna ionale, iar preşedintele Irlandei a fost trimis să execute func ii simbolice în interiorul statului, dar niciodată în afara lui. 11 Hussey, Gemma, Ireland Today. Anathomy of a changing state, Penguin Books, London, 1993, p. 240 12 Partidul Fianna Fáil era majoritar anti-britanic, dar existau grupuri politice în sudul Irlandei care sus ineau men inerea rela iilor anglo-irlandeze 18
    • În timpul anilor 1930, Westminster-ul era re inut în a introduce orice legisla ie controversată în legătură cu Irlanda de Nord ca să nu declanşeze orice probleme la nivel anglo-irlandez. Negocierile din 1938 s-au concentrat pe comer şi pe tratamentul minorită ilor. Ambele erau puncte dureroase pentru guvernul unionist. În timp ce exista un acord general că ceva trebuie făcut pentru a ajuta Irlanda de Nord, Secretarul Permanent al Trezoreriei, Sir Warren Fisher, a întins limitele acestui acord când a sugerat că prosperitatea Nordului „ar câştiga foarte mult dacă s-ar pune capăt împăr irii total ne-economice din prezent”. Declara ia a subliniat „amenin area inconsisten ei” care cuprindea argumente despre Irlanda de Nord: „Pe de o parte, miniştrii Regatului Unit şi Irlandei de Nord erau nerăbdători să accentueze că Irlanda de Nord era parte a sistemului economic al Marii Britanii; pe de altă parte, ei încercau să asigure un anumit gen de recunoaştere specială pentru Marea Britanie pe pia a irlandeză”13 În timpul celui de-al doilea război mondial, în care ara a urmat o politică de neutralitate, profund nepopulară printre britanici, Irlanda a fost capabilă să suporte privările economice din cauza industriilor autohtone (acestea s-au dovedit a fi fragile). În multe feluri, Irlanda urma un model post-colonial recunoscut: angajament ini ial şi obsesie pentru organizarea structurilor de auto-conducere, dorin ă pentru saturare proprie a economiei (înso ită de izolare în multe alte fe e ale vie ii na ionale precum cenzura), politici anti-export, toate fiind intensificate de loca ia geografică a Irlandei. În 1949, statul catolic a devenit formal Republica Irlanda, astfel separându- se de toate legăturile constitu ionale cu Marea Britanie. Armata Republicană Irlandeză a fost oprimată fără milă atât în nord, cât şi în sud în timpul celui de-al doilea război mondial şi a fost nevoie de câ iva ani pentru ca organiza ia să poată ac iona din nou. O campanie armată între 1956-1962 împotriva separării a fost un eşec. Începând cu 1960, se spune că I.R.A. şi-a vândut armele deoarece considerau 13 Arthur, Paul, op.cit., p. 26 19
    • conflictele viitoare ca fiind mai mult de natură politică decât militară. Începuse să se manifeste ca şi cum atitudinile sectante afectau ambele păr i. Venirea în func ie a căpitanului Terrence O’Neill, ca prim-ministru al Irlandei de Nord, în 1963, era un semn al acesteia. O’Neill a fost privit ca un moderat şi implicat într-un program de reformă modestă. Pentru prima dată de la separare, liderii celor două entită i politice irlandeze s-au întâlnit în 1965. Cu toate aceste au existat şoapte de nemul umire în legătură cu cele mai extremiste elemente ale comunită ii protestante. În august 1966, O’Neill l-a avertizat pe Wilson de necesitatea „unei scurte perioade pentru ca Ulster-ul să se obişnuiască cu noile reforme”. În 1967, s-a format Asocia ia Drepturilor Civile din Irlanda de Nord, prin colaborarea lui Dr. Conn şi a Patriciei McCluskey, care erau profund interesa i în a asigura catolicilor o împăr ire corectă a noilor camere ale consiliului, care le-a fost refuzată mult timp. Aceştia erau influen a i de climatul politic schimbător existent atât în Marea Britanie cât şi în Irlanda şi de exemplul campaniilor reuşite pentru drepturile civile din S.U.A. La 5 octombrie 1968, un marş al drepturilor civile, organizat de trei laburişti, membri al Parlamentului din Londra a mers înainte aşa cum era plănuit, deşi fusese interzis de Ministrul Afacerilor Interne al Irlandei de Nord, William Craig. Demonstran ii au fost ataca i pe traseu şi poli ia a folosit violen ă inutilă împotriva lor. Sus inut de guvernul britanic, O'Neill era pregătit să pună în aplicare programul de reformă, care includea o comisie de dezvoltare ce avea să înlocuiască autoritatea locală protestantă din Londra şi un avocat al poporului care să investigheze plângerile individuale. O'Neill era, totuşi, învăluit de ramura dreaptă a propriului partid. L-a concediat pe Craig iar al i doi miniştri şi-au dat demisia. A organizat alegeri în februarie 1969, sperând că politicile sale moderate vor fi sprijinite. Pentru prima dată în 24 de ani, propria sa circumscrip ie electorală a fost contestată şi O'Neill a fost ales cu un vot minoritar şi cu Paisley cât pe ce să îl învingă. Nu exista nici un fel de în elegere între candida ii catolici şi unioniştii modera i. 20
    • Victoria din aprilie a doamnei Devlin a fost o altă lovitură care i-a stârnit şi mai mult pe protestan ii extremişti. Mai multe demonstra ii au avut loc şi bombardarea serviciilor publice părea să indice incapacitatea guvernului O'Neill de a păstra ordinea. De aceea, el şi-a anun at demisia pe data de 28 aprilie. Maiorul James Chichester-Clark l-a înlocuit. Un alt factor în căderea lui O'Neill l-a reprezentat hotărârea lui de a introduce votul universal în alegerile locale. Irlanda de Nord încă păstra legi ale drepturilor cetă eneşti care limitau dreptul la vot la persoanele cu o calificare statutară precum de inătorii de averi sau arendaşii. Rezultatul a fost că în jur de un sfert din persoanele eligibile să voteze în cadrul alegerilor de la Westminster nu erau eligibile să voteze în alegerile locale pentru guvern şi mai multe voturi puteau fi pretinse de către persoanele care aveau mai multe proprietă i. Acest lucru i-a lovit pe catolici mai mult decât pe protestan i. Noul prim ministru a fost de acord să implementeze această măsură a reformei şi a proclamat amnistie pentru infractorii politici. Discursul doamnei Devlin a fermecat Camera Comunelor prin performan a sa extraordinară, dar atât Wilson cât şi Crossman au sus inut că acest discurs a fost negativ şi fără compromis. Ea cunoştea realitatea din spatele statisticilor, ştia că în Ulster, rata şomajului era mereu peste media din Regatul Unit, fiind de trei ori mai mare pentru catolici decât pentru protestan i. Ea şi singurul ei coleg din Belfast, Gerry Fitt cunoşteau realitatea discriminării împotriva catolicilor educa i, care plecau din provincie pentru a îşi găsi un loc de muncă şi realitatea discriminării din şantierele naval, unde majoritatea angaja ilor erau de religie protestantă. Crossman a remarcat cât de pu in ştia Cabinetul despre condi iile din Ulster. Se putea sus ine că O'Neill cunoştea lumea şi era deschis la influen e din exterior, dar cunoştea Ulster-ul? Atât el, cât şi succesorul său au fost separa i de marea parte a partidului lor prin educa ie, vorbire, maniere, stil de via ă şi avere. Asemenea oameni puteau men ine doar Unionismul lor, dar s-au dovedit incapabili să îşi conducă turma în noile păşuni, non-sectante. Cum criza din Ulster s-a adâncit, ei au fost da i la o parte. Chichester-Clark a plecat în martie 1971. 21
    • Ian Paisley a ieşit din ce în ce mai mult în eviden ă ca un lider autentic au unei păr i considerabile din opinia protestantă. Din nefericire, personalitatea sa era orientată mai mult spre scopuri distructive decât constructive14. În august 1969 s-au declanşat noi acte de violen ă. Marşul anual al Ucenicilor Protestan i i-a făcut pe catolici să se teamă de o trecere violentă prin teritoriul lor, Bogside. Au fost ridicate baricade. Timp de 48 de ore, catolicii au aruncat insulte, pietre şi bombe cu petrol în Corpul Jandarmeriei Regale din Ulster, care a răspuns cu gaz lacrimogen. Toate acestea au provocat tensiuni la Belfast. Acolo, au fost de asemenea ridicate baricade şi au izbucnit incendii (nu a fost clar cine le-a declanşat) între poli ie şi catolici. Cinci catolici şi doi protestan i au murit. Catolicii au fost evacua i din casele lor, care au fost apoi incendiate. James Callaghan, ca Secretar de Stat, a trimis trupe în Marea Britanie, pentru a restabili ordinea şi pentru a stabili condi iile unui armisti iu. A vizitat el însuşi zonele devastate. Au urmat mai multe promisiuni de reformă. Investiga iile oficiale au dovedit plângerile catolicilor. Comisia Cameron din septembrie 1969 a concluzionat că plângerile privind drepturile civile aveau „o bază substan ială în fapt şi erau într-un sens real, o cauză a dezordinii”. Raportul Hunt din octombrie a recomandat concedierea Brigadei Speciale B, o for ă de poli ie auxiliară, predominant protestantă şi dezarmarea poli iei obişnuite. Guvernul britanic a pus în aplicare aceste recomandări împreună cu înfiin area Regimentului de Apărare din Ulster, care trebuia să fie un corp non- sectar şi care suporta puterea civilă. Din nefericire, mul i catolici au văzut acest corp ca fiind doar Brigada Specială B în uniformă militară. Protestan ii erau furioşi din cauza pierderii acestei Brigăzi şi alte izbucniri au avut loc. La 11 octombrie, armata britanică a intervenit pentru a zdrobi izbucnirile protestan ilor din Shankhill, Belfast. Anii 1970 au început cu formarea unui nou partid politic care reprezenta interesele minorită ii catolice, Partidul Social Democrat Laburist. În provincie, au existat încercări de folosire a acestui nou grup ca o valvă de securitate politică. Pe 14 Childs, David, Britain since 1945. A political history, The third edition, Routledge, London, 1992, p. 205 22
    • 3 iulie 1970, 2000 de solda i ai armatei britanice au fost trimişi în zona Străzii Lower Falls pentru a căuta arme15. Catolicii au răspuns raidului aruncând pietre şi li s-a răspuns cu gaz lacrimogen. A fost introdusă o stare excep ională în încercarea de a aduce situa ia sub control, dar violen ele au crescut. În cei cinci ani ai guvernării lui O'Neill doar cinci oameni au murit în aceste manifestări. În anii următori, numărul de mor i a crescut16. Guvernul lui Heath a acceptat pachetul de reforme anun at de administra ia Wilson, dar era nevoie de timp şi de răbdare pentru a le implementa şi timpul era exact ceea ce lipsea. Health se confrunta cu tacticile de întârziere a celor mai mul i Unionişti din Ulster. Reforma trebuia implementată în cadrul regimului Stormont. În septembrie 1971, Edward Heath a purtat o serie de discu ii cu Brian Faulkner, care l-a înlocuit pe Chichester-Clark din func ia de prim-ministru în martie 1971 şi Jack Lynch, Prim Ministru al Republicii Irlanda. Dar aceste discu ii nu au avut nici un rezultat, iar bombardamentele şi asasinatele au continuat. Un incident negativ a avut loc în Bogside, pe 3 ianuarie 1972. Un marş al drepturilor civile a avut loc în ciuda interzicerii tuturor marşurilor. A existat un puternic dezacord în legătură cu cele întâmplate, dar marşul a luat final cu treisprezece catolici mor i şi şaisprezece răni i, ucişi de trupele britanice. Pe 30 martie 1972, constitu ia Irlandei de Nord a fost lăsată la o parte şi toate func iile executive şi legislative au fost transferate la Londra. William Whitelaw a fost numit Secretar de Stat al Irlandei de Nord având o autoritate specială de a se ocupa de această situa ie. După exact un an şi multe bombardamente, guvernul a publicat Ziarul Alb ”Irlanda de Nord: Propuneri constitu ionale”. Această publica ie propunea un nou sistem de trecere bazat pe alegeri prin reprezentare propor ională. Executivul va exercita puteri exercitate anterior de guvernul Stormont exceptând cele privind legea şi ordinea. Acestea aveau să rămână responsabilitatea Secretarului de Stat. Un referendum, boicotat de toate partidele sprijinite de catolici, a avut ca rezultat 57,4 % din voturile electoratului date în favoarea păstrării uniunii cu Marea Britanie. 15 Solda ii au găsit 50 de pistoale, 26 de carabine, 5 mitraliere şi o mare cantitate de muni ie în cele 3000 de case în care au căutat. 16 În 1973, 250 de persoane au fost ucise în Irlanda de Nord: 171 civili, 66 membri ai Regimentului de Apărare din Ulster sau ai armatei şi 13 poli işti. De la începutul acestui conflict până la sfârşitul anului 1973, au murit 927 de persoane, dintre care 207 erau membri ai trupelor britanice. 23
    • Alegerile pentru noua adunare au avut loc în iunie 1973. Negocierile au fost purtate atunci de Oficialii Unionişti, Partidul Alian ei şi Partidul Social Democrat Laburist pentru a stabili Executivul Irlandei de Nord. Când Whitelaw a fost înlocuit de Francis Pym în noiembrie 1973, situa ia a început să devină promi ătoare. O singură problemă a rămas nerezolvată, propunerea din Ziarul Alb de a stabili un Consiliu al Irlandei. În decembrie, la Sunningdale, Berkshire, a avut loc o conferin ă, la care au participat reprezentan i ai guvernului londonez, reprezentan i ai Executivului Irlandei de Nord şi Guvernul Republicii Irlandeze. S- a aprobat crearea Consiliului Irlandei care, deşi avea în principal un rol consultativ, avea şi anumite func ii legate de turism, agricultură şi mediu. Guvernarea directă s- a sfârşit la 1 ianuarie 1974. În timpul anului 1973, au existat 250 de mor i, spre deosebire de anul 1972, când au fost 468. Aceasta era situa ia când Conservatorii au părăsit conducerea. Marea Britanie a angajat în jur de 20000 de solda i pentru a se ocupa de problemă. Un alt aspect al situa iei din Irlanda de Nord era prejudiciul adus Marii Britanii în străinătate. La 10 noiembrie 1971, 980 de persoane au fost arestate fără proces. O parte dintre aceştia au pretins că au avut parte de tratamente inumane sau tortură din partea for elor de securitate. Parlamentul Britanic a cerut Comisarului Parlamentar, Edmund Compton, să investigheze aceste plângeri. A respins acuza ia de tortură, dar el şi colegii lui au concluzionat, referindu-se la unsprezece cazuri de „interogatoriu în profunzime” că următoarele ac iuni constituie tratamente inumane psihice: bătăi, zgomote puternice, privarea de somn, privarea de apă şi mâncare. Ce era poate mai deranjant pentru guvernare decât atentatele cu bombă din Belfast erau cele din Londra. La 12 ianuarie 1971, bombele au zdruncinat liniştea de la domiciliul lui Robert Carr din Hertfordshire. Nimeni nu a fost rănit, dar Detectivul Şef Roy Habershon, care a cercetat crima, credea „că cei care sunt responsabili fie au inten ionat să îl ucidă pe Carr, fie au avut un grad ridicat de dispre pentru ei înşişi”. Unele persoane au ajuns la concluzia că bombele erau opera comercian ilor unionişti extremişti, care protestau împotriva Legii Rela iilor Industriale. De fapt, aceste bombe erau produsul unui grup nou, străin de orice cerc politic cunoscut, ceea ce a făcut descoperirea lor atât de dificilă. S-a dezvăluit 24
    • presei a doua zi ca fiind Brigada Furioasă, mica contribu ie a Marii Britanii la un fenomen mondial, revolta împotriva societă ii urbanizate şi capitaliste, ascunsă în spatele Vestului democratic sau al fa adei sovietice. Membrii săi au fost influen a i de Războiul din Vietnam, de revolta studen ilor din Paris şi de ideile lui Raoul Vaneigem şi Guy Debord. Majoritatea din clasa mijlocie, aceştia erau produse ale universită ilor din Essex sau din Cambridge. A devenit clar că ei erau responsabili pentru nişte atacuri cu bombă care avuseseră loc anterior, iar după atacul asupra casei lui Robert Carr au avut loc şi alte atacuri. Birourile Companiei Ford Motor, Centrul Militar Teritorial de la Holloway, apartamentul lui John Davies au fost câteva dintre intele lor. Chiar dacă Brigada Furioasă s-a desfiin at după August 1971, alte atacuri cu bombă au deranjat liniştea Angliei. IRA a continuat să rămână activă. În februarie 1972, şapte persoane au fost ucise de o bombă lansată de IRA, în Aldershot. Bombele au explodat în centrul Londrei în martie 1973, omorând o persoană şi rănind 238. În august 1973, scrisori-bombă au fost primite în Londra şi două persoane au fost rănite de bombe în sta iile de metrou din Londra. O altă bombă a explodat în cazarma din Chelsea. Pe 18 decembrie, 60 de persoane au fost rănite de câteva explozii în Londra. Atentatele cu bombă au continuat în ianuarie 1974. Din fericire, nu exista nici o reac ie împotriva comunită ii irlandeze din Marea Britanie. Anul 1974 nu a văzut nici o îmbunătă ire şi schimbarea guvernării în acel an a contat prea pu in pentru Irlanda. La 15 mai, autorită ile au fost surprinse de o grevă masivă a muncitorilor de religie protestantă, împotriva Consiliului Irlandei care fusese propus. Probabil că, Melryn Rees, ministrul responsabil, a făcut o greşeală, neprimindu-i pe liderii grevei. Executivul Irlandei de Nord a căzut şi guvernarea directă a fost reintrodusă. Atentatele cu bombă au continuat, provocând teamă şi furie. În mai, o bombă a explodat într-o parcare auto din Aeroportul Heathrow din Londra. La 17 iunie, altă bombă a explodat lângă Wesminster Hall, rănind unsprezece persoane. În următoarele luni, au avut loc explozii în Birmingham şi Manchester şi din nou la Heathrow. Bomba care a explodat la Turnul Londrei, în data de 17 iulie, a ucis o persoană şi a rănit 41. În octombrie, două bombe în baruri aglomerate din Guildford au ucis cinci persoane şi au rănit 25
    • şaptezeci. Au mai fost şi alte explozii în cel an. Toate aceste atacuri au fost revendicate de „IRA provizorie”. Legea pentru Prevenirea Terorismului, care a primit aprobarea regală în noiembrie, era un răspuns înspăimântător la o situa ie înspăimântătoare. Un alt atac terorist care nu a reuşit a fost încercarea de răpire a prin esei Anna în Londra, la 20 martie. Doar reac ia rapidă şi curajul gărzii de corp personale a prin esei, James Beaton a împiedicat complotul în care patru persoane au fost rănite. Beaton însuşi a fost rănit grav în acest atac. Probabil ca un rezultat al acestui eşec, numărul răpirilor nu a crescut în Marea Britanie. Situa ia din străinătate era la fel de tensionată, schimbătoare şi dramatică ca şi în ară. În Israel, Golda Meir şi Guvernul său au demisionat în aprilie. Acest lucru a marcat o slăbire a influen ei Partidului Laburist Israelian asupra guvernului statului pe care ei l-au condus continuu din 1948. În mai, Willy Brandt, Cancelarul Social Democrat al Germaniei de Vest, a demisionat deoarece unul dintre ajutoarele sale a fost prezentat ca un agent al Germaniei de Est. Helmut Schmidt, de asemenea, un Social Democrat, l-a înlocuit. În Fran a, preşedintele Pompidou a murit brusc şi Valery Giscard d'Estaing a fost ales în locul său, în mai. Acest eveniment a avut o importan ă semnificatitvă în întărirea rela iilor franco-germane; Schmidt şi Giscard erau cunoscu i ca fiind prieteni apropia i, Totuşi, mult mai dramatică a fost demisia din august a preşedintelui Nixon, după o lungă campanie împotriva lui din cauza scandalului Watergate. În timp ce Marea Britanie se apropia de anii 1980, Irlanda de Nord continua să fie cea mai mare şi gravă problemă politică. Guvernul Laburist a încercat din nou, în 1974, să găsească o solu ie constitu ională. Un Ziar Alb din 1974 a anun at crearea unei Conven ii Constitu ionale pentru a lansa un nou cadru politic pentru Irlanda de Nord. Cele două condi ii stabilite au fost că trebuia să existe o împăr ire a puterii şi că trebuia să existe o recunoaştere a dimensiunii irlandeze. Actul Irlandei de Nord din 1974 a înfiin at o Conven ie cu 78 de membri pentru a ajunge la acest rezultat. Alegerile care au avut loc în 1975 au dat Unioniştilor (care erau împotriva împăr irii puterii) 55% din voturi şi 46 de 26
    • locuri17. Astfel au existat anumite îmbunătă iri în soarta grupurilor unioniste începând cu octombrie 1974. Majoritatea doreau întoarcerea la un sistem foarte asemănător cu cel al vechii Constitu ii Stormont, fără împăr irea puterii. După mai multe discu ii şi încercări ale lui Merlyn Rees, Secretar de Stat al Irlandei de Nord, Conven ia a fost dizolvată în martie 1976. Guvernul a rămas fără idei. Speran ele că violen a va lua final după negocierile dintre oficialii guvernului britanic şi reprezentan ii Partidului Provizoriu Sinn Fein, ramura politică a grupării IRA Provizorie au dus la încetarea focului în februarie 1975. Cu siguran ă, IRA avea mai pu ină activitate împotriva for elor de securitate, dar încă nu se sfârşiseră crimele împotriva sectan ilor. În vara anului 1975, încetarea focului s-a destrămat complet. În ianuarie 1976, membri ai Serviciului Aerian Special au fost trimişi pentru a întări armata. Acest lucru a reprezentat o întărire a politicii guvernului. Pe de altă parte, Rees a lansat o politică de eliberare a de inu ilor care nu au avut parte de proces. Până la Crăciunul anului 1975 to i au fost elibera i. Speran a a fost reînnoită încă o dată în august 1976 când au avut loc demonstra ii în masă pentru pace în Irlanda de Nord. Acestea au fost declanşate de uciderea a trei copii, de către o maşină-capcană care a scăpat de sub control. A fost creată o mişcare pentru pace, condusă de Betty Williams, Mairead Corrigan şi Ciaran McKeown. Ei au luat parte la demonstra ii asemănătoare atât în Marea Britanie cât şi în Irlanda. Mişcarea a primit premiul Nobel pentru pace. Cu toate acestea, pacea nu a fost instaurată18. Aproape cele mai grave crime din această perioadă au fost cele ale „Măcelarilor din Shankhill”, un grup de protestan i din Belfast, care, fiind be i, îşi torturau victimele (catolici, pe care îi luau de pe stradă) înainte să le taie beregată cu un cu it de măcelar. Liderul lor, William Moore, a recunoscut unsprezece crime de acest gen19. Greva foamei, sus inută de de inu ii din închisoarea Maze, condusă de Bobby Sands din 1981, a plasat încă o dată Irlanda de Nord şi scopul IRA pe prima pagină a ziarelor. Din martie până în august, via a lui Sands a intrat în declin şi 17 Partidul Social Democrat Laburist (PSDL) şi celelalte grupuri politice ale Catolicilor au avut 26,2% din voturi, iar unioniştii modera i, Partidul Laburist al Irlandei de Nord şi Partidul Alian ei – aproape 19%. 18 În 1976, 296 de persoane au fost ucise în Irlanda de Nord, iar în 1977 112 persoane. Între 1968 şi 1978, aproximativ 2000 de civili şi solda i au murit din cauza demonstra iilor. 19 În februarie 1979, unsprezece protestan i au primit un total de 42 de condamnări pe via ă pentru 19 crime şi alte acuza ii grave. To i au fost considera i sănătoşi mintali de către exper i medicali 27
    • acesta, împreună cu 10 membri IRA, au avut parte de o moarte de martir. Total neclintită în privin a acestor „oameni ai violen ei”, Margaret Thatcher a negociat cu Garret Fitzgerald, primul ministru al Republicii. Consiliul inter-guvernamental anglo-irlandez a fost creat după al treilea summit, care a avut loc în noiembrie 1981, la Londra. I-a rămas lui James Prior, care era responsabil de Provincie în Cabinet, să pună în func iune planurile pentru Parlamentul Irlandei de Nord, în 1982. În acelaşi timp, Margaret Thatcher purta de asemenea discu ii cu liderul irlandez, Charles Haughey, dar speran ele de a primi ajutor din această direc ie pentru dezvoltarea politicii au fost distruse de declanşarea grevei foamei, accentuând dificultă ile economice atât în nord cât şi în sud. Alegerile pentru noul Parlament în nord au fost o dezamăgire pentru Marea Britanie. O treime dintre catolici au votat pentru partidul Sinn Fein, iar Unioniştii Democratici ai Reverendului Ian Paisley au primit mai multe voturi decât Partidul Unionist Oficial, în timp ce nordul se îndrepta din nou spre extreme politice. Mai mult, Partidul Social Democrat Laburist şi Sinn Fein au refuzat să îşi ocupe locurile în noul Parlament, iar aşteptările din 1981 au dat curs dezamăgirilor din 1982. Violen a a atins un nou nivel pe această scenă cu tot mai multe atacuri îndrăzne e în Provincie. Nu era vorba doar de lansarea unor noi valuri de bombardamente răspândite, cum a fost campania din 1982 de la Londra cu atrocită ile din Parcul Hyde ci şi de bombardamentul aproape reuşit din cadrul Conferin ei Partidului Tory din octombrie 1984. Răspunsul guvernului a fost să sporească măsurile împotriva insurgen ei pe baza Legii de Prevenire a Terorismului din 1974, care a permis for elor de securitate să re ină orice suspect de acte teroriste. În curând aveau să urmeze încercările de a reduce la tăcere IRA şi Sinn Fein prin interdic ii în presă şi televiziune. Cu o tentă mult mai controversată, au existat de asemenea acuza ii împotriva for elor de securitate în anii 1980 din cauza opera iunilor politicii „trage ca sa ucizi”. Întreaga problemă a dat naştere altor scandaluri pentru guvernul Thatcher şi a dus la eliminarea lui John Stalker de la investiga ii înainte ca descoperirile sale să fie confirmate şi publicate. În climatul nefericit de ură, suspiciune şi violen ă, o altă ini iativă a fost lansată odată cu Noul Forum Irlandez între anii 1983-1985. Un alt summit inter- 28
    • guvernamental a fost convocat dar nu s-a făcut nici un progres real, cu toate că acum era clar că împăr irea puterii în Provincie, între Catolici şi Protestan i trebuia să fie completată, nu înlocuită de anumite forme de control comun. Bombardamentele din Brighton au însemnat o readucere aminte a faptului că nu orice grup aproba acest tip de fraternizare. Un al treilea summit a urmat la Castelul Hillsborough din Belfast, dar esen a discu iilor, care a variat de la discu ii precum acordarea unui rol consultativ Irlandei în problemele Irlandei de Nord şi extinderea asisten ei financiare a guvernului Britanic, nu a reuşit sa ajungă la nici o concluzie fermă. În cadrul acestui summit a fost semnat un acord anglo-irlandez. Acest acord a ridicat problema momentului potrivit în care să aducă partidele în conflict la masa negocierilor şi să medieze conflictul dintre acestea. Bineîn eles, guvernul nu avea de ales decât să se angajeze tot timpul în rezolvarea conflictului. Din 1985, foarte pu ine s-au schimbat, iar guvernul şi-a păstrat convingerile privind împăr irea puterii şi rolul consultativ dar politicile sale au fost văzute cu mult scepticism de multe grupuri. Mai îngrijorător, în lumea complexă a Irlandei de Nord, exista o nouă dezvoltare în 1986 care a văzut grupurile loialiste omorând membri ai Jandarmeriei Regale din Ulster (R.U.C.). Corespondentul său catolic a fost reprezentat de luptele interne pentru putere dintre Armata Na ională de Eliberare A Irlandei (I.N.L.A.) şi Armata de Eliberare a Poporului (I.P.L.A.) din 198720. Dacă prima etapă a acordului Anglo-Irlandez a avut în vedere dialogul dintre guverne, a doua etapă a avut în vedere încercarea de a lărgi dimensiunea comunicării. Succesul ob inut pentru cea din urmă a fost atribuit lui Peter Brooke, care a devenit Secretar de Stat al Irlandei de Nord în iulie 1989, deşi realizările de bază au apar inut predecesorului său, Tom King, în ceea ce devenise procesul „discu ii despre discu ii”. Probele unei amânări a unioniştilor au ieşit la suprafa ă la o întâlnire dintre Tom King şi cei doi lideri unionişti, de la începutul anului 1988, când potrivit unor surse: „Dl. King le-a spus domnului Paisley şi domnului Molyneaux că Cabinetul Britanic nu a considerat că merita continuarea discu iilor despre suspendarea 20 În timpul anului 1988, au fost 94 de mor i, exact acelaşi număr ca şi în 1987 şi cu 30 mai mul i decât în 1986. 29
    • acordului anglo-irlandez, doar dacă partidele unioniste erau pregătite să vină cu propuneri mai realiste despre viitorul guvern al Irlandei de Nord”. Următoarea întâlnire oficială dintre cei trei nu a avut loc până la 11 mai 1988; până la acea dată, rela iile s-au îmbunătă it considerabil şi Molyneaux a preluat ini iativa în căutarea unui contact preliminar cu primul ministru, Charles Haughey, pentru a lua în considerare dezvoltarea contactelor Nord-Sud. Când King, Molyneaux şi Paisley s-au întâlnit din nou la Londra pe 26 mai, era clar că liderul Partidului Unionist din Ulster nu a vorbit în numele comitetului unionist unit. Paisley a fost cel care a repetat pozi ia tradi ională când declarat că trebuie stabilit un guvern la Belfast înainte ca discu iile cu Republica despre rela iile dintre cele două păr i ale Irlandei. să poată avea loc. În orice caz, Partidul Social Democrat Laburist s-a angajat în dialogul cu Sinn Fein la acel timp şi acest lucru a reprezentat excomunicarea partidelor unioniste. Toate aceste activită i necoordonate au demonstrat faptul că partidele se înlăturau singure din boxele din care s-au retras în noiembrie 1985. Pentru a în elege mai bine sensul acestor mişcări subterane, vom analiza în continuare ceea ce a devenit cunoscută ca fiind ini iativa Brooke. Nu a fost considerată una dintre cele mai mari lovituri a Conservatorilor. Brooke a fost preşedintele partidului Conservator între 1987 şi 1989. Un indiciu al inten iilor sale politice a ieşit la suprafa ă după 100 de zile în func ie când a declarat că o abandonare a actelor de violen ă de către IRA ar putea duce la „paşi imaginari” de către guvern; în schimb, Martin McGuiness, conducătorul partidului Sinn Fein l-a descris ca fiind primul Secretar din Nord, care „în elege cât de cât istoria Irlandei”. Aceştia au fost primii paşi într-un menuet care a culminat cu încetarea actelor de violen ă a IRA pe 31 august 1994. Într-un discurs inut la 9 noiembrie 1989, Brooke a sus inut că Marea Britanie nu are nici un interes economic sau strategic în unirea cu Irlanda de Nord; că ar accepta unificarea Irlandei prin acord şi că ar fi un loc în orice aşezare din Irlanda de Nord pentru republicanismul non-violent. Acestea nu erau sentimentele unui om care venise în Irlanda de Nord pentru o via ă liniştită. Mesajul său nu a 30
    • fost imediat receptat deoarece criticii s-au concentrat mai mult pe stil decât pe substan ă, pe un senza ie de tulburare cultivată cu grijă şi pe o oratorie bazată pe eufemisme. Primul succes al lui Brooke a fost faptul că a pus capăt „exilului intern” al unionismului prin realizarea a trei concesii. El a fost pregătit să găsească o alternativă la acest acord; a fost de acord cu o pauză predeterminată între întâlnirile Conferin ei Interguvernamentale, pentru a permite ca negocierile să se realizeze; a sugerat că în timpul acestor negocieri, membrii Secretariatului anglo-irlandez să fie angaja i bine plăti i. Aceste concesii au fost făcute cu aprobarea guvernului irlandez şi a Partidului Social Democrat Laburist. Aceştia au recunoscut semnifica ia ini iativei în faptul că a schimbat limbajul politic. În discursul său de la Bangor, Brooke a făcut referire la cele trei legături – dimensiunea Nord-Sud, la fel ca dimensiunile intercomunitare şi interguvernamentale. Până în iulie 1990, Brooke a crezut că a ajuns la unele acorduri cu toate partidele şi că era pregătit să facă o declara ie pentru a anun a începutul discu iilor cu Camera Comunelor, înaine ca vara să se termine. Dar a fost blocat de PSDL, care nu a fost foarte fericit în legătură cu două puncte ale declara iei. În primul rând, aveau nevoie de clarificări despre când discu iile se vor muta spre dimensiunea Nord-Sud. Ei au bănuit că insisten ele unioniste pe „progresul substan ial”, care au fost făcute la discu iile interne despre Irlanda de Nord vor încuraja amânarea şi vor permite unioniştilor să evite discu iile directe cu Dublin- ul. În al doilea rând, din moment ce ei credeau că rela iile unionismului cu restul insulei erau mijlocul problemei, erau nemul umi i de ideea faptului că unioniştii participau la discu iile privind dimensiunea Nord-Sud sub protec ia delega iei Regatului Unit. Ei credeau, de asemenea, că Brooke s-a întors la un angajament dintre cele două guverne, făcut în 19 aprilie, că discu iile ar trebui să aibă loc „în armonie”. Până la 26 martie 1991, Secretarul de Stat al Irlandei de Nord nu a putut să anun e că întâlnirile Conferin ei Interguvernamentale vor fi suspendate pentru o perioadă de aproape 10 săptămâni de la mijlocul lui aprilie pentru a permite discu iilor 31
    • bilaterale să aibă loc şi pentru a stabili o agendă corespunzătoare pentru discu ii. S- a aprobat ca discu iile să înceapă pe 30 aprilie, cu o serie de discu ii bilaterale, pentru a finaliza anumite aranjamente. Prima sesiune plenară nu a avut loc decât la 17 iunie. Discu iile au ajuns la un colaps în seara zilei de 2 iulie, când Peter Brooke le-a pus capăt pentru a evita noi incriminări. În mod esen ial, discu iile nu s-au mutat în afara nivelului procedural. S-au întemeiat pe probleme tehnice esen iale precum loca ia întâlnirilor şi problema preşedin iei. Brooke a refuzat să fie descurajat. La 3 iulie, el a declarat în Camera Comunelor că „bazele au fost aşezate pentru progres în viitor pe care nici un cinic sau terorist va fi capabil să îl submineze”. A declarat că speră că procesul va fi reluat în toamnă. Dar discu iile nu au fost reluate decât la 29 aprilie 1992, după alegerile generale din Marea Britanie şi sub preşedin ia unui nou Secretar de Stat pentru Irlanda de Nord, sir Patrick Mayhew. La sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, a devenit evident că acordul anglo-irlandez, semnat în 1985, nu avea să folosească la stabilirea unui cadru pentru o aşezare în Irlanda de Nord21. Situa ia politică şi securitatea zonei continuau să se deterioreze. Actele de violen ă au devenit o problemă economică prin transformarea industriei construc iilor în intă a amenin ărilor. Pe lângă terorismul na ional – exploziile prin care IRA Provizorie şi-a făcut sim ită prezen a – terorismul „loialist”, al For elor de Apărare din Ulster şi a Luptătorilor pentru Libertate din Ulster precum şi a altor grupuri asemănătoare, au prins amploare. Pe lângă acte specifice de terorism direc ionat, au fost de asemenea şi crime numite „dinte pentru dinte”: asasinările întâmplătoare ale membrilor celeilalte categorii creată să instituie teroare. Într-adevăr, în 1992, mai mul i catolici au fost ucişi decât protestan i, cu toate că nu to i catolicii au fost ucişi de protestan i. Acest lucru ar fi putut accentua eşecul politicilor na ionaliste de a proteja comunitatea catolică. În acelaşi timp, dezintegrarea sângeroasă a Yugoslaviei şi dezvoltarea „purificării etnice” în această regiune, au dus la apari ia de noi temeri în legătură cu viitorul Irlandei de Nord. 21 Black, Jeremy, A history of the British Isles, MacMillan Press LTD, London, 1996, p. 314 32
    • Din momentul în care au început necazurile, a avut loc un proces de concentrare etnică în Ulster, cu protestan ii deplasându-se spre Est, iar catolicii spre vest. În posibila absen ă a armate britanice, care ar putea interveni în viitor, a devenit posibil ca teroriştii din comunitatea protestantă, mult mai numeroasă şi mai bine înarmată, îngrijora i de creşterea demografică spectaculoasă a popula iei catolice, să folosească tactici de purificare etnică. Ca şi înainte, impactul terorismului în nord a fost universal în efectul asupra mediului politic general şi de asemenea foarte specific. Actele de violen ă ale clasei muncitoare din nordul Belfastului nu se potriveau în clasa mijlocie din sud; într-adevăr, un număr semnificativ de catolici din clasa mijlocie, au beneficiat foarte mult de pe urmă mişcărilor împotriva discriminărilor. Sinn Fein a beneficiat de suportul electoral a doar 10% din popula ia Irlandei de Nord. Şi în 1993, terorismul IRA din micile oraşe, care a fost de aici înainte scutit de necazuri, şi în particular, devastarea centrelor comerciale prin atacuri cu bombă, au subliniat încă o dată pericolul presupunerii că violen ele ar putea fi restric ionate. Aceste atacuri, un corespondent al utilizării de maşini-capcană pentru a ataca inte financiare din Londra, în 1992-1993, au dezvăluit conştien a despre arma economică pe care terorismul o oferea. Terorismul de pe continent a mărit costul necazurilor, deşi, sperând că vor câştiga sprijinul na ional, politica Consiliului I.R.A. nu a fost să atace inte din Sco ia sau ara Galilor. În vara anului 1994, şomajul era cu 40% mai mare decât în restul Marii Britanii. În 1993, Ulster-ul a primit 3,4 miliarde de lire, exceptând costurile for elor de securitate. Atacurile din micile oraşe din Ulster au determinat politicienii unionişti să declare că teroriştii câştigau. Noi discu ii între guvernele britanic şi irlandez au început în noiembrie 1993. Rezultatul a fost Declara ia din decembrie în care John Major şi Albert Reynolds, prim-miniştrii celor două state, au fost de acord să împartă suveranitatea care avea să garanteze drepturile na ionaliştilor, în timp ce unioniştii au fost asigura i că nu vor fi obliga i să accepte o Irlandă unită. 33
    • A urmat o încetare a focului în 1994; IRA a declarat o „încetare completă” a violen elor la 31 august, urmată imediat de către loialişti. Încetarea focului a fost urmată de discu ii preliminare. Pe 10 mai 1995, liderul Sinn Fein s-a întâlnit cu un ministru al Marii Britanii, prima întâlnire publică de acest gen din ultimii 75 de ani. Încetarea focului a fost urmată de o investi ie internă şi o creştere a pre urilor locale. La 10 aprilie 1998, cele două guverne au semnat un acord la Belfast. Acest acord a însemnat un pas important în stabilirea păcii în regiune. A fost sprijinit de majoritatea partidelor politice din Irlanda de Nord, de asemenea şi de electoratul Irlandei de Nord, într-un referendum separat, la 23 mai 1998. Partidul Democrat Unionist a fost singurul care a fost împotriva acordului. Acest acord a încercat să reinstaureze autonomia Irlandei de Nord, pe baza principiului împăr irii puterii între cele două comunită i. Actele de violen ă au scăzut considerabil de la încheierea acestui acord. Adunarea constituită pe baza principiului împăr irii puterii a fost suspendată de câteva ori, dar a fost reintrodusă la 8 mai 2007. În 2001, for a de poli ie din Irlanda de Nord, Jandarmeria Regală din Ulster, a fost înlocuită cu Serviciul de Poli ie al Irlandei de Nord. 34
    • Capitolul III Originile Armatei Republicane Irlandeze Contextul istoric al apari iei Armatei Republicane Irlandeze Am prezentat în capitolul anterior contextul general al rela iilor dintre Marea Britanie şi Irlanda, context care a dus la apari ia grupării teroriste, intitulată Armata Republicană Irlandeză. În continuare, vom încerca să analizăm motivele care au dus la crearea I.R.A. şi originile sale, cum s-a format această grupare şi evolu ia sa de-a lungul timpului. Pentru a în elege mai bine contextul apari iei I.R.A., este necesar să ne întoarcem la analiza istoriei Irlandei şi să punem accentul pe Mişcarea „Regulilor Casei”, formarea organiza iei Voluntarilor din Ulster şi Rebeliunea din 1916. Istoria Irlandei avea tendin a să prezinte mişcarea revolu ionară irlandeză, ca manifestându-se ciclic, şi finalizându-se mereu dezastruos până la sacrificiul de sine al liderilor din 1916, al căror sacrificiu şi exemplu a insuflat curaj popula iei irlandeze şi a dat naştere unei mişcări de independen ă de la care a pornit prosperitatea şi eliberarea poporului. Analiza simplificată este adevărată până la un anumit punct, dar trece cu vederea faptul că Rebeliunea Voluntarilor Irlandezi din 1916 a fost, de fapt, un gest armat venit ca o replică pentru o ac iune anterioară a Protestan ilor din Irlanda de Nord – formarea For ei Voluntarilor din Ulster, pentru a boicota planurile Guvernului Liberal Britanic de a introduce „Regulile Casei” în toată Irlanda. Motivul care a ajutat I.R.A. a supravie uit timp de 50 de ani după 1916 datează din timpul lui James I22, perioadă în care şase comitate din nord-estul Irlandei au fost cedate pentru a fi colonizate de Protestan i, mare majoritate fiind Prezbiterieni Sco ieni. În alte păr i ale Irlandei, „plantatorii” au primit de asemenea pământ, dar în Nord, proprietarii de pământ au fost expropria i23. Secolele de rebeliune şi de masacru, când Catolicii se luptau cu Protestan ii, reprezentau la fel de mult efortul proprietarilor de pământ Catolici de a îşi recâştiga pământurile de la 22 Aşa numita „Perioadă a Planta iilor”. 23 Pat Coogan, Tim, The I.R.A., Completely Revised New Edition, HarperCollins Publishers, 1995, p. 4 35
    • uzurpatorii englezi şi sco ieni, cum reprezentau şi secole de războaie religioase. Cea mai importantă victorie a Protestan ilor a fost bătălia de la Boyne, din 12 iulie 1690, bătălie care este comemorată şi astăzi. William de Orania l-a detronat pe James I şi a instaurat în Irlanda o dinastie Protestantă. Mult timp, aceasta a avut un caracter anglican. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Irlanda, exista un Parlament de „plantatori” independent de Anglia, dar la fel de indiferent de suferin ele ărănimii Catolice, care era exploatată. Totuşi, nu se poate spune că, dacă ar fi existat un parlament independent, ar fi putut evolua într-o formă de guvernământ mai democratică şi mai echitabilă. În 1791, un proaspăt absolvent, pe nume Theobald Wolfe Tone, a încercat să schimbe situa ia existentă prin publicarea unui pamflet, intitulat „Argument în numele Catolicilor din Irlanda”. Tone era el însuşi protestant, iar pamfletul a avut un succes imediat. După câteva luni de la apari ia sa, societă i de „Irlandezi Uni i” au fost înfiin ate în Dublin şi Belfast. În 1795, Wolfe Tone şi colegii săi din aceste societă i – Russell, Neilson, Simms şi McCracken – au jurat ca niciodată să nu renun e la eforturile lor de a înlătura autoritatea Angliei asupra ărilor lor şi de a ob ine independen a. Irlandezii uni i sperau să formeze „o fră ie de afec iune, o comunitate de obiceiuri şi o uniune de puteri între Irlandezii de orice religie, şi prin urmare, să ob ină o reformă completă a legislativului fondat pe principii de libertate politică şi religioasă”. Wolfe Tone era o personalitate ardentă, cu o minte deschisă şi foarte modernist în concep iile sale politice. Eşecul mişcării sale avea să fie o adevărată tragedie pentru Irlanda. Eforturile sale de a lansa o revoltă în 1798 l-a costat via a şi a provocat consecin e grave care au efecte şi astăzi asupra Irlandei. Mai întâi, a fost Actul Uniunii din 1800, prin care Pitt şi Castlereagh au unit Irlanda şi Anglia, mai ales în defavoare Irlandei. Irlanda nu a putut să reziste foarte mult singură din punct de vedere legislativ sub coroana britanică, iar cei aproximativ 100 de membri care au fost trimişi la Westminster nu au fost capabili să se facă auzi i într-o adunare de 670 de persoane, când a venit vorba de problemele care afectau interesele irlandeze. Comer ul şi industria irlandeză au fost discriminate în 36
    • favoarea intereselor britanice de-a lungul întregului secol al XIX-lea şi anumite aspecte negative au izvorât din aceasta. Sistemul irlandez de proprietate funciară a fost transformat în împăr irea pământului în proprietă i lucrate necorespunzător şi a dus la chirii excesive cerute de proprietari, dintre care, mul i nu făceau nimic pentru a-şi îmbunătă i pământurile. Apoi, în anii 1840, o popula ie ignorantă, cu o creştere a ratei naşterilor printre Catolici, mai mare decât economia irlandeză putea suporta, a fost lovită de foamete şi un nou capitol de groază din istoria Irlandei a fost scris. Între 1841 şi 1951, popula ia a scăzut cu 2 milioane de oameni24. Actul Uniunii urma să aibă trei efecte majore25. Primul consta în faptul că prin simpla sa prezen ă, a generat un curent irlandez, dedicat distrugerii actului prin for a armată. Acest curent a dat naştere rebeliunii lui Robert Emmet din 1803, a rebeliunii Tinerilor Irlandezi din 1848 şi a Mişcării Irlandeze26 din 1867. Al doilea efect consta în dezvoltarea mişcării constitu ionale pentru anularea Uniunii şi pentru „Regulile Casei”. La început, Daniel O’Connell, apoi Isaac Butt şi, în final, Charles Stewart Parnell au anulat Uniunea şi „Regulile Casei” pentru Irlanda în platformele lor politice. Sub conducerea lui Parnell, mişcările revolu ionare şi cele constitu ionale au început să fuzioneze. În 1879, acesta a lansat, prin ini iativa lui John Devoy şi a lui Michael Davitt, un nou punct de plecare de unde mişcările revolu ionare şi constitu ionale s-au întâlnit şi s-au amestecat cu a treia for ă din cadrul na ionalismului Irlandez Catolic, Liga Pământului. Aceasta a început sub conducerea fostului revolu ionar, Michael Davitt, la Irishtown, pe 20 aprilie 1879. Primul său succes a fost să convingă un preot, Canon Burke, să îşi reducă chiriile. Liga a prosperat şi a fost principala for ă în introducerea Actelor Pământului, prin care, la începutul secolului XX, fermierii irlandezi au câştigat: stabilitatea proprietă ii funciare, chirii drepte şi dreptul la comer liber. 24 Aproximativ un milion au murit, iar un alt milion au emigrat. Mul i dintre aceştia au murit în drum spre Anglia, Sco ia sau America, dar suficien i au supravie uit pentru a da naştere unei tradi ii de emigrare, care continuă şi astăzi. Aceştia au dat naştere, în America, for ei politice a Irlandezilor Americani, care, în subsecvent, au furnizat mare parte a finan ărilor pentru revolu iile irlandeze împotriva Angliei. 25 Pat Coogan, Tim, op.cit., p. 6 26 În engleză, această mişcare era cunoscută sub numele de „Fenianism”, revolu ionarii erau numi i „The Fenians”. Din această mişcare s-a născut Fră ia Republicană Irlandeză, care a înflorit din nou în 1916. 37
    • Începând, în principal, cu activită ile reverendului Henry Cooke, care a murit în 1868, s-a ridicat o genera ie de clerici Protestan i agitatori care se întinde de la Cooke până la reverendul Ian Paisley într-o linie de turbulen e neîntrerupte. Aceste tensiuni s-au concentrat asupra Ordinului creat de clasele privilegiate Protestante, pentru a men ine legea şi pacea în ară şi constitu ia protestantă, ca o replică la Societă ile Irlandezilor Uni i create de Wolfe Tone. Ordinul a prins o mare amploare în via a din nordul Irlandei, având influen e în câmpul muncii, în politică şi religie şi a încercat mereu să despartă Catolicii de Protestan i astfel încât clasele de muncitori a fiecărei religii să nu se unească niciodată pentru a înlătura dinastia Protestantă. În timpuri de pace, Ordinul putea fi folosit doar pentru a se asigura că Catolicii nu vor primi locuin e. Dar, în timpul discordan elor civile, Ordinul devenea un instrument de brutalitate, incendieri, jafuri şi împuşcături. Datorită acestui ordin, Conservatorii Englezi, conduşi de Lordul Randolph Churchill, s-au hotărât, în 1886, să distrugă guvernul liberal Gladstone. Lordul Churchill a rezumat politica conservatoare într-o scrisoare pe care a scris-o prietenului său, James Fitzgibbon. I-a spus că dacă Gladstone va folosi „Regulile Casei”, el va miza pe folosirea Ordinului. A apelat la ajutorul Ordinului în Belfast, dând membrilor acestuia, sloganul: „Ulster va lupta, Ulster va fi drept!”. Căderea lui Parnell în 1890 a distrus Partidul Parlamentar Irlandez şi ani de reconcilieri şi manevre dureroase au urmat în istoria partidului, sub conducerea lui John Redmont, care a adus din nou „Regulile Casei” în vârful realizărilor. Herbert Asquith, prim-ministrul liberal al Marii Britanii, a devenit dependent de Partidul Irlandez, pentru suportul împotriva Conservatorilor şi a încercat să implementeze propriile „Reguli ale Casei”, garantate cu atâta determinare încât veto-ul Camerei Lorzilor, un instrument obişnuit de blocare a propunerilor de „Reguli ale Casei”, provenite de la Camera Comunelor, a fost înlăturat în 1911. 38
    • Ca rezultat al ciocnirilor economico-religioase, Protestan ii din Ulster au fost condi iona i să creadă că „Regulile Casei” erau „Regulile Romei”, care i-ar fi condus sub puterea Papei, a episcopilor şi a preo ilor27. Bonar Law, liderul Conservator, era, într-un mod inexplicabil, foarte motivat în aderarea sa la cauza unionistă, dar era de asemenea fiul unui cleric Presbiterian din Ulster, reverendul James Law. Şi, chiar dacă liderul Unioniştilor era un om al Dublinului, Edward Carson, unul dintre cei doi membri care s-au întors la Camera Comunelor, era în totalitate convins că viitorul Irlandei stă în uniunea cu Anglia şi a sus inut această părere. În 1912, Carson a citit, pe treptele clădirii Craigavon, Conven ia Ulster-ului, un document care datora la fel de mult Reforma iei şi Contractan ilor Sco iei pe cât datora loialită ii fa ă de rege. Cuprinşi de acest spirit, în timpul anului 1912, aproximativ 470 mii de persoane au semnat Conven ia, unii dintre aceştia, cu propriul lor sânge. Aceasta a fost originea For ei Voluntarilor din Ulster. În spatele acesteia, se afla un guvern provizoriu din Ulster, instaurat de Consiliul Uniunii din Ulster. Strategia lui Carson era să exploateze opozi ia unionistă din Ulster ca un mijloc de a preveni instaurarea „regulilor casei” şi de a men ine întreaga Irlanda în interiorul Uniunii. El credea că, dacă Ulster-ul nu putea fi for at să accepte „regulile casei”, această politică va fi într-un final abandonată. A folosit opozi ia unionistă, atent creată de James Craig, în favoarea sa: a sus inut Liga Solemnă şi Conven ia şi a condamnat creare For ei Voluntarilor din Ulster şi înarmarea acesteia din 1914 şi era pregătit să preia conducerea unui Guvern Provizoriu al Ulster-ului creat pentru a prelua controlul redactării „regulilor casei”28. Asquith se temea că o încercare de înlăturare prin for ă a Voluntarilor din Ulster ar putea provoca un război civil în Anglia, la fel de mult ca şi un război între Coroană şi supuşii săi din Ulster. De asemenea, se îndoia, posibil din motive rezonabile, dacă avea suficient suport în opinia publică engleză pentru a invoca 27 Irlandei i se acorda doar putere de guvernare locală sub conducerea Coroanei, cu limitări severe asupra autonomiei, în sfera dreptului, educa iei şi finan elor. Regele putea încă să conducă şi Westminster-ul să controleze trupele britanice, care ar fi apărat ara în timp de război, iar Poli ia Regală Irlandeză în timp de pace, deşi, după 6 ani, acest control urma să fie cedat Dublinului, iar în timp de pace, Parlamentul Irlandez avea să îşi elaboreze propriile legi privind ordinea publică. 28 The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, chapter 3.1.4 Carson and the Ulster Unionists, www.nli.ie 39
    • Coroana împotriva unei minorită i a supuşilor Regelui, ale căror crimă era că doreau să rămână sub suveranitatea Coroanei. La 11 iunie 1912, când discu iile pentru Legea privind Regulile Casei a ajuns la comitet, un membru liberal a Parlamentului, Agar-Robartes, a modificat un amendament pentru a-i exclude pe Antrim, Armagh, Down şi Londonderry de la adoptarea Legii. Unioniştii au sus inut amendamentul care, în final, a fost eliminat, dar a adus unioniştilor faptul că rezisten a efectivă a Regulilor Casei putea fi dusă doar în anumite regiuni ale Ulster-ului. Cel mai important este faptul că a convins un grup de tineri din Irlanda de Sud, că, dacă vor dori independen a, le-ar fi mai bine să lupte pentru ea decât să aştepte ca legiuitorii constitu ionali de la Westminster să decidă cât de pu in şi cât de târziu vor fi reglementate Regulile Casei, pe care le-ar fi putut întări printr-o alian ă între membrii Ordinului prezentat mai sus şi Conservatori. Aceşti tineri, printre care şi Thomas Clarke, era revolu ionari29 sau membri ai Fră iei Republicane Irlandeze. Padraig Pearse, Sean MacDiarmada, Joseph Plunkett şi mul i al ii erau hotărâ i să îşi dea via a într-o tradi ie a activită ii revolu ionare care s-a manifestat sporadic şi fără succes încă din perioada rebeliunii lui Wolfe Tone din 1798; în timpul insurec iei lui Robert Emmet din 1803; a revolu iei Tinerilor Irlandezi din 1848; şi a revoltei „feniene” din 1867. Tradi ia „feniană” persistă şi astăzi în Irlanda sub forma Armatei Republicane Irlandeze. Mişcarea a fost creată în Irlanda de ziua Sf. Patrick, în 1858, de către James Stephens şi Thomas Clarke Luby, urmând exemplul unui grup revolu ionar anterior, Societatea Literară şi Na ională Phoenix. Societatea Phoenix a fost creată de Jeremiah O’Donovan30. Stephens şi Luby şi-au numit organiza ia, Fră ia Republicană Irlandeză ( I.R.B.). Aripa americană a devenit cunoscută sub numele de Clanul „na Gael”31. Ambele aripi au fost unite sub denumirea de „Fenianism”, deoarece John O’Mahony, liderul principal al Clanului din America, era un om cu gusturi literare, care a văzut în „Fianna” din legendele Irlandeze (un amestec între cavalerii Mesei 29 Cum am men ionat anterior, membrii ai mişcării cunoscute ca „The Fenianism”. 30 Cunoscut în istoria irlandeză sub numele de O’Donovan Rossa, după locul naşterii sale, Rosscarbery. 31 În Irlanda, uneori era numită „Organiza ia”, iar alteori I.R.B.(Irish Republican Brotherhood). 40
    • Rotunde şi Samuraii Japonezi) un titlu potrivit pentru o organiza ie republicană irlandeză. Stephens a văzut Fenienii ca fiind parte din aceeaşi mişcare revolu ionară care a zguduit continentul, dar în Irlanda, Fenienii depindeau, pentru ajutor, de Catolici. În America şi în Anglia, suporterii propagandişti şi financiari erau de asemenea emigran i Catolici. Planul organiza iei I.R.B. era următorul. În fiecare parohie, exista un cerc de nouă oameni, unul fiind cunoscut ca centru sau lider. Centrele regionale erau alese din centrele parohiale iar ideea era că doar centrele se cunoşteau între ele sau cunoşteau membrii fiecărui cerc. Statutul de membru al organiza iei era acordat doar irlandezilor care jurau să accepte constitu ia organiza iei32 şi cărora le era interzis să adere la orice altă societate care obliga membrii săi prin jurământ, fără acordul organiza iei. Pedepsele pentru încălcarea acestor reguli aveau să fie aplicate în concordan ă cu natura ofensei aduse. Aceste pedepse includeau pedeapsa cu moartea, exilul sau pedepse mai uşoare. Pedeapsa cu moartea putea fi aplicată doar pentru trădare33 şi doar cu acordul Consiliului Suprem. Fenienii aveau o energie colosală, îndrăzneală, fler, suspiciune, tendin e de separare, curaj, naivitate şi uneori un grad ridicat de iste ime cuplată cu o extraordinară tenacitate, care uneori avea consecin e spectaculoase. În ciuda inactivită ii manifestate acasă, Fenienii erau foarte activi în străinătate. Invazia Feniană din Canada din anul 1867 a fost o revoltă la scară mare, fiind implicate câteva mii de oameni. Vasul Catalpa a fost programat să navigheze în jurul lumii până în Australia de Vest, în 1876, pentru a elibera un grup de prizonieri Fenieni. Şi Fenienii au fost cei care au preluat primul submarin american, proiectat de John P. Holland şi lansat în 1881. Mişcarea feniană sau păr i exterioare din aceasta, precum „Invincibilii” sau membrii Clanului „na Gael”, cunoscu i ca „Triunghiul”, erau de asemenea cunoscu i pentru activită i obscure. Invincibililor le poate fi atribuită asasinarea lui T.H.Burke şi a Lordului Frederick Cavendish, noul secretar şef al Irlandei, numit la 32 Constitu ia se baza pe anumite principii şi reguli cum ar fi: Consiliul Suprem al I.R.B. era declarat ca fiind unicul Guvern al Republicii Irlanda; Preşedintele I.R.B. ar trebui să fie în fapt şi în drept Preşedintele Republicii Irlanda; Consiliul Suprem fiind unicul Guvern al Republicii Irlanda, îşi păstrează dreptul de a încheia tratate şi de a declara război, precum şi de a negocia condi iile de pace. 33 Trădarea era definită ca manifestând neloialitate fa ă de obiectivele I.R.B.- nu fa ă de Republică. 41
    • 6 mai 1882. În America, membrii Triunghiului au fost condamna i pentru asasinarea Dr. Henry Cronin, un membru al Clanului „na Gael”, care a pus întrebări supărătoare despre fondurile Clanului. Dar au existat şi alte incidente care au făcut ca mişcarea să fie memorată ca fiind una eroică şi fră ească, cum a fost execu ia „Martirilor Manchester-ului”, Allen, Larkin şi O’Brien, spânzura i în închisoarea din Manchester pentru moartea unui poli ist, împuşcat accidental, când un grup de Fenieni au încercat să elibereze un prizonier dintr-o maşină de poli ie. Pe partea eroismului, mişcarea Feniană a dat personalită i ca O’Donovan Rossa. Arestat în 1865, a fost condamnat la închisoare pe via ă la 13 decembrie 1865. A fost eliberat la 5 ianuarie 1871, după ce, anumite experien e din diverse închisori britanice, au fost autentificate de Comisia Devon. Aceste experien e includeau încătuşarea mâinilor la spate timp de 35 de zile în închisoarea Chatham, şi inerea prizonierului complet dezbrăcat zi şi noapte, împreună cu o dietă severă, numai cu apă şi pâine, în izolare într-o celulă întunecată, datorită unei atitudini intransigente fa ă de paznici – o atitudine pe care mul i prizonieri republicani de mai târziu au încercat să o urmeze. După eliberarea sa, Rossa a plecat în America şi a devenit membru al Clanului „na Gael”, şi unul dintre primii revolu ionari din spatele „Campaniei Dinamitei”, o serie de explozii, provocate de tineri irlandezi pe tot teritoriul Angliei, pe o perioadă de aproximativ 2 ani, începând cu 1883. Ca şi campania de bombardamente I.R.A. din 1939, „Campania Dinamitei” s-a finalizat cu pierderi reduse de vie i omeneşti, înstrăinarea opiniei publice engleze şi închiderea unui număr de tineri patrio i irlandezi. Dar când un act de amnistie a fost acordat prizonierilor Fenieni, în 1898, unul dintre aceşti tineri s-a grăbit să iasă din închisoare hotărât de faptul că aceasta nu va fi întreaga poveste. Thomas Clarke a plecat la New York, de unde s-a întors în Irlanda în 1907, deoarece, prevăzând un război european, a decis că va veni timpul când doctrina lui John Mitchum34, 34 Liderul militan ilor din 1848 şi-a prezentat teoria în ziarul său, Irlandezii Uni i. Ideea unei lovituri asupra Angliei, în timp ce aceasta era ocupată cu războiul, a fost folosită din nou în 1939, când Sean Russell a lansat campania de bombardamente I.R.A. asupra Angliei. 42
    • referitoare la faptul că şansa Irlandei va apărea când Anglia se va afla în dificultate, ar putea avea şansa să se afirme. În Irlanda colonială în care s-a întors Clarke, oportunită ile pentru o revolu ie era reduse. Educa ia primară gratuită era răspândită în întreaga ară, Consiliile Regionale Şi Consiliile Districtuale Urbane erau controlate de membri aleşi de irlandezi printr-un vot democratic şi sus inute de Partidul Irlandez. Fermierii proprietari de pământ îşi recuperau pământurile de la stăpânii pământurilor printr-un sistem de credite plătite Guvernului Britanic, care îi despăgubea pe stăpânii pământurilor în primul rând. În Dublin, via a a început să se înrăută ească, condi iile de via ă fiind, din ce în ce mai mult, asemănătoare cu cele din mahala35. Oamenii genera iei lui Clarke din I.R.B. au făcut prea pu ine pentru mişcare. Totuşi, un grup de tineri – Dennis MacCullagh, P.S. O’Hegarty şi Bulmer Hobson – au fost activi în nord, în crearea Cluburilor Dungannon, numite după oraşul în care s-a format, în 1782, organiza ia Voluntarilor Irlandezi. Aceste cluburi literare şi de dezbateri erau o acoperire pentru activită ile I.R.B., care constau în promovarea separatismului şi republicanismului şi prezentarea noilor recru i, a lucrărilor unor autori de natură fie revolu ionară, fie na ionalistă – Republicanul şi separatistul Wolfe Tone, John Mitchel, na ionaliştii Charles Kickham36 şi Thomas David37. Poeziile lui Eithne Carbery şi Alice Milligan şi scrierile lui James Fintan Lalor referitoare la problema pământurilor, au ajutat la crearea unui corp de opinie, oarecum redus, în favoarea declanşării unei revolte împotriva Angliei. Această opinie a fost adoptată de foarte pu ine persoane din afara cercurilor I.R.B. şi, chiar dacă aceştia aveau un ziar, Libertatea Irlandeză, Clarke şi tinerii irlandezi nu puteau să aibă mai mult decât o mână de membri activi, împrăştia i prin toată ara. Folosind tactici comuniste de infiltrare, ei au reuşit să ocupe pozi ii de influen ă, într-un număr ce poate fi numit „Societatea Irlandei” – importantă este Liga Galică şi Asocia ia Atletică Galică, ambele având o întindere la nivel na ional, după 1912. Nu erau sectante (Liga Galică a fost creată de un Protestant, 35 20.000 de familii trăiau într-o singură cameră, fiecare, potrivit unui sondaj din 1910, iar rata mortalită ii infantile era 142‰, în compara ie cu 103‰, care reprezenta rata existentă în Anglia. 36 Editorul ziarului The Irish People. 37 Liderul Tinerilor Irlandezi din anii 1840. 43
    • Douglas Hyde) şi, în perioada de relativă pace şi prosperitate, care a urmat după moartea lui Parnell, aceste asocia ii s-au combinat cu influen a Teatrului Abbey şi cu W. B. Yeats pentru a ridica o conştiin ă bine definită asupra uneii culturi şi identită i irlandeze distincte. I.R.B. a observat şansa de a imprima acest tip de identitate când Eoin MacNeill, vicepreşedintele Ligii Galice, a scris un articol, în octombrie 1913, propunând ca un corp al Voluntarilor Sudici să fie format pe aceeaşi linie cu Voluntarii din Ulster. Strategia lui MacNeill consta în organizarea unei revolte dacă existau suficiente motive şi când circumstan ele păreau favorabile; între timp, Voluntarii Irlandezi trebuiau să fie înarma i, antrena i şi să fie inu i în stare de alertă pentru a preveni orice încercare de dezarmare a organiza iei38. Folosind numele lui MacNeill, I.R.B. a organizat o întâlnire, la care au fost invitate toate partidele, la Dublin, la 25 noiembrie. La această întâlnire, a fost pus în discu ie faptul că formarea Voluntarilor Sudici reprezenta o replică la cursul ac iunii „deliberat adoptată de unul din marile partide engleze…pentru a face uz de for a militară şi pericolul unei violen e armate era factorul determinant în rela iile viitoare dintre această ară şi Marea Britanie”. Spre deosebire de For a din Ulster, care era unificată cu un singur scop, sub conducerea ofi erilor de armată britanici, Voluntarii se confruntau cu anumite conflicte privind motivele care au dus la crearea lor şi viziuni diferite despre cine ar trebui să îi controleze. MacNeill şi marea majoritate a celor care i s-au alăturat credeau, până la revolta din 1916, că Voluntarii vor fi folosi i doar pentru a se opune, dacă Conservatorii ar fi încercat să folosească Voluntarii din Ulster, pentru a încerca să zădărnicească adoptarea „Regulilor Casei”. Redmont a insistat că Voluntarii ar trebui controla i, cel pu in par ial, de către el însuşi, pentru a nu îşi dori o for ă armată care să se răspândească în Irlanda şi, astfel, să pună în pericol, viitorul „Regulilor Casei”. Voluntarii s-au separat după ce acesta a inut un discurs de recrutare în favoarea armatei britanice, la Woodenbridge, în septembrie 1914, lăsând elementul Republican sub controlul a aproximativ 10 mii de oameni, 38 The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, chapter 3.1.5, Eoin MacNeill and the Irish volunteers, www.nli.ie 44
    • împotriva celor 170 de mii ai lui Redmond. În continuare, în ajunul Revoltei din 1916, au existat separări, amânări şi capturile de arme au fost trimise din Germania la instigarea Clanului „na Gael” şi al lui Roger Casement, care a plătit cu via a pentru sarcinile sale. Aceste amânări aproape că au condamnat mişcarea la eşec, iar Eoin MacNeill, aflând în ultimul moment de planurile I.R.B. de a se revolta, a contramandat ordinele primite pentru o mobilizare de for e în Duminica Paştelui. În consecin ă, când Voluntarii au ieşit pentru a provoca Imperiul Britanic, la 24 aprilie 1916, sub conducerea lui Padrag H. Pearse, for a totală însuma, în mare, 1200 de Voluntari şi membrii ai Armatei Civile a lui John Connolly. Această armată a fost creată de Căpitanul Jack White, pentru a-i apăra pe muncitori, în timpul grevei din 1913, în care greviştii au fost învinşi, iar liderul lor, James Larkin, obligat să emigreze în America. Totuşi, Connolly a rămas şi i-a urmat lui Larkin la conducerea Uniunii Muncitorilor şi Transportului din Irlanda. Connolly a fondat, în 1896, Partidul Socialist Republican Irlandez. De Paşti, în 1916, un grup de separatişti republicani au organizat o revoltă în Dublin, ocupând sediul Poştei şi alte pozi ii strategice, rezistând Armatei Britanice timp de câteva zile. În ciuda admira iei manifestate pentru dârzenia lor, majoritatea irlandezilor dezaprobau actele lor - până când guvernul britanic a făcut greşeala să- i împuşte pe Padraig Pearse, James Connolly şi al i lideri ai revoltei de Paşti. Ei au ajuns să fie privi i în scurt timp ca martiri şi au apărut mul i adep i ai republicanismului. După Revolta din 1916, evenimentele au luat un curs previzibil. Britanicii i- au executat pe principalii lideri ai revoltei, i-au închis pe al ii, au impus legea mar ială şi l-au spânzurat pe Roger Casement în August, mult timp după ce pericolul oricărei alte Revolte trecuse. Pu in timp după Revoltă, a existat o încercare de semnare a unui acord între Carson şi Redmont, privind introducerea „Regulilor Casei”, cu excluderea regiunilor nordice, până după război, dar aceasta a eşuat. În această nouă atmosferă, opinia publică a început să se concentreze asupra prizonierilor din închisorile engleze. În Irlanda, popula ia a început să-şi redirec ioneze aten ia de la Westminster spre a examina doctrinele Partidului Sinn 45
    • Fein, fondat în 1905, de Arthur Griffith, partid care nu era nici revolu ionar, nici Republican. În chestiuni sociale şi economice, acesta înclina spre capitalism, crezând în protec ie şi condamnând grevele. Griffith a propus ca membrii irlandezi să se retragă de la Westminster, respingând revendicările Parlamentului de a legifera asupra problemelor interne irlandeze. A fost un adept al monarhiei dualiste asemănătoare cu cea a Austro-Ungariei, în care monarhul britanic să ac ioneze ca rege al Angliei şi Irlandei, cu parlamente separate în ambele ări – efectul ar fi fost reinstaurarea situa iei anterioare Actului Uniunii. Deşi Arthur Griffith nu a luat parte la Revolta de Paşti din 1916, Guvernul Britanic l-a condamnat şi închis, considerându-l lider na ionalist. A fost eliberat în anii următori, dar a fost din nou închis în 1918. După pacea din 1918, alegerile generale au adus liderii Sinn Fein la putere, iar noii membrii ai Parlamentului l-au ales pe Griffith în func ia de vice-preşedinte al Republicii Irlandei, sub conducerea preşedintelui Eamon de Valera. În 1921, Griffith a acceptat responsabilitate de a conduce o delega ie la Londra pentru a negocia tratatul care a pus bazele Statului Irlandez Liber şi a separat Irlanda de Nord de restul ării. Griffith a fost ales preşedinte al adunării Dail Eireann în ianuarie 1922, dar a murit la 12 august, la pu in timp după izbucnire războiului civil irlandez dintre cei care au acceptat separarea şi cei care s-au opus39. În timpul alegerilor din Februarie 1917, Count Plunkett, tatăl liderului revolu ionar executat, Joseph Plunkett, a fost ales pe baza unei platforme de nerecunoaştere a Parlamentului Britanic. Acesta a inspirat partidul să înainteze o cerere pentru implementarea declara iei din 1916 asupra creării unei republici irlandeze. În spatele scenei, organizatorii I.R.B., mai ales Michael Collins şi Thomas Ashe (amândoi au luat parte la Revolta din 1916), îşi direc ionau activitatea spre reorganizarea I.R.B. şi înrolând din ce în ce mai mul i tineri irlandezi într-o armată de irlandezi, care a jurat să lupte pentru o republică irlandeză. Ashe a fost arestat şi a murit din cauza hrănirii for ate în timpul unei greve a foamei. Collins a scăpat şi, cu fiecare zi, Voluntarii deveneau mai puternici. 39 http://www.iol.ie/~dluby/people.htm 46
    • O conven ie irlandeză care a pus bazele unui cadru de propuneri pentru o guvernare proprie a Irlandei, în cadrul Imperiului Britanic, la 25 iulie 1917, a fost boicotată atât de Sinn Fein, cât şi de Partidul Laburist pe motive că calitatea de membru nu era reprezentativă nici pentru Sinn Fein şi nici pentru sentimentele post-revolu ionare irlandeze. Sinn Fein a organizat propria conven ie40, în Dublin, la 25 octombrie, iar de Valera a fost ales preşedinte al partidului. Apoi, la 16 aprilie 1918, britanicii au transmis ini iativa către Sinn Fein, prin adoptarea Legii privind Serviciul Militar. Partidul Irlandez s-a retras imediat, în semn de protest. Ulterior, partidul s-a alăturat Sinn Fein şi Partidului Laburist, în crearea unei promisiuni comune împotriva serviciului militar, care a fost semnată cu o solidaritate asemănătoare celei acordate Conven iei din Ulster. Alegerile din 14 Decembrie 1918 au discreditat complet parlamentarismul vechiului model britanic. Partidul lui Redmont a câştigat doar 6 locuri şi peste 100 de ani de dezvoltare politică irlandeză au dispărut, luând cu ei sănătatea, fericirea şi mai ales reputa ia lui Redmont. Deputa ii Sinn Fein nou aleşi au convocat primul lor Parlament la 21 ianuarie 1919, la Dublin. Acest parlament revolu ionar nu era, desigur, recunoscut de britanici. 36 dintre cei 73 de membri au fost trimişi la închisoare, inclusiv de Valera, dar acest parlament a numit delega i pentru Conferin a de Pace de la Versailles şi a adoptat un „Program Democratic”, bazat pe proclama ia din Săptămâna Paştelui, care a detronat principiile socialiste ale lui James Connolly, dar a men inut cererile proclama iei din 1916 pentru o republică irlandeză întreagă41. I.R.B. s-a alăturat Sinn Fein, considerându-l doar o altă societate na ionalistă, care ar putea folosi scopurilor sale. Dar, în cadrul Conven iei Sinn Fein din Octombrie 1917, lucrând spre a ob ine o republică irlandeză în interiorul unui partid politic, care aderase la ideea instaurării unui rege în Irlanda, I.R.B. a fost de acord să introducă un articol în conven ia Sinn Fein, prin care declara că scopul mişcării era să asigure recunoaşterea interna ională a Irlandei ca o republică independentă. 40 În irlandeză, este cunoscută sub numele de „Ard-Fheis”. 41 Pentru unii membri ai I.R.B., constitu ia lor însemna că Republica Irlandeză a fost de fapt stabilită înainte de 1916 şi a existat de iure, dacă nu de facto, de când James Stephens a instaurat un guvern provizoriu în februarie 1867, pentru a prelua controlul asupra revolu iei, care nu a reuşit să aibă loc în următoarea lună martie. 47
    • În consecin ă, partidul şi-a păstrat opiniile deschise în privin a formei de de acord care urma să fie încheiat cu Anglia. În caracter, totuşi, devenea o organiza ie republicană. În paralel cu renaşterea partidului Sinn Fein, în 1916, a avut loc şi reorganizarea Voluntarilor, organiza ie creată pentru a apăra „Regulile Casei”, dar acum, condusă de membrii I.R.B., precum Collins şi Richard Mulcahy. Totuşi, Voluntarii aveau propriile organe executive şi propria constitu ie şi, deşi existau anumite conflicte privind statutul de membru între voluntarii individuali şi alte organiza ii na ionale, aceştia aveau o existen ă autonomă fa ă de Sinn Fein şi fa ă de Parlamentul Irlandez. Pe durata războiului Anglo-Irlandez, Voluntarii şi partidul Sinn Fein au ac ionat separat, pe trasee complementare de ac iune. Sinn Fein a preluat gradul controlul juridic a multor consilii regionale, creând tribunale şi rezolvând disputele legate de pământ, iar Voluntarii au urmărit să ob ină suprema ia militară, acolo unde era posibil. În toată această perioadă, problema controlului parlamentar asupra Voluntarilor a rămas în dubii şi a devenit chiar controversată, par ial prin antipatia pe care unii membri ai cabinetului, în special Cathal Brugha şi Austin Stack, o sim eau fa ă de Collins, în particular, şi fa ă de de ideea de societă i secrete, în general. Brugha a părăsit I.R.B. după Revolta din 1916, iar după alegerea sa ca ministru al apărării în primul parlament irlandez, Brugha a urmărit să aducă Voluntarii sub controlul Parlamentului. Collins42 a respins ideea de a încerca să conducă o armată sub un consiliu civil. Cea mai clară declara ie privind această pozi ie, pe care de Valera a sim it că trebuie să o facă la câteva luni după convocarea Parlamentului, a fost Declara ia Parlamentului din 10 aprilie43. Brugha, care îl antipatiza şi nu avea încredere în Collins, a încercat din nou acest lucru, la 10 august, când a propus Parlamentului ca Voluntarii şi deputa ii Parlamentului să depună un jurământ „de a sus ine şi apăra Republica Irlandeză împotriva tuturor duşmanilor, străini şi na ionali şi voi avea credin ă adevărată şi supunere în aceeaşi măsură”. Arthur Griffith, ac ionând în locul lui de Valera, care 42 Michael Collins a fost preşedinte al I.R.B., ministru al finan elor, director al Organiza iei Voluntarilor şi adjutant- general. 43 Potrivit acestei declara ii, „Ministerul Apărării este, desigur, în strânsă legătură cu for ele militare ale Voluntarilor,care stau la baza Armatei Na ionale” – doar „în strânsă legătură cu”, nu „în controlul său”. 48
    • plecase în America pentru un tur publicitar, a sus inut propunerea lui Brugha, iar Parlamentul a aprobat jurământul. Totuşi, sub presiunea situa iei militare, Voluntarii nu au acceptat niciodată jurământul în mod formal. Comandan ilor le-a rămas să îl discute cu subordona ii lor, dintre care, majoritatea au decis în favoarea jurământului. În cadrul unei întâlniri secrete, I.R.B. au amendat Constitu ia, pentru a şterge revendicările privitoare la faptul că Preşedintele I.R.B. era de asemenea Preşedintele Republicii Irlandeze şi pentru a recunoaşte că Parlamentul, convocat că rezultat al politicii I.R.B. era „autoritatea public aleasă, competentă să declare voin a poporului Irlandez”. Dar problema autonomiei Voluntarilor a continuat să existe. Până în martie 1921, doar cu câteva luni înainte de încheierea armisti iului care a pus capăt ostilită ilor anglo-irlandeze, Parlamentul nu a acceptat să îşi asume public responsabilitatea pentru ac iunile militare ale Voluntarilor şi să accepte oficial că o stare de război a existat. A rămas în sarcina Parlamentului să elaboreze o declara ie privind această problemă, declarând că Voluntarii erau „sub controlul civil al reprezentan ilor aleşi şi că ofi erii lor şi-au primit împuternicirea de la aceşti reprezentan i. Guvernul este, prin urmare, răspunzător de ac iunile acestei armate.” Pe parcursul războiului, sus inută de o popula ie simpatizantă, I.R.A., aşa cum Organiza ia Voluntarilor a început să fie cunoscută după prima Adunare Parlamentară, a purtat o campanie de ambuscade, razii asupra sediilor poli iei şi accidente provocate, care a fost estimată că a ucis 600 de oameni şi a rănit al i 1200, din partea britanică, şi 752 membrii I.R.A. ucişi, iar al i 866 răni i, pe perioada dintre convocarea primului Parlament şi până la semnarea armisti iului. În Sud, aceste incidente au fost dublate de incursiuni ale poli iei pe timp de noapte, legi mar iale, frică şi tensiune care erau suficient de severe, dar nimic nu se putea compara cu situa ia din Nord. În acea parte, membrii I.R.A., fiind mai reduşi ca număr şi apelând, într-un mod aproape exclusiv, la Catolici, pentru a ob ine noi recru i, nu au reuşit să ob ină rezultate semnificative. Derry a fost scena unui atac fioros al Protestan ilor asupra cartierului Catolic, la data de 19 iulie 1920. Revolu ionarii au purtat peste tot steagul 49
    • regatului44 şi nu au fost opri i de for ele militare timp de 5 zile, perioadă în care jafurile şi bătăile pe străzi au continuat nestingherite. Când for ele armate au intervenit, cei care au fost împuşca i, au fost membrii I.R.A. care păzeau proprietă ile Catolicilor. Alte oraşe din regiunea Ulster-ului s-au confruntat cu situa ii asemănătoare. În Belfast, după ce Unioniştii s-au adresat muncitorilor Protestan i din porturi, la 12 iulie, chemându-i la „un spectacol al revolverelor”, pentru a-i elimina pe Fenieni, o orgie de jafuri, împuşcături şi bombardamente a izbucnit. Muncitorii Catolici au fost alunga i din porturi, casele le-au fost incendiate şi, din nou, for ele armate nu au oferit protec ie Catolicilor. Primii paşi spre încheierea unui armisti iu au fost făcu i într-un discurs de conciliere, inut de regele George V, la Parlamentul Stormont, pe care l-a inaugurat la intrarea în vigoare a Legii privind Guvernul Irlandei, la 3 mai 1920. Ce a făcut acest act a fost să recunoască faptul că, în Irlanda de Nord, exista un mare număr de Protestan i, care nu doreau să fie guverna i de către Sud şi că, în fapt, acest lucru a separat efectiv ara din acel moment. Potrivit Legii, prin care Irlanda de Nord este încă guvernată, Sudul trebuia să trimită 33 de membri la Westminster şi să aibă 128 de membri într-un parlament la Dublin. Nordul trebuia să trimită reprezentan i la Westminster şi să aibă un parlament propriu. Ambele parlamente trebuiau să aibă senate. Totuşi, Parlamentul a refuzat să recunoască alegerile pentru Senatul din Sud, deoarece Legea autoriza Coroana să numească o parte din membri. Alegerile pentru camera inferioară trebuiau realizate pentru al doilea Parlament şi nu pentru Parlamentul din Dublin. Acest act a reprezentat atât o tragedie cât şi un triumf pentru Unionişti, un triumf pentru că i-a împiedicat de la subordonarea fa ă de orice Guvern al Dublinului, în viitor, o tragedie din cauza faptului că Nordul dorea ca Irlanda să fie împăr ită mai mult decât Sudul45. Totuşi, împăr irea s-a realizat şi tratatul pe care negociatorii irlandezi l-au semnat cu britanicii la 6 decembrie 1921 a acceptat acest fapt. Tratatul a pus bazele unui Stat Irlandez Liber, ca un dominion autonom al 44 Cunoscut sub numele de „Union Jack”, reprezintă steagul actual al Marii Britanii. 45 Pat Coogan, Tim, op.cit., p. 27 50
    • Imperiului Britanic, cu acelaşi statut constitu ional ca şi cel al Canadei, Australiei, Noii Zeelande şi Africii de Sud. Un reprezentant al Coroanei urma să fie numit în acelaşi mod ca şi guvernator-general al dominionului şi membrii Parlamentului Irlandez trebuiausă depună un jurământ de credin ă şi supunere fa ă de Constitu ia Statului Irlandez Liber, care îi obliga „să fie loiali Maiestă ii Sale Regele George V, moştenitorilor săi şi succesorilor”. Statul Liber trebuia să îşi asume responsabilitatea pentru o parte din datoriile publice ale Regatului Unit, să acorde anumite facilită i de apărare for elor britanice şi, în timp de război, să dea orice fel de asigurare, ce ar putea fi cerută de către Anglia. În continuare, tratatul acorda Irlandei de Nord dreptul de a se retrage de sub jurisdic ia Parlamentului de la Dublin. Sub aceste rezerve, jurământul, împăr irea şi func ia de guvernator-general era, cu siguran ă, incompatibile cu aspira ia republicană a mişcării na ionaliste şi afec iunea cu care Collins o privea, putea fi observată din declara ia profetică în care sus inea că îşi semna propria condamnare la moarte. Mai mult, în timp ce, în mintea popula iei, I.R.A. părea atotputernică, trupele de gherilă erau, de fapt, aproape de epuizarea resurselor. Pierderile erau mari, iar provizia de arme se micşora considerabil. Odată ce armisti iul a fost semnat şi I.R.A. a pierdut anonimatul, care se afla printre cele mai de pre lucruri în timpul războiului, orice încercare de a relua războiul ar fi avut consecin e dezastruoase. Tratatul a fost ratificat46 de către Parlament la 7 ianuarie 1922 şi o nouă administra ie, condusă de Arthur Griffith, a fost formată 3 zile mai târziu. Rivalii constitu ionali ai tratatului, inclusiv de Valera, Austin Stack, Cathal Brugha, Robert Barton şi Erskine Childers au părăsit Parlamentul, în semn de protest. În afara Parlamentului, Biserica, marii afacerişti, muncitorii şi o mare parte a opiniei publice a sus inut tratatul şi pacea. Cei care se opuneau erau deputa ii care au părăsit Parlamentul, sub conducerea lui de Valera, o mare parte a membrilor I.R.A. şi Organiza ia Femeilor Cumann na mBan, un corp auxiliar al I.R.A. Unul dintre reprezentan ii conflictului, din partea Republicană, a fost Erskine Childers. 46 Tratatul a fost ratificat cu 64 de voturi pentru şi 57 de voturi împotrivă. 51
    • Sus inătorii tratatului l-au acuzat că şi-a folosit influen a asupra vărului său, Barton, care a semnat tratatul, pentru ca mai târziu să îl respingă şi că a avut mult de a face şi în influen area atitudinii lui de Valera, de asemenea. În consecin ă, când a fost prins, în timpul Războiului Civil, a fost executat, sub acuza ia de posesie de arme (un revolver, primit de la Michael Collins). Deşi Războiul Civil Irlandez, ca orice alt război civil, a fost o problemă teribilă, nu a reprezentat un rău chiar atât de mare. La prima vedere, ar putea apărea dificil cum se poate acest lucru. Rapoarte privind mor ile şi distrugerile47 au ocupat atât de mult spa iu în paginile ziarelor contemporane, încât foarte pu in spa iu a mai rămas pentru alte ştiri. Un sistem bipartit democratic a fost creat după Războiul Civil, la început din partidele învingătoare, iar mai târziu din partidele învinse. Războiul Civil, centrându-se pe refuzul tinerilor care au depus un jurământ fa ă de Republica Irlandei de a accepta orice altceva, a deviat energiile din Sud de la posibilitatea unui conflict Nord-Sud, Protestan i-Catolici, care ar fi putut să fie mai amplu în teroare şi care ar fi putut, de asemenea, să fie adus din nou, inevitabil, în partea de nord a Angliei. În mod inevitabil, de asemenea, datorită situa iei din Nord, revoltele sectelor au izbucnit din nou şi nici poli ia, nici armata nu au făcut nimic pentru a-i ajuta pe Catolici. Henry Wilson a fost atât de activ în func ia sa neoficială ca şi consultant militar al Guvernului Irlandei de Nord, încât Collins a pus să fie împuşcat în iunie 1992 pe treptele casei sale din Londra, de către doi foşti membri ai Serviciilor Secrete, Dunne şi Sullivan. Acest asasinat a fost considerat de către Republicani ca fiind factorul care a grăbit începutul Războiului Civil, dar, de fapt, starea unui posibil război exista de ceva timp. Din februarie până în martie, în anul 1922, grupuri de Republicani, mai ales cei din Sud, care au acordat încredere lui Liam Lynch şi cei din Dublin, care l-au urmat pe Rory O’Connor, conduceau opera iunile de natură paramilitară pentru a ob ine fonduri, fie pentru a men ine trupele, fie pentru a men ine republica. Încercările de a aduce I.R.A. pe aceeaşi linie cu Parlamentul au eşuat când cabinetul a refuzat să sanc ioneze o conven ie a armatei, stabilită pentru data de 15 47 . Suma de bani reprezentând costurile războiului a fost aproximată la 20 milioane lire, au existat aproximativ 700 mor i, iar privind efectele pe termen lung, via a politică din Sud nu şi-a urmat în totalitate cursul. 52
    • martie, ceea ce a dus la instaurarea unei dictaturi a armatei. Generalul Mulcahy a sugerat, la 20 martie, ca un consiliu comun să fie creat „pentru a stabili propuneri definite de asociere a I.R.A. cu guvernul ales de poporul irlandez”. Aceptarea acestei propuneri de către militan i a fost condi ionată de o rezervă, pe care cabinetul a găsit-o complet inacceptabilă: ca recrutările pentru noile for e poli ieneşti irlandeze, un corp neînarmat cunoscut ca Garda Civilă, să fie suspendate. Pe 23 martie, un manifest semnat de liderii I.R.A., care se opuneau tratatului, a fost publicat în presă, convocând conven ia pentru data de 26 martie, sfidând astfel ordinele cabinetului. La o conferin ă de presă, din 23 martie, Rory O’Connor a declarat că „Armata nu se va supune Preşedintelui Griffith”, pentru că „acesta şi-a încălcat jurământul”. A declarat că nu exista nici un guvern în Irlanda în care Armata să aibă încredere şi că desfăşurarea conven iei însemna repudierea Parlamentului. A anun at crearea unui corp executiv care să pună în discu ie ordinele date I.R.A. pe tot teritoriul ării. Această conven ie a fost inută, la timp, în Dublin. Au participat doar opozan ii tratatului, iar întâlnirea a reafirmat, în mod unanim, credin a fa ă de Republică şi şi-a plasat for ele sub controlul suprem al unui organ executiv, care urma să fie numit de conven ie. Un corp executiv format din 16 persoane a fost ales şi fa ă de acest organism, Voluntarii opozan i fa ă de tratat răspundeau în mod subsecvent. Executivul a creat un Consiliu al Armatei, format din Liam Lynch, Joseph McKelvey, F. O’Donaghue, Eamon O’Malley, Joseph Griffin, Liam Mellows, Rory O’Connor, Seamus O’Donovan şi Sean Russell. La 13 aprilie, Consiliul a decis să ocupe un număr de locuri importante din Dublin, principalul fiind Cele Patru Tribunale, organismul principal de control judiciar din Irlanda. S-au confruntat cu o perioadă periculoasă, cu jafuri de bănci, oameni împuşca i, iar în Sud, cu efortul garnizoanei Celor Patru Tribunale de a anula controlul autorită ilor constitu ionale. Aşa cum se cerea în tratat, Parlamentul din Sud48 s-a reunit la 14 ianuarie 1922. De asemenea, erau şi patru membri, reprezentan i ai Colegiului Trinity. Acest parlament a ales un guvern provizoriu 48 Acesta era format din 64 de membri în favoarea tratatului, din cadrul celui de-al doilea Parlament, care au fost aleşi în mai 1921 în cadrul alegerilor convocate prin Actul privind Guvernul Irlandei. 53
    • pentru cele 26 de jude e şi s-a declarat în favoarea rezervei din tratat, prin care guvernul provizoriu trebuia să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Guvernului Statului Irlandez Liber, în anul de după semnarea tratatului. Acest lucru a fost în mare parte realizat, dar nu şi în min ile diziden ilor Republicani. Al doilea Parlament nu s-a întrunit niciodată, deoarece deputa ii Republicani nu au revenit niciodată, dar datorită acestui Parlament, un număr de Republicani au căutat, în mod subsecvent, să ob ină legalitatea. Umbrele au început să apară în jurul aspira iilor lor, în timpul a ceea ce avea să se dovedească o lună incendiară de Iunie mult prea literară. Collins a păstrat legătura cu o sec iune de diziden i, conduşi de Liam Lynch, care era comandant al tuturor for elor Republicane, în măsura în care acesta ar fi aranjat şi planificat înarmarea pentru o campanie în Nord, pentru a-i ajuta pe catolicii afecta i de război. Acest lucru s-a întâmplat în martie. În mai, a încheiat un pact cu de Valera, ambele păr i fiind de acord să participe la alegerile din 10 iunie, sub sigla partidului Sinn Fein, chemând electoratul să voteze doar pentru candida ii pro sau anti-tratat şi să uite de alte probleme ca interesele fermierilor, muncitorilor şi a Unioniştilor. Pactul a furnizat de asemenea posibilitatea redactării unei constitu ii republicane după alegeri, deşi, în ziua anterioară sesizării Celor Patru Tribunale, Winston Churchill a declarat în Camera Comunelor că: „Dacă o Republică va fi instaurată, aceasta este o formă de guvernământ în Irlanda cu care Imperiul Britanic nu este de acord sub nici o formă şi nu o poate tolera”. Este de în eles, prin urmare, că pactul i-a nemul umit pe britanici, care au făcut presiuni pentru ca acesta să fie abrogat – ceea ce Collins a şi făcut în ajunul alegerilor, într-un discurs, în care a for at electoratul să voteze pentru oricine îl atrăgea şi astfel punând capăt posibilită ii formării unei coali ii guvernamentale, fa ă de care colegii săi oricum nu manifestau entuziasm. Cu trei zile înainte de alegeri, Henry Wilson a fost împuşcat şi în aceeaşi zi închisoarea Celor Patru Tribunale a făcut aranjamente pentru răpirea Generalului O’Connell, comandantul armatei Statului Liber. Oricare dintre aceste între aceste întâmplări ar fi putut furniza un catalizator pentru evenimente de moment. 54
    • Împreună, au fost invincibile şi, la 28 iunie 1922, în Liffey, a avut loc un bombardament, care a adus în discu ie problema tratatului de la masa dezbaterilor la teste severe constând în ambuscade, represiuni, ac iuni militare şi execu ii. A fost un război al tinerilor. Kevin O’Higgins, unul dintre reprezentan ii Guvernului Statului Liber a declarat că: „Guvernul provizoriu era un simplu colectiv de 8 oameni, stând printre ruinele unei administra ii, cu funda ia alteia neaşezată încă şi cu oameni sălbatici ipând prin gaura cheii.” Liderii Republicani erau, de asemenea, tineri, neavând coeziunea şi resursele rivalilor lor şi nici suportul unei popula ii simpatizante. Cei care erau prietenoşi cu I.R.A. în timpul războiului anglo-irlandez, au fost aproape de ei şi în timpul războiului fra ilor. Principala preocupare a lui O`Higgins era să restaureze o normalitate politică într-o Irlanda chinuită de revolte şi infrac iuni. Spre sfârşit, a avansat spre restabilirea subordonării armatei fa ă de o autoritate civilă şi un serviciu civil ne-părtinitor. Deşi era un revolu ionar ardent în timpul Războiului de Independen ă, experien a administrativă în ceea ce priveşte guvernarea locală a lui O`Higgins din timpul conflictului, i-a oferit o perspectivă mult mai pragmatică după încheierea tratatului. Aten ia sa a fost îndreptată spre lansarea unei revolu ii şi spre consolidarea unei guvernări autonome a Irlandei49. Perioada Războiului Civil a fost o perioadă dificilă şi episcopii au aflat de existen a unui alt factor groaznic, care, prin intrarea sa în război, i-a for at pe Republicani să profite de amnistia oferită de Guvern, la data de 3 octombrie – pentru că tribunalele militare erau aşteptate să îşi înceapă activitatea la 15 octombrie. Când tribunalele au început să func ioneze, la 17 noiembrie, au condamnat 77 de persoane, inclusiv pe Childers şi patru lideri50 ai Garnizoanei Tribunalelor, care au fost executa i ca şi represalii, după ce doi deputa i, sus inători ai tratatului, care au votat pentru tribunalele militare, au fost împuşca i, unul dintre ei fiind împuşcat mortal. Execu ia acestor lideri, din 8 decembrie, la două zile după ce Statul Liber, în termenii prevăzu i de tratat, a devenit realitate, a ini iat o politică 49 McCarthy, John P., Kevin O`Higgins – Builder of the Irish State, Irish Academic Press, Dublin, 2006, www.biblioireland.com 50 Oamenii executa i au fost Rory O’Connor, Liam Mellows, Richard Barrett şi Joseph McKelvey. 55
    • de represalii, prin care cei care erau deja închişi erau pasibili de a fi executa i, dacă vreo opera iune I.R.A. ar fi avut loc în regiunea în care aceştia erau inu i. Întâlnirea unui corp executiv, la care de Valera a participat ca lider politic al Republicanilor, la 10 martie 1923, în Nier Valley, Waterfold, a fost împotriva acestui cadru de presiuni militare şi religioase. De Valera a votat pentru pace, dar Liam Lynch a sus inut continuarea conflictului. Alte întâlniri au fost organizate în aprilie, lângă Mullinahone, Tipperary şi în Dublin. Între aceste întâlniri, Liam Lynch a fost ucis, iar Austin Stack. În cadrul întâlnirii de la Dublin, un Consiliu Special al Armatei, format din Barry, Liam Pilkington, Sean Hyde şi Frank Aiken au căzut de acord cu de Valera şi cu cei trei membri ai cabinetului Republican, care nu se aflau în închisoare (P. J. Ruthledge, M. P. Colivet şi Donald O’Callaghan) să elaboreze o proclama ie, care să cheme la oprirea ostilită ilor. Frank Aiken i-a urmat lui Lynch şi, la 30 aprilie, a adus în discu ie un ordin, prin care cerea membrilor I.R.A. să suspende orice opera iuni ofensive, iar la 24 mai 1923, Războiul Civil a luat sfârşit, printr-un ordin de „oprire a focului şi lăsare a armelor”, semnat şi de Aiken. 56
    • Capitolul IV Activitatea Armatei Republicane Irlandeze Cum am observat în paginile anterioare, Armata Republicană Irlandeză este o organiza ie paramilitară na ionalistă creată în 1919, care combate autoritatea britanică în Irlanda de Nord, cu scopul ob inerii independen ei şi alipirii acestei regiuni la Republica Irlanda. I.R.A. s-a născut în timpul războiului de independen ă din 1919-1922, în timpul căruia ducea lupte de gherilă. Încă de la înfiin area sa, I.R.A. a sus inut obiectivele Sinn Fein, aripa sa politică, care solicita independen a Irlandei de Regatul Unit, însă cele două organiza ii se diferen iau prin mijloacele de luptă. Ca şi Sinn Fein, I.R.A. s-a divizat în urma tratatului de la Londra din 1921, care a stabilit un stat irlandez liber, EIRE (Irlanda de Sud), majoritar catolic, “amputat” de provincia nordică Ulster, cu majoritate protestantă şi cu capitala la Belfast, care rămânea sub autoritatea Londrei. Fac iunea minoritară care a acceptat acest acord a fost integrată în for ele armate. Fac iunea majoritară, care refuza acordul şi reclama realipirea Ulsterului la Irlanda unificată, a luptat contra guvernului Republicii Irlanda în vremea războiului civil din 1922-1923. Declarată ilegală in Irlanda de Nord, începând din mai 1922, I.R.A. a continuat în acest timp să recruteze şi să antreneze membri şi să comită periodic acte violente. După retragerea Irlandei din Commonwealth în 1948, I.R.A. şi-a reorientat activită ile, de această dată pentru a elibera Irlanda de Nord de sub tutela britanică şi pentru a crea o republică irlandeză unificată. La finele anilor 1960, minoritatea catolică din Irlanda de Nord a lansat o campanie pentru ameliorarea statutului sau politic, economic şi social. Ca rezultat, din octombrie 1968, Irlanda de Nord, parte a Marii Britanii, a fost zguduită de înfruntări violente intre protestan i şi catolici. Inferiori numeric, catolicii din Ulster erau mai afecta i de şomaj şi aveau un nivel de trai net inferior celui al protestan ilor, fiind şi slab reprezenta i politic. 57
    • În 1968, activiştii catolici din Irlanda de Nord s-au ridicat din nou, nu ca revolu ionari republicani, ci pentru recâştigarea drepturilor civile refuzate de atâta timp. Un răspuns evaziv din partea guvernului britanic şi imensa ostilitate a protestan ilor din Ulster au zădărnicit mişcarea şi violen a a escaladat. I.R.A. a început o campanie de bombardamente şi atentate, iar organiza iile protestante din Ulster precum Asocia ia de Apărare a Ulsterului (U.D.A.) au răspuns la fel. În 1969, trupele britanice au pătruns în provincie încercând inutil să restabilească pacea, iar în 1972, Parlamentul Irlandei de Nord, majoritar protestant, a fost înlocuit cu guvernare directă din Westminster. Antagonismele s-au intensificat şi o încercare de împăr ire a puterii (1973- 74) a eşuat când lucrătorii protestan i au organizat o grevă generală. Au urmat zeci de ani de violen e şi negocieri de pace fără rezultat, fără un sfârşit previzibil, în pofida încetării focului în 1996. După o serie de revolte violente în Londonderry, în august 1968, Belfast şi din nou Londonderry în cursul lunii iunie 1970, asigurarea ordinii în Ulster a fost încredin ată armatei britanice. Profitând, I.R.A., care beneficia de un sprijin popular în creştere, şi-a înmul it ac iunile de for ă contra activiştilor protestan i şi armatei britanice. Un dezacord apărut în 1969 asupra utilizării tacticilor militante a provocat o prima sciziune majoră în I.R.A., care s-a „rupt” în două organiza ii distincte: una radicală, Provisional I.R.A. (I.R.A. Provizorie, P.I.R.A.), care a continuat să organizeze asasinate şi alte acte violente, şi o alta „oficială” - Official IRA, care a început să caute solu ii pacifiste. John Stephenson a devenit comandantul P.I.R.A51. I.R.A. Provizorie se consideră ca fiind descendenta directă a vechii I.R.A. Această organiza ie îşi are originea în Consiliul Provizoriu al Armatei, format în decembrie 1969, când o Conven ie I.R.A. a votat pentru recunoaşterea Parlamentului Irlandei de Nord, a Republicii Irlandei şi a Regatului Unit. Opozan ii acestei schimbări în Constitu ia I.R.A. au argumentat cu vehemen ă împotriva ei şi când votul a avut loc, John Stephenson a anun at că nu mai consideră conducerea I.R.A. ca reprezentând interesele republicane. 51 http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/armata-republicana-irlandeza-scurta-istorie_2158.html 58
    • Cei care s-au opus au refuzat să meargă mai departe cu alegerile noului executiv al I.R.A. John Stephens a fost omul de legătură în stabilirea rela iilor cu filiala I.R.A. din Belfast, condusă de Billy McKee şi Joe Cahill, care au refuzat să primească ordine de la conducerea filialei I.R.A. din Dublin, încă din septembrie 1969, protestând astfel fa ă de eşecul acestora din urmă de a apăra cartierele Catolicilor, în august 1969. Nouă din cele 13 unită i I.R.A. din Belfast au trecut de partea P.I.R.A. (120 de activişti şi 500 de sus inători). Noul grup a ales un nou Consiliu al Armatei52, care să conducă noua I.R.A. Primul Consiliu a fost format din John Stephens, Paddy Mulcahy, Sean Tracey, Leo Martin şi Joe Cahill printre al ii. O ramură politică, Partidul Sinn Fein Provizoriu, a fost fondată la 11 ianuarie 1970, când o treime dintre delega i au părăsit partidul Sinn Fein, în semn de protest fa ă de încercările conducerii de a for a încetarea politicii absten ioniste53, în ciuda eşecului său de a ob ine o majoritate de două treimi din voturi, cerute pentru schimbarea politicii. Membrii P.I.R.A. au men inut o serie de principii existente în cadrul vechii I.R.A. Ei considerau controlul britanic asupra Irlandei de Nord şi Guvern Republicii Irlanda ca fiind nelegitime. La fel ca şi vechea I.R.A., aceştia considerau Consiliul Armatei I.R.A. ca fiind Guvernul legitim al întregului teritoriu ce forma Republica Irlanda. Multe dintre aceste principii au fost abandonate în 1986, deşi membrii Sinn Fein încă refuză să îşi ocupe locurile în Parlamentul Regatului Unit. Pe măsură ce violen ele din Irlanda de Nord creşteau în mod considerabil, atât membrii Official I.R.A. cât şi membrii Provisional I.R.A. au început să recurgă la mijloace militare pentru a îşi atinge scopurile. Totuşi, spre deosebire de „Oficiali”, care îşi caracterizau violen ele ca fiind „pur” defensive, Provizorii apelau la o campanie mai agresivă împotriva statului Irlandei de Nord. În timp ce, pentru o scurtă perioadă de timp, Oficialii au fost cea mai mare grupare şi s-au bucurat de mai multă sus inere din partea comunită ii republicane, Provizorii au început să domine, mai ales după ce Oficialii au declarat o încetare a focului pe o perioadă nedeterminată în 1972. Deşi I.R.A. Provizorie avea şi o ramură politică, 52 Consiliul Provizoriu al Armatei (Provisional Army Council). 53 Această politică se referea la ideea de a sta sau de a se ab ine de la participarea în cadrul Parlamentului Irlandez. 59
    • Partidul Sinn Fein Provizoriu, care s-a separat de Oficialul Sinn Fein, în acelaşi timp că separarea I.R.A., aceasta era extrem de suspicioasă în ceea ce privea activitatea politică, pledând mai ales pentru superioritatea conflictului armat. Până la sfârşitul anilor 1970, voluntarii I.R.A. erau organiza i în unită i bazate pe structuri militare conven ionale. Pe aproape toată perioada sa de existen ă, I.R.A. era formată din 5 brigăzi. În august 1969, brigada din Belfast avea 50 de membri activi. Până la sfârşitul anului 1971, număra aproape 1.200 de membri. „Provizorii” au intervenit progresiv, prin bazele lor din Republica Irlanda, în favoarea catolicilor din Ulster, cărora le-au furnizat cadre şi arme. Ca urmare a perpetuării violen elor, guvernul britanic a hotărât, în august 1971, închiderea, fără proces, a tuturor şefilor I.R.A. şi a refuzat să mai acorde statutul de prizonier politic militan ilor54. Pe 30 ianuarie 1972, un marş paşnic desfăşurat în oraşul Derry55 contra acestei măsuri abuzive, la care participau 30.000 de oameni, a fost reprimat extrem de brutal de militarii britanici. Trupele engleze au tras în plin cu muni ie de război în masa de demonstran i neînarma i, ucigând 13 oameni şi rănind grav 17. Încă doi vor muri peste câteva zile de la incident, unul în închisoare şi altul, dintre cei răni i, în spital. Evenimentul a îngroşat din nou rândurile diferitelor fac iuni I.R.A.; acestea se dovedeau ultimul sprijin pentru irlandezii revolta i, fără altă alternativă decât să fie calca i în picioare de ocupan i. I.R.A. este considerată ca fiind organiza ia care a ucis cele mai multe persoane, începând din anul 197256. Totuşi, membrii I.R.A. au sus inut că for ele aflate în opozi ie cu I.R.A., în timpul conflictelor, reprezentau organiza ii separate, distincte. În cadrul analizei republicane a conflictului, organiza ii ca U.D.R.57, Armata Britanică, U.V.F.58 şi U.D.A.59 au reprezentat o alian ă de for e paramilitare şi statale. 54 Intransigen a sa i-a costat via a pe 10 membri ai I.R.A., în urma unei greve a foamei la închisoarea Long Kesh, în apropiere de Belfast. 55 Evenimentul a rămas cunoscut în istorie sub numele de „Bloody Sunday” ( Duminica Sângeroasă). 56 http://en.wikipedia.org/wiki/Provisional_Irish_Republican_Army 57 Ulster Defence Regiment. 58 Ulster Volunteer Force. 59 Ulster Defence Association. 60
    • Două studii detaliate asupra mor ilor din perioada conflictelor, Proiectul CAIN de la Universitatea din Ulster şi Vie i Pierdute, diferă foarte mult în ceea ce priveşte numărul de persoane ucise de I.R.A. Provizorie, dar s-a estimat un număr de aproximativ 1.800 de mor i. Dintre aceştia, 1.100 erau membri ai for elor de securitate – Armata Britanică, Poli ia Regală din Ulster şi U.D.R., între 600 şi 650 eraz civili, iar restul erau fie loialişti fie membri ai for elor paramilitare republicane (incluzând peste 100 de membri I.R.A. ucişi accidental de propriile bombe). S-a estimat, de asemenea, că I.R.A. a rănit 6.000 de membri ai Armatei Britanice, Poli iei Regale din Ulster şi a U.D.R. şi până la 14.000 de civili, în timpul conflictelor. I.R.A. a pierdut aproape 300 de membrii, ucişi în aceste conflicte). Aproximativ 50-60 de membrii Sinn Fein au fost ucişi. I.R.A. avea legături cu guverne străine şi cu alte organiza ii armate ilegale. Libia a fost cel mai important furnizor de arme şi de fonduri al I.R.A., donând mari cantită i de arme şi sume de bani, de la începutul anilor 70 şi până la mijlocul anilor 80 (trei nave încărcate cu arme la începutul anilor 70 şi încă trei la mijlocul anilor 80). I.R.A. primea arme şi suport logistic şi de la Irlandezii Americani, în special din partea Grupului NORAID. În afară de Libia, acest grup a fost principalul sus inător al I.R.A. de peste ocean. Prima confruntare majoră a I.R.A. Oficială cu Armata Britanică a avut loc în Iulie 1970, când peste 3.000 de solda i britanici au făcut un raid în Lower Falls, pentru a găsi arme, acest raid ducând la conflicte armate. I.R.A. Oficială a pierdut o cantitate importantă de armament şi muni ie în acest incident, iar membrii lor au acuzat I.R.A. Provizorie că a deschis focul şi că apoi i-au lăsat singuri în fa a britanicilor. Aceste resentimente, provocate de acest incident, dar şi de altele, au dus la un conflict între cele două ramuri ale I.R.A., care s-a soldat cu bombardamente şi focuri de armă din partea ambelor păr i. La această dată, doi revolu ionari au fost ucişi de for ele armate britanice în Derry. Solda ii britanici au sus inut că cei doi erau înarma i, dar popula ia locală a negat acest lucru. Na ionaliştii modera i John Hume şi Gerry Fitt au părăsit Parlamentul Irlandei de Nord în semn de protest. 61
    • În august 1971, I.R.A. Oficială a fost implicată în numeroase conflicte armate cu trupele britanice, care au fost trimise să aresteze persoanele suspecte că ar fi fost membre în grupările paramilitare. Cel mai important este faptul că Gruparea I.R.A. Oficială din Lower Falls, condusă de Joe McCann, a inut în loc incursiunea în zonă a peste 600 de solda i britanici. În Decembrie 1971, membri ai I.R.A. Oficiale l-au asasinat pe Senatorul John Barnhill, membru al Partidului Unionist din Ulster. Această crimă a reprezentat primul asasinat al unui politician din Irlanda, de la uciderea Ministrului de Justi ie al Statului Liber, Kevin O’Higgins, din 1927. În februarie 1972, organiza ia a încercat să îl asasineze pe politicianul Unionist, John Taylor, dar tentativa a eşuat. În timpul revoltelor din Derry, din „Duminica Sângeroasă”, este posibil ca un membru al I.R.A. Oficiale să fi tras asupra solda ilor britanici câteva focuri de armă, după ce aceştia au ucis 13 demonstran i na ionalişti – este singurul republican care a folosit arma în acea zi. Furia provocată de acest eveniment în cadrul comunită ii republicane a fost de o asemenea amploare, încât i-a determinat pe membrii I.R.A. Oficiale să declare că vor lansa o ofensivă împotriva for elor britanice. Totuşi, mai târziu, în acelaşi an, I.R.A. Oficială a declarat încetarea focului. Această încetare a focului a avut loc după o serie de ac iuni armate care au avut consecin e politice negative. Organiza ia a bombardat sediile Regimentului de Paraşutişti din Aldershot, ca o răzbunare fa ă de „Duminica Sângeroasă”, dar a ucis doar 7 civili. Deşi oficial se aflau într-o stare de încetare a războiului din 1972, membrii I.R.A. Oficială au continuat atacurile asupra for elor britanice până la mijlocul anului 1973, ucigând 7 solda i britanici, în ceea ce numeau ei „atacuri de răzbunare”. De asemenea, armele O.I.R.A. au fost folosite în mod intermitent în cadrul disputei continue dintre aceasta şi P.I.R.A. Potrivit Raportului CAIN60, realizat de Universitatea din Ulster, O.I.R.A. a fost vinovată de moartea a 52 de persoane în timpul conflictelor61. 60 http://en.wikipedia.org/wiki/Official_Irish_Republican_Army 62
    • La 31 august 1994, după 25 de ani de luptă şi după lungi negocieri între conducătorul al Sinn Fein, Gerry Adams, şi guvernul de la Londra, Official IRA a anun at o încetare a focului fără condi ii, promi ând să întrerupă opera iunile militare şi să se angajeze în negocieri de pace. Un alt grup distinct ia naştere la 10 decembrie 1974: The Irish National Liberation Army (Armata Na ională de Eliberare Irlandeză, I.N.L.A.), expresia sa politică fiind the Irish Republican Socialist Party (Partidul Socialist Republican Irlandez, I.R.S.P.). Cei mai mul i militan i ai I.N.L.A. s-au recrutat din Sinn Fein şi Official IRA. Această grupare a fost creată de membrii cu viziuni radicale ai I.R.A., care s-au opus încetării focului, conduşi de Seamus Costello. O altă dispută a luat naştere în 1975. Trei membri I.N.L.A. şi 5 membri O.I.R.A. au fost ucişi. Printre mor i s-au aflat personalită i importante ale ambelor grupări, inclusiv Costello şi Billy McMillen. Totuşi, începând cu mijlocul anilor 70, Mişcarea Republicană Oficială s-a concentrat din ce în ce mai mult pe realizarea obiectivelor lor prin intermediul aripii politice de stânga. Începând cu anul 1981, partidul Sinn Fein, renumit Partidul Muncitoresc în anul următor, a înregistrat câteva succese în Republica Irlanda, dar pu ine în Nord. La sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80, I.N.L.A. a dezvoltat o organiza ie modestă în nordul Irlandei, mai ales în vestul Belfastului. În timpul acestei perioade, I.N.L.A. s-a aflat în competi ie cu P.I.R.A. pentru membri, ambele grupări atacând Armata Britanică şi Poli ia Regală din Ulster. Primele ac iuni care au adus I.N.L.A. în aten ia opiniei publice interna ionale a fost asasinarea, la 30 martie 1979, lui Airey Neave, unul dintre cei mai apropria i sus inători politici ai lui Margaret Thatcher. I.N.L.A. a mai pierdut unul dintre liderii fondatori în 1980, când Ronnie Bunting, un Protestant Republican, a fost asasinat în casa sa, de către membrii U.D.A. Noel Lyttle a fost, de asemenea, membru protestant al I.N.L.A. a fost ucis în acelaşi timp. Un alt lider al I.N.L.A., Miriam Daly, a fost ucisă în acelaşi an. 61 23 de civili, 17 membri ai for elor de securitate britanice, 11 membri ai organiza iilor paramilitare republicane (inclusiv 3 membri O.I.R.A.) şi un membru al organiza iilor paramilitare loialiste. 63
    • I.N.L.A. a acuzat S.A.S.62 de implicare în asasinatele lui Bunting şi Lyttle. Ac iunile ofensive ale I.N.L.A. din acea perioadă au inclus bombardamentul din 1982 a sta iei radar Mount Gabriel din County Cork, care furniza asisten ă pentru NATO; şi bombardamentul din 6 decembrie 1982, asupra discotecii Ballykelly din Ballykelly, Londonderry, în care 11 solda i şi 6 civili au fost ucişi. S-a aflat mai târziu, la proces, că membrii I.N.L.A. din Derry au avut câteva misiune de recunoaştere „pentru a vedea dacă erau destui solda i pentru a justifica posibilitate uciderii civililor”. Membri din cadrul I.N.L.A. au participat la grevele foamei din anii 1980 şi 1981 pentru recunoaşterea statutului politic al prizonierilor paramilitari. Trei membri I.N.L.A. au murit în timpul ultimei greve a foamei63. La 20 noiembrie 1983, trei membri ai congrega iei Bisericii Penticostale din Mountain Lodge, Darklet, Armagh au fost împuşca i mortal în timpul unei slujbe de duminică. Atacul a fost revendicat de For a Reac ionară Catolică, un pseudonim pentru un mic grup de persoane, incluzând şi un membru al I.N.L.A. Arma folosită provenea dintr-un depozit de arme al I.N.L.A., dar Tim Pat Coogan a sus inut în cartea sa „The IRA”, că arma respectivă a fost dată membrului I.N.L.A. pentru asasinarea unui cunoscut loialist şi atacul asupra bisericii nu a fost pedepsit. Comandantul din acea perioadă a I.N.L.A. a condamnat atacul. De-a lungul anilor 80, presupuneri că O.I.R.A. exista încă şi că era implicată în activită i criminale au apărut în presa irlandeză. Acest lucru s-a dovedit a fi un impediment politic considerabil pentru Partidul Muncitoresc şi, în 1992, conducerea a propus anumite amendamente la constitu ia partidului, care ar fi permis efectiv eliminarea membrilor suspec i de implicare în O.I.R.A. Această propunere nu a reuşit să ob ină cele două treimi necesare la conferin a partidului din acel an şi, ca o consecin ă, conducerea partidului, incluzând 6 dintre reprezentan ii partidului în Dail Eireann, au părăsit partidul şi au creat un nou partid, cunoscut mai târziu sub numele de Stânga Democratică. Partidul Muncitoresc există şi astăzi, dar cu un număr mic de membri şi fără nici o influen ă în via a politică a Irlandei. 62 Special Air Service Regiment – unitatea principală a For elor Speciale Britanice. 63 Cei care au murit au fost Patsy O’Hara, Kevin Lynch şi Michael Devine. 64
    • În 1986, o dispută asupra participării reprezentan ilor aleşi ai Sinn Fein în Dail Eireann64 duce la desprinderea din P.I.R.A. a The Continuity Irish Republican Army (Armata Republicană Irlandeză a Continuită ii, C.I.R.A.) care continua activitatea pe cont propriu. În septembrie 1986, I.R.A. Provizorie a organizat o întâlnire a Conven iei Generale a Armatei, corpul suprem de decizie al organiza iei. A fost prima întâlnire de acest gen din ultimii 16 ani. Întâlnirea care, la fel ca şi alte întâlniri, a fost secretă, a fost organizată pentru a pune în discu ie, printre altele, articolele Constitu iei I.R.A. care se confruntau cu politica absten ionismului şi cu opozi ia acesteia privitor la ocuparea locurilor din Parlamentul Irlandez. Conven ia a adoptat mo iuni (cu majoritatea cerută de două treimi), permi ând membrilor I.R.A. Provizorie să discute şi să dezbată preluarea locurilor parlamentare şi înlăturarea interdic iei asupra membrilor organiza iei, aplicate pentru suportul acordat oricărui candidat republican care le-ar fi luat locul în Parlament. Delega ii conven iei I.R.A. care s-au opus schimbării Constitu iei au reclamat faptul că această conven ie a fost manipulată din punct de vedere electoral prin „crearea unor noi structuri organiza ionale ale I.R.A. pentru conven ie, incluzând combina iile Sligo-Roscommon-Longford şi Wicklow-Wexford- Waterford.” Singurul organism I.R.A. care a suportat acest punct de vedere a fost Executivul I.R.A. care era pe cale să plece. Membrii acestui Executiv care s-au opus schimbării au format un cvorum. S-au întâlnit, i-au concediat pe cei care erau în favoarea schimbării şi au instaurat un nou legislativ. L-au contactat pe Tom Maguire, care a dat legitimitate membrilor I.R.A. Provizorie în 1969 şi i-au cerut ajutor. Maguire a fost contactat şi de sus inătorii lui Gerry Adams, preşedintele Sinn Fein din acea perioadă şi sus inător al schimbărilor din Constitu ia I.R.A. Provizorie. Maguire i-a respins pe sus inătorii lui Adams, i-a sus inut pe membrii Executivului I.R.A. şi a numit noua organiza ie Consiliul Armatei Continuită ii. Într-o declara ie din 1986, Maguire a respins „legitimitatea unui Consiliu al Armatei care se autointitulează Consiliul I.R.A., care împrumută suport oricărei persoane sau organiza ii care se autointitulează Sinn Fein şi care se pregăteşte să 64 Camera inferioară a Parlamentului republicii. 65
    • intre în Parlamentul Leinster”. În 1987, Maguire a descris Executivul Continuită ii ca fiind „Executivul legal al I.R.A.”. Astfel, la fel ca şi revendicarea realizată de I.R.A. Provizorie după despăr irea de I.R.A. Oficială, din 1969, C.I.R.A. se pretinde a fi descendenta legitimă a Armatei Republicane Irlandeze. Acest argument se bazează pe faptul că membrii supravie uitori anti-tratat din cel de-al doilea Parlament şi-au delegat autoritatea spre Consiliul Armatei I.R.A. în 1938. Ca o justificare în plus pentru această revendicare, Tom Maguire, unul dintre aceşti membri anti-tratat din al doilea Parlament, a elaborat o declara ie în favoarea C.I.R.A., la fel cum a făcut şi în 1969 în favoarea grupării I.R.A. Provizorii. J. Bowyer Bell, în cartea sa „Necazurile Irlandei”, a descris opinia lui Maguire din 1986, „politica absten ionistă a fost o doctrină de bază a republicanismului, o problemă morală de principiu. Absten ionismul a dat mişcării legitimitate, dreptul de a purta un război, de a vorbi pentru a Republică instaurată în inimile oamenilor”. Deşi majoritatea popula iei irlandeze a respins această opinie până acum câ iva ani, chiar şi Gerry Adams a fost de acord cu opinia că autoritatea politică legitimă din Irlanda a fost investită în Consiliul Armatei.” Se presupune că organele de conducere ale C.I.R.A. ar fi fost concentrate în zonele din Munster şi Ulster. Se presupune că liderul acesteia ar fi fost originar din Limerick şi că un număr mare de membri importan i erau din acea zonă65. Guvernul S.U.A. a suspectat C.I.R.A. de faptul că a primit fonduri şi arme de la sus inători din S.U.A. Surse de securitate din cadrul Republicii Irlandei şi-au exprimat suspiciunile că, în cooperare cu R.I.R.A., Armata Republicană Irlandeză a Continuită ii a achizi ionat arme şi materiale din Mun ii Balcani66. De asemenea, au existat suspiciuni că arsenalul C.I.R.A. con ine arme preluate din depozitele de arme de inute de I.R.A. Provizorie, incluzând câteva duzini de carabine, mitraliere şi pistoale; o mică cantitate de exploziv şi câteva duzini de detonatoare. De asemenea, se presupune că a avut legături şi cu E.T.A. (gruparea separatistă bască din Spania). 65 Se presupune că acesta s-a aflat la conducere din anul 1991, de la moartea primului conducător, Daithi O Conaill. 66 http://en.wikipedia.org/wiki/Continuity_Irish_Republican_Army 66
    • La început, C.I.R.A. nu şi-a dezvăluit identitatea, nici prin declara ii de presă şi nici prin activită i paramilitare. Deşi Garda Irlandeză a Păcii67 a manifestat suspiciuni că organiza ia exista, nu era sigura de denumirea acesteia, etichetând-o ca „Armata Na ională Republicană Irlandeză”. La 21 ianuarie 1994, la a 75-a aniversare a primului Parlament Irlandez, voluntarii C.I.R.A. au oferit un „salut final” lui Tom Maguire trăgând cu arma lângă mormântul său şi o declara ie publică împreună cu o poză au fost publicate în ziarul „Irish Freedom”. Doar după ce I.R.A. Provizorie a declarat încetarea războiului în 1994, C.I.R.A. a devenit activă, anun ându-şi inten ia de a continua campania împotriva controlului britanic, înainte de formarea I.R.A. Reală. C.I.R.A. a continuat să se opună Acordului de la Belfast şi, spre deosebire de I.R.A. Provizorie (şi de I.R.A. Reală în 1998), C.I.R.A. nu a anun at încetarea focului sau nu a fost de acord să participe la predarea armelor până în anul 2007 – nici nu au existat dovezi că va participa. C.I.R.A. a fost implicată într-un număr mare de incidente constând în bombardamente şi focuri de armă. intele C.I.R.A. au inclus for e militare britance şi serviciile de poli ie (Poli ia Regală din Ulster) precum şi membrii for elor paramilitare din Ulster. Până în 2005, C.I.R.A. a fost suspectată că avea capacitatea de a lansa atacuri asupra Marii Britanii. The Real Irish Republican Army (Adevărata Armată Republicană Irlandeză, R.I.R.A.) este ultimul şi cel mai radical grup desprins din Provisional IRA, în noiembrie 1997, pe fondul desfăşurării procesului de pace din Irlanda de Nord. Fondatorii săi s-au opus încetării focului de către I.R.A. în 1997, alegând calea continuării luptei armate prin câteva atacuri şi atentate sângeroase. LA 10 octombrie 1997, o Conven ie Generală I.R.A. Provizorie a fost organizată la Falcarragh, Donegal. La această conven ie, Sergentul Major General al grupării I.R.A. Provizorii, Michael McKevitt, de asemenea unul dintre cei 12 membri ai Executivului P.I.R.A., a denun at conducerea, a cerut anularea declara iei de încetare a focului şi a cerut participarea la procesul de pace al Irlandei de Nord. A fost sus inut de so ia sa, care era în acelaşi timp şi membru al 67 În irlandeză, este cunoscută sub numele de Garda Síochána şi reprezintă principala for ă de poli ie a Republicii Irlandei. 67
    • Executivului Bernadette Sands-McKevitt. Perechea a fost înşelată de către conducere şi un aliat cheie, Kevin McKenna a fost înlăturat din Consiliul Armatei, lăsându-i pe cei doi singuri. Conven ia a sus inut opinia în favoarea încetării focului şi pe 26 octombrie, McKevitt şi Sands-McKevitt au demisionat din cadrul Executivului, alături de al i câ iva membri. În noiembrie 1997, McKevitt şi al i diziden i au organizat o întâlnire la o fermă din Oldcastle, Meath şi o nouă organiza ie, care s-a autointitulat I.R.A.68 a fost creată. Organiza ia a atras membri P.I.R.A. din fortărea a republicană din Sudul localită ii Armagh, precum şi din alte zone, incluzând Dublin, Belfast, Limerick, Tipperary, Louth, Tyrone şi Monaghan. Obiectivul fundamental al R.I.R.A. era o Irlandă Unită, prin for area retragerii britanice din Irlanda de Nord cu ajutorul for ei fizice. Organiza ia respingea principiile lui Mitchel şi Acordul din Belfast, comparând ultimul cu Tratatul anglo-irlandez din 1921, care a dus la împăr irea Irlandei. Organiza ia urmărea să sus ină o formă intransigentă a republicanismului irlandez şi se opunea oricărui stabiliment politic care ar fi împiedicat ob inerea unită ii şi independen ei Irlandei. Sands-McKevitt, sora lui Bobby Sands şi una dintre fondatorii aripii politice a R.I.R.A. a declarat într-un interviu că „Bobby nu a murit pentru o încrucişare a organismelor executive. Nu a murit pentru ca na ionaliştii să fie cetă eni britanici egali în interiorul statului Irlandei de Nord”. R.I.R.A. a adoptat tactici similare cu cele ale P.I.R.A. în anii 90, în primul rând folosind bombe în centrele oraşelor pentru a distruge infrastructura economică a Irlandei de Nord. Organiza ia a încercat de asemenea să omoare membri ai for elor de securitate folosind mine, mortiere şi maşini-bombă şi intind Anglia folosind maşini incendiare şi maşini bombă pentru a împrăştia teroarea şi dezbinarea. Prima ac iune a grupării a fost o tentativă de bombardare a oraşului Banbridge, la data de 7 ianuarie 1998. Complotul a implicat o maşină bombă, dar a fost descoperită de for ele de securitate înainte să explodeze. Organiza ia şi-a continuat campania mai târziu, în februarie, cu bombardamente in Moira, Down şi Portadown, Armagh. La 9 mai, organiza ia şi-a anun at oficial existen a într-un apel telefonic codat către media din Belfast, revendicând răspunderea pentru un atac cu mortiere asupra unei 68 În irlandeză, Óglaigh na hÉireann. 68
    • sta ii de poli ie din Belleek, Fermanagh. Numele de I.R.A. Reală a devenit comun atunci când membrii grupării au instituit un blocaj stradal ilegal în Jonesborough, Armagh. Organiza ia a organizat atacuri şi în Newtownhamilton şi în Newry şi un al doilea atac în Banbridge la 1 august, în care au fost răni i 35 de oameni, a cauzat pagube de 3.5 milioane de lire când o maşină bombă a explodat. În ciuda acestor atacuri, R.I.R.A. a dus lipsa unei baze semnificative şi a fost sabotată de informatorii infiltra i în interiorul organiza iei. Acestea au dus la o serie de arestări şi sesizări ale Gărzii Irlandeze a Păcii, în prima jumătate a anului 1998, incluzând moartea lui Rónán Mac Lochlainn în timpul unei confruntări armate dintre poli ie şi membrii R.I.R.A. care încercau să jefuiască o maşină a poli iei în Wicklow. La 15 august 1998, R.I.R.A. a lăsat o maşină care con inea aproximativ 225 kg de exploziv domestic în centrul oraşului Omagh, Tyrone. Bombardierii nu au putut găsi un spa iu de parcare aproape de inta vizată, şi anume tribunalul, iar maşina a fost lăsată la 400 de metri mai departe. Consecin a a fost că trei telefoane de avertizare inexacte au fost date, iar Poli ia Regală din Ulster a crezut că bomba era de fapt localizată în afara tribunalului. Aceştia au încercat să stabilească un cordon de securitate pentru a ine civilii departe de zonă, ceea ce, din neaten ie, a împins oamenii mai aproape de adevărata loca ie a bombei. Pu in după, bomba a explodat, omorând 29 de persoane şi rănind al i 220. Bombardamentul a cauzat un protest public în întreaga lume şi Guvernul Britanic a introdus noi legi anti- terorism, în încercarea de a distruge organiza ia. R.I.R.A. a intrat, de asemenea, sub presiunea P.I.R.A., atunci când membrii ai P.I.R.A. au vizitat casele a 60 de oameni afla i în legătură cu R.I.R.A. şi le-au ordonat să desfiin eze gruparea şi să înceteze să se mai amestece în tot ceea ce inea de depozitele de arme ale P.I.R.A. Cu organiza ia aflată sub o presiune intensă, care i-a inclus pe McKevitt şi pe Sands-McKevitt, care au fost alunga i din casele lor după ce mass-media l-a acuzat pe McKevitt de a fi avut legături cu bomba de la tribunal, R.I.R.A. a declarat încetarea focului. După declara ia de încetare a focului, R.I.R.A. a început să se reorganizeze şi până la sfârşitul lunii octombrie, a ales o nouă conducere şi îşi plănuiau direc iile viitoare de ac iune. La sfârşitul lunii decembrie, reprezentantul guvernului Irlandez, Martin Mansergh a organizat o întâlnire cu McKevitt în 69
    • Dundalk, într-o încercare de a-l convinge pe McKevitt să desfiin eze R.I.R.A. Acesta a refuzat, declarând că membrii ar fi astfel lăsa i fără apărare în fa a atacurilor P.I.R.A. În 1999, R.I.R.A. a început pregătirile pentru o campanie reînnoită, iar în mai, trei membri au călătorit prin Europa, în Croa ia, pentru a cumpăra arme care erau ulterior vândute prin contrabandă în Irlanda. La 20 octombrie, 10 persoane au fost arestate când Garda Irlandeză a Păcii a efectuat un raid la o tabără de antrenament a R.I.R.A. de lângă Stamullen, Meath. Solda ii au găsit o zonă de trageri în interiorul unei pivni e pentru vin, folosită ca un buncăr subteran şi au descoperit arme incluzând o carabină, o mitralieră, un pistol semi-automat şi un lansator de rachete RPG-18. Un model mai vechi al lansatorului de rachete, RPG- 7, se afla în posesia P.I.R.A. încă din anul 1972, dar acum era prima dată când RPG-18 a fost găsit în posesia unei organiza ii paramilitare din Irlanda. La 20 ianuarie 2000, R.I.R.A. a pus problema unei chemări la arme într-o declara ie publicată în ziarul Irish News. Declara ia a condamnat Executivul Irlandei de Nord şi a statuat că „Încă o dată, I.R.A. declară dreptul poporului irlandez la proprietatea Irlandei. Chemăm to i voluntarii loiali Republicii Irlandei să se unească pentru a sus ine Republica şi pentru a stabili un parlament na ional permanent reprezentativ pentru întreg poporul.” R.I.R.A. şi-a lansat noua campanie la 25 februarie cu o încercare de a bombarda Cazărmile Shackleton ale Armatei din Ballykelly. Bombardierii au fost surprinşi în timp ce asamblau dispozitivul, care ar fi cauzat un asasinat în masă dacă ar fi fost detonat, potrivit spuselor solda ilor. La 29 februarie, un lansator de rachete similar cu cel descoperit în raidul din 1999 a fost găsit lângă o bază militară din Dungannon, Tyrone şi la 15 martie, trei bărba i au fost aresta i după descoperirea unei cantită i de aproximativ 225 kg de exploziv făcut în casă, când Poli ia Regală din Ulster a perchezi ionat două maşini în Hillsborough, Down. La 6 aprilie, un atac cu bombă a avut loc la Cazărmile Ebrington ale Armatei în Derry. Membrii R.I.R.A. au coborât un dispozitiv care con inea 2.25 kg explozibili domestici peste gardul înconjurător, folosind frânghii, iar bomba a explodat ulterior deteriorând gardul şi o clădire de pază. În februarie, Guvernul Britanic a suspendat opera iunile Adunării şi a oricăror altor institu ii şi a 70
    • adoptat controlul direct asupra provinciei. Suspendarea, care a durat până în luna mai, a fost anun ată după ce oficialii au confirmat că I.R.A. a început deja dezarmarea. De la bombardamentele din Omagh, conducerea R.I.R.A. nu mai dorea să lanseze o campanie la scară mare în Irlanda de Nord datorită faptului că exista posibilitatea de a fi ucişi şi civili. În schimb, au decis să lanseze o serie de atacuri în Anglia, în special în Londra, care, sperau ei, ar fi atras membri ai P.I.R.A. spre R.I.R.A. La 1 iunie 2000, o bombă a deteriorat Podul Hammersmith; o intă simbolică a grupurilor paramilitare republicane irlandeze. Podul a mai fost inta unor atacuri şi înainte, fiind bombardat de I.R.A. la 29 martie 1939, ca parte a Campaniei de Sabotaj şi de către P.I.R.A. la 24 aprilie 1996. Atacul încununat cu succes asupra Podului Hammersmith a încurajat conducerea R.I.R.A. să lanseze şi alte atacuri în Irlanda de Nord. La 19 iunie, o bombă a fost găsită la Castelul Hillsborough, domiciliul Secretarului de Stat al Irlandei de Nord, Peter Mandelson. La 30 iunie, o bombă a explodat pe linia ferată Dublin-Belfast, aproape de oraşul Meigh din districtul Armagh. Explozia a deteriorat liniile ferate şi a cauzat o deviere a circula iei feroviare. La 9 iulie, o maşină-bombă a distrus clădiri din Stewartstown, Tyrone, printre care se afla şi un sediu al Poli iei Regale din Ulster. La 10 august, un atac în oraşul Derry a fost evitat de Poli ia Regală din Ulster, după ce o camionetă ce transporta o bombă de 225 kg nu a oprit la un punct de control al poli iei. După o urmărire de maşini, bombardierii au reuşit scape trecând grani a irlandeză, iar I.R.A. a efectuat o explozie controlată a bombei după ce camioneta fusese abandonată în districtul Donegal. La 13 septembrie 2000, două bombe de câte 36 de kg au fost instalate la tabăra armată Magilligan din districtul Londonderry, dintre care una a fost instalată într-o cabană de lemn şi a explodat par ial când un soldat a deschis uşa cabanei. La 21 septembrie, o rachetă cu exploziv propulsiv a fost lansată asupra sediilor centrale ale MI6 folosind un lansator de rachete RPG-22, fapt care a generat articole de primă pagină în ziare din întreaga lume. LA 11 noiembrie, Poli ia Regală din Ulster şi Armata Britanică au prevenit un atac cu mortiere după ce au oprit o camionetă, lângă Derrylin, Fermanagh. 71
    • Capitolul V Armata Republicană Irlandeză în mileniul al III-lea Începând cu anul 2001, deşi au existat multe atentate şi atacuri ale I.R.A., în acelaşi timp au existat şi încercări de a negocia o încetare a focului. În continuare, vom prezenta cronologic principalele evenimente care au avut loc începând cu anul 2001 şi până în prezent. Anul 2001 a debutat cu o serie de atentate grave asupra armatei britanice şi asupra principalelor puncte de interes din Anglia. Astfel la 13 ianuarie 2001, for ele Poli iei Regale din Ulster au reuşit să prevină un atac al I.R.A. când o bombă de aproape 500 kg a fost găsită în Armagh – a fost cea mai mare bombă găsită în ultimii câ iva ani, după spusele R.U.C.69 La 23 ianuarie, R.I.R.A. a atacat Cazărmile Ebrington din Derry pentru a doua oară, aruncând o bombă peste gardul înconjurător. O bombă asemănătoare cu cea folosită în atac a fost găsită de Garda Irlandeză a Păcii aproape de Newtowncunningham la 13 februarie. La 21 februarie 2001 a bombă ascunsă într-o lanternă lăsată lângă o unitate militară din Sheperd`s Bush a rănit grav un cadet de 14 ani, care a fost orbit şi şi-a pierdut o mână. Un al doilea atac în Sheperd`s Bush, Bombardarea sediului BBC din 4 martie, a rănit un civil lângă Centrul de Televiziune BBC. Explozia a avut loc la pu in timp după miezul nop ii, iar civilii din clădire fuseseră deja evacua i după ce poli ia a primit un avertisment codat. Explozia a fost filmată de un cameraman al BBC şi filmul a fost prezentat pe posturile TV din lume şi a oferit publicitate organiza iei. La 8 martie, conducerea I.R.A. a anun at că sunt pregăti i să intre în noi discu ii cu IICD70. P. O. Neill, reprezentant al Biroului Republican Irlandez de Publicitate din Dublin, a sus inut, într-o declara ie că, pentru ca acest angajament să aibă succes, Guvernul Britanic trebuie să îşi îndeplinească obliga iile. „Conducerea I.R.A. a primit un plan detaliat a negocierilor intensive care au avut 69 Royal Ulster Constabulary – Poli ia Regală din Ulster. 70 Independent International Comission on Decommissioning 72
    • loc în ultimele opt săptămâni. Pozi ia Guvernului Britanic arată că nu este pregătit să îşi asume angajamentele luate în ultimii ani. Acest lucru este total inacceptabil pentru I.R.A. În ciuda acestui fapt, conducerea rămâne angajată în misiunea de ob inere a unei păci durabile pentru ara noastră. Acest lucru va fi ob inut doar dacă fiecare îşi joacă rolul.”, a declarat acesta.71 În ciuda activită ii reînnoite a R.I.R.A., organiza ia devenea din ce în ce mai slabă datorită arestării unor membri importan i şi a infiltrării continue a spionilor în organiza ie. McKevitt a fost arestat la 29 martie 2001 şi acuzat de a fi membru al unei organiza ii ilegale şi de a acte de terorism şi a rămas în arest. Principalul martor al acuzării a fost un agent F.B.I., David Rupert72. La 12 aprilie, exper i în dezamorsarea bombelor din cadrul armatei britanice au împiedicat explozia unei bombe, găsită între Dunngannon şi Carrickmore. Două zile mai târziu, o bombă a explodat la un oficiu poştal din Hendon, cauzând pagube minore dar nici un rănit. Trei săptămâni mai târziu, la 6 mai, o a doua bombă a explodat aproape de aceeaşi clădire, cauzând răni minore unui trecător. În iulie 2001, după arestarea lui McKevitt şi a altor membri R.I.R.A., surse din guvernul britanic şi din cel irlandez au bănuit că organiza ia se afla în declin. Alte personalită i importante au fost închise, inclusiv Directorul de Opera iuni al R.I.R.A., Liam Campbell, care a fost comdamnat de a fi membru al unei organiza ii ilegale şi Colm Murphy, care a fost acuzat de conspira ie pentru a provoca explozia de la Omagh deşi această condamnare a fost trimisă la apel. Printre ostilită ile în creştere dintre Sinn Fein şi I.R.A., Trimble şi-a dat demisia din func ia de prim-ministru şi a jurat că nu se va întoarce până la dezarmarea totală a I.R.A. Pentru a preveni colapsul coali iei formate din patru partide, Guvernul Britanic a suspendat Adunarea cu încă două ocazii, în August i în septembrie, pentru a extinde termenul limită pentru rezolvarea impasului. Înfruntându-se cu o suspendare pe termen nelimitat al Adunării ori a noilor alegeri provinciale, Sinn Fein, pentru prima dată, a for at I.R.A. să înceapă dezarmarea. Cotidianul irlandez „Irish Independent” din 9 iulie 2001 a anun at descoperirea unui depozit de armament al teroriştilor din I.R.A. Pe lânga alte tipuri 71 http://www.sinnfein.ie/peace/document/102 72 http://www.independent.ie/national-news/fbi-agent-witness-against-mckevitt-349769.html 73
    • de armament, Poli ia a descoperit, în depozitul de la Killart Bog, pistoale mitralieră de tip AK-47 fabricate în România73. La 1 august, o bombă de 18 kg a fost descoperită într-o maşină aflată într-o parcare a Aeroportului Interna ional Belfast, după un avertisment telefonic şi a fost asigurată de către exper ii în dezamorsare. Explozia din 3 august, din Ealing Broadway, în Estul Londrei, a rănit câteva persoane. La această dată, R.I.R.A. a detonat o maşină bombă cu 45 kg de exploziv, rănind 7 persoane. În afară de pagubele cauzate direct de explozie, alte pagube au fost cauzate Magazinului Universal din cauza inunda iilor provocate de spargerea conductei principale aflată sub maşina bombă. La 8 august, conducerea I.R.A. a anun at că au fost de acord să încheie un acord cu IICD, a cărui consecin ă va fi că I.R.A. va depune toate armele definitiv. Cu toate astea, au existat atacuri şi după această perioadă. La sfârşitul lui octombrie, I.R.A. a anun at că a distrus câteva magazii de arme, o evolu ie confirmată de comisia interna ională care supraveghea dezarmarea grupărilor paramilitare. Adunarea provincială şi-a reluat activitatea în noiembrie. În cadrul alegerilor pentru executiv, Trimble s-a întors ca prim-ministru. Mark Durkan, cel care l-a înlocuit pe John Hume ca lider al SDLP74, a fost ales prim- ministru adjunct. În noiembrie 2001, trei bărba i, Noel Maguire, Robert Hulme şi fratele său Aiden Hulme, au fost aresta i pentru legături cu trei atacuri cu bombă de pe teritoriul Regatului Unit. Primul a fost atacul asupra BBC din 4 martie 2001, al doilea a fost cel din Ealing de la 3 august, iar ultimul a avut loc în Birmingham. Aceştia au fost condamna i mai târziu, la Old Bailey, la data de 8 aprilie 2003. Robert şi Aiden Hulme au fost închişi pentru 20 de ani. Noel Maguire, despre care judecătorul a spus că a jucat un rol major în această conspira ie, a fost condamnat la 22 ani75. Al i doi bărba i, James McCormack şi John Hannan acceptaseră deja acuza iile aduse la au audiere anterioară. James McCormack, care a jucat cel mai 73 http://www.crji.org/news.php?id=103&l=1 74 Social Democratic and Labour Party. 75 http://en.wikipedia.org/wiki/3_August_2001_Ealing_bombing 74
    • important rol dintre cei cinci, a fost închis pentru 22 ani. John Hannan, care avea 17 ani când au avut loc aceste incidente, a primit 16 ani. În decembrie, o opera ie de securitate de şase zile a luat sfărşit când o bombă de 31 kg a fost găsită sub liniile unei căi ferate la Podul Killeen lângă Newry şi a fost dezamorsată cu succes. Opera iunea a început după ce for ele de securitate au primit o serie de avertismente telefonice şi atât şoseaua cât şi calea ferată care făceau legătura dintre Newry şi Dundalk au fost închise datorită alertării for elor de securitate. O altă bombă a fost descoperită la domiciliul unui ofi er de poli ie din Annalong, la 3 ianuarie 2002 şi doi adolescen i au fost răni i în districtul Armagh la 2 martie, când o bombă ascunsă într-o antenă de trafic a explodat. Tot în luna ianuarie, UDA/UFF76 au încercat să pună capăt violen elor. În lunile anterioare, UDA a fost acuzată pentru mai mult de 300 de atacuri cu bombă şi cu arme împotriva catolicilor din Belfast. Totuşi, UDA a continuat atacurile împotriva catolicilor şi şi-au asumat răspunderea pentru uciderea unui poştaş de religie catolică din Belfast. La 10 aprilie, Ruairi Convey, din Donaghmede, Dublin, a fost închis pentru 3 ani sub acuza ia de a fi membru R.I.R.A. În timpul unei perchezi ii în casa sa, s-a găsit o listă de nume şi adrese a membrilor Unită ii de Răspuns la Urgen e din Garda Irlandeză a Păcii. Cinci membri ai R.I.R.A. au fost de asemenea închişi pentru că aveau legături cu campania de bombardamente din Anglia, din anul 2001 şi au primit pedepse cu închisoarea între 16 şi 22 de ani. C.I.R.A. a continuat campania de atacuri şi în 2003, cu un nou dispozitiv exploziv îmbunătă it. Un senior C.I.R.A. a fost arestat şi două bombe ale R.I.R.A. au fost găsite într-un raid din iunie. În aprilie, P.I.R.A. a declanşat a doua etapă a dezarmării, pe care IICD a numit-o „diferită” şi „substan ială”. În iulie, P.I.R.A. şi-a repetat angajamentele pentru procesul de pace şi şi-a cerut scuze familiilor a ceea ce ei numeau „ne- combatan i”, care au fost ucişi sau răni i de către P.I.R.A. La 1 august, un muncitor civil a fost omorât de o explozie la o bază militară din Derry. Bărbatul, în vârstă de 51 de ani, era un fost membru al Regimentului de 76 Ulster Defence Association/Ulster Freedom Fighters 75
    • Apărare din Ulster (U.D.R.) a fost a treisprezecea persoană ucisă de R.I.R.A. În aceeaşi lună, trei persoane suspecte că erau membre I.R.A. au fost arestate în Columbia, aducându-li-se acuza ii că au asistat F.A.R.C.77, pentru a-şi îmbunătă i cantită ile de explozibili78. În octombrie, McKevitt şi al i membri R.I.R.A., închişi în închisoarea Portlaoise au lansat o declara ie prin care cereau organiza iei să se ridice. După un proces de două luni, McKevitt a fost condamnat la 22 de ani de închisoare, în august 2003, după ce fusese condamnat de a fi organizat acte teroriste. La sfârşitul lunii, I.R.A. a suspendat contactul cu IICD. I.R.A. şi-a păstrat abilitatea de a conduce opera iuni paramilitare. Activită ile criminale în extindere ale I.R.A. au furnizat organiza iei milioane de dolari în fiecare an. Adunarea Irlandei de Nord s-a confruntat cu o nouă criză în octombrie 2002, care a urmat după o serie de afirma ii despre activitatea militară a I.R.A. şi despre alte comportamente nepotrivite. La începutul lunii octombrie, I.R.A. şi Sinn Fein au fost acuzate că au furat documente din birouri ale Guvernului Britanic din Belfast. Trimble a amenin at cu retragerea miniştrilor săi din cabinet, for ând colapsul guvernului, dacă guvernul britanic nu începea să ia măsuri imediate pentru a elimina membrii Sinn Fein din cadrul cabinetului. Mai târziu, Guvernul Britanic a suspendat activitatea Adunării Irlandei de Nord pentru a patra oară de la coali ia organizată de Trimble, pentru preluarea puterii în 1999. Suspendarea, care a urmărit să restabilească un minim de încredere şi consens între partide, a condus la o nouă perioadă de incertitudini. În mai 2003, câteva ziare au declarat că Freddie Scappaticci, care era considerat a fi liderul for elor de securitate interne ale I.R.A., însărcinate cu descoperirea şi executarea spionilor, era presupus a fi unul dintre cei mai vechi informatori a for elor britanice, infiltrat în P.I.R.A. Scappaticci a negat acest lucru şi nu a reuşit să o convingă pe ministrul Irlandei de Nord, Jane Kennedy, să declare că nu era informator. Aceasta a refuzat să facă această declara ie şi Scappaticci a 77 For ele Revolu ionare Armate din Columbia. 78 http://www.globalsecurity.org/military/world/para/ira.htm 76
    • renun at să mai întreprindă orice ac iune împotriva presei care făcuse aceste presupuneri79. Alegerile pentru Adunarea Irlandei de Nord au continuat în noiembrie 2003, chiar dacă corpul era încă suspendat. Partidul Unionist Democratic a câştigat un număr de 30 de locuri, devenind astfel partidul cu cele mai multe locuri. Acesta a avut cu trei locuri mai mult decât Partidul Unionist din Ulster şi, astfel, a devenit partidul unionist conducător în Irlanda de Nord. Rezultatele au fost pozitive şi pentru Sinn Fein, care a ob inut 24 de locuri şi a înlocuit SDLP ca partidul na ionalist conducător în Adunare. Partidul Unionist Democratic (D.U.P.) şi Sinn Fein şi-au asigurat, mai departe, pozi iile de partide de frunte în Irlanda de Nord în alegerile generale pentru Parlamentul Britanic din 2005. În 2004, Guvernul S.U.A. credea că C.I.R.A. avea mai pu in de 50 de membri activi. La 13 iulie 2004, Guvernul S.U.A. a declarat C.I.R.A. „Organiza ie Teroristă Străină”. Această declara ie a avut ca şi consecin ă trecerea în ilegalitate a oricărui fel de suport material sau financiar acordat de către americani grupării, şi a cerut institu iilor financiare din S.U.A. să sechestreze bunurile grupări şi să respingă vizele presupuşilor membri C.I.R.A. De la închiderea lui McKevitt, R.I.R.A. s-a regrupat şi a continuat să fie activă în Marea Britanie şi în Republica Irlandei. R.I.R.A. a revendicat o serie de atacuri cu bombă asupra unor clădiri din Belfast în noiembrie 2004. În 2005, câ iva membri ai C.I.R.A., care şi-au efectuat pedepsele în închisoarea Portlaoise, fiind acuza i pentru activitate paramilitară, au părăsit organiza ia. Unii dintre aceştia s-au transferat în zona I.N.L.A. din închisoare, dar majoritatea din cei care au plecat au preferat să rămână independen i şi au fost muta i în zona E4. Prizonierii rămaşi în C.I.R.A. s-au mutat în zona E3, în care se aflau prizonierii R.I.R.A. Sus inătorii conducerii C.I.R.A. au declarat că acest fapt a dus la conflicte interne, care deşi au ajuns la o concluzie, au fost urmate de plecări masive din organiza ie. Sus inătorii membrilor ostili au bus bazele Grupului pentru Prizonierii Republicani. 79 http://en.wikipedia.org/wiki/Alfredo_Scappaticci 77
    • La 28 iulie 2005, IRA Provizorie a anun at sfârşitul campaniei armate, iar la 25 septembrie 2005, inspectorii interna ionali pentru arme au supravegheat ceea ce ei considerau ca dezarmarea totală a grupării. C.I.R.A. nu s-a alăturat P.I.R.A. şi a rămas capabilă de atacuri teroriste efective, chiar sporadice. La fel ca şi C.I.R.A., nici R.I.R.A. nu s-a alăturat dezarmării. Ca răspuns la anun ul P.I.R.A., Guvernul Britanic a făcut public planul său de a-şi reduce garnizoanele armate şi re elele de baze militare din Irlanda de Nord de-a lungul unei perioade de 5 ani. Acest plan a fost pus în aplicare imediat, prin desfiin area unor posturi de observa ie, dar reducerile militare substan iale erau condi ionare de îndeplinirea promisiunilor asumate de către I.R.A. În septembrie 2005, liderul I.M.C., generalul John de Chastelain, a anun at că I.R.A. a finalizat procesul de dezarmare. La 16 decembrie 2005, membrul Sinn Fein, Denis Donaldson a avut o apari ie televizată în Dublin şi a mărturisit că era spion britanic de 20 de ani. A fost eliminat din Sinn Fein. Donaldson era un fost voluntar al P.I.R.A. şi un membru de onoare al partidului Sinn Fein. Un exemplu de încredere acordat lui Donaldson este că Gerry Adams i-a acordat dreptul de a conduce opera iunile Sinn Fein din S.U.A. de la începutul anilor 1990. În 2006, I.N.L.A. a revendicat scoaterea din afaceri a cel pu in două bande care se ocupau cu traficul de droguri în Irlanda de Nord. După raidul întreprins la o organiza ie criminală din nord-vest, membrii I.N.L.A. au declarat că „I.N.L.A. nu va permite ca muncitorii din acest oraş să fie folosi i ca şi carne de tun de către aceşti criminali, a căror singură grijă este profitul ob inut prin orice mijloace accesibile lor.” În februarie 2006, I.M.C. a acuzat C.I.R.A. de plasarea a patru bombe în Irlanda de Nord, în ultimele luni din anul 2005, precum şi de câteva avertismente false cu bombă. I.M.C. a acuzat C.I.R.A. şi pentru asasinarea, în Belfast, a doi foşti membri ai C.I.R.A., care puseseră bazele unei organiza ii rivale. Un atac asupra unei patrule a Serviciului de Poli ie al Irlandei de Nord, în Ballymena din martie 2006 a fost atribuit R.I.R.A. de către Comisia Independentă de Monitorizare (I.M.C.). 78
    • La 4 aprilie, Donaldson a fost găsit mort la casa sa din apropiere de Glenties, Donegal. Când a fost întrebat dacă sim ea că rolul lui Donaldson ca informator în Sinn Fein a fost semnificativ, agentul dublu al I.R.A., cunoscut sub numele de Kevin Fulton, a descris rolul lui Donaldson ca spion în Sinn Fein ca fiind „vârful aisberg-ului”. Fostul agent al MI5, cunoscut sub numele de Martin Ingram, a declarat că Gerry Adams ştia că Donaldson era agent. Acesta a mai declarat că şi Martin McGuinness era agent britanic. Ca probă pentru această declara ie, a sus inut că McGuinness a fost implicat în moartea voluntarului I.R.A., Frank Hegarty, care era şi agent al F.R.U.80, din mai 1986. McGuinness a negat orice implicare în Cazul Hegarty şi a respins acuza iile de spionaj. De asemenea, a respins acuza iile recente ale lui Ingram, din ziarul Sunday World, de la data de 28 mai 2006. La 9 august, un număr de atacuri cu bombă ale I.R.A. au lovit afaceri din Newry, Down. Clădiri apar inând JJB Sports şi Carpetright au fost distruse şi unele clădiri apar inând MFI şi TK Maxx au fost grav avariate. La 27 octombrie 2006, o cantitate mare de explozivi a fost găsită în Kilbranish, Mount Leinster, districtul Carlow, de către poli ie, care au crezut că R.I.R.A. încerca să saboteze procesul de pace cu un atac bombă. I.M.C. a bănuit că R.I.R.A. era, de asemenea, responsabilă pentru un atac cu mortiere eşuat asupra Sta iei PSNI din Craigavon, la 4 decembrie 2006. Raportul I.M.C. din octombrie 2006 sus inea că R.I.R.A. rămâne „activă şi periculoasă” şi că urmăreşte să „sus ină pozi ia sa ca organiza ie teroristă”. R.I.R.A. a declarat anterior că nu are nici o inten ie de a declara încetarea focului, decât dacă Guvernul Britanic va face o declara ie că se va retrage din Irlanda de Nord. Alegerile81 pentru o nouă Adunare a Irlandei de Nord, suspendate din 2002, au fost inute la începutul lui martie. Marea Britanie a anun at, la 26 martie, termenul limită pentru ca partidele să organizeze un guvern, în care puterea să fie împăr ită şi executiv func ional sau Adunarea va fi din nou suspendată. La acea dată, liderul Partidului Unionist Democratic, Paisley şi liderul Sinn Fein, Adams au 80 Force Research Unit. 81 Partidul Unionist Democratic a câştigat 36 din cele 108 de locuri ale Adunării, Sinn Fein a avut 28 de locuri, Partidul Unionist din Ulster 18 locuri, iar Partidul Social-Democratic şi Laburist 16 locuri. 79
    • organizat prima întâlnire fa ă în fa ă şi au fost de acord să creeze o platformă comună de guvernare. Marea Britanie a extins termenul limită până în mai, fapt care a dus la eliminarea controlului direct impus de aceasta în 2002. La sfârşitul anului 2006, membrii C.I.R.A. au publicat o listă cu până la 20 de persoane care erau considerate inte pentru atacuri militare, dintre care câ iva au fost răni i în atacuri cu arme ulterioare. Finalul definitiv al conflictelor şi, în concluzie, al Procesului de Pace a avut loc în 2007. La 2 august 2007, Marea Britanie a pus capăt, în mod oficial, suportului militar acordat poli iei din Irlanda de Nord şi a început să retragă trupele. În 1972, trupele britanice din Irlanda de Nord se ridicau la un număr de 25000 de solda i. După retragere, o garnizoană pentru timpuri de pace de aproximativ 5000 de solda i a fost singura care a rămas. În aprilie 2007, reprezentan i ale celor patru partide politice principale au organizat o întâlnire pentru a împăr i locurile de miniştri din guvern. La 8 noiembrie 2007, doi membri R.I.R.A. au împuşcat un func ionar catolic al PSNI82, aflat în afara serviciului, în timp ce se afla în maşina sa, pe strada Bishop din Derry, provocându-i răni faciale şi rănindu-l la bra . La 12 noiembrie, un alt membru al PSNI a fost împuşcat de membrii R.I.R.A. în Dungannon, Tyrone. La 8 decembrie, în timpul unei visite la Casa Albă, la Preşedintele Bush, împreună cu Primul Ministru al Irlandei de Nord, Ian Paisley, Martin McGuiness, adjunctul Primului Ministru, a declarat că: „ Până la 26 martie acest an, Ian Paisley şi cu mine nu am avut niciodată o conversa ie despre nimic – nici măcar despre vreme – dar acum am lucrat foarte aproape împreună, de-a lungul ultimelor luni şi nu mai există nici un fel de neîn elegeri între noi. Acest lucru arată că suntem pregăti i pentru o nouă direc ie.” La 7 februarie 2008, R.I.R.A. a declarat că, după ce a experimentat o perioadă de reorganizare de trei ani, inten ionează să „se întoarcă la război” prin lansarea unei ofensive împotriva „ intelor legitime”. De asemenea, în ciuda faptului, că ini ial, îşi prezentase scuzele pentru bombardamentele din Omagh, a 82 Serviciul de Poli ie al Irlandei de Nord. 80
    • negat orice implicare la scară largă în atac. La 8 februarie, Roy McShane a fost luat sub protec ia poli iei, după ce s-a descoperit că era informator. McShane, un fost membru al I.R.A., fusese şoferul personal al lui Gerry Adams mul i ani. La 25 martie 2008, patru bărba i din Derry acuza i că ar fi membri I.R.A. au fost re inu i în custodie de către Tribunalul Penal Special. Gary Donnelly, de 38 de ani, Michael Gallagher, de 28, Martin Francis O`Neill şi Patrick John McDaid de 39 de ani au fost acuza i că sunt membri ai unei organiza ii ilegale, care se autointitulează Armata Republicană Irlandeză, la 16 martie. Aceştia au fost aresta i în timpul unei opera iuni de gardă din cadrul activită ilor diziden ilor republicani din Donegal83. Deşi au fost încercări de încheiere a procesului de pace între Guvernul Britanic şi grupările paramilitare irlandeze, există încă foarte multe neîn elegeri între acestea, fapt ce paralizează tratativele de pace. După ani întregi de încercări de a aplana conflictele interne, aceştia nu au ajuns încă la un acord concret de încetare a atacurilor. Astfel, I.R.A. continuă să prezinte un pericol important pentru securitatea în regiune. 83 http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/northern_ireland/7303436.stm 81
    • Concluzii Începând cu 11 septembrie 2001, când au avut loc atentatele teroriste asupra S.U.A., cel mai grav dintre acestea fiind cel de la World Trade Center, s-a observat naşterea unei noi genera ii de terorişti, mult mai inteligentă şi mult mai periculoasă. De asemenea, s-a acutizat nevoia reformării institu iilor de securitate na ionale, interna ionale şi regionale pentru a îmbunătă i mediul de securitate global şi pentru a contracara amenin area teroristă. Atentatele ulterioare au scos la iveala noua intă a teroriştilor. Europa nu mai privea totul din afară ci a devenit ea însăşi victima teoriilor extremiste şi religioase ale teroriştilor, prin atentatele de la Madrid (11 martie 2004) şi Londra (7 iulie 2005) dar şi prin dezvoltarea separatismului basc sau nord-irlandez. Totuşi, principala problemă a Europei rămân grupările teroriste autohtone, cum sunt I.R.A. şi gruparea separatistă bască E.T.A. Separatismul istoric dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord şi separatismul basc din Spania au reprezentat şi reprezintă încă principala cauza a fenomenului terorist pe continentul european. În Irlanda de Nord, deşi între I.R.A. şi tabăra opozantă, a Loialiştilor din Ulster a fost semnat un acord de pace, acesta nu reprezintă finalul conflictului, existând încă celule teroriste nord-irlandeze, dotate cu însemnate cantită i de muni ie, care încă promovează o ideologie separatistă. Istoria Irlandei a fost, încă de la început, o istorie agitată, de-a lungul timpului, de conflictele inter-etnice şi religioase. Începutul acestor conflicte l-a reprezentat invazia britanică din 1167, când în Irlanda, s-a manifestat o opozi ie puternică fa ă de ocupant. În general paşnică, această rezisten ă şi-a găsit o expresie efectivă atunci când mari mase ale poporului irlandez, puse în fa a refuzului guvernului englez de a le satisface dorin a legitimă de libertate, şi-au exercitat dreptul de a porni o luptă cu alte mijloace. Acesta a fost şi cazul organiza iei din care Republicanii de azi se trag - United Irishmen (Irlandezii Uni i) în anii 1790. Inspira i din Războiul pentru Independen ă dus de coloniile americane şi de idealurile democratice ale 82
    • Revolu iei Franceze, United Irishmen au intit unirea irlandezilor într-un efort comun de a ob ine egalitate şi libertate. Alegând ini ial mijloace non-violente, United Irishmen au primit repede un răspuns represiv din partea autorită ilor engleze. Abia atunci şi-au asumat dreptul de a-şi apăra libertatea cu ajutorul armelor. A fost un model ce avea să se repete de câteva ori, de-a lungul a un secol şi jumătate, culminând cu Armata Republicană Irlandeză. I.R.A. s-a născut în timpul războiului de independen ă din 1919-1922, în timpul căruia ducea lupte de gherilă. Încă de la înfiin area sa, I.R.A. a sus inut obiectivele Sinn Fein, aripa sa politică, care solicita independen a Irlandei de Regatul Unit, însă cele două organiza ii se diferen iau prin mijloacele de luptă. Ca şi Sinn Fein, I.R.A. s-a divizat în urma tratatului de la Londra din 1921, care a stabilit un stat irlandez liber, EIRE (Irlanda de Sud), majoritar catolic, “amputat” de provincia nordică Ulster, cu majoritate protestantă şi cu capitala la Belfast, care rămânea sub autoritatea Londrei. Fac iunea minoritară care a acceptat acest acord a fost integrată în for ele armate. Fac iunea majoritară, care refuza acordul şi reclama realipirea Ulsterului la Irlanda unificată, a luptat contra guvernului Republicii Irlanda în vremea războiului civil din 1922-1923. Declarată ilegală în Irlanda de Nord începând din mai 1922, I.R.A. a continuat în acest timp să recruteze şi să antreneze membri şi să comită periodic acte violente. Dupa retragerea Irlandei din Commonwealth din 1948, I.R.A. şi-a reorientat activită ile, de această dată pentru a elibera Irlanda de Nord de sub tutela britanică şi pentru a crea o republică irlandeză unificată. La finele anilor 1960, minoritatea catolică din Irlanda de Nord a lansat o campanie pentru ameliorarea statutului său politic, economic şi social. Ca rezultat, din octombrie 1968, Irlanda de Nord, parte a Marii Britanii, a fost zguduită de înfruntări violente între protestan i şi catolici. Inferiori numeric, catolicii din Ulster erau mai afecta i de şomaj şi aveau un nivel de trai net inferior celui al protestan ilor, fiind şi slab reprezenta i politic. După o serie de revolte violente în Londonderry, în august 1968, Belfast şi din nou Londonderry în cursul lunii iunie 1970, asigurarea ordinii în Ulster a fost încredin ată armatei britanice. Profitând, I.R.A., care beneficia de un sprijin 83
    • popular în creştere, şi-a înmul it ac iunile de for ă contra activiştilor protestan i şi armatei britanice. Începând cu acea perioadă, deşi au existat neîn elegeri care au dus la împăr irea organiza iei în mai multe grupări, acest lucru nu i-a împiedicat pe republicani să continue ac iunile violente împotriva armatei britanice. Mai mult, acestea au devenit din ce în ce mai frecvente şi mai grave, dovedind faptul că grupările teroriste reprezentau un pericol real la adresa securită ii regiunii, dar mai ales la adresa intereselor britanice. Conflictul, la început doar de natură politică, a devenit din ce în ce mai mult un conflict direct, de natură militară, manifestându-se prin lupte deschise, de stradă, atentate cu maşini capcană etc. Vinovate erau şi for ele armate britanice care foloseau for a în orice situa ie, indiferent de natura manifesta iilor republicane. Un exemplu elocvent în acest sens a fost marşul paşnic, desfăşurat în oraşul Derry, la 30 ianuarie 1972, împotriva măsurii adoptate de guvernul britanic de a închide fără proces to i liderii I.R.A. şi a refuzului acestuia de a mai acorda statutul de prizonier politic militan ilor. Marşul a devenit cunoscut în istorie sub numele de “Bloody Sunday”, deoarece trupele britanice au intervenit în for ă, ucigând 13 oameni şi rănind grav 17. Succesul grupărilor teroriste a fost influen at şi de sus inerea manifestată din partea opiniei publice irlandeze, care împărtăşea aceleaşi idei şi dorin e cu republicanii irlandezi şi anume unificarea Irlandei şi independen a acesteia. Un alt factor care a ajutat I.R.A. să supravie uiască atât timp a fost suportul venit de la grupări teroriste din străinătate, precum şi de la popula ia irlandeză stabilită în S.U.A. care ajutau I.R.A., finan ând ac iunile grupării cu armament sau cu bani. Separarea I.R.A. în mai multe grupări a făcut şi mai dificilă, pentru trupele britanice, descoperirea conducătorilor acestora şi împiedicarea atentatelor săvârşite de aceste grupări. For ele de securitate britanice se vedeau din ce în ce mai mult în imposibilitatea de a reinstaura pacea în regiune. Deşi la prima vedere, separarea I.R.A. părea a fi în avantajul guvernului britanic, după un timp, s-a dovedit că această separare avea efecte total opuse. Ac iunile violente deveneau din ce în ce mai frecvente, iar acum nu erau îndreptate numai împotriva for elor britanice, dar 84
    • se contura şi o luptă internă, între diversele grupări I.R.A. Diferen ele de opinie dintre acestea s-au concretizat în lupte deschise, a căror victime au fost printre al ii, şi civili. Guvernul britanic s-a regăsit în situa ia de a lupta pe două fronturi: în primul rând pentru a preveni atentatele împotriva obiectivelor de interes britanic şi împotriva trupelor britanice şi în al doilea rând, pentru a aplana conflictul dintre grupările I.R.A. Şi totuşi, conflictele nu s-au manifestat doar în formă militară. Deşi ac iunile armate şi atentatele cu bombă erau mult mai frecvente, conflicte existau şi pe scena politică. Încercările de a forma un guvern reprezentativ atât pentru Marea Britanie cât şi pentru Republica Irlanda cât şi încercările de a forma o adunare a Irlandei eşuau de fiecare dată, prin retragerea în semn de protest a reprezentan ilor Sinn Fein din aceste adunări. Deşi au existat declara ii de încetare a focului din partea I.R.A. şi numeroase încercări de a încheia tratate de pace între reprezentan ii guvernului britanic şi cei ai guvernului irlandez şi ai I.R.A., de multe ori acestea au eşuat, iar ac iunile militare şi confruntările militare au continuat şi în timpul tratativelor şi chiar şi în perioada în care I.R.A. declarase oficial încetarea focului. Finalul definitiv al conflictelor şi, în concluzie, al Procesului de Pace a avut loc în 2007. La 2 august 2007, Marea Britanie a pus capăt, în mod oficial, suportului militar acordat poli iei din Irlanda de Nord şi a început să retragă trupele. Cu toate acestea, atentate ale I.R.A. au continuat să aibă loc şi după această perioadă. Deşi Guvernul şi for ele armate ale Marii Britanii fac eforturi să demascheze persoanele implicate în organizarea acestor atentate şi să restabilească pacea în regiune, acest lucru este încă destul de dificil, datorită faptului că încă mai există forma iuni izolate care se ocupă de aceste atentate. Atât timp cât vor exista aceste grupări, ele vor reprezenta mereu un pericol pentru securitatea în regiune. Eforturile Guvernului Britanic de a elimina total aceste forma iuni teroriste sunt încă insuficiente şi nu au efectele dorite. Atât timp cât vor exista interese contrare în regiune, nu se va putea asigura un climat stabil de pace şi de securitate. 85
    • Bibliografie 1. Arthur, Paul, Special Relationships: Britain, Ireland and Northern Ireland problem, The Blackstaff Press, 2000 2. Barna, Cristian, Terorismul, ultima solu ie?, Colec ia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007 3. Black, Jeremy, A history of the British Isles, MacMillan Press LTD, London, 1996 4. Childs, David, Britain since 1945. A political history, The third edition, Routledge, London, 1992 5. Hussey, Gemma, Ireland Today. Anathomy of a changing state, Penguin Books, London, 1993 6. Miroiu, Andrei; Ungureanu Radu-Sebastian, Manual de rela ii interna ionale, Editura Polirom, Bucureşti, 2006 7. Pat Coogan, Tim, The I.R.A., Completely Revised New Edition, HarperCollins Publishers, 1995 8. Pearce, Malcolm; Stewart, Geoffrey; British political history. 1867-1990. Democracy and decline, Routledge, London and New York, 1992 9. Strău iu, Eugen, Nate, Silviu, Introducere în studiul rela iilor interna ionale, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004 Site-uri: 10. Burgess, Mark, A brief history of terrorism, 2003, www.cdi.org 11. The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, www.nli.ie 12. McCarthy, John P., Kevin O`Higgins – Builder of the Irish State, Irish Academic Press, Dublin, 2006, www.biblioireland.com 13. http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/northern_ireland/7303436.stm 14. http://www.crji.org/news.php?id=103&l=1 15. http://encarta.msn.com 86
    • 16. http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/armata-republicana-irlandeza-scurta- istorie_2158.html 17. http://www.globalsecurity.org/military/world/para/ira.htm 18. http://www.independent.ie/national-news/fbi-agent-witness-against-mckevitt- 349769.html 19. http://www.iol.ie/~dluby/people.htm 20. http://www.sinnfein.ie/peace/document/102 21. www.wikipedia.org 87
    • ANEXE 88
    • Anexa nr. 1 Harta Irlandei 89
    • Anexa nr. 2 Foto nr. 1 – Centrul oraşului Omagh după atentatul I.R.A. din 1998 Foto nr. 2 - Centrul oraşului Omagh după atentatul din 1998 90
    • Foto nr. 3 – Solda i britanici patrulând în cartierul Bogside din Londonderry la 4 noiembrie 1971, în timpul ciocnirilor dintre Catolici şi Protestan i Foto nr. 4 – Solda i republicani în luptă Foto nr. 5 – Solda i republicani în luptă 91
    • Foto nr. 6 – Pliant comemorativ 92
    • Foto nr. 7 – Harta zonei celor Patru Tribunale Foto nr. 8 – Manchester după atentatul din 1996 93
    • Anexa nr. 3 Voluntarii Irlandezi (1913-1914) Voluntarii Na ionali Voluntarii Irlandezi (1914) (1914-1917) Armata Republicană Irlandeză (1917-1922) I.R.A. pro-tratat I.R.A. anti-tratat (1922) Armata Na ională Cartierul general Executiv For ele de I.R.A. apărare irlandeze (1922-prezent) Congresul republican (1934-1936) Ulsterul liber (1955) Irlanda liberă (1967-1975) I.R.A. Oficială I.R.A. Provizorie (1969-prezent) (1969-prezent) Armata Na ională de Eliberare I.R.A. Continuă Irlandeză (1986-prezent) (1974-prezent) Mişcarea I.R.A. Reală Oglaigh Saoirse Republicană Oficială (1997-prezent) na na hEireean hEireean (2006-) (2006-) 94