CUPRINS

Introducere - Noua genera ie de terorişti – o amenin are globală     4


Capitolul I - Terorismul interna ional  ...
Introducere
            Noua genera ie de terorişti – o amenin are globală


      Secolul al XXI-lea aduce în aten ia com...
gen „lupul singuratic”. Caracteristic „noului terorism” este adoptarea formei de
organizare de tip re ea, cu o ierarhie mi...
Capitolul I
                           Terorismul interna ional


      Prezentare generală
      Terorismul reprezintă un...
la fel, ac iunile îndreptate contra proprietă ii private sau de stat, în scopul
realizării unor scopuri politice sau socia...
mijloace eficiente de propagandă şi, în acelaşi timp, i-a ajutat să răspândească frica
în popula ie. În sfârşit, afinită i...
fiind Sicarii şi Zelo ii, de origine iudaică, care au apărut în timpul ocupa iei în
timpul ocupa iei romane din Orientul M...
mai târziu va primi numele de terorism de stat. Anii 1930 au fost martorii unui val
de asasinate politice prin mijloace te...
Acoperirea geografică a grupărilor teroriste
      Atentatele teroriste din 11 martie 2004, de la Madrid sau din 7 iulie 2...
În Asia Centrală, ce a mai rămas din celulele talibane şi din gruparea Al-
Qaeda, sprijini i de simpatizan i, încă mai rep...
(Tanzania), scufundarea distrugătorului USS Cole, bombardarea bazelor americane
din Arabia Saudită.
      4. Frontul Islam...
11.The Liberation Tigers of Tamil Eelam: grup secesionist, au luptat în Sri
Lanka pentru crearea unui stat propriu în zona...
Capitolul II
                       Rela iile dintre Marea Britanie şi Irlanda


         Pozi ia Irlandei de Nord în inte...
De la sfârşitul secolului al XIX-lea, liderii irlandezi ai Ligii „Regulilor
Casei”, predecesorii Partidului Parlamentar Ir...
Negrii şi Auxiliarii au provocat în mod deliberat incendii, arzând oraşe întregi şi
torturând civilii. Voluntarii Irlandez...
Primele decade ale independen ei Irlandei după 1922 s-au confruntat cu un
progres al oricărei ramuri a economiei dureros d...
În timpul anilor 1930, Westminster-ul era re inut în a introduce orice
legisla ie controversată în legătură cu Irlanda de ...
conflictele viitoare ca fiind mai mult de natură politică decât militară. Începuse să
se manifeste ca şi cum atitudinile s...
Victoria din aprilie a doamnei Devlin a fost o altă lovitură care i-a stârnit şi
mai mult pe protestan ii extremişti. Mai ...
Ian Paisley a ieşit din ce în ce mai mult în eviden ă ca un lider autentic au
unei păr i considerabile din opinia protesta...
3 iulie 1970, 2000 de solda i ai armatei britanice au fost trimişi în zona Străzii
Lower Falls pentru a căuta arme15. Cato...
Alegerile pentru noua adunare au avut loc în iunie 1973. Negocierile au fost
purtate atunci de Oficialii Unionişti, Partid...
presei a doua zi ca fiind Brigada Furioasă, mica contribu ie a Marii Britanii la un
fenomen mondial, revolta împotriva soc...
şaptezeci. Au mai fost şi alte explozii în cel an. Toate aceste atacuri au fost
revendicate de „IRA provizorie”. Legea pen...
locuri17. Astfel au existat anumite îmbunătă iri în soarta grupurilor unioniste
începând cu octombrie 1974. Majoritatea do...
acesta, împreună cu 10 membri IRA, au avut parte de o moarte de martir. Total
neclintită în privin a acestor „oameni ai vi...
guvernamental a fost convocat dar nu s-a făcut nici un progres real, cu toate că
acum era clar că împăr irea puterii în Pr...
acordului anglo-irlandez, doar dacă partidele unioniste erau pregătite să vină cu
propuneri mai realiste despre viitorul g...
fost imediat receptat deoarece criticii s-au concentrat mai mult pe stil decât pe
substan ă, pe un senza ie de tulburare c...
bilaterale să aibă loc şi pentru a stabili o agendă corespunzătoare pentru discu ii. S-
a aprobat ca discu iile să înceapă...
Din momentul în care au început necazurile, a avut loc un proces de
concentrare etnică în Ulster, cu protestan ii deplasân...
A urmat o încetare a focului în 1994; IRA a declarat o „încetare completă” a
violen elor la 31 august, urmată imediat de c...
Capitolul III
                         Originile Armatei Republicane Irlandeze
         Contextul istoric al apari iei Arm...
uzurpatorii englezi şi sco ieni, cum reprezentau şi secole de războaie religioase.
Cea mai importantă victorie a Protestan...
favoarea intereselor britanice de-a lungul întregului secol al XIX-lea şi anumite
aspecte negative au izvorât din aceasta....
Începând, în principal, cu activită ile reverendului Henry Cooke, care a
murit în 1868, s-a ridicat o genera ie de clerici...
Ca rezultat al ciocnirilor economico-religioase, Protestan ii din Ulster au fost
condi iona i să creadă că „Regulile Casei...
Coroana împotriva unei minorită i a supuşilor Regelui, ale căror crimă era că
doreau să rămână sub suveranitatea Coroanei....
Rotunde şi Samuraii Japonezi) un titlu potrivit pentru o organiza ie republicană
irlandeză. Stephens a văzut Fenienii ca f...
6 mai 1882. În America, membrii Triunghiului au fost condamna i pentru
asasinarea Dr. Henry Cronin, un membru al Clanului ...
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Lucrare Rise
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Lucrare Rise

2,058

Published on

Published in: News & Politics
0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
2,058
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
41
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Lucrare Rise

  1. 1. CUPRINS Introducere - Noua genera ie de terorişti – o amenin are globală 4 Capitolul I - Terorismul interna ional 6 - Prezentare generală 6 - Scurt istoric al fenomenului terorist 8 - Acoperirea geografică a grupărilor teroriste 11 Capitolul II - Rela iile dintre Marea Britanie şi Irlanda 15 Capitolul III - Originile Armatei Republicane Irlandeze. Contextul 35 istoric al apari iei Armatei Republicane Irlandeze Capitolul IV - Activitatea Armatei Republicane Irlandeze 57 Capitolul V - Armata Republicană Irlandeză în mileniul al treilea 72 Concluzii 82 Bibliografie 86 Anexe 3
  2. 2. Introducere Noua genera ie de terorişti – o amenin are globală Secolul al XXI-lea aduce în aten ia comunită ii interna ionale o nouă problemă: o nouă amenin are la adresa securită ii interna ionale se conturează şi prinde amploare. Această amenin are o reprezintă terorismul. Este adevărat că organiza ii teroriste, precum şi atentate la adresa securită ii, au existat şi înainte de secolul al XXI-lea, dar niciodată atât de frecvente şi de grave. Evenimentele din ultimii ani, începând cu 11 septembrie 2001, au adus în prim-plan ideea că o nouă genera ie de terorişti s-a născut, o genera ie complet diferită de teroristul tradi ional, cu o altă educa ie, altă mentalitate, alte credin e, alte metode. O genera ie de terorişti mult mai inteligentă, care ridica probleme institu iilor de securitate din cauza faptului că ac iunile sale nu mai pot fi anticipate cu aceeaşi uşurin ă şi nici nu mai pot fi prevenite. Devine tot mai dificilă localizarea grupărilor teroriste şi combaterea fenomenului. Din acest motiv, devine tot mai acută necesitatea cooperării între state precum şi crearea unor noi institu ii şi organisme na ionale şi interna ionale care să fie capabile să prevadă direc iile de ac iune ale organiza iilor teroriste şi să ofere un răspuns prompt la atentatele organizate de grupările teroriste. Terorismul, ca fenomen, a constituit obiectul de studiu a multor specialişti în domeniul rela iilor interna ionale şi al securită ii. La fel şi grupările teroriste. Însă, având în vedere că, începând cu secolul al XXI-lea, s-a eviden iat o nouă genera ie de terorişti, mai organizată şi mai echilibrată în ac iunile sale, deci mult mai periculoasă, se impune o abordare nouă a problematicii terorismului. Studiile de până acum sunt depăşite şi devin inutile în contextul noilor direc ii pe care le ia terorismul interna ional. „Noul” terorist, aşa cum îl descrie Cristian Barna (2007), nu se distinge prin calitatea de membru în grupări bine organizate, cu structuri ierarhice, nu participă la manifestări publice şi nici nu manifestă adeziune fă işă pentru ideologiile fasciste sau naziste. Noua ideologie teroristă se caracterizează prin acte teroriste 4
  3. 3. gen „lupul singuratic”. Caracteristic „noului terorism” este adoptarea formei de organizare de tip re ea, cu o ierarhie minimă. „Noul” terorist este un om crescut într-un mediu organizat, căruia i s-au imprimat anumite credin e şi convingeri, precum şi ideea că el există pentru a îndeplini scopuri bine determinate şi care a beneficiat de cea mai bună educa ie şi instruc ie militară, este o persoană care se adaptează uşor în orice mediu şi în orice situa ie şi care ar fi capabil să se sacrifice pentru credin ele sale şi pentru binele grupului din care face parte. Prezenta lucrare îşi propune o analiză a fenomenului terorist şi a modului în care s-a dezvoltat acesta, a trăsăturilor sale şi a modului de organizare a celulelor teroriste, precum şi studiul amănun it al unei astfel de organiza ii teroriste (I.R.A.) şi încercările de adaptare a acestei grupări teroriste la cerin ele ”epocii terorismului”, având ca scop o mai bună în elegere a fenomenului terorist şi a motivelor care duc la săvârşirea de acte teroriste. Lucrarea reprezintă un element nou în literatura de specialitate, prin faptul că prezintă activitatea unei organiza ii mai pu in cunoscută şi mai pu in studiată (I.R.A.) şi încearcă să ofere mai multe informa ii care ar putea deveni necesare în abordarea novatoare ce se impune a fi făcută ”epocii terorismului”. 5
  4. 4. Capitolul I Terorismul interna ional Prezentare generală Terorismul reprezintă un mijloc de a insufla fiecărui individ sentimentul că următorul atac terorist îl poate viza direct, grupările teroriste încercând să submineze sentimentul de siguran ă al vie ii cotidiene. Scopul acestei strategii este determinarea societă ii civile de a face presiuni asupra factorilor de decizie, astfel încât aceştia să satisfacă solicitările grupării teroriste, popula ia devenind o unealtă în mâinile teroriştilor în promovarea agendei politico-ideologice. Nu este posibil să analizăm terorismul secolului al XXI-lea fără a aborda câteva din muta iile survenite în evolu ia acestui fenomen. Astfel, se impune a lua în calcul următoarele puncte-cheie în stabilirea diferen elor dintre terorismul clasic şi cel contemporan: • Grupările teroriste contemporane nu reprezintă entită i organiza ionale bine definite, care să dispună de un aparat de comandă vizibil, fiind mai degrabă organiza ii amorfe, mai pu in distincte; • Revendicările grupărilor teroriste clasice erau clar cunoscute, fiind de natură politică, na ională sau religioasă. În prezent, membrii acestora au îmbră işat ideea că independen a ac ională este benefică îndeplinirii ambi ioaselor tipuri de opera iuni planificate, remarcându-se o dorin ă sporită de a produce un număr mare de victime, în mod nediscriminatoriu; • Pentru unele grupări, terorismul reprezintă mai pu in un mijloc de a atinge un scop decât scopul însuşi. Termenul de terorism a fost folosit pentru prima dată în 1930, când a avut loc, la Bruxelles, ce-a de-a doua Conferin ă interna ională în domeniul unificării dreptului penal, în cadrul căreia se propune şi o defini ie: folosirea deliberată a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism ce constă în crime împotriva vie ii, libertă ii şi integrită ii fizice a unor persoane; 6
  5. 5. la fel, ac iunile îndreptate contra proprietă ii private sau de stat, în scopul realizării unor scopuri politice sau sociale. Mediile care conduc la apari ia terorismului le includ pe cel na ional şi interna ional, dar şi sub-na ional (universită ile, unde mul i terorişti au fost expuşi prima oară la ideologia marxist-leninistă sau la alte idei revolu ionare şi se implică în grupuri radicale, identificate drept principalul teren de recrutare)1. După ce au identificat unul sau mai multe dintre aceste medii, analiştii pot distinge între factorii permisivi (dau naştere unei strategii teroriste şi o fac atractivă pentru diziden ii politici) şi factorii situa ionali (care-i motivează pe terorişti), care facilitează izbucnirea violen ei şi condi iile preexistente de ac iune. Cauzele permisive includ urbanizarea, sistemul de transporturi, tehnologiile comunica ional, mass-media, procurarea cu uşurin ă a armelor şi lipsa unor strategii de securitate. La prima vedere metodele teroriştilor par aproape identice cu cele ale luptei de gherilă: atacarea popula iei, comiterea de asasinate şi luarea de ostateci. Însă, grupările de gherilă diferă de cele teroriste prin tendin a de a ac iona în grupuri mai mari, mai bine înarmate şi inten ia de a stabili un control teritorial. Teroriştii au beneficiat frecvent, în ac iunile lor, de sprijin din partea unor grupuri sau chiar a unor guverne străine, adesea constituindu-şi baze de antrenament şi re ele de finan are peste hotare. Actele teroriste propriu-zise nu s-au limitat la teritoriul na ional al ării vizate din punct de vedere politic, fiind atacate obiective şi interese ale acesteia din străinătate. Şi, nu în ultimul rând, au căzut victime cetă eni ai altor state decât cele care constituiau inta politică. Dincolo de această componentă transna ională, definitorie pentru diverse tipuri "mai vechi" de terorism, se apreciază că, despre terorismul transna ional propriu-zis, putem vorbi de la sfârşitul anilor 60, pe fondul unor evolu ii specifice în mediul interna ional. Expansiunea transporturilor aeriene a sporit mobilitatea teroriştilor şi, în plus, le-a oferit inte vulnerabile, în acest caz proliferând cazurile de deturnare. Creşterea semnificativă a sferei poten iale de audien ă a televiziunii le-a oferit teroriştilor 1 Hudson, Rex A., The Sociology and Psychology of Terrorism:Who becomes a Terrorist and Why?, Federal Research Division Library of Congress, Washington D.C., 1999, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima solu ie?, Colec ia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.31 7
  6. 6. mijloace eficiente de propagandă şi, în acelaşi timp, i-a ajutat să răspândească frica în popula ie. În sfârşit, afinită ile de interese şi convingeri au stimulat cooperarea între diverse organiza ii teroriste2. Preocupările teroriştilor sunt macro-preocupări, despre cum să schimbe o organizare socială sau politică la scară largă. Grupările teroriste tind să-şi justifice metodele insistând că au fost obliga i la acestea de ineficien a altor mijloace politice şi economice şi denun ă considerarea ac iunilor întreprinse de către aceştia drept acte de terorism. Componen ii acestor grupări afirmă că sunt mai degrabă luptători sau solda i în numele unei cauze, motivând că sunt for a i de circumstan e să folosească strategii, tactici şi metode teroriste, diferite de cele ale regimurilor sau statelor împotriva cărora luptă, mai bine echipate şi dispunând de alte instrumente de legitimare. Grupările teroriste se descriu a fi mişcări de eliberare na ională, luptători împotriva opresiunilor sociale, economice, religioase sau imperialiste, sau a oricărei combina ii între acestea, printre revendicările acestora numărându-se schimbarea ordinii sociale, conform ideologiei urmărite, aspira iile asociate cu credin e religioase, contracararea abuzurilor de ordin etnic, problemelor legate de mediu sau de chestiuni sociale controversate cum ar fi avorturile3. Scurt istoric al fenomenului terorist Terorismul nu este un fenomen nou, forme de manifestare violentă atipice fiind consemnate cu milenii în urmă. Stabilirea unui moment istoric anume, ca factor declanşator al fenomenului terorist, este un demers la fel de dificil pentru istorici, precum definirea cu acurate e a acestui fenomen, pentru cercetătorii ştiin elor sociale. Formele ini iale de manifestare a terorismului au avut la bază motiva ii religioase, primele grupări sociale care ar putea fi considerate teroriste 2 Kiras, James D., Terrorism and Gobalization, in John Bayilis, Steve Smith(eds.): The Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, edi ia a III-a, Oxford University Press, Oxford apud Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu – Sebastian, Manual de rela ii interna ionale, Editura Polirom, Bucureşti, 2006 3 Merari, Ariel: Terrorism as a Strategy of Insurgency, Terrorism and Political Violence, vol.5, no.4, Cass Publishing, London, 1993, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima solu ie?, Colec ia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.41 8
  7. 7. fiind Sicarii şi Zelo ii, de origine iudaică, care au apărut în timpul ocupa iei în timpul ocupa iei romane din Orientul Mijlociu, în secolul I î. Hr.4 Şi sus inătorii altor religii au recurs la metode care, în prezent, ar putea fi considerate teroriste, o astfel de grupare fiind Asasinii – o ramură a sectei musulmane şiite Ismaili ii, care au activat în secolul al XI-lea, în Orientul Mijlociu. Ca şi Sicarii, Asasinii îşi ucideau victimele în plină zi (mai ales politicieni sau clerici care refuzau să adopte versiunea purificată a Islamului, pe care aceştia o propovăduiau cu for a)5. Ca şi în cazul grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică din prezent, Asasinii credeau că sacrificarea vie ii proprii în asemenea ac iuni reprezenta un act de sacralitate, un garant al accederii necondi ionate în paradis. Cultul sacrificiului de sine a fost un element caracteristic şi în cazul atentatelor executate de Strangulatori, un cult religios indian a cărui adep i îşi strangulau, în mod ritualic, victimele (de obicei, călători aleşi la întâmplare) ca o jertfă adusă zei ei hinduse Kali, care simboliza teroarea şi distrugerea. O ideologie teroristă laică care să activizeze grupări sociale reprezentative, cu impact similar celor generate de credin ele religioase, nu a apărut până la Revolu ia Franceză din 1789, epocă în care istoricii au plasat apari ia conceptului de „terorism” ca derivat al „regimului terorii”, termenul cel mai adecvat pentru a descrie realită ile sociale şi istorice caracteristice Fran ei din perioada 1793-1794. Conceput ca un instrument de stat, „regimul terorii” a fost instaurat cu inten ia de a consolida puterea guvernului revolu ionar nou înfiin at şi de a-l proteja de elementele sociale şi politice considerate „subversive”. În virtutea acestei justificări, 40000 de persoane au fost executate prin ghilotinare. Revolu ia Franceză a luat sfârşit într-o baie de sânge, iar terorismul a dobândit conota ii negative, prin asocierea cu ac iunile sângeroşilor promotori ai acestui instrument de intimidare politică. Ca etapă distinctivă în evolu ia fenomenului terorist, înainte de izbucnirea primului Război Mondial, în Europa se prolifera un mod de ac iune politică, care 4 Rapoport, David C., Fear and Trembling. Terrorism in Three Religious Traditions, American Political Science Review, vol.78, no.3, 1984, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima solu ie?, Colec ia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.15 5 Burgess, Mark , A brief history of terrorism, 2003, www.cdi.org 9
  8. 8. mai târziu va primi numele de terorism de stat. Anii 1930 au fost martorii unui val de asasinate politice prin mijloace teroriste, Liga Na iunilor Unite propunând semnarea unor conven ii care să reglementeze prevenirea şi pedepsirea terorismului, precum şi crearea unui tribunal interna ional. În perioada interbelică, terorismul s-a manifestat tot mai mult ca o reac ie a diferitelor categorii sociale şi grupări politice împotriva măsurilor opresiv luate de regimurile totalitariste din Germania nazistă, Italia fascistă şi Rusia stalinistă. Mai recent, dictaturile militare din ări ca America de Sud sau Africa au fost acuzate de folosirea unor astfel de metode ca unelte ale politicii de stat. În anii 1960 şi 1970, numărul grupărilor descrise ca teroriste a crescut incluzând nu doar mişcări de eliberare na ională şi etnic-separatiste precum Organiza ia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), Patria Bască şi Libertatea (E.T.A.) sau Armata Republicană Irlandeză (I.R.A.) ci şi grupări extremiste de stânga (comuniste) precum Fac iunea Armata Roşie (fosta R.F.G.) şi Brigăzile Roşii (Italia) sau de dreapta (neo-fasciste). Ca şi grupările teroriste anticolonialiste, multe din grupările etnic-separatiste şi extremiste au adoptat metode teroriste pentru a-şi face publice scopurile politice urmărite. La mijlocul anilor 1980, aşa-zisul terorism de stat a reapărut, manifestându- se printr-o serie de atacuri împotriva unor obiective americane sau occidentale din Orientul Mijlociu. State precum Iran, Iraq, Siria şi Libia s-au eviden iat ca principali sponsori ai terorismului. Atacul din 11 septembrie 2001 asupra complexului World Trade Center al S.U.A. a arătat lumii întregi cât de periculos poate fi radicalismul religios când apelează la tehnici teroriste şi faptul că o nouă genera ie de terorişti, mult mai abilă şi mai inteligentă, s-a născut. 11 septembrie 2001 a marcat începutul „epocii terorismului„, marcată printr-o serie de atentate sângeroase, cum sunt cele din Moscova (23 octombrie 2002), Beslan (2 septembrie 2004), Madrid (11 martie 2004). Noua genera ie teroristă se caracterizează prin atentate evidente asupra unor puncte importante şi asupra unor zone vitale din lumea occidentală. 10
  9. 9. Acoperirea geografică a grupărilor teroriste Atentatele teroriste din 11 martie 2004, de la Madrid sau din 7 iulie 2005, de la Londra, precum şi separatismul basc sau nord-irlandez indică faptul că Europa devine din ce în ce mai mult inta atacurilor teroriste. Pe lângă amenin area terorismului autohton, afluxul considerabil de imigran i musulmani, proveni i din regiunea Orientului Mijlociu, furnizează numeroase ocazii pentru membrii grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică de a se infiltra. Separatismul istoric dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, precum şi separatismul basc în Spania au reprezentat principala cauză a fenomenului terorist în Europa. În statele din sud-estul Europei şi în fostele republici sovietice, eliberarea de sub influen a ideologiei comuniste a dezlăn uit disensiunile confesionale şi etnice mocnite, un exemplu fiind teroarea instaurată în Bosnia sau în Republica Cecenă. Cele mai îngrozitoare exemple de teroare în masă au putut fi observate în Ruanda, Africa, unde genocidul practicat, care a făcut sute de mii de victime, a eviden iat rolul pe care criteriul etnic îl joacă în confruntările dintre mili iile armate şi grupările de opozi ie, marcate de o sălbăticie extremă fa ă de popula ia civilă. În Africa, atacurile coordonate împotriva unui avion de pasageri şi a unui hotel din Mombassa, Kenya, în noiembrie 2002 au demonstrat că acest continent este încă vulnerabil la terorism. În mod similar, în mai 2002, s-a produs un atac cu grenade asupra unui convoi american în Cabinda. Deşi nimeni nu a revendicat atentatul, se pare că atacatorii au fost separatişti cabindani, autorită ile angoleze sporind măsurile de securitate a companiilor private de petrol din Cabinda. Zona de conflict care a generat cele mai multe şi nemiloase ac iuni de terorism, începând cu războaiele arabo-israeliene din 1968 este Orientul Mijlociu. Iranul a continuat să încurajeze terorismul prin furnizarea de fonduri şi armament grupărilor teroriste Hamas şi Jihadul Islamic palestinian, precum şi Hezbollah-ul libanez, care şi-au continuat atacurile împotriva intelor israeliene, între inând astfel un climat de violen ă împotriva Israelului şi contracarând orice acord de pace între păr ile implicate. 11
  10. 10. În Asia Centrală, ce a mai rămas din celulele talibane şi din gruparea Al- Qaeda, sprijini i de simpatizan i, încă mai reprezintă un pericol pe teritoriul Afganistanului. Totodată, Pakistanul a devenit o destina ie preferată de terorişti, cu toate că acest stat a oferit un ajutor considerabil în capturarea acestora. În sud-estul Asiei, situa ia pare să se îmbunătă ească. Mişcarea de Eliberare a Tigrilor Eelamului Tamil din Sri Lanka demarând negocieri de pace cu guvernul, iar insurgen ii maoişti din Nepal declarând o încetare a focului. În Filipine, se poate observa o recrudescen ă a ac iunilor teroriste ini iate de grupările teroriste insurgente de extremă stângă, Partidul Comunist/Noua Armată Populară şi cele fundamentalist islamice, Frontul Islamic de Eliberare Moro şi Abu Sayyaf. În America Latină, For ele Armate Revolu ionare din Columbia este cea mai periculoasă grupare teroristă. Cei aproximativ 12 mii de membri ai F.A.R.C. au fost implica i în atentate cu bombă, asasinări, atacuri cu mortiere, răpiri de persoane, deturnări şi ac iuni militare conven ionale şi de gherilă, împotriva unor inte politice, militare şi economice columbiene. Principalele organiza ii teroriste6: 1. Abu Nidal Organization (A.N.O.): fondată de teroristul Abu Nidal, care a ac ionat în Orientul Mijlociu şi în Europa, anii 60-70, cu ac iuni îndreptate împotriva statului Israel şi a alia ilor săi occidentali; în anul 2002, Abu Nidal a fost găsit mort în Bagdad, după ani în care nu s-a mai ştiut nimic de el. 2. Abu Sayyaf Group (A.S.G.): cu baza în sudul Filipinelor (insula Jolo), militează pentru crearea unui stat musulman în regiune; a recurs la luări de ostatici din rândul turiştilor străini şi atentate cu bombă în oraşele Zamboanga şi Manilla. 3. Al-Qaeda: re ea globală, incluzând sute de celule dispersate pe toate continentele. Fondată la sfârşitul anilor 80 de Usama bin Laden, din foştii combatan i musulmani din Afganistan. Dispune de for ă şi organizare militară, de un mare poten ial financiar şi de o multitudine de conexiuni. În prezent, este adversarul cel mai de temut al S.U.A. pe plan mondial. Se afirmă implicarea organiza iei în pregătirea atentatelor de la W.T.C., dar sunt mult mai bine dovedite distrugerea ambasadelor americane din Nairobi (Kenya) şi Dar-es-Salaam 6 Strău iu, Eugen, Nate, Silviu, Introducere în studiul rela iilor interna ionale, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2004, p. 40 12
  11. 11. (Tanzania), scufundarea distrugătorului USS Cole, bombardarea bazelor americane din Arabia Saudită. 4. Frontul Islamic al Combatan ilor Marelui Orient, fondat la 1 august 1984, se prezintă drept o forma iune sunnită turcă, diferită de forma iunile politice islamiste reprezentate în parlament. Organiza ia a încheiat alian e cu forma iunea kurzilor separatişti şi extrema stângă revolu ionară. Specificul organizatoric este lipsa de ierarhie; ”fronturi” autonome func ionează la ini iativa oricărui membru, independent. intele sunt minorită ile na ionale, presa, statuile lui Ataturk, barurile, băncile. A revendicat atentatele de la Istambul din noiembrie 2003. 5. Septembrie Negru: comando palestinian (5 membri), care a asasinat membrii echipei olimpice a Israelului (9 sportivi), la Olimpiada de Vară din Munchen; acest atac a dat statului sionist pretextul declanşării unei campanii teroriste, de exterminare a civililor din taberele palestiniene de refugia i, soldată cu sute de mor i. 6. Al Fatah: organiza ie condusă de Yasser Arafat, cunoscută începând cu anii 70, ac ionând pentru eliberarea Palestinei; desfăşoară activită i militare, asimilate de către Israel cu terorismul, reactivată din septembrie 2000. 7. Mişcarea de Rezisten ă Islamică Hamas: cea mai puternică grupare palestiniană, condusă de şeicul Ahmed Yassini; utilizează atentate sinucigaşe, dar şi alte tehnici militare. Este considerată principalul inamic al statului evreu, militând pentru eliberarea Palestinei şi exterminarea invadatorilor israelieni. Între ine organiza ii medicale, caritabile şi institu ii de învă ământ. A cauzat moartea a peste 500 de israelieni, în ultimii doi ani de conflicte. 8. Irish Republican Army (I.R.A.): veche grupare militară, fondată în 1969, luptă pentru independen a Irlandei de Nord, cauză antagonică intereselor britanice. 9. Jihadul Islamic: grupare palestiniană puternică, asemănătoare cu Hamas, dar exclusiv militară. 10.Partidul Muncitoresc din Kurdistan (P.K.K.): forma iunea lui Abdullah Ocallan a purtat un lung şi sângeros război cu Turcia, pentru crearea unui stat na ional kurd pe teritoriul acesteia; liderul este condamnat la închisoare pe via ă. 13
  12. 12. 11.The Liberation Tigers of Tamil Eelam: grup secesionist, au luptat în Sri Lanka pentru crearea unui stat propriu în zona de sud-est a insulei; au utilizat cu precădere luptători kamikaze şi armate de copii, iar în prezent, iau parte la negocieri de pace. 12.Palestine Liberation Front (P.L.F.) şi 13.Palestine Liberation Organization (P.L.O.): ambele sunt forma iuni vechi, bine organizate şi cu mare experien ă, create în anii 60-70, în cadrul luptei comune a lumii arabe de eliberare a Palestinei. 14.Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (F.A.R.C.): forma iune extrem de violentă; utilizează fondurile enorme ale cartelurilor mafiote din Cali şi Medelin. Dispune de un arsenal de luptă foarte variat şi desfăşoară o gamă largă de activită i: distrugerea barajelor, a oleoductelor, maşini capcană, ambuscade, masacre generale, amplasare de dispozitive explozive, răpiri, trafic de stupefiante etc. 15. Organiza ia Revolu ionară 17 Noiembrie: a operat 25 de ani pe teritoriul Greciei. Era formată din studen i având în frunte un profesor universitar; a recurs la numeroase asasinate împotriva oficialilor şi militarilor americano-britanici cantona i pe teritoriul ării. 14
  13. 13. Capitolul II Rela iile dintre Marea Britanie şi Irlanda Pozi ia Irlandei de Nord în interiorul Regatului Unit este uşor şi frecvent în eleasă greşit. Se prezintă ca un paradox total: o imprimare reuşită a modelului Westminster care s-a orientat complet greşit: teritorii ultra-loiale pregătite să-şi demonstreze loialitatea prin acte de neloialitate şi o politică pe deplin conservatoare, care (din 1972) a devenit un loc de joacă pentru remodelarea constitu ională. Pentru o bună apreciere a acestui fenomen, este nevoie de observarea evolu iei istorice7. Actul Uniunii din 1800 a stabilit alipirea oficială a Irlandei la Marea Britanie, fiind creat un nou stat, „Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei" începându-si existen a la 1 ianuarie 1801 şi unind Anglia, ara Galilor, Irlanda şi Sco ia. Din 1801 până în 1922, întreaga insulă a Irlandei forma o parte din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. În marea parte a acestei perioade, Irlanda era condusă direct de către Parlamentul Regatului Unit din Londra. Irlanda s-a confruntat cu serioase dificultă i economice în secolul al XIX- lea, incluzând şi Marea Foamete din 1840. Problemele economice ale Irlandei erau par ial cauzate de dublarea popula iei şi de dimensiunea redusă a pământului arabil. Al i factori erau lipsa totală a unei infrastructuri a transporturilor: în anii dinaintea foametei, nu existau decât foarte pu ini kilometri de cale ferată şi nici un canal. Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost martorii unei campanii fără succes, pentru autonomia Irlandei (aşa numitele „regulile casei”8), urmată de eclipsarea na ionalismului moderat de către separatismul militant. Problema acestor „reguli ale casei” cerute de Irlanda a fost dominantă în politica Regatului Unit din această perioadă. 7 Arthur, Paul, Special Relationships: Britain, Ireland and the Northern Ireland problem, Blackstaff Press, Belfast, 2000, p. 14 8 În engleză, acestea sunt cunoscute sub denumirea de „Home Rules”. 15
  14. 14. De la sfârşitul secolului al XIX-lea, liderii irlandezi ai Ligii „Regulilor Casei”, predecesorii Partidului Parlamentar Irlandez au cerut un model de „regulă a casei”, cu crearea unui Parlament Irlandez subsidiar în interiorul Regatului Unit. Această cerere a dus la introducerea celor patru Proiecte de Lege, dintre care doar două, cel mai remarcabil fiind Actul Guvernului Irlandez din 1920 (care a creat Parlamentul Irlandei de Nord şi al Irlandei de Sud) au fost promulgate. În 1914, Irlanda părea să se afle la marginea unui război civil între Na ionalişti şi Voluntarii Unionişti cauzat de propunerea introducerii „Regulilor Casei” în Irlanda. În septembrie 1914, exact când s-a declanşat primul Război Mondial, Parlamentul Regatului Unit a adoptat, în sfârşit, cea de-a treia lege a „regulilor casei”, pentru a stabili autonomia Irlandei, dar a suspendat-o pe durata războiului. Înainte de sfârşitul războiului, Marea Britanie a făcut două eforturi de a implementa legea, prima dată în mai 1916 şi a doua oară în perioada 1917-1918, dar în timpul Conven iei Irlandeze, Na ionaliştii şi Unioniştii nu au fost capabili să se în eleagă în legătură cu termenii excluderii temporare sau definitive a oraşului Ulster din clauzele sale. În timpul rebeliunii din Dublin, 1916, unii lideri republicani s-au gândit să cedeze conducerea unei Irlande independente prin ului Joachim al Prusiei. La sfârşitul anilor 1910, după execu ia liderilor rebeliunii de către guvernul britanic şi după eşecul mişcării moderate pentru „regulile casei”, militan ii na ionalişti care au format partidul Sinn Féin şi ramura sa paramilitară, Voluntarii Irlandezi9, au început să câştige suportul poporului. În alegerile generale din 1918, partidul Sinn Féin a câştigat majoritatea locurilor, multe dintre ele nefiind contestate. Candida ii Sinn Féin aleşi au refuzat să se prezinte în cadrul Parlamentului Regatului Unit de la Westminster şi în loc, au înfiin at, la Dublin, un nou parlament revolu ionar sub numele de Dáil Éireann (Adunarea Irlandei)10. Din 1919 până în 1921, Voluntarii Irlandezi s-au angajat într-o luptă de gherilă împotriva armatei britanice şi a unită ilor poli iei para-militare cunoscute sub numele de Negrii şi Auxiliarii. Ambele păr i s-au angajat în ac iuni brutale; 9 Această organiza ie a primit mai târziu numele de Armata Republicană Irlandeză. 10 Acesta era parlamentul unicameral, revolu ionar al Republicii Irlanda. Adunarea era formată din 73 de membri ai partidului Sinn Féin, aleşi în urma alegerilor generale din 1918. Prima întrunire a Adunării a coincis cu începutul Războiului Anglo-Irlandez 16
  15. 15. Negrii şi Auxiliarii au provocat în mod deliberat incendii, arzând oraşe întregi şi torturând civilii. Voluntarii Irlandezi au atacat Loialiştii care au colaborat cu for ele Coroanei. Ca niciodată, între 1911 şi 1926, Irlanda Liberă a pierdut 34% din popula ia de religie protestantă. Irlanda de Nord a fost creată prin Actul Guvernului Irlandez din 1920. Aceasta a fost o parte dintr-o încercare de a satisface na ionaliştii prin stabilirea în Irlanda a două state semi-autonome: Irlanda de Nord şi Irlanda de Sud, ambele rămânând păr i ale Regatului Unit. Cu toate acestea, în timp ce Irlanda de Nord a devenit o realitate politică, institu iile politice din Irlanda de Sud au fost boicotate de na ionalişti şi astfel nu au devenit niciodată pe deplin func ionale. În 1921, Guvernul Britanic şi reprezentan ii na ionalismului irlandez au semnat un tratat conform căruia Irlanda urma să devină un dominion autonom al Commonwealth-ului Britanic, având un statut asemănător cu cel al Canadei, numit Irlanda Liberă. Irlanda de Nord, formată din şase jude e, era liberă să rămână în afara dominionului nou format şi să rămână parte integrantă a Regatului Unit. Cele două păr i ale Irlandei, Sudul predominant Catolic şi Nordul predominant Protestant aveau deja parlamente stabilite prin Actul Guvernului Irlandez din 1920. Tratatul din decembrie 1921 a finalizat conflictul armat dintre for ele Coroanei Britanice şi Armata Republicană Irlandeză – o entitate diferită de cele care folosesc această denumire astăzi. Pacea absolută nu a survenit în nici una dintre păr i pentru câ iva ani, în principal din cauza faptului că republicanii extremişti nu puteau fi satisfăcu i cu nimic altceva decât o republică, independentă de Marea Britanie şi care să includă întreaga Irlanda. Diferite tipuri de discriminare împotriva Catolicilor din Nord, care formau o treime din popula ie, au însemnat că nici o şansă nu a fost dată pentru a permite dezvoltarea politicilor non-sectante. Catolicii au sim it că ar putea să nu ob ină niciodată drepturi depline în cvasi-mini- statul Ulster, condus permanent de către Partidul Unionist din Ulster, maşina politică a majorită ii Protestan ilor. Pe de altă parte, Protestan ii din Nord s-au sim it sub asediu, deoarece statul bazat pe Dublin nu a renun at niciodată la preten iile asupra celor şase jude e care formau Irlanda de Nord. 17
  16. 16. Primele decade ale independen ei Irlandei după 1922 s-au confruntat cu un progres al oricărei ramuri a economiei dureros de încet. Irlanda post-colonială avea într-adevăr o economie rurală mică, fără infrastructură sau dezvoltare industrială, cu accent puternic pe agricultură şi blocată de politica subsidiară britanică într-o totală dependen ă de Regatul Unit pentru comer ul cu acesta. Guvernele irlandeze din acea perioadă erau obsedate de reconstruc ia civilă şi de înfiin area unor structuri politice, juridice şi administrative durabile în circumstan e dificile11. Dificultă ile economice aveau tendin a să plaseze diferen ele politice în perspectivă şi pentru marea parte a anilor 1920 şi 1930, rela iile anglo-irlandeze nu au atins niciodată acea culme a interesului public cum au făcut-o în anii imediat următori Primului Război Mondial. O parte a problemei era aceea că electoratul irlandez a fost cucerit de aşa- numi ii „Solda i ai Destinului” sau Fianna Fáil12, partid fondat de Eamon de Valera în 1932. Acesta şi-a reglementat diferen ele sub jurământul loialită ii şi şi-a ocupat locurile în Parlamentul Irlandez, în 1927. Când guvernul lui W.T. Cosgrave a fost înlocuit de partidul lui Eamon de Valera Fianna Fáil, în 1932, şansele ca o grani ă simbolică între Anglia şi Irlanda să supravie uiască foarte mult erau foarte mici. A urmat o perioadă de „război economic”, în care Valera refuză să plătească cotele anuale cuvenita Angliei conform vechilor acte de achizi ii a pământului, Anglia creşte cu 20% taxele vamale pentru bunurile irlandeze şi de Valera răspunde cu propriul program protec ionist. La 29 decembrie 1937, noua Constitu ie a Irlandei a intrat în vigoare. Aceasta se pronun a pentru Irlanda unită, schimbând denumirea statului din Irlanda Liberă în Irlanda. Generalul-guvernatorul a fost înlocuit cu Preşedintele Irlandei şi cu un nou prim-ministru, mult mai puternic, iar Consiliul Executiv a fost numit Guvern. Deşi avea un preşedinte, noul stat nu era o republică. Monarhul britanic a continuat să conducă teoretic ca Rege al Irlandei şi a fost folosit ca un instrument în rela iile diplomatice şi interna ionale, iar preşedintele Irlandei a fost trimis să execute func ii simbolice în interiorul statului, dar niciodată în afara lui. 11 Hussey, Gemma, Ireland Today. Anathomy of a changing state, Penguin Books, London, 1993, p. 240 12 Partidul Fianna Fáil era majoritar anti-britanic, dar existau grupuri politice în sudul Irlandei care sus ineau men inerea rela iilor anglo-irlandeze 18
  17. 17. În timpul anilor 1930, Westminster-ul era re inut în a introduce orice legisla ie controversată în legătură cu Irlanda de Nord ca să nu declanşeze orice probleme la nivel anglo-irlandez. Negocierile din 1938 s-au concentrat pe comer şi pe tratamentul minorită ilor. Ambele erau puncte dureroase pentru guvernul unionist. În timp ce exista un acord general că ceva trebuie făcut pentru a ajuta Irlanda de Nord, Secretarul Permanent al Trezoreriei, Sir Warren Fisher, a întins limitele acestui acord când a sugerat că prosperitatea Nordului „ar câştiga foarte mult dacă s-ar pune capăt împăr irii total ne-economice din prezent”. Declara ia a subliniat „amenin area inconsisten ei” care cuprindea argumente despre Irlanda de Nord: „Pe de o parte, miniştrii Regatului Unit şi Irlandei de Nord erau nerăbdători să accentueze că Irlanda de Nord era parte a sistemului economic al Marii Britanii; pe de altă parte, ei încercau să asigure un anumit gen de recunoaştere specială pentru Marea Britanie pe pia a irlandeză”13 În timpul celui de-al doilea război mondial, în care ara a urmat o politică de neutralitate, profund nepopulară printre britanici, Irlanda a fost capabilă să suporte privările economice din cauza industriilor autohtone (acestea s-au dovedit a fi fragile). În multe feluri, Irlanda urma un model post-colonial recunoscut: angajament ini ial şi obsesie pentru organizarea structurilor de auto-conducere, dorin ă pentru saturare proprie a economiei (înso ită de izolare în multe alte fe e ale vie ii na ionale precum cenzura), politici anti-export, toate fiind intensificate de loca ia geografică a Irlandei. În 1949, statul catolic a devenit formal Republica Irlanda, astfel separându- se de toate legăturile constitu ionale cu Marea Britanie. Armata Republicană Irlandeză a fost oprimată fără milă atât în nord, cât şi în sud în timpul celui de-al doilea război mondial şi a fost nevoie de câ iva ani pentru ca organiza ia să poată ac iona din nou. O campanie armată între 1956-1962 împotriva separării a fost un eşec. Începând cu 1960, se spune că I.R.A. şi-a vândut armele deoarece considerau 13 Arthur, Paul, op.cit., p. 26 19
  18. 18. conflictele viitoare ca fiind mai mult de natură politică decât militară. Începuse să se manifeste ca şi cum atitudinile sectante afectau ambele păr i. Venirea în func ie a căpitanului Terrence O’Neill, ca prim-ministru al Irlandei de Nord, în 1963, era un semn al acesteia. O’Neill a fost privit ca un moderat şi implicat într-un program de reformă modestă. Pentru prima dată de la separare, liderii celor două entită i politice irlandeze s-au întâlnit în 1965. Cu toate aceste au existat şoapte de nemul umire în legătură cu cele mai extremiste elemente ale comunită ii protestante. În august 1966, O’Neill l-a avertizat pe Wilson de necesitatea „unei scurte perioade pentru ca Ulster-ul să se obişnuiască cu noile reforme”. În 1967, s-a format Asocia ia Drepturilor Civile din Irlanda de Nord, prin colaborarea lui Dr. Conn şi a Patriciei McCluskey, care erau profund interesa i în a asigura catolicilor o împăr ire corectă a noilor camere ale consiliului, care le-a fost refuzată mult timp. Aceştia erau influen a i de climatul politic schimbător existent atât în Marea Britanie cât şi în Irlanda şi de exemplul campaniilor reuşite pentru drepturile civile din S.U.A. La 5 octombrie 1968, un marş al drepturilor civile, organizat de trei laburişti, membri al Parlamentului din Londra a mers înainte aşa cum era plănuit, deşi fusese interzis de Ministrul Afacerilor Interne al Irlandei de Nord, William Craig. Demonstran ii au fost ataca i pe traseu şi poli ia a folosit violen ă inutilă împotriva lor. Sus inut de guvernul britanic, O'Neill era pregătit să pună în aplicare programul de reformă, care includea o comisie de dezvoltare ce avea să înlocuiască autoritatea locală protestantă din Londra şi un avocat al poporului care să investigheze plângerile individuale. O'Neill era, totuşi, învăluit de ramura dreaptă a propriului partid. L-a concediat pe Craig iar al i doi miniştri şi-au dat demisia. A organizat alegeri în februarie 1969, sperând că politicile sale moderate vor fi sprijinite. Pentru prima dată în 24 de ani, propria sa circumscrip ie electorală a fost contestată şi O'Neill a fost ales cu un vot minoritar şi cu Paisley cât pe ce să îl învingă. Nu exista nici un fel de în elegere între candida ii catolici şi unioniştii modera i. 20
  19. 19. Victoria din aprilie a doamnei Devlin a fost o altă lovitură care i-a stârnit şi mai mult pe protestan ii extremişti. Mai multe demonstra ii au avut loc şi bombardarea serviciilor publice părea să indice incapacitatea guvernului O'Neill de a păstra ordinea. De aceea, el şi-a anun at demisia pe data de 28 aprilie. Maiorul James Chichester-Clark l-a înlocuit. Un alt factor în căderea lui O'Neill l-a reprezentat hotărârea lui de a introduce votul universal în alegerile locale. Irlanda de Nord încă păstra legi ale drepturilor cetă eneşti care limitau dreptul la vot la persoanele cu o calificare statutară precum de inătorii de averi sau arendaşii. Rezultatul a fost că în jur de un sfert din persoanele eligibile să voteze în cadrul alegerilor de la Westminster nu erau eligibile să voteze în alegerile locale pentru guvern şi mai multe voturi puteau fi pretinse de către persoanele care aveau mai multe proprietă i. Acest lucru i-a lovit pe catolici mai mult decât pe protestan i. Noul prim ministru a fost de acord să implementeze această măsură a reformei şi a proclamat amnistie pentru infractorii politici. Discursul doamnei Devlin a fermecat Camera Comunelor prin performan a sa extraordinară, dar atât Wilson cât şi Crossman au sus inut că acest discurs a fost negativ şi fără compromis. Ea cunoştea realitatea din spatele statisticilor, ştia că în Ulster, rata şomajului era mereu peste media din Regatul Unit, fiind de trei ori mai mare pentru catolici decât pentru protestan i. Ea şi singurul ei coleg din Belfast, Gerry Fitt cunoşteau realitatea discriminării împotriva catolicilor educa i, care plecau din provincie pentru a îşi găsi un loc de muncă şi realitatea discriminării din şantierele naval, unde majoritatea angaja ilor erau de religie protestantă. Crossman a remarcat cât de pu in ştia Cabinetul despre condi iile din Ulster. Se putea sus ine că O'Neill cunoştea lumea şi era deschis la influen e din exterior, dar cunoştea Ulster-ul? Atât el, cât şi succesorul său au fost separa i de marea parte a partidului lor prin educa ie, vorbire, maniere, stil de via ă şi avere. Asemenea oameni puteau men ine doar Unionismul lor, dar s-au dovedit incapabili să îşi conducă turma în noile păşuni, non-sectante. Cum criza din Ulster s-a adâncit, ei au fost da i la o parte. Chichester-Clark a plecat în martie 1971. 21
  20. 20. Ian Paisley a ieşit din ce în ce mai mult în eviden ă ca un lider autentic au unei păr i considerabile din opinia protestantă. Din nefericire, personalitatea sa era orientată mai mult spre scopuri distructive decât constructive14. În august 1969 s-au declanşat noi acte de violen ă. Marşul anual al Ucenicilor Protestan i i-a făcut pe catolici să se teamă de o trecere violentă prin teritoriul lor, Bogside. Au fost ridicate baricade. Timp de 48 de ore, catolicii au aruncat insulte, pietre şi bombe cu petrol în Corpul Jandarmeriei Regale din Ulster, care a răspuns cu gaz lacrimogen. Toate acestea au provocat tensiuni la Belfast. Acolo, au fost de asemenea ridicate baricade şi au izbucnit incendii (nu a fost clar cine le-a declanşat) între poli ie şi catolici. Cinci catolici şi doi protestan i au murit. Catolicii au fost evacua i din casele lor, care au fost apoi incendiate. James Callaghan, ca Secretar de Stat, a trimis trupe în Marea Britanie, pentru a restabili ordinea şi pentru a stabili condi iile unui armisti iu. A vizitat el însuşi zonele devastate. Au urmat mai multe promisiuni de reformă. Investiga iile oficiale au dovedit plângerile catolicilor. Comisia Cameron din septembrie 1969 a concluzionat că plângerile privind drepturile civile aveau „o bază substan ială în fapt şi erau într-un sens real, o cauză a dezordinii”. Raportul Hunt din octombrie a recomandat concedierea Brigadei Speciale B, o for ă de poli ie auxiliară, predominant protestantă şi dezarmarea poli iei obişnuite. Guvernul britanic a pus în aplicare aceste recomandări împreună cu înfiin area Regimentului de Apărare din Ulster, care trebuia să fie un corp non- sectar şi care suporta puterea civilă. Din nefericire, mul i catolici au văzut acest corp ca fiind doar Brigada Specială B în uniformă militară. Protestan ii erau furioşi din cauza pierderii acestei Brigăzi şi alte izbucniri au avut loc. La 11 octombrie, armata britanică a intervenit pentru a zdrobi izbucnirile protestan ilor din Shankhill, Belfast. Anii 1970 au început cu formarea unui nou partid politic care reprezenta interesele minorită ii catolice, Partidul Social Democrat Laburist. În provincie, au existat încercări de folosire a acestui nou grup ca o valvă de securitate politică. Pe 14 Childs, David, Britain since 1945. A political history, The third edition, Routledge, London, 1992, p. 205 22
  21. 21. 3 iulie 1970, 2000 de solda i ai armatei britanice au fost trimişi în zona Străzii Lower Falls pentru a căuta arme15. Catolicii au răspuns raidului aruncând pietre şi li s-a răspuns cu gaz lacrimogen. A fost introdusă o stare excep ională în încercarea de a aduce situa ia sub control, dar violen ele au crescut. În cei cinci ani ai guvernării lui O'Neill doar cinci oameni au murit în aceste manifestări. În anii următori, numărul de mor i a crescut16. Guvernul lui Heath a acceptat pachetul de reforme anun at de administra ia Wilson, dar era nevoie de timp şi de răbdare pentru a le implementa şi timpul era exact ceea ce lipsea. Health se confrunta cu tacticile de întârziere a celor mai mul i Unionişti din Ulster. Reforma trebuia implementată în cadrul regimului Stormont. În septembrie 1971, Edward Heath a purtat o serie de discu ii cu Brian Faulkner, care l-a înlocuit pe Chichester-Clark din func ia de prim-ministru în martie 1971 şi Jack Lynch, Prim Ministru al Republicii Irlanda. Dar aceste discu ii nu au avut nici un rezultat, iar bombardamentele şi asasinatele au continuat. Un incident negativ a avut loc în Bogside, pe 3 ianuarie 1972. Un marş al drepturilor civile a avut loc în ciuda interzicerii tuturor marşurilor. A existat un puternic dezacord în legătură cu cele întâmplate, dar marşul a luat final cu treisprezece catolici mor i şi şaisprezece răni i, ucişi de trupele britanice. Pe 30 martie 1972, constitu ia Irlandei de Nord a fost lăsată la o parte şi toate func iile executive şi legislative au fost transferate la Londra. William Whitelaw a fost numit Secretar de Stat al Irlandei de Nord având o autoritate specială de a se ocupa de această situa ie. După exact un an şi multe bombardamente, guvernul a publicat Ziarul Alb ”Irlanda de Nord: Propuneri constitu ionale”. Această publica ie propunea un nou sistem de trecere bazat pe alegeri prin reprezentare propor ională. Executivul va exercita puteri exercitate anterior de guvernul Stormont exceptând cele privind legea şi ordinea. Acestea aveau să rămână responsabilitatea Secretarului de Stat. Un referendum, boicotat de toate partidele sprijinite de catolici, a avut ca rezultat 57,4 % din voturile electoratului date în favoarea păstrării uniunii cu Marea Britanie. 15 Solda ii au găsit 50 de pistoale, 26 de carabine, 5 mitraliere şi o mare cantitate de muni ie în cele 3000 de case în care au căutat. 16 În 1973, 250 de persoane au fost ucise în Irlanda de Nord: 171 civili, 66 membri ai Regimentului de Apărare din Ulster sau ai armatei şi 13 poli işti. De la începutul acestui conflict până la sfârşitul anului 1973, au murit 927 de persoane, dintre care 207 erau membri ai trupelor britanice. 23
  22. 22. Alegerile pentru noua adunare au avut loc în iunie 1973. Negocierile au fost purtate atunci de Oficialii Unionişti, Partidul Alian ei şi Partidul Social Democrat Laburist pentru a stabili Executivul Irlandei de Nord. Când Whitelaw a fost înlocuit de Francis Pym în noiembrie 1973, situa ia a început să devină promi ătoare. O singură problemă a rămas nerezolvată, propunerea din Ziarul Alb de a stabili un Consiliu al Irlandei. În decembrie, la Sunningdale, Berkshire, a avut loc o conferin ă, la care au participat reprezentan i ai guvernului londonez, reprezentan i ai Executivului Irlandei de Nord şi Guvernul Republicii Irlandeze. S- a aprobat crearea Consiliului Irlandei care, deşi avea în principal un rol consultativ, avea şi anumite func ii legate de turism, agricultură şi mediu. Guvernarea directă s- a sfârşit la 1 ianuarie 1974. În timpul anului 1973, au existat 250 de mor i, spre deosebire de anul 1972, când au fost 468. Aceasta era situa ia când Conservatorii au părăsit conducerea. Marea Britanie a angajat în jur de 20000 de solda i pentru a se ocupa de problemă. Un alt aspect al situa iei din Irlanda de Nord era prejudiciul adus Marii Britanii în străinătate. La 10 noiembrie 1971, 980 de persoane au fost arestate fără proces. O parte dintre aceştia au pretins că au avut parte de tratamente inumane sau tortură din partea for elor de securitate. Parlamentul Britanic a cerut Comisarului Parlamentar, Edmund Compton, să investigheze aceste plângeri. A respins acuza ia de tortură, dar el şi colegii lui au concluzionat, referindu-se la unsprezece cazuri de „interogatoriu în profunzime” că următoarele ac iuni constituie tratamente inumane psihice: bătăi, zgomote puternice, privarea de somn, privarea de apă şi mâncare. Ce era poate mai deranjant pentru guvernare decât atentatele cu bombă din Belfast erau cele din Londra. La 12 ianuarie 1971, bombele au zdruncinat liniştea de la domiciliul lui Robert Carr din Hertfordshire. Nimeni nu a fost rănit, dar Detectivul Şef Roy Habershon, care a cercetat crima, credea „că cei care sunt responsabili fie au inten ionat să îl ucidă pe Carr, fie au avut un grad ridicat de dispre pentru ei înşişi”. Unele persoane au ajuns la concluzia că bombele erau opera comercian ilor unionişti extremişti, care protestau împotriva Legii Rela iilor Industriale. De fapt, aceste bombe erau produsul unui grup nou, străin de orice cerc politic cunoscut, ceea ce a făcut descoperirea lor atât de dificilă. S-a dezvăluit 24
  23. 23. presei a doua zi ca fiind Brigada Furioasă, mica contribu ie a Marii Britanii la un fenomen mondial, revolta împotriva societă ii urbanizate şi capitaliste, ascunsă în spatele Vestului democratic sau al fa adei sovietice. Membrii săi au fost influen a i de Războiul din Vietnam, de revolta studen ilor din Paris şi de ideile lui Raoul Vaneigem şi Guy Debord. Majoritatea din clasa mijlocie, aceştia erau produse ale universită ilor din Essex sau din Cambridge. A devenit clar că ei erau responsabili pentru nişte atacuri cu bombă care avuseseră loc anterior, iar după atacul asupra casei lui Robert Carr au avut loc şi alte atacuri. Birourile Companiei Ford Motor, Centrul Militar Teritorial de la Holloway, apartamentul lui John Davies au fost câteva dintre intele lor. Chiar dacă Brigada Furioasă s-a desfiin at după August 1971, alte atacuri cu bombă au deranjat liniştea Angliei. IRA a continuat să rămână activă. În februarie 1972, şapte persoane au fost ucise de o bombă lansată de IRA, în Aldershot. Bombele au explodat în centrul Londrei în martie 1973, omorând o persoană şi rănind 238. În august 1973, scrisori-bombă au fost primite în Londra şi două persoane au fost rănite de bombe în sta iile de metrou din Londra. O altă bombă a explodat în cazarma din Chelsea. Pe 18 decembrie, 60 de persoane au fost rănite de câteva explozii în Londra. Atentatele cu bombă au continuat în ianuarie 1974. Din fericire, nu exista nici o reac ie împotriva comunită ii irlandeze din Marea Britanie. Anul 1974 nu a văzut nici o îmbunătă ire şi schimbarea guvernării în acel an a contat prea pu in pentru Irlanda. La 15 mai, autorită ile au fost surprinse de o grevă masivă a muncitorilor de religie protestantă, împotriva Consiliului Irlandei care fusese propus. Probabil că, Melryn Rees, ministrul responsabil, a făcut o greşeală, neprimindu-i pe liderii grevei. Executivul Irlandei de Nord a căzut şi guvernarea directă a fost reintrodusă. Atentatele cu bombă au continuat, provocând teamă şi furie. În mai, o bombă a explodat într-o parcare auto din Aeroportul Heathrow din Londra. La 17 iunie, altă bombă a explodat lângă Wesminster Hall, rănind unsprezece persoane. În următoarele luni, au avut loc explozii în Birmingham şi Manchester şi din nou la Heathrow. Bomba care a explodat la Turnul Londrei, în data de 17 iulie, a ucis o persoană şi a rănit 41. În octombrie, două bombe în baruri aglomerate din Guildford au ucis cinci persoane şi au rănit 25
  24. 24. şaptezeci. Au mai fost şi alte explozii în cel an. Toate aceste atacuri au fost revendicate de „IRA provizorie”. Legea pentru Prevenirea Terorismului, care a primit aprobarea regală în noiembrie, era un răspuns înspăimântător la o situa ie înspăimântătoare. Un alt atac terorist care nu a reuşit a fost încercarea de răpire a prin esei Anna în Londra, la 20 martie. Doar reac ia rapidă şi curajul gărzii de corp personale a prin esei, James Beaton a împiedicat complotul în care patru persoane au fost rănite. Beaton însuşi a fost rănit grav în acest atac. Probabil ca un rezultat al acestui eşec, numărul răpirilor nu a crescut în Marea Britanie. Situa ia din străinătate era la fel de tensionată, schimbătoare şi dramatică ca şi în ară. În Israel, Golda Meir şi Guvernul său au demisionat în aprilie. Acest lucru a marcat o slăbire a influen ei Partidului Laburist Israelian asupra guvernului statului pe care ei l-au condus continuu din 1948. În mai, Willy Brandt, Cancelarul Social Democrat al Germaniei de Vest, a demisionat deoarece unul dintre ajutoarele sale a fost prezentat ca un agent al Germaniei de Est. Helmut Schmidt, de asemenea, un Social Democrat, l-a înlocuit. În Fran a, preşedintele Pompidou a murit brusc şi Valery Giscard d'Estaing a fost ales în locul său, în mai. Acest eveniment a avut o importan ă semnificatitvă în întărirea rela iilor franco-germane; Schmidt şi Giscard erau cunoscu i ca fiind prieteni apropia i, Totuşi, mult mai dramatică a fost demisia din august a preşedintelui Nixon, după o lungă campanie împotriva lui din cauza scandalului Watergate. În timp ce Marea Britanie se apropia de anii 1980, Irlanda de Nord continua să fie cea mai mare şi gravă problemă politică. Guvernul Laburist a încercat din nou, în 1974, să găsească o solu ie constitu ională. Un Ziar Alb din 1974 a anun at crearea unei Conven ii Constitu ionale pentru a lansa un nou cadru politic pentru Irlanda de Nord. Cele două condi ii stabilite au fost că trebuia să existe o împăr ire a puterii şi că trebuia să existe o recunoaştere a dimensiunii irlandeze. Actul Irlandei de Nord din 1974 a înfiin at o Conven ie cu 78 de membri pentru a ajunge la acest rezultat. Alegerile care au avut loc în 1975 au dat Unioniştilor (care erau împotriva împăr irii puterii) 55% din voturi şi 46 de 26
  25. 25. locuri17. Astfel au existat anumite îmbunătă iri în soarta grupurilor unioniste începând cu octombrie 1974. Majoritatea doreau întoarcerea la un sistem foarte asemănător cu cel al vechii Constitu ii Stormont, fără împăr irea puterii. După mai multe discu ii şi încercări ale lui Merlyn Rees, Secretar de Stat al Irlandei de Nord, Conven ia a fost dizolvată în martie 1976. Guvernul a rămas fără idei. Speran ele că violen a va lua final după negocierile dintre oficialii guvernului britanic şi reprezentan ii Partidului Provizoriu Sinn Fein, ramura politică a grupării IRA Provizorie au dus la încetarea focului în februarie 1975. Cu siguran ă, IRA avea mai pu ină activitate împotriva for elor de securitate, dar încă nu se sfârşiseră crimele împotriva sectan ilor. În vara anului 1975, încetarea focului s-a destrămat complet. În ianuarie 1976, membri ai Serviciului Aerian Special au fost trimişi pentru a întări armata. Acest lucru a reprezentat o întărire a politicii guvernului. Pe de altă parte, Rees a lansat o politică de eliberare a de inu ilor care nu au avut parte de proces. Până la Crăciunul anului 1975 to i au fost elibera i. Speran a a fost reînnoită încă o dată în august 1976 când au avut loc demonstra ii în masă pentru pace în Irlanda de Nord. Acestea au fost declanşate de uciderea a trei copii, de către o maşină-capcană care a scăpat de sub control. A fost creată o mişcare pentru pace, condusă de Betty Williams, Mairead Corrigan şi Ciaran McKeown. Ei au luat parte la demonstra ii asemănătoare atât în Marea Britanie cât şi în Irlanda. Mişcarea a primit premiul Nobel pentru pace. Cu toate acestea, pacea nu a fost instaurată18. Aproape cele mai grave crime din această perioadă au fost cele ale „Măcelarilor din Shankhill”, un grup de protestan i din Belfast, care, fiind be i, îşi torturau victimele (catolici, pe care îi luau de pe stradă) înainte să le taie beregată cu un cu it de măcelar. Liderul lor, William Moore, a recunoscut unsprezece crime de acest gen19. Greva foamei, sus inută de de inu ii din închisoarea Maze, condusă de Bobby Sands din 1981, a plasat încă o dată Irlanda de Nord şi scopul IRA pe prima pagină a ziarelor. Din martie până în august, via a lui Sands a intrat în declin şi 17 Partidul Social Democrat Laburist (PSDL) şi celelalte grupuri politice ale Catolicilor au avut 26,2% din voturi, iar unioniştii modera i, Partidul Laburist al Irlandei de Nord şi Partidul Alian ei – aproape 19%. 18 În 1976, 296 de persoane au fost ucise în Irlanda de Nord, iar în 1977 112 persoane. Între 1968 şi 1978, aproximativ 2000 de civili şi solda i au murit din cauza demonstra iilor. 19 În februarie 1979, unsprezece protestan i au primit un total de 42 de condamnări pe via ă pentru 19 crime şi alte acuza ii grave. To i au fost considera i sănătoşi mintali de către exper i medicali 27
  26. 26. acesta, împreună cu 10 membri IRA, au avut parte de o moarte de martir. Total neclintită în privin a acestor „oameni ai violen ei”, Margaret Thatcher a negociat cu Garret Fitzgerald, primul ministru al Republicii. Consiliul inter-guvernamental anglo-irlandez a fost creat după al treilea summit, care a avut loc în noiembrie 1981, la Londra. I-a rămas lui James Prior, care era responsabil de Provincie în Cabinet, să pună în func iune planurile pentru Parlamentul Irlandei de Nord, în 1982. În acelaşi timp, Margaret Thatcher purta de asemenea discu ii cu liderul irlandez, Charles Haughey, dar speran ele de a primi ajutor din această direc ie pentru dezvoltarea politicii au fost distruse de declanşarea grevei foamei, accentuând dificultă ile economice atât în nord cât şi în sud. Alegerile pentru noul Parlament în nord au fost o dezamăgire pentru Marea Britanie. O treime dintre catolici au votat pentru partidul Sinn Fein, iar Unioniştii Democratici ai Reverendului Ian Paisley au primit mai multe voturi decât Partidul Unionist Oficial, în timp ce nordul se îndrepta din nou spre extreme politice. Mai mult, Partidul Social Democrat Laburist şi Sinn Fein au refuzat să îşi ocupe locurile în noul Parlament, iar aşteptările din 1981 au dat curs dezamăgirilor din 1982. Violen a a atins un nou nivel pe această scenă cu tot mai multe atacuri îndrăzne e în Provincie. Nu era vorba doar de lansarea unor noi valuri de bombardamente răspândite, cum a fost campania din 1982 de la Londra cu atrocită ile din Parcul Hyde ci şi de bombardamentul aproape reuşit din cadrul Conferin ei Partidului Tory din octombrie 1984. Răspunsul guvernului a fost să sporească măsurile împotriva insurgen ei pe baza Legii de Prevenire a Terorismului din 1974, care a permis for elor de securitate să re ină orice suspect de acte teroriste. În curând aveau să urmeze încercările de a reduce la tăcere IRA şi Sinn Fein prin interdic ii în presă şi televiziune. Cu o tentă mult mai controversată, au existat de asemenea acuza ii împotriva for elor de securitate în anii 1980 din cauza opera iunilor politicii „trage ca sa ucizi”. Întreaga problemă a dat naştere altor scandaluri pentru guvernul Thatcher şi a dus la eliminarea lui John Stalker de la investiga ii înainte ca descoperirile sale să fie confirmate şi publicate. În climatul nefericit de ură, suspiciune şi violen ă, o altă ini iativă a fost lansată odată cu Noul Forum Irlandez între anii 1983-1985. Un alt summit inter- 28
  27. 27. guvernamental a fost convocat dar nu s-a făcut nici un progres real, cu toate că acum era clar că împăr irea puterii în Provincie, între Catolici şi Protestan i trebuia să fie completată, nu înlocuită de anumite forme de control comun. Bombardamentele din Brighton au însemnat o readucere aminte a faptului că nu orice grup aproba acest tip de fraternizare. Un al treilea summit a urmat la Castelul Hillsborough din Belfast, dar esen a discu iilor, care a variat de la discu ii precum acordarea unui rol consultativ Irlandei în problemele Irlandei de Nord şi extinderea asisten ei financiare a guvernului Britanic, nu a reuşit sa ajungă la nici o concluzie fermă. În cadrul acestui summit a fost semnat un acord anglo-irlandez. Acest acord a ridicat problema momentului potrivit în care să aducă partidele în conflict la masa negocierilor şi să medieze conflictul dintre acestea. Bineîn eles, guvernul nu avea de ales decât să se angajeze tot timpul în rezolvarea conflictului. Din 1985, foarte pu ine s-au schimbat, iar guvernul şi-a păstrat convingerile privind împăr irea puterii şi rolul consultativ dar politicile sale au fost văzute cu mult scepticism de multe grupuri. Mai îngrijorător, în lumea complexă a Irlandei de Nord, exista o nouă dezvoltare în 1986 care a văzut grupurile loialiste omorând membri ai Jandarmeriei Regale din Ulster (R.U.C.). Corespondentul său catolic a fost reprezentat de luptele interne pentru putere dintre Armata Na ională de Eliberare A Irlandei (I.N.L.A.) şi Armata de Eliberare a Poporului (I.P.L.A.) din 198720. Dacă prima etapă a acordului Anglo-Irlandez a avut în vedere dialogul dintre guverne, a doua etapă a avut în vedere încercarea de a lărgi dimensiunea comunicării. Succesul ob inut pentru cea din urmă a fost atribuit lui Peter Brooke, care a devenit Secretar de Stat al Irlandei de Nord în iulie 1989, deşi realizările de bază au apar inut predecesorului său, Tom King, în ceea ce devenise procesul „discu ii despre discu ii”. Probele unei amânări a unioniştilor au ieşit la suprafa ă la o întâlnire dintre Tom King şi cei doi lideri unionişti, de la începutul anului 1988, când potrivit unor surse: „Dl. King le-a spus domnului Paisley şi domnului Molyneaux că Cabinetul Britanic nu a considerat că merita continuarea discu iilor despre suspendarea 20 În timpul anului 1988, au fost 94 de mor i, exact acelaşi număr ca şi în 1987 şi cu 30 mai mul i decât în 1986. 29
  28. 28. acordului anglo-irlandez, doar dacă partidele unioniste erau pregătite să vină cu propuneri mai realiste despre viitorul guvern al Irlandei de Nord”. Următoarea întâlnire oficială dintre cei trei nu a avut loc până la 11 mai 1988; până la acea dată, rela iile s-au îmbunătă it considerabil şi Molyneaux a preluat ini iativa în căutarea unui contact preliminar cu primul ministru, Charles Haughey, pentru a lua în considerare dezvoltarea contactelor Nord-Sud. Când King, Molyneaux şi Paisley s-au întâlnit din nou la Londra pe 26 mai, era clar că liderul Partidului Unionist din Ulster nu a vorbit în numele comitetului unionist unit. Paisley a fost cel care a repetat pozi ia tradi ională când declarat că trebuie stabilit un guvern la Belfast înainte ca discu iile cu Republica despre rela iile dintre cele două păr i ale Irlandei. să poată avea loc. În orice caz, Partidul Social Democrat Laburist s-a angajat în dialogul cu Sinn Fein la acel timp şi acest lucru a reprezentat excomunicarea partidelor unioniste. Toate aceste activită i necoordonate au demonstrat faptul că partidele se înlăturau singure din boxele din care s-au retras în noiembrie 1985. Pentru a în elege mai bine sensul acestor mişcări subterane, vom analiza în continuare ceea ce a devenit cunoscută ca fiind ini iativa Brooke. Nu a fost considerată una dintre cele mai mari lovituri a Conservatorilor. Brooke a fost preşedintele partidului Conservator între 1987 şi 1989. Un indiciu al inten iilor sale politice a ieşit la suprafa ă după 100 de zile în func ie când a declarat că o abandonare a actelor de violen ă de către IRA ar putea duce la „paşi imaginari” de către guvern; în schimb, Martin McGuiness, conducătorul partidului Sinn Fein l-a descris ca fiind primul Secretar din Nord, care „în elege cât de cât istoria Irlandei”. Aceştia au fost primii paşi într-un menuet care a culminat cu încetarea actelor de violen ă a IRA pe 31 august 1994. Într-un discurs inut la 9 noiembrie 1989, Brooke a sus inut că Marea Britanie nu are nici un interes economic sau strategic în unirea cu Irlanda de Nord; că ar accepta unificarea Irlandei prin acord şi că ar fi un loc în orice aşezare din Irlanda de Nord pentru republicanismul non-violent. Acestea nu erau sentimentele unui om care venise în Irlanda de Nord pentru o via ă liniştită. Mesajul său nu a 30
  29. 29. fost imediat receptat deoarece criticii s-au concentrat mai mult pe stil decât pe substan ă, pe un senza ie de tulburare cultivată cu grijă şi pe o oratorie bazată pe eufemisme. Primul succes al lui Brooke a fost faptul că a pus capăt „exilului intern” al unionismului prin realizarea a trei concesii. El a fost pregătit să găsească o alternativă la acest acord; a fost de acord cu o pauză predeterminată între întâlnirile Conferin ei Interguvernamentale, pentru a permite ca negocierile să se realizeze; a sugerat că în timpul acestor negocieri, membrii Secretariatului anglo-irlandez să fie angaja i bine plăti i. Aceste concesii au fost făcute cu aprobarea guvernului irlandez şi a Partidului Social Democrat Laburist. Aceştia au recunoscut semnifica ia ini iativei în faptul că a schimbat limbajul politic. În discursul său de la Bangor, Brooke a făcut referire la cele trei legături – dimensiunea Nord-Sud, la fel ca dimensiunile intercomunitare şi interguvernamentale. Până în iulie 1990, Brooke a crezut că a ajuns la unele acorduri cu toate partidele şi că era pregătit să facă o declara ie pentru a anun a începutul discu iilor cu Camera Comunelor, înaine ca vara să se termine. Dar a fost blocat de PSDL, care nu a fost foarte fericit în legătură cu două puncte ale declara iei. În primul rând, aveau nevoie de clarificări despre când discu iile se vor muta spre dimensiunea Nord-Sud. Ei au bănuit că insisten ele unioniste pe „progresul substan ial”, care au fost făcute la discu iile interne despre Irlanda de Nord vor încuraja amânarea şi vor permite unioniştilor să evite discu iile directe cu Dublin- ul. În al doilea rând, din moment ce ei credeau că rela iile unionismului cu restul insulei erau mijlocul problemei, erau nemul umi i de ideea faptului că unioniştii participau la discu iile privind dimensiunea Nord-Sud sub protec ia delega iei Regatului Unit. Ei credeau, de asemenea, că Brooke s-a întors la un angajament dintre cele două guverne, făcut în 19 aprilie, că discu iile ar trebui să aibă loc „în armonie”. Până la 26 martie 1991, Secretarul de Stat al Irlandei de Nord nu a putut să anun e că întâlnirile Conferin ei Interguvernamentale vor fi suspendate pentru o perioadă de aproape 10 săptămâni de la mijlocul lui aprilie pentru a permite discu iilor 31
  30. 30. bilaterale să aibă loc şi pentru a stabili o agendă corespunzătoare pentru discu ii. S- a aprobat ca discu iile să înceapă pe 30 aprilie, cu o serie de discu ii bilaterale, pentru a finaliza anumite aranjamente. Prima sesiune plenară nu a avut loc decât la 17 iunie. Discu iile au ajuns la un colaps în seara zilei de 2 iulie, când Peter Brooke le-a pus capăt pentru a evita noi incriminări. În mod esen ial, discu iile nu s-au mutat în afara nivelului procedural. S-au întemeiat pe probleme tehnice esen iale precum loca ia întâlnirilor şi problema preşedin iei. Brooke a refuzat să fie descurajat. La 3 iulie, el a declarat în Camera Comunelor că „bazele au fost aşezate pentru progres în viitor pe care nici un cinic sau terorist va fi capabil să îl submineze”. A declarat că speră că procesul va fi reluat în toamnă. Dar discu iile nu au fost reluate decât la 29 aprilie 1992, după alegerile generale din Marea Britanie şi sub preşedin ia unui nou Secretar de Stat pentru Irlanda de Nord, sir Patrick Mayhew. La sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, a devenit evident că acordul anglo-irlandez, semnat în 1985, nu avea să folosească la stabilirea unui cadru pentru o aşezare în Irlanda de Nord21. Situa ia politică şi securitatea zonei continuau să se deterioreze. Actele de violen ă au devenit o problemă economică prin transformarea industriei construc iilor în intă a amenin ărilor. Pe lângă terorismul na ional – exploziile prin care IRA Provizorie şi-a făcut sim ită prezen a – terorismul „loialist”, al For elor de Apărare din Ulster şi a Luptătorilor pentru Libertate din Ulster precum şi a altor grupuri asemănătoare, au prins amploare. Pe lângă acte specifice de terorism direc ionat, au fost de asemenea şi crime numite „dinte pentru dinte”: asasinările întâmplătoare ale membrilor celeilalte categorii creată să instituie teroare. Într-adevăr, în 1992, mai mul i catolici au fost ucişi decât protestan i, cu toate că nu to i catolicii au fost ucişi de protestan i. Acest lucru ar fi putut accentua eşecul politicilor na ionaliste de a proteja comunitatea catolică. În acelaşi timp, dezintegrarea sângeroasă a Yugoslaviei şi dezvoltarea „purificării etnice” în această regiune, au dus la apari ia de noi temeri în legătură cu viitorul Irlandei de Nord. 21 Black, Jeremy, A history of the British Isles, MacMillan Press LTD, London, 1996, p. 314 32
  31. 31. Din momentul în care au început necazurile, a avut loc un proces de concentrare etnică în Ulster, cu protestan ii deplasându-se spre Est, iar catolicii spre vest. În posibila absen ă a armate britanice, care ar putea interveni în viitor, a devenit posibil ca teroriştii din comunitatea protestantă, mult mai numeroasă şi mai bine înarmată, îngrijora i de creşterea demografică spectaculoasă a popula iei catolice, să folosească tactici de purificare etnică. Ca şi înainte, impactul terorismului în nord a fost universal în efectul asupra mediului politic general şi de asemenea foarte specific. Actele de violen ă ale clasei muncitoare din nordul Belfastului nu se potriveau în clasa mijlocie din sud; într-adevăr, un număr semnificativ de catolici din clasa mijlocie, au beneficiat foarte mult de pe urmă mişcărilor împotriva discriminărilor. Sinn Fein a beneficiat de suportul electoral a doar 10% din popula ia Irlandei de Nord. Şi în 1993, terorismul IRA din micile oraşe, care a fost de aici înainte scutit de necazuri, şi în particular, devastarea centrelor comerciale prin atacuri cu bombă, au subliniat încă o dată pericolul presupunerii că violen ele ar putea fi restric ionate. Aceste atacuri, un corespondent al utilizării de maşini-capcană pentru a ataca inte financiare din Londra, în 1992-1993, au dezvăluit conştien a despre arma economică pe care terorismul o oferea. Terorismul de pe continent a mărit costul necazurilor, deşi, sperând că vor câştiga sprijinul na ional, politica Consiliului I.R.A. nu a fost să atace inte din Sco ia sau ara Galilor. În vara anului 1994, şomajul era cu 40% mai mare decât în restul Marii Britanii. În 1993, Ulster-ul a primit 3,4 miliarde de lire, exceptând costurile for elor de securitate. Atacurile din micile oraşe din Ulster au determinat politicienii unionişti să declare că teroriştii câştigau. Noi discu ii între guvernele britanic şi irlandez au început în noiembrie 1993. Rezultatul a fost Declara ia din decembrie în care John Major şi Albert Reynolds, prim-miniştrii celor două state, au fost de acord să împartă suveranitatea care avea să garanteze drepturile na ionaliştilor, în timp ce unioniştii au fost asigura i că nu vor fi obliga i să accepte o Irlandă unită. 33
  32. 32. A urmat o încetare a focului în 1994; IRA a declarat o „încetare completă” a violen elor la 31 august, urmată imediat de către loialişti. Încetarea focului a fost urmată de discu ii preliminare. Pe 10 mai 1995, liderul Sinn Fein s-a întâlnit cu un ministru al Marii Britanii, prima întâlnire publică de acest gen din ultimii 75 de ani. Încetarea focului a fost urmată de o investi ie internă şi o creştere a pre urilor locale. La 10 aprilie 1998, cele două guverne au semnat un acord la Belfast. Acest acord a însemnat un pas important în stabilirea păcii în regiune. A fost sprijinit de majoritatea partidelor politice din Irlanda de Nord, de asemenea şi de electoratul Irlandei de Nord, într-un referendum separat, la 23 mai 1998. Partidul Democrat Unionist a fost singurul care a fost împotriva acordului. Acest acord a încercat să reinstaureze autonomia Irlandei de Nord, pe baza principiului împăr irii puterii între cele două comunită i. Actele de violen ă au scăzut considerabil de la încheierea acestui acord. Adunarea constituită pe baza principiului împăr irii puterii a fost suspendată de câteva ori, dar a fost reintrodusă la 8 mai 2007. În 2001, for a de poli ie din Irlanda de Nord, Jandarmeria Regală din Ulster, a fost înlocuită cu Serviciul de Poli ie al Irlandei de Nord. 34
  33. 33. Capitolul III Originile Armatei Republicane Irlandeze Contextul istoric al apari iei Armatei Republicane Irlandeze Am prezentat în capitolul anterior contextul general al rela iilor dintre Marea Britanie şi Irlanda, context care a dus la apari ia grupării teroriste, intitulată Armata Republicană Irlandeză. În continuare, vom încerca să analizăm motivele care au dus la crearea I.R.A. şi originile sale, cum s-a format această grupare şi evolu ia sa de-a lungul timpului. Pentru a în elege mai bine contextul apari iei I.R.A., este necesar să ne întoarcem la analiza istoriei Irlandei şi să punem accentul pe Mişcarea „Regulilor Casei”, formarea organiza iei Voluntarilor din Ulster şi Rebeliunea din 1916. Istoria Irlandei avea tendin a să prezinte mişcarea revolu ionară irlandeză, ca manifestându-se ciclic, şi finalizându-se mereu dezastruos până la sacrificiul de sine al liderilor din 1916, al căror sacrificiu şi exemplu a insuflat curaj popula iei irlandeze şi a dat naştere unei mişcări de independen ă de la care a pornit prosperitatea şi eliberarea poporului. Analiza simplificată este adevărată până la un anumit punct, dar trece cu vederea faptul că Rebeliunea Voluntarilor Irlandezi din 1916 a fost, de fapt, un gest armat venit ca o replică pentru o ac iune anterioară a Protestan ilor din Irlanda de Nord – formarea For ei Voluntarilor din Ulster, pentru a boicota planurile Guvernului Liberal Britanic de a introduce „Regulile Casei” în toată Irlanda. Motivul care a ajutat I.R.A. a supravie uit timp de 50 de ani după 1916 datează din timpul lui James I22, perioadă în care şase comitate din nord-estul Irlandei au fost cedate pentru a fi colonizate de Protestan i, mare majoritate fiind Prezbiterieni Sco ieni. În alte păr i ale Irlandei, „plantatorii” au primit de asemenea pământ, dar în Nord, proprietarii de pământ au fost expropria i23. Secolele de rebeliune şi de masacru, când Catolicii se luptau cu Protestan ii, reprezentau la fel de mult efortul proprietarilor de pământ Catolici de a îşi recâştiga pământurile de la 22 Aşa numita „Perioadă a Planta iilor”. 23 Pat Coogan, Tim, The I.R.A., Completely Revised New Edition, HarperCollins Publishers, 1995, p. 4 35
  34. 34. uzurpatorii englezi şi sco ieni, cum reprezentau şi secole de războaie religioase. Cea mai importantă victorie a Protestan ilor a fost bătălia de la Boyne, din 12 iulie 1690, bătălie care este comemorată şi astăzi. William de Orania l-a detronat pe James I şi a instaurat în Irlanda o dinastie Protestantă. Mult timp, aceasta a avut un caracter anglican. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Irlanda, exista un Parlament de „plantatori” independent de Anglia, dar la fel de indiferent de suferin ele ărănimii Catolice, care era exploatată. Totuşi, nu se poate spune că, dacă ar fi existat un parlament independent, ar fi putut evolua într-o formă de guvernământ mai democratică şi mai echitabilă. În 1791, un proaspăt absolvent, pe nume Theobald Wolfe Tone, a încercat să schimbe situa ia existentă prin publicarea unui pamflet, intitulat „Argument în numele Catolicilor din Irlanda”. Tone era el însuşi protestant, iar pamfletul a avut un succes imediat. După câteva luni de la apari ia sa, societă i de „Irlandezi Uni i” au fost înfiin ate în Dublin şi Belfast. În 1795, Wolfe Tone şi colegii săi din aceste societă i – Russell, Neilson, Simms şi McCracken – au jurat ca niciodată să nu renun e la eforturile lor de a înlătura autoritatea Angliei asupra ărilor lor şi de a ob ine independen a. Irlandezii uni i sperau să formeze „o fră ie de afec iune, o comunitate de obiceiuri şi o uniune de puteri între Irlandezii de orice religie, şi prin urmare, să ob ină o reformă completă a legislativului fondat pe principii de libertate politică şi religioasă”. Wolfe Tone era o personalitate ardentă, cu o minte deschisă şi foarte modernist în concep iile sale politice. Eşecul mişcării sale avea să fie o adevărată tragedie pentru Irlanda. Eforturile sale de a lansa o revoltă în 1798 l-a costat via a şi a provocat consecin e grave care au efecte şi astăzi asupra Irlandei. Mai întâi, a fost Actul Uniunii din 1800, prin care Pitt şi Castlereagh au unit Irlanda şi Anglia, mai ales în defavoare Irlandei. Irlanda nu a putut să reziste foarte mult singură din punct de vedere legislativ sub coroana britanică, iar cei aproximativ 100 de membri care au fost trimişi la Westminster nu au fost capabili să se facă auzi i într-o adunare de 670 de persoane, când a venit vorba de problemele care afectau interesele irlandeze. Comer ul şi industria irlandeză au fost discriminate în 36
  35. 35. favoarea intereselor britanice de-a lungul întregului secol al XIX-lea şi anumite aspecte negative au izvorât din aceasta. Sistemul irlandez de proprietate funciară a fost transformat în împăr irea pământului în proprietă i lucrate necorespunzător şi a dus la chirii excesive cerute de proprietari, dintre care, mul i nu făceau nimic pentru a-şi îmbunătă i pământurile. Apoi, în anii 1840, o popula ie ignorantă, cu o creştere a ratei naşterilor printre Catolici, mai mare decât economia irlandeză putea suporta, a fost lovită de foamete şi un nou capitol de groază din istoria Irlandei a fost scris. Între 1841 şi 1951, popula ia a scăzut cu 2 milioane de oameni24. Actul Uniunii urma să aibă trei efecte majore25. Primul consta în faptul că prin simpla sa prezen ă, a generat un curent irlandez, dedicat distrugerii actului prin for a armată. Acest curent a dat naştere rebeliunii lui Robert Emmet din 1803, a rebeliunii Tinerilor Irlandezi din 1848 şi a Mişcării Irlandeze26 din 1867. Al doilea efect consta în dezvoltarea mişcării constitu ionale pentru anularea Uniunii şi pentru „Regulile Casei”. La început, Daniel O’Connell, apoi Isaac Butt şi, în final, Charles Stewart Parnell au anulat Uniunea şi „Regulile Casei” pentru Irlanda în platformele lor politice. Sub conducerea lui Parnell, mişcările revolu ionare şi cele constitu ionale au început să fuzioneze. În 1879, acesta a lansat, prin ini iativa lui John Devoy şi a lui Michael Davitt, un nou punct de plecare de unde mişcările revolu ionare şi constitu ionale s-au întâlnit şi s-au amestecat cu a treia for ă din cadrul na ionalismului Irlandez Catolic, Liga Pământului. Aceasta a început sub conducerea fostului revolu ionar, Michael Davitt, la Irishtown, pe 20 aprilie 1879. Primul său succes a fost să convingă un preot, Canon Burke, să îşi reducă chiriile. Liga a prosperat şi a fost principala for ă în introducerea Actelor Pământului, prin care, la începutul secolului XX, fermierii irlandezi au câştigat: stabilitatea proprietă ii funciare, chirii drepte şi dreptul la comer liber. 24 Aproximativ un milion au murit, iar un alt milion au emigrat. Mul i dintre aceştia au murit în drum spre Anglia, Sco ia sau America, dar suficien i au supravie uit pentru a da naştere unei tradi ii de emigrare, care continuă şi astăzi. Aceştia au dat naştere, în America, for ei politice a Irlandezilor Americani, care, în subsecvent, au furnizat mare parte a finan ărilor pentru revolu iile irlandeze împotriva Angliei. 25 Pat Coogan, Tim, op.cit., p. 6 26 În engleză, această mişcare era cunoscută sub numele de „Fenianism”, revolu ionarii erau numi i „The Fenians”. Din această mişcare s-a născut Fră ia Republicană Irlandeză, care a înflorit din nou în 1916. 37
  36. 36. Începând, în principal, cu activită ile reverendului Henry Cooke, care a murit în 1868, s-a ridicat o genera ie de clerici Protestan i agitatori care se întinde de la Cooke până la reverendul Ian Paisley într-o linie de turbulen e neîntrerupte. Aceste tensiuni s-au concentrat asupra Ordinului creat de clasele privilegiate Protestante, pentru a men ine legea şi pacea în ară şi constitu ia protestantă, ca o replică la Societă ile Irlandezilor Uni i create de Wolfe Tone. Ordinul a prins o mare amploare în via a din nordul Irlandei, având influen e în câmpul muncii, în politică şi religie şi a încercat mereu să despartă Catolicii de Protestan i astfel încât clasele de muncitori a fiecărei religii să nu se unească niciodată pentru a înlătura dinastia Protestantă. În timpuri de pace, Ordinul putea fi folosit doar pentru a se asigura că Catolicii nu vor primi locuin e. Dar, în timpul discordan elor civile, Ordinul devenea un instrument de brutalitate, incendieri, jafuri şi împuşcături. Datorită acestui ordin, Conservatorii Englezi, conduşi de Lordul Randolph Churchill, s-au hotărât, în 1886, să distrugă guvernul liberal Gladstone. Lordul Churchill a rezumat politica conservatoare într-o scrisoare pe care a scris-o prietenului său, James Fitzgibbon. I-a spus că dacă Gladstone va folosi „Regulile Casei”, el va miza pe folosirea Ordinului. A apelat la ajutorul Ordinului în Belfast, dând membrilor acestuia, sloganul: „Ulster va lupta, Ulster va fi drept!”. Căderea lui Parnell în 1890 a distrus Partidul Parlamentar Irlandez şi ani de reconcilieri şi manevre dureroase au urmat în istoria partidului, sub conducerea lui John Redmont, care a adus din nou „Regulile Casei” în vârful realizărilor. Herbert Asquith, prim-ministrul liberal al Marii Britanii, a devenit dependent de Partidul Irlandez, pentru suportul împotriva Conservatorilor şi a încercat să implementeze propriile „Reguli ale Casei”, garantate cu atâta determinare încât veto-ul Camerei Lorzilor, un instrument obişnuit de blocare a propunerilor de „Reguli ale Casei”, provenite de la Camera Comunelor, a fost înlăturat în 1911. 38
  37. 37. Ca rezultat al ciocnirilor economico-religioase, Protestan ii din Ulster au fost condi iona i să creadă că „Regulile Casei” erau „Regulile Romei”, care i-ar fi condus sub puterea Papei, a episcopilor şi a preo ilor27. Bonar Law, liderul Conservator, era, într-un mod inexplicabil, foarte motivat în aderarea sa la cauza unionistă, dar era de asemenea fiul unui cleric Presbiterian din Ulster, reverendul James Law. Şi, chiar dacă liderul Unioniştilor era un om al Dublinului, Edward Carson, unul dintre cei doi membri care s-au întors la Camera Comunelor, era în totalitate convins că viitorul Irlandei stă în uniunea cu Anglia şi a sus inut această părere. În 1912, Carson a citit, pe treptele clădirii Craigavon, Conven ia Ulster-ului, un document care datora la fel de mult Reforma iei şi Contractan ilor Sco iei pe cât datora loialită ii fa ă de rege. Cuprinşi de acest spirit, în timpul anului 1912, aproximativ 470 mii de persoane au semnat Conven ia, unii dintre aceştia, cu propriul lor sânge. Aceasta a fost originea For ei Voluntarilor din Ulster. În spatele acesteia, se afla un guvern provizoriu din Ulster, instaurat de Consiliul Uniunii din Ulster. Strategia lui Carson era să exploateze opozi ia unionistă din Ulster ca un mijloc de a preveni instaurarea „regulilor casei” şi de a men ine întreaga Irlanda în interiorul Uniunii. El credea că, dacă Ulster-ul nu putea fi for at să accepte „regulile casei”, această politică va fi într-un final abandonată. A folosit opozi ia unionistă, atent creată de James Craig, în favoarea sa: a sus inut Liga Solemnă şi Conven ia şi a condamnat creare For ei Voluntarilor din Ulster şi înarmarea acesteia din 1914 şi era pregătit să preia conducerea unui Guvern Provizoriu al Ulster-ului creat pentru a prelua controlul redactării „regulilor casei”28. Asquith se temea că o încercare de înlăturare prin for ă a Voluntarilor din Ulster ar putea provoca un război civil în Anglia, la fel de mult ca şi un război între Coroană şi supuşii săi din Ulster. De asemenea, se îndoia, posibil din motive rezonabile, dacă avea suficient suport în opinia publică engleză pentru a invoca 27 Irlandei i se acorda doar putere de guvernare locală sub conducerea Coroanei, cu limitări severe asupra autonomiei, în sfera dreptului, educa iei şi finan elor. Regele putea încă să conducă şi Westminster-ul să controleze trupele britanice, care ar fi apărat ara în timp de război, iar Poli ia Regală Irlandeză în timp de pace, deşi, după 6 ani, acest control urma să fie cedat Dublinului, iar în timp de pace, Parlamentul Irlandez avea să îşi elaboreze propriile legi privind ordinea publică. 28 The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, chapter 3.1.4 Carson and the Ulster Unionists, www.nli.ie 39
  38. 38. Coroana împotriva unei minorită i a supuşilor Regelui, ale căror crimă era că doreau să rămână sub suveranitatea Coroanei. La 11 iunie 1912, când discu iile pentru Legea privind Regulile Casei a ajuns la comitet, un membru liberal a Parlamentului, Agar-Robartes, a modificat un amendament pentru a-i exclude pe Antrim, Armagh, Down şi Londonderry de la adoptarea Legii. Unioniştii au sus inut amendamentul care, în final, a fost eliminat, dar a adus unioniştilor faptul că rezisten a efectivă a Regulilor Casei putea fi dusă doar în anumite regiuni ale Ulster-ului. Cel mai important este faptul că a convins un grup de tineri din Irlanda de Sud, că, dacă vor dori independen a, le-ar fi mai bine să lupte pentru ea decât să aştepte ca legiuitorii constitu ionali de la Westminster să decidă cât de pu in şi cât de târziu vor fi reglementate Regulile Casei, pe care le-ar fi putut întări printr-o alian ă între membrii Ordinului prezentat mai sus şi Conservatori. Aceşti tineri, printre care şi Thomas Clarke, era revolu ionari29 sau membri ai Fră iei Republicane Irlandeze. Padraig Pearse, Sean MacDiarmada, Joseph Plunkett şi mul i al ii erau hotărâ i să îşi dea via a într-o tradi ie a activită ii revolu ionare care s-a manifestat sporadic şi fără succes încă din perioada rebeliunii lui Wolfe Tone din 1798; în timpul insurec iei lui Robert Emmet din 1803; a revolu iei Tinerilor Irlandezi din 1848; şi a revoltei „feniene” din 1867. Tradi ia „feniană” persistă şi astăzi în Irlanda sub forma Armatei Republicane Irlandeze. Mişcarea a fost creată în Irlanda de ziua Sf. Patrick, în 1858, de către James Stephens şi Thomas Clarke Luby, urmând exemplul unui grup revolu ionar anterior, Societatea Literară şi Na ională Phoenix. Societatea Phoenix a fost creată de Jeremiah O’Donovan30. Stephens şi Luby şi-au numit organiza ia, Fră ia Republicană Irlandeză ( I.R.B.). Aripa americană a devenit cunoscută sub numele de Clanul „na Gael”31. Ambele aripi au fost unite sub denumirea de „Fenianism”, deoarece John O’Mahony, liderul principal al Clanului din America, era un om cu gusturi literare, care a văzut în „Fianna” din legendele Irlandeze (un amestec între cavalerii Mesei 29 Cum am men ionat anterior, membrii ai mişcării cunoscute ca „The Fenianism”. 30 Cunoscut în istoria irlandeză sub numele de O’Donovan Rossa, după locul naşterii sale, Rosscarbery. 31 În Irlanda, uneori era numită „Organiza ia”, iar alteori I.R.B.(Irish Republican Brotherhood). 40
  39. 39. Rotunde şi Samuraii Japonezi) un titlu potrivit pentru o organiza ie republicană irlandeză. Stephens a văzut Fenienii ca fiind parte din aceeaşi mişcare revolu ionară care a zguduit continentul, dar în Irlanda, Fenienii depindeau, pentru ajutor, de Catolici. În America şi în Anglia, suporterii propagandişti şi financiari erau de asemenea emigran i Catolici. Planul organiza iei I.R.B. era următorul. În fiecare parohie, exista un cerc de nouă oameni, unul fiind cunoscut ca centru sau lider. Centrele regionale erau alese din centrele parohiale iar ideea era că doar centrele se cunoşteau între ele sau cunoşteau membrii fiecărui cerc. Statutul de membru al organiza iei era acordat doar irlandezilor care jurau să accepte constitu ia organiza iei32 şi cărora le era interzis să adere la orice altă societate care obliga membrii săi prin jurământ, fără acordul organiza iei. Pedepsele pentru încălcarea acestor reguli aveau să fie aplicate în concordan ă cu natura ofensei aduse. Aceste pedepse includeau pedeapsa cu moartea, exilul sau pedepse mai uşoare. Pedeapsa cu moartea putea fi aplicată doar pentru trădare33 şi doar cu acordul Consiliului Suprem. Fenienii aveau o energie colosală, îndrăzneală, fler, suspiciune, tendin e de separare, curaj, naivitate şi uneori un grad ridicat de iste ime cuplată cu o extraordinară tenacitate, care uneori avea consecin e spectaculoase. În ciuda inactivită ii manifestate acasă, Fenienii erau foarte activi în străinătate. Invazia Feniană din Canada din anul 1867 a fost o revoltă la scară mare, fiind implicate câteva mii de oameni. Vasul Catalpa a fost programat să navigheze în jurul lumii până în Australia de Vest, în 1876, pentru a elibera un grup de prizonieri Fenieni. Şi Fenienii au fost cei care au preluat primul submarin american, proiectat de John P. Holland şi lansat în 1881. Mişcarea feniană sau păr i exterioare din aceasta, precum „Invincibilii” sau membrii Clanului „na Gael”, cunoscu i ca „Triunghiul”, erau de asemenea cunoscu i pentru activită i obscure. Invincibililor le poate fi atribuită asasinarea lui T.H.Burke şi a Lordului Frederick Cavendish, noul secretar şef al Irlandei, numit la 32 Constitu ia se baza pe anumite principii şi reguli cum ar fi: Consiliul Suprem al I.R.B. era declarat ca fiind unicul Guvern al Republicii Irlanda; Preşedintele I.R.B. ar trebui să fie în fapt şi în drept Preşedintele Republicii Irlanda; Consiliul Suprem fiind unicul Guvern al Republicii Irlanda, îşi păstrează dreptul de a încheia tratate şi de a declara război, precum şi de a negocia condi iile de pace. 33 Trădarea era definită ca manifestând neloialitate fa ă de obiectivele I.R.B.- nu fa ă de Republică. 41
  40. 40. 6 mai 1882. În America, membrii Triunghiului au fost condamna i pentru asasinarea Dr. Henry Cronin, un membru al Clanului „na Gael”, care a pus întrebări supărătoare despre fondurile Clanului. Dar au existat şi alte incidente care au făcut ca mişcarea să fie memorată ca fiind una eroică şi fră ească, cum a fost execu ia „Martirilor Manchester-ului”, Allen, Larkin şi O’Brien, spânzura i în închisoarea din Manchester pentru moartea unui poli ist, împuşcat accidental, când un grup de Fenieni au încercat să elibereze un prizonier dintr-o maşină de poli ie. Pe partea eroismului, mişcarea Feniană a dat personalită i ca O’Donovan Rossa. Arestat în 1865, a fost condamnat la închisoare pe via ă la 13 decembrie 1865. A fost eliberat la 5 ianuarie 1871, după ce, anumite experien e din diverse închisori britanice, au fost autentificate de Comisia Devon. Aceste experien e includeau încătuşarea mâinilor la spate timp de 35 de zile în închisoarea Chatham, şi inerea prizonierului complet dezbrăcat zi şi noapte, împreună cu o dietă severă, numai cu apă şi pâine, în izolare într-o celulă întunecată, datorită unei atitudini intransigente fa ă de paznici – o atitudine pe care mul i prizonieri republicani de mai târziu au încercat să o urmeze. După eliberarea sa, Rossa a plecat în America şi a devenit membru al Clanului „na Gael”, şi unul dintre primii revolu ionari din spatele „Campaniei Dinamitei”, o serie de explozii, provocate de tineri irlandezi pe tot teritoriul Angliei, pe o perioadă de aproximativ 2 ani, începând cu 1883. Ca şi campania de bombardamente I.R.A. din 1939, „Campania Dinamitei” s-a finalizat cu pierderi reduse de vie i omeneşti, înstrăinarea opiniei publice engleze şi închiderea unui număr de tineri patrio i irlandezi. Dar când un act de amnistie a fost acordat prizonierilor Fenieni, în 1898, unul dintre aceşti tineri s-a grăbit să iasă din închisoare hotărât de faptul că aceasta nu va fi întreaga poveste. Thomas Clarke a plecat la New York, de unde s-a întors în Irlanda în 1907, deoarece, prevăzând un război european, a decis că va veni timpul când doctrina lui John Mitchum34, 34 Liderul militan ilor din 1848 şi-a prezentat teoria în ziarul său, Irlandezii Uni i. Ideea unei lovituri asupra Angliei, în timp ce aceasta era ocupată cu războiul, a fost folosită din nou în 1939, când Sean Russell a lansat campania de bombardamente I.R.A. asupra Angliei. 42

×