Bazele informaticii economice
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×
 

Bazele informaticii economice

on

  • 5,454 views

 

Statistics

Views

Total Views
5,454
Views on SlideShare
5,454
Embed Views
0

Actions

Likes
1
Downloads
77
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

Bazele informaticii economice Bazele informaticii economice Document Transcript

  • 1. INFORMATICA ÎN ECONOMIE 1.1. Obiectul informaticii Definită iniţial de către Academia Franceză (în 1966), ca fiindştiinţa prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, ainformaţiei, considerată ca suport al cunoştinţelor umane şi alcomunicărilor în domeniile tehnicii, economice şi sociale”, informatica seconturează ca activitate practică şi concepţie teoretică, pe măsuradezvoltării calculatoarelor electronice şi a perfecţionării tehnologiei deprelucrare a datelor. Ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toatesarcinile dintr-un sistem economico-social privind elaborarea de metode,tehnici, concepte şi sisteme pentru prelucrarea automată a informaţiei. Dinacest punct de vedere informatica este definită ca fiind ştiinţa care seocupă cu studiul şi elaborarea metodelor de prelucrare a informaţiei cuajutorul sistemelor automate de calcul. Ca activitate practică, informatica are o existenţă dinamică; eaapare şi se dezvoltă dintr-o necesitate obiectivă, aceea de a rezolvaproblemele complexe privind prelucrarea datelor. În stadiul actual dematurizare a informaticii, aceasta trebuie să urmărească două obiectivemajore: pe de o parte, să realizeze prin metode şi tehnici proprii, sistemeinformatice performante prin care să se asigure accesul larg la informaţie,iar pe de altă parte, să asigure utilizarea eficientă a tuturor resurselorsistemelor de calcul. Activitatea umană, indiferent sub ce formă se desfăşoară, estegeneratoare de informaţii. Cu cât această activitate este mai complexă şimai dinamică, cu atât volumul de informaţii creşte şi se diversifică tinzândsă frâneze sau chiar să blocheze procesul decizional. Apare astfel unconflict între creşterea volumului de informaţii şi posibilităţile limitate alesistemelor clasice de prelucrare, sisteme ce nu pot furniza informaţii câtmai rapide, complete şi corecte necesare luării deciziilor. În aceste condiţii,rolul informaticii este decisiv în deblocarea şi fluidizarea sistemelorinformaţionale şi decizionale, prin asigurarea gestiunii, prelucrării şidistribuirii informaţiei într-un mod cât mai eficient către utilizatori. În accepţiunea curentă, informatica cuprinde toate activităţilelegate de proiectarea, realizarea şi exploatarea sistemelor de prelucrare
  • automată a datelor, în scopul creşterii eficienţei activităţilor umane, careinfluenţează în mod decisiv fizionomia economiei şi societăţii în general,prefigurând societatea informatizată de mâine. 1.2. Date şi informaţii Informaţiile şi cunoştinţele au o mare importanţă atât pentrudezvoltarea personalităţii umane, cât şi pentru evoluţia vieţii şi societăţiidemocratice. Nici societatea şi nici indivizii ei, nu pot evolua, nu potprogresa satisfăcător dacă nu dispun de informaţii. Prin intermediulinformaţiilor se asigură transferul cunoştinţelor de la o generaţie la alta, seasigură accesul la cele mai avansate realizări ale omenirii. Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximăgeneralitate care semnifică o ştire, un mesaj, un semnal, etc. despreevenimente, fapte, stări, obiecte, etc. în general despre forme demanifestare a realităţii care ne înconjoară. Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor o reprezintăcomunicarea. Informaţia apare ca o comunicare despre un anumit aspect alrealităţii obiective. Din punct de vedere conceptual, informaţia reprezintă o reflectareîn planul gândirii umane, a legăturilor de cauzalitate privind aspecteledin realitatea ce ne înconjoară. Din punctul de vedere al informaticii, informaţia este definită defrancezul J. Arsac ca fiind "o formulă scrisă susceptibilă de a aduce ocunoştinţă". Informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se adresează, indiferent de forma pe care o ia (ştire, semnal, comunicare). Se poatespune deci că informaţia este un mesaj, dar cu precizarea că nu orice mesajeste o informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are unsuport real, atunci acesta nu prezintă interes pentru receptor şi deci nu arecaracter de informaţie. Informaţia primeşte întotdeauna atributul domeniului pe care îlreflectă. De exemplu, realităţile din domeniul economic se reflectă îninformaţii economice. Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-unanumit domeniu reprezintă un proces de informare. Informaţiile
  • dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit domeniu,formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestorareprezintă patrimoniul de cunoştinţe. Cunoştinţele reprezintă o însumare în timp a tuturor informaţiilordobândite într-un anumit domeniu. Data este forma de reprezentare materială a informaţiei. Datelereprezintă suportul formal al informaţiei care se concretizează în cifre,litere, simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporţi tehnici de date. Datele reprezintă obiectul prelucrării pentru informatică, materiaprimă a acesteia şi numai prin asociere cu realitatea pe care o reflectă, sepoate spune că informatica generează informaţii. Datele obţinute în urma procesului de prelucrare pot avea calitateade informaţii pentru o anumită categorie de utilizatori sau rămân simpledate dacă îşi pierd calitatea de noutate semantică. În practică, de multe ori termenul de informaţie este utilizat pentrua desemna date, iar expresia "prelucrarea informaţiilor" înlocuieşteexpresia "prelucrarea datelor". Se poate considera că datele prelucrate, înmăsura în care afectează în sens pozitiv comportamentul receptorilor(oameni sau maşini), au calitatea de informaţii. În procesul prelucrării şi utilizării informaţiilor, acestea sunt privitedin trei puncte de vedere: - din punct de vedere sintactic, când se urmăreşte aspectul formalal reprezentării acestora, în sensul că datele care se prelucrează se supunriguros anumitor reguli de validitate; - din punct de vedere semantic, urmărindu-se semnificaţia,înţelesul informaţiei (conţinutul real al informaţiei) ce derivă din dateleprelucrate; - din punct de vedere pragmatic, urmărindu-se utilitatea, adicămăsura în care sunt satisfăcute cerinţele utilizatorilor. Deşi informatica are în vedere în primul rând aspectul formal alinformaţiei, în procesul prelucrării datelor nu se poate face abstracţie denici unul dintre cele trei aspecte (sintactic, semantic şi pragmatic). Chiardacă în procesul prelucrării datelor se porneşte de la un interes pragmatic,acesta nu se poate realiza dacă nu se respectă anumite reguli de sintaxă şisemnificaţie privind datele supuse prelucrării.
  • 1.3. Sistem economic şi sistem informatic Conceptul de sistem desemnează un ansamblu de elementedependente între ele, formând un tot organizat care pune ordine în gândireateoretică sau activitatea practică dintr-un domeniu sau altul. Sistemul economic defineşte componente şi ansamblurieconomice. O firmă, o corporaţie, o ramură a economiei naţionale, suntsisteme economice. Însăşi economia naţională sau economia mondialăvăzute la nivel global, sunt sisteme economice complexe (macrosisteme).Un sistem economic reuneşte într-o structură ierarhică, un ansamblu deelemente considerate subsisteme cu legături reciproce. Un sistem economic transformă un INPUT, care este reprezentatde ansamblul factorilor de producţie, într-un OUTPUT, reprezentat deprodusele şi serviciile destinate pieţei sub controlul unei bucle de reglaj –feedback, asigurată de sistemul de management. Procesul de transformare este un proces dinamic care face casistemul să evolueze pe o anumită traiectorie descrisă de starea sistemuluiÎn concluzie unui sistem îi sunt caracteristice: - ansamblul intrărilor; - ansamblul ieşirilor; - procesul de transfomare; - structura sistemului şi starea internă. intrări transformare ieşiri structură - stare feedback Fig. 1.1. Schema de principiu a unui sistem Noţiunea de sistem economic desemnează un ansamblu deelemente interdependente, prin intermediul cărora se realizează obiectulde activitate al unei unităţi economice. În analiza structurii organizatorice şi funcţionale a unui sistemeconomic complex, se disting următoarele componente: - sistemul decizional; - sistemul operaţional;
  • - sistemul informaţional. Sistemul decizional este format din ansamblul de specialişti care,prin metode şi tehnici specifice prognozează şi planifică, decid,organizează, coordonează, urmăresc şi controlează funcţionarea sistemuluioperaţional, cu scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite. Sistemul operaţional reprezintă ansamblul de resurse umane,materiale şi financiare precum şi întregul ansamblu organizatoric, tehnic şifuncţional, care asigură realizarea efectivă a obiectivelor stabilite prindeciziile transmise de sistemul decizional. Sistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor,fluxurilor şi circuitelor informaţionale, precum şi totalitatea mijloacelor,metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea datelor necesaresistemului decizional. El asigură legătura între sistemul decizional şi sistemul operaţionalîn dublul sens: prin prelucrarea şi transmiterea deciziilor de la sistemuldecizional către sistemul operaţional, respectiv prin înregistrarea,prelucrarea şi transmiterea informaţiilor de la sistemul operaţional cătresistemul decizional. Sinoptic, structura unui sistem economic este redatăîn fig. 1.2. obiective raportări Sistemul informaţii decizional decizii Sistemul informaţional Resurse Sistemul informaţii informaţii operaţional bunuri - servicii Fig. 1.2. Schema de principiu a unui sistem economic Un sistem economic este un sistem viabil. Aceasta presupune că
  • toate fluxurile de resurse sau tehnologice dintr-un sistem economic au labază desfăşurarea unor activităţi umane, implicând pe de o parte osuccesiune de procese şi fluxuri informaţionale, iar pe de altă parte,conducând la generarea permanentă de noi informaţii şi fluxuriinformaţionale. Sistemul informaţional asigură gestiunea tuturor informaţiilordin cadrul unui sistem economic, folosind toate metodele şi procedeele decare dispune. Informaţiile sunt sesizate şi înregistrate în cadrul unui sistemeconomic la nivelul unor verigi organizatorice şi funcţionale care senumesc posturi de lucru. O secvenţă de mai multe posturi de lucru, logicînlănţuite, formează un circuit informaţional. Un post de lucru se individualizează prin următoarele elemente: - date de intrare; - timp de staţionare; - operaţii de prelucrare; - date de ieşire. Ansamblul informaţiilor şi deciziilor (caracterizate prin conţinut,frecvenţă, calitate, volum, formă, suport), necesare desfăşurării uneianumite activităţi sau operaţii şi care se transmit între două posturi delucru, formează un flux informaţional. Între circuitul informaţional şi fluxul informaţional există o strânsădependenţă în sensul că circuitul informaţional reflectă traseul (drumul) şimijlocul care asigură circulaţia unei informaţii de la generarea ei şi până laarhivare, iar fluxul informaţional reflectă ansamblul informaţiilorvehiculate, necesare unei anumite activităţi. Sistemul informaţional cuprinde, într-o concepţie unitară,circuitele şi fluxurile informaţionale, la care se adaugă metodele şitehnicile de prelucrare a informaţiilor. Sistemul informatic este o componentă a sistemului informaţionalşi anume, acea parte a acestuia care preia şi rezolvă sarcinile de culegere,prelucrare, transmitere, stocare şi prezentare a datelor, cu ajutorulsistemelor de calcul. Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul sistemului informaţional,sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor, metodelor şitehnicilor, prin care se asigură prelucrarea automată a datelor. Resursele sistemului informatic se grupează în următoarelecategorii: - cadrul organizatoric al activităţii supuse informatizării, deci
  • activitatea care face obiectul sistemului informatic şi datele primare vehiculate în cadrul acesteia; - metodele şi tehnicile de proiectare a sistemului informatic; - ansamblul de echipamente prin intermediul cărora se realizează culegerea, verificarea, prelucrarea, memorarea şi transmiterea datelor, respectiv redarea rezultatelor prelucrării, reunite sub denumirea generică de HARDWARE; - sistemul de programe care asigură utilizarea eficientă a resurselor hardware precum şi rezolvarea unor clase de probleme specifice unui anumit domeniu, programe reunite sub denumirea de SOFTWARE; - baza informaţională; - ansamblul de resurse umane implicate. Procesul de prelucrare automată a datelor în cadrul unui sisteminformaţional, reprezintă tocmai procesul prin care datele sunt supuseoperaţiilor de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare. Culegerea datelor constă în sesizarea lor la locurile unde suntgenerate şi transpunerea lor pe suporturi adecvate prelucrării automate. Laacest moment datele se numesc date primare. Prelucrarea datelor constă în transformarea acestora din dateprimare în rezultate finale, în urma parcurgerii unei succesiuni de operaţiiimpuse de cerinţele utilizatorilor, specificul echipamentelor de calcul şi atehnologiei de prelucrare. Transmiterea datelor asigură vehicularea atât a datelor primare dela sursele generatoare, către sistemele de prelucrare automată cât şi arezultatelor prelucrărilor către beneficiari. Stocarea datelor constă în memorarea şi păstrarea (arhivarea) lorpe suporturi de memorie specifice, în scopul unor consultări şi prelucrăriulterioare. Coordonatele moderne ale realizării sistemelor informatice relevăpreponderenţa utilizării reţelelor de calculatoare ca suport hardware şi asistemelor de gestiune a bazelor de date ca suport software, baza de datefiind nucleul informaţional al oricărui sistem informatic. Deschiderea largă oferită de Internet face din utilizarea bazelor dedate distribuite pe reţele de calculatoare implementate la nivelul firmei şiinterconectate în reţele mai mari, soluţia cea mai viabilă şi cea mai desaplicată pentru valorificarea eficientă în procesul de manangement aperformanţelor remarcabile oferite de performanţele PC-urilor de astăzi.
  • 2. COMPONENTE ALE CALCULATOARELOR 2.1. Configuraţia şi arhitectura unui sistem de calcul Un sistem electronic de calcul – denumit în mod curent calculator,reuneşte din punct de vedere fizic şi funcţional două componente de bază: - componenta hardware; - componenta software. Componenta hardware reprezintă ansamblul elementelor fizice,care compun calculatorul electronic: circuite electrice, componenteelectronice, dispozitive mecanice şi alte elemente materiale ce intră înstructura fizică a calculatorului electronic. Componenta software cuprinde totalitatea programelor,reprezentând "inteligenţa calculatorului", prin care se asigură funcţionareaşi exploatarea sistemului de calcul. Prin intermediul acestor programe, utilizatorul are posibilitatea de acomunica cu sistemul de calcul, introducând date, programe şi comenzi,primind rezultatele prelucrării şi diverse mesaje. O parte din date, rezultatesau programe pot fi memorate pentru prelucrări ulterioare. Componentele hardware sunt asamblate fizic pentru a îndepliniurmătoarele funcţii de bază: - funcţia de introducere a datelor şi programelor; - funcţia de prelucrare; - funcţia de memorare; - funcţia de afişare a mesajelor şi rezultatelor. Arhitectura unui sistem de calcul defineşte ansamblul integrat deunităţi funcţionale, în conformitate cu un set de principii şi regulistandardizate, formând un tot unitar şi având ca scop realizarea funcţiilorsistemului la un anumit standard de performanţă. Componentele funcţionale ce formează arhitectura unui sistem decalcul sunt (fig. 2.1.): a) unitatea centrală (UC) care cuprinde: - unitatea de comandă-control (UCC); - unitatea aritmetico-logică (UAL); - memoria internă (MI); b) unităţi de memorie (memoria externă);
  • c) unităţile de intrare-ieşire. U C UCC UAL UNITĂŢI UNITĂŢI DE INTRARE DE IEŞIRE MI UNITĂŢI DE MEMORIE Fig. 2.1. Arhitectura generală a unui sistem de calcul Unităţile de intrare, unităţile de ieşire şi unităţile de memorieexternă se mai numesc şi unităţi periferice. La calculatoarele personale, unitatea standard de intrare estetastatura, iar unitatea standard de ieşire este monitorul. Hard-discul şifloppy-discul fac parte din unităţile de memorie externă. Unitatea aritmetico-logică (UAL) efectuează operaţiile aritmetico-logice, iar unitatea de comandă-control dirijează şi controlează toateoperaţiile efectuate de calculator. Cele două unităţi alcătuiesc împreunăunitatea centrală de prelucrare (UCP)- denumită şi procesor. Tehnologiaactuală de fabricaţie într-o formă miniaturizată, i-a conferit acestuiadenumirea de microprocesor. Configuraţia sistemului de calcul desemnează, mulţimea tuturorcomponentelor concret asamblate şi conectate pentru a realiza un sistemde calcul, privite din punct de vedere al caracteristicilor tehnice şifuncţionale. Configuraţia oricărui sistem de calcul se înscrie între două limite: olimită inferioară- numită configuraţie de bază- definită de numărul minimnecesar de componente pentru ca sistemul de calcul să fie operaţional şi olimită maximă rezultată prin adăugarea de noi componente, până la limita
  • maximă admisă de unitatea centrală. Între cele două limite se poate realiza orice altă configuraţie admisă, pentru a răspunde cât mai bine cerinţelor utilizatorului. Configuraţia unui sistem de calcul se poate privi atât din punct de vedere al structurii externe, cât şi din punct de vedere al structurii interne. Structura configuraţiei externe este vizibilă utilizatorului, cuprinzând toate componentele fizice distincte care sunt conectate la unitatea centrală prin intermediul porturilor şi controllerelor, aşa cum se observă în figura 2.2). MICROFON MODEM C CTASTATURA O MEMORIA O MONITOR N I N T E R N A N T T R R O O L UNITATEA UNITATEA L L ARITMETICO DE COMANDA L E LOGICA SI CONTROL EMOUSE R R PRINTER HARD FD DISC CDR Fig. 2.2. Configuraţia unui sistem de calcul Unitatea centrală este plasată într-o carcasă dreptunghiulară numită CASE. În structura configuraţiei externe alături de microprocesor şi memoria internă amplasate pe o placă de circuite- numită placă de bază, se regăsesc şi unităţi de memorie externă (hard disc, floppy disc FD, unitatea
  • de CD ROM – CDR şi sursa de alimentare. Echipamentele periferice (tastatura, mouse-ul, monitorul,imprimanta) sunt cuplate la unitatea centrală prin intermediul unorconectori, la porturi plasate în partea din spate a carcasei. Structura configuraţiei interne este mai complexă şi are învedere toate componentele ce se pot individualiza, atât cele exterioare câtşi cele din interiorul carcasei calculatorului. Structura internă este realizată prin asamblarea unui număr variabilde plăci cu circuite electronice integrate (module de memorie, plăci deextensie, unităţi CD-ROM, controllere de hard disc şi floppy disc,conectori, etc.) şi componente fizice compatibile între ele, care îndeplinescfuncţii precise în cadrul sistemului. Trei dintre aceste componente interne,placa de bază, microprocesorul şi memoria internă, au rol hotărâtor îndefinirea performanţelor întregului sistem de calcul; celelalte componentese conectează la placa de bază prin adaptoare integrate sau prin intermediulunor plăci de extensie. 2.2. Placa de bază Suportul fizic pe care sunt implementate componentelearhitecturale ale unui PC este constituit din placa de bază a sistemului(mainboard, motherboard). Evoluţia continuă şi extinderile arhitecturale au generat omodificare corespunzătoare a tehnologiei şi logicii plăcilor de bază. 2.2.1. Identificarea componentelor pe o placă de bază În fig. 2.3. este redată o placă de bază cu magistrală PCI/ISA caprincipal suport pentru microprocesoare Pentium şi AMD. Pe o astfel de placă se găsesc în principal următoarele componente: ► soclu pentru microprocesor (CPU-Central Processing Unit); ► socluri pentru memoria internă DRAM, alcătuită dintr-un numărvariabil de cip-uri SIMM (Single In line Memory Module) cu 72 de pini(SIMM1, … SIMM4) şi DIMM (Dual In line Memory Module) cu 168 depini (DIMM1, DIMM2), în vederea configurării în funcţie de solicitărileutilizatorului; ► memoria cache şi memoria ROM-BIOS;
  • ► adaptoare pentru conectarea echipamentelor de memorie externă: • interfaţa IDE ( Integrated Device Electronic) cepermite cuplarea a două hard disc-uri sau un hard disc şi o unitate CD-ROM; • interfaţa SCSI ( Small Computer System Interface)destinată conectării pe aceiaşi magistrală a mai multor dispozitive deintrare-ieşire diferite (hard disc-uri, floppy disc-uri, casete magnetice etc.);SCSI nu este integrată simultan cu interfaţa IDE; ► socluri ISA (International Standard Architecture), pentruconectarea adaptoarelor pe 16 biţi păstrate pentru compatibilitatea cuechipamente periferice mai vechi; ► sloturi PCI ( Peripheral Control Integrated ) pentru conectareaadaptoarelor pe 32 şi 64 de biţi; ► porturile seriale COMM1, COMM2 pentru unităţi perifericelente care lucrează cu transmisie serială: modem, mouse, scanner,imprimantă serială, plotter etc; ► porturile paralelele LPT1, LPT2 de regulă, pentru imprimante; ► portul USB (Universal Serial Bus) este de fapt o magistrală demare viteză, care poate înlocui vechile porturi seriale COMM1, COMM2; ► interfaţa AGP (Accelerate Graphic Port) destinat exclusivplăcilor grafice pentru îmbunătăţirea calităţii procesării graficii 3D şi aefectelor video. ► cuplor pentru placa de sunet şi modem AMR (Audio ModemRiser); ► cuplor CNR (Communication Network Riser) adaugă lafuncţiile AMR şi posibilităţi de cuplare în reţea. ► cipsetul care asigură funcţionalitatea tuturor componentelorplăcii de bază; ► ceasul intern; ► sursa de alimentare 12
  • Porturi seriale MIDI/ Tastatură Mouse USB joystick COMM COMM Controller MPU PS2 Baterie ROM Ceas de timp real BIOS Legături între Porturi paralele magistrala PCI şi magistrala ISA Adaptor FDDISA4 ISA3 ISA2 ISA1 DRAM PCI4 PCI3 PCI2 PCI1 CNR/ Cipset AMR Magistrala PCI SCSI IDE 4 3 2 1 SIMM 2 1 Legături între DIMM Cipset magistrala locală şi AGP magistrala PCI Controler Memoria cache CPU DRAM şi L2 Magistrala locală a CPU cache Fig. 2.3. Placă de bază
  • 2.2.2. Rolul şi funcţionalitatea componentelorVor fi trecute succint în revistă rolul şi funcţionalitatea fiecăreicomponente, detalii şi explicaţii urmând a fi prezentate în paragrafeleurmătoare ale acestui capitol. a) Memoria internă DRAM şi memoria cache. ROM-BIOS Pentru a avea acces la date şi instrucţiuni, microprocesorul esteconectat la memoria internă DRAM (Dynamic Random Access Memory) -memorie dinamică cu acces aleator al cărei conţinut este volatil, pierzându-se odată cu întreruperea sursei de alimentare. În scopul asigurării unui timp de acces cât mai redus şi oreîmprospătare a conţinutului corelată cu asigurarea unei interfeţe cumagistrala locală a microprocesorului, memoria DRAM comunică cumagistr ala locală a microprocesorului printr-un dispozitiv numit controlerDRAM. Actualele microprocesoare lucrează la o frecvenţă care nu permitememoriilor DRAM să-şi sincronizeze activitatea cu acestea, motiv pentrucare între microprocesor şi DRAM se plasează o memorie mai mică avândun timp de acces mai apropiat de cel al microprocesorului, numitămemorie cache. Memoria cache este o memorie SRAM (Static RAM) încare se încarcă porţiuni din DRAM ce vor fi accesate foarte rapid, ceea cecreează iluzia că toată memoria DRAM este disponibilă la aceeaşi vitezăcu cea a memoriei cache. Circuitul care supraveghează transferul din memoria DRAM înmemoria cache se numeşte controler de cache; aceasta de regulă, esteinclus în acelaşi cip cu controlerul DRAM. ROM-BIOS (Read Only Memory-Basic Input Output System) esteo memorie al cărei conţinut nu este volatil, deci această memorie nu estedestinată utilizatorului pentru a înscrie date sau programe, ci doar pentru aa folosi conţinutul existent. În general, în memoria ROM se regăsescprogramele care asigură compatibilitatea comunicaţiei între componentelehardware existente în configuraţia calculatorului. Totodată, în memoriaROM-BIOS se află programul care încarcă automat sistemul de operare depe un dispozitiv periferic (de obicei, hard-disc) în momentul porniriicalculatorului. Actualele ROM-BIOS încorporează facilităţi de inscripţionare(flash memory) în funcţie de configuraţia PC-ului, alocând resursele
  • potrivit standardului de conectare şi utilizare Plug and Play (PnP) atuncicând se adaugă sau se deconectează componente în/din configuraţiainiţială. b) Microprocesorul Un factor hotărâtor în viteza de prelucrare a oricărui calculator îlconstituie performanţa microprocesorului. La rândul ei, performanţa unuimicroprocesor este dată de următoarele caracteristici: viteza de execuţie ainstrucţiunilor programelor, memoria internă pe care o poate adresa directşi memoria cache integrată. 1. Viteza de execuţie este dependentă de lungimea cuvântului dememorie şi viteza ceasului. Lungimea cuvântului este determinată de capacitatea regiştrilor microprocesorului, capacitate corelează cu numărul de linii al magistralei de date: 8, 16, 32, 64 biţi. Viteza ceasului se măsoară prin numărul de milioane de impulsuri electrice pe care le generează circuitul de ceas intern al microprocesorului într-o secundă (megahertzi-Mhz) . 2. Memoria internă care o poate adresa direct este determinatăde capacitatea registrului de adrese, dependentă de lungimea cuvântului şicorelată cu numărul de linii al magistralei de date; de exemplu, 32 linii deadresă pot accesa 232 adrese de memorie (4 G de RAM), iar 36 linii deadresă pot accesa 236 (64 G de RAM) adrese de memorie. 3. Memoria cache integrată pe cipul microprocesorului (cacheL1) interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şiDRAM în care sunt păstrate datele şi instrucţiunile pe caremicroprocesorul le va solicita în momentele imediat următoare; efectulacestei interpuneri conduce de cele mai multe ori la eliminarea timpului deaşteptare de către microprocesor, a încărcării datelor sau instrucţiunilorprogramelor din memoria internă DRAM. c) Echipamentele perifericeEchipamentele periferice sepot grupa funcţional în trei categorii, dupăfuncţia de bază pe care o îndeplinesc: - echipamente periferice de intrare( tastatura, mouse etc) care au ca principală funcţie, introducerea datelor, comenzilor, programelor în calculator; - echipamente periferice de ieşire (monitoare, imprimante etc)
  • având ca funcţie de bază, extragerea (afişarea) rezultatelor intermediare sau finale ale prelucrării; - echipamente periferice de intrare-ieşire care se prezintă subforma dispozitivelor de memorie externă (hard disc, floppy disc, compactdisc, casete magnetice etc) care păstrează date şi/sau programe pe o duratănederminată, în vederea reutilizării ulterioare sau destinate arhivării; ele senumesc şi echipamente de intrare-ieşire deoarece permit atât introducere(scrierea) cât şi extragerea (citirea) informaţiilor pe suportul de memorieexternă. Echipamentele periferice de intrare respective cele de ieşire seataşează la PC prin intermediul porturilor şi adaptoarelor, care la rândul lorse conectează la microprocesor prin intermediul magistralei principaleaflate pe placa de bază. Adaptoarele sunt constituite din circuite ce se ataşează magistraleiPC-ului, constituind interfaţă cu magistrala care conectază echipamentelespecifice de intrare/ieşire. Adaptoarele se prezintă fie sub forma unor plăciseparate ce se introduc în conectorii de extensie ai plăcii de bază, fie suntintegrate total în placa de bază a PC-ului; Porturile sunt interfeţe hardware (conectori) plasate pe laturaexterioară a plăcii adaptorului sau direct pe placa de bază, în care seintroduc mufele cablurilor de conectare a perifericelor. d) Interfaţa serială şi paralelă În funcţie de modul de transmitere a semnalelor electrice întreechipamentele periferice şi plăcile adaptoare (numite şi controllere),interfeţele de comunicaţie şi implicit porturile care asigură conectareadirectă a echipamentelor, se clasifică în două categorii: o interfeţe (porturi) seriale; o interfaţe (porturi) paralele. Majoritatea dispozitivelor periferice de intrare se pot conecta lamagistrala PC-ului prin porturile de comunicaţie serială denumiteCOMM1 şi COMM2. În vederea transferului de date către memoriainternă RAM, datele sunt transmise serial prin interfaţă sub forma de şirurisecvenţiale de biţi având câte un bit de start şi unul de sfârşit. Standardulpentru interfaţa serială este interfaţa RS-232-C. Controlerul de tastatură şi mouse are complexitatea unuimicroprocesor la scară redusă, având rolul de a transfera date cătremicroprocesor prin intermediul magistralei şi a nivelurilor de întreruperi 1
  • (tastatură), 12 (mouse PS/2) concretizate în: - codurile de scanare asociate tastelor acţionate; - coordonatele cursorului activate de mouse pe suprafaţa monitorului. Imprimantele se cuplează prin intermediul unui port paralel, portprin intermediul căruia datele sunt transferate pe linii paralele spredeosebire de portul serial, unde datele sunt transmise bit cu bit pe o singurălinie, deci mai lent. Interfaţa paralelă a fost dezvoltată astfel încât să suporte transferulde date bidirecţional, ceea ce a condus la conectarea unei diversităţi dedispozitive. e) Conectorii de extensie Pentru adăugarea de noi echipamente, PC-ul dispune de conectorice permit ataşarea la magistrală a noi adaptoare care să facă legătura dintrenoile echipamente şi magistrală. Materializarea adaptoarelor constă într-oplacă separată ce se introduce în conectorii de extensie. Cea mai uzuală placă ataşată în conectorii de extindere o reprezintăplaca adaptorului video ce permite cuplarea monitorului la magistrala PC-ului. f) Magistrala Magistrala PC-ului (sau ansamblul magistralelor constituente alearhitecturii de bază ale unui PC) are rolul de a realiza interconectareamicroprocesorului cu memoria şi cu adaptoarele care se cuplează prinporturile sau conectorii specifici. De obicei, un PC dispune de mai multetipuri de magistrale şi cip-uri care realizează legătura dintre acestea. g) Cipsetul Cipsetul plăcii de bază este o componentă electronică deosebităcare asigură logica de funcţionare a plăcii de bază. Placa de bază este doarun suport fizic de interconectare electrică a componentelor. Cipsetul estede fapt cel ce coordonează, sincronizează şi controlează toată circulaţia deinformaţii pe magistralele plăcii de bază. Cipsetul asigură corelaţia dintresetul de instrucţiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe care le poateînţelege placa de bază şi le poate transmite spre execuţie celorlatedispozitive. Un cipset este în general împărţit în două părţi: north bridge şi
  • south bridge. North bridge-ul se ocupă cu funcţiile principale,cum ar ficomunicarea cu memoria RAM, cache, cu conectorii PCI şi AGP, în timpce South bridge-ul conţine elementele mai puţin importante (controllerulde hard disc SCSI sau IDE, controllerul serial şi cel USB). Evoluţia procesoarelor şi dezvoltarea cipseturilor sunt două procesestrâns legate, fapt pentru care anumite cipseturi sunt proiectate pentru aprofita de anumite caracteristici constitutive ale unui procesor. Piaţa este dominată de trei mari producători Intel, AMD şi VIA(VIA produce cipseturi atăt pentru Intel cât şi pentru AMD). h) Alte elemente arhitecturale După cum s-a observat din prezentarea componentelor arhitecturaleanterioare, legătura dintre componente se realizează prin intermediulcontrolerelor materializate printr-un set de cip-uri comune sau specificediverselor arhitecturi. Dintre cipurile de bază ale majorităţii arhitecturilor se pot specifica: - controllerul de întreruperi (Intel 8259 A); - controllerul de timp (numărătorul) Intel 8254; - controllerul DMA Intel 8237; - cipuri de legătură dintre magistrala locală a microprocesorului şi celelalte tipuri de magistrale ale sistemului. 2.2.3. Considerente practice O placă de bază va suporta procesoare numai de un anumit tip (deexemplu, Pentium III, Pentium IV sau AMD Athlon). Primul motiv este căprocesoarele au conectori fizic diferiţi unul de celălalt. Cel de-al doileamotiv pentru care diferă plăcile de bază este cipsetul utilizat. Deşi diferite modele de plăci de bază pot avea opţiuni diferite, suntcâteva componente cheie care sunt prezentate la toate modelele. Astfel, pe orice placă de bază există un soclu pentru procesor,module de memorie, sloturi de extindere pentru placa video sau pe cea desunet, conectori pentru HDD şi CD-ROM, porturi seriale, paralele şi detastatură. Pe primele plăci de bază procesorul se conecta pe un mic piedestalnumit socket, care prezenta orificii ce corespundeau ca amplasament, cupinii de pe procesor. Din păcate, procesoarele puteau să fie introduse
  • incorect de neprofesionişti, ceea ce ducea invariabil la arderea cipului. Următoarea generaţie de plăci de bază a introdus o primăîmbunătăţire: în colţul interior al socketului a apărut un pin suplimentar,eliminându-se posibilitatea introducerii greşite a procesorului în socket. O a doua îmbunătăţire s-a numit ZIF (Zero Insertion Force), socketcare prezenta o minimanetă care în poziţia ridicată, permitea introducerea/scoaterea cu uşurinţă a procesorului, iar în poziţia lăsată, maneta blocaprocesorul în soclu, aliniind în acelaşi timp pinii de pe procesor cuorificiile de pe socket. Cel mai comun socket ZIF este Socket 7, folosit demulte generaţii de procesoare Pentium. Deşi soluţia ZIF funcţiona bine, lansarea microprocesoruluiIntel Pentium II s-a făcut într-un format SECC (Single Edge ContactCartridge) care se asemăna cu un slot PCI şi a fost denumit Slot 1. Unmotiv pentru introducerea acestui tip de conector a fost amplasamentulmemoriei cache la procesoarele Intel Pentium II, pentru care nu a fostgăsită o soluţie tehnologică mulţumitoare în formatul vechi tip socket. AMD a folosit Socket 7 pentru procesoarele K6, dar a ales altformat pentru Athlon. Slot A a fost similar cu Slot 1, dar procesorul seconecta diferit de Intel Pentium II, pentru a evita confuziile. În acest timp, Intel a lansat procesorul Celeron care avea iniţialforma SECC, dar s-a mutat pe socket când memoria cache a fost inclusă pecip. Noul format al procesorului Celeron se numea PPGA (Plastic Pin GridArray) şi număra 370 pini, fapt pentru care conectorul s-a numit Socket370. Când cache-ul Level 2 a putut fi integrat în procesoarele PentiumIII, Intel s-a reîntors la formatul de socket. Deşi aceste noi procesoarefoloseau tot Socket 370, diferenţele de alimentare făceau imposibilăfolosirea lor în plăcile de bază existente care lucrau cu Celeron. De aceea aapărut formatul FCPGA (Flip Chip Pin Grid Array) în care nucleulprocesorului se află în partea de sus a cipului, nu în cea de jos. PachetulFCPGA a modificat şi funcţiunile câtorva pini, fapt pentru care noileprocesoare nu mai funcţionau în vechile socketuri. Plăcile de bază cuSocket 370 pot adapta ambele tipuri de procesore (Pentium III şi Celeron)fără nici o problemă. Şi AMD s-a întors la formatul de socket pentru ultima sa generaţiede procesoare Thunderbird pentru care se foloseşte Socket A cu 462 depini, în timp ce pentru microprocesoarele Duron, AMD foloseşte totSocket A.
  • Tehnologiile folosite la memoriile interne au urmat caleadezvoltării procesoarelor, evoluând în diverse forme. Până cu relativ puţintimp în urmă SIMM-urile de 72 de pini au reprezentat mare parte dinmemoria instalată în calculatoarele Pentium şi compatibile. SIMM-urile au însă un mare dezavantaj: trebuie instalate în perechide module identice, aşa că dacă se doreau de exemplu, 8 M de memorietrebuia să fie instalate două module de câte 4 M unul lângă altul; au urmatDIMM-urile care se puteau instala şi câte unul. DIMM-urile sunt deocamdată în trei variante: PC66, PC100 şiPC133, numerele semnificând viteza maximă la care li se garanteazăfuncţionarea. Clasificările pe viteze au fost făcute datorită frecvenţei suportate demagistralele Pc-urilor (FSB-Front Side Bus). Împreună cu multiplicatorulintern al procesorului, FSB-ul determină frecvenţa de lucru amicroprocesorului. O memorie PC 100 va rula la 66 MHz, dar inversul nueste întotdeauna valabil. Următoarea generaţie de memorii (Rambus) poate fi întâlnită înPC-urile high-end, inclusiv la Pentium IV, dar este semnificativ maiscumpă decât DIMM-urile. AMD include suport în cipseturile sale pentrumemorii DDR (Double Data Rate), mai rapid decât RAM-ul PC 133 şisemnificativ mai ieftin decât Rambus. Cele mai multe plăci de bază au interfeţe EIDE (Enhanced IDE),iar unele au controllere SCSI (Small Computer System Interface). SCSIeste semnificativ mai rapid, mai ales în medii multitasking şi suportă maimulte dispozitive, dar este în acelaşi timp şi mai scump. Noile standardeEIDE sunt însă suficient de rapide pentru majoritatea utilizatorilorindividuali. Interfaţa EIDE a evoluat de la IDE, care suporta HDD-uri şi CD-ROM-uri pe un acelaşi standard. Aceasta a devenit UDMA (Ultra DirectMemory Access), care a evoluat din DMA şi care a oferit rate de transfermai mari. UDMA33 era capabilă de transferuri la viteza de 33,3 MBps.Fiecare canal putea suporta două dispozitive (de exemplu, un HDD şi unCD-RW), iar plăcile de bază erau în general dotate cu câte două canale. Pentru ca o conexiune UDMA66 să funcţioneze, placa de bază şitoate dispozitivele conectate trebuie să suporte UDMA66. UDMA100 esteultima generaţie a interfeţei, care suportă rate de transfer de până la 100MBps.
  • Formatul sloturilor de extindere a variat şi el în timp. După ISA, pecale de dispariţie, PCI-ul a devenit standardul pentru plăcile de extensie şiulterior a mai apărut un model de slot destinat exclusiv plăcilor grafice:AGP. AGP este special proiectat pentru a oferi rate mari de transfernecesare graficii complexe, iar ultima generaţie de plăci video a fostlansată exclusiv în acest format. Un alt slot nou este AMR conceput pentru a conecta placa de sunetşi un modem. Plăcile de bază au diferite forme şi dimensiuni. Pentru a uşuraproiectarea carcaselor, au fost standardizate anumite formate. Cel maiîntâlnit format este acum ATX. Specificaţiile ATX dictează atâtplasamentul conectorilor pe placa de bază (pentru alinierea cu carcasa), câtşi alte detalii cum ar fi forma conectorului de alimentare. Există şi variaţiiale acestui format - de exemplu, MicroATX preia specificaţiile de bază aleATX, dar are mai puţine sloturi de extensie pentru a putea să încapă încarcase mai mici. Pe lângă ATX, mai există două alte formate standard;AT a fost standardul de facto înainte de ATX, iar NLX este folosit la PC-urile slimline. Conectorii pentru plăcile multimedia şi perifericele USB suntataşaţi direct pe o placă ATX, fapt care îi face mai uşor de instalat decâtvechiul format AT (unde majoritatea conectorilor se ataşau de placa debază prin cabluri). Astfel, pe o placă de bază normală se găsesc douăporturi PS/2 (unul pentru tastatură şi unul pentru mouse), două porturiUSB seriale şi unul paralel. Unele plăci au integrat şi suportul video,eliminând astfel necesitatea unei plăci grafice separate, caz în care se maiadaugă un conector pe placa de bază. Soluţiile grafice integrate elimină adăugarea unei placi videoseparate şi au un cost redus, dar penalizează la capitolul performanţa 3D; oproblemă similară se referă la plăcile cu sunet integrat. Acestea oferăposibilităţi de procesare la nivel de bază şi nu au o calitate foarte bună,deci utilizatorii pretenţioşi trebuie să se orienteze spre altceva. Cele mai multe plăci de bază sunt compatibile cu plăcile deextensie, indiferent de producător. Sunt şi unii producători care din dorinţade a ţine sub control o piaţă câştigată, preferă să-şi impună o anumităoriginalitate în fabricarea diverselor plăci sau a altor componente.Utilizatorii care şi-au procurat calculatorul (sau placa de bază) de la unasemenea producător, vor depinde de acesta ori de câte ori vor dori să-şidezvolte sistemul sau să-şi înlocuiască unele componente.
  • Orice utilizator ar trebui să ştie atunci când cumpără un calculator,că tipul şi performanţele plăcii de bază îi asigură compatibilitatea şidezvoltarea performanţelor întregului sistem. Pentru stabilirea criteriilor de alegere a unui calculator personal,trebuie avute în vedere următoarele caracteristici ale plăcii de bază: tipul şi performanţele microprocesorului acceptat de placa de bază; viteza de lucru a plăcii de bază; mărimea şi tipul memoriei rapide (cache) care să funcţioneze la viteza maximă a plăcii de bază; mărimea şi tipul de memorie RAM admisă; tipul de magistrală utilizat ; tipul BIOS-ului utilizat si compatibilitatea cu memoria ROM; numărul de interfeţe incluse (controllere, conectori de magistrală, porturi seriale şi paralele şi alte adaptoare standard); sistemul de gestionare a alimentării. 2.2.4. O nouă arhitectură a plăcii de bază În ultimul timp atât compania Intel cât şi AMD au introdus pentruultimele tipuri de microprocesoare Intel Pentium IV respectiv AMDAthlon, o nouă arhitectură pentru plăcile de bazâ - arhitectura de tip Hub.Principala diferenţă dintre arhitectura anterioară de tip Bridge şi nouaarhitectură de tip Hub constă în separarea magistralei PCI (care acum esteexternă şi conectată la sloturile PCI), de magistrala internă a PC-ului.Sporul de performanţă obţinut prin noua arhitectură s-a concretizat îndublarea vitezei pe magistrala PCI. În figura 2.4. este redată noua arhitectură a plăcii de bază(denumită Intel Net Burst micro-arhitecture) bazată pe o tehnolologiecomplet nouă care să susţină microprocesoarele Intel Pentium IV Semnificaţia componentelor din figura 2.4.: GMCH – Graphic and Memory Controller Hub ICH2 - Input/Output Controller Hub 2 LCI – LAN Connect Interface FWH – Firmware Controller Hub AC’97 – Audio Codec 97 Pentium IV
  • AGP 4X GMCH SDRAM/ DDR UDMA ICH2 AC’97 LCI PCI USB FMH Fig.2.4. Arhitectura Intel Net Burst GMCH este cipsetul în care se regăseşte controlerul video inte-grat, interfaţa AGP şi interfaţa pentru memoria SDRAM /DDR; el asigurătransferul datelor între microprocesor, memoria DRAM, controlerul AGPşi controlerul de intrare/ieşire ICH2. Alături de conectarea videoconvenţională, este disponibilă şi o interfaţă digitală pentru dispozitiveflat-panel şi conectarea la echipamente TV standard. ICH2 realizează legătura cu interfaţa ATA IDE, porturile USB,interfaţa sunet-modem, PCI, LCI respectiv interfaţa de intrare/ieşire; ICH2cuprinde: un controler pentru două canale ATA IDE ce asigură o rată de transfer de 100 MB/s prin UDMA; o interfaţă pentru conectarea la o reţea locală LAN care prin tehnologia Intel Single Driver poate atinge 10/100 Mbps Ethernet; un codor/decodor digital/analogic AC’97 care acceptă şase canale audio; pentru transmisii live se utilizează tehnologia SoundMax complet surround; patru porturi USB dintre care două interne şi două externe; cinci sloturi PCI. FWH cuprinde flash ROM-BIOS cu suport multilingvistic şi bootare rapidă. Tot aici se regăseşte şi un program de criptare avansată util îndeosebi in comerţul electronic. 2.3. Memoria internă 2.3.1. Rol, caracteristici funcţionale şi parametrii Memoria internă este o componentă pasivă care păstrează pe durataprelucrării, atăt programele care se execută cât şi datele cu care operează
  • programele. Microprocesorul care este componenta activă ce realizează efectivprelucrarea datelor, iniţiind un permanent schimb de informaţii cumemoria internă. El preia succesiv instrucţiunile de program, solicitădatele aferente iar rezultatele le depune tot în memoria internă de undesunt ulterior afişate sau stocate pe medii magnetice. Atât datele cât şi instrucţiunile ce compun programele, suntalcătuite din punctul de vedere al utilizatorului din litere, cifre si caracterespeciale. Pentru a putea fi memorate şi prelucrate de calculator, ele trebuieconvertite într-un format intern recunoscut de componente, format numitcod binar. Codul binar foloseşte numai două simboluri pentru reprezentareainformaţiilor şi anume cifrele binare 1 şi 0; o cifră binară care poate aveanumai valorile 1 sau 0 se numeşte bit ( prescurtarea de la binary digit). Pentru a codifica oricare din cifrele de la 0 la 9 cu care opereazăsistemul de numeraţie zecimal ar fi de ajuns patru cifre binare. Dar pentrucă trebuie codificate deopotrivă şi literele alfabetului şi caracterelespeciale, operatorii aritmetici, parantezele, virgula, punctul etc. s-a calculatcă este necesar un şir de 8 cifre binare (8 biţi). Un şir de 8 biţi se numeşte byte. Bitul se botează cu „b” iar byte-ulcu „B”. Nevoia de standardizare a impus pe plan mondial un sistem decodificare binară a datelor, cifre, litere, caractere speciale, pe 8 biţidenumit ASCII - American Standard Code for Information Interchange. S-a recurs la reprezentarea binară a datelor datorită componentelorelectronice care puteau menţine numai două stări stabile, stări care au fostasociate valorilor 1 şi respectiv 0. Tehnologia de realizare a memoriilorinterne pentru stocarea informaţiilor binare a evoluat de la circuitelebasculante bistabile, la la circuite integrate realizate într-o tehnologieMOS (Metal Oxid Semiconductor). Progresul tehnologic s-a reflectat prin creşterea capacităţii destocare şi a vitezei de lucru a circuitelor de memorie.Cantitatea de memorie folosită se exprimă prin următoarele unităţi demăsură: 10 1 Kilobyte = 1024 bytes (2 bytes) 10 20 1 Megabyte = 1024 KB (2 kilobytes) = 2 bytes 10 30 1 Gigabyte = 1024 MB (2 megabytes) = 2 bytes 10 40 1 Terabyte = 1024 GB (2 gigabytes) = 2 bytes
  • 10 50 1 Pentabyte = 1024 TB (2 terabytes) = 2 bytes 10 60 1 Exabyte = 1024 PB (2 petabytes) = 2 bytes 10 70 1 Zettabyte = 1024 EB (2 exabytes) = 2 bytes 10 80 1 Yottabyte = 1024 ZB (2 zettabytes) = 2 bytes Transferul datelor în/din memorie se realizează la nivelul uneiunităţî de adresare numită cuvânt de memorie – word, cu variantele:semicuvânt – halfword şi dublu cuvânt – double word. Primele PC-uri au fost proiectate pentru a lucra cu cuvinte dememorie de 8 biţi, apoi s-a trecut la cuvântul de 16 biţi, în prezentgeneralizându-se tehnologia pe 32 de biţi, dar există şi calculatoare carelucrează cu cuvinte de memorie pe 64 de biţi. Extinderile multimedia (MMX – Multimedia Extensions) utilizatede microprocesoarele Intel şi AMD au introdus suplimentar patru tipuri dedate ce se prelucrează pe 64 de biţi: - byte împachetat prelucrat în grupuri de câte opt; - cuvânt împachetat ce se prelucrează în grupuri de câte patru; - dublu cuvânt împachetat a cărui prelucrare se realizează în gru- puri de câte două; - cuvânt quadruplu. Principial, memoria internă poate fi privită ca o succesiuneadiacentă de adrese de memorie, fiecare adresă având proprietatea de amemora un byte. Fiecare adresă este unică, servind la identificarea directăşi rapidă a oricărui byte din memorie Memoria sistemelor de calcul este caracterizată de următoriiparametrii: a. capacitatea – reprezintă numărul maxim de bytes pe care îipoate stoca memoria la un moment dat; capacitatea se exprimă în multipliide bytes: KB, MB, GB, TB; b. timpul de acces – reprezintă intervalul de timp dintresolicitarea unei date/informaţii din memorie şi obţinerea ei: ∆t = t2 - t1 unde ∆t – timpul de acces t1 – momentul solicitării unei date/informaţii din memorie t2 – momentul obţinerii datei/informaţiei solicitate c. rata de transfer reprezintă numărul de bytes ce se transferă
  • în/din memorie într-o unitate de timp; d. modularitatea reprezintă posibilitatea divizării memoriei înmodule de memorie cu o anumită capacitate, cu posibilitatea extinderii înfuncţie de configuraţie. Transferul datelor în memorie se numeşte scriere, iar extragereainformaţiilor din memorie se numeşte citire, ambele operaţii efectuându-sesub supravegherea UCP. Schimbul de date/informaţii cu memoria esteredat în fig. 2.5.Introducere adresă preluată Introducere/extragere de pe magistrala de adrese date/informaţii preluate de pe magistrala de date Registru de adresă Registru de date Decodificator MEMORIE INTERNĂ Semnal de comandă scriere Semnal de comandă citire Fig. 2.5. Scrierea şi citirea în/din memoria internă Localizarea unei informaţii în memorie se realizează prinspecificarea adresei într-un registru de adrese. După localizarea adresei înmemorie, dacă se emite un semnal de scriere, datele conţinute în registrulde date se transferă în memorie sau dacă este o comandă de citire, dateleconţinute la adresa specificată sunt aduse în registrul de date. Intervalul de timp necesar unei referiri la memorie se numeşte ciclude memorie (a nu se confunda cu timpul de acces) pe parcursul căruiaconţinutul registrului de adrese rămâne nemodificat. Dispozitivele fizice care alcătuiesc memoria internă trebuie săindeplinească anumite cerinţe ca : - existenţa a două stări stabile pentru memorarea datelor; - volum şi timp de acces cât mai redus; - preţul pe megabyte cât mai scăzut;
  • - realizare modulară cu posibilităţi de extindere. Dispozitivele au la bază circuite semiconductoare integrateplasate pe o pastilă (cip) de siliciu, care asigură o mare densitate peunitatea de volum. Celulele binare sunt aranjate în grupuri de opt linii acâte opt coloane aşa cum se observă din fig.2.6. Încărcarea celulelor binarese realizează trimiţând curent electric prin liniile şi coloanele de selectare;în punctele în care firele încărcate electric se intersectează, celulele binaresunt poziţionate pe “1”, celelalte rămânând pe “0”. CAS1 CAS2 CAS3 CAS4 CAS5 CAS6 CAS7 CAS8RAS1RAS2RAS3 FireRAS4 încărcateRAS5 00110011RAS6RAS7RAS8 01001010 Fig. 2.6. Organizarea memoriei integrateRAS – Row Addres StrobeCAS – Column Addres Strobe Din punct de vedere al rolului pe care-l îndeplineşte în funcţionareasistemului, memoria internă se divide în următoarele categorii: memoria RAM: memoria ROM;
  • memoria cache; 2.3.2. Memoria RAM Memoria RAM este o memorie cu acces direct realizată din module(cipuri) de diverse capacităţi. Este o memorie volatilă în care utilizatorulprin programele care le lansează în execuţie, poate scrie şi citi date. Eaeste practic, memoria de lucru curentă. Dacă se doreşte păstrareaconţinutului din această memorie în vederea reutilizării ulterioare, acestava fi salvat, adică va fi memorat pe un suport de memorie externă( harddisc, floppy disc, de exemplu) înante de a părăsi aplicaţia respectivă. Din punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoriaRAM poate fi de tip: • DRAM (Dynamic Random Access Memory; • SRAM (Static Random Access Memory.Memoria DRAM este o memorie cărei conţinut se pierde dacă prinsemnalele de comandă nu se specifică reîncărcarea celulelor cu un anumitconţinut. Operaţia se numeşte „reîmprospătarea memoriei” (refreshingmemory), ea constând în recitirea conţinutului la intervale de timpprestabilite şi reînscrierea lui la aceleaşi adrese. De exemplu, un cip de 8MB necesită reîmprospătarea conţinutului la fiecare 32 de milisecunde.Memoria SRAM este o memorie care păstrează conţinutul celulelorbinare fără a necesita operaţia de reîmprospătare. Pentru a face dintr-omemorie DRAM o memorie SRAM, ar fi necesar un simplu comutatorpentru a bascula între transferul semnalelor electrice sau păstrarea lor(circuite flip- flop). Ultimele noutăţi preconizate de proiectul IBM, prevăd utilizareacelulelor de memorie bazate pe joncţiuni tunel magnetice dispuse pe unsubstrat de siliciu (MTJ –Magnetic Tunneling Join) pentru realizarea dememorii magnetice MRAM(Magnetic RAM), a căror viteză decitire/scriere va fi de aproximativ 10 ns. Spre deosebire de DRAM şiSRAM care folosesc celule electrice, MRAM utilizează celule magneticece nu-şi vor pierde conţinutul odată cu întreruperea alimentării. Ca
  • performanţe, MRAM va fi aproape la fel de rapidă ca SRAM şi de şase orimai rapidă decât DRAM. O altă noutate aparţine corporaţiilor Toshiba şi InfineonTechnology care vor lansa module de memorie FeRAM iniţial cu ocapacitate de 32 MB/modul, tehnologia de elaborare bazându-se peconstruirea celulelor de memorie din materiale feroelectrice. Asemănătormemoriilor MRAM, memoriile FeRAM vor avea un conţinut nevolatilcare va combina înalta densitate a memoriilor DRAM actuale, cuperformanţele memoriilor SRAM. Memoria CMOS Memoria CMOS este o mică zonă din memoria RAM care are uncircuit de alimentare separat de la un acumulator cu litiu. Datorită acestuiainformaţia din memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreştecalculatorul. Din acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memoriepermanentă, nevolatilă. Avantajul său esenţial constă în aceea căinformaţiile înscrise aici se pot actualiza oricând este nevoie prin folosireaunui mic program al sistemului de operare numit SETUP. În memoria CMOS se introduc o serie de parametrii şi informaţiide control ca de exemplu: parole, data curentă şi ora, informaţii despresetări ale echipamentelor din configuraţie etc. 2.3.3. Memoria ROM. ROM-BIOS Alături de memoria de lucru RAM utilizată pentru execuţiadiverselor aplicaţii în curs de execuţie, calculatoarele personale dispun decircuite de memorie care păstrează programe necesare pentru funcţionareasistemului, programe ce nu-şi modifică de regulă, conţinutul. Acesteprograme speciale sunt păstrate într-o memorie nedistructibilă numitămemorie ROM (Read Only Memory). Informaţiile din memoria ROM suntdestinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Rolul acestei memorii este de a stoca programe cu grad mare degeneralitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Plasarea acestor programe înpartea de hardware a unui sistem de calcul oferă avantajul vitezei şisiguranţei în execuţie, comparativ cu implementarea lor ca software, carear avea doar avantajul flexibilităţii .
  • Iniţial cipurile ROM au fost realizate ca memorii capacitive(CROS - Capacitive Read Only Storage) şi inductive, cu transformatoare(TROS). În prezent se folosesc circuite semiconductoare integrate ce aupermis o mai mare flexibilitate în fixarea conţinutului, chiar eventualeştergeri şi modificări ale conţinutului.Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoareintegrate se menţionează : • PROM (Programmable ROM - memorii ROM programabile)sunt memorii al căror conţinut nu este fixat din construcţie; conţinutulpoate fi înscris după dorinţa utilizatorului, dar o dată ce a fost înscris nu semai poate modifica sau şterge; • EPROM (Erasable PROM) sunt memorii PROM ce pot fişterse, dar numai prin procedee speciale utilizând un generator de radiaţiiultraviolete; • EEPROM (Electrically EPROM) sunt memorii EPROM carenu necesită surse de radiaţii ultraviolete, ci doar un curent de voltaj înaltpentru ştergerea conţinutului; spre deosebire de EPROM, ele nu trebuiescoase din soclurile în care sunt montate pe placa de bază. Dacă EPROMtrebuia ştearsă integral pentru a se reînscrie, EEPROM execută operaţia deştergere şi rescriere a fiecărui byte în mod independent. • Flash ROM sunt actualele EEPROM dar care folosesc voltajulnormal pentru ştergerea şi reînscrierea conţinutului (5V sau 3,3V).Ştergerea şi reînscrierea datelor se poate realiza pentru unul sau mai multeblocuri de memorie, existând posibilitatea ca pentru modificarea anumitorblocuri să fie solicitat un voltaj mai mare- cum este cazul blocului de bootce are inclusă protecţia anumitor blocuri împotriva ştergerilor, bloc cepoate fi modificat numai printr-un voltaj superior. ROM – BIOS Cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează activitatea PC-ului şi furnizează servicii esenţiale pentru programele de aplicaţii, sunt implementate din construcţie în memoria ROM, constituind sistemul de intrare/ieşire de bază BIOS (Basic Input Output System).
  • ROM – BIOS-ul conţine programe de conversaţie cu elementelehardware ale PC-ului. Scopul principal îl constituie încărcarea sistemului de operare de pedispozitivul de iniţializare şi autotestarea componentelor în momentulpornirii PC-ului (dispozitivul de iniţializare este de obicei hard-disc-ul,CD-ROM-ul sau portul de reţea). De cele mai multe ori, programele conţinute în ROM-BIOS sunttransferate pentru execuţie în DRAM care este mai rapidă prin tehnicaROM-shadowing. Cele mai noi tipuri de BIOS încorporează facilităţi de determinare a configuraţiei interne şi de alocare a resurselor prin intermediul standardului PnP (Plug and Play- conectare şi folosire). Organizarea componentei ROM – BIOS este redată în fig. 2.7. Programe de pornire * POST * Iniţializare Extensii iniţializare Încărcarea sistemului de operare de pe disc Fig. 2.7. Organizarea componentei ROM – BIOS Programele de pornire sunt activate odată cu punerea sub tensiunea PC-ului; cuprind următoarele programe: a) POST – Power On Self Test care realizează autotestarea PC-uluiconstând în detectarea eventualelor erori în funcţionarea componentelor. b) Iniţializarea – prin care se crează vectorii de întrerupere care vordeclanşa comutarea la rutina de testare a întreruperii la apariţia uneisolicitări de întrerupere; totodată, iniţializarea stabileşte şi configuraţiacomponentelor PC-ului. Pentru rutinele ce nu se găsesc în setul standard, BIOS-ul estepregătit a accepta o serie de extensii; astfel, orice echipament nou îşi
  • plasează propria sa memorie ROM – BIOS într-o locaţie unică, pentru a nuintra în conflict cu alte extensii BIOS standard. Dacă cipurile ROM–BIOS sunt de tip Flash ROM, acestea pot fiinscripţionate prin înlocuirea vechiului conţinut; în caz contrar, se schimbăcipurile de BIOS de pe placa de bază. 2.3.4. Memoria cache Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM întremicroprocesor şi un bloc de DRAM. Un circuit special denumit controllerde cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau instrucţiunilepe care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la unalgoritm statistic de anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoriacache (cache hint), ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare; dacăinformaţia cerută nu este în memoria cache (cache miss), ea estetransferată din RAM la viteza corespunzătoare RAM-ului, constituind uneşec cache. Un factor major ce determină performanţele cache-ului estecantitatea de informaţie conţinută; cu cât cache-ul este mai mare, cu atâtcantitatea de date tranferată este mai mare. Practic, cache-ul este cuprinsîntre 256 K şi 2-4 M. Dezavantajul unui cache mai mare îl reprezintă costul, cipurileSRAM mai rapide majorând costul întregului sistem. Configuraţia logică a memoriei cache se referă la modul în careeste aranjată memoria în cache şi la modul în care este adresată, ceea cereprezintă de fapt modalitatea prin care microprocesorul stabileşte dacăinformaţia solicitată la un moment dat este sau nu disponibilă în cache.Principalele opţiuni arhitecturale sunt: maparea directă, asociativitateacompletă şi asociativitatea pe set. Memoria cache mapată direct divide memoria cache în blocuriadresate prin linii, corespunzător liniilor de încărcare folosite demicroprocesoare (Intel pe 32 biţi permite adresarea în multiplii de 16 bytesa blocurilor de 128 biţi). Memoria internă este divizată în blocuri, astfel căliniile din cache corespund locaţiilor blocurilor respective din memorie.Problema mapării directe este că un program poate solicita date localizateîn adrese situate în blocuri diferite de memorie, cache-ul necesitândreîmprospătări continue – ceea ce echivalează cu eşecuri cache. Modalitatea opusă de abordare a arhitecturii mapate direct o
  • reprezintă memoria cache complet asociativă. În acest model, fiecarelinie a cache-ului poate fi asociată cu orice bloc al memoriei interne;controller-ul de cache verifică adresele fiecărei linii în memoria cachepentru a determina dacă o cerere de memorie a microprocesorului este oreuşită sau un eşec. Cu cât sunt mai multe linii de verificat, cu atât timpuleste mai mare. Un compromis între memoria cache mapată direct şi cea completasociativă este memoria cache asociativă pe set, care divide memoriacache în mai multe blocuri mapate direct. Cache-ul este descris prinnumărul de moduri în care este divizat; astfel, un cache asociativ pe patrucăi este format din patru cache-uri mapate direct. Acest aranjament rezolvăproblema deplasării între blocuri cu aceiaşi indecşi de linie; cu cât sunt maimulte moduri pentru un cache, cu atât mai mult va căuta controller-ulcache să determine dacă informaţia solicitată este sau nu în cache, ceea cemăreşte timpul de acces, micşorând avantajul împărţirii în seturi.Majoritatea producătorilor de PC-uri consideră cache-ul asociativ pe patrucăi, compromisul optim dintre performanţă şi complexitate. O modalitate de a micşora aşteptarea este recurgerea la arhitecturicache de transfer în mod burst care elimină necesitatea trimiterii uneiadrese diferite pentru fiecare operaţie de citire sau scriere a memoriei,orice operaţie identificând o secvenţă de adrese adiacente; în acest mod, uncache poate reduce timpul de acces cu 54%, dar reducerea apare la scriere,fără nici o îmbunătăţire la citirea unor adrese individuale de cache. Pentru microprocesor, cache-urile pot fi externe sau interne. Uncache intern (cache L1), numit cache primar, este construit în circuitulmicroprocesorului, iar un cache extern (cache L2) sau cache secundar,foloseşte un controller extern şi cipuri de memorie externă. Cache-ul primar deţine un potenţial de accelerare mai mare decâtcache-ul secundar din cauza conectării sale directe la circuitul intern almicroprocesorului. La microprocesoarele Pentium, transferul datelor dintrecache-ul intern şi celelalte componente ale microprocesorului se realizeazăprintr-o linie de 128 de biţi care necesită două cicluri datorită magistraleide date de 64 de biţi. Cache-ul secundar este implementat pe magistrale de 128 biţiavând un mod de adresare orientat pe linie – streamlined (burst mode).Cache-ul intern păstrează însă un avantaj de performanţă de două până lacinci ori asupra acestui mod de adresare avansat. Un cache este folosit pentru stocarea oricărui tip de informaţie
  • (instrucţiuni sau date) – denumit cache unificat, sau este împărţitfuncţional în cache de instrucţiuni şi cache de date; această împărţire poateduce la îmbunătăţiri de performanţă, fiind folosită de microprocesoarelePentium, unele microprocesoare Motorola şi majoritatea micro-procesoarelor RISC. Pentru a adăuga flexibilitate şi expandabilitate cache-urilorsecundare, în calculatoarele ce au proiectate seturile de cipuricorespunzătoare, Intel a lansat propriul standard pentru cache-ul instalabilcache-on-a-stick (abreviat COAST). Modelul de bază foloseşte unconector CELP cu 160 pini. Specificaţia COAST este flexibilă şi permitefolosirea unor cache-uri secundare de diferite tehnologii. 2.3.5. Formate fizice de RAM Un cip de memorie apare ca un strat de siliciu de câţiva milimetri.Pentru a fi uşor de manevrat, cipurile de memorie sunt închise ermetic într-o capsulă care asigură protecţia siliciului. Cipurile sunt lipite unul lângăaltul pe modulele de memorie, ocupând astfel o suprafaţă mai compactă decâţiva centimetri. Modulele de memorie astfel constituite, apar sub formaunor circuite integrate cu conectori externi, pentru a fi introduse însoclurile disponibile pe placa de bază. Modulele de memorie sunt prevăzute cu conectori CELP (CardEdge Low Profile), având 30-83 pini pe fiecare parte a modulului. Cipuriledisponibile pe piaţă sunt construite în diverse formate fizice. Primele cipuri (SIP, DIP) erau sudate pe placă, deci fixe.Următoarea generaţie de cipuri de RAM (SIMM, DIMM, RIMM) au fostrealizate în aşa fel încât să poată fi introduse/scoase din soclu şi înlocuite. Cipul de tip SIMM (Single In line Memory Module) leagăcontactele de pe ambele părţi ale modulului şi furnizează un singur semnal,în timp ce un cip DIMM (Dual In line Memory Module) preia semnaleseparat de pe fiecare parte a modulului. Cele mai multe PC-uri verifică cipurile de RAM de fiecare datăcând se porneşte sau se resetează calculatorul; în acest scop, la fiecare byteal memoriei se ataşează un bit suplimentar numit bit de control al parităţii,bit care permite să se determine dacă un anumit byte de memorie conţinenumărul corect de zerouri binare (parity check). Controlerul de memorieface totalul celor nouă biţi memoraţi, verificând dacă totalul rămâne impar;în caz negativ invalidând datele memorate.
  • Există însă procedee care pot efectua atât detectarea, cât şicorectarea unor erori. Un exemplu îl constitue procedeul ECC (ErrorCorection Code) care necesită trei biţi suplimentari pentru fiecare bytememorat; procedeul poate să localizeze bitul eronat, iar eroarea poate firemediată (tehnologia se mai numeşte şi EDAC Error Detection AndCorection ). IBM foloseşte ECC pe calculatoarele care se utilizează caservere într-o reţea de calculatoare. Primele SIMM-uri cu 30 de pini permiteau o stocare de nouă biţipentru fiecare byte (un bit extern pentru verificarea parităţii). Pentrumagistrale mari de date a fost proiectat SIMM-ul cu 72 pini careîncorporează patru bancuri de memorie pe acelaşi modul; SIMM-urile cu72 pini au conectorii plasaţi pe ambele părţi ale modulului de memorie. Asemănător SIMM-urilor cu 30 pini, SIMM-urile cu 72 pini pot ficu paritate sau fără paritate; cele cu paritate sunt numite şi SIMM-uri de 36de biţi, iar cele fără paritate SIMM-uri de 32 de biţi. SIMM-urile cu 72pini sunt disponibile la capacităţi de 8 MB, 16 MB şi 32 MB/modul . Odată cu apariţia noilor microprocesoare PENTIUM şi AMD,SIMM-urile cu 72 pini şi-au pierdut mult din utilitate deoarece pentrumagistralele de date pe 64 biţi, erau necesare două SIMM-uri de 72 pini laun bank de memorie. Pentru a asigura extinderea la 64 biţi, s-au dezvoltatmodule cu mai multe conexiuni pentru a permite o adresare mai largă,denumite DIMM-uri. Modelele rezultate au 168 de conexiuni poziţionatepe cele două părţi ale cipului de memorie, cele două linii de conectori fiindindependente. DIMM-urile actuale se regăsesc uzual, sub forma modulelor de64 MB, 128 MB şi 256 MB pe modul. SIMM-urile de 72 pini sunt convenabile pentru desktop-uri , darsunt prea mari pentru laptop-uri; producătorii de PC-uri miniaturizate autransformat SIMM-urile de 72 pini astfel că în locul conectării pinilor depe cele două părţi ale modulului au introdus spaţii pe fiecare parte pentru aavea două semnale separate. Astfel, lungimea modulului s-a redus lajumătate, iar rezultatul fiind module SODIMM (Small Outline Dual Inline Memory Module) numite astfel datorită dimensiunilor reduse alemodulului şi celor două linii de conectori independenţi de pe fiecare partea modulului. Un SODIMM cu 72 pini este echivalent cu un SIMM de 72pini, cu conectori pe ambele părţi ale modulului asemănător DIMM-urilor. Pentru microprocesoarele Pentium IV, Intel a elaborat un nou tip de
  • memorii RAM de tip magistrală, numite memorii Rambus. Ele nu pot fimontate în socluri de SIMM sau DIMM, necesitând socluri specialenumite RIMM –uri (Rambus In line Memory Module). 2.3.6. Formate logice de RAM Încărcarea cipurilor de memorie prin adresarea liniilor şi coloanelorconsumă timpi de ordinul nanosecundelor, timpi ce provoacă întârzieri larăspunsurile furnizate microprocesoarelor; dacă se adaugă şi timpulnecesar reîmprospătării, se obţin limitele performanţei cipului de memorie.Pentru a mări performanţele memoriei , proiectanţii au dezvoltat o serie detehnologii care să depăşească aceste limite , orientându-se asupra moduluiîn care sunt procesate datele intern – moduri ce constitue formatele logiceale memoriilor interne RAM. Primele memorii au folosit tehnologia Static Column RAM careefectua citirea unei coloane de memorie şi scrierea adresei pe linia deadresă a cipului, trimiţând apoi semnalul –CAS. Odată ce coloana a fostînregistrată , se poate trimite un nou set de adrese prin care se va indica olinie, activând apoi semnalul RAS; în tot acest timp semnalul CAS estemenţinut activ, pentru a indica faptul că acea coloană a rămas constantă . Tehnologia FPM (Fast Page Mode) foloseşte o variantă similară:controlerul de memorie trimite mai întâi o adresă de linie, apoi activeazăsemnalul RAS; cât timp semnalul RAS este activ, se trimite o adresă asemnalului CAS pentru a indica o anumită celulă. Dacă RAS este ţinutactiv, controlerul poate trimite una sau mai multe adrese urmate de unimpuls al semnalului CAS pentru a indica celule din cadrul aceleiaşi linii. În terminologia de adresare a memoriei, linia este numită pagină,iar cipurile care utilizează această tehnologie sunt numite page-modeRAM. PC-ul poate astfel accesa mai rapid celulele dintr-o pagină dememorie, asigurând un timp de acces între 25-30 ns. Pentru a accesa însăalte pagini, se vor schimba ambele adrese, ceea ce va genera întârzieri. O altă tehnologie utilizată este EDO (Extended Data Out) carelucrează cel mai bine în combinaţie cu o memorie cache. În esenţă, EDOeste o variantă a memoriei FPM care permite accesul repetat la biţii din
  • cadrul unei pagini de memorie, fără a genera întârzieri. Dacă DRAM sedescarcă după fiecare operaţie de citire şi necesită timp de reîncărcareînainte de a fi citită din nou, EDO păstrează datele până când primeşte unalt semnal, fapt realizat prin modificarea cuantei de timp alocate pentrusemnalul CAS. Linia de date mai rămâne activă un interval de timp dupăce linia CAS este dezactivată. Se elimină astfel timpul de aşteptare necesarpentru un ciclu separat de citire/scriere , deci se pot citi/scrie date la vitezacu care cipul poate să selecteze adresele . Pentru o rată de transfer dată, memoria EDO va fi cu 30 % mairapidă decât FPM . Pentru a câştiga mai multă viteză cu EDO, compania MicronTehnology a adăugat cipului EDO, circuite care să-l facă compatibil cumodul de transfer ‘burst’ folosit de microprocesoarele Pentium. Noul cipde memorie numit BEDO (Burst EDO DRAM) realizează toate operaţiilede citire şi scriere în serii de câte patru cicluri-numite burst-uri. Aceiaşitehnologie este regăsită şi sub numele de generic pipeline nibble modeDRAM, pentru că transferul datelor se realizează în serii de câte patrucicluri pe linia de asamblare (pipeline). Adresarea normală solicită cicluri alternante datorită multiplexării operaţiilor, iar cipurile de memorie nu pot opera simultan cu microprocesoarele. Pentru a accesa date la fiecare ciclu de ceas, s-a reproiectat interfaţa de bază astfel încât cipurile de memorie să poată opera sincron cu microprocesoarele, constituindu-se astfel memoriile SDRAM ( Synchronous DRAM ). Deşi schimbarea interfeţei cipului poate evita blocările sistemului,ea nu aduce nici o contribuţie la creşterea vitezei. Cipurile SDRAM suntrealizate cu stadii de operare multiple şi independente astfel încât cipulpoate să acceseze o nouă adresă înainte de terminarea procesării adreseiprecedente. Cipurile SDRAM au un timp de acces de 10 ns, fiind utilizabilepentru magistrale de memorie de 100 Mhz. Cipurile actuale au anumitelimite care reduc frecvenţa la aproape 66 Mhz; SDRAM-urile nu vor operala frecvenţe mai mari de 100 Mhz deoarece sloturile SIMM-urilor devinnesigure la frecvenţe mai înalte. Timpii de acces suportaţi de diversele tehnologii pentru starea deaşteptare zero la o frecvenţă dată a magistralei, sunt redaţi în tabelul
  • următor: Frecvenţa Burst magistalei FPM EDO SDRAM EDO de memorie 25 Mhz 70 ns 70 ns 70 ns 12 ns 33 Mhz 52 ns 70 ns 70 ns 15 ns 50 Mhz N/A 52 ns 70 ns 12 ns 66 Mhz N/A N/A 52 ns 10 ns Memoriile DDR (Double Data Rate) sunt realizate într-otehnologie SDRAM cu posibilitatea dublării frecvenţei de la 100 la 200Mhz, în timp ce DDR 2 sunt optime pentru pentru actualele PC-uri celucrează la o frecvenţă a magistralei de 400 Mhz. Memoriile EDRAM (Enhanced DRAM) fac DRAM-urilecompaniei Ramtron mai rapide, prin adăugarea unor blocuri mici dememorie cache statică pe fiecare cip. Cache-ul operează la viteză înaltă (înmod obişnuit 15 ns), astfel încât poate să acopere cererile de date alemicroprocesorului fără a adăuga stări de aşteptare generate de operaţia dereîmprospătare. Memoria CDRAM (Cached DRAM) realizată de Mitsubishiadaugă o memorie cache pe fiecare cip utilizând un model de tip asociativpe set; cipul iniţial de 4 MB avea încorporată o memorie cache de 2 K şifolosea două buffere de câte un cuvânt (16 biţi) pentru transferul dintrecache şi circuitele externe. Spre deosebire de EDRAM, CDRAM permiteatât cache-ului cât şi DRAM-ului principal să opereze independent una decealaltă. Cache-ul este suficient de rapid pentru a transfera date în modburst la o frecvenţă de 100 Mhz. Modelul RDRAM (Rambus DRAM) al firmei cu acelaşi numefoloseşte un cache RAM static de 2048 K cuplat la DRAM printr-omagistrală foarte largă, ce permite transferul unei pagini de memorie încache într-un singur ciclu. Cache-ul este destul de rapid, furnizând datelela un timp de acces de 10 ns. Rata de transfer poate ajunge la 800 Mb/secdublu faţă de SDRAM. Modelul Rambus cere o modificare radicală a
  • plăcii de bază pe care se instalează, soclurile purtând denumirea de RIMM(Rambus In line Memory Module). Deocamdată sunt utile pentru sistemecare includ integrare video. Capacităţile disponibile actual sunt de 64 MB, 128 MB şi 256MB/modul, dar există potenţial pentru crearea modulelor de 1 G şi 2 Gcare să funcţioneze pe magistrale ale sistemului de 200 Mhz. În locul unui bloc de memorie în care fiecare celulă este adresatăde numărul liniei şi coloanei, memoria MDRAM (Multibank DRAM)produsă de MoSys Incorporated desparte informaţia stocată într-un numărde bank-uri de memorie separate. În modelul MDRAM iniţial (4 MB), fiecare din cele 16 bank-uri dememorie păstra 256 K; bank-urile sunt legate printr-o magistrală centralăde date care accesează fiecare bank individual. Modelul permite unui bankde memorie să trimită sau să primească un volum de date şi printr-unsingur ciclu de ceas, să comute la un alt bank pentru a efectua transferulurmător. Deoarece fiecare bank de memorie dispune de o interfaţă de 32biţi care lucrează ca şi SDRAM, cipurile de MDRAM operează la vitezede transfer de până la 1 G/s. Problemele de acces la memorie apar cu precădere în sistemelevideo, la care memoria este folosită ca un buffer de cadre pentru imaginilede pe ecran înmagazinate sub formă digitală şi alocată pentru fiecareelement al imaginii. Întreg conţinutul buffer-ului este citit de 44 - 75 ori pesecundă. Între timp PC-ul poate încerca să scrie o nouă informaţie în bufferpentru ca aceasta să apară pe ecran. Cu memorii DRAM obişnuite, acesteoperaţii de citire şi scriere nu pot fi executate simultan, una trebuie să oaştepte pe cealaltă, timpul de aşteptare afectând în mod negativperformanţele video, viteza sistemului şi răbdarea utilizatorului; aşteptareapoate fi evitată cu un cip special de memorie care să aibă două căi pentruaccesul fiecărei locaţii. O astfel de memorie permite citirea şi scriereasimultană; cipurile de memorie video denumite VRAM ( Video RAM )permit citirea completă şi scrierea aleatoare la un port, în timp ce la celălaltport se permite doar citirea secvenţială care corespunde necesităţilor descanare ale unei imagini video. Un model VRAM cu două porturi este WRAM (Windows RAM) elaborat de compania Samsung, util la sistemele video proiectate să asiste o interfaţă grafică gen Windows. Cipul de bază WRAM păstrează 8 MB aranjaţi în plane de 32 biţi, fiecare plan fiind compus din 512 x 512
  • celule. Patru cipuri asigură memoria necesară pentru a afişa cu o rezoluţie de 1024 x 768, 1024 x 1024 în True Color pe 24 biţi. 2.4. Microprocesoare 2.4.1. Rol şi caracteristici Microprocesorul îndeplineşte funcţiile unităţii centrale deprelucrare UCP(în literatura de specialitate se regăseşte sub denumirea deCPU – Central Proccessing Unit). El este un circuit integrat programabilalcătuit din milioane de tranzistori. Microprocesorul decodifică instrucţiunile de program, solicităoperanzii, execută operaţii aritmetico-logice şi transmite altor componentedin sistem mesaje şi semnale de control, sincronizând întreaga funcţionarea calculatorului. Programele sunt introduse în memoria calculatorului sub formăbinară, reprezentând coduri de instrucţiuni. Un cod de instrucţiune semnifică configuraţia semnalelor de lapinii microprocesorului care declanşează în interiorul acestuia, execuţiaunei anumite operaţii. Fiecare instrucţiune are o semnificaţie pentrumicroprocesor. De exemplu, instrucţiunea codificată 0010110 comandăexecutarea unei operaţii de scădere. Alte instrucţiuni cer microprocesoruluisă adune, să înmulţească, să împartă, să deplaseze biţi, să facă operaţiunilogice – comparări, repetări, modificare de biţi sau doar să aştepte. Totalitatea instrucţiunilor pe care le înţelege un microprocesorreprezintă setul de instrucţiuni. Programele şi datele asociate lor se află în memoria RAM, iarpentru a fi executate sunt preluate instrucţiune cu instrucţiune demicroprocesor, rezultatele fiind plasate apoi tot în memoria RAM de undepot fi afişate ulterior. Aşa se explică intensul trafic de informaţii - adrese,date, instrucţiuni – dintre microprocesor şi memoria RAM, care sedesfăşoară pe magistralele corespunzătoare aflate pe placa de bază. Registrul este componenta de bază a microprocesorului. El estecapabil să memoreze temporar un şir de biţi. Numărul şi rolul acestorregistre a evoluat de la 8 regiştrii la PC 8086, la 128 de regiştrii la unPentium. Performanţele unui procesor sunt dependente direct de capacitatea
  • registrului care poate fi 8, 16, 32, 64 sau 128 de biţi. Procesoarele Intel8086 erau procesoare pe 8 biţi, Intel Pentium sunt procesoare pe 32 de biţiiar Intel Itanium este un procesor pe 64 de biţi. Capacitatea registrului secorelează cu mărimea cuvântului de memorie. O altă componentă a microprocesoarelor o reprezintă unitateaaritmetico – logică ce execută prelucrările aritmetice şi operaţiile logiceprin intermediul a două componente: o unitatea de calcul în numere întregi care este unitatea de execuţie propriu-zisă; o unitatea de calcul în virgulă mobilă (FPU – Floating Point Unit) care iniţial, era o unitate independentă ataşată la microprocesor, numită coprocesor matematic. Calculele în virgulă mobilă au reprezentat un câştig important subaspectul vitezei şi preciziei calculelor. Creşterea vitezei de prelucrare a microprocesorului se obţine şi prinexecutarea în paralel a unor instrucţiuni prin tehnica de superscalareposibilă prin includerea mai multor unităţi ALU în structuramicroprocesorului. Unitatea de comandă şi control decodifică şi execută instrucţiuni,gestionează cererile de acces la memorie, controlează şi sincronizeazăfuncţionarea tuturor componentelor din configuraţie pe principiulîntreruperilor. Logica de definire şi implementare a setului de instrucţiuni pecare-l recunoaşte şi-l poate executa un calculator, împarte micropro-cesoarele în două clase numite şi platforme: o microprocesoare CISC; o microprocesoare RISC CISC (Complet Instruction Set Computing), a fost standarduliniţial folosit pentru setul de instrucţiuni al micropocesoarelor. RISC (Reduced Instruction Set Computing) reprezintă osimplificare a structurii instrucţiunilor, o reducere a numărului lor etc ,înfavoarea creşterii vitezei de execuţie , repectiv al paralelismului execuţieisimultane. Setul standard de instrucţiuni a fost extins succesiv cu instrucţiunipentru aplicaţii multimedia care realizează optimizarea prelucrărilorgrafice 3D, a efectelor audio – video şi imaginilor în mişcare, prinextensiile de instrucţiuni MMX (la familia de procesoare Intel) şi 3Dnow!(la familia de procesoare AMD).
  • Unitatea de comandă şi control dispune de un circuit de ceas (numitceas intern) ce constă dintr-un generator de impulsuri construit dintr-uncristal de cuarţ, ce emite semnale electrice cu o frecvenţă care a evoluat dela 4,7 Mhz (la microprocesorul I8086) la peste 2 Ghz la actualele IntelPentium IV şi AMD Athlon (un megahertz echivalează cu 1.000.000impusuri de ceas generate într-o secundă). Pe baza acestor semnale numiteşi impulsuri de tact, sunt sincronizate toate activităţile UCP. Frecvenţaceasului intern este un parametru important, dar nu reprezintă viteza realăla care lucrează calculatorul. Memoria cache inclusă pe cipul microprocesorului (cache L1 –cache de nivel 1 ) optimizează traficul de date dintre memoria RAM şimicroprocesor. Caracteristicile unui microprocesor sunt următoarele: viteza de lucru; mărimea memoriei RAM adresate direct; setul de instrucţiuni. Viteza de lucru depinde la rândul ei, de următoarele elemente: - frecvenţa ceasului intern; - frecvenţa de lucru a plăcii de bază; - dimensiunea magistralelor; - capacitatea regiştrilor; - tehnologia de fabricaţie (care a trecut succesiv de la tehnologia pe 0.28 µ, la tehnologia pe 0.08 µ cu tensiuni de 2 V, fapt ce a permis creşterea numărului de tranzistori la 42 de milioane la Pentium IV). Placa de bază şi memoria RAM determină o reducere a vitezeireale de lucru a microprocesorului faţă de frecvenţa proiectată de lucru.Sistemele actuale utilizează un circuit sintetizor de frecvenţă cu care sestabileşte frecvenţa de lucru a plăcii de bază. Odată cu apariţia microprocesorului Pentium, s-a introdusconceptul de multiplicare a frecvenţei. Microprocesoarele care lucrează înacest sistem funcţionează la o frecvenţă de ceas de câteva ori mai maredecât frecvenţa plăcii de bază pe care sunt montate. Factorii demultiplicare a frecvenţei sunt: 1.5x, 2x, 2.5x, 3x, … De exemplu, un microprocesor cu frecvenţa de 200 MHz montat peo placă de bază ce are factorul de multiplicare 4x, poate atinge frecvenţade 200 x 4 = 800MHz. Chiar dacă pe microprocesor este indicată frecvenţa maximă la care
  • lucrează, el poate fi folosit la o frecvenţă superioară printr-un procedeude setare software numit overclocking. Performanţele de ansamblu ale unui microprocesor sunt apreciateprin intermediul unui indice sintetic denumit Icomp, introdus de IBM în1992. Prin acest indice se evaluează performanţele unui microprocesor peun banc de probă, un PC, care este pus să ruleze un set complex deaplicaţii din următoarele domenii: calcule economice numerice cu volummare de date, calcule inginereşti în virgulă mobilă, grafică 3D, aplicaţiiJava. Spre exemplu indicele Icomp pentru un Pentium III la 500 Mhz afost 1650, iar pentru un Pentium IV la 1 Ghz a fost 3280. 2.4.2. Microprocesoare Intel Pentium. Pentium IV şi Itanium Înfiinţată în 1968, a ajuns la o cifră de afaceri de peste 14 miliardedolari şi un profit anual de peste 7 miliarde dolari, având 15 fabrici,concernul Intel domină lumea microprocesoarelor. După seria de microprocesoare x86 (8086, 80286, 80386, 80486)în anul 1993 Intel lansează familia de procesoare Pentium, care s-asuccedat rapid în versiunile Pentium Pro, Pentium MMX, Pentium II după1997, Pentium III după 1999, iar acum Pentium IV domină piaţa. Prima generaţie de microprocesoare Pentium a păstrat compatibili-tatea cu microprocesoarele precedente, având posibilitatea de a executadouă instrucţiuni simultan, ceea ce îi conferă o tehnologie superscalarăcomună microprocesoarelor RISC. Arhitectura de bază (fig. 2.8) a microprocesorului Pentium includeurmătoarele componente: 1. Două unităţi de execuţie pentru operaţii cu numere întregi ( Uşi V) asimilate unor linii de asamblare (pipelines); unităţile lucrează ca unansamblu ce execută instrucţiunile microprocesorului, dar numai unitateaU poate executa setul complet de instrucţiuni. Pentru cele două unităţi deexecuţie se decodifică simultan două instrucţiuni, iar execuţia lor serealizează tot simultan, cu condiţia ca a doua instrucţiune să nu depindă derezultatul primei instrucţiuni. Ambele unităţi lucrează pe 32 de biţi. 2. Unitatea de virgulă mobilă - FPU (Floatting Point Unit)organizată tot sub forma unei linii de asamblare (pipeline) ce conţineunităţi pentru execuţia hardware a adunării, înmulţirii şi împărţirii.
  • 3. Memoria cache de nivel 1 (cache L1-Level 1) este divizată îndouă părţi: - 8 K pentru instrucţiuni (code cache); - 8 K pentru date (cache data). Circuitele de interfaţă integrate în cip, descompun programul ce seexecută în cuvinte de date şi cuvinte de cod pe care le depun în memoriilecache corespunzătoare; accesul simultan la cele două memorii cachepermite introducerea datelor prin interfaţa magistralei, concomitent cucitirile efectuate de unitatea de execuţie. Cele două memorii deşi sunt asociative în ambele sensuri, diferăprin modul de rescriere a informaţiilor ce le conţin: - în memoria cache pentru date, informaţiile pot fi modificate direct (rescrise) – “write back”; - în memoria cache pentru cod, informaţiile pot fi modificate numai după un acces suplimentar la memoria DRAM – “write through”. Fiecare memorie cache include un mecanism TLB (TranslateLookaside Buffer) care translatează adresa liniară în adresă fizică. Se poate instala şi o memorie cache secundară – cache L2 (deregula, 512 K) formată din cipuri SRAM pe placa de bază, având un timpde acces mai mic. Magistrala de adrese este de 32 de biţi ceea ce oferă un spaţiu de232 (4 G) memorie adresabilă. Magistrala externă de date este de 64 de biţi, ceea ce permitetransferul unui volum de date în/din microprocesor de două ori mai maredecât pe magistralele de 32 de biţi. Memoria cache pentru instrucţiuni 64 biţi Unitate de anticipare a TLB salturilor 256 biţi Buffer de decodificare anticipată Unitate de virgulă a instrucţiunilor Interfaţa mobilăcu magis- 32 biţi 32 biţi tralele Unitate U Unitate V aritmetică aritmetică întregi întregi
  • 4. Bufferul de decodificare anticipată a instrucţiunilor (Prefetch Buffer) Codul din memoria cache este testat pentru a sesiza din timpeventualele instrucţiuni de salt anterior încărcării acestora în unităţile deexecuţie; decodificarea instrucţiunilor se realizează deci anticipat, ulteriorele fiind transmise unităţilor de execuţie atunci când sunt solicitate. Transferul instrucţiunilor din memoria cache pentru cod cătreunităţile de execuţie se realizează printr-o magistrală de 256 biţi,dimensiunea mare a acesteia permiţând aducerea secvenţelor deinstrucţiuni cu o viteză mai mare decât capacitatea unităţilor de execuţie. 5. Unitatea de anticipare a salturilor BTB (Branch Target Buffer) Unitatea de anticipare a salturilor rezolvă organizarea liniei de liniede asamblarea potrivit căreia instrucţiunile sunt tratate într-o manieră strictsecvenţială, astfel că atunci când apar instrucţiuni de salt, să fie încărcatăpe linia de linie de asamblarea secvenţei de instrucţiuni corespunzătoaredestinaţiei saltulului. Prima generaţie de microprocesoare Pentium apărută în mai ’93,lucra la frecvenţa de 60 şi 66 Mhz (P54C).
  • A doua generaţie (martie ’94) necesită schimbarea plăcii de bază,având ca principale caracteristici: - frecvenţa iniţială de 90, 100 Mhz; ulterior lucra la 120, 133, 150, 166 şi 200 Mhz; - plăcile de bază lucrează la frecvenţa de 60, 66 Mhz; - include APIC – Advanced Programable Interrupt Controller (controler de întreruperi programabil avansat); - existenţa unei interfeţe pentru procesor dual care suportă multiprelucrarea simetrică SMP ( Symmetric MultiProcessing) solicitată de sistemele de operare OS/2 şi Windows NT. Pentium Pro disponibil din 1996 la frecvenţe de 150,166,180 şi200 Mhz a introdus: - trei pipelines pentru instrucţiuni interne; - cache–ul de date asociativ de 8 K are patru căi de transfer, iar cache–ul de cod de 8 K are două căi pentru instrucţiuni primare; - cache-ul L2 de 256 K, 512 K este integrat; - execuţia dinamică a instrucţiunilor prin mecanismele de branch prediction şi speculative execution, permite execuţia instrucţiu- nilor în orice ordine. A treia generaţie (P55C) disponibilă din ianuarie ’97 (socket 7 peplaca de bază) a încorporat tehnologia multimedia MMX (MultiMediaeXecution) în generaţia a doua, având ca noutăţi: - frecvenţa de 166, 200, 233 Mhz; - cache de cod de 16 K; - adăugarea a 57 de instrucţiuni pentru funcţii audio, video şi grafică; Unitatea MMX include aplicaţii multimedia şi comunicaţii careîncorporează SIMD (Single Instruction Multiple Data), tehnică ce permiteunei instrucţiuni să execute anumite funcţii pe mai multe seturi de date. Pentium II (P6) - Pentium Pro Klamath lansat în mai 1997depăşeşte performanţele unui Pentium la 200 Mhz de circa 1,6-2 ori,lucrând la frecvenţe de 233, 266 şi 300 Mhz; noutăţi incluse: - cache L1 dispune de 16 K pentru cod şi 16 K pentru date; - cache L2 integrat de 512 K – 1 M;
  • - arhitectura DIB ( Dual Independent Bus) - magistrală duală independentă: una pentru cache L2 şi cealaltă pentru memoria internă. Pentium II (P6) – Pentium Pro Deschutes lucrează la 300,333Mhz, acceptând o arhitectură AGP (Accelerated Graphic Port) care permiteconectarea unui subsistem grafic la setul de cipuri, printr-o magistrală demare viteză ce degrevează magistrala PCI de transferul unui volum marede date. Magistrala PCI asigură o rată de transfer de 132 M/s iar magistralaAGP la 66 Mhz pe 32 de biţi are o rată de transfer de 533 M/s. Memoriavideo pentru AGP este alocată dinamic din memoria sistemului în funcţiede necesităţi, şi poate fi accesată rapid de controlerul grafic. CELERON şi MENDOCINO. Sub numele de cod Covington, afost microprocesorul Celeron, conceput pentru producţia de serie care săînlocuiască Pentium la categoria PC-urilor cu preţ sub 1000 $ (Basic PC). În principal, Celeron-ul păstrează nucleul de la Pentium II,renunţându-se la cache-ul L2 şi la carcasa de deviere a căldurii, ceea ce apermis producerea unui procesor mai simplu şi mai ieftin. Mecanismulutilizat este denumit SEPP (Single Edge Processor Package); pentruaerisire se foloseşte un ventilator care ocupă toată suprafaţa cipului, fiindplasat direct pe procesor. La fel ca şi Pentium II, Celeron este conceput pentru slot 1, fiindimplementat pe o placă de bază microATX (ceva mai mică decât plăcile debază ATX normale); pentru a păstra un preţ redus şi la placa de bază,micro ATX nu include facilităţi cum sunt: suport pentru procesor dual,gestionarea a mai mult de 256 M de RAM, suport pentru memorie ECC şicontrolul a mai mult de trei sloturi PCI . La scurt timp după lansarea microprocesorului Celeron încontinuarea liniei Covington, Intel a realizat microprocesorul produs subnumele de cod Mendocino care a reintegrat cache-ul L2. XEON un alt Pentium elaborat de Intel dispune de următoarelecaracteristici: - ca şi Pentium II Xeon are memorie cache L2 de la 512 K la 2M - două cipset–uri cu suport multiprocesor, ceea ce oferă posibili- tatea utilizării mai eficiente pentru servere şi staţii de lucru echipate cu până la patru procesoare;
  • - frecvenţa de tact de 400 Mhz în cazul cache–lui L2 de 512 KB şi 1 MB, respectiv 450 Mhz pentru un cache L2 de 2 M; - sporirea siguranţei prin adăugarea unor componente şi carac- teristici pentru administrare şi monitorizare: senzor termic pentru urmărirea temperaturii cipului; verificarea şi corectarea erorilor de date apărute pe parcursul transferului pe magistrale; suport complet pentru ca două procesoare să realizeze aceleaşi operaţii cu acceleaşi date, urmate de verificarea rezultatelor; magistrală de gestiune a sistemului pentru urmărirea activităţii procesorului, printr-o interfaţă pentru două noi componente de memorie ROM destinate partajării informaţiei cu software–ul şi hardware–ul de gestiune a sistemului; utilizează o nouă platformă numită arhitectura de memorie server extinsă care dispune de două moduri de adresare a memoriei pe 36 de biţi, o extensie a adresei de pagină pe 36 biţi şi o extensie a dimensiunii de pagină pe 36 biţi, ceea ce permite accesarea şi adresarea a până la 64 G de RAM. KATMAI continuă seria microprocesoarelor Pentium având unnume de cod care reprezintă numele extensiei setului de instrucţiuni alarhitecturii KNI (Katmai New Instruction); cele 70 de instrucţiuni noisusţin aplicaţiile multimedia, accelerând îndeosebi grafica şi imaginilevideo. Pentru a obţine mai multă performanţă prin intermediul acestorinstrucţiuni (viteza, calitatea imaginii), ca şi la MMX este necesar unsoftware capabil să exploateze efectiv instrucţiunile respective. Iniţial a fost proiectat să lucreze la o frecvenţă de tact de 450 şi 500Mhz, dar ulterior a atins o frecvenţă de 800 Mhz. Odată cu introducerea tehnologiei MMX, Intel a introdus SIMD(Single Instruction Multiple Data) cu rolul de a permite prelucrareasimultană a mai multor seturi de date printr-o singură instrucţiune - situaţiefrecvent întâlnită în aplicaţiile multimedia; MMX include însă doarinstrucţiuni în virgulă fixă care nu accelerează grafica 3D ce solicităprelucrări în virgulă mobilă. KNI extinde acest procedeu care devineSIMD-FP (Floating Point), prin includerea operaţiilor în virgulă mobilă; în
  • acest scop KNI dispune de un set de opt registre suplimentare indepen-dente a câte 128 de biţi, fiecare registru fiind capabil să prelucreze si-multan patru valori exprimate în virgulă mobilă simplă precizie (32 biţi x 4= 128 biţi). Dacă instrucţiunile MMX folosesc registrele de virgulă mobilă alecoprocesorului ceea ce nu permite utilizarea simultană a instrucţiunilor învirgulă mobilă, cu instrucţiuni MMX, Katmai lucrează cu registresuplimentare care nu afectează registrele coprocesorului. Windows 98 oferă posibilitatea exploatării noii tehnologiifurnizate de Katmai, în timp ce Windows 2000 suportă fără probleme noileinstrucţiuni. O altă caracteristică a arhitecturii Katmai o constituie MemoryStreaming prin intermediul căreia programul comunică în prealabilmicroprocesorului, datele preconizate a se încărca; există mai multeopţiuni ce rămân la latitudinea software-ului în a opta pentru încărcareadatelor în toate cache-urile, doar în cache-ul L2 sau în nici un cache. Dupăprelucrare, se poate alege între scrierea datelor în cache sau direct înmemoria internă. A doua generaţie a microprocesorului Katmai s-a dezvoltat subnumele de cod Coppermine, fiind realizat într-o nouă tehnologie defabricaţie a tranzistorilor (0,18 microni) spre deosebire de tehnologiaanterioară care utiliza structura de 0,25 microni. Această tehnologiepermite fabricarea de microprocesoare mai rapide care să poată depăşifrecvenţa de 500 Mhz, oferind totodată şi spaţiu suplimentar pentrucomponente adiţionale care vor putea fi astfel integrate pe cipulmicroprocesorului (Intel utilizează aceiaşi strategie ca la a doua generaţiede Celeron numită Mendocino). Un alt microprocesor elaborat de Intel este Tanner, procesor careutilizează tehnologia Katmai pentru work stations şi servere; în principal,este un Katmai dotat (ca şi Xeon) cu cache L2 în variantele 512 K, 1 M si2 M care în prima fază a lucrat la o frecvenţă de 500 Mhz. Mergând pe linia Coppermine, pentru servere şi work stations auapărut microprocesoarele Cascades care au inclus ca principalecaracteristici: KNI, cache L2 integrat, cache L3 în carcasa microproceso-rului şi o frecvenţă de peste 500 Mhz.
  • PentiumIVPentium IV cunoscut şi sub numele de cod Willamette, este cel mainou model al familiei de microprocesoare Intel pe 32 de biţi, care lucreazăla frecvenţe mai mari şi înregistrează performanţe superioare faţă demodelele precedente. Principalele noutăţi aduse de Pentium IV sunt: 1. Tehnologie hyper-pipeline (cu banda de asamblare în 20 deetape). Cu introducerea unei linii de asamblare în 20 de etape, Intel a reuşitsă facă procesorul să meargă la viteze foarte mari. În cazul uneiinstrucţiuni plasată pe o linie de asamblare în 10 etape, în timpul fiecăruiimpuls de ceas, o zecime este prelucrată şi este nevoie de 10 cicluri de ceaspentru a termina. Deci, unei benzi de asamblare de la Pentium IV îi trebuie20 de cicluri de ceas pentru a termina o instrucţiune, în fiecare etapăprelucrarea fiind destul de redusă ceea ce diminuează durata dintre douăimpulsuri de tact. Numărul total de cicluri necesare procesării uneiinstrucţiuni se numeşte timp de latenţă. O linie de asamblare mai lungăînseamnă o latenţă mai mare. 2. Cache cu urmărirea ordinii de execuţie a instrucţiunilor (TraceCache). Trace Cache-ul este un cache de instrucţiuni care încearcă săînregistreze instrucţiunile în ordinea lor de execuţie. Acest lucru simplificăprocesarea, asigurându-se că instrucţiunile sunt în ordinea corectă. 3. Motorul de execuţie rapidă. Operaţiile cu întregi sunt procesatede către unităţile de execuţie pentru întregi. În mod normal, o unitateprocesează o instrucţiune numai în partea crescătoare a impulsului de tact,dar Pentium IV poate procesa şi în partea descrescătoare a acestui impuls,reuşind astfel să dubleze viteza de lucru pentru anumite operaţii cu întregi. 4. Magistrala de sistem la 400 MHz are 64 căi de adresare şi faceposibilă o viteză de transfer de 3,2 G între procesor şi controlerul dememorie. Pentium III putea transfera doar 1,06 G la o frecvenţă de 133MHz. Pentium IV lucrează prin intermediul a două canale de transmisie cuRDRAM, la o viteză de 3,2 G pe secundă. 5. Execuţia dinamică avansată. Unitatea de execuţie rapidă asigurăun număr mai mare de instrucţiuni (126), dintre care unităţile de execuţiepot alege; acest lucru permite microprocesorului să evite aşteptările careapar atunci când o instrucţiune foloseşte datele furnizate de o altăinstrucţiune. Unitatea aduce şi o mai mare acurateţe în predicţia salturilor(branch prediction), rata de predicţie greşită fiind cu 33% mai mică.Acurateţea este posibilă datorită implementării unui buffer de 4 K ce
  • stochează mai multe detalii despre ramurile accesate anterior, dar şidatorită unui nou algoritm de predicţie. 6. Cache-ul de transfer este un cache de nivel 2 de 256 K cemăreşte fluxul de date de la cache-ul de nivel 2 către microprocesor. Acestcache transferă 32 B la fiecare impuls de tact, deci poate transmite 44,8 Gpe secundă (la Pentium III se puteau transmite 16 G pe secundă). 7. SSE2 înseamnă 76 de noi instrucţiuni SIMD, astfel încât existăîn total 144 de instrucţiuni pentru mărirea performanţei lucrului în virgulămobilă şi a aplicaţiilor multimedia. Setul de instrucţiuni este destinat atâtpentru întregi pe 128 biţi cât şi pentru numere în virgulă mobilă dublăprecizie, tot pe 128 biţi. Datorită noilor instrucţiuni programatorul are omobilitate mai mare deoarece acestea permit calculelor de tip SIMD să fieefectuate în virgulă mobilă cât şi pe întregi împachetaţi în registrele MMX. Prezentând o arhitectură cu totul nouă, Pentium IV este destinataplicaţiilor multimedia şi Internet, cum ar fi editare video, encodare şiîncărcare de materiale în format video pe Internet, encodare MP3 şiaplicaţii de vizualizare 3D. Pentru a rula astfel de programe, noua arhitectură a procesoruluiPentium IV (NetBurst) conţine o magistrală de date la 400 MHz, noitehnologii de realizare a memoriei cache şi a canalului de date, alături deun set îmbunătăţit de instrucţiuni interne şi un coprocesor matematicoptimizat pentru aplicaţii multimedia. Modificările de arhitectură care au dus la îmbunătăţireaperformanţelor obţinute în aplicaţiile de tip Internet (viteza superioară,canal de comunicaţie mai mare, set nou de instrucţiuni SSE2, dimensiuneredusă a memoriei cache, magistrala de date mărită) nu se dovedesc la felde benefice în cazul aplicaţiilor uzuale. Astfel de programe obişnuiesc sădepună mari cantităţi de date în memoria cache şi în plus, mărireamagistralei de memorie la 3,2 GB pe secundă nu este atât de semnificativăpentru aplicaţiile de birou, acestea accesând de foarte multe ori memoriacache şi nu memoria principală. Pentium IV a fost conceput pentru a suporta frecvenţe de ceasfoarte mari. În viitor, Intel se aşteaptă ca noua sa arhitectură să poatăparcurge drumul de la cei 1,5 GHz în prezent la nu mai puţin de 5 GHz înurmătorii patru ani. Datorită magistralei de date mai scurte, procesorul Athlon de laAMD (ca şi Pentium III) prezintă un grad mai scăzut de erori faţă dePentium IV în cazul aplicaţiilor ce necesită folosirea anumitor instrucţiuni
  • din memoria cache de nivel 2 sau din memoria principală. Erorile apar maifrecvent în cazul aplicaţiilor ce conţin instrucţiuni alternative, decât încazul aplicaţiilor multimedia. Pentium IV foloseşte memoria cache de nivel 2 pe 128 de octeţi,faţă de numai 64 de octeţi pe baza cărora este construită memoria cache aprocesorului Athlon. Chiar dacă memoria cache de nivel 2 a lui PentiumIV poate fi accesată de microarhitectura internă în câte 32 de octeţi, datelesunt citite şi scrise în memoria sistemului pe 128 de octeţi. Pentruaplicaţiile multimedia acest lucru este benefic deoarece aplicaţia poate citisau scrie succesiv 128 bytes de date. De cealaltă parte, în cazul aplicaţiilor ramificate, este foarte posibilsă se utilizeze doar un număr mic de octeţi dintr-o linie completă amemoriei cache, pentru ca apoi să se treacă la o altă locaţie. Astfel, seînregistrează o creştere a timpului de aşteptare între accesarea diferitelorlocaţii de memorie pentru a transporta 128 bytes. Itanium Itanium cunoscut sub numele de cod Merced, este primul din liniade procesoare pe 64 de biţi (IA-64 Intel Architecture) destinate pentrustaţii de lucru performante şi servere de întreprindere, de e-Business şiservere folosite în cunoscuta reţea Internet. Caracteristicile procesorului Itanium includ execuţia paralelă ainstrucţiunilor, adresabilitate mare a memoriei, detecţia şi corecţia erorilor,performanţa ridicată în lucrul cu virgula mobilă, unităţi de execuţiemultiple, lăţime mare de bandă, viteza magistralei de 2,1 G, cache L3 de 2şi 4 MB şi frecvenţe de 800 şi 733 MHz. Tehnologia pe 64 biţi măreşte considerabil viteza de procesare prinposibilitatea manipulării datelor pe 64 de biţi, faţă de 32 de biţi lasistemele Pentium şi Athlon. Arhitectura IA-64 se bazează pe conceptual EPIC (ExplicitlyParallel Instruction Computing) care îmbină resurse masive de procesare,cu compilatoare inteligente care fac execuţia paralelă a instrucţiunilorexplicită pentru procesor. EPIC permite procesoarelor Itanium să efectuezepână la 20 de operaţii simultan. Compatibilitatea cu aplicaţiile şi sistemelede operare IA-32 ajută la protejarea investiţiilor şi uşurează tranziţia laarhitectura pe 64 biţi. Deşi IA-64 este similară microprocesoarelor RISC în privinţa
  • competitivităţii în lucrul pe virgulă mobilă şi are aceleaşi limite deadresare, ea are trăsături avansate care permit rezolvarea încetineliimemoriei şi limitărilor codului. De asemenea, are mare putere derecuperare a erorilor. La ora actuală, procesoarele CISC (Intel, AMD, Cyrix) şi RISC(Compaq, HP, IBM, Sun, etc.) tind să devină tot mai complexe. PentiumIV, de exemplu are un pipeline cu 20 de stagii. Creşterea complexităţii pelângă avantajele accelerării unei părţi a programelor are şi dezavantajeprintre care limitarea la un prag de frecvenţe de lucru, creştereaconsumului, reducerea extensibilităţii. Scopul EPIC este să reducă dincomplexitatea procesorului prin optimizarea compilatoarelor. Al doilea obiectiv este paralelismul execuţiei care se face încompilator, fapt de importanţă majoră pentru performanţa unei aplicaţii.Unul din cele mai importante motive pentru care Itanium nu e acum pepiaţă este faptul că încă se lucrează la optimizarea compilatoarelor. O altă caracteristică a IA-64 este extensibilitatea. IA-64 are 128regiştrii generali şi 128 de regiştrii pentru operaţii în virgulă mobilă.Itanium are patru pipeline-uri pentru instrucţiuni generale şi două pentruvirgulă mobilă, dar viitoarele procesoare vor avea până la 8, 16, 32pipeline-uri. O arhitectură pe 64 de biţi aduce avantaje mai ales pentruaplicaţiile ce rulează pe servere, care pot folosi astfel mai mult decât ceipatru G la care e limitată arhitectura IA-32, adică 18 miliarde de G. Spaţiulde adrese virtual pentru un procesor IA-64 este de un milion de teraocteţi.De asemenea, faptul că într-un ciclu de tact, pe un singur pipeline seprelucrează de două ori mai multe date faţă de IA-32 aduce un avantaj deputere considerabil care se va simţi în cazul unui server dedicat calculelorlaborioase. Itanium are cache Level 1, 2 şi 3. Cache-ul L1 are tot 16 K pentruinstrucţiuni şi 16 K pentru date, asociativ pe patru căi, iar lăţimea liniei dedate este de 32 de biţi. Cache-ul L2 va fi de 96 K şi cu linia de 64 de biţi.Cache-ul L3 are valoarea maximă de 4 M şi se află pe carcasaprocesorului, nu în chip. Memoria maximă suportată este de 16 G iarfrecvenţa magistralei FSB (Front Side Bus) este de 100 MHz şi de 133Mhz, modul de transfer fiind DDR; astfel, rata de transfer va fi în jur de2,1 G/s. Itanium face pereche cu cipset-ul 460 GX, care suportă până lapatru procesoare şi 64 G RAM.
  • O gamă largă de sisteme de operare funcţionează în prezent pesisteme bazate pe procesorul Itanium, printre acestea numărându-seWindows XP pe 64 biţi, Linux IA-64, Project Monterey (AIX-5L), NovellModesto şi HP-UX. Windows-ul pe 64 de biţi se bazează pe Windows 2000; rulat peprocesoare Itanium, permite prelucrarea mai eficientă a aplicaţiilor cevehiculează mai multe date în memorie, iar procesorul le poate accesa mairapid. Astfel, se reduce timpul de încărcare al datelor în memoria virtualăsau timpul de căutare, citire şi scriere pe suporturile de memorie, făcând caaplicaţiile să se execute mai rapid. Itanium va oferi suport pentru Unix care nu exista la arhitecturilepe 32 de biţi actuale. Generaţia Pentium IV pe 32 de biţi este mai mult oplatformă Windows NT; deşi suportă SCO Unix şi Solaris pe 32 de biţiniciodată nu a penetrat piaţa utilizatorilor de Unix pe sistemele mari. Intel a început un program de promovare a arhitecturii IA-64 încădin 1998. A lansat detalii despre microarhitectura Itanium înainte deapariţia pe piaţă a procesorului, fapt fără precedent în istoriacalculatoarelor, pentru a permite programatorilor să scrie aplicaţii şicompilatoare pe 64 biţi şi pentru a încuraja dezvoltatorii Linux să adopteItanium. A distribuit mii de servere şi workstations şi a publicat informaţiitehnice şi unelte de dezvoltare. Microsoft şi Intel au pus la dispoziţia programatorilor kituri dedezvoltare de software (SDKs) şi de drivere (DDKs): astfel, a fost lansatăversiunea 5.0 a compilatoarelor Intel C++ şi Fortran pentru Windows, carepot crea executabile pe 64 de biţi. Itanium este mult mai dependent decalitatea compilatoarelor decât cipurile Intel anterioare. De exemplu, nuoptimizează automat instrucţiunile, lăsând asta pe seama compilatorului.Procesoarele x86 reordonează multe instrucţiuni automat, făcând scriereade compilatoare mai uşoară. De asemenea, codul rulat trebuie să fiecapabil să folosească un număr cât mai mare din unităţile de execuţieparalele. Alte microprocesoare pe 64 de biţi sunt: UltraSparc de la SunMicrosystems, Alpha de la Compaq, PA-RISC de la Hewlett- Packard şiSledgehammer de la AMD. La ora actuală există circa 6000 de procesoare Itanium carelucrează în sistemele a 15 producători, dar ele nu sunt identice, existândmai multe variante.
  • 2.4.3. Microprocesoare AMD AMD este concurentul firmei intern, aparut în celebra SunnyvaleCalifornia şi care s-a extins recent prin dechiderea unei filiale în Dresda. În!991 avea un decalaj de 6 ani în urma firmei Intel. AMD scoatea atunci pepiaţă primul său 386. În 1999 decalajul a fost eliminat. AMD prinmicroprocesorul Athlon concurează putenic microprocesorul Intel Merced. Athlon Procesorul AMD Athlon este primul membru al noi familii deprocesoare AMD (a 7-a generaţie) destinat pentru aplicaţiile care necesităo mare putere de procesare. Se integrează în sisteme: desktop, workstationşi server. Microprocesorul Athlon include multiple decodoare de instrucţiunix86, cache level 1 de 128 K, trei linii de calcul pentru întregi, trei linii decalcul al adresei, cea mai evoluată unitate de virgulă mobilă superscalară,cu tehnică out of order, trei căi ce suportă toate instrucţiunile MMX şi3Dnow!, unitate de control a instrucţiunilor cu 72 de intrări, o magistralăsistem de 200 Mhz, care poate fi dusă la 400 MHz. Unitatea FPU poaterealiza 2,4 Gigaflops în simplă precizie şi mai mult de 1 Gigaflops în dublăprecizie, la 600 MHz. Procesorul AMD Athlon e bazat pe o arhitectură x86 de a 7-ageneraţie care include o microarhitectură superscalară optimizată pentrufrecvenţe mari de ceas. Memoria cache, de 128 KB, e împărţită în 64 Kcache pentru instrucţiuni şi 64 K cache pentru date. Componenta BranchPrediction Table este bidirecţională şi conţine 2048 de intrări. Decodoare multiple de instrucţiuni Athlon include trei decodoarecomplete de instrucţiuni x86 care aduc instrucţiunile x86 în MacroOP-uricu lungime fixă. În loc să execute instrucţiuni x86 care au lungimivarabile, între 1 şi 15 octeţi, Athlon execută MacroOP-uri, cu lungime fixă,ceea ce menţine eficienţa codificării instrucţiunilor, rezultând un plus deviteză. Unitatea de control a instrucţiunilor Odată ce MacroOP-urilesunt decodificate, cel mult trei MacroOP pe ciclu sunt trimise cătreunitatea de control a instrucţiunilor (UCI). Aceasta este un buffer cu 72 deintrări care gestionează execuţia şi terminarea tuturor MacroOP-urilor,
  • redenumirea de regiştrii pentru operanzi şi care controlează orice excepţie.UCI transmite MacroOP-urile către planificatorul de execuţii multiple. Linii de execuţie Athlon conţine un planificator de MacroOP cu 18intrări pentru întregi sau generare de adrese şi o unitate de virgulă mobilă(FPU) sau planificator multimedia, cu 36 de intrări. Aceste planificatoaretransmit MacroOP către cele nouă linii independente de execuţie: treipentru calcule cu întregi, trei pentru calcule de adresă şi trei pentruexecuţia de instrucţiuni MMX, 3Dnow! şi x86, pentru virgulă mobilă. Athlon oferă cel mai avansat şi mai puternic motor de calcul învirgulă mobilă prezent pe un microprocesor x86. Acesta se bazează pe 3unităţi de virgulă mobilă cu tehnică out of order, fiecare cu funcţionare peun singur ciclu de ceas. Aceste trei unităţi (FMUL, FADD, FSTORE)execută toate instrucţiunile x87, MMX şi pe cele 3DNow! extinse.Utilizând o formatare a datelor şi tehnica cu o singură instrucţiune, maimulte date (SIMD), bazată pe tehnica MMX, Athlon poate furniza patrurezultate, simplă precizie pe 32 de biţi, pe un ciclu de ceas, rezultândperfoamanţa de 2,4 Gigaflops la 600 MHz. Branch Prediction, oferă o logică sofisticată pentru predicţiainstrucţiunilor alternative cu scopul de a reduce sau elimina întârzieriledatorate instrucţiunilor de salt. Athlon implementează tabela de predicţe a salturilor bidirecţională,cu 2048 de intrări. Tehnologia 3DNow! Athlon include tehnologia 3DNow! pentruaplicaţii multimedia 3D; tehnologia include setul original de instrucţiuni3DNow!, constituind primul set de instrucţiuni x86 ce foloseşte tehnologiaSIMD pentru operaţii în virgulă mobilă, destinat accelerării proceselor 3D.Athlon mai include în 24 de instrucţiuni noi cu următoarele funcţii: - 12 instrucţiuni care îmbunătăţesc calculele cu întregi folosite în aplicaţii de recunoaşterea vocii şi procesare video; - 7 instrucţiuni care accelerează traficul datelor pentru detalii grafice şi aplicaţii Internet; - 5 instrucţiuni pentru procesarea digitală a semnalului (DSP) care îmbunătăţesc performanţa aplicaţiilor de comunicare cum ar fi modemuri soft, MP3 şi procesarea Dolby Digital Sorround a sunetului. În dezvoltarea tehnologiei 3DNow!, AMD a păstrat setul deinstrucţiuni simplu, dar puternic. Planul AMD era de a furniza performanţaSIMD, păstrând uşurinţa implemntării pentru programatori. Setul relativ
  • restrâns de instrucţiuni 3DNow! extinse, permit producătorilor de soft săadopte cu uşurinţă această tehnologie. Arhitectura Cache de înaltă perfoamanţă include cache L1 de 128K, pe 64 biţi, Translation Lookaside Buffer pe mai multe niveluri, uncontroller cache L2 cu interfaţă pe 72 de biţi, 64 pentru date şi 8 biţi ECC,ceea ce permite conectarea a 8M de SRAM. De asemenea, Athlon includesuport pentru arhitecturile cu 512 K cache, mai puţin costisitoare. Memoria cache L1 a procesorului cuprinde opt bancuri pentru asusţine accesul multiplu. Cache-ul de instrucţiuni suportă pre-decodificarea datelor pentru a susţine decodoarele multiple de instrucţiuni.Structura TLB minimizează întârzierile în accesarea memoriei. Controller-ul de cache L2 funcţionează la o frecvenţă programabi-lă, pentru compatibilitatea cu diversele standarde pentru SRAM, inclusivDDR. Interfaţa Bus cu sistemul, la 200 MHz, fiind cea mai rapidă de peplatformele x86, foloseşte tehnologia Digital Alpha EV6 pentru a creştesimţitor performanţa. Interfaţa Bus prezintă trăsături ca: sincronizare cusursa pentru operaţiuni de 200 MHz-400 MHz, transfer burst pe 64 bytes,protecţie ECC pe 8 biţi pentru date şi instrucţiuni, semnale de tensiunimici, pentru plăci de bază de cost redus, abilitatea de a adresa mai mult de8 terabytes de memorie. Interfaţa Bus implementată pe Athlon e capabilă să asigure o vitezăde transfer maximă de 1,6 G pe secundă, de două ori cât cea a generaţieianterioare de procesoare. Deşi funcţionează la 200 MHz, interfaţa Buspoate fi configurată să funcţioneze la 400 MHz. Athlon se montează pe slotul A, fapt ce aduce avantajul unui costredus şi compatibilitatea cu Slot 1 şi deci cu sloturile, sursele de alimentareşi coolerele existente. Microarhitectura procesorului AMD Athlon, de a 7-a generaţie,precum şi magistrala sa performantă, îi permite să atingă performanţeneatinse de un procesor x86, asigurând cea mai înaltă performanţă încalculele cu întregi, în virgulă mobilă şi în multimedia. Duron Cel mai nou membru al familiei procesoarelor AMD, Duron estedestinat pieţei de PC-uri ce necesită performanţe ridicate la un preţaccesibil. Duron este conceput şi realizat cu gândul la viitor, furnizândflexibilitatea necesară generaţiilor următoare de aplicaţii şi nevoilor
  • crescute de putere de calcul. Se poate spune că odată cu apariţiaprocesoarelor AMD Duron, performanţa superioară şi puterea de calculridicată a devenit mai accesibilă. Rezultatele obţinute arată că AMDDuron este cu până la 25 la sută mai performant decât un procesor IntelCeleron la aceeaşi viteză de ceas. Caracteristicile tehnice ale acestuimicroprocesor sunt în principal: • Viteza ridicată a magistralei: Duron beneficiază de front sidebus (FSB) la 200 MHz, oferind o lăţime de bandă de trei ori mai maredecât procesoarele Intel Celeron (66 MHz): 192 K de cache pe chip,permitând performanţe superioare în multe tipuri de aplicaţii, cum ar fipachete business, editare de imagini, etc. • FPU (Floating Point Unit) superscalar cu tehnologie3DNow!: AMD Duron oferă trei pipeline-uri în virgulă mobilă.Tehnologia 3DNow! ajută la îmbunătăţirea considerabilă a performanţei înspecial în aplicaţii grafice. Thunderbird Este numele celei de-a doua generaţii de procesoare AMD Athlon.Thunderbird este construit în tehnologie aluminiu/cupru 0.18 microni şibeneficiază de o arhitectură îmbunătăţită. Cea mai semnificativă diferenţă faţă de generaţia anterioară deprocesoare Athlon constă în faptul că la noile procesoare Thunderbird,memoria cache level 2 se află chiar în chipul procesorului. Acest lucrucontribuie la creşterea performanţelor prin mărirea considerabilă atât afrecvenţei cache L2 cât şi a lăţimii magistralei interne de date cuprocesorul. Noua tehnologie de fabricaţie permite construcţia procesoarelorThunderbird, atât în formatul procesoarelor Athlon tradiţional (Slot A), câtşi în noul format Socket A al procesoarelor AMD Duron.Iată cîteva din caracteristicile care au impus acest microprocesor: • 256 Cache L2: Memoria cache L2 a procesoarelor Thunderbirdeste integrată pe acelaşi chip cu procesorul propriu-zis. Rezultatul este căatât procesorul, cât şi memoria cache L2 pot rula la aceeaşi frecvenţă deceas. Astfel, timpul de aşteptare necesar procesorului pentru a primi datede la memoria cache L2 este redus la zero. • Performanţă îmbunătăţită: noua arhitectură Thunderbirdpermite creşterea frecvenţei memoriei cache de nivel 2, cât şi creşterea
  • lăţimii magistralei interne de date cu procesorul, ceea ce duce laperformanţe îmbunătăţite. • 37 milioane de tranzistori: faţă de 22 milioane (generaţiaanterioară de procesoare Athlon). • Suportat de plăcile de bază Athlon şi Duron: ProcesoareleThunderbird sunt suportate de cipset-urile existente pentru procesoareleAthlon şi Duron: AMD 750, AMD 760, VIA Apollo KX133 şi VIA . Viitorul anunţă performanţe spectaculoase în arhitecturamicroprocesoarelor care vor fi realizate într-o nou variantă constructivăavînd la bază noile descoperiri şi aplicaţii ale nanotehnologiei. 2.5. Memoria externă Memoria externă are rolul de a păstra informaţiile (programe şidate) pe o durată nedeterminată. Pentru orice calculator, memoria externăconstituie o completare şi o extindere a memoriei interne, prezentânddouă particularităţi deosebite faţă de memoria internă: - este nelimitată ca volum; - este nevolatilă, informaţiile rămân stocate pe o durată nedeterminată.La calculatoarele personale memoria externă este constituită din disculflexibil, discul fix, discuri optice, CD-ROM-ul şi DVD-ul, casetamagnetică şi altele. Oricare ar fi dispozitivul prin care se materializează memoria externă, el cuprinde următoarele componente: 1. mediul de memorare, reprezentat de suportul fizic propriu-zis pecare se stochează datele: floppy-disc (FD), hard-disc (HD), compact-disc(CD), etc. 2. unitatea fizică de memorare, constituită din mecanismul deantrenare şi acces la mediul de memorare: unitatea de floppy-disc (FDD),unitatea de hard-disc (HDD), unitatea de compact-disc, etc. 3. interfaţa, materializată prin componentele care să permităconectarea la PC a unităţilor fizice de memorare; 4. programele capabile să controleze transferul bidirecţional desemnale dintre unitatea fizică de memorare şi celelalte componente ale
  • PC-ului; programele se regăsesc sub numele de drivere localizate în BIOS. 2.5.1. Floppy-discul Discul flexibil reprezintă suportul de memorie externă întâlnit latoate calculatoarele personale. El este confecţionat dintr-o folie de plasticflexibil acoperită cu un strat de material feromagnetic şi introdus într-unsuport de protecţie. În prezent la calculatoarele personale cel mai utilizat este floppydiscul cu diametrul de 3,5 inches având o capacitate de 1,44 MB(fig.2.9.). Informaţiile sunt înregistrate fizic în piste şi sectoare. Pistele suntcercuri concentrice dispuse pe suprafaţa discului, de regulă în număr de80. Sectoarele sunt segmente de pistă în număr de 18 sectoare/pistă la FDde 1,44 MB. Un sector are 512 bytes. Sistemul de operare utilizează pentru transfer ca unitatea de alocareclusterul care în cazul FDD are exact un sector de 512 bytes. Unitatea de floppy-disc (FDD) îndeplineşte următoarele funcţii: - imprimă o viteză de rotaţie constantă de 360 rotaţii pe minut FD- ului introdus în unitate, moment în care FD-ul este operaţional; - deplasează capetele de citire/scriere pe pistele corespunzătoare adreselor solicitate, transmise prin intermediul interfeţei. - dezactivează rotirea FD-ului atunci când este apăsat butonul de scoatere a mediului de memorare din unitate. pentru formatare de 1,44 Mb 1 1 2 2 3 3 4 5 4 6 5 a) b) Fig. 2.9. Floppy discul 3,5 inches 1 - fantă de protecţie fizică; 2 - fantă de fixare şi antrenare;
  • 3 - discul propriu-zis; 4 - fanta pentru scriere/citire; 5 - suport de protecţie (plic sau casetă). Rata de transfer la FD-ul de 1,44 MB este de 500 KB/s. Fiecare pistăeste identificată unic printr-o adresă fizică iar sectoarele au un prefix ceserveşte la identificarea acestora. Aceste elemente permit accesul direct ladatele stocate pe floppy disc. Fiecare sector are la sfârşitul său un sufix, oinformaţie utilizată la verificarea corectitudinii transpunerii datelor pefloppy. Pentru a putea fi folosite, floppy discurile se formatează, procedurăcare se realizează sub controlul sistemului de operare şi care are ca rezultatverificarea integrităţii fizice a pistelor şi respectiv a sectoarelor şi creeareaadreselor fizice despre care am amintit. Portul adaptor de FDD admite conectarea a două FDD de 3,5 “ cepot fi montate şi în cascadă - daisy chain, (fig. 2.10.).FDD-ele dispun de blocuri selectoare ce se configurează pentru aselecta numărul unităţii. Controlerul FDD-ului are două funcţii principale:- conversia comenzilor generate de BIOS, în semnale ce controleazăFDD;- conversia semnalelor generate de capetele de citire/scriere, într-o formăînţeleasă de celelalte componente ale PC-ului. Magistrală Adaptor pentru sistem FDD 0 1 Fig. 2.10. Legătura pentru două FDD
  • 2.5.2. Hard-discul Hard disc-ul stochează fişierele şi extinde capacitatea RAM a PC-ului cu memoria virtuală. El lucrează acum la capacităţi de ordinulgigabytes. Hard disc-urile diferă prin tehnologie de fabricare, interfaţă,viteză şi capacitate de stocare a datelor - toate aceste elemente fiindinterdependente. Mediul de memorare al hard disc-ului este alcătuit dintr-o colecţiede platane circulare, fiecare având două feţe pentru stocarea informaţiilor.Mulţimea pistelor care au aceeaşi distanţă faţă de centru (ax) formează uncilindru (fig. 2.11.) . Un cilindru poate fi imaginat ca o stivă verticală depiste. Unitatea de hard disc are câte un cap de citire/scriere pentru fiecarefaţă a platanelor; toate capetele sunt montate pe un mecanism special careasigură deplasarea lor pe orizontală. Capetele sunt deplasate înainte şiînapoi simultan pe suprafeţele platanelor; ele nu se pot deplasaindependent unul de celălalt deoarece sunt montate pe acelaşi suport. Unitatea de hard disc are viteză de funcţionare de cel puţin zece orimai mare decât cea a unei unităţi de floppy disc (3600 RPM), daractualmente viteza de rotaţie este de 7200 RPM, 10000 RPM şi chiar15000 RPM (fig.2.12.). Pista 0,1,2,….,k platane cilindrul 0 cilindrul Fig. 2.11. Alcătuirea fizică a unui hard disc
  • • carcasă. Fig. 2.12. Componentele HDD Componentele de bază ale unei unităţi de hard disc tipic sunturmătoarele: • platanele (disc platters) – mediul de memorare; • capetele de citire/scriere (read/write heads); • mecanismul de poziţionare capete (head actuator); • motorul de rotaţie platane (spindle motor); • circuitul electronic de comandă şi control a unităţii; • cabluri şi conectori; • elemente de configurare (strapuri, micro-comutatoare); Platanele, motorul de rotaţie, capetele şi mecanismul de poziţionarecapete sunt închise într-o carcasă etanşă numită Ansamblul Capete-Disc(Head Disc Assembly) tratată ca o componentă unitară. Diferitele tipuri de interfeţe limitează viteza cu care sunt transmiseinformaţiile între HDD şi PC şi prezintă diferite niveluri de performanţă înfuncţionare. Deşi utilizatorii se concentrează mai ales asupra timpuluimediu de acces declarat de producător (timpul necesar capetelor decitire/scriere pentru a fi poziţionate de la o pistă la alta), rata de transferdintre HDD şi PC este mult mai importantă deoarece unităţile cheltuiescmai mult timp pentru scrierea sau citirea informaţiilor decât pentrumişcarea capetelor. Viteza cu care este încărcat un fişier conţinând un
  • program sau date este influenţată cel mai mult de rata de transfer a datelorcare la rândul ei, depinde şi de interfaţa folosită. De-a lungul anilor s-au folosit mai multe tipuri de interfeţe de harddisc: ST-506/412, ESDI, IDE, SCSI; dintre acestea, numai ST-506/412 şiESDI se pot numi intefeţe dintre unitate şi controler, SCSI şi IDE fiind maimult interfeţe la nivel de sistem. IDE (Integrated Drive Electonics) este un termen general aplicattuturor HDD-erelor care au un controller integrat în unitate; ansambluformat din combinaţia unitate/controller este conectat la unul din porturilede pe magistrala plăcii de bază. Comitetul de standarde internaţionaleANSI a elaborat pentru interfaţa IDE standardele CAM ATA (CommonAcces Method Advaced Technology Attachment -specificaţia ATA-1),ATA-2 (numită EIDE – Enhanced IDE) şi ATA-3 care definesc semnaleleconectorului cu 40 de pini. ATA îşi construieşte sistemul de adresare pe baza modelului unuiHDD. Blocurile de date au atribuite adrese bazate pe o schemă formatădin: capete, piste şi sectoare. Standardul ATA permite adresarea a 16 capete diferite pe suprafaţadiscului, fiecare din ele având până la 65.536 piste răspândite pe aceastăsuprafaţă. Fiecare pistă conţine până la 255 sectoare de 512 bytes fiecare.Făcând înmulţirile, rezultă că limita de adresare a ATA poate fi de136.902.082.560 bytes sau 127,5 G. ATA suportă două clase largi de transfer: - PIO (Programmable Input Output); - DMA (Direct Memory Access).Diferenţa între PIO şi DMA priveşte modul în care folosesc resurselePC-ului: în timp ce prin modurile PIO, microprocesorul controlează directfiecare byte ce trece prin interfaţă şi scrie direct valorile din regiştri decontrol ale interfeţei, transferurile DMA presupun evitareamicroprocesorului şi mutarea datelor direct în memorie, introducând şi unanumit grad de procesare paralelă. Transferurile DMA operează în modul burst, ceea ce presupune căse va selecta cuvântul de început şi de sfârşit al transferului, urmate detransferul întregului bloc de date. Performanţele actuale ale dispozitivelorATA (Ultra ATA/Ultra DMA) asigură o rată de transfer de 33 M/s, 66 M/sşi 100 M/s. SCSI (Small Computer System Interface) nu este o interfaţă dedisc, ci o interfaţă la nivel de sistem. SCSI nu este un tip de controller, ci o
  • magistrală care acceptă până la 8 sau 16 echipamente. Unul dintre ele(adaptorul gazdă) funcţionează ca o poartă între magistrala SCSI şimagistrala sistemului, celelalte şapte pot fi echipamente periferice: hard-discuri, unităţi de casetă magnetică, unităţi CD-ROM, DVD ş.a. Majoritatea sistemelor pot accepta până la patru adaptoare SCSI lasistemul gazdă, deci un total de 28/60 de echipamente. Unele implementăriSCSI mai recente permit ataşarea a 31 dispozitive pe fiecare magistrală.Standardul SCSI defineşte parametrii fizici şi electrici ai unei magistraleparalele de I/O folosită pentru legarea calculatoarelor şi echipamentelorperiferice. Standardul acceptă echipamente periferice cum sunt unităţile dedisc, de bandă magnetică şi CD-ROM. Primul standard SCSI definit de ANSI datează din 1986. SCSI-2conţine şi definiţii suplimentare referitoare la comenzi pentru accesul launităţi CD-ROM (posibilităţi de redare a sunetelor), unităţi de casetămagnetică, unităţi inscriptibile, unităţi optice şi alte periferice; în afară deacestea, s-a obţinut şi o viteză mai mare (numită FAST SCSI-2). O altăcaracteristică a standardului SCSI-2 este posibilitatea de a aşeza comenzileîntr-o coadă de aşteptare, ceea ce permite unui periferic să accepte maimulte comenzi şi să le execute în ordinea cea mai eficientă (caracteristicaeste utilă pentru sistemele de operare multitasking care pot trimite pemagistrala SCSI mai multe cereri în acelaşi timp). Una dintre opţiunileSCSI-2 se referă la un mod de transfer sincron rapid, având rata de transferde două ori mai mare decât cea standard; el poate fi combinat opţional cuun mod de transfer numit Wide SCSI pe 16 biţi. În SCSI-2 este prevăzut şimodul de transfer Wide SCSI pe 32 de biţi. Standardul SCSI-3 a adus anumite îmbunătăţiri, una dintre acesteafiind modul FAST 20 (Ultra SCSI ), prin care s-a mărit viteza de patru ori,ceea ce asigură o rată de transfer de 20 M/s pentru o magistrală SCSIstandard şi de 40 M/s pentru o magistrală Wide SCSI. Implementare Dimensiune Rata de Număr Observaţii SCSI magistrală transfer de unităţi (biţi) (M/s) suportate SCSI-1 8 5 8 Asincron SCSI-2 8 10 8 Fast SCSI-2 16 20 8 Fast+Wide SCSI-2 32 40 8 Fast+Wide
  • SCSI-3 8 10 8 Fast SCSI-3 16 20 16 Fast+Wide SCSI-3 32 40 32 Fast+Wide SCSI-3 32 80 16 Wide+Ultra 2 SCSI-3 32 160 16 Ultra Canale SCSI pe bază de fibră optică este o denumire folosităpentru interfaţa serială ce foloseşte un canal fizic pe fibră optică şiprotocolul caracteristic cu un set de comenzi specifice. Poate realiza untransfer de 200M/s, având o capacitate de extindere de până la 126 deperiferice situate la o distanţă de cel mult 10 km. Structura tabelei de alocare a fişierelor (FAT-File AllocationTable) pe disc, impune anumite restricţii de capacitate adresabilă a hard-discurilor; astfel, structura fat pe 16 biţi folosită de prima versiuneWindows 95, impunea o limită de 2 G, dimensiunea maximă a unui clusterfiind de 64 de sectoare. Trecând la FAT pe 32 de biţi, Windows 98 şi 2000pot trata partiţii de hard disc de până la 2 G. Capacitate partiţie hard-disc Dimensiunea clusterului 260 M 512 B 8G 8K 32 G 16 K 2T 32 K
  • 2.5.3. Discuri magneto-optice Discurile magneto-optice şi-au găsit aplicabilitatea în special înrealizarea arhivelor de date sau copii ale datelor de pe HD-uri. Unitatea de disc magneto-optic se numeşte Zip-drive. FirmeleIomega şi Maxtor domină piaţa acestor echipamente. Tehnologia magneto-optică utilizează un laser optic pentru aextinde posibilităţile unui sistem de memorare magnetic convenţional. Într-un sistem magneto-optic, mediul de memorare este un materialmagnetic diferit de cel folosit la FD şi HD; partea optică asistă mecanismulmagnetic pentru a-i face percepţia mai rafinată. Înaintea scrierii datelor peun disc magneto-optic (MO), o undă laser este îndreptată pe locul undemecanismul magnetic va scrie date, pregătind astfel mediul de memorarepentru a-l face inscriptibil. Citirea discurilor MO se realizează printr-unprocedeu pur optic: unda laser citeşte datele înregistrate magnetic pe disc. Combinaţia dintre tehnologia magnetică şi cea optică oferădiscurilor magnetice posibilitatea de a memora date la o densitate ridicată,fapt ce se explică prin câmpurile magnetice care se risipesc odată cumărirea distanţei dintre mediul de memorare şi capetele de citire/scriere, întimp ce razele laser se focalizează pe suprafaţa mediului de memorare (fig.2.13.). Toate discurile MO sunt protejate de un material invulnerabil lafactorii externi, forma de prezentare fiind aceea de cartuş (cartridge).Densitatea de memorare este foarte ridicată, oferind unui platan al disculuio capacitate mare de memorare. Fig. 2.13. Diferenţa dintre câmpul magnetic şi razele laser
  • Discurile MO includ două tipuri de dimensiuni (5.25” şi 3.5”) şiseamănă cu FD-urile de 3.5” în exterior, dar apar mai groase. În fig.2.14.este ilustrat un disc MO de 5,25”. Fig. 2.14. Disc MO de 5,25” standard ISO Spre deosebire de HD-uri care memorează datele în pisteconcentrice şi cilindrii, discurile MO utilizează o pistă continuă în spiralăcare îmbunătăţeşte transferul datelor deoarece capetele de citire/scriere nutrebuie să se deplaseze între piste pe durata transferului (considerentul esteutil numai pentru datele memorate secvenţial). Standardele ISO prevăd capacităţi multiple, fiecare bazată pe vitezade citire/scriere şi densitatea de memorare; la fiecare viteză există douăcapacităţi ce depind de aranjarea discurilor în sectoare (1024 B, 512 B).Astfel, cea mai mare capacitate a unui disc MO este de 2.6 G (1.3 G pe ofaţă), cu sectoare de 1024 B, în timp ce discurile de 2.3 G au sectoare de512 bytes. Câteva modele de discuri MO de 5.25 inches sunt redate în tabelulde pe pagina următoare: Capacitatea de bază a unui disc MO de 3.5 inches este de 128 M cu512 B/sector, 25 sectoare/pistă şi 10000 piste/disc (este folosită o singurăfaţă a discului), dar există şi modele de 230 M, numărul pistelor pe discfiind de 17900, fiecare pistă având un număr de 25 de sectoare pe o pistă. Unele firme producătoare includ alături de standardele ISO şi
  • propriile forme de stocare. De exemplu, discul MO Tahiti produs deMaxtor măreşte capacitatea de 650 M ISO printr-un format special şi ometodă proprie de stocare a datelor, capacitatea atinsă fiind de 1 G.Capacitate Viteză Mărime Standard sector 2.6 G 4x 1024 bytes ISO/IEC 14517 2.3 G 4x 512 bytes ISO/IEC 14517 2.0 G 3x 1024 bytes ISO/IEC 13842 1.7 G 3x 512 bytes ISO/IEC 13842 1.3 G 2x 1024 bytes ISO/IEC 13549 1.2 G 2x 512 bytes ISO/IEC 13549 652 M 1x 1024 bytes ISO/IEC 10089 594 M 1x 512 bytes ISO/IEC 10089 Comparativ cu HDD-urile, unităţile de discuri MO au undezavantaj din punct de vedere al performanţei, deoarece fiecare operaţiede scriere necesită trei treceri prin capul de citire/scriere: la prima trecere se şterge discul prin alinierea tuturor domeniilor magnetice în aceeaşi direcţie; la a doua trecere se înscriu datele; la a treia trecere verifică dacă modificările au fost efectuate şi dacă datele au fost memorate fără erori. Unele unităţi folosesc tehnologia cu unică trecere (care de fapt,presupune două treceri: una pentru o operaţie combinată de ştergere şiscriere, iar a doua pentru verificare), purtând denumirea de tehnologieDirect Over Write. Majoritatea unităţilor de discuri MO de 3.5 inches operează laturaţia de 3600 RPM, având rata de transfer în mod burst de 5 M/s. 2.5.4. Compact discuri Compact discul constituie un alt suport de memorie externă cu caracteristici superioare faţă de discurile flexibile. CD-ROM-ul (Compact Disc Read Only Memory) reprezintă suportul de memorie în plină ascensiune datorită facilităţilor deosebite pe care le prezintă, atât în ce priveşte tehnologia avansată de fabricaţie, cât şi în ce priveşte modul de
  • organizare şi de accesare a informaţiilor. Stocarea şi accesarea datelor pe CD-ROM-uri, se realizează prin mijloace optice cu o viteză mult mai rapidă, care reduc numărul de componente mecanice şi măresc fiabilitatea suportului. De aici şi denumirea lor de discuri optice. Preocupările în acest domeniu se remarcă îndeosebi după anul 1980, în urma unei înţelegeri între renumitele companii Philips şi Sony. Până la această dată fiecare dintre cele două companii realizase, după propriile concepţii şi tehnologii, anumite variante de CD-ROM-uri însă abia în anul 1982, ca urmare a înţelegerii stabilite, acestea au definitivat standardul actualelor CD-ROM-uri. Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt asemănătoare. Ele sunt identice ca suport, ca principiu de citire, şi ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de vedere al conţinutului informaţional şi al unităţilor hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-ROM introdus într-o unitate CD-audio, în mod sigur nu va putea fi citit şi va produce zgomote stridente fără nici o semnificaţie întrucât această unitate nu este prevăzută cu facilităţi de decodificare a informaţiei. Un CD-audio, introdus însă într-o unitate de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme. Principalele caracteristici ale CD-ROM sunt: - capacitatea de stocare; - timpul de acces; - rata de transfer; - dimensiunea buffer-ului; - interfaţa. Capacitatea de stocare la un CD este de 682 M, organizaţi în 99 piste cu cel puţin 300 sectoare/pistă. Timpul de acces este mai mare ca la HD, fiind cuprins între 400ms. şi 800 ms., în timp ce la hard disc-uri timpul de acces se situează sub20 milisecunde. La unităţile CD cu viteze de lucru de peste 12X sefoloseşte tehnica de acces CAV (similară cu cea utilizată la hard-discuri),astfel că viteza de rotire rămâne constantă iar timpul de acces creşte. Rata de transfer se referă la cantitatea de informaţie ce se transferă într-o secundă şi poate fi cuprinsă între 150 K/s (la primele tipuri de unităţi de CD-uri) şi peste 7800 K/s. Rata de transfer depinde, în primul rând de timpul de acces şi de viteza de lucru a unităţii CD. Viteza de lucru reprezintă un parametru care influenţează directrata de transfer şi timpul de acces şi se stabileşte în raport cu primul tip de
  • unitate CD numit single-speed (1X), care lucra cu un transfer de 150KB/secundă. Faţă de acesta s-au dezvoltat apoi celelalte variante din ce înce mai performante, la viteze de 2xSpeed, de 4xSpeed, de 8xSpeedş.a.m.d. ajungându-se în prezent până la 48x şi 52x, pentru care rata detransfer este de 7200 K/s, 7800 K/s respectiv. Cele mai multe unităţi de CD sunt livrate cu chipuri de memorietemporară de 256 K (buffer) sau câţiva mega, ceea ce permite o rată detransfer mai mare. Există trei tipuri de interfeţe (IDE/ATAPI, SCSI şi particulare), IDE oferind cel mai bun raport preţ/performanţă. Sistemele ce lucrează sub Windows includ toate driver-ele necesareunităţii CD-ROM, efectuând automat instalarea software-ului necesar.Windows recunoaşte automat majoritatea unităţilor CD-ROM IDE, iar cuadăugarea driver-elor specifice ASPI, majoritatea unităţilor CD-ROMSCSI. Totodată, Windows asigură o serie de facilităţi pentru CD-uri, ceamai importantă fiind funcţia Autoplay care permite ca la instalarea unuiCD în unitate, Windows să-l pornească automat, fără intervenţiautilizatorului. Totodată, aplicaţia CD Player permite audiţia CD-uriloraudio în timpul lucrului la calculator, dispunând de controalele graficeasemănătoare unei unităţi standard pentru CD-uri audio şi de funcţiiavansate găsite la unităţile audio cum ar fi audiţie aleatoare, ordineprogramabilă de audiţie şi capacitatea de a salva liste de audiţie. Compact discuri inscriptibile (CD-R) În configuraţia unui PC au apărut şi unităţile de inscripţionare aCD-urilor. Unitatea se numeşte CD-R adică CD-Recordable. Ea poatescrie o singură dată informaţiile pe CD, dar o poate face pe porţiuni,CD–ul umplându-se pe măsură ce se fac noi inscripţionări. Mediul de memorare al CD-urilor şi operarea unităţilor deinscripţionare, fac operaţia de înregistrare a CD-urilor mai complexă decâto copiere de fişiere într-un HD. Deoarece înregistrarea pe CD se realizează secvenţial, unitatea deinscripţionare primeşte şi scrie datele în fluxuri continue ce nu pot fiîntrerupte. O întrerupere a fluxului de date poate provoca erori deînregistrare. Mai mult, pentru a folosi capacitatea maximă de memorare aCD-ului, numărul de sesiuni în care este inscripţionat discul este bine să fielimitat, fiecare sesiune necesitând cel puţin 13 MB din capacitatea discului
  • pentru pistele început şi de sfârşit. Dacă sistemul nu poate trimite date către unitatea de inscripţionarea CD-ului suficient de rapid, rezultatul este o eroare denumită bufferunderrun, situaţie în care se va mări capacitatea buffer-ului (dacă software-ul o permite) sau se construieşte un CD virtual pe hard-disc care se vacopia ulterior pe CD. Este bine ca scrierea pe CD să fie singura aplicaţiecare rulează pe PC în acel moment, orice întrerupere a sesiunii de înscrierea CD-ului poate conduce la pierdere de timp, de sesiune sau a întreguluidisc. În funcţie de unitatea de CD-R şi de software-ul disponibil, existădouă moduri de scriere : a) crearea unui CD virtual pe hard-disc care se va copia apoi pe CDintegral; este modul cel mai uşor de inscripţionare atât pentru sistem cât şipentru CD, deoarece CD-ul virtual deja există sub forma unui fişier cuîntreaga structură de directori necesară pentru CD. Sistemul va trebui doarsă citească hard-disc-ul şi să trimită un flux de date către CD-R. b) crearea CD-ului direct pe unitate. Discurile utilizate în CD-R sunt diferite de CD-ROM-uri deoarecenecesită o suprafaţă înregistrabilă pe care raza laser să o modifice pentru ascrie datele; suprafaţa îmbracă forma unui strat suplimentar de vopsea. Deasemenea ele dispun de o spirală de formatare permanent ştanţată pefiecare disc. CD-R are un strat de bază protector din plastic policarbonattransparent, deasupra căruia există un strat reflector subţire cu rolul areflecta raza laser pentru a fi detectată de unitate. Între stratul reflector şiultimul strat, CD-R-ul are un strat special de vopsea fotoreactivă care îşischimbă reflectivitatea sub acţiunea unei raze laser foarte puternice. CD-ul înregistrează datele în blocuri logice; deşi pot aveadimensiuni de 512, 1024 sau 2048 de bytes, numai formatul cu 2048 debytes are o utilizare răspândită. La fel ca în cazul CD-ROM-urilor, viteza CD-R-ului este dată derata de transfer a datelor măsurată în multipli ai vitezei de bază (150 K/s).Primele CD-R-uri operau la o viteză de 1x, fiecare generaţie dublândviteza iniţială. CD-R-urile au două viteze, una pentru scriere şi una pentrucitire, viteza de scriere fiind în mod invariabil, egală sau mai mică decâtcea de citire. Factorii care determină rata de transfer a datelor sunt: vitezasursei de date (a hard disc-ului) fragmentarea datelor şi interfaţa dintresursă şi CD-R. Majoritatea CD-R-urilor dispun de buffere care să trateze problema
  • incetinirilor temporare în fluxul datelor, care ar putea rezulta din mişcarearepetată a capului de citire/scriere a hard-discului pentru a aduna bucăţi dinfişierele fragmentate. Chiar şi cu ajutorul acestor buffere, scăderile de ritmau efecte asupra fluxului de date spre CD-R. Software-ul actual pentru CD-R-uri este orientat spre interfeţeleSCSI, funcţionând cel mai bine în cazul fişierelor de pe hard-disc-uriSCSI. Atunci când datele provin de pe un hard disc IDE sau EIDE,software-ul lucrează mai încet, micşorând viteza de scriere de la 4x, la 2xsau 1x. Există software care nu permite decât operaţii de copiere de peunităţi SCSI de citire a CD-urilor. Pentru a lucra cu CD-uri IDE sau EIDE,este necesară crearea unui fişier-imagine pe hard-disc. Compact discuri reinscriptibile (CD-RW) CD-ReWritable se comportă mai mult ca un hard discconvenţional, decât ca un CD-R. Datorită timpului scurt de viaţă al acestuimediu sensibil, CD-RW funcţionează cel mai bine dacă se reduc la minimoperaţiile de actualizare a datelor care poate consuma prematur suportul.Cu toate că sunt uşor de folosit şi flexibile, cei mai mulţi fabricanţi nu credcă CD-RW va înlocui CD-R-ul datorită costurilor. Acea substanţă sensibilăce acoperă CD-ul permiţând reincripţionarea datelor este mult maicostisitoare decât simpla ştanţare a CD-R-urilor. 2.5.5. Discuri digitale DVD DVD-urile (Digital Versatile Disc) constituie a doua generaţie dedispozitive de stocare fotomecanice. Folosind tehnologia dezvoltată deToshiba, DVD-ul are ambele feţe operaţionale, iar informaţia citită de pedisc este identică cu cea de pe CD. Iniţial produs pentru a stoca filme,suportul poate fi folosit pentru orice fel de memorare, inclusiv pentruproducţia multimedia interactivă. Dacă CD-ul şi-a început existenţa ca un suport de destinaţie clară şiapoi s-a modificat pentru a se adapta la aplicaţii pe care producătoruliniţial nu le-a prevăzut, DVD-ul şi-a început existenţa ca o tehnologie cudestinaţii multiple. Scopul lui e să înlocuiască toate tipurile de suport aldatelor (video casete, audio CD-uri şi toate celelalte tipuri de aplicaţiibazate pe CD). Cu toate că primele DVD-uri nu au inclus şi mecanisme deînregistrare, această tehnologie nu se va lăsa mult aşteptată. DVD-ul reprezintă o colecţie de standarde adoptate iniţial în
  • decembrie 1995, ca rezultat al celor două propuneri aflate în competiţie:una făcută de compania Toshiba, iar cealaltă de către companiile Sony şiPhilips. Asemănător CD-urilor, fiecare aplicaţie a DVD-urilor are propriulsubtitlu: DVD-video pentru aplicaţii video şi distribuţie de filme, DVD-audio cu sunet de înaltă calitate şi capacitate ce depăşeşte pe cea a CD-urilor, DVD-ROM pentru distribuţia software-ului şi a altor colecţiivoluminoase de date, DVD-RAM înregistrabil asemănător cu CD-R-ul. Suportul DVD semănă cu CD-ul, dar spre deosebire de un CDconvenţional, DVD-ul este alcătuit din două discuri lipite unul de celălalt.Fiecare disc poate fi înregistrat pe ambele părţi. Discul rezultat dispunedeci, de patru suprafeţe de înregistrare. Pista în spirală a DVD-ului e ştanţată mai dens, pentru a-i conferi ocapacitate mai mare. Discul se învârte cu o viteză mai mică decât a CD-urilor, viteza de rotaţie variind de la 600 RPM în exterior, la 1200 RPM îninterior. Viteza de bază a DVD-ului este de 7x/8x, modelele recenteajungând la 16x/48x. Standardele DVD cele mai utilizate în aplicaţiile multimedia pentruimagine şi sunet sunt: Standard Feţe Capacitate Timp de rulare DVD-5 1 4,7 G 133 min DVD-9 1 8,5 G 240 min DVD-10 2 9,4 G 266 min DVD-18 2 17,0 G 480 min Produsele lansate iniţial au fost conforme cu standardul DVD-5,format proiectat pentru necesităţile industriei cinematografiei şivideocasetelor, ce permitea unui film (după modelul Hollywood) să încapăpe un singur disc. Spre deosebire de videocasete, aceste filme vor aveaimagine şi sunet de calitate digitală, iar sunetul nu va fi doar stereo, ci peopt canale surround. Deoarece costul de multiplicare a DVD-urilor este o fracţiune dincel al multiplicării videocasetelor, industria de specialitate va căuta săimpună noul suport cât mai repede posibil. Driverele pentru DVD se instalează exact ca driverele de CD-ROM; deşi folosesc aceleaşi interfeţe, capacităţile şi formatele lor diferite
  • necesită software special. 2.6. Echipamente periferice de intrare/ieşire Echipamentele periferice de intrare – ieşire au rolul de a asiguracomunicarea între unitatea centrală şi mediul exterior, prin intermediulunor unităţi de interfaţă. Principalele funcţii ale echipamentelor periferice de intrarerespectiv de ieşire pot fi grupate astfel: - asigură introducerea datelor, a programelor şi a comenzilor în memoria calculatorului; - asigură redarea (afişarea sau tipărirea rezultatelor prelucrării într- o formă accesibilă utilizatorului); - asigură înregistrarea, stocarea şi păstrarea volumelor mari de informaţii (date şi programe) pe suporturi de memorie externă, în vederea unor prelucrări şi utilizări ulterioare ale acestora; - asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului pentru funcţionarea corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru; - asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea programelor prin comenzi transmise de utilizator.Potrivit acestor funcţii, echipamentele periferice se pot grupa astfel: - echipamente periferice de intrare prin intermediul cărora seasigură introducerea datelor, a programelor, transmiterea unor comenzimanuale, citirea unor imagini etc. (tastaturi, scannere ş.a.); - echipamente periferice de ieşire, care servesc la redarearezultatelor prelucrărilor, a mesajelor, a programelor şi a altor informaţii(monitoare, imprimante); - echipamente cu funcţii mixte (fax-modemul); - echipamente pentru dirijare a cursorului (mouse-ul, trackball). 2.6.1. Tastatura Tastatura, făcând parte din configuraţia minimă a oricăruicalculator, serveşte pentru introducerea informaţiilor de orice natură - date,programe, comenzi. Tastaturile au evoluat odată cu evoluţia calculatoarelor, de la cele
  • mai diverse, spre o standardizare atât a funcţiilor acestora cât şi anumărului de taste, a modului de simbolizare şi de organizare (dispunere) aacestora. Astfel o tastatură standard, pentru a putea realiza funcţiile pentrucare este destinată, dispune de următoarele tipuri de taste: Taste alfa-numerice dispuse în zona centrală a tastaturii servescpentru introducerea textelor alfa-numerice, a caracterelor speciale şi a unorcomenzi (caracterele alfabetice pot fi introduse în format majuscul sauminuscul); Taste numerice cu ajutorul cărora se introduc date numerice.Acestea sunt dispuse în două zone: un grup de taste numerotate de la 0 la 9dispuse pe un singur rând deasupra tastelor alfabetice şi un alt grupsimbolizate tot cu cifrele 0-9 având o dispunere matriceală, plasate înpartea dreaptă a tastaturii (acestea sunt utilizate pentru introducerea rapidăa datelor, îndeosebi de către operatori cu rutină). Unele taste numerice aufuncţii duble şi sunt simbolizate corespunzător. Taste funcţionale simbolizate cu F1,F2,..F12, servesc pentrulansarea unor comenzi sau activarea unor funcţii diferite de la un produssoftware la altul. Taste pentru deplasarea cursorului şi a textului pe ecran caregrupează tastele cu săgeţi, tasta TAB şi tastele următoare:PgDn - determină deplasarea înainte a textului cu o pagină-ecran;PgUp - face deplasarea înapoi a textului cu o pagină-ecran;HOME - mută cursorul în colţul din stânga sus, dacă se află pe prima coloană, indiferent de linie, sau mută cursorul la începutul liniei curente;END - poziţionează cursorul la sfârşitul liniei curente, sau în colţul din stânga jos, dacă se află pe ultima coloană a unei linii. Taste pentru schimbarea funcţiei altor taste folosite individualsau apăsate în combinaţie cu una sau două taste:CAPS-LOCK - este o tastă alternativă care face trecerea de la scrierea alfanumerică cu majuscule (litere mari) la scrierea cu minuscule (litere mici) şi invers;SHIFT - are aceeaşi funcţie ca şi CAPS-LOCK însă are efect numai cât este ţinută apăsat;ALT - acţionată împreună cu alte taste determină generarea unei comenzi sau chiar a unor
  • instrucţiuni de program (ex.în limbajul BASIC);CTRL - se utilizează în combinaţie cu alte taste pentru generarea şi transmiterea unor comenzi de control şi dirijare; Taste pentru control şi corecţie Din această categorie fac parte tastele care servesc pentru corecţiiîntr-un text afişat sau, pentru controlul unor funcţii ale sistemului cumsunt:PAUSE/BREAK - suspendă temporar afişarea liniilor pe ecran sau, în asociere cu tasta CTRL, poate să suspende execuţia unui program. (Reluarea afişării sau execuţiei programului astfel întrerupt, se face acţionând o tastă oarecare);PRINT-SCRN - tipăreşte pe imprimantă conţinutul ecranului;ENTER - marchează terminarea unei linii introdusă de la tastatură (o comandă, o instrucţiune sau o linie de date) şi transmiterea acesteia către calculator, concomitent cu avansul la rândul (linia) următor;ESC - suspendă execuţia programului sau a comenzii curente şi face să se revină la pasul (ecranul) imediat anterior;INSERT - este o tastă alternativă care selectează fie modul de lucru INSERT, când orice caracter tastat se inserează în poziţia cursorului, fie modul de lucru EDIT, când caracterul tastat îl substituie pe cel din dreptul cursorului;DEL - şterge caracterul din dreptul cursorului;BACKSPACE - şterge primul caracter de la stânga cursorului. Tastatura se comportă, în timpul lucrului, ca un mic calculator, însensul că are capacitatea de a memora temporar o linie de date, o linie decomandă sau de instrucţiuni de program şi permite efectuarea corecturilornecesare, înainte de transmiterea acestora în memoria internă acalculatorului (înainte de acţionarea tastei ENTER). Acest lucru esteposibil pentru că tastatura are un microprocesor propriu şi un buffer dememorie RAM . Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCIInumit cod de scanare. Microprocesorul este capabil să sesizeze momentul
  • apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera repetitiv codulde scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat. După modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile suntstandardizate în două tipuri: - tastatura de tip anglo-saxon la care tastele alfabetice încep cu literele Q W E R T Y..; - tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu literele A Z E R T Y...; Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat princomenzi de configurare, în funcţie de particularităţile ţării în care seutilizează tastatura respectivă – regional settings. 2.6.2. Scanner-ul Scanner-ul reprezintă un echipament opţional în cadrul unui sistemde calcul, care se utilizează pentru captarea imaginilor în vedereaprelucrării acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori,scanner-ul preia imagini, desene şi texte, pe care le scanează (operaţia semai numeşte şi digitalizare) şi le transmite calculatorului care lememorează, sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuseprelucrării. Senzorii scanner-ului se numesc celule CCD (Charge CoupledDevice), care sunt de fapt condensatori încărcaţi electric şi sensibili lalumină. Operaţia de scanare constă în împărţirea imaginii în puncteindividuale numite pixeli, prin luminarea imaginilor, care sunt apoipercepute prin intermediul senzorilor, în funcţie de intensitatea luminii.Intensitatea luminii depinde, la rândul ei, de conturul şi luminozitateaimaginii scanate. La scannerele existente pe piaţă, o celulă CCD poate recunoaştepână la 2048 de trepte de luminozitate. Cu ajutorul unui software adecvat imaginile digitalizate sunttransmise calculatorului pentru prelucrare. Prelucrarea ulterioară poateconsta în finisarea contururilor, redimensionare, mutare, rotire, colorare,umbrire, suprapunere etc. Principalele caracteristici care definescperformanţele unui scanner şi calitatea imaginilor scanate sunt: - puterea de rezoluţie; - viteza de scanare; - calitatea software-ului utilizat.
  • Rezoluţia este dată de numărul şi mărimea celulelor de citire CCD,şi se exprimă în număr de pixeli pe inch sau dot per inch prescurtat dpi. Cele mai răspândite scannere au rezoluţii de 200, 300 şi 600pixeli/inch. Cea mai acceptabilă este considerată rezoluţia de 300x600 dpi(dots per inch). Imaginea scanată este cu atât mai fidelă cu cât rezoluţiaeste mai bună. O îmbunătăţire a rezoluţiei presupune implicit creştereadensităţii de pixeli si micşorarea dimensiunii acestora. Pentru scanareaunor imagini color s-a ajuns până la rezoluţii de 4800 sau 9600 dpi. Viteza de scanare depinde de o serie de factori dintre care maisemnificativi sunt următorii: - viteza de reîncărcare a celulelor CCD în timpul scanării, care la rândul ei depinde de tehnologia de fabricaţie a acestor condensatori; - numărul de treceri, atunci când se scanează imagini color (pentru scanere la care principiul de percepere a culorilor are la bază repetarea scanării); - tipul şi mărimea imaginilor scanate, ştiut fiind că o imagine cu multe detalii şi nuanţe va încetini viteza întrucât sesizarea fiecărui detaliu necesită timp suplimentar şi treceri repetate. Încercările de îmbunătăţire a rezoluţiei, prin creşterea numărului desenzori, conduc implicit la scăderea vitezei de scanare. Cele douăcaracteristici, rezoluţie şi viteză se află într-un raport invers proporţional. 2.6.3. Monitorul Monitorul sau display-ul reprezintă componenta care împreună cutastatura face parte din configuraţia de bază a oricărui calculator personal,fiind destinat pentru afişarea, pe ecran, a informaţiilor alfanumerice şigrafice. După tehnologia de construcţie şi principiul de afişare monitoarelesunt de două tipuri: monitoare cu cristale lichide (LCD-uri) şi monitoare cutub cinescop. Display-urile cu cristale lichide, numite şi ecrane plate, având labază o tehnologie mai sofisticată, care determină şi un cost mai ridicat,încă de la apariţia lor au făcut, cu greu concurenţă celor cu tub catodic.Până nu de mult acestea erau folosite exclusiv pentru calculatoareleportabile, laptop-urile. In ultimul timp însă, datorită perfecţionăriitehnologiei de fabricaţie, ecranele plate devin un concurent tot mai de
  • temut pentru display-urile cu tub cinescop, constituind o alternativă reală,care trezeşte tot mai mult interesul utilizatorilor. Funcţionarea ecranelorplate are la bază proprietatea unor cristale lichide, de a căpăta o anumităorientare stabilă pe o axă optică, sub influenţa luminii şi a unui câmpelectric. Monitoarele cu tub catodic – Cathod Ray Tube CRT - sunt cele mairăspândite datorită costului mai redus şi a calităţii afişării. Acestea suntconstruite şi funcţionează pe principiul tubului cinescop având la bază otehnologie probată în timp şi devenită clasică în televiziune. Monitoarele prezintă următoarele caracteristici mai importante: - calitatea grafică a afişării; - dimensiunea ecranului (diagonala) şi dimensiunile imaginii afişate; - numărul de culori; - viteza de lucru; - gradul de periculozitate al radiaţiilor pe care le emite; Există două moduri distincte de afişare a informaţiilor pe ecran:modul text sau alfanumeric şi modul grafic. Afişarea în modul text se realizează la nivel de caracter, ţinândseama de împărţirea ecranului în zone convenţionale numite zone-caracter,care, în majoritatea configurărilor, sunt alcătuite din 25 de linii şi 80 decoloane (caractere pe linie). În fiecare zonă se afişează un singur caracterdin 256 posibile (litere, cifre, caractere speciale). În modul grafic, ecranul este văzut ca o matrice de puncteluminoase numite „pixeli”. Fiecare pixel numit şi element de imagine, lamonitoarele color este compus din trei elemente de culoare: roşu, verde, şialbastru. Obţinerea numeroaselor nuanţe de culoare se realizează prinvariaţia intensităţii iluminării pixelilor. Calitatea grafică este asigurată de doi factori: o definiţia; o rezoluţia. Definiţia monitorului este dată de dimensiunea punctelor ceformează imaginea. Cu cât dimensiunea unui punct este mai mică, cu atâtdefiniţia este mai bună şi cu cât numărul de puncte este mai dens, spunemcă rezoluţia este mai bună. În ce priveşte definiţia, în producţia de monitoare, s-a ajuns la ovaloare standard de 0,28 mm pentru diametrul unui pixel, valoare întâlnităla majoritatea ecranelor, fiind considerată o rezoluţie bună. Există şi
  • variante de monitoare cu definiţie superioară, cu diametrul unui pixel sub0,28 mm. Rezoluţia desemnează dimensiunea matricei de pixelli pe care opoate afişa monitorul, deci numărul maxim de puncte ce pot fi afişate pesuprafaţa unui ecran. Nu s-a ajuns la o standardizare deplină dat fiinddiversitatea monitoarelor şi numărul mare de producători. Cele maicunoscute monitoare şi caracteristicile aferente sunt date în tabelulurmător: Tipul Afişare text Afişare grafică Monitorului Rezoluţie (pixeli) Culori HERCULES 25x80 caract. 720x348 2 culori CGA 25x80 caract. 640x200 2 culori 16 culori 320x200 4 culori EGA 25x80 caract. 640x350 16 culori 43x80 caract. 640x350 16 culori VGA 25x80 caract. 640x480 16 culori 50x80caract. 640x480 16 culori 800x600 SVGA 25x80 caract. 800x600 16 sau 43x80 caract. 1024x768 256 culori 1024x768 SVGA-L/R 45x80 carct. 640x480 132x43 caract. 800x600 16 sau 132x45 caract. 1024x768 256 culori 256 culori 1280x1024 Viteza de lucru se referă la frecvenţa de baleiere. Imaginile suntafişate pe ecran cu ajutorul a trei tunuri (fascicole) electronice careiluminează fiecare pixel ce formează ecranul. Mişcarea repetată a acestorfascicole pe orizontală şi pe verticală, pentru a acoperi o întreagă imaginede ecran, se numeşte baleiere. Viteza cu care se baleiază o linie de pixeli se numeşte frecvenţă debaleiere pe orizontală, iar viteza cu care se baleiază întregul ecran senumeşte frecvenţă de baleiere pe verticală. Baleierea se realizează, în mod obişnuit, linie de linie sau din două
  • în două linii după tehnica întreţeserii. Frecvenţa de baleiere se măsoară în hertzi sau kilohertzi şi exprimănumărul de baleieri/secundă pentru o linie sau pentru intregul ecran. Unelemonitoare lucrează cu o singură viteză iar altele cu mai multe viteze,numite monitoare multisync, putându-se configura după cerinţe. Monitoarele multisync lucrează cu frecvenţe între 40 şi 90 Hz şi pot fi conectate la orice calculator fiind compatibile cu orice placă video. Dimensiunea ecranului este reprezentată de mărimea diagonaleiexprimată în inches. Dimensiunile mai frecvent întâlnite sunt de 12; 14; 15inches; cea mai tipică fiind de 14 inches, cu tendinţa de extindere a celorde 15 inches care se încadrează mai bine în normele ergonomice şi deconsum redus de energie. Dimensiunile afişării se referă la posibilitateamonitorului de a reda imagini în două sau trei dimensiuni. Cele cu treidimensiuni sunt mult mai costisitoare. Imaginea afişată pe monitor poate fi reglată şi manual, putându-seinterveni asupra luminozităţii, contrastului, poziţiei şi geometriei imaginii,borduri, culori etc. 2.6.4. Imprimanta Imprimanta reprezintă o componentă periferică opţională utilizată pentru obţinerea datelor tipărite pe documente sau hârtie obişnuită. Spre deosebire de alte echipamente periferice, imprimantele sunt fabricate într-o gamă foarte mare, în diverse tipuri şi de către un mare număr de firme. Principalele caracteristici după care se disting diferite tipuri de imprimante sunt: - mecanismul de tipărire şi principiul de funcţionare; - viteza de tipărire; - dimensiunea liniei tipărite; - calitatea grafică a tipăririi (rezoluţia); - memoria proprie; - existenţa unui limbaj propriu (POSTSCRIPT); - fiabilitatea şi costul. Cea mai frecventă clasificare a imprimantelor se face după mecanismul de tipărire. Pc-urile folosesc următoarele tipuri de imprimante: - imprimante matriceale; - imprimante cu jet de cerneală;
  • - imprimante laser. Imprimantele matriceale sunt foarte răspândite şi pot fi cu 9, 18sau 24 de ace. Mecanismul de tipărire, la aceste imprimante este formatdintr-un set de ace montate în capul de imprimare, care în momentulprimirii impulsurilor percutează o bandă tuşată, numită "ribbon". Vitezade tipărire este de 150-400 caractere pe secundă. Există şi imprimantematriceale rapide care asigură viteze mari de imprimare, de până la 800caractere pe secundă sau chiar mai mult. Imprimantele cu jet de cerneală utilizează circuite electronice şimecanisme electromecanice foarte sofisticate care permit preluareacernelei dintr-un cartuş (rezervor special) şi pulverizarea sa printr-unsistem de duze. Cerneala are proprietăţi sicative ridicate, adică se fixeazărapid pe hârtie. Aceste imprimante sunt tot mai mult utilizate datorităcomodităţii în imprimarea color şi a calităţii tipăririi. Imprimantele laser asigură cea mai înaltă calitate a tipăririi, avândla bază principiul xerox-ului. Cu ajutorul unor raze laser se obţine opolarizare electrostatică a unui cilindru special, care la rândul lui atrage şise încarcă pe suprafaţa sa cu o pulbere de grafit fin numită toner, pulberecare este depusă apoi pe hârtie. În continuare hârtia este supusă unuitratament termic pentru fixare. Viteza de tipărire este foarte diferită de la un tip de imprimantă laaltul în funcţie de modelul constructiv folosit şi în funcţie de principiul detipărire. O imprimantă laser asigură o viteză de tipărire între 5 şi 20 paginipe minut sau chiar mai mult, în funcţie de gradul de umplere şi decalitatea imprimantei, în timp ce o imprimantă matriceală obişnuităimprimă cu o viteză medie sub 5 pagini pe minut. Calitatea grafică a tipăririi depinde, ca şi la monitor, de rezoluţiaimprimantei care se exprimă la fel prin numărul de pixelli pe inches. Ceamai bună rezoluţie este asigurată de imprimantele laser (în medie 600dpi), urmată de imprimanta cu jet de cerneală. Imprimantele dispun de o memorie proprie care serveşte pentrustocarea informaţiilor aflate în aşteptarea tipăririi. Când se generează ocomandă de tipărire, programul de aplicaţie transmite şi informaţiile cătreimprimantă iar aceasta le stochează în propria memorie după care începetipărirea. Dacă volumul informaţiilor de tipărit depăşeşte capacitateamemoriei proprii atunci transferul acestora către imprimantă se facetreptat, astfel că programul de aplicaţii va ţine sistemul ocupat până laterminarea tipăririi. La imprimantele evoluate există posibilitatea
  • extinderii memoriei prin adăugarea de noi module (SIMM-uri), astfel caacestea să fie capabile să preia un volum mai mare de date (sau întregulvolum) şi prin aceasta să se reducă timpul de aşteptare şi să se degrevezeunitatea centrală a sistemului. O altă caracteristică a imprimantelor este fiabilitatea acestora, adicăposibilitatea de a funcţiona fără defecţiuni, o perioadă cât mai lungă. În cea mai mare parte imprimantele pot fi conectate fie la porturileseriale fie la porturile paralele. In mod curent ele sunt conectate laporturile paralele, întrucât se asigură transferul mai rapid al datelor,porturile seriale sunt folosite pentru periferice lente. Imprimantele sunt însoţite şi de un soft propriu pentru instalarecare pune la dispoziţia utilizatorului şi un mic meniu cu opţiuni prin carese pot stabili setările imprimării. 2.6.5. Unităţi de fax şi modemuri Oricare dintre utilizatori ştie că în mod obişnuit, fax-ul serveştepentru transmiterea şi recepţionarea documentelor prin intermediul reţeleitelefonice. Un fax independent reprezintă un dispozitiv conectat la unpost telefonic, iar transmiterea de documente se realizează ca şi mesajeleprin selectarea numărului de telefon al destinatarului. În ultimul timp serviciile de fax sunt tot mai mult preluate de cătrePC-uri, care adaugă facilităţi suplimentare operaţiei de transmi-tere/recepţie a documentelor. Astfel prin integrarea unităţii de fax într-unPC, se creează posibilitatea programării faxului cu facilităţi de gestiune amesajelor, stocarea textelor, programarea transmiterii, comunicarea cualte PC-uri etc. Modemul (MOdulator/DEModulator) reprezintă un dispozitivhard serial care facilitează comunicarea între două calculatoare sau întreun calculator şi un fax independent, în vederea schimbului de informaţiipe linii de telefon. Prin intermediul modem-ului semnalele sunt preluatede la calculatorul sursă, sunt mai întâi modulate şi transformate dinsemnale digitale în semnale analogice şi apoi sunt transmise pe liniatelefonică. La recepţia semnalelor , modemul de pe calculatorul destinaţiele demodulează şi le reconverteşte din semnale analogice în discrete,făcându-le apte de a fi recepţionate şi înregistrate de către calculatoruldestinaţie. Se pot astfel transmite şi recepţiona orice document, fişiere dedate sau comenzi, mesaje de poştă electronică, etc.
  • Modularea datelor face posibilă transmiterea acestora pe liniitelefonice obişnuite iar comprimarea asigură reducerea timpului detransmisie prin creşterea volumului de date transmise pe unitate de timp.Utilizarea reţelelor de fibre optice elimină folosirea modemurilor. La majoritatea calculatoarelor actuale facilităţile de comunicaţiesunt implementate cu ajutorul fax-modem-ului care devine în prezent unadintre cele mai importante componente hardware din configuraţia unuicalculator, prin intermediul căreia se realizează atât transmiterea de faxuricât şi obţinerea de servicii on-line (exemplu comunicare prin Internet). Prin intermediul fax-modem-urilor se realizează legătura hard atâtîntre două calculatoare cât şi între un calculator şi un fax obişnuit aflate ladistanţă. Comunicarea efectivă însă presupune şi instalarea unui programde comunicaţie adecvat care, de regulă, este livrat odată cu modemul. Dispozitivele fax-modem pot fi interne (plăci de fax-modemcuplate la conectorii plăcii de bază), sau externe care se conectează lacalculator prin porturile acestuia. Principalele caracteristici ale dispozitivelor fax-modem se referă laviteza de transmisie şi rezoluţia transmisiei (acurateţea mesajuluirecepţionat). Viteza de transmisie se exprimă în biţi pe secundă (bps) şivariază în funcţie de performanţele plăcii şi caracteristicile reţelei (2400;4800; 9600; 14400; 28800; 56000 bps, sau chiar mai mult). 2.6.6. Mouse-ul Cel mai utilizat echipament de intrare/ieşire este Mouse-ul. El esteastfel conceput încât, utilizatorul să nu fie obligat să ţină minte toatecomenzile de care are nevoie, pe parcursul unei sesiuni de lucru. Prinintermediul cursorului mouse-ului utilizatorul poate să activeze oricemeniu, submeniu, comandă sau altă opţiune afişată pe ecran şi necesarăderulării lucrărilor curente. Mouse-ul a trecut din categoria perifericelor opţionale, în categoriacelor obligatorii, pe măsură ce au fost create programe şi sisteme deprograme care sunt greu de manipulat fără mouse şi pe măsură ce au fostrealizate anumite interfeţe grafice care-l ajută pe utilizator să se orientezecu uşurinţă pe ecran. Pentru utilizarea mouse-ului este necesară cunoaşterea unortermeni specifici: - cursor - semnifică simbolul afişat pe ecran specific mouse-ului,
  • având forme diferite în funcţie de programul în exploatare, poziţia lui pe ecran etc. şi constituie mijlocul de reper al opţiunilor; - clic (click) - semnifică apăsarea şi apoi eliberarea rapidă a butonului din stânga sau dreapta mouse-ului având ca efect selectarea, activarea sau marcarea unei opţiuni, unui meniu, submeniu sau comenzi ; - dublu clic (double click) - semnifică două clicuri de mouse care se succed la un interval foarte scurt, şi care conduc la lansarea în execuţie a unor programe sau execuţia unor comenzi simple; - glisare (drag)- semnifică deplasarea mouse-ului ţinând butonul din stânga apăsat, având ca efect marcarea unui text, mutarea unor obiecte sau ferestre, copierea, etc. În timpul utilizării, mouse-ul se deplasează pe masa de lucru,utilizatorul urmărind pe ecran cursorul acestuia ce se va deplasa în acelaşisens. Se pot astfel activa comenzi din meniurile Windows, sau comenzispecifice anumitor programe, afişate pe ecran şi care pot fi activate,printr-un clic sau două clicuri, prin acţionarea butoanelor mouse-ului. Rezultă că mouse-ul este util numai în măsura în care pe ecranexistă afişate anumite opţiuni din care se pot selecta şi activa celenecesare pe parcursul unei sesiuni de lucru. Utilizarea mouse-ului simplifică modul de operare prin tastatură,acesta putând cumula funcţiile mai multor taste: tastele de deplasare acursorului, tasta ENTER, tasta ESC, tastele PgDn şi PgUp precum şi oricetastă funcţională (F1-F12) sau alte taste sau opţiuni afişate pe ecran.Următoarele modele de mouse (Intellymouse) dispun şi de o rotiţă întrecele două butoane, pentru derularea rapidă a informaţiilor dintr-o fereastrăca şi când s-ar acţiona bara de defilare verticală. După modul cum sunt conectate şi cum comunică cu calculatoruldistingem trei tipuri de mouse şi anume: - mouse serial, care se conectează la unul din porturile seriale, fiind mouse-ul cel mai utilizat şi acceptat de orice program; - mouse cu placă de interfaţă proprie (numit şi mouse de magistrală) care se conectează la calculator prin intermediul unui conector de extensie, sau printr-un port special intern (fiind mai rar utilizat); - mouse optic (fără fir) care comunică cu calculatorul prin intermediul unui semnal radio preluat şi prelucrat de către o placă de interfaţă specială.
  • 2.7. Magistralele Magistralele sunt ansambluri de circuite prin care se realizeazăcirculaţia datelor între componentele unui calculator. Ele îndeplinesc douăfuncţii majore: - asigură legătura fizică şi comunicaţia între diferite componente ale calculatorului; - asigură fluxul datelor în timpul prelucrării acestora şi a fluxului de semnale care întreţin sistemul în stare de funcţionare. Denumirea de "magistrale" a fost dată pentru a sublinia importanţalor în realizarea comunicării între componentele calculatorului. Fluxul datelor pe magistrale este paralel şi se realizează pe 8, 16,32 sau 64 de biţi, în funcţie de natura informaţiilor şi de caracteristicileplăcii de bază. După natura informaţiilor pe care le vehiculează, magistralele potfi: magistrale de date, magistrale de comenzi, magistrale de control şimagistrale mixte. La PC-uri se întâlnesc următoarele magistrale: - magistrala principală a sistemului; - magistrala microprocesorului; - magistrala memoriei RAM; - magistrala de adrese. a. Magistrala principală, numită şi magistrala de intrare/ieşire,este cea mai solicitată în timpul funcţionării calculatorului, asigurândtransportul datelor de la şi către orice dispozitiv (unităţile de disc,imprimantă, dispozitive de afişare ş.a.). Solicitarea cea mai mare vine dinpartea plăcii video. Tipul şi performanţele magistralei principale constituie una dintrecaracteristicile principale ale plăcii de bază şi deci ale calculatorului. Dinpunct de vedere al tehnologiei şi al arhitecturii lor, magistralele principalesunt fabricate astăzi într-o gamă foarte largă. Dintre acestea cele mairecunoscute tipuri sunt următoarele: - magistrala ISA (Industry Standard Architecture); - magistrala MCA (Micro Channel Architecture); - magistrala EISA (Extend ISA);
  • - magistrala VESA (Video Extended Standard Arhitecture); - magistrala PCI (Peripheral Component Interconect). - magistrala AGP (Accelerated Graphic Port). Schema de principiu a magistralei principale la un calculatorpersonal este redată în figura 2.15. Fig.2.15. Schema de principiu a magistralei principale Magistrala ISA (Industry Standard Arhitecture) produsă de firmaIBM şi cunoscută în trei variante: varianta pe 8 biţi, specifică primelorPC-uri IBM-XT, lansate pe piaţă în anul 1981; varianta îmbunătăţită pe16 biţi folosită la PC-AT-286 şi varianta cu 32 biţi folosită lacalculatoarele cu microprocesoare 386 sau mai puternice. Odată cu lansarea primei variante de magistrală ISA sunt definite oserie de reguli standard obligatorii pentru producătorii de plăci deinterfaţă (modemuri, controlere ), pentru asigurarea compatibilităţii cuplaca de bază. A doua variantă de magistrală ISA, care respectă regulilestabilite de prima variantă, este lansată în anul 1984 odată cu PC-ul AT-286. Magistrala MCA a fost concepută de firma IBM, cu caracteristicisuperioare, capabilă să asigure transferul datelor pe 32 biţi, fiind impusăde generaţiile de procesoare 386 si 486. Acest tip de magistrală, deşisuperior magistralei ISA, a avut o viaţă scurtă datorită incompatibilităţiicu cele precedente şi a unor condiţii impuse producătorilor de către firmaIBM care deţinea licenţa. Astfel că la scurt timp, într-o acerbă luptă deconcurenţă va fi creată magistrala EISA care asigură atât transferuldatelor pe 32 biţi cât şi compatibilitatea cu magistrala ISA. Magistrala EISA (Extended Industry Standard Arhitecture),considerată o a treia variantă ISA, este o versiune mult superioară celor
  • anterioare, fiind o extindere a standardului iniţial la 32 biţi, impusă de apariţia procesoarelor rapide 386 şi 486, asigurând şi compatibilitatea cu cele precedente . Magistrala EISA se realizează prin efortul a nouă mari companii (fără IBM), şi echipează calculatoarele începând din anul 1989. Magistrala VESA (Video Electronics Standard Association) numită magistrală locală sau VL-Bus este o dezvoltare, începând cu 1992, a celei precedente, asigurând transferul datelor pe 32 de biţi şi accesul la memorie cu viteza microprocesorului. Pe placa de bază conectorii magistralei apar ca extensii ale conectorilor de bază ISA sau EISA. Magistrala VESA este creată din necesitatea sporirii vitezei de lucru a plăcii de bază în concordanţă cu cerinţele impuse de noile performanţe ale plăcilor video, create între timp, prin comunicarea directă cu unitatea centrală de prelucrare. Toate tipurile de magistrale anterioare lucrau la viteze foarte mici. In timp ce microprocesorul şi plăcile video au evoluat ajungând la performanţe foarte mari, vechile magistrale produceau "gâtuirea" sistemului. Toate corecturile şi îmbunătăţirile aduse magistralelor, vizau în primul rând creşterea debitului de transport şi mai puţin sporirea vitezei de lucru. Magistrala locală aduce o sporire a vitezei de lucru printr-o nouă dispunere a componentelor pe placa de bază prin plasarea unora (în principal placa video) în zona magistralei microprocesorului unde viteza este superioară. Primele calculatoare echipate cu acest tip de magistrală au fost cele cu procesoare de tip 486. Datorită unor neajunsuri (sunt dependente de procesorul 486, vitezade lucru scăzută în cazul adăugării mai multor plăci de extensii, uneorigenerând conflicte în funcţionare), magistralele de tip VL-Bus nu s-augeneralizat. Magistrala PCI (Peripheral Component Interconnect bus) este o magistrală locală avansată care este lansată de firma Intel şi se dezvoltă paralel şi la concurenţă cu magistrala VL-Bus urmărind eliminarea tuturor neajunsurilor semnalate la toate celelalte anterioare, în primul rând prin crearea unei magistrale intermediare, intercalate între magistrala procesorului şi magistrala principală (prin intermediul unor circuite bridge), care evită conectarea directă a componentelor la magistrala microprocesorului. Se obţine astfel o sporire a vitezei de lucru şi o sincronizare mai bună asigurând evitarea conflictelor de orice natură.
  • Magistrala PCI s-a dovedit una din cele mai sigure, cu performanţe net superioare, fapt pentru care majoritatea calculatoarelor comercializate pe piaţă în prezent, sunt echipate cu plăci de bază având magistrale de acest tip. Schema de principiu a magistralei PCI este redată în figura 2.16. Fig. 2.16. Schema de principiu a magistralei PCI Magistrala AGP (Accelerated Graphics Port) reprezintă cea mairecentă îmbunătăţire adusă performanţelor plăcii de bază, care conduce lao creştere substanţială a vitezei de prelucrare şi afişare grafică (oferă o ratăde transfer de peste 500 MB / sec). Magistrala este prevăzută cu unul saudouă porturi grafice AGP pentru conectarea plăcilor grafice. Pentru echiparea calculatoarelor de tip laptop şi notebook, se produc magistrale performante pe plăci de bază de mici dimensiuni cu conectori adecvaţi componentelor miniaturizate. Acestea ţin seama de standarde stabilite de către asociaţia PCMCIA (Personal Computer Memory Card International Association). Având performanţe sporite, magistralele PCMCIA au devenit cele mai utilizate în fabricarea calculatoarelor portabile, fiind un model de referinţă pentru toţi producătorii (se vorbeşte de sisteme portabile compatibile PCMCIA). b. Magistrala microprocesorului asigură legătura şi fluxul datelorîntre microprocesor şi magistrala principala a sistemului şi întremicroprocesor şi memoria cache având circuite pentru date, pentru adrese
  • şi pentru control. Astfel, magistrala microprocesorului Intel Pentium are 32de linii pentru adrese şi 64 de linii pentru date şi un număr de linii decontrol. c. Magistrala memoriei serveşte pentru transportul datelor întremagistrala microprocesorului şi memoria RAM prin intermediul unorcipuri care asigură corelarea vitezelor a două magistrale. d. Magistrala de adrese se foloseşte pentru operaţii de adresare amemoriei, dimensiunea ei depinzând direct de mărimea memoriei.
  • 4. SISTEME DE OPERARE Conţinutul capitolului urmăreşte înţelegerea rolului şi funcţiilorunui sistem de operare alături de extinderile actuale (multitasking,memorie virtuală, multiprelucrare). Este trecută în revistă succint,toată gama sistemelor de operare existentă astăzi pe PC-uri (MS-DOS,OS/2, Unix/Linux, VMS, Windows), prin MS-DOS introducând şidescrierea conceptelor fundamentale. Windows include atâtcomponentele majore cât şi însuşirea modului de lucru prin exemple şiaplicaţii astfel încât utilizatorul să poată dobândi cunoştinţele necesareatât pentru lucrul cu interfeţele grafice Windows 98, Windows 2000,Windows XP, cât şi cu interfaţa grafică KDE. 4.1. Generalităţi În capitolul anterior au fost descrise succint, principalelecomponente ale unui sistem de calcul, arătându-se rolul fiecăreia şimodul în care acestea contribuie la prelucrarea automată a datelor (fig.4.1.). Fişiere de Hardware date Programe de Date de Sistemul de prelucrat calcul sistem Baze de Software date Programe de aplicaţie Fig. 4.1. Componentele hardware şi software ale sistemului de calcul Un sistem de calcul nu poate să prelucreze date fără să fieprogramat, un program constând dintr-o succesiune de instrucţiuni careconverg către soluţia problemei ce se rezolvă. Sistemul de calcul dispune pe lângă componenta fizică(hardware) şi o componentă logică (software) alcătuită din ansamblulprogramelor şi procedurilor care asigură îndeplinirea funcţiilor
  • sistemului de calcul şi din programele aplicative care asigurăprelucrarea automată a datelor (software). Mulţimea datelor careurmează a fi prelucrate este organizată în fişiere sau baze de date. 4.1.1. Rolul unui sistem de operare La nivelul unui sistem de calcul există două categorii deprograme: programe de sistem care coordonează activitatea componentelor fizice ale sistemului şi asistă utilizatorul la dezvoltarea programelor de aplicaţii (software de bază), cel mai important fiind sistemul de operare; programe de aplicaţii care sunt destinate să rezolve probleme specifice unei clase de probleme (software de aplicaţii). Sistemul de operare constă dintr-o colecţie integrată deprograme de sistem, ce oferă utilizatorului posibilitatea folosiriieficiente a resurselor sistemului de calcul (memorie internă, timpUCP, control magistrală, dispozitive periferice), concurând ladezvoltarea programelor de aplicaţie. Aplicaţie 1 Aplicaţie 2 Aplicaţie n SISTEM DE OPERARE HARDWARE Fig. 4.2. Sistemul de operare: interfaţă hardware – utilizatoriSe poate aprecia că un sistem de operare acţionează ca o interfaţă întrecomponenta hardware a unui sistem de calcul şi programele de aplicaţieale utilizatorului (fig. 4.2.).
  • 4.1.2. Componentele sistemului de operare Majoritatea sistemelor de operare, pentru a răspunde rolului deinterfaţă hardware-utilizatori, sunt organizate pe două niveluri: nivelul fizic care este apropiat de partea de hardware a sistemului de calcul, interferând cu aceasta prin intermediul unui sistem de întreruperi; nivelul logic care este apropiat de utilizator interferând cu aceasta prin intermediul unor comenzi, limbaje de programe, utilitare, etc. Potrivit acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind înprincipal două categorii de programe (fig. 4.3.): a) programe de comandă-control cu rolul de coordonare şicontrol a tuturor funcţiilor sistemului de operare, cum ar fi: procese deintrare/ieşire, execuţia întreruperilor, comunicaţia hardware-utilizator; b) programe de servicii (prelucrări) executate sub supraveghereaprogramelor de comandă-control, fiind utilizate de programatori pentrudezvoltarea programelor de aplicaţie. Programele de comandă – control cu principala componentăsupervizorul (denumit şi monitor sau executiv) coordonează activităţiletuturor celorlalte componente ale sistemului de operare. Cele mai frecvent utilizate componente ale supervizorului suntîncărcate în memoria internă; aceste componente sunt referite ca rutinerezidente, deoarece sunt păstrate în memoria internă pe tot parcursulexecuţiei de către sistemul de calcul a oricăror programe. Rutinele tranziente rămân în memoria externă cu celelaltecomponente ale sistemului de operare şi sunt încărcate în memoriainternă de către rutinele rezidente atunci când sunt solicitate (fig. 4.4.). Supervizorul execută operaţiile de intrare/ieşire şi alocămagistrala pentru diverse unităţi de intrare/ieşire în scopul transferului.
  • Gestiunea resurselor fizice PROGRAME DE COMANDĂ- Planificarea, lansarea şi CONTROL urmărirea execuţiei Depistarea şi tratarea evenimentelor Translatoare de limbaje şi editoare de legături SISTEM DE Biblioteci de sistem OPERARE Încărcător Editoare de texte Programe de gestiune colecţii de date PROGRAME DE Operaţii cu cataloage şi SERVICII fişiere Comprimare, decomprimare şi programe antivirus Alte utilitare Fig. 4.3. Componentele unui sistem de operare Programele de comandă-control controlează şi coordoneazăUCP în timpul execuţiei programelor din memoria internă în sensulrecepţionării şi transmiterii de mesaje către periferice prin intermediulmagistralei; afectarea dispozitivelor periferice de intrare/ieşire etc.
  • Memorie internă Memorie externă Încărcarea sistemului Rutine de operare rezidente Programe de (supervisor) comandă-control Apeluri ale rutinelor Rutine rezidente tranziente Programe de control servicii Alte rutine şi Programe de programe de aplicaţii aplicaţii Fig.4.4. Rutine rezidente şi tranzitorii Programele de servicii cuprind următoarele categorii deprograme: translatoare de limbaje care au rolul de a traduce programele sursă scrise în diverse limbaje de programare, în formă binară recunoscută de sistemul de calcul. Programul în formă binară se numeşte programul obiect. Translatoarele de limbaj pot fi: o asambloare – componente specifice fiecărui sistem de calcul; o compilatoare – componente specifice unui anumit limbaj de programare evoluat; o interpretor – care după translatarea fiecărei instrucţiuni o şi execută. editoarele de legături prelucrează modulele obiect, le asamblează într-un modul executabil, task, preluând eventual şi module obiect din bibliotecile de sistem; el alocă adresele reale de memorie; încărcătorul încarcă în memoria internă în vederea execuţiei, programele executabile; editoarele de text sunt componente destinate creării şi modificării programelor sursă, asimilate unor texte;
  • utilitare care sunt destinate să execute anumite funcţii specifice: transfer de fişiere, sortare, interclasare, compresie/decompresie date, etc.; bibliotecarul şi bibliotecile de sistem creează şi gestionează module obiect ale sistemului, apelabile din programele de aplicaţii; organizarea colecţiilor de date este tratată de către componente ce vizează gestiunea operaţiilor de intrare /ieşire prin fişiere, baze de date. 4.1.3. Funcţiile unui sistem de operare Pentru a îndeplini rolul de interfaţă între hardware şi utilizatori,un sistem de operare îndeplineşte următoarele funcţii: a) pregătirea şi lansarea în execuţie a programelor de aplicaţie(fig. 4.5.), cunoscută şi ca dezvoltarea interactivă a unui task; În acestsens sistemul de operare trebuie să dispună de un editor de texte pentrua introduce şi modifica un program sursă (program scris într-un anumitlimbaj de programare), de un translator pentru limbajul de programarefolosit - asamblor, compilator, interpretor - care să traducă instrucţiunileprogramului sursă într-o formă recunoscută de sistemul de calcul(program obiect), de un editor de legături care să realizeze legăturaîntre diverse module obiect sau să apeleze la module obiect existente înbibliotecile sistemului respectiv la module obiect din bibliotecautilizatorului care au fost deja catalogate, pentru a construi structura pesegmente impusă de sistemul de calcul în vederea execuţiei programelor(program obiect executabil). Odată constituită structura pe segmente,programul va fi gata de execuţie, execuţie care va fi precedată deîncărcarea în memoria internă a programului (componenta sistemului deoperare ce realizează acest deziderat se numeşte încărcător); dacălansarea în execuţie se realizează automat după încărcarea programuluiîn memorie, încărcătorul este de tip LOAD and GO.
  • EDITOR DE TEXTE PROGRAM SURSĂ TRANSLATOR DA ERORI NU PROGRAM OBIECT Biblioteci EDITOR DE Biblioteci de utilizator LEGĂTURI sistem PROGRAM OBIECT EXECUTABIL ÎNCĂRCĂTOR Alte dispozitive periferice Monitor de ieşire Imprimantă Fig. 4.5. Lansarea în execuţie a unui program b) alocarea resurselor necesare executării programelor prinidentificarea programelor ce se execută, a necesarului de memorie şi adispozitivelor periferice, identificarea şi protecţia colecţiilor de date; c) operaţii cu fişiere şi cataloage de fişiere: sortare, interclasare,comprimare/decomprimare date, detectare şi eliminare viruşi etc. prinprogramele utilitare disponibile; d) planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii (timpde execuţie, priorităţi, tehnica FIFO, LIFO etc.) pentru utilizareaeficientă a UCP în cazul lansării mai multor programe în execuţie; e) coordonarea execuţiei mai multor programe prin urmărireamodului de execuţie a instrucţiunilor programelor, depistarea şi tratareaerorilor, lansarea în execuţie a operaţiilor de intrare /ieşire şi depistareaeventualelor erori;
  • f) asistarea execuţiei programelor de către utilizator princomunicarea sistem de calcul-utilizator atât la nivel hardware, cât şi lanivel software; g) posibilitatea generării de către utilizator a unui sistem deoperare pe măsura configuraţiei de care dispune. În forma cea mai generală, la calculatoarele personale existădouă tipuri de sisteme de operare: 1. monotasking,care execută o singură sarcină la un moment dat,realizând două funcţii de bază: încărcarea şi execuţia programelor; asigurarea unei interfeţe omogene cu dispozitivele periferice. Se mai adaugă un interpretor de comenzi pentru dialogul cuutilizatorul. 2. multitasking, la care nucleul sistemului de operare trebuie săasigure în plus, partajarea timpului între programele ce se execută şigestiunea alocării resurselor sistemului, componentele principale sunt: supervizorul – lansează, opreşte sau suspendă aplicaţiile; planificatorul – reglează timpul de execuţie pentru operaţiile în curs; alocatorul de resurse evidenţiază resursele libere sau alocate; modulul de gestiune pentru intrări /ieşiri ce asigură dialogul cu perifericele. La nucleul sistemului de operare se adaugă interpretorul decomenzi sau interfaţa grafică, sistemul de gestiune al fişierelor, sistemulde gestiune al bazelor de date şi programe de comunicaţie. 4.2. Dezvoltări ale sistemelor de operare 4.2.1. Multiprogramare UCP poate executa numai o instrucţiune într-o anumită cuantăde timp şi nu poate opera decât cu date ce se găsesc în memoria internă.Dacă sistemele de calcul dispun de un sistem de operare simplu, atunciprelucrarea mai multor programe se realizează serial unul după altul,ceea ce conduce la o ineficientă utilizare a UCP care deşi operează cuviteze foarte ridicate, trebuie să aştepte încărcarea lentă a datelor şiprogramelor în memoria internă de la dispozitivele periferice de intrare,
  • apoi transferul rezultatelor din memoria internă către dispozitiveperiferice de ieşire. Multiprogramarea sau multitasking-ul măreşte eficienţa utilizăriiUCP prin alocarea efectivă a resurselor sistemului de calcul şideplasarea în timp a vitezelor scăzute ale dispozitivelor periferice deintrare/ieşire; la un moment dat mai multe programe sunt rezidente înmemoria internă, UCP executând o instrucţiune dintr-un program, apoiurmătoarea instrucţiune a programului, până ce acest program solicită ooperaţie de intrare/ieşire, moment în care se va da controluldispozitivului periferic pentru execuţia operaţiei de intrare/ieşire, iarUCP va trece la execuţia unei instrucţiuni din alt program; similar vor fiparcurse toate programele, până când UCP ajunge să execute din nou laprimul program. Această manieră de execuţie a programelor rezidente înmemoria internă apare pentru utilizator ca o execuţie simultană aprogramelor care în acest caz se numesc concurente. În fig. 4.6. estearătată comparaţia între prelucrarea serială şi multiprogramare(prelucrare paralelă). P1 P2 Intrare P3 P1 Prelucrare Prelucrare P2 P3 serială Ieşire 1 2 3 t P1 P2 P3 Intrare Prelucrare P3 P2 P1 Prelucrare paralelă P3 P2 Ieşire 1 2 3 t Fig. 4.6. Prelucrarea serială şi paralelă
  • În aceste condiţii, fiecare program este plasat într-o zonă relativindependentă a memoriei RAM numită partiţie; fiecare partiţie areasociat un număr ce reprezintă prioritatea sa la execuţie faţă de celelaltepartiţii. Ţinând seama de natura operaţiilor şi prioritatea partiţiilor,sistemele de operare ce lucrează în multitasking posedă algoritmi deplanificare şi control al concurenţei execuţiei aparent paralele aprogramelor. 4.2.2. Memoria virtuală O limitare a multiprogramării este aceea că fiecare partiţietrebuie să poată încărca întregul program, deoarece acesta este rezidentîn memorie până la execuţia sa completă; solicitările vor fi astfellimitate de spaţiul fizic de memorie internă disponibilă. În acest context,memoria virtuală se bazează pe principiul potrivit căruia numaiporţiunile programului care vor fi referite în momentul imediat de cătremicroprocesor trebuie să fie în memoria internă, celelalte părţi aleprogramului şi datele pot fi păstrate în memoria externă. Memoriavirtuală oferă sistemului capacitatea de a adresa memoria externă ca şicând ar fi o extensie a memoriei interne, ceea ce creează iluzia uneimemorii nelimitate. Adresele locaţiilor de memorie reală sau virtuală sunt indicatede către sistemul de operare; dacă datele sau instrucţiunile necesare nuse află în memoria reală, atunci porţiuni din memoria externă ce conţindatele sau programele solicitate sunt transferate în memoria reală,concomitent cu plasare unor porţiuni din memoria reală care nu vor fireferite imediat, pe suportul de memorie externă, denumit mecanism deevacuare temporară (swapping). Există două modalităţi de implementare a memoriei virtuale: a) segmentarea, prin care fiecare program este divizat în blocuride diverse dimensiuni numite segmente, care sunt părţi logice aleprogramului; sistemul de operare alocă spaţiu de memorie înconcordanţă cu lungimea acestor segmente; b) paginarea, prin care memoria reală este divizată în arii fizicede lungime fixă numite pagini; ele au aceeaşi lungime pentru toateprogramele, lungimea unei pagini depinzând de caracteristicilesistemului. Comparativ cu segmentarea, paginarea nu ia în considerareporţiunile logice ale programului, dar oferă o protecţie sporită la
  • interferenţele ce pot avea loc în cadrul transferurilor dintre memoriareală şi memoria externă. 4.2.3. Multiprelucrare Multiprelucrarea implică legarea a cel puţin două UCP celucrează împreună; instrucţiunile unui program pot fi executate simultande către UCP diferite sau fiecare dintre UCP-urile conectate pot executaprograme diferite. Unul din obiectivele multiprelucrării este de a degreva oanumită UCP cu caracteristici mai performante (numită slave) deaplicaţii curente cum sunt de exemplu, tabelări de date, editări de texte,operaţii cu fişiere, etc.; pentru a realiza acest deziderat, la o UCP slaveeste cuplată o UCP mai puţin performantă denumită master, dar carecoordonează toate activităţile din sistem; astfel, în timp ce UCP mastercoordonează operaţiile de intrare/ieşire, UCP slave mare executăoperaţii complexe Memorie externă UCP 1 MAINFRAME UCP 2 - date - comunicaţii - control Alte dispozitive periferice de intrare /ieşire Fig. 4.7. Configuraţia unui sistem de multiprelucrare cu două UCP UCP master este referită ca front-end proccessor, având rolul deinterfaţă între o UCP slave şi dispozitivele periferice de intrare/ieşire;dar UCP master poate fi utilizată şi ca interfaţă între UCP slave şi obază de date memorată pe unităţi de memorie externă, situaţie în care
  • UCP master se referă ca back-end processor fiind responsabilă demenţinerea bazei de date. Sistemele de multiprelucrare pot lucra şi cu mai multe UCP,acestea nediferind esenţial de cele care lucrează cu o singură UCP(standalone). Fiecare UCP poate avea memorie proprie sau toate UCP-urile pot accesa o memorie unică, activitatea fiecăreia fiind controlatăintegral sau parţial de supervizor. În cazul unor prelucrări complexe dedate, fiecare UCP poate fi dedicată unor părţi din program specificecum ar fi prelucrările de intrare /ieşire sau prelucrări aritmetice; în modalternativ, două UCP pot fi utilizate împreună pentru un acelaşi programîn vederea furnizării unor răspunsuri rapide în multe din aplicaţiilesolicitate (fig. 4.7.) Coordonarea mai multor UCP solicită un software de nivel înaltîn special pentru planificarea execuţiei şi utilizarea eficientă a resurselorsistemului. 4.3. Sisteme de operare pentru calculatoare personale Principalele sisteme de operare existente astăzi pe PC-uri sunt:interfeţele grafice Windows, Linux, Unix, MS-DOS, OS/2,Apple/Macintosh DOS, VMS şi Windows. MS-DOS (Microsoft Disk Operating System) a fost lansat în1981 de firma Microsoft şi în 1985 a devenit standardul sistemelor deoperare pe microcalculatoare cu microprocesoare pe 16 biţi (Intel 8086şi 8088) prin MS-DOS versiunea 4.3. Versiunile ulterioare oferăfacilităţi pentru desfăşurarea activităţii utilizatorului prin punerea ladispoziţie a unor opţiuni de alegere din meniu, comparativ cu versiunileanterioare care presupuneau cunoaşterea sintaxei fiecărei comenzi;drept urmare, software-ul special – denumit DOS SHELL – a făcut dinsistemul de operare MS-DOS un sistem uşor de utilizat, cu meniudisponibil pentru comenzi. Ultima versiune este MS-DOS 7 subinterfeţele grafice Windows. Sistemul de operare MS-DOS a fostproiectat în principal, să execute un singur program pentru un singurutilizator.
  • DR-DOS a fost introdus de firma Digital Research Corporation,şi include DOS Concurent care suportă execuţia mai multor programeîn acelaşi timp. Apple DOS a fost introdus pe PC-urile de tip Apple, care sebazează pe microprocesoare diferite decât cele folosite de IBM, deciincompatibil cu clasele de PC-uri de tip IBM; iniţial a fost destinatpentru un singur utilizator care execută un program la un anumitmoment. Un sistem de operare mult mai puternic este Macintosh DOSproiectat să fie utilizat pe PC-uri de tip Apple /Macintosh DOS(implementat cu microprocesor Motorola 68040) ce permitemultiprogramare şi memorie virtuală. Apple Computer a lansat următoarea generaţie de sisteme deoperare constituită din Mac OS X 10.2 Jaguar şi Mac OS X 10.3Panther. OS/2 (Operating System/2) a fost introdus în 1988 de IBM şiMicrosoft şi a fost proiectat să preia avantajele microprocesoarelor Intel80286 şi 80386 pentru seria de microcalculatoare IBM PS/2 pe 32 biţi.OS/2 este un sistem de operare multitasking, fiind capabil să adreseze16 MB memorie internă şi necesită 1.5 MB memorie internă şi spaţiupe disc; versiunile construite în jurul microprocesorului I 80386 sunt şimultiutilizator (maxim 16 utilizatori simultan). Deşi spaţiul adreselorfizice este de 16 MB, prin mecanismul memoriei virtuale spaţiuladreselor virtuale poate accesa până la 32 MB. OS/2 păstreazămajoritatea comenzilor MS-DOS în special pentru operaţiile cu fişiereşi periferice. Pentru a permite comutarea între aplicaţii, utilizatorul OS/2dispune de o interfaţă PM (Presentation Manager) orientată pe ferestrepentru introducerea comenzilor, selectarea taskurilor ce se vor executa,gestiunea taskurilor şi altele. Versiunile recente OS/2 Warp şi OS/2 Warp Connect aspectegrafice şi de operare similare şi conţin pachetul Bonus Pack careinclude un procesor de texte, un program de tip foaie electronică decalcul (spreadsheet), generator de diagrame, sistem de gestiune abazelor de date, generator de rapoarte; utilitare pentru accesoriile: plăciaudio, fax/modem, video, etc. OS/2 Warp Connect faciliteazăconectarea la Internet on-line Compuserve cu CIM pentru OS/2,
  • respectiv cu Hyper ACCESS Lite la alte servicii on-line, la un BulletinBoard System sau la alt PC. UNIX a fost iniţial creat pentru minicalculatoare, pentru a măridisponibilităţile sistemului: memorie virtuală, multiutilizator şimultitasking; rescris în limbajul C, a fost portabil pe o gamă mai largăde sisteme de calcul: mainframes, microcalculatoare, de unde şi unuldin marile sale avantaje. Actualmente, sistemele de operare UNIX sunt proiectate de maimulte firme specializate, ceea ce a condus la existenta mai multorversiuni cum sunt: AIX, SCO-ODT, HP-UX, SOLARIS, Digital, UNIX,IRIX, Linux, ş.a. Trăsăturile principale ale sistemului de operare UNIX sunt: 1) sistemul de fişiere structurat pe mai multe niveluri, ceea ce permite mai multor utilizatori să lucreze cu acelaşi calculator în acelaşi timp (multiuser); 2) orice utilizator curent poate solicita execuţia mai multor programe în acelaşi timp (multitasking); 3) un program utilizator poate să transmită rezultatele sale altui program; 4) utilizatorul poate redirecta rezultatele programului său de la un dispozitiv periferic la altul; 5) existenţa unui interpretor de comenzi şi un limbaj adecvat, cunoscut sub denumirea de Shell; 6) foloseşte un limbaj structurat numit µC, pentru programarea sistemelor; 7) includerea unor componente pentru editarea textelor şi formatarea lor pentru tipărire; 8) utilizarea de tehnici evoluate pentru conectarea sistemelor de calcul care operează sub UNIX sau alt sistem de operare; 9) nu impune vreo limită la eventualele modificări determinate de specificul aplicaţiei. OpenVMS iniţial denumit VMS (Virtual Memory System) a fostconceput în 1976 ca un sistem de operare pentru noua linie decalculatoare pe 32 de biţi a firmei DEC (Digital EquipmentCorporation), numită VAX (Virtual Address eXtension). Primul modelVAX (11/780) a fost denumit Star, de aici şi numele de cod Starletpentru sistemul de operare VMS, nume care se păstrează şi astăzi pentrubiblioteca sistem (STARLET.OLB). Versiunea actuală a sistemului de
  • operare este OpenVMS 7.3. OpenVMS este un sistem de operare pe 32de biţi cu suport pentru multitasking, multiprocesor şi memorie virtuală.Conceput ca un sistem de operare de uz general care rulează atât înmediile de dezvoltare, cât şi în mediile de producţie, OpenVMS poate fiimplementat pe toată seria de calculatoare Alpha a firmei DEC(actualmente un departament al firmei Compaq Computer Corporation,care la rândul ei a fost achiziţionată de firma Hewlett-Packard), cât şi peseriile de calculatoare VAX, Micro VAX, VAX Station şi VAX Server.Pentru ambele categorii de platforme OpenVMS asigură facilităţi demultiprocesare simetrică (Symmetric MultiProcessing – SMP). Sistemul de operare OpenVMS poate fi configurat pentru a oferiperformanţe maxime în medii foarte variate ca de exemplu domenii carenecesită calcule şi operaţii de intrare/ieşire intense, medii client/server,sau execuţie în timp real. Performanţa sistemului depinde de tipul decalculator, memoria internă disponibilă, numărul şi tipul discurilor, etc. La ora actuală există aproximativ 450000 de sisteme OpenVMSinstalate în întreaga lume. Produsele Alpha/OpenVMS sunt apreciatedatorită performanţei, securităţii, siguranţei în funcţionare, facilităţilorde interconectare oferite, posibilităţilor de upgrade ulterior şi costurilorfoarte scăzute de întreţinere. Acestea sunt dovedite şi de poziţia ocupată pe piaţă: 1) numărul 1 în domeniul sistemelor integrate din domeniul medical; 2) 90% din sistemele producătorilor de procesoare; 3) peste 50% din sistemele de facturare; 4) 66% din transferurile financiare se fac pe maşini Alpha cu OpenVMS; 5) 5 din cele mai mari 10 burse ale lumii; 6) peste 80% din loterii. În România, sistemele Alpha/OpenVMS/Oracle sunt folosite decătre Ministerul Industriei şi Comerţului, Mobifon (Connex), RegistrulIndependent al Acţionarilor REGISCO S.A., SNCFR şi în sistemulbancar Windows este o interfaţă grafică orientată pe ferestre;utilizatorul poate lansa concomitent mai multe aplicaţii fiecare înfereastra ei, existând posibilitatea de efectuare a schimbului deinformaţii între programe ce se execută în ferestre distincte. Seconsideră ca apariţia sa marchează momentul în care calculatoarele
  • IBM şi compatibile, au putut egala facilităţile de utilizare şi vitezacalculatoarelor din gama Macintosh. Windows 3.11. for Wokgroups, este un sistem de operare pe16 biţi şi spre deosebire de Windows 3.1., dispune suplimentar defacilităţi pentru lucru în reţea a grupurilor de utilizatori conectaţi;aceştia pot efectua transferuri de date, mesaje, informaţii prin simplaselectare şi activare a unor comenzi şi funcţii disponibile. Windows NT (New Tehnology) apărut iniţial în anul 1992, aevoluat până la versiunea 4.0, fiind comercializat în două variante:Windows NT Workstation şi Windows NT Server; principalelecaracteristici se pot sintetiza în: lucrul în modul multitasking; utilizarea ca un sistem client/server; operarea în modul exclusiv protejat; folosirea până la 4 GB de memorie internă RAM; facilităţi avansate de gestionare a fişierelor; stabilitatea deosebită în exploatare; gestiunea discurilor de până la 16 T. Windows NT a fost proiectat în ideea compatibilităţii cuinterfeţele grafice precedente, Windows 3.1. şi Windows 3.11. forWorkgroups. Este implementat atât pe platforme Intel, cât şi peplatforme bazate pe microprocesoare RISC. Windows 95 lansat în exploatare în 1995 ca sistem de operare desine stătător (nu necesită prezenţa platformei MS-DOS) are caprincipale caracteristici: mod de lucru multitasking preemptiv care deţine în permanenţă controlul asupra timpului de lucru şi a aplicaţiilor; modul de lucru multithreading ce permite executarea în paralel a mai multor procese ale aceleaşi aplicaţii; executarea de aplicaţii pe 32 de biţi; exploatarea ca sistem de operare cu interfaţă grafică; folosirea platformei de operare DOS numai pentru executarea aplicaţiilor elaborate pentru DOS; folosirea unei interfeţe de programare a aplicaţiilor pe 32 de biţi; includerea ca parte integrantă a sistemului de operare, a standardului Plug and Play.
  • Windows 95 spre deosebire de versiunile precedente, încearcă săfie un compromis de sistem de operare ce lucrează pe 32 de biţi,păstrând compatibilitatea cu aplicaţiile pe 16 biţi. Windows 95încorporează majoritatea facilităţilor regăsite la celelalte interfeţegrafice, adăugând şi altele noi. Windows 98 este un sistem de operare pe 32 de biţi completintegrat cu Internetul, constituindu-se ca un suport pentru noiletehnologii hardware şi păstrând compatibilitatea cu Windows 95 faţă decare apare ca un upgrade. Windows 2000 este proiectat pentru organizaţii de oricedimensiune şi oferă siguranţă sporită şi scalabilitate, costuri mai reduse,respectiv servicii pentru aplicaţii derulate prin Internet. Windows 95/98şi NT despărţite în ultimii ani, sunt combinate în Windows 2000, dotatpentru aplicaţii profesionale, multimedia, jocuri, cu o mare amprentăasupra securităţii datelor. Windows este considerat începând cuversiunea 98, ca un sistem de operare destul de stabil. Windows Millennium Edition (Windows Me) extindeWindows 98 Second Edition cu elemente preluate din Windows 2000 şieste ultima versiune de Windows 9x lansată de Microsoft. Necesitatea îmbunătăţirii versiunii Windows 9x a fost o cerinţăreală având în vedere faptul că această serie de sisteme de operare estecea mai populară pentru mediul Windows pe 32 biţi, fiind scriseaproape toate versiunile celor mai căutate aplicaţii. Pe de altă parte,aproximativ 95% dintre programele educaţionale sunt scrise pentruWindows 9x. Windows Millennium şi-a găsit destul de greu o poziţie pe piaţă,integrându-se undeva între versiunea Second Edition Windows 98 şiWindows 2000 de la care preia numeroase caracteristici. Destinat fiindsegmentului home-user spre deosebire de Windows 2000, WindowsMillennium s-a dovedit greu de plasat în ierarhia numeroaselor versiuniale sistemului de operare de la Microsoft, fiind uneori catalogat dreptWindows 98 Third Edition sau Windows 95 Service Pack 5. Windows XP este ultima generaţie a celui mai răspândit sistemde operare din lume. Acest sistem de operare bazat pe tehnologia NTpentru staţiile de lucru. Windows 2003 este un sistem de operare destinat serverelor şieste bazat pe tehnologia Microsoft .NET.
  • 4.4. Fişiere şi directoare - concepte de bază Sistemul de operare este un sistem de programe care intră înfuncţiune la pornirea microcalculatorului, asigurând în principalurmătoarele activităţi: gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire; gestiunea datelor pe suportul de memorie externă; controlul încărcării în memoria internă, punerii în funcţiune şi încetării activităţii programelor utilizatorului. Conceptele de bază utilizate sunt: fişier, unitate, director, cale,prompter şi specificator de fişier. Pentru a realiza gestiunea datelor pesuportul de memorie externă, acestea sunt memorate sub o formă caresă permită manipularea lor ca o entitate denumită fişier ce se poateidentifica prin numele său. Fişierul este conceptul fundamental pe care se bazeazăorganizarea structurală a tuturor informaţiilor memorate pe discurimagnetice şi gestionate de sistemul de operare. Un fişier este o colecţiede informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini,sunete), omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelorde prelucrare, organizată după reguli bine determinate şi memorată peun suport tehnic de pe care pot fi citite automat de calculator în timpulprelucrării. Fişierul se identifică după numele şi extensia atribuită lacreare. Orice fişier are un nume alcătuit din două părţi: numele propriu-zis – numele după care poate fi identificat fişierul şi care este obligatoriu; extensia sau tipul – opţional. Tipul sau extensia fişierului este un şir de caractere alcătuit dinunu până la trei caractere, pentru sistemul MS-DOS şi peste treicaractere pentru sistemele de operare pe 32 de biţi. Extensia trebuie săse separe de numele propriu-zis prin caracterul special punct (.). Dacă pentru anumite fişiere extensia este obligatorie şi impusăprin folosirea numai a anumitor grupe de caractere (cum sunt .dll, .exe,.avi, .sys, .doc etc.), atunci acestea sunt considerate cuvinte rezervate şiau un rol determinant în prelucrarea fişierelor respective. Unele din extensiile obligatorii (denumite şi extensii standard)sunt ataşate la numele propriu-zis al fişierelor în mod implicit de cătreprogramul cu care sunt create fişierele respective.
  • După extensie, se identifică următoarele tipuri de fişiere: fişiere executabile; fişiere de sistem; fişiere text; fişiere grafice; fişiere multimedia. În tabelul nr. 4.1 sunt prezentate câteva exemple de extensii defişiere. Tabelul nr. 4.1. .exe, .com, .bat fişiere executabile .sys fişiere ce conţin un driver sau informaţii aparţinând sistemului .lib fişiere conţinând o bibliotecă de programe .dll fişiere dintr-o bibliotecă de programe de legătură cu acces dinamic .bmp fişiere imagine de tip BITMAP .jpg fişiere imagine de tip JPEG .gif fişiere imagine de tip GIF .prg fişiere program-sursă în limbajul FoxPro .doc documente Word .xls foi de calcul Excel .ppt prezentări PowerPoint .mdb baze de date Access .wav fişiere de sunet .avi fişiere video Fişierul executabil asociat editorului de texte Notepad estenotepad.exe. Se observă că numele fişierului este notepad şi estensiaeste exe, aceasta fiind despărţită prin punct de nume. Unitatea (device) reprezintă un echipament periferic identificatprintr-un nume simbolic de dispozitiv. Numele de dispozitiv pentruunităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterulspecial două puncte (:); de exemplu litera A: identifică unitatea dedischetă, litera C: identifică discul, iar F: identifică unitatea de CD-ROM.
  • Un disc poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtualenumite partiţii, care se identifică tot printr-un nume simbolic asociat (deexemplu: D:, E: pentru trei partiţii logice). Directorul (folder) este un concept fundamental pe care sebazează organizarea memoriei externe a PC-urilor pe niveluri ierarhicearborescente pentru gestionarea fişierelor pe dischete sau discuri. Undirector se constituie ca o tabelă, ca un catalog ce conţine nume defişiere, dimensiunile acestora exprimate în octeţi, data când fişierele aufost create sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi. Directorul apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup defişiere. O comandă este limitată implicit numai la prelucrarea fişierelorşi programelor din directorul curent, dacă nu s-a specificat în modexplicit un alt director. Atunci când numărul de fişiere dintr-un director este destul demare sau când există mai mulţi utilizatori, fiecare utilizator avândfişiere proprii, se pot folosi subdirectori incluşi într-unul din directori;în acest caz, organizarea structurală poartă denumirea de sistem dedirectori multinivel sau sistem ierarhizat de directori; primul nivel esteconstituit din directorul rădăcină (root) creat automat atunci când seformatează discul, director la care se conectează ceilalţi directori (fig.4.8.). În figura 4.8 se identifică următoarele componente ale structuriiarborescente: D1, … , Dn directori legaţi la directorul ROOT SD21, … , SD2n subdirectori aparţinând directorului D2 F1 , … , Fn fişiere aparţinând directorului ROOT F21,. . .,F2n fişiere aparţinând unui subdirector derivat din subdirectorul SD21 Directorul care conţine subdirectori se numeşte director deorigine sau director părinte.
  • ROOT D1 D2 Dn F1 Fn SD21 SD2n F21 F2n Fig. 4.8. Organizarea arborescentă pe disc Atunci când se folosesc directori multinivel, la MS-DOS estenecesar să se precizeze unde sunt situate fişierele în sistemul dedirectori de pe discul implicit, folosind în acest scop o cale (path). Ocale este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special “”(backslash), secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la directorulcare conţine fişierul. Sintaxa generală este următoarea:[nume_director_1][nume_director_2...]nume_director_n Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, avândsintaxa următoare:[nume_director_1][nume_director_2...]nume_fişier Numele unei căi poate conţine orice număr de directori;restricţia este să nu aibă o lungime mai mare de 260 de caractere. Dacă un nume de cale începe cu caracterul (backslash)sistemul de operare caută fişierul începând cu directorul rădăcină, iardacă începe cu numele directorului de lucru, căutarea se realizeazăîncepând de la acest director. De exemplu o cale care începe cu
  • directorul rădăcină este: windowssol.exe iar când fişierul este îndirectorul curent, în cazul de faţă windows, se scrie: sol.exe. Prompterul sistemului de operare MS-DOS este un simbolafişat pe ecranul monitorului format din numele dispozitivului urmat decale şi de semnul >. Prezenţa prompterului semnifică faptul că sistemulaşteaptă comenzi. Specificatorul de fişier este termenul folosit pentru a desemnafără ambiguităţi un fişier memorat pe un disc. El se compune dinnumele unităţii, cale şi numele şi extensia fişierului: [nume_dispozitiv][cale]nume_fişier De exemplu c:windowsexplorer.exe este un specificatorcomplet de fişier. Când se folosesc directori multinivel, pentru prelucrarea maiuşoară a fişierelor dintr-un director, în numele şi extensia fişierelor sepot folosi caracterele speciale ? şi * denumite şi metacaractere(wildcards). Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa poziţiarespectivă. De exemplu dacă se doreşte căutarea fişierelor care auextensia BMP şi numele lor este alcătuit din cinci caractere, primelepatru fiind POZA, se specifică în fereastra de căutare POZA?.BMP.Următoarele fişiere pot fi returnate ca rezultat al căutării: POZA1.BMP,POZA2.BMP, POZA3.BMP. Simbolul * semnifică faptul că orice şir de caractere poate fiinclus în specificatorul de fişier începând cu poziţia respectivă, atât înnumele fişierului cât şi în extensie. De exemplu: *.BMP - semnifică toate fişierele cu extensia .BMP; PROG.* - fişierele cu numele PROG şi orice extensie; *.* - semnifică toate fişierele şi toate extensiile. Discurile gestionate de sistemul de operare MS-DOS au ostructură standard care le asigură portabilitatea de la un calculator laaltul. Datele memorate pe disc sub forma unor fişiere sunt precedate deurmătoarele zone speciale: zona de BOOT – este zona în care se află memorat programul de încărcare a sistemului de operare de pe disc (pista zero, sectorul zero a oricărui disc);
  • tabela FAT (File Allocation Table) tabela de alocare a fişierelor - serveşte pentru gestiunea spaţiului alocat fişierelor de pe disc; zona ROOT – zona alocată directorului rădăcină ce serveşte pentru inventarul directorilor, subdirectorilor şi a conţinutului acestora. Aceste zone nu sunt accesibile utilizatorului obişnuit. Ele suntcreate în momentul formatării discului şi sunt gestionate automat decătre sistemul de operare. 4.5. WINDOWS Sistemul de operare WINDOWS a apărut în urma unui proceslaborios, prin care s-a urmărit perfecţionarea sistemului MS-DOS însensul eliminării unor dezavantaje şi apropierea mai puternică dintrecalculator şi utilizator, prin impunerea modului de lucru meniu. Calculatoarele personale care operau sub MS-DOS, nu-şi puteauvalorifica integral performanţele hardware în continuă creştere, datoritălimitărilor generate de filozofia acestui sistem care se caracterizeazăprin modul de lucru linie-comandă, absenţa multitasking-ului,organizarea memoriei interne şi programe pe 16 biţi. Modul de lucru linie-comandă al sistemului de operare MS-DOSse bazează pe: introducerea de la tastatură a unor comenzi însoţite de parametrii şi uneori, de confirmarea sau anularea unor acţiuni sau consecinţe ale comenzilor lansate; afişarea pe monitor a unor mesaje în legătură cu comenzile primite, a unor întrebări privind opţiunile pentru efectuarea acţiunii dorite şi a informaţiilor solicitate de utilizator. Trebuie recunoscut că acest mod de lucru este greoi şi rigid,obligând utilizatorul la o pregătire specială pentru a se familiariza cusintaxa comenzilor şi este mai convenabil ca parametrii să fie ceruţiautomat de sistem atunci când se lansează o comandă. De la aceastăidee s-a plecat în realizarea programelor utilitare tip PcShell, NortonCommander, Dos Navigator sau X-Tree Gold. De altfel, la ultimeleversiuni MS-DOS au apărut şi comenzi tip meniu (de exemplu,comenzile Mem Maker, Edit, Defrag şi chiar un Shell încorporat).
  • Modul de lucru meniu asigură dialogul dintre utilizator şicalculator pe baza unor liste de opţiuni sau comenzi afişate pe ecran, dincare utilizatorul trebuie să le activeze pe cele dorite; avantajul faţă demodul de lucru linie-comandă este că utilizatorul nu trebuie să tastezelinia de comandă şi să memoreze sintaxa comenzilor deoarece acesteasunt afişate sub formă de opţiuni pe ecranul monitorului. Totodată,interfaţa dintre utilizator şi calculator este mai prietenoasă, deoareceutilizatorul nu mai trebuie să scrie multe comenzi, atenţia sa fiindconcentrată permanent la ce se întâmplă pe ecranul monitorului.Avantajele au făcut ca sistemul de operare MS-DOS să fie înlocuittreptat cu sistemul de operare Windows. Deschizător de drumuri a fost firma Macintosh care în 1984 aintrodus în lumea PC-urilor conceptul GUI (Graphical User Interface)prin intermediul căreia comunicarea utilizator-calculator a devenit maiprietenoasă. Firma Microsoft preia şi dezvoltă conceptul GUI şi în anul1985 apare pe piaţă sistemul Windows 1.0. Era doar începutul şispecialiştii au afirmat că nu a fost deloc promiţător. Numele de Windows (ferestre) vine de la faptul că fiecareprogram se execută într-o fereastră distinctă. Fereastra este o zonă deformă dreptunghiulară ce apare pe ecran. Pe suprafaţa ecranului potexista mai multe ferestre, fiecare fereastră corespunzând unui anumitprogram. Windows reprezintă un sistem de programe şi comenzi conceputşi dezvoltat pe un mediu de interfaţă grafică de utilizator (GUI-Graphical User Interface) care se pot selecta, instala şi executa pecalculatoare personale, în funcţie de configuraţiile hardwaredisponibile şi de cerinţele utilizatorilor. Simbolurile grafice (denumite pictograme) sunt mici desenesugestive ale unor elemente cu care operează sistemul Windows,însoţite de un text explicativ afişat sub desene. Alături de pictograme,Windows include şi alte forme de prezentare grafică: butoane, casete dedialog, bare de navigare. De la prima versiune denumită Windows 1.0 (1985), s-a ajunsastăzi la utilizarea curentă a interfeţelor Windows 95/98, Windows2000, Windows Millenium, Windows XP şi Windows 2003.
  • 4.5.1. Interfaţa grafică Windows Elemente de interfaţă grafică Interfaţa grafică Windows începând cu Windows 95, pune ladispoziţia utilizatorului un mod specific de aranjare, vizualizare şiactivare a programelor. Pentru familiarizarea cu acest mod de operare,se vor prezenta conceptele de bază cu care se operează: Fereastră,Meniu, Casetă de dialog, Buton, Desktop, Pictogramă, Clipboard. Fereastra este conceptul central al aplicaţiilor Windows.Fiecare aplicaţie Windows are asociată o fereastră. Fereastra este osuprafaţă dreptunghiulară care individualizează activitatea curentădesfăşurată de calculator ca urmare a unei comenzi sau a unui programlansat de operator. Există mai multe tipuri de ferestre: de navigare, prin intermediul cărora se pot investiga un grup de aplicaţii, cum este de exemplu fereastra asociată pictogramei My Computer; de aplicaţie, specifice programelor executabile; document, ferestre de lucru utilizate pentru crearea unui document, de exemplu în Word sau a unei foi de calcul în Excel; ele apar în interiorul ferestrei de aplicaţii; de dialog, cum este fereastra Run din meniul butonului Start, ferestre utile pentru introducerea unor informaţii de control necesare executării unor aplicaţii. O fereastră afişată pe ecran conţine o serie de elemente standardprin intermediul cărora sunt posibile o serie de operaţii: deplasarea unei ferestre pe spaţiul de lucru; redimensionare – readucerea ferestrei la dimensiunile iniţiale; minimizare – ascunderea temporară a ferestrei şi plasarea pictogramei asociate pe bara de taskuri sau pe linia de stare; maximizare – afişarea ferestrei la dimensiunile maxime ale ecranului; defilarea conţinutului ferestrei în plan vertical sau orizontal; închiderea ferestrei şi implicit a aplicaţiei. În fig. 4.9 este prezentată o fereastră Windows şi elementeleconstitutive ale acesteia.
  • 41 2 3 5 6 7 8 8 9 10 Fig. 4.9. Fereastră Windows şi elementele acesteia În tabelul nr. 4.2 sunt prezentate elementele unei ferestre.
  • Tabelul nr. 4.2.1. meniul System pentru închiderea, redimensionarea sau mutareaferestrei;2. bara de titlu care permite mutarea ferestrei într-o altă poziţie pespaţiul de lucru; Bara de titlu conţine numele ferestrei în partea stângăşi cele trei butoane de lucru (minimizare, maximizare, închidere) înpartea dreaptă.3. butonul de minimizare;4. butonul de maximizare, respectiv restaurare; sau5. butonul de închidere Close;6. meniul principal;7. toolbar (bara cu instrumente) conţine un set de pictograme pentrucele mai uzuale comenzi folosite pe durata sesiunii de lucru cu unanumit program. Această facilitate vine în întâmpinarea utilizatorului dea declanşa rapid o comandă cu un singur clic, fără a mai activa meniulprincipal şi a selecta apoi comanda. Este o soluţie mult mai elegantădecât utilizarea tastelor funcţionale, a combinaţiilor de taste hot keys saushort cuts. Bara de instrumente poate fi vizualizată şi completată cuseturi suplimentare de pictograme faţă de cele standard, seturi asociateunor proceduri de operare complexe; seturile de pictograme sunt extrasedintr-o bibliotecă proprie fiecărui program; opţional, utilizatorul poatesă-şi insereze prin tehnica “click & drag” diverse pictograme pentruanumite comenzi apelând la meniul Tools, opţiunea Customize, pentru
  • a-şi personaliza bara de lucru;8. bara de defilare;9. bara de stare10. colţ pentru redimensionarea ferestrei Fructificarea facilităţii de procesare multitasking se realizeazădeschizând mai multe ferestre în care se lansează în execuţie diverseprograme ce vor rula independent, aparent în paralel. Ferestreledeschise pe ecran pot fi rearanjate apelând la opţiunile meniului View,în două moduri cascadă (Cascade) şi mozaic (Tile). La un moment dat, o singură fereastră este considerată fereastracurentă. Fereastra care are această proprietate are bara de titlu intenscolorată, celelalte având bara de titlu inhibată. Comenzile transmise şimesajele afişate aparţin aplicaţiei care se execută în fereastra curentă.Comutarea pe o altă fereastră care să devină fereastră curentă, se face cuun clic pe bara de titlu a ferestrei respective. Meniurile sunt grupuri de comenzi prin intermediul cărora serealizează funcţiile unui program. Există trei tipuri de meniuri: orizontale (Bar); verticale (PopUp); combinate (PullDown sau Cascade). Într-un meniu combinat Pull Down, unui submeniu Bar i seasociază un meniu PopUp afişat imediat sub denumirea sa, apărând ca odescompunere a meniului în comenzi, pe verticală. (fig. 4.10). Meniulcombinat Cascade, realizează acelaşi lucru numai că descompunereaeste în plan orizontal, aşa cum este de pildă meniul butonului Start (fig.4.13). Pentru a selecta şi lansa o comandă, meniul trebuie activat cutasta ALT, sau cu mouse-ul cu un clic pe bara de meniu. Selecţia uneicomenzi dintr-un meniu echivalează cu marcarea ei prin deplasareacursorului, în timp ce lansarea comenzii în execuţie se poate face: tastând Enter; tastând litera subliniată din numele comenzii;
  • acţionând clic.În unele cazuri, anumite comenzi nu sunt disponibile, fiind afişate într-otonalitate de culoare gri deschis în caseta meniului. Anularea unei selecţii se face cu tasta ESC sau cu un clic înafara casetei meniului.Atunci când o comandă este urmată de puncte de suspensie înseamnă căeste necesară introducerea unor parametri suplimentari pentru execuţiacomenzii; parametri se introduc prin intermediul unor casete de dialogşi butoane. Un element specific în meniuri este semnul de validare (checkmark) ca o bifă. Opţiunile bifate sunt active, deci comanda se vaexecuta ţinând seama numai de opţiunile bifate. Schimbul de informaţii între utilizator şi calculator privindparametrii, mesajele şi opţiunile comenzilor se face prin intermediulcasetelor de dialog şi butoanelor asociate acestora. Fig. 4.10. Meniuri orizontale şi verticale
  • O casetă de dialog este o mică fereastră dreptunghiulară afişatăpe ecran, independent de aplicaţia care se execută, (fig. 4.11). Eaconţine parametrii şi opţiunile din care utilizatorul va selecta pe celenecesare prelucrării curente şi va introduce parametrii care-i suntsolicitaţi. Fig. 4.11. Casetă de dialog cu butoane Casetele de dialog însoţesc comenzile care intră în meniu şi sunturmate de trei puncte de suspensie; există mai multe tipuri de casete dedialog grupate astfel: casete de text; casete cu liste; casete cu opţiuni exclusive; casete de validare; casete cu pagini de opţiuni. Casetele de text se utilizează atunci când utilizatorul introduceexplicit de la tastatură o comandă sau parametrii comenzii sub formaunui şir de caractere. Un exemplu îl constituie caseta comenzii Run dinmeniul butonului Start (fig. 4.16). Selecţia unei opţiuni se face cu un clic pe caseta cu liste. Dacălista conţine un număr de opţiuni care nu încap în chenarul casetei suntpuse la dispoziţie butoanele de defilare pentru parcurgerea listei înaintesau înapoi (listele se mai numesc şi liste derulante). Derularea unei listese poate face şi acţionând butonul Browse pentru răsfoirea listei,existând opţiuni asemănătoare celor utilizate de programul Explorer saupachetul de programe Norton.
  • Unele casete pot să afişeze un model al elementului selectat(preview) pentru a vizualiza şi a decide asupra opţiunii care se vaselecta. Un exemplu este caseta asociată opţiunii Font din meniulFormat al procesorului de texte Word. Casetele cu opţiuni exclusive conţin opţiuni care se excludreciproc; în consecinţă, se va marca cu un clic punctul din stângaopţiunii dorite. Spre deosebire de casetele cu opţiuni exclusive, casetele devalidare conţin un set de opţiuni din care pot fi active la un moment datmai multe, toate, sau nici una dintre ele. Opţiunile selectate şi deciactive, sunt marcate cu o bifă de selectare în partea stângă. Un exempluîl constituie lista cu opţiuni a comenzii Toolbar din meniul View aprocesorului de texte Word. Windows şi programele care rulează sub Windows pot afişa peecran un grup de mai multe pagini de opţiuni suprapuse. Fiecare paginăare o etichetă în partea superioară cu numele paginii, dar la un momentdat numai o singură pagină este activă (cea afişată prima pe ecran). Cuun clic pe eticheta unei alte pagini, pagina curentă este înlocuită cupagina selectată ce devine acum pagina activă. Un exemplu îl constituiegrupul de pagini al de proprietăţi ale meniului Start şi ale barei de stare(fig. 4.19.). Butoanele au formă dreptunghiulară încadrate de un chenar,având în interior un text autoexplicativ. Butoanele pot fi acţionate cu unclic, Enter sau tasta Space. Există următoarele tipuri de butoane: butoane de comandă, care declanşează execuţia operaţiei selectate; butoane de opţiuni care permit selectarea modului de continuare a procesului de prelucrare şi sunt: o butoane radio; o butoane de marcare (check). În fig. 4.11 sunt prezentate principalele tipuri de butoaneexistente în aplicaţiile Windows. Acţionarea unui buton de comandă marchează sfârşituldialogului şi continuarea procesului de prelucrare. Încheiereaschimbului de informaţii într-un dialog utilizator-calculator şicontinuarea procesului de prelucrare se produce prin acţionarea unuibuton asociat casetei de dialog sau ferestrei documentului sau aplicaţiei.
  • Clipboard-ul este o zonă de memorie RAM ce permitetransferul de informaţii, secvenţe de text, imagini grafice, porţiuni şichiar un ecran întreg de la o aplicaţie la alta sau de la un document laaltul în cadrul aceleaşi aplicaţii, constituindu-se ca una din facilităţileprelucrării multitasking. Informaţiile sunt plasate automat în Clipboard atunci când seexecută comenzile Copy, Cut sau s-a acţionat tasta PrtScr. Inserarea informaţiilor aflate în zona Clipboard într-un alt textse realizează prin comanda Paste. Comenzile Edit, Cut, Paste se află înmeniul Edit al programelor sub Windows. Pictograma (Icon) este un mic desen simbolic asociat unuiobiect Windows, obiect ce poate fi o componentă hardware, un director,un fişier, un program executabil, un grup de programe sau de fişiere;desenul este însoţit şi de un text, care denumeşte pictograma respectivă. Există patru tipuri de pictograme: program; fişier/director; calculator; componentă hardware. Executând un dublu clic pe o pictogramă de program, programulva fi încărcat în memoria RAM şi lansat în execuţie; dacă se acţioneazăcu un clic pe o pictogramă de director, pe ecran se va afişa cuprinsuldirectorului respectiv. Un clic pe pictograma unui fişier echivalează cucomanda de lansare în execuţie a aplicaţiei asociate fişierului. Sesiunea de lucru Windows Prin sesiune de lucru se înţelege perioada de timp în care unutilizator se găseşte în dialog cu sistemul de calcul pe durata uneiaplicaţii. Sesiunea de lucru poate fi considerată şi perioada de timp încare un utilizator foloseşte individual un calculator care este conectat lao reţea. În esenţă, sesiunea de lucru este cuprinsă între momentele depornire şi de oprire a calculatorului, momente între care calculatorulexecută o serie de operaţii specifice sub controlul sistemului de operareinstalat. Sub sistemul de operare Windows aceste operaţii se execută înfuncţie de versiunea instalată. Pentru a deschide o sesiune de lucru se porneşte calculatorulavând grijă ca să nu fie introdusă o dischetă în unitatea A:. Sistemul
  • execută automat procedura de autotestare a configuraţiei hardware,încărcarea sistemului de operare şi iniţializarea sesiunii de lucru. Încazul conectării calculatorului la o reţea, accesul este condiţionat deintroducerea unei parole în fereastra de dialog Enter Network Passwordla care utilizatorul trebuie să introducă informaţiile referitoare lanumele de utilizator (User name) şi parola (Password). Dupăintroducerea acestor informaţii, acţionarea butonului OK şi efectuareade către sistem a operaţiilor de validare necesare, pe întreg ecranulmonitorului se afişează interfaţa de lucru a sistemului de operareWindows. Pentru încheierea sesiunii de lucru, utilizatorul nu trebuie săacţioneze imediat butonul de întrerupere a alimentării cu energieelectrică deoarece va pierde informaţii din fişierele cu care a lucrat.Astfel, el va executa un clic pe butonul Start din care va alege comandeShut Down sau Turn Off ce conţine mai multe opţiuni, în funcţie deversiunea de sistem de operare instalat: Shut down – oprirea definitivă a calculatorului; Restart – repornirea calculatorului; Restart the computer in MS-DOS mode – repornirea pentru lucrul în sistemul de operare MS-DOS, folosind comenzile acestui sistem de operare (în cazul Windows 95 şi 98); Log Off – închiderea tuturor programelor şi menţinerea resurselor partajate la dispoziţia unui alt utilizator conectat la o reţea; Standby – calculatorul trece într-o stare în care consumul de energie este foarte scăzut, fiind pregătit pentru reluarea stării anterioare la apăsarea unei taste; Hibernate – toate datele aflate în memoria RAM sunt salvate pe disc într-un fişier special, după care calculatorul se opreşte; la repornirea acestuia, datele sunt încărcate din fişierul special în memoria RAM şi sistemul se va regăsi în starea de dinaintea intrării în modul de hibernare. După alegerea şi execuţia opţiunii Shut down, va apărea ofereastră cu mesajul: Please wait while your computer shuts down princare utilizatorul este atenţionat să aştepte până când sistemul va terminaaplicaţiile aflate în lucru, va închide fişierele folosite şi va disponibilizaresursele alocate. Dacă aceste operaţii s-au executat normal şi nu au fostsemnalate motive conflictuale, majoritatea calculatoarelor se opresc
  • automat, având în vedere că sursele de alimentare sunt ATX. În cazul încare oprirea nu se face automat, pe ecranul monitorului se afişeazămesajul: It’s now safe to turn off your computer, după care utilizatorulpoate închide în siguranţă calculatorul, acţionând întrerupătorul reţeleielectrice. După autentificare, pe ecranul monitorului se afişează suprafaţade lucru (desktop-ul), ce conţine în partea de jos bara de lucru (fig.4.12.), denumită şi bară de operaţii sau bară de taskuri. În partea stângăa barei de lucru se găseşte butonul Start de unde utilizatorul poate săînceapă lucrul cu componentele Windows. Desktop-ul desemnează suprafaţa de lucru a sistemului deoperare Windows. Este de fapt fundalul ce acoperă ecranul dinmomentul lansării în execuţie a programului. Pe această suprafaţă suntplasate obiectele cu care se interacţionează în mod uzual (fig. 4.12.). Există un grup de elemente principale ce apar implicit pe spaţiulde lucru: My Computer, Recycle Bin, My Documents. În cazul în carecalculatorul este conectat la o reţea de calculatoare apare şi pictogramaNetwork Neighborhood. My Computer (calculatorul meu) este un driver care afişeazădescrierea fizică a componentelor hardware din configuraţia PC-ului:floppy discul, discul, imprimanta şi panoul de control Control Panel,utilizabil pentru setări hardware. În Recycle Bin (coşul de gunoi) se găsesc fişierele şi directoarelecare au fost şterse sau mutate acolo şi de unde pot fi recuperate ulterior.Fişierele se pot recupera numai dacă nu se au fost şterse definitiv dinRecycle Bin. My Documents oferă posibilitatea de a grupa într-un singur locdocumentele cu care se lucrează.
  • Fig. 4.12. Interfaţa grafică Windows Network Neighborhood oferă posibilitatea de a investiga reţeauade calculatoare la care cuplat calculatorul pe care se lucrează. Se potafla ce staţii de lucru mai sunt conectate şi ce resurse se pot utiliza încadrul reţelei. Pe spaţiul de lucru pot fi create şi salvate fişiere, fiecare avândasociat o pictogramă. Fiecare pictogramă poate fi mutată oriunde pespaţiul de lucru, scop pentru care se procedează astfel: 1) se plasează cursorul pe pictogramă şi se apasă butonul stânga al mouse-ului (se execută un clic); 2) cu butonul ţinut apăsat, se deplasează mouse-ul prin glisare pe desktop şi apoi se eliberează butonul stânga. Utilizatorul are posibilitatea să adauge sau să eliminepictograme ale diverselor programe, altele decât cele standard înscrisede Windows pe Desktop. Adăugarea unei pictograme se realizează princrearea unui shortcut. Butonul Start şi bara de taskuri aflate pe ultima linie aecranului, servesc la mai buna organizare a sesiunii de lucru. Acţionarea
  • butonului Start determină activarea meniului cascadă. Din meniul afişatpe ecran se pot selecta şi lansa în execuţie programele dorite. Fig. 4.13. Meniul Start cu principale opţiuni Prin executarea unui singur clic pe pictograma butonului Start,pe suprafaţa de lucru se afişează meniul Start (fig. 4.13.) Opţiunile meniului Start sunt următoarele: Programs/All programs; Documents/My Recent Documents; Settings; Find/Search; Help and Support; Run; Log Off Turn Off Computer Opţiunile Programs, Documents, Settings şi Find/Search suntorganizate structural sub formă de meniu tip cascadă, astfel că prin
  • marcarea şi glisarea la dreapta cu mouse-ul, se poate trece la opţiunilesituate pe alte niveluri ierarhice. Opţiunea Programs afişează grupurile de programe care pot filansate în execuţie. În opţiunea Programs, grupurile de programe seafişează ca pictograme de directoare, iar programele se afişează cupictogramele specifice. Din caseta cu opţiuni, utilizatorul poate lansa înexecuţie orice program existent în calculator. De exemplu, dacăutilizatorul doreşte să lanseze în execuţie programul Media Player (fig.4.14.) va proceda astfel: un clic pe butonul Start; se poziţionează indicatorul mouse-ului succesiv pe opţiunile Programs, Accessories, Entrertainment şi Media Player; un clic pe Media Player, după care pe ecranul monitorului va apare fereastra de dialog Media Player. Cu opţiunea Documents, utilizatorul poate regăsi rapiddocumentele recent folosite; după activarea opţiunii, din lista afişată seva selecta numele documentului care doreşte să se deschidă.Deschiderea documentului selectat va fi precedată de lansarea automatăîn execuţie a programului folosit pentru prelucrarea lui. De exemplu,dacă documentul a fost prelucrat cu procesorul de texte Word, atunci vafi lansat în execuţie procesorul de texte Word şi apoi deschisdocumentul respectiv. Din opţiunea Settings utilizatorul poate să stabilească condiţiilede lucru pentru folosirea resurselor sistemului în funcţie de cerinţe.Astfel, cu Control Panel se poate efectua configurarea saureconfigurarea sistemului, prin adăugarea şi eliminarea unorcomponente hardware (cu Add New Hardware) şi software (cuAdd/Remove Programs).
  • Fig. 4.14. Meniul Programs cu opţiunile structurate în cascadă Cu opţiunea Find/Search se poate căuta şi localiza rapid oricefişier existent pe disc, fără a cunoaşte unde se găseşte şi numele exact:din lista afişată se va alege File or Folders după care utilizatorul esteaşteptat să introducă numele fişierului sau o parte din nume. Opţiunea Help permite utilizatorului să folosească sistemul deasistenţă software care poate fi răsfoit după trei criterii de clasificare:Contents, Index şi Find; Contents prezintă domeniile mari de informaţii(topics-uri), Index clasifică informaţiile în ordine alfabetică, iar Findpermite căutarea de informaţii în acces direct, prin specificareatermenului sau operaţiei pentru care se solicită explicaţii. Cu opţiunea Run utilizatorul poate să lanseze imediat în execuţieprograme specificând numele programului în caseta afişată, sau numeleunor documente care doreşte să le deschidă. Utilizatorul are posibilitatea să adauge sau să elimine programeîn cascadă arborescentă a meniului butonului Start.
  • Bara de taskuri este plasată iniţial în partea de jos a ecranului şiea conţine pe lângă butonul Start: pictogramele programelor folosite frecvent (se pot activa ulterior cu un simplu clic) programele ale căror ferestre au fost minimizate temporar în timpul sesiunii de lucru; totodată, se poate comuta de la un program aflat pe bara de taskuri, la alt program. ora exactă şi butonul de control al volumului plăcii de sunet Proprietăţile barei de taskuri pot fi modificate astfel încât acestasă fie: afişată permanent sau ascunsă (hidden), dar poate fi afişatăpoziţionând indicatorul mouse-ului pe marginea de jos a suprafeţei delucru sau apăsând combinaţia de taste Ctrl + Esc; De asemenea, bara de taskuri poate fi redimensionată prinmărirea înălţimii, trăgând în sus de marginea superioară cu mouse-ul şipoziţionată cu ajutorul mouse-ul în orice parte a ecranului. Orice program aflat în execuţie şi orice document deschis seafişează cu butonul propriu pe bara de lucru (fig. 4.15.). Ele pot fiactivate cu un clic, fereastra acestuia fiind afişată pe suprafaţa de lucruca fereastră curentă. La rândul ei, orice fereastră poate fi minimizatăexecutând un clic pe butonul de minimizare sau închisă cu un clic pebutonul de închidere. Fig. 4.15. Bara de task-uri cu numele ferestrelor deschise Lansarea în execuţie a unui program se poate realiza în maimulte moduri: 1. de pe desktop, cu un clic pe pictograma asociată programului, în cazul în care acesta există; 2. din meniul butonului Starti, dacă este instalată aplicaţia; 3. cu comanda Run a butonului Start indicând specificatorul fişierului executabil sau selectându-l prin intermediul opţiunii Browse, (fig. 4.16.); 4. de pe bara de lucru cu un clic pe pictograma programului, dacă există; 5. prin intermediului aplicaţiei Explorer, cu dublu click pe fişierul asociat aplicaţiei.
  • Fig. 4.16. Fereastra de dialog Run Închiderea unui program şi cedarea controlului sistemului deoperare se face fie printr-un clic pe butonul de închidere al ferestrei, fieapelând comanda Exit disponibilă în meniul File al fiecărui program,respectiv comanda Close din meniul sistem asociat ferestrei. Windows Explorer poate fi considerat programul utilitar cel maifolosit pentru managementul fişierelor şi a directoarelor. Pentru lansarea în execuţie a programului utilitar WindowsExplorer se poate proceda în mai multe moduri: executând un clic pe pictograma Windows Explorer afişată pe bara de scurtături (Quick Launch) pe bara de taskuri în dreapta meniului Start; deschizând meniul Start, selectând Programs, apoi Windows Explorer, dacă bara de scurtături nu este creată; folosind My Computer pentru a avea acces pe discul si calea unde se găseşte fişierul executabil corespunzător (C>:Windows Explorer.exe) După lansarea în execuţie, se afişează fereastra WindowsExplorer (fig. 4.17), care asemănător oricărei ferestre de aplicaţie,conţine bara de titlu, bara de meniuri, bara cu instrumente de lucru şibara de stare.
  • Fig.4.17. Fereastra Windows Explorer Caracteristica esenţială a ferestrei Windows Explorer estedivizarea în două panouri (stânga şi dreapta). Panoul din stânga permite: prezentarea schematică a unităţilor de discuri şi directoarele de pe suprafaţa de lucru, existente în calculator sau în alte calculatoare (dacă se lucrează în reţea) şi deplasarea (navigarea) rapidă prin structura de directoare; afişarea unei imagini a structurii directoarelor; copierea sau mutarea de documente prin alunecare şi fixare. În panoul din stânga, toate obiectele existente pe suprafaţa delucru sunt afişate cu pictograma specifică şi cu numele corespunzător.Unele obiecte au în faţa pictogramei semnul + sau semnul –. Semnul +(plus) menţionează că obiectul respectiv este afişat sub formă restrânsă,
  • conţinând cel puţin un director, iar semnul – (minus) arată că obiectuleste afişat sub formă expandată. Executând un clic pe semnul +,obiectul se va afişa expandat, iar cu un clic pe semnul –, obiectul se vaafişa sub formă restrânsă Panoul din dreapta este cel mai folosit pentru efectuarea deoperaţii obişnuite cu documente: copiere, deschidere, ştergere şi alteoperaţii. În acest panou sunt afişate în detaliu dosarele care au fostselectate în panoul din stânga. În panoul din dreapta se afişează în detaliu conţinutuldirectorului selectat în panoul din stânga; conţinutul poate fi afişat cupictograme mici sau mari sau ca o listă simplă sau detaliată, în funcţiede pictograma selectată pe bara de unelte de lucru dintre ultimele patrupictograme. De asemenea, în acest panou se pot executa şi alte operaţiifolosind celelalte pictograme sau opţiunile din bara de meniuri (File,Edit, View, Tools, Help). Dacă numărul obiectelor existente pe suprafaţa de lucru este maimare decât spaţiul de afişare (pe verticală) disponibil pe panou sau dacălăţimea panoului nu este suficient de mare pentru afişarea în întregime astructurii sau conţinutului unui director selectat, atunci pe panoulrespectiv apar automat barele de derulare (pe verticală sau orizontală)cu cele două butoane de derulare; pentru a vizualiza în întregimeconţinutul unui panou, se fixează indicatorul mouse-ului pe unul dincele două butoane de derulare şi executând clic pe butonul din stânga,se poate deplasa conţinutul panoului cu câte un rând sau o coloană îndirecţia respectivă; deplasarea se poate face şi prin fixarea indicatoruluimouse-ului pe bara de derulare, executând clic pe butonul din stânga şitrăgând mouse-ul în direcţia dorită. Suprafaţa de afişare a celor două panouri se poate modifica,mărind sau micşorând lăţimea unui panou faţă de celălalt panou. Înacest scop, pe bara verticală care separă cele două panouri se fixeazăindicatorul mouse-ului, se aşteaptă până când acesta se transformă într-o săgeată dublă, se apasă butonul din stânga şi ţinându-l apăsat se tragemouse-ul în direcţia dorită; după ce s-a obţinut suprafaţa de afişare înmărimea dorită, se eliberează butonul mouse-ului. Bara de meniuri (fig. 4.17.) conţine alături de elementele demeniu comune tuturor ferestrelor şi elemente specifice: trecerea directă la un alt director; schimbarea directorului curent cu cel de origine;
  • determinarea unui disc sau un director din reţea să se comporte ca şi cum ar fi local; operaţii de decupare, copiere, respectiv de adăugare a unui document sau director; anularea ultimei operaţii efectuate; ştergerea obiectului selectat; afişarea ferestrei cu proprietăţile obiectului selectat; execuţia comenzilor de sortare şi afişare documente din fereastră (afişare cu pictograme mari sau mici, afişare sub formă de listă simplă, respectiv afişare sub formă de listă detaliată). Bara de stare situată în partea de jos a celor două ferestre (fig.4.17), furnizează informaţii despre numărul obiectelor selectate(directoare, fişiere), spaţiul de memorie pe disc ocupat de obiecte şispaţiul de memorie disponibil. 4.5.2. Windows XP Windows XP integrează punctele forte ale versiunii Windows2000 – securitatea crescută, administrabilitatea şi fiabilitatea cu celemai bune caracteristici de business ale Windows 98 şi Windows Me –Plug and Play, interfaţa cu utilizatorul uşor de folosit şi serviciileinovative de support. Sistemul de operare Windows XP este distribuit în două ediţii:Windows XP Home şi Windows XP Professional. Pentru a instalaWindows XP pe un PC sunt necesare resursele hardware prezentate întabelul nr. 4.3. Tabelul nr. 4.3Componenta CerinţeCPU Pentium 233 MHz sau echivalent 64 MB minimum; 128 MB recomandat, 4 GBMemorie maximumSpaţiu pe disc Între 1.5 GB şi 2 GB minimum Adaptor de reţea (pentru Windows XPReţea Professional)Monitor şi placă Placă grafică şi monitor cel puţin VGAgrafică
  • Componenta Cerinţe Unitate de CD-ROM drive, 12X sau mai rapid,Alte dispozitive sau unitate de DVD drive, sau unitate de dischetă de 3.5-inch ca drive AAccesorii Tastatură şi mouse Din punctul de vedere al Plug&Play, acesta lucrează la fel ca celdin versiunile anterioare de Windows, componentele ataşate fiinddetectate fără probleme. Ca de obicei, fiecare versiune de Windowspoate recunoaşte o gamă din ce în ce mai mare de componentehardware, iar Windows XP nu se abate de la această regulă, fiind la zicu multe din noile apariţii. Noutăţile şi îmbunătăţirile existente în Windows XP sunt: Automatic Update este un serviciu care permite actualizare automată a sistemului de operare prin intermediul Internetului; CD Burning permite salvarea informaţiilor pe CD asemănător salvării pe dischete sau disc magnetic; ClearType, o tehnologie nouă care permite triplarea rezoluţiei orizontale pentru randarea textului prin software; Compressed Folders permite copierea de fişiere şi directoare într-un director comprimat, ceea ce are ca efect comprimarea acestora, reducându-se spaţiul ocupat pe disc; Suport pentru Fax, ceea ce permite trimitea de faxuri prin intermediul reţelei; Fast User Switching permite comutarea între utilizatori fără a obliga un utilizator să închidă toate aplicaţiile care rulează şi să încheie sesiunea înainte de conectarea celuilalt utilizator; Instant Messaging permite utilizatorilor să comunice uşor utilizând multimedia audio, video şi date în timp real prin intermendiul Internetului; Internet Connection Firewall (ICF) protejează calculatorul când acesta este conectat la o reţea; Web Distributed Authoring and Versioning (WebDAV) redirector este un nou mini-redirector care suportă protocolul WebDAV protocol pentru partajarea documentelor prin intermediul HTTP.
  • Avantajele sistemului de operare Windows XP sunt date de: Implementare şi integrare mult uşurate - Windows XP asigură o administrare avansată, implementare şi instrumente pentru suport tehnic care fac sarcina administratorilor de sistem mai uşoară. Windows XP se integrează fără probleme în mediile existente ale Windows 2000 Active Directory, oferind şi politici noi de sistem; Mobilitate – Windows XP aduce facilităţile inovative în mobilitate cum ar fi Remote Desktop care permit lucrul la distanţă şi accesarea calculatorului de la distanţă, prin intermediul conexiunii la reţea; Securitate la nivel de business – Caracteristicile de securitate de prim nivel vizează apărarea fişierelor importante, informaţiilor, activităţilor pe Internet şi confidenţialitatea, cum ar fi Internet Connection Firewall; Fiabilitate sporită – Comunicaţiile cu clienţii şi partenerii - Windows Messenger şi conferinţele online permit comunicarea şi colaborarea directă, folosind programul de comunicare interactivă cu text, audio sau video; Pivotul reţelei unei companii de dimensiuni mici – Companiile mici pot partaja acum mai uşor resurse valoroase şi dispozitive, cum ar fi documente, faxuri, imprimante şi chiar conexiuni Internet.
  • Fig. 4.18. Interfaţa Windows XP În ceea ce priveşte interfaţa grafică, s-au înregistrat o serie deschimbări faţă de sistemul de operare Windows 2000, (fig. 4.18.). În meniul Start a fost adăugate: a o listă cu programele cele mai recent utilizate; programele instalate se regăsesc la opţiunea All Programs; două butoane pentru închiderea sesiunii curente: Log Off şi Turn Off Computer; legături către My Documents, My Recent Documents, My Pictures, My Music, My Computer, Control Panel, conexiuni Internet, imprimante şi faxuri.
  • . Fig. 4.19. Proprietăţile barei de stare şi ale meniului Start Opţiunile din meniul Start şi ale barei de taskuri pot ficonfigurate prin intermediul proprietăţilor butonului Start, (fig. 4.19.).După acţionarea cu un clic pe butonul drept al mouse-ului, se poatealege din meniul Start care dintre opţiuni să fie expandabile (Dial-UpNetWorking, My Documents, Control Panel, My Pictures, Printers).Includerea Control Panel în această categorie este favorabilă, deoarecepână acum doar secţiunea Printers putea fi accesată direct din butonulde Start fără deschiderea unor ferestre suplimentare. Dintre celelalteopţiuni ale proprietăţilor meniului Start se mai poate aminti afişarea saunu în meniu a rubricilor Run, Favorites şi Logoff.
  • Interfaţa specifică Windows XP poate fi schimbată cu interfaţaclasică Windows din caseta de proprietăţi a meniului Start şi din paginaDisplay properties din Control Panel. Fig. 4.20. Control Panel în Windows XP Configuraţia directoarelor se face din Control Panel cu noiopţiuni, spre deosebire de versiunile anterioare în care setările se făceauprin intermediul Windows Explorer. Tot în Control Panel (fig. 4.20.) afost introdusă rubrica Scanners and Cameras ce confirmă orientareaWindows XP spre partea de multimedia. Scanerele şi camerele video sunt mai uşor de instalat subWindows XP şi se pot configura astfel încât să lanseze anumiteprograme specificate de utilizator când se scanează o imagine. Windows XP suportă ultimele standarde în materie deechipamente hardware. Windows XP prezintă o serie de noutăţi în legate de multimedia.
  • Astfel, Media Player prezintă o serie de caracteristici noi, avândintegrat un sistem de căutare a fişierelor în tot PC-ul, cu posibilitatea dea selecta anumite fişiere (de muzică sau filme) fără a le mai deschideunul câte unul sau director cu director. Design-ul este mult îmbunătăţitpermiţând alegerea unor skin-uri, dar şi a unor vizualizări maiinteresante (fig. 4.21.). Suportul pentru skin-uri a fost îmbunătăţit,adăugându-i-se codec-uri noi (deşi încă nu poate reda nici un formatReal Media) şi un egalizator cu diverse module de vizualizare,apropiindu-se din acest punct de vedere de player-ele cu mai mareimpact pe piaţă (WinAmp sau Sonique). Dar aspectul cel mai importanteste posibilitatea de a face CD ripping în format WMF (Windows MediaFormat). Fişierele obţinute sunt în general cu 3-5 % mai mici decât celeîn format MP3, la aproximativ aceeaşi calitate. De asemenea, egalizatoarele grafice şi audio permit opersonalizare mai pronunţată. La acestea se mai adaugă şi o serie deopţiuni asupra performanţelor, a player-ului propriu-zis, a dispozitivelorataşabile (player-e portabile de MP3 de forma clasicelor walkman-uri),a modului de copiere de pe CD-uri precum şi a calităţii la care se facaceste copieri. Suportul pentru căutarea şi utilizarea posturilor de radio de peInternet a devenit un element puternic şi bine determinat, sistemul decăutare având opţiuni referitoare la tipul postului de radio, banda, limbafolosită, locaţia (33 ţări), frecvenţa etc.
  • Fig. 4.21. Media Player din Windows XP Entuziasmul iniţial în faţa acestor aspecte inovatoare este însătemperat de faptul că Media Player 9 este deja disponibil sub formă dedownload pe site-ul Microsoft. Microsoft pune un puternic accent pe domeniul multimedia,concluzie sprijinită de apariţia lui Movie Maker 2, un program deeditare video, asemănător cu cele care se găsesc în pachetul software alunei plăci video cu posibilităţi de captură sau al unei camere digitale.Pentru a putea utiliza toate facilităţile oferite de Movie Maker 2, suntnecesare cel puţin un Pentium II la 300 Mhz, 64 MB RAM, 2 GB spaţiuliber pe disc şi o componentă hardware capabilă de capturăaudio/video. Utilitarul conţine şi o serie de autocorectoare a imaginilor,sunetelor, precum şi a legăturii dintre acestea. Uşurinţa cu care poate fifolosit, compensează lipsa mai multor opţiuni de editare, astfel încâtoricine poate să-şi organizeze filmele de vacanţă şi să le transfere pe unsuport oarecare sau să le prezinte pe internet. Interfaţa drag&drop estemai mult decât familiară. Wizard-ul serviabil simplifică foarte mult
  • lucrurile având inclus un film de prezentare a lucrului cu Movie Maker2. În ceea ce priveşte Internetul, se constată o integrare foartemare a sistemului Windows XP şi apariţia unor programe, instrumenteşi mecanisme noi sau îmbunătăţite. Internet Explorer 6 este inclus în Windows XP în ciudaprocesului anti-trust în care unul din capetele de acuzare erainterconectarea dintre browser-ul Internet şi sistemul de operare. Ultimaversiune conţine numeroase elemente care ar adăuga un plus deeficienţă paginilor Web, dacă designerii se vor decide să utilizezeinstrucţiunile HTML suplimentare. O altă opţiune utilă este posibilitatea de a face o vizualizare apaginilor Web înainte de imprimare. Această vizualizare, nufuncţionează prea bine cu paginile ce conţin elemente de Java Script.De asemenea, Internet Explorer este disponibil şi pentru downloadseparat. Tehnologia IntelliSense încorporată în Internet Explorersalvează timp prin efectuarea unor operaţii de rutină în mod automat,cum ar fi: completarea adresei de Web şi a formularelor în loculutilizatorului, detectarea automată a stării reţelei şi a conectării. Când se scrie o adresă de Web (în Address bar) folosită frecvent,este pusă la dispoziţie o listă de adrese similare din care se poate alegeadresa dorită. Dacă o adresă a unei pagini de Web este greşită, InternetExplorer caută o adresă similară, încercând să găsească adresa corectă. Pentru a căuta un Web site, se apasă butonul Search; apoi, înspaţiul rezervat pentru introducerea obiectului căutării, se poate scrie uncuvânt, cuvinte sau chiar o frază care descrie aproximativ ceea ce sedoreşte a fi căutat. După terminarea căutării, paginile de Web rezultatepot fi vizionate fără ca lista de rezultate a căutării să dispară. Totodatăcăutarea se poate face şi scriind direct în Address bar. Se pot scriedirect nume, denumiri, cuvinte, iar Internet Explorer face legătura înmod automat cu site-ul care îndeplineşte cel mai bine cerinţeleutilizatorului dar mai oferă şi o listă de alte site-uri care îndeplinesc omare parte din aceste cerinţe. Pentru a viziona pagini de Web similare cu cea care sevizualizează, nu este necesară o căutare, fiind de ajuns să fie folosităopţiunea Show Related Links. Apăsând butonul History se va afişa olistă a celor mai recente pagini de Web accesate, listă din care se poate
  • alege imediat adresa uneia din aceste pagini. Adiţional, această listă acelor mai recente pagini de Web accesate poate fi aranjată în funcţie denevoile utilizatorului şi de asemenea, se poate face o căutare numaiprintre adresele paginilor de Web din această listă. În timpul explorării pe Internet, se poate asculta orice post radiode tip Internet. Se poate alege dintre o gamă variată de posturi radio,care la rândul lor pot fi adăugate în lista de favorite. Opţiunea de Radioeste disponibilă în Internet Explorer împreună cu toate caracteristicileei doar dacă Windows Media Player este instalat. Folosind Content Advisor, se poate selecta ca anumite elementeale paginilor de Web să nu poată fi vizionate folosind caracteristicilepaginii selectate, caracteristici care au fost definite de Comitetul PICS(Platform for Internet Content Selection). Folosind zonele de securitate,se pot defini anumite niveluri de securitate pentru diferite arii de Webpentru a mări protecţia PC-ului. Dacă se vizitează un site de pe Web care a fost scris în mai multelimbi, Internet Explorer încărca automat setul de caractere necesarpentru ca respectiva pagină de Web să poată fi vizionată corect înrespectiva limbă ce a fost solicitată. Microsoft Windows poate actualiza PC-ul în mod automat,princăutarea ultimelor noutăţi referitoare la pachetele şi componentele sale,fără perceperea unor taxe suplimentare. Windows determină careactualizări sunt necesare sistemului pe care este instalat şi informeazăprompt de fiecare dată când o astfel de actualizare devine accesibilă.Actualizarea automată are loc doar dacă PC-ul este conectat la Internetşi dacă Windows-ul a fost înregistrat la Microsoft. Pentru aceastăoperaţie, se va selecta din meniul Start, opţiunea Settings, urmată deControl Panel, de unde se lansează fereastra de dialog System, în careexistă Automatic Updates. În ceea ce priveşte stabilitatea, Windows XP este cel mai stabilsistem de operare din familia Windows, căderile de sistem fiind multmai rare şi erorile mult mai puţin criptice. Însă metodele folosite pentruobţinerea unui plus de stabilitate lasă de dorit şi îşi au dezavantajele lor.În primul rând, Microsoft a rupt definitiv legăturile cu trecutul şi aeliminat MS-DOS din Windows. Se mai poate încă intra în modul liniede comandă, însă nu se mai poate iniţializa PC-ul în mod MS-DOS doarfolosind Emergency Boot Disk, metodă care nu lasă suficientă memorie
  • liberă pentru rescrierea BIOS-ului sau alte astfel de operaţii carenecesită rularea doar din linia de comandă. În plus, Windows XP nu permite ca o aplicaţie să scrie ceva înfişierul Autoexec.bat sau alte fişiere mai vechi de sistem; când seîntâmplă acest lucru, înlocuieşte conţinutul cu propriile sale instrucţiuniconsiderate mai sigure. Astfel, driverele de MS-DOS nu maifuncţionează cum trebuie, iar unele jocuri sau programe de MS-DOS numerg decât în fereastră Opţiunea System Files Protection este una dintre noilemodalităţi de prevenire a căderilor sistemului, prin plasarea unorrestricţii software în ceea ce priveşte suprascrierea DLL-urilorWindows-ului sau a altor fişiere de sistem de importanţă vitală. Când unprogram reuşeşte totuşi să suprascrie un fişier de sistem, modulul deprotecţie care funcţionează în background, va înlocui fişierul cu cel dinCAB-urile Windows-ului. Singurul dezavantaj este un spaţiu ocupat desistemul de operare pe disc mai mare. Cea mai importantă opţiune preluată din Windows 2000 esteSystem Restore care face un backup al fişierelor din sistem în modautomat la fiecare 10 ore de funcţionare sau la cererea utilizatorului(fig. 4.22.). Dacă prin instalarea unui nou hardware a unui nou programWindows XP sau o altă aplicaţie ce a fost instalată în prealabilfuncţionează precar, System Restore poate ajuta la rezolvarea acesteiprobleme prin restaurarea PC-ului la o stare de funcţionare anterioarădeclanşării problemei. În acelaşi timp cu îndepărtarea problemei încauză, sunt protejate toate fişierele create pe perioada cuprinsă întremomentul de restaurare şi momentul apariţiei problemei. Păstrareaevidenţei se realizează prin intermediul unor salvări ale informaţiiloresenţiale, denumite puncte de restaurare (restore points) sau puncte deverificare (checkpoints). Punctele permit revenirea întregului sistem lastarea în care se afla atunci când punctele de restaurare au fostconstruite.
  • Fig. 4.22. System Restore din Windows XP Uneori se pot şterge accidental sau pot fi corupte fişiere vitalepentru funcţionarea unor programe. Pentru îndepărtarea acestorneregularităţi, ar fi nevoie de o eventuală reinstalare a programelor,instalare care nu asigură 100% revenirea la statutul sistemului deţinutanterior deteriorării programului respectiv. System Restore este capabilsă restaureze în întregime partiţiile tuturor discurilor; numărulpunctelor de restaurare depinde de intensitatea activităţii, de mărimeapartiţiei pe care se află Windows şi de spaţiul care a fost alocat pentrucrearea punctelor. System Restore se prezintă sub forma unui calendar,uşurând astfel alegerea unui punct dorit. În acest scop este necesarădoar selectarea ultimului moment în care sistemul nu se confrunta cuprobleme. Având în vedere că numărul punctelor variază şi în funcţie deintensitatea activităţii, pentru o zi pot exista mai multe puncte derestaurare sau nici unul. Tipuri de puncte de restaurare sunturmătoarele: Sistemul iniţial de puncte de verificare, care este creat imediat ce PC-ul este pornit după instalare Windows XP sau la prima pornire a unui nou PC. Selectând acest sistem, nu se
  • vor restaura programele instalate în perioada cuprinsă între instalarea Windows-ului şi momentul efectuării restaurării şi nici un fişier creat de utilizator în aceeaşi perioadă de timp. Dacă System Restore va avea nevoie de spaţiu pe disc, el va elimina orice alt punct, păstrându-l doar pe cel iniţial. Puncte de verificare sistem. System Restore creează în mod regulat puncte de verificare, chiar dacă nu au avut loc modificări importante. Aceste puncte de verificare create automat, se fac la fiecare 10 ore de funcţionare continuă şi la fiecare 24 ore. Dacă PC-ul nu este folosit o perioadă mai mare de 24 ore, System Restore va crea nu nou punct de verificare. Selectând un astfel de punct de verificare, programele vor reveni la starea lor precedentă. Puncte de verificare ce poartă denumirea unui program. La fiecare instalare a unui nou program ce foloseşte Installshield şi Windows Installer, System Restore creează un punct de verificare. Selectând un astfel de punct de verificare, programul instalat va fi şters împreună cu toate referirile, iar programele care au fost modificate prin instalare vor reveni la starea lor precedentă. Dacă instalarea unui program nu foloseşte formele precizate mai sus, se poate restaura de la un punct de verificare anterior instalării acestuia. Puncte de verificare întocmite automat de Windows referitor la actualizări. Dacă se efectuează o actualizare a Windows- ului, System Restore creează de asemenea un punct de verificare înaintea instalării actualizării. Acest punct va fi creat doar la instalare şi nu la copierea actualizării. Punctele astfel create pot servi situaţiilor în care actualizările cauzează un conflict cu alte programe sau componente. Puncte de verificare create manual. Utilizatorul poate crea în orice moment puncte de verificare ce poartă denumiri definite de acesta. Astfel de puncte sunt utile când se anticipează efectuarea unui număr mare de modificări ce pot afecta stabilitatea sistemului. În orice moment se pot anula efectele unei restaurări; anularease face automat doar atunci când System Restore eşuează în restaurareaunui anumit punct de verificare.
  • Protecţia fişierelor se poate realiza şi prin File SignatureVerification care identifică fişierele ce nu corespund din punctul devedere al semnăturii şi furnizează următoarele informaţii: nume, locaţie,data modificării, tipul fişierului şi versiunea (fig.4.23.). Fig.4.23. File Signature Verification din Windows XP Cu opţiunea de hibernare, PC-ul poate fi stins în siguranţă, chiardacă sunt deschise fişiere nesalvate. Când sistemul este repornit, totulrevine la starea în care a fost înainte de a fi oprit. Hibernarea poate ficonfigurată să înceapă după un anumit număr de minute în care PC-ulnu a fost folosit. În această stare, PC-ul est ferit de degradare fizicădeoarece se comportă din aproape toate punctele de vedere ca şicalculator oprit. Opţiunea Standby este folosită îndeosebi pentru conservareaenergiei, fiind utilă sistemelor portabile ce folosesc baterii sauacumulatoare. Spre deosebire de hibernare, Stanby-ul opreşte doardiscul şi monitorul, plasând sistemul într-o stare de consum minim deenergie. Singura avertizare este aceea că Stanby-ul nu salveazăconţinutul memoriei astfel încât la o mică întrerupere de curent,informaţiile din memorie se pierd instantaneu. Aşadar, este recomandatca înainte de intrarea în Stanby, toate fişierele deschise să fie salvate.
  • Windows XP îmbunătăţeşte sistemul de Help incluzândnumeroase programe de asistenţă de tip wizard printre care se numără şiHome Networking, destinat celor care îşi instalează o reţea acasă (întrecamere, între apartamente sau între blocuri). Wizard-ul creează odischetă cu configuraţia, dischetă ce poate fi folosită pentru a include înreţea un alt calculator. Wizard-ul Network Connection asistă în creareaconectărilor prin telefon la Internet, în reţeaua locală etc. Se pot setaprotocoalele şi serviciile necesare pentru fiecare conectare în parte,având mai mult control asupra configurărilor calculatorului pentrulucrul în reţea. Există încorporat în sistem şi un Internet Connection Wizardcare asistă la setarea unui Internet Provider şi instalarea software-uluinecesar. Directorul My Network Places conţine locaţiile cel mai recentvizitate. Când se lucrează într-o reţea, se pot afla uşor resursele reţeleicare se foloseşte. Folosind facilitatea Search For People, se pot localizapersoane în Windows Address Book. Interconectarea PC-ului cu scannere şi camere foto digitale seface prin intermediul protocolului WIA (Windows Image Aquisition);pentru o cameră digitală compatibilă, permite managementul imaginilorfără ca acestea să fie transferate pe calculator, iar procesul de scanareeste mult simplificat de prezenţa unui Wizard. Windows XP include Outlook Express 6.0 pentru citirea şigestionarea e-mail-ului. Sistemul conţine şi diferite facilităţi pentrutrimiterea, recepţionarea, direcţionarea către imprimantă sau monitor, afax-urilor. Organizarea conferinţelor pe internet se poate face cuprogramul Microsoft NetMeeting. Includerea MSN Messenger-ului permite interacţiuneautilizatorilor pentru o serie de jocuri on-line. Există o serie de serviciisau de site-uri la care accesul se poate face prin intermediul unui .NETpassport care poate fi creat utilizând un cont existent pe MicrosoftHotmail sau prin intermediul MSN Messenger şi a unei legături laInternet. Folosind Windows XP, există mai multe posibilităţi deconectare a calculatorului la o reţea: cuplarea la un alt calculator folosind o conectare directă prin cablu; conectarea directă prin cablu reprezintă o legătură a
  • porturilor de I/O a două calculatoare, legătură realizată cu un singur cablu şi nu prin modem-uri sau alte interfeţe. legarea la o reţea privată folosind un modem, un adaptor ISDN (Integrated Services Digital Network – o linie de telefon digitală folosită la obţinerea unei lăţimi de bandă mai mare). legarea la o reţea folosind o conectare VPN (Virtual Private Network). VPN reprezintă o extensie a unei reţele private care cuprinde legături încapsulate, criptate şi autentice, cu reţelele publice sau private de pe Internet. Pentru conectarea la un LAN (Local Area Network), suntnecesare următoarele resurse: software-ul client care conectează calculatorul la un server. De exemplu, Client for Microsoft Networks pentru conectarea la o reţea Microsoft; software-ul de service care asigură accesul la resursele reţelei; protocolul de reţea care reprezintă limba în care comunică calculatorul pe reţea. Pentru a comunica unul cu celălalt, calculatoarele trebuie să folosească acelaşi protocol (de exemplu, TCP/IP). Dacă PC-ul este legat fizic la o reţea în timpul operaţiei deSetup, Windows XP detectează automat placa de reţea şi instaleazădriver-ul cel mai apropiat de cerinţele plăcii dacă nu chiar cel al plăcii. Când se activează Network Connection Wizard se afişeazăurmătoarele opţiuni: Dial-up către o reţea privată prin intermediul unui modem şi a unei linii telefonice, sau printr-o linie ISDN; opţiunea se poate folosi pentru a realiza transferuri de pe reţeaua de la locul de muncă; Dial-up către Internet prin intermediul unui modem şi a unei linii telefonice, sau printr-o linie ISDN. Se poate folosi această opţiune pentru a conectarea la un ISP (Internet Service Provider); Conectarea la o reţea privată prin Internet poate folosi ISP pentru conectare la o reţea privată, prin care se creează o conectare prin intermediul unei VPN, prin Internet între calculatorul de acasă şi reţeaua de la locul de muncă.
  • 4.6. Linux şi Interfaţa grafică KDE 4.6.1. Arhitectura sistemului de operare Linux Sistemul de operare Linux a fost dezvoltat ca o versiunedistribuită gratuit de UNIX, UNIX fiind unul dintre cele mai utilizatesisteme de operare în lume, mult timp standardul pentru staţii de lucrude înaltă performanţă şi servere mari. Pentru că UNIX este un produscomercial, el trebuie cumpărat pentru fiecare platformă pe care rulează.Licenţele pentru versiunile UNIX pentru PC-uri sunt destul de scumpeşi de aceea, în tentativa de a face UNIX-ul disponibil fără costuri pentrucei care vor să-l experimenteze, un număr important de sisteme UNIXpentru domeniul public au fost dezvoltate de-a lungul anilor. Una dintre primele astfel de versiuni ale UNIX-ului a fost Minix,scrisă de Andrew Tanenbaum. Cu toate că Minix nu avea un set foartemare de caracteristici, a fost un mic sistem de operare ce putea fi folositpe PC-uri. Pentru a extinde Minix-ul, un număr de programatori auînceput dezvoltarea unui sistem de operare mai puternic care să profitede avantajele arhitecturii microprocesorului I 80386. Unul din primiiproiectanţi ai acestui sistem cunoscut ulterior sub numele de Linux, afost Linus Torvalds de la Universitatea din Helsinki. El a lansat o primăversiune a Linux-ului în 1991. O versiune comercială, aproape fără niciun bug, a fost lansată pentru programatori în martie 1992. Curând, mulţi programatori au început să lucreze la Linux şi pemăsură ce provocarea şi dorinţa de a construi un sistem de operareasemănător UNIX-ului a început să prindă, Linux-ul a crescut cu o ratăremarcabilă. Deoarece numărul celor care lucrau la Linux creştea, într-un final acest sistem de operare a fost terminat şi acum include toateinstrumentele ce se pot întâlni într-o versiune comercială a UNIX-ului.Linux-ul continuă să crească pe măsură ce adaptează noi caracteristici şiprograme care original, au fost scrise pentru versiunea comercială aUNIX-ului. Linux este un sistem de operare complet multitasking şimultiuser care se comportă ca sistemele de operare UNIX în termeniicomportamentului nucleului şi a suportului pentru periferice (fig. 4.24.).Linux are toate trăsăturile UNIX-ului, plus câteva extensii recente carei-au adăugat mai multa flexibilitate.
  • Programe utilizator Interfaţa apelurilor de sistem Gestiunea Gestiunea Gestiunea Servicii de fişierelor de memoriei proceselor reţea sistem virtuale Drivere protocol Drivere fişiere de TCP/IP sistem Driver de hard Driver de Driver de disc floppy disc reţea Floppy disc Placă de reţea Hard disc Fig. 4.24. Componentele nucleului Linux Pentru a face ca Linux-ul să fie acceptat la scară largă, el suportăun număr de sisteme de fişiere inclusiv cele compatibile cu DOS şiOS/2. Linux-ul este ideal pentru dezvoltare de aplicaţii şi experimentarecu noi limbaje. Diferite compilatoare, inclusiv C, C++, Fortran, Pascal,Modula-2, LISP, Ada, Basic şi Smalltalk vin prin distribuirea software-ului. Multe dintre compilatoarele Linux-ului, instrumente, debuggere şieditoare provin de la proiectul GNU Free Software Foundation. 4.6.2. Interfaţa grafică KDE După ce s-a realizat autentificarea prin introducerea corectă anumelui de utilizator şi a parolei, primul ecran al interfeţei grafice KDEcare va apărea va fi Desktop-ul (fig. 4.25.). Acesta este împărţi în douăzone. Prima, si cea mai mare, este spaţiul de lucru, un spaţiu virtualunde şi de unde se pot accesa şi scrie fişiere, aplicaţii, etc. În acestspaţiu se găsesc iniţial cinci pictograme: Start Here, Home, Floppy,CD/DVD-Rom şi Trash.
  • Fig. 4.25. Interfaţa grafică KDE Efectuând dublu clic pe pictograma Start Here, se lansează înexecuţie aplicaţia Konqueror, (fig. 4.26.).
  • Fig. 4.26. Directorul virtual Start-Here Managerul de fişiere permite accesul imediat la anumite aplicaţii(Applications), configurări (Preferences), setări ale serverului sau setăriale sistemului (Server Settings, respectiv System Settings) prinintermediul zonei din dreapta. În zona din stânga acestei ferestre,conform preferinţelor proprii, se accesează la directoarele existente pedisc, sau se pot audia sau viziona un fişier media, accesa reţeaua LANsau Internet-ul, etc., accesul la aceste facilităţi făcându-se prinintermediul pictogramelor laterale aflate in extremitatea stângă aferestrei.
  • Fig. 4.27. Konqueror utilizat ca manager de fişiere Accesând pictograma Home de pe spaţiul de lucru, o fereastră aaceluiaşi browser, Konqueror, se va deschide, afişând conţinutuldirectorului utilizatorului curent, în cazul de faţă, numele utilizatoruluifiind Home. Fig. 4.28. Directorul asociat utilizatorului curent
  • Pictogramele Floppy si CD/DVD-Rom oferă accesul la celedouă dispozitive, aceste două pictograme fiind vizibile numai în cazulîn care sistemul este înzestrat cu acestea. Pictograma Thrash este utilizată pentru a accesa directorul încare sunt stocate fişierele şi directoarele care au fost şterse. Estepermisă restaurarea acestor fişiere şi directoare sau ştergerea lorpermanentă de pe disc. A doua zonă, cunoscută ca şi panoul (panel), ce conţine maimulte zone cu pictograme: zona de start, de unde se accesează în mod direct aplicaţii; zona de control a spaţiilor de lucru; zona de control a spaţiului de lucru curent; zona aplicaţiilor care rulează transparent (tray); zona ceasului. Primul element al spaţiului Panel este butonul cu pictogramaspecifică distribuţiei Linux instalată, în cazul de faţă Red Hat, asociatmeniului K Menu. Acesta este un meniu derulant, care, în momentulaccesării cu un singur clic stânga al mouse-ului oferă posibilitatea de aalege aplicaţiile care vor fi lansate în execuţie. Fig. 4.29. Spaţiul Panel al interfeţei KDE Meniu K Menu (fig. 4.29.) este împărţit in patru zone: • zona de configurare; • zona de rulare a comenzilor in mod text; • zona aplicaţiilor standard si a comenzilor; • zona celor mai frecvent / recent utilizate aplicaţii.
  • Fig. 4.30. Opţiunile meniului K Menu În spaţiul Panel, imediat după K Menu, sunt aliniate cincishortcut-uri în versiunea standard a distribuţiei: Web Browser, Email,OpenOffice.org Writer, Impress si Calc, care permit accesarea Internet-
  • ului, verificarea email-ului, fie rularea unei aplicaţii precum editareaunui text, conceperea unei prezentări sau deschiderea unei foi de calcul. Urmează zona de control a spaţiilor de lucru, prin intermediulcăreia se poate accesa unul dintre cele patru spaţii de lucru setate dinmaximum 16 posibile (fig. 4.31.). Fig. 4.31. Zona de control a spaţiilor de lucru Trecerea de la un spaţiu de lucru la altul se mai poate efectua şiprin utilizarea simultană a tastelor Ctrl si TAB. 4.7. Aplicaţii de arhivare prin compresie 4.7.1. Compresia de date Compresia datelor este un proces prin care, pe baza unoralgoritmi special realizaţi, dintr-un bloc de date de o anumitădimensiune se obţine un bloc de dimensiune mai mică decâtdimensiunea iniţială. Operaţia opusă compresiei de date estedecompresia, care readuce blocul de date la forma iniţială. Compresia de date se realizează fără pierdere de informaţii şi cupierdere de informaţii. În cazul fişierelor grafice compresia serealizează în general cu pierdere de informaţie. Există o serie de algoritmi de compresie de date prin intermediulcărora se realizează această compactare. Dintre cei mai cunoscuţialgoritmi se remarcă: Huffman, LZ77 şi LZW. Pentru compresiafişierelor multimedia (grafică, audio, video) există algoritmi şistandarde de compresie cum ar fi RLE, MPEG, JPEG. Pentru compresia şi decompresia fişierelor există o serie deprograme utilitare care implementează diverşi algoritmi de compresie.La majoritatea programelor de compresie care există la ora actuală,compresia fişierelor se realizează prin arhivare, din mai multe fişierenecomprimate rezultă un singur fişier comprimat. Pentru decompresiaarhivelor trebuie utilizat un program de arhivare care recunoaşte tipulde respectiv de arhivă.
  • Fişierele comprimate conţin pe lângă datele comprimate şiinformaţii legate de codurile utilizate pentru comprimare, precum şiinformaţii privind fişierele existente în arhivă. Dicţionarul arhivei reprezintă o zonă de memorie tampon pentrufişierul de date. Dimensiunea dicţionarului reprezintă necesarul dememorie pentru extragere şi influenţează viteza cu care se realizeazăoperaţiile cu arhivele. Principalele tipuri de arhive, identificate prin extensiile fişierelorsunt: arhivă sunt: ACE, ARC, ARJ, BZ2, CAB, GZ, ISO, JAR, LHA,LZH, RAR, TAR, UUE, Z, ZIP şi ZOO. Există posibilitatea ca o arhivă să fie compusă din mai multefişiere denumite volume, în acest caz având o arhivă multiplă. Arhivelemultiple sunt utile în cazul în care se doreşte stocarea unei arhive maripe dischete sau alte medii mobile de stocare, caz în care se împartearhiva în fişiere de dimensiune mai mică. La arhivele multiple nu pot fiadăugate, actualizate sau şterse fişiere. Extragerea fişierelor din arhivese face accesând primul volum al acesteia. Arhivele solide sunt un tip special de arhive în care datele sunttratate ca un flux continuu şi sunt utile atunci când sunt arhivate fişierede dimensiuni reduse de acelaşi tip. Arhivele solide sunt greu deactualizat şi nu pot fi modificate. În cazul în care este extras un singurfişier dintr-o arhivă solidă, trebuie dezarhivate toate fişierele carepreced acel fişier. În cazul în care un fişier din arhivă este corupt,fişierele care îl urmează nu mai pot fi dezarhivate. Există posibilitatea să fie create arhive care pentru decompresiesă nu necesite un program de arhivare instalat în sistem. Aceste arhivespeciale se numesc arhive SFX (Self Extracting Archive). Arhivele SFXse prezintă sub forma unui fişier executabil care conţine un modul deextragere precum şi datele efective din arhivă. Modulul de extragereocupă circa 10-50 KB. În tabelul nr. 4.4 sunt prezentate principalele aplicaţii decompresie cu arhivare şi adresele de Internet de unde acestea pot fidescărcate. Tabelul nr. 4.4
  • 7-Zip http://www.7-zip.org/ARJ & ARJ32 http://www.arjsoftware.com/BigSpeed Zipper http://www.bigspeedsoft.com/FreeZip http://members.ozemail.com.au/~nulifetv/freez ip/PKZIP http://www.pkware.com/PowerArchiver http://www.powerarchiver.com/PowerZIP http://www.trident-software.com/Quick ZIP http://www.quickzip.org/TurboZIP http://www.filestream.com/turbozip/UltimateZip http://www.ultimatezip.com/WinAce http://www.winace.com/WinRAR http://www.rarlab.com/WinZip http://www.winzip.com/ În subcapitolele următoare sunt prezentate trei din cele maiutilizate programe de arhivare existente la ora actuală pentru platformaWindows. 4.7.2. Programul de compresie WinZip . Unul din cele mai populare programe de arhivare WinZip esterealizat de către firma WinZip Computing, Inc. Programul recunoaşteurmătoarele tipuri de arhive: TAR, gzip, UUencode, XXencode,BinHex, MIME, ARJ, LZH şi ARC. Interfaţa grafică a programului WinZip este prezentată in fig.4.32.
  • Fig. 4.32. Interfaţa programului WinZip În meniul File se găsesc opţiunile New Archive şi Open Archivecare permit crearea unei arhive noi, respectiv deschiderea unei arhiveexistente. Adăugare de fişiere la o arhivă existentă se realizeazăfolosind opţiunea Add din meniul Actions (fig. 4.33.). În meniul Actions există opţiunea pentru extragere tuturorfişierelor sau a fişierelor selectate din arhivă şi opţiunea Delete pentruştergerea fişierelor din arhivă după anumite criterii, a celor selectate saua tuturor fişierelor din arhivă.
  • Fig. 4.33. Fereastra de dialog pentru adăugarea de fişiere la arhive WinZip Pentru crearea volumelor multiple, se salvează arhiva pedischetă şi în momentul în care nu mai este spaţiu, se cere introducerecelei de-a doua dischetă şi aşa mai departe până când sunt arhivate toatefişierele. 4.7.3. Programul de compresie WinRar Utilitarul de compresie WinRAR este realizat de Eugene Roshal.Programul WinRAR recunoaşte următoarele formate de arhive pentru
  • decompresie: RAR, ZIP, CAB, ARJ, LZH, TAR, GZ, ACE, UUE,BZ2, JAR, ISO şi poate crea arhive de tipul RAR şi ZIP. Fig. 4.34. Interfaţa programului WinRAR În meniul File există opţiunea Open Archive pentru deschidereaunei arhive existente. Pentru crearea unei noi arhive, se selecteazăfişierele ce urmează a fi comprimate folosind opţiunea Add files toarchive din meniul Commands (fig. 4.35.).
  • Fig. 4.35. Fereastra de dialog de creare a unei arhive cu WinRAR Extragerea fişierelor din arhive se realizează cu opţiunea Extractto the specified folder din meniul Commands. Programul WinRar permite crearea de volume multiple. Acestlucru se realizează prin intermediul opţiunii Split to volumes, bytes înmomentul în care se creează arhiva. Primul fişier din cadrul arhivei vaavea extensia RAR, celelalte volume vor avea extensiile R00, R01 şiaşa mai departe sau ataşează la numele fişierului secvenţa .part1, .part2etc., păstrându-se extensia .RAR. De asemenea, se pot crea şi arhive de tipul SFX prin selectarebutonului Create SFX archive la creare arhivelor.
  • 4.7.4. Programul de compresie WinAce WinAce poate crea arhive de tipul ACE, ZIP, LHA, MS-CAB şidecomprima fişierele de tipul ACE, ZIP, LHA, MS-CAB, RAR, ARC,ARJ, GZIP, TAR, ZOO. Fig. 4.36. Interfaţa programului WinAce Creare unei arhive cu WinAce se realizează selectând opţiuneaCreate din meniul File (fig. 4.36.). Deschiderea unei arhive existente se realizează prin intermediulopţiunii Open din meniul File. Extragerea fişierelor dintr-o arhivă seface cu opţiunea Extract to din meniul File. Arhivele multiple au extensiile ACE pentru primul volum şi încontinuare C01, …, C99, 100, …, 999, ceea ce permite ca o arhivă săfie compusă din maxim 1001 părţi. Există posibilitatea de a crea arhive solide, precum şi arhive detipul SFX, (fig. 4.37.).
  • Fig. 4.37. Fereastra de dialog de creare arhivă şi adăugare de fişiere cu WinAce a) b) Fig. 4.38. Meniul contextual modificat de programele de arhivare
  • În cazul în care la instalarea programelor de arhivare s-a doritincluderea de opţiuni de arhivare şi dezarhivare în meniul contextual,prin activarea acestui meniu pentru un fişier sau director, prin clicdreapta de mouse executat pe acesta, se oferă posibilitatea arhivăriifişierului sau directorului din context (fig. 4.38a) sau a dezarhivăriifişierului, în cazul în care acesta este de tip arhivă (fig. 4.38b). Toate programele de arhivare prezentate sunt oferite în modShareware şi ele pot fi utilizate gratuit o perioadă de 30 de zile. Dupăaceastă perioadă, ar trebui cumpărate licenţe pentru fiecare program.Programele sunt funcţionale şi după trecerea acestui termen pentruevaluare. 4.8. Viruşi şi antivirus 4.8.1. Viruşi Viruşii informatici sunt programe care îşi reproduc propriul codataşându-se la fişiere executabile. Codul virusului rulează atunci cândprogramul infectat este lansat în execuţie. Un program este consideratca fiind virus dacă prezintă următoarele proprietăţi: 1. modifică programe de sistem sau utilizator prin includerea propriilor sale structuri în acestea; 2. recunoaşte că un program este deja infectat; 3. pentru programele infectate, fie nu va face nici o modificare, fie va modifica programul, ducând până la urmă la gâtuirea sistemului. Programele atacatoare care nu îndeplinesc simultan acesteproprietăţi intră în categoria programelor asociate viruşilor. În execuţia viruşilor se întâlnesc două faze: infectarea fişierelorşi faza de atac. Faza de infectare se realizează în momentul în care esteexecutat un program care conţine un virus şi acesta se ataşează însistem. Faza de atac constă în execuţia secvenţei de program scrisăpentru aceasta şi constă fie în distrugerea anumitor fişiere şi date de pecalculator, fie în afişarea unor mesaje. Faza de atac este se realizează lao dată sau ora fixă sau ori de câte ori este executat programul virusat.Unii viruşi nu au nici o manifestare, ei doar se înmulţesc, ceea ce vaconduce în timp la degradarea performanţelor sistemului.
  • Există mai multe categorii de viruşi: viruşi de fişiere; viruşi de macro; viruşi de boot; viruşi falşi (hoax); viruşi de emailşi programe asociate viruşilor: cai troieni viermi internet viermi de calculatoare Viruşii de fişiere executabile sunt acei viruşi care se ataşeazăfişierelor executabile (COM, EXE, SYS, BIN, OVR, LIB, OBJ, BAT)şi se execută şi preiau controlul atunci când fişierul se execută. Tipulfişierului ce urmează a fi virusat, se determină după extensia acestuia. Viruşii de macro sau macroviruşii sunt secvenţe de cod ataşatefişierelor de date. Un macro este o secvenţa de cod scrisă folosind unlimbaj de script, cum ar fi Visual Basic for Application (VBA), inclusăîntr-un fişier de date (documente, foi de calcul, prezentări) care permiteprin execuţie să controleze şi să particularizeze comportamentulaplicaţiei prin execuţia acestui cod. Viruşii de macro sunt specificidocumentelor Microsoft Office şi programelor similare şi cei mairăspândiţi sunt pentru aplicaţiile Word, Excel şi Outlook. Viruşii demacro sunt asemănători cu celelalte tipuri de viruşi, principala diferenţăfiind faptul că nu sunt ataşaţi fişierelor executabile, ci fişierelor de date.Viruşii de macro au o răspândire foarte mare, având în vedere utilizareape scară largă a documentelor electronice. Melissa este unul din cei maicunoscuţi viruşi de acest tip. Viruşi de boot infectează codul sistem din boot-ul dischetelorsau al MBR-ului discurilor magnetice. În momentul în care sistemuleste pornit de pe discheta sau discul infectat, virusul se încarcă înmemoria calculatorului, de unde pot infecta orice fişier care se execută. Viruşii de e-mail se transmit prin intermediul poştei electronice,şi majoritatea utilizează Microsoft Outlook. Denumirea de viruşi de e-mail este dată de modul în care aceştia se răspândesc. Exemple de astfelde viruşi sunt Loveletter, Nimda, Klez şi alţii. E-mail-urile sunt trimisepe adresele găsite în Address Book la calculatorul infectat. Cei careprimesc e-mail-uri infectate sunt mai puţin atenţi la ceea ce primesc,având în vedere faptul că destinatarul este cunoscut.
  • Programele de tip Cal Troian ascund o funcţionalitate răuintenţionată în programare care pretind ca realizează anumite funcţiiutile sau oferă divertisment, cum ar fi un screen saver, un joculeţ, oprezentare. Acţiunea acestor programe poate fi sau nu distructivă,supărătoare sau nu. Programele de tip Cal Troian se pot propaga caparte a unor viruşi care infectează fişiere. Programele de tip vierme sunt similare viruşilor în sensul căsunt programe care se autocopiază de obicei în alte sisteme prinintermediul reţelelor şi de cele mai multe ori influenţează modul în carefuncţionează calculatorul infectat. Spre deosebire de viruşi, programelede tip vierme există ca entităţi separate şi nu se ataşează altor fişiere şidatorită asemănării cu viruşii, programele de tip vierme sunt asociateacestora. Un exemplu de astfel de program este viermele ILOVEYOUcare a infectat milioane de calculatoare. Viruşii falşi (hoax) sunt avertismente despre viruşi inexistenţi,creând alarme false. Cei care primesc aceşti viruşi falşi cred că este unvirus adevărat şi iau măsuri împotriva acestora şi retransmit mesajul şialtor persoane prin intermediul poştei electronice. Conform Kaspersky Labs în luna August 2003 primii 20 deviruşi sunt cei prezentaţi în tabelul nr. 4.5., unde procentajul reprezentănumărul de incidente înregistrate. Tabelul nr. 4.5. Nr. Virus Apariţii crt. (%) 1 I-Worm.Sobig 61.4 2 I-Worm.Mimail 4.06 3 I-Worm.Tanatos 3.49 4 Worm.Win32.Lovesan 3.17 5 I-Worm.Klez 1.09 6 I-Worm.Lentin 0.67 7 Worm.P2P.SpyBot 0.66 8 Macro.Word97.Thus 0.60 9 Macro.Word97.Saver 0.60 10 Backdoor.BeastDoor 0.50 11 Backdoor.SdBot 0.48 12 Win32.Parite 0.41
  • 13 VBS.Redlof 0.36 14 Backdoor.Optix.Pro 0.29 15 I-Worm.Roron 0.25 16 TrojanDropper.Win32.Freshbind 0.22 17 Worm.Win32.Muma 0.20 18 Win32.Xorala 0.19 19 Worm.Win32.Welchia 0.19 20 I-Worm.Gibe 0.19 Alte programe distructive 20.86 În fig. 4.39. sunt prezentate grafic ponderile tipurilor deprograme de tip virus înregistrate. Programe de tip Viruşi (5.67%) Troian (3.85%) Viermi de reţea (90.47%) Fig. 4.39. Categoriile de programe de tip virus înregistrate în luna August 2003 i viruşi este fn Rata de apariţie de no oarte mare, de circa 300 de oi viruşi pe lună, la ora actuală existând peste 68000 de viruşi. 4.8.2. Programe antivirus
  • 4.8.2. Programe antivirus Pentru detectarea şi eliminarea viruşilor şi a programelorasociate viruşilor se utilizează programe antivirus. Programele antivirusau un motor de căutare a viruşilor după semnăturile viruşilor existenţi,care sunt stocate în fişiere specifice fiecărui antivirus. Datorită rateifoarte mari de apariţie a viruşilor, este necesară actualizarea frecventă afişierelor de semnături, în scopul detectării tuturor viruşilor şi aprogramelor asociate acestora apărute până în momentul respectiv. Norton AntiVirus, Symantec, www.symantec.com Norton AntiVirus 2004 este unul din cele mai cunoscuteprograme antivirus. Este utilizat pentru protecţia mesajelor de e-mail, amesajelor instante şi a altor fişiere prin eliminarea automată a viruşilor,viermilor şi a Cailor Troieni. Ca noutăţi se remarcă posibilitatea dedetectare a altor ameninţări, altele decât viruşii, cum ar fi urmărireaprogramelor care captează tastatura şi faptul că scanează automatarhivele înainte de a fi deschise. Prin intermediul LiveUpdate seactualizează automat semnăturile noilor viruşi care apar. WormBlocking şi Script Blocking pot detecta noi viruşi. McAfee VirusScan, Network Associates Technologies, Inc.,www.mcafee.com VirusScan este o soluţie antivirus uşor de utilizat ce furnizează oprotecţie avansată împotriva ultimelor ameninţări ale viruşilor în timpreal. VirusScan verifică automat actualizările apărute atât la definiţiilenoilor viruşi cât şi la software. VirusScan permite scanarea e-mail-urilor, a mesajelor instante primite, identificarea altor ameninţări(Spyware, Adware) şi este integrat cu Windows Explorer. Dintre mecanismele incorporate în VirusScan se remarcă: ScriptStopper, pentru detectarea noilor ameninţărilor apărute şi împiedicarea lor de infectare a calculatorului; WormStopper, utilizat pentru detectarea noilor viermi internet transmişi prin e-mail; AutoClean, ce permite eliminarea automată a viruşilor în momentul în care aceştia sunt identificaţi;
  • McAfee Security Center, pentru informaţii la zi privind informaţii legate de securitatea calculatorului şi ultimele ameninţări care pot să afecteze calculatorul. PC-cillin, TrendMicro, www.trendmicro.com PC-cilin oferă protecţie împotriva viruşilor şi securitateaInternetului pentru utilizatori de PDA-uri şi PC-uri. PC-cillin combinădetecţia şi eliminarea avansată de viruşi cu un firewall integrat pentruprotecţia sistemului împotriva persoanelor şi a codului rău intenţionatcare ameninţă în timpul utilizării poştei electronice şi a Internetului.Noile caracteristici precum protecţia Wi-Fi şi Outbreak Alert ajută lasecurizarea calculatorului în cazul conectării la reţele fără fir, respectiv,informează din timp asupra posibilei apariţii de noi viruşi. TrendMicroeste unul primii trei furnizori de produse antivirus din lume, împreunăcu McAfee si Symantec deţinând 80% din piaţă. BitDefender, Softwin, http://www.bitdefender.com BitDefender, este al treilea produs antivirus de acest tip din lumecare a primit certificarea ICSA pentru Windows XP. BitDefener a fostlansat în Noiembrie 2001 şi furnizează soluţii de securitate pentrumediul de afaceri de azi, permiţând managementul ameninţărilorcurente asupra reţelelor de calculatoare (LAN, WAN).
  • Fig. 4.40. Soluţii de protecţie oferite de BitDefender Suita BitDefender furnizează soluţii de protecţie antivirus pentrutoate punctele vulnerabile din cadrul reţelelor, prin securizareaGateways, serverelor Internet, serverelor de e-mail, servele de fişiere şistaţiile de lucru. F-Prot Antivirus, Frisk Software, www.f-prot.com Programul antivirus F-Prot este realizat pentru platformemultiple: Windows, Linux, BSD şi DOS. F-Prot Antivirus for Windows este proiectat să ruleze peWindows 95, 98, ME, NT, 2000, 2003 şi Windows XP. F-ProtAntivirus for Windows necesită puţine resurse pentru a rula şi a protejadatele. F-Prot Antivirus for Linux este realizat pentru staţiile de lucru cerulează sistemul de operare Linux. F-Prot Antivirus for LinuxWorkstations este gratuit pentru utilizare pentru uzul personal sau pestaţii personale. F-Prot Antivirus for Linux Workstations utilizează noulmotor de scanare F-Prot şi în plus utilizează un sistem euristic pentruidentificare viruşilor.F-Prot Antivirus for Linux a fost dezvoltat special pentru ameninţărileviruşilor specifici staţiilor de lucru Linux. El furnizează protecţie
  • integrală împotriva viruşilor de macro şi a altor forme de software răuintenţionat (cai Troieni). F-Prot Antivirus for BSD a fost dezvoltat special pentrueradicarea viruşilor care ameninţă staţiile de lucru pe care ruleazăFreeBSD, NetBSD, or OpenBSD. F-Prot Antivirus for DOS este un program antivirus care selansează din linia de comanda DOS. F-Prot Antivirus for DOS estegratuit pentru uzul personal şi este inclus în pachetul F-Prot Antivirusfor Windows. KAV – Kaspersky Antivirus, Kaspersky, www.kaspersky.com Kaspersky Antivirus este un pachet antivirus integrat ce permiteidentificarea celor mai cunoscuţi viruşi polimorfici şi, datoritămotorului integrat de compresie şi decompresie, poate căuta şiidentifica viruşii şi în fişierele arhivate. Fig. 4.41. Interfaţa grafică KAV Pentru platforma Windows, licenţele pentru un singur utilizatoracasă sunt disponibile în variantele Personal şi PersonalPro, pentru maimulţi utilizatori licenţa Workstation iar pentru server licenţa Server.
  • KAV for DOS – Antiviral Toolkit Pro este de asemenea oaplicaţie antivirus integrată şi se bucură de aceleaşi facilităţi ca şiaplicaţie antivirus pentru Windows. Fig. 4.42. Interfaţa grafică Kaspersky Anti-Hacker Kaspersky Anti-Hacker este un firewall personal care protejeazăcalculatoarele pe care rulează sisteme de accesuri neautorizate la date şialte atacuri. Norman Virus Control, Norman, www.norman.com Norman Virus Control (NVC) este un program antivirus caremonitorizează calculatorul pentru depistarea de software rău intenţionat(viruşi, viermi şi alte tipuri de cod distructiv). NVC poate detecta şielimina viruşi cunoscuţi şi necunoscuţi de pe discuri, dischete,ataşamente de e-mail. NVC verifică fiecare fişier automat şi eliminăposibilii viruşi automat. Panda Antivirus, Panda Software, www.pandasofware.com Produsele Panda Antivirus sunt destinate protecţiei staţiilor delucru, a serverelor de fişiere şi a serverelor de poştă electronică. Panda
  • Antivirus este realizat pentru platforme multiple: Windows, Linux şiNovell. Panda Antivirus Titanium detectează şi elimină toate tipurile deviruşi, cai troieni, viermi şi cod rău intenţionat ActiveX şi Java şidatorită tehnologiei euristice este eficient detectarea noilor viruşiapăruţi. De asemenea, Panda Antivirus este conceput pentruidentificarea viruşilor transmişi prin poşta electronică şi Internet. Panda Antivirus Platinum include în plus un firewall pentruprotecţia împotriva acţiunilor hacker-ilor şi un instrument de blocare ascripturilor.RAV – Romanian AntiVirus, GeCAD Software, www.rav.ro RAV este antivirus produs de GeCAD Software, România. În2003 tehnologia RAV a fost vândută companiei Microsoft împreună cucanale de distribuţie. RAV oferă soluţii pentru ISP-uri portaluri, pentrucompanii, pentru utilizatorii acasă şi pentru utilizatorii şi pentruinstituţii de învăţământ şi guvernamentale.
  • 3. REŢELE DE CALCULATOARE 3.1. Ce este o reţea de calculatoare O reţea de calculatoare este alcătuită dintr-o colecţie decalculatoare interconectate printr-un mediu fizic de comunicaţie, care aevoluat de la cablul telefonic la transmisia prin satelit. Comunicarea fizică între calculatoarele din reţea oferă utilizatoruluiindividual avantaje deosebite, de la schimbul reciproc de mesaje la accesulde oriunde şi oricând la resursele hardware şi software ale reţelei. Aceastaînsemnă: - accesul la baze de date aflate pe alte calculatoare; - folosirea unor programe aflate în alt loc decât pe propriul hard disc; - utilizarea în comun a unor echipamente hardware conectate la reţea. Expansiunea rapidă a reţelelor s-a datorat atât progresului dindomeniul echipamentelor de conectare cât şi al sistemelor de operare, ceeace s-a reflectat în creşterea vitezei şi siguranţei în funcţionarea reţelelor. Înacelaşi timp s-a îmbunătăţit şi raportul preţ/performanţă, fapt reflectat prinreducerea costurilor de prelucrare a datelor, un alt element care a contribuitla succesul reţelelor de calculatoare. Primii paşi se fac începând cu anii ’70, mai întâi prin conectareamai multor terminale la un calculator central pentru accesul de la distanţănecesar introducerii datelor, apoi a programelor şi recepţionarearezultatelor. Este momentul teletransmiterii urmat de teleprelucrareadatelor. Începând cu anii ’80 interconectarea calculatoarelor denumite şinoduri ale reţelei, devine un lucru obişnuit. Apar tot mai multe reţeleformate în special din minicalculatoare. O reţea este acum o grupare de calculatoare puternice denumitenoduri centrale (NC), care comunică pe canale de transmisie centrale(CTC) la care se conectează calculatoarele utilizatorilor, alcătuind nodurileutilizator (NU) care comunică pe canale de transmisie utilizator (NTU),aşa cum se vede şi în fig. 3.1. Odată cu expansiunea PC-urilor, după anii ’90, interconectarea lorîn reţele de calculatoare amplasate în firme, instituţii, magazine, etc devine
  • ceva aproape subînţeles. Chiar şi calculatorul de acasă este conectat lareţeaua Internet. Noduri centrale Noduri Noduri utilizatori utilizatori Fig. 3.1. Reţea de calculatoare 3.2. Tipuri de reţele de calculatoare Tipurile de reţele se diferenţiază în funcţie de anumite criterii.La modul cel mai general, ele se clasifică după următoarele criterii: a) aria geografică în care operează; b) tehnologia de comunicare. Aria geografică în care operează o reţea depinde de distanţamaximă dintre două noduri ale reţelei. Astfel se pot distinge: - reţele locale ( LAN – Local Area Network); - reţele metropolitane ( MAN – Metropolitan Area Network); - reţele pe arie extinsă (WAN – Wide Area Network). Reţelele locale LAN admit maxim câţiva kilometri distanţă între
  • calculatoarele reţelei. Conectarea fizică se face prin cablu coaxial, cablutorsadat şi mai recent prin fibră optică. Ele sunt specifice firmelor,instituţiilor, universităţilor etc. Reţelele metropolitane MAN cuprind ca arie o localitate,interconectând eventual mai multe reţele LAN. Reţelele WAN se întind la scară naţională sau mondială, reţeauaInternet fiind cel mai bun exemplu de astfel de reţea. Tehnologia de comunicare separă reţelele în două categorii: - reţele fără comutare; - reţele cu comutare. 1. Reţelele fără comutare sunt reţele în care nodurile suntconectate prin echipamentele specializate cunoscute sub denumirea de„canale de comunicaţie”. Pe aceste canale se întâlnesc două tipuri delegături (fig.3.2.): - legături punct la punct; - legături multipunct. legătură punct la punct legătură multipunct Fig.3.2. Tipuri de legături Legătura punct la punct conectează două noduri la un canal decomunicaţie dedicat transmisiei. Legătura multipunct conectează mai multe noduri la un nod centralprin partajarea aceluiaşi canal de comunicaţie. Nodul central asigură şirezolvarea conflictelor de acces pe canalul comun. 2. Reţelele cu comutare pot fi la rândul lor: - reţele cu comutare fizică (de circuite); - reţele cu comutare logică. a) comutarea de circuite sau comutarea fizică asigură selectarea şi
  • rezervarea unui canal fizic de transmisie care rămâne, ca şi calculatoarelecare comunică, conectate pe o perioadă de timp proporţională cu durataapelului. b) comunicarea logică este de două feluri: - comutare de mesaje; - comutare de pachete. Comutarea de mesaje este tehnologia prin care mesajul, care semai numeşte cadru sau frame, este transmis de la sursă la destinaţie ca oentitate unică. Mesajul tranzitează unul sau mai multe calculatoareintermediare până la destinaţie, traseul fiind stabilit pe baza unor algoritmide dirijare. Comutarea de pachete fragmentează un mesaj în unităţi numite„pachete”. Pachetele conţin în antetul lor informaţii care permit refacereamesajului la destinaţie în condiţiile în care pachetele au fost dirijatealeatoriu pe traseele găsite libere. Se asigură astfel o mai bună utilizare aresurselor reţelei, mesajele ajungând mai rapid la destinaţie. 3.3. Reţele locale Reţelele locale sunt alcătuite din staţii de lucru conectate la uncalculator central numit server. Ele sunt diferenţiate de particularităţileurmătoarelor elemente: - mediul de transmisie; - topologie; - tehnica de transmisie; - protocolul de comunicaţie. Vom trece în revistă în cele ce urmează câteva caracteristicidescriptive ale elementelor enumerate. 3.3.1. Mediul de transmisie Mediul de transmisie este reprezentat de cablul de transmisie asemnalelor electrice între calculatoare. Acesta poate fi: - cablul torsadat (răsucit), - cablul coaxial; - fibra optică. Mediul de transmitere influenţează viteza, calitatea şi securitatea
  • transmisiei. Cablul de fibră optică este cel mai folosit acum pentru căasigură viteze de transmisie între 100 – 1000 Mbps (mega biţi pe secundă)e drept cu costuri de instalare mai ridicate. Prin cablul de fibră optică sepot transmite pe distanţe mari, în condiţii de calitate şi securitate sporite,date, voce, imagini video, fax. 3.3.2. Tehnica de transmisie Tehnica de transmisie este o caracteristică absolut inginereascădependentă şi de mediul de transmitere. Se pot utiliza două metode detransmisie: în bandă de bază şi în bandă largă. Tehnica de transmisie înbandă largă este mai complexă şi asigură viteze mai mari. 3.3.3. Topologie Topologia unei reţele este percepută în mod uzual ca o reprezentaregrafică a geometriei de interconectare a calculatoarelor. Există următoareletopologii de bază: topologia magistrală, topologia inel şi topologia stea. Pebaza acestora se construiesc actual reţele cu topologii complexe. Topologia magistrală – BUS, se caracterizează prin aceea că toatenodurile (staţiile) reţelei sunt interconectate total, un nod putând comunicacu oricare din celelalte noduri ale reţelei (fig.3.3.). Transmisia se facefolosind un singur canal fizic numit magistrală – BUS. PC PC PC serverr Printer Fig. 3.3. Topologie magistrală Gestiunea comunicării în reţea o asigură server-ul, care este deregulă un PC mai performant decât staţiile de lucru. Topologia inel – RING se caracterizează prin aceea că o staţie delucru este conectată doar cu staţiile vecine (fig.3.4.). Transmiterea datelorîn cadrul inelului se face unidirecţional ( topologia este cunoscută şi sub
  • numele de topologie TOKEN – RING). PC PC PC PC serv Printe PC r Fig. 3.4. Topologie inel O astfel de reţea este vulnerabilă deoarece dacă una din staţii sedefectează, reţeaua nu mai este funcţională. Deficienţa se elimină prinincluderea unui dispozitiv numit HUB cu funcţia de repetor al mesajelorcare circulă de la staţia sursă la staţia destinaţie. Prin această modificaretopologia inel devine topologie stea-inel. Topologia stea – STAR, se caracterizează printr-o conectivitatetotală a staţiilor de lucru (fig.3.5.). PC PC PC serv PC PC Printer Fig. 3.5. Topologie stea
  • Topologii complexe se obţin prin plasarea unor elemente deinterconectare suplimentare ( hub-uri) pentru optimizarea performanţelorreţelei. Se pot astfel menţiona: a) topologii cu înlănţuire – daisy chain care se obţin prin conectarea serială a hub-urilor de interconectare a grupurilor de staţii de lucru ale unei reţele mari (fig.3.6.). HUB HUB PC PC PC SERVER RE•EA PC PC PC Printer Fig. 3.6. Topologie daisy chain b) topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice, varianta ierarhică-stea sau alte combinaţii de topologii ierarhice (fig.3.7.). Token ring Token Token Token ring ring ring S S S PC PC PC E E E R R R V V V PC E E E PC R R R PC Fig.3.7. Topologie inele ierarhice
  • 3.3.4. Protocoale de comunicaţie Datele se comunică de la un nod sursă al reţelei la nodul destinaţieconform unui set de reguli precise, standardizate pe plan mondial cunoscutsub denumirea de protocol de comunicaţie. Şirul de biţi care reprezintă datele ce se transmit pe canal seîncapsulează alături de un grupaj de biţi ce servesc pentru adresare şiregrupare la destinaţie. Acest tren de biţi se numeşte cadru sau frame. Protocolul de comunicaţie stabileşte dimensiunea, structura,manipularea şi controlul cadrelor care se transmit pe reţea. Pentru a se asigura compatibilitatea conectării şi comunicaţiei lanivelul reţelei şi între reţele pe lângă standardizarea protocoalelor a maifost necesară şi o standardizare în plan hardware şi software astfel încâtstructura ierarhică pe nivele de comunicaţie în reţea să fie unanimacceptată şi implementată identic de toată lumea. Modelul de referinţă ISO/OSI Conectarea şi comunicaţia într-o reţea de calculatoare respectă opropunere dezvoltată de Organizaţia Internaţională pentru Standarde. SISTEMUL A SISTEMUL B 7. Aplica•ie Aplica•ie 7. 6. Prezentare Prezentare 6. 5. Sesiune Sesiune 5. 4. Transport Transport 4. 3. Re•ea Re•ea 3. 2. Leg•tur• Leg•tur• 2. date date 1. Fizic Fizic 1. M E D I U F I Z I C L Fig. 3.8. Modelul conceptual de referinţă ISO/OSI Propunerea este cunoscută ca modelul ISO/OSI – RM, Open
  • System Interconection Reference Model pentru arhitectura reţelelordeschise. Până la apariţia sa modelul uzual al arhitecturii reţelelor a fostmodelul TCP/IP, care coexistă încă în multe aplicaţii. Diferenţierea pe 7 nivele propuse de standardul ISO/OSI a fostnecesară din considerente tehnologice şi pentru individualizareacomponentelor software de reţea. Un nivel al unui sistem nu poate dialogadecât cu nivelul similar al celuilalt sistem, respectând regulile protocoluluide comunicaţie. Protocolul de comunicaţie va conţine componentespecializate pe nivele, şi anume protocol la nivel aplicaţie,protocol la nivel prezentare, protocol sesiune si pentru sistemul de legăturăva funcţiona protocolul reţea, legătură date şi la nivel fizic. Pe verticală interfaţa dintre două nivele adiacente asigură operaţiileprimitive şi serviciile utilizate de nivelul superior. La nivelul de bază seface efectiv o comunicare fizică dar la celelalte niveluri comunicarea peinterfaţă este o comunicaţie virtuală care utilizează semnalul niveluluifizic. Nivelul fizic realizează transmisia impulsurilor electrice utilizândun anumit mediu de comunicaţie, cablu torsadat, coaxial sau fibră optică, oanumită tehnică de comunicaţie şi o reţea de transmisie. La acest nivel nuse face verificarea corectitudinii datelor. Nivelul reţea asigură dirijarea cadrelor prin reţea, determinân-du-sepentru fiecare cadru calea de urmat de la nodul sursă la nodul destinaţie.Cadre adiacente pot urma trasee diferite, urmând ca mesajul original să fierecompus la destinaţie. Nivelul transport asigură secvenţializarea şi transmiterea corectă adatelor, sincronizează ritmul de transmitere şi asigură retransmitereacadrelor pierdute sau eronate. Nivelul sesiune asigură conexiunea logică între două staţii prininiţierea, desfăşurarea şi la sfârşit închiderea unui dialog în timpul căruiase comunică mesaje specifice unei aplicaţii. Nivelul prezentare asigură transformarea mesajelor în formatulconvenabil terminalelor care le vor afişa. Nivelul aplicaţie asigură serviciile de bază ale reţelei: transferul defişiere, accesul de la distanţă, Telnet, poşta electronică, accesul Web. Protocoale de comunicaţie Comunicarea informaţiilor calculator-calculator sau calculator-
  • server se poate realiza în două moduri: - fără conexiune, similar transmiterii unei scrisori; - cu conexiune, similar convorbirii telefonice. Comunicarea fără conexiune este numită şi serviciu de „datagram”.Datagram este un mesaj fără confirmare. Dacă se doreşte totuşiconfirmarea, receptorul trebuie să trimită el un mesaj explicit. Comunicarea cu conexiune este numită şi serviciu „sesiune”, carepresupune o conexiune logică pentru confirmarea apelului, derulareatransmisiei şi închiderea sesiunii. Cele mai cunoscute protocoale utilizate pentru comunicaţia în reţeaşi pe care le vom comenta pe scurt sunt protocoalele: IPX/SPX, TCP/IP siNETBIOS/NETBEUI. a) protocolul IPX/SPX Protocolul, sau mai corect stiva de protocoale IPX şi SPX au fostdezvoltate de firma Novell ca standard de reţea pe baza protocolului XNS– Xerox Network Systems, pe care firma Rank Xerox la folosit la primageneraţie de reţele LAN cu topologie BUS cunoscute ca reţele EtherNet. IPX - adică Internetworking Package Exchange, este un protocolorientat pe mesaje tip datagram utilizat pe gestiunea mesajelor PC – PC. SPX - Sequenced Package Exchange, este orientat pe comunicareacu conexiune asigurând transmiterea mesajelor în orice sens întrecalculatoarele conectate la aceeaşi reţea LAN . IPX/SPX include patru din cele şapte straturi specificate destandardul ISO/OSI: aplicaţie, internetworking, legătura de date, şi accesulla mediul fizic permiţând o bună funcţionalitate. b) protocolul TCP/IP Pentru comunicarea pe Internet la ora actuală practic toatesistemele de operare folosesc familia de protocoale TCP/IP – TansmitionControl Protocol / Internet Protocol. Protocolul a fost dezvoltat deDepartament of Defence din SUA într-o arhitectură ierarhică, spredeosebire de standardul ISO /OSI care are o arhitectură stratificată. Dacăstandardul ISO/OSI este mai adecvat mecanismelor de interconectare acalculatoarelor, protocolul TCP/IP se dovedeşte a fi cel mai adecvatprotocol pentru interconectarea reţelelor, deci şi pentru interconectareareţelelor LAN în reţele MAN şi WAN. Cele două grupe de protocoale TCPşi respectiv IP realizează funcţii diferite dar corelate.
  • Nivelul aplicaţie conţine protocoale TCP pentru accesul la distanţă,partajarea resurselor şi pentru aplicaţii uzuale ca Telnet, SMTP–SimpleMail Transfer Protocol, HTTP şi altele. Nivelul transport are rolul de a transporta datele de la un nodcentral la altul. Nodurile centrale se numesc „calculatoare HOST” saugazdă. La acest nivel pe lângă protocolul TCP se foloseşte şi protocolulUDP - User Datagram Protocol. Nivelul reţea sau internetworking asigură conectarea reţelelor prinintermediul protocolului IP. Acesta asigură separarea şi identificareadatagramelor, adresarea în Internet, circulaţia datelor, direcţionarea lorcătre calculatoarele aflate la distanţă etc. Calculatoarele conectate la aceeaşi reţea LAN pot comunica localutilizând protocoale dedicate, de exemplu: - X.25 pentru reţele cu comutare de mesaje; - X.21 pentru reţele cu comutare de pachete; - IEEE.802.x pentru reţele locale având topologii diferite. c) NETBIOS/NETBEUI Sistemul de operare cel mai răspândit pentru reţele Windows NTare capacitatea de a separa serviciile de reţea de protocoalele decomunicaţie, fapt ce permite beneficiarilor să aleagă dintre protocoalele decomunicaţie dorite TCP/IP, IPX/SPX şi mai recent NETBEUI. Acest lucrueste posibil datorită componentei NETBIOS – Network Basic Input/OutputSystem creat în 1984 de IBM. Microsoft introduce suplimentar conceptul NETBEUI - NetbiosExtended User Interaface pentru diferenţierea în cadrul protocoluluiNetbios a funcţiilor cu care se operează la nivelul protocolului de acces defuncţiile cu care se operează la nivelul serviciilor de reţea, îmbunătăţirecare aduce o mai bună flexibilitate configurării comunicaţiilor din reţea. In cadrul acestui protocol este disponibil şi sistemul SMB – SystemMessage Blocks care implementează o serie de servicii de partajre afişierelor, imprimantei şi alte servicii utilizator la nivelul aplicaţiei. 3.4. Modelul CLIENT – SERVER Iniţierea şi derularea schimbului de mesaje în reţelele decalculatoare actuale se desfăşoară după noul model client - server.
  • Clientul este reprezentat de aplicaţia sau mai simplu de programulcare rulează pe staţia de lucru a utilizatorului. De exemplu, OUTLOOKEXPRESS este o aplicaţie client. Clientul adresează o cerere către server. Serverul trebuie văzut ca o colecţie de programe care rulează deregulă pe un alt calculator decât clientul. Condiţia este ca aplicaţia client săcunoască adresa de server. Dacă reţeaua este o reţea complexă cu maimulte servere atunci clientul este preluat mai întâi de un server de nume.Serverul identifică şi rezolvă cererea clientului trimiţându-i înapoi acestuiarezultatul prelucrării. În exemplul anterior, OUTLOOK EXPRESS vaprimi de exemplu lista mesajelor din cutia poştală Inbox aflată pe serverulde e-mail. Complexitatea cererilor a crescut datorită performanţelor intrinseciale serverelor tot mai puternice şi software-ul tot mai specializat. Seasistăm la o diferenţiere a serverelor pe funcţii, astfel că o conectare se varealiza după caz la un: - File Server; - Database Server; - Communication Server ; - E-Mail Sever; - Application Server; - Printer Server. Modelul client - server se poate implementa în diverse variante înfuncţie de particularităţile mediului tehnologic al reţelei. 3.5. Echipamente de interconectare Problemele de interconectare a calculatoarelor, a reţelelor LAN,MAN şi WAN sunt determinate de creşterea numărului de staţii dintr-oreţea şi din faptul ca platformele hardware şi software ale reţelelor care seinterconectează sunt diferite. Standardul ISO/OSI rezolvă tocmai aceste probleme permiţândutilizarea de dispozitive hardware care să asigure cerinţe diferitelor niveleale structurii de interconectare. Dispozitivele şi nivelurile la care sunt utilizate sunt următoarele: nivelul 1, fizic – repetoare; nivelul 2, legătură date – punţi; nivelul 3, reţea – rutere;
  • nivelul 4, transport – pasarele; nivelul 5 şi mai sus, - porţi de acces aplicaţie. Repetoarele sunt cunoscute şi sub denumirea de HUB-uri. Ele sefolosesc în cazul unor trasee prea lungi de cablare. Printr-un hub trec toatecablajele unei reţele LAN. Hub-ul funcţionează ca un repetitor şidistribuitor de semnale electrice sau optice ce reprezintă copii ale şirurilorde biţi care se transmit între diferite segmente de cablu de reţea. Punţile – bridge, sunt echipamente care asigură conectivitatea lanivelul legăturii de date a două reţele care pot avea topologii diferite, deexemplu o reţea Ethernet cu o reţea TokenRing. Ele au în componenţa lormicroprocesoare şi utilizează rutine software dedicate. Comutatoarele – switch-uri, sunt asemănătoare hub-urilor,utilizând componente hardware pentru comutarea mesajelor între reţele cuviteze diferite. Ca şi punţile, comutatoarele operează la nivelul 2 ISO/OSI,dar au performanţe tehnice mai mari, ceea ce la fac mult mai eficiente. Deexemplu una din facilităţi o constituie transmisia de tip full-duplex, deci înambele sensuri ale canalului de comunicaţie, un mare avantaj pentrucreşterea vitezei de lucru a reţelei. Routere, sunt componente inteligente, chiar PC-uri, care lucreazăla nivelul 3, asemănătoare conceptual cu bridge-urile. Router-ul dispune deun software care pe baza unor algoritmi de dirijare transmite pe ruteoptime datele între reţele. Rutele individuale modifică ordinea de sosire acadrelor, acestea fiind rearanjate în final pentru a putea fi transferate corectla nivelul superior. Pasarele de transport – transport gateway, se utilizează pentruinterconectarea reţelelor ce folosesc protocoale de comunicaţie diferite. Deexemplu ISO/OSI şi TCP/IP. Pasarelele de acces / aplicaţie – application gateway, ca şipasarelele de transport asigură compatibilitatea comunicaţiei între reţelecare folosesc protocoale distincte dar sunt ceva mai puţin performantedecât acestea. Ele permit staţilor de lucru dintr-o reţea să accesezeresursele unei aplicaţii aflate pe un server la distanţă. Reţea backbone – coloană vertebrală, sunt reţele specializatepentru interconectarea unor reţele LAN individuale, care pot opera apoi înparalel pentru comunicarea cu exteriorul, evitându-se congestionările pereţea. Administrarea reţelei, adăugarea, eliminarea unor staţii din reţea seface cu mai multă uşurinţă.
  • Ziduri de protecţie – FireWalls, sunt destinate prevenirii virusăriişi accesării neautorizate a reţelei. Un zid de protecţie este alcătuit din douăroutere pentru filtrarea mesajelor (pachetelor) şi o poartă de acces deaplicaţie. Aceste elemente pot fi configurate de administratorul de reţeapentru examinarea completă atât a mesajelor care intră cât şi a celor careies din reţea. Alături de criptarea datelor, zidurile de protecţie au menirea de aspori securitatea datelor care circulă mai ales prin reţeaua Internet.Conectarea a două calculatoare pe linie telefonică Transmiterea informaţiilor digitale pe linie telefonică se poate facenumai prin interpunerea unui echipament de modulare-demodulare întrecele două calculatoare, bine cunoscutul modem. Unii preferă legătura princablul TV dar asta nu-i scuteşte de modem. Modemul primeşte semnalul binar de la calculator şi îl converteşteîntr-un semnal având frecvenţa în domeniul semnalului vocal. Ladestinaţie, modemul pereche reconverteşte semnalul vocal într-un şir debiţi. Protocoalele SLIP şi PPP sunt indispensabile pentru utilizarea unuimodem. Aceste protocoale permit transmiterea pe linie serială a pachetelorIP. Protocolul SLIP- Serial in Line Internet Protocol utilizează unmecanism simplu de încadrare a datagramelor şi transmiterea lor pe liniaserială. Datagramele, sub forma şirurilor de biţi sunt încadrate de caracterespeciale care punctează începutul şi sfârşitul datagramei SLIP nu facecontrolul şi corecţia transmisiei. El poate fi utilizat numai pentrudatagrame IP. Protocolul PPP – Point to Point Protocol asigură transmisiadatagramelor pe legături seriale punct la punct. Indiferent de protocolul utilizat calculatorul se comportă aproape lafel ca orice nod Internet, având acces la serviciile interactive: Telnet, FTP,WWW, E-mail. Serviciile Internet sunt acum disponibile şi prin telefoniamobilă.
  • 5. EDITOARE DE TEXTE 5.1. Noţiuni generale Calculatorul personal poate fi transformat într-o veritabilămaşină de scris, chiar într-o mini-tipografie cu ajutorul unei clase deprograme specializate, numite EDITOARE sau PROCESOARE DETEXTE. Primul program de acest gen care s-a impus utilizatorilor, a fostprogramul Wordstar al firmei Wordstar - MicroPro. În scurt timp pepiaţă au apărut şi alte programe care s-au bucurat de un mare succes, cade exemplu programele: Wordperfect, News, Harward - Graphics,Ventura publisher, etc. Apariţia şi dezvoltarea noului sistem de operare Windows aînsemnat un salt calitativ şi pentru noile versiuni ale editoarelor detexte. În competiţie se află acum Wordperfect for Windows, Word şiWriter din suita Open Office. Principala sarcină a editoarelor de texte o constituie preluareaunui text introdus de la tastatură, supunerea acestuia unui şir de operaţiide prelucrare şi apoi tipărirea lui la imprimantă. Crearea, salvarea,regăsirea şi tipărirea reprezintă ciclul de viaţă al unui document. Editoarele de texte oferă numeroase facilităţi de tehnoredactarecum sunt: posibilitatea utilizării unei game variate de tipuri decaractere, de dimensionare şi formatare a pagini, de generare de tabele,ecuaţii, grafice, desene, corecţii imediate etc. Un text introdus se poate corecta pe loc (fie prin aplicareaautomată a unor reguli, fie la iniţiativa utilizatorului), se pot aplicaautomat regulile de despărţire în silabe – hyphening şi de corectare agreşelilor de ortografie, sau se poate corecta într-o frază distinctăulterioară. Editoarelor de texte destinate publicului larg, li s-au adăugat ocategorie nouă de programe, destinate cu precădere activităţii editurilorşi tipografiilor. Aceste programe sunt cunoscute ca aplicaţii “DTP -Desktop Publishing”. Dintre cele mai cunoscute aplicaţii DTP amintim: QuarkX Press,Adobe PageMaker, Frame Maker, Corel Ventura Publisher.
  • Programele DTP oferă profesioniştilor, pe lângă tot ceea ce faceun editor de texte, noi funcţii cum sunt: definirea şi corectarea graficiiunei pagini, controlul coordonatelor obiectelor unei pagini, manipulareaimaginilor, importul şi modificarea proporţiilor acestor imagini, lucrulcu o mare varietate de corpuri şi stiluri de literă, italizarea - înclinarealiterelor la un anumit grad, rotirea şi scalarea textului şi imaginilor,separaţia culorilor, luminozitatea imaginii, controlul distanţei dintrecaractere prin kerning şi tracking, etc. Alegerea unui editor de texte, sau a unui program DTP, depindede puterea calculatorului de care dispunem, de natura specifică atextelor cu care se operează curent, de performanţele proprii ale fiecăruiprogram, şi nu în ultimul rând de pregătirea profesională a personaluluioperator. Rămânem la părerea că cel mai bun program este cel pe care-lştii cel mai bine. 5.2. Funcţiile unui editor de texte Editoarele de texte, indiferent de denumire sau de producător,constituie o categorie distinctă de programe cu funcţii şi facilităţicomune. Funcţiile unui editor de texte se concretizează în ansamblul decomenzi grupate pe submeniuri ale meniului principal. În consecinţăputem spune că principalele funcţii ale unui editor de texte sunt: - crearea de documente; - editarea documentelor; - gestiunea documentelor pe floppy sau hard disc; - analiza lexicală a documentelor; - formatarea paginii textului; - scrierea stilizată; - crearea şi procesarea desenelor şi imaginilor; - generarea şi prelucrarea tabelelor şi graficelor; - procesarea ecuaţiilor; - tipărirea documentelor; - help. Acestora li se pot adăuga şi funcţii speciale, proprii anumitorprocesoare de texte. Crearea unui document înseamnă preluarea într-o zonă dememorie RAM a unui text, pe măsură ce este introdus de la tastatură, iar
  • la sfârşit salvarea acestuia sub forma unui fişier ASCII pe floppy sauhard-disc. Editarea unui document desemnează ansamblul operaţiilor decorectare şi actualizare a textului unui document. Am fi tentaţi săcredem că editarea înseamnă tipărirea textului, dar în informaticătermenul are accepţiunea pe care am precizat-o mai sus, aceea decorectare, de modificare. În categoria operaţiilor de editare se includ: ştergerea, mutarea,copierea, sau adăugarea de cuvinte, propoziţii, fraze în cadrul textului;căutarea şi înlocuirea unor cuvinte cu altele. După actualizarea textului avem posibilitatea ca noua versiunesă înlocuiască vechea versiune sau să o memorăm într-un fişierdistinct.. Procesoarele îşi realizează automat, la intervale fixe de timp,copii, amprente, după fişierul pe care-l prelucrăm, pentru a prevenipierderea integrală a textului în cazul unor incidente, ca întrerupereaalimentării de la reţea, manevre greşite, etc. Gestiunea documentelor permite operatorului să lansezecomenzi uzuale asupra fişierelor, fără a părăsi sesiunea de lucru Word.Astfel, avem acces la lista folderelor şi a fişierelor din folderul curent,se pot salva, deschide sau tipări documente, se poate schimba driverulsau folderul curent. Mai nou se poate utiliza şi meniul contextual, clicdreapta, pentru operaţiile de ştergere, copiere, mutare, redenumire sauvizualizarea proprietăţilor fişierelor. Orice procesor de texte poate lucra cu două sau mai multedocumente deschise simultan, fiind posibilă transferarea informaţiilorîntre aceste documente. Analiza lexicală este funcţia prin care editorul de texte poatecontrola, semnala şi corecta scrierea unui text - spelling, şi opţionalpoate realiza automat despărţirea în silabe - hyphenation. Pot fiverificate nu numai textele redactate în limba engleză dar şi cele înromână pentru care există un tezaur de cuvinte integrat pachetului deprograme realizat de Microsoft. Formatarea / paginarea textului desemnează ansamblul deoperaţii prin care se aranjează textul în pagină. Vom include în aceastăcategorie de operaţii următoarele: - dimensionarea paginii, prin stabilirea formatului de pagină,A4, A5, a marginilor stânga, dreapta, de jos, de sus; în acest fel se
  • dimensionează pagina fizică, reală, ce va apare la imprimantă şi paginalogică cu care lucrează operatorul; procesoarele de texte lucrează acumîn sistemul WYSIWYG (What You See is What You Get), astfel că ceeace se vede pe ecran este exact ceea ce se va tipări la imprimantă; - alinierea, centrarea, textului pe pagină, numerotarea paginilor,eventual şi a capitolelor subcapitolelor şi paragrafelor; - scrierea la un rând, la două rânduri, scrierea normală sauscrierea pe coloane a textului; - inserarea antetului de pagină, a notelor de subsol, pregătireatextului pentru realizarea automată a tabelei de cuprins şi a tabelei dereferinţe încrucişate. Opţiunile de formatare, numite şi "setări" se pot stabili laînceputul sesiunii de lucru şi rămân valabile pentru întregul documentdar se pot schimba pe parcurs chiar de la un paragraf la altul. Scrierea stilizată se referă la facilităţile oferite pentru alegereacorpului de literă, numit în mod curent "font", pentru stabilirea mărimiicaracterelor, a modului de evidenţiere (îngroşat, înclinat sau subliniat),pentru utilizarea indicilor şi a exponenţilor în text, pentru încadrareaunei porţiuni de text în chenar, umbrirea textului, culori şi altele. Editoarele de texte oferă şi modele prestabilite de paginare şistilizare a unui text. Utilizatorul are la dispoziţie o bibliotecă de modelenumită "style gallery". Setările corespunzătoare modelului ales seatribuie documentului în curs de prelucrare. Crearea şi procesarea desenelor şi imaginilor includeoperaţiile prin care utilizatorul poate insera în textul documentuluidesenele proprii, scheme şi imagini. Desenele se realizează cu elementestilizate, săgeţi, linii şi figuri şi corpuri geometrice. Unele desene pot fipreluate dintr-o bibliotecă proprie, numită "ClipArt Gallery" sau pot fiimportate din alte fişiere. Imaginile mai pot fi preluate de pe un scanner,de la o video cameră, cameră foto digitală, de pe Internet sau prin"captarea imaginii" direct de pe ecran. Pot fi importate de asemenea grafice şi tabele create cu unprogram de calcul tabelar de tipul Lotus sau Excel. Figurile grafice pot fi supuse unor operaţii de prelucrare însensul de a fi mărite, micşorate, rotite, încadrate de text, etc. Generarea şi prelucrarea tabelelor şi graficelor este funcţiaconcretizată de ansamblul de operaţii prin care utilizatorul poate defini
  • un tabel sau un grafic prin simpla precizare a numărului de linii şicoloane ale tabelului. Se pot modifica dimensiunile implicite alecoloanelor şi rândurilor, pot fi adăugate sau eliminate rânduri şicoloane. Se pot introduce formule pentru calcule pe orizontală şiverticală într-un tabel. Graficul se va afişa în locul tabelului pe bazacăruia a fost realizat Procesarea ecuaţiilor este o funcţie complexă realizată de cătreo componentă specializată numită "editorul de ecuaţii". Pentru lucrul cu editorul de ecuaţii utilizatorul are la dispoziţie obibliotecă bogată de simboluri matematice şi operatori cu care se potredacta texte ştiinţifice. Ecuaţiile pot fi mărite, micşorate, sau stilizate şiinserate în text, unde dorim. Tipărirea documentelor este una din funcţiile cele maiimportante oferind numeroase facilităţi de tipărire a unui document. Afişarea pe imprimantă este controlată printr-un set de parametride şi opţiuni stabilite de utilizator şi care se referă în principal la: tipărireaintegrală sau selectivă a documentului; numărul de copii tipărite;calitatea imprimării, normală-draft, medie sau superioară; modul deaşezare a textului în pagină: A4, normal, pe lungime - Portrait, sau pelăţime – Landscape. Înaintea redactării unui document, obligatoriu trebuie verificatămarca de imprimantă pe care se va tipări documentul. Editorul de textepoate să-şi selecteze modelul de imprimantă din lista de altfelcuprinzătoare de mărci şi modele furnizată de sistemul de operare. Înaintea tipăririi textul poate fi previzualizat pe ecran, în formasa reală de aşezare în pagină. Dacă nu ne convine modul de aranjare înpagină a textului, evident vom face corecţiile de rigoare şi abia dupăaceea vom tipări textul. Help, este funcţia nelipsită din structura pachetelor de programece rulează acum pe PC-uri. Este suficient să apăsăm tasta F1 şi un bogatvolum de explicaţii ne stă la dispoziţie, ca o mini documentaţie tehnică.Mai mult, se pot exersa rapid operaţiile ce ne-au pus problemeîntrebare, direct din textul help.
  • 5.3. WORD XP Editorul de texte Word XP face parte din performanta suită deprograme pentru aplicaţii de birotică MS - Office alături de Excelprogramul de calcul tabelar, PowerPoint programul de prezentări şiAccess sistemul pentru gestiunea bazelor de date. 5.3.1. Sesiunea de lucru Apelarea programului Sistemul de operare Windows pune la dispoziţia utilizatoruluiposibilităţi multiple de lansare în execuţie a programului Word, dintrecare menţionăm: 1 – prin selectarea din lista de programe astfel: a – activăm meniul Start cu un clic de mouse pe icon-ul acestui meniu; b - deplasăm mouse-ul în fereastra asociată acestui meniu, pe opţiunea Program; c - ne deplasăm cu cursorul pe icon-ul programului Microsoft Office afişat în fereastra din dreapta; d – alegem cu un clic iconul programului Microsoft WORD care va fie lansat în execuţie. 2 – dacă pe ecran există pictograma ataşată programului Word, atunci executăm dublu clic pe aceasta; 3 – se activează utilitarul Windows Explorer cu ajutorul căruia se caută programul Word în folderul Program Files, subfolderul Microsoft Office. Una din marile facilităţi Windows este aceea că un documentcreat anterior cu Word-ul se deschide automat printr-un dublu clic pedenumirea documentului pe care o putem regăsi în lista de documenteafişată de meniul Documents al butonului Start. După lansarea înexecuţie Word îşi afişează pe monitor fereastra de aplicaţie. În fereastrade aplicaţie putem deschide unu sau mai multe documente noi, pentru aintroduce text, sau unu sau mai multe documente deja create pentrudiverse prelucrări. Fiecare va avea propria fereastră document. Lista lorşi selectarea altei ferestre document în locul celei curente se realizează
  • apelând la meniul Window din meniul principal. Încheierea sesiuniÎncheierea sesiunii de lucru are două momente: - închiderea documentului; - închiderea programului.Închiderea documentului se face activând meniul File şi selectândcomanda Close, parcurgând următoarea procedură: 1 - deplasăm cursorul pe meniul File şi-l activăm cu un clic; 2 - selectăm cu un clicopţiunea Close; 3 - din caseta de dialog alegem una din cele trei opţiuni afişate: - Yes, pentru salvarea documentului înaintea încheierii sesiunii de lucru; - No, pentru abandonarea documentului şi încheierea sesiunii de lucru; - Cancel, pentru anularea comenzii de încheiere a sesiunii de lucru şi continuarea lucrului cu Word. Dacă dorim salvarea documentului sub forma unuifişier,opţiunea YES va trebui să precizăm în continuare discul, folderulşi numele fişierului ce va păstra acest document. Închiderea programului şi revenirea în Windows se face apelânddin meniul File comanda Exit sau rapid executând clic pe butonul deînchidere din bara de titlu a ferestrei de aplicaţie. Dacă din grabă nu am salvat sau nu am închis înainte de aceastăcomandă ferestrele document, atunci, grijuliu, programul Word ne vaîntreba dacă salvăm sau nu documentul înainte de închiderea sesiuni. 5.3.2. Ecranul editorului WORD După lansarea în execuţie a programului WORD, pe monitor seafişează un ecran de lucru similar celui prezentat în figura 5.1.Împărţirea ecranului se poate modifica prin intermediul comenzilor dinmeniul View sau meniul Tools, adăugând, eliminând linii, saumodificând ordinea şi conţinutul acestora. Ecranul de lucru, afişatiniţial, poate avea următoarea structură:
  • Fig. 5.1. Ecranul Word Linia 1 este bara de titlu a ferestrei de aplicaţie pe care este scrisnumele documentului şi al programului, Microsoft Word. În colţul dindreapta al barei sunt cele trei butoane specifice ferestrelor Windows: 0 pentru minimizarea ferestrei; 2 pentru maximizarea/restaurarea ferestrei; x pentru închiderea ferestrei şi deci a sesiunii Word. Linia 2 este linia meniului principal WORD. Ea conţinemeniurile: FILE, EDIT, VIEW, INSERT, FORMAT, TOOLS, TABLE,WINDOW şi HELP. În partea dreaptă a acestei linii este plasat butonulpentru închiderea ferestrei documentului. Acest buton se foloseşteatunci când dorim să închidem documentul curent, fără a închidesesiunea WORD. Linia 3 conţine icon-urile standard, pentru activarea celor maifrecvente operaţii, ca de exemplu: salvarea unui document, tipărire,vizualizare, inserare de tabele, help. Această linie se numeşte StandardToolBar, adică bara cu instrumentele de lucru standard. Icon-urile sunt
  • grupate aici după natura operaţiilor. Mai importante sunt următoareleicon-uri: Save, salvarea documentului; Open, deschiderea unui document existent; New, deschiderea unui document nou; Preview, pre vizualizarea paginii; Print, imprimare; Paste, inserarea în text a figurilor, textului, etc., plasat în clipboard; Copy, copierea în clipboard a textului sau figurii selectate; Cut, decuparea unei secvenţe de text sau figurii selectate şi plasearea în clipboard; Redo, renunţarea la comanda de anulare anterioară; Undo, anulează ultima operaţie revenindu-se la forma anterioară a textului; permite apelarea unui tabel Excel; permite prestabilirea numărului de coloane şi de linii la un tabel iniţial; permite desenarea de tabele şi chenare.
  • Linia 4 este o nouă bară cu instrumente de lucru dinnumeroasele Toolbars-uri disponibile. De exemplu, poate fi FormatingToolbar cu icon-urile pentru formatarea textului, anume pentruselectarea corpului de literă (font), a mărimii caracterelor (size), deevidenţiere a textului: bold , italic underline ; de aliniere atextului în pagină: . Barele cu lucru pot fi plasate şi în alte poziţii pe ecran, baraDrawing de multe ori se află în partea de jos a ecranului. Linia 5 este rigleta cu "stopurile de tabulare", care serveştepentru a stabili marginile textului şi poziţiile în care se va opri cursorulla apăsarea tastei TAB. Reamintim că numărul şi ordinea Toolbars-urilor este opţionalselectarea lor se face din meniul View opţiunile Toolbars. Conţinutulunei bare se modifică prin opţiunea Customize din acelaşi meniu View. Aria de lucru reprezintă o zonă de 20 de linii şi 80 de coloanedin documentul pe care-l redactăm. Această zonă poate fi mărită ladimensiunea întregului ecran cu opţiunea Full Screen din meniul View. Linia 6 este linia cu butoanele pentru "defilarea" pe orizontală atextului cu care deplasăm textul la stânga sau la dreapta. Pe margineadreaptă a ecranului se află bara cu butoane de defilare pe verticală carene permite deplasarea în sus sau în jos a textului în aria de lucru. Linia 7 este linia de stare pe care sunt afişate informaţii desprecomanda curentă ce se execută. Tot aici sunt afişate diverse mesaje şicomenzi care constituie elementele dialogului program-utilizator. Un element important pe ecranul monitorului este cursorul careare mai multe forme, în funcţie de acţiunea ce urmează a fi executată.Principalele simboluri asociate cursorului sunt prezentate în tabelulnr. 5.1.
  • Tabelul nr. 5.1. Forma SEMNIFICAŢIEcursorului ⏐ Locul unde se va însera caracterul tastat de operator, se numeşte „punct de inserţie” şi este afişat intermitent __ Sfârşitul fizic al textului introdus. Cursorul este folosit pentru a selecta printr-un clic o comandă, o opţiune, un icon dintr-un meniu I Cursorul se află în aria de lucru a ecranului Cursorul este pe una din marginile unei ferestre ce poate fi redimensionată prin deplasarea mouse-ului cu butonul clic apăsat 5.3.3. Meniul principal Meniul principal al procesorului de texte WORD este un meniude tip pulldown. El este alcătuit din următoarele submeniuri opţiuni pecare le vom numi în continuare, pentru simplitate, tot meniuri: FILE, conţine în principal opţiuni de activare a comenzilorpentru prelucrări la nivel de fişier/document: salvarea documentului,deschiderea unui document salvat anterior, închiderea documentului,tipărirea, setarea paginii de lucru, setarea imprimantei, vizualizareadocumentului înaintea imprimării sale, trimiterea prin fax sau e-mail adocumentului, închiderea sesiunii de lucru; EDIT, conţine opţiuni de activare a comenzilor pentrucorectarea textului: copieri, mutări, ştergeri de cuvinte, fraze, căutareaşi înlocuirea unor cuvinte cu altele; VIEW, conţine opţiuni pentru selectarea modului de vizualizarea textului: normal pagină logică, macheta paginii fizice layout cuvizualizarea marginilor, a antetului de pagină, a notelor de subsol, etc.;
  • INSERT, conţine opţiuni pentru includerea în text a notelor desubsol, a numărului paginii, a datei calendaristice, a orei, a unorsimboluri speciale, a ecuaţiilor, a unor imagini sau fişiere; FORMAT, conţine opţiuni pentru comenzile de formatare atextului: alegerea tipului şi dimensiunii caracterelor, scrierea pecoloane, trasarea de chenare, umbre, redactarea listelor, etc.; TOOLS, conţine opţiuni pentru comenzi de interclasare adocumentelor, despărţirea în silabe, corectarea textului pe baza unuitezaur de cuvinte (dicţionar) şi a unor reguli gramaticale, gestiuneapaginilor cu opţiuni ale meniurilor şi ale barelor cu instrumente delucru. TABLE, conţine opţiuni pentru crearea/redimensionarea,formatarea unui tabel, includerea formulelor de calcul într-un tabel,linierea tabelului, adăugarea sau ştergerea de linii şi coloane etc.; WINDOW, conţine opţiuni pentru selectarea ferestrei curentedintr-o listă de ferestre active asociate documentelor deschise simultan; HELP, conţine opţiuni pentru apelarea şi afişarea unorexplicaţii ajutătoare privind modul de operare şi modul de invocare acomenzilor Word.. Ca în orice meniu standard MS – Office comenzile se pot selectadin meniul principal cu un clic sau cu o combinaţie a tastelor Alt, Ctrlsau Shift şi o altă tastă, de regulă literă. Combinaţiile tastei Alt culiterele pentru activarea meniului principal se văd uşor chiar pe meniu.Un inventar al celorlalte combinaţii de taste pentru comenzi rapide esterealizat în tabelul următor. Tabelul 5.2.Comanda Combnaţia Comanda CombinaţiaNew Ctrl + N Fiind Ctrl + FOpen Ctrl + O Replace Ctrl + HSave Ctrl + S Go To Ctrl + GPrint Ctrl + P Ins hyperlink Ctrl + KUndo Ctrl + Z Spelling F7Cut Ctrl + C Help F1Paste Ctrl + V What Is Shift + F1Select All Ctrl + A Select Up Shift +
  • Select Down Shift + Select character Shift + 5.3.4. Setări implicite De fiecare dată procesorul Word îşi începe sesiunea de lucrufolosind o serie de parametrii ce au valori stabilite în mod implicit, saucum se mai spune: setări implicite. Câteva dintre cele mai semnificative setări implicite se referă ladimensiunea pagini, a marginilor, tipul şi mărimea fontului, modul devizualizare a zonei de lucru pe ecran, tipul de imprimantă, etc. Setarea paginii se realizează cu parametri ce se pot vizualiza şischimba folosind comanda Page Setup din meniul File. Legat depagina trebuie să punctăm două concepte - pagina fizică; - pagina logică. Pagina fizică este pagina aşa cum se va tipări la imprimantă.Afişarea ei pe ecran ne îngăduie să vedem marginile, antetul de pagină,notele de picior, numărul de pagină, etc. Fig. 5.2. Fereastra comenzii Page Setup
  • Pagina fizică se vizualizează apelând la opţiunea Print Layoutdin meniul View. Pentru că aceste elemente nu ne sunt necesare tottimpul pe ecran în timpul redactării textului, putem opta mai bine pentruvizualizarea paginii logice, în care elementele mai sus menţionate suntascunse, simplificându-se ecranul de lucru. Pagina logică se vizualizează apelând la opţiunea Normal dinacelaşi meniu View, Setarea paginii fizice vizează următoarele elemente: - dimensiunea paginii - page size; - dimensiunea marginilor - margins; - modul de alimentare cu hârtie - paper source; - macheta paginii – layout; Aceste setări pot fi stabilite pentru întregul document sau numaipentru o anumită secţiune a sa. Caracterele dactilografiate pot fi micşorate sau mărite prinscalare de la 10% la 500% faţă de dimensiunea la care în mod normalsunt redate pe ecran – 100%.
  • Fig. 5.3. Fereastra pentru setarea fontului Setările implicite, atât ca număr cât şi ca tip, sunt foartenumeroase, începând cu directorul curent în care sunt salvatedocumentele şi terminând cu liniatura tabelelor. Nu le putem epuiza înacest paragraf. 5.3.5. Crearea şi gestiunea documentelor Introducerea textului – punctul de inserţie Primul exerciţiu de lucru cu programul Word, trebuie să fieintroducerea unui text simplu pentru a ne obişnui cu modul de operare.Cum procedăm : 1 - lansăm în execuţie programul şi aşteptăm afişarea pe ecran a primei pagini din document; 2 - introducem de la tastatură următorul text: Programul de funcţionare al bibliotecii: LUNI - VINERI : 8 - 20 SAMBĂTĂ : 8 - 14 DUMINICĂ : închis Câteva indicaţii de operare: a) pentru a lăsa 2-3 rânduri libere la început, sau oriunde în text, e suficient să apăsăm tasta Enter pentru fiecare rând liber; b) pentru a începe textul mai din interior, un paragraf nou, vom apăsa tasta Tab; c) pentru a lăsa spaţii libere între cuvinte vom apăsa bara de spaţiu; d) trecerea cursorului pe linia următoare la sfârşitul unui paragraf pentru a începe textul de la capăt se face apăsând tasta Enter.Pe măsură ce tastăm textul se observă o liniuţă clipitoare verticală carese numeşte punctul de inserţie. El arată poziţia cursorului în text loculunde va apare litera tastată.
  • Mici corecţii In timpul creării unui document, acesta este vizualizat pe măsuraintroducerii de la tastatură, textul putând fi cu uşurinţă urmărit şicorectat direct pe ecran. În consecinţă, când observăm o greşeală,trebuie să deplasăm cursorul în dreptul acesteia şi o corectăm pe loc. Deplasarea punctului de inserţie se face uzual cu un clic demouse-ul sau cu tastele de dirijare a cursorului. Se pot utiliza şi o seriede combinaţii de taste (vezi tabelul 5.3.) pentru creşterea vitezei deoperare în deplasarea punctului de inserţie prin text. Tabelul 5.3.Taste Efect Taste EfectCtrl Salt cuvânt dreapta Ctrl Salt cuvânt stângaEnd Salt la sfârşit de rând Ctrl End Salt la sfârşit de docHome Salt la început rând Ctrl Home Salt la început doc Deplasarea textului pe ecran se mai poate realiza apelând şi labarele de defilare pe orizontală sau pe verticală.. Vom opera astfel: 1 - poziţionăm săgeata cursorului pe bara de defilare; 2 - apăsăm şi ţinem apăsat butonul clic stânga şi deplasăm cursorul în sensul dorit. Operaţia se numeşte "a glisa” cursorul, în termeni tehnici: "drag the cursor". Ştergerea caracterelor se poate face cu ajutorul tastelor: - Backspace, care şterge caracterul situat la stânga cursorului; - Delete, care şterge caracterul de deasupra cursorului.Dacă ţinem apăsată tasta Backspace, se vor şterge în continuarecaracterele situate la stânga cursorului. Dacă ţinem apăsată tasta Delete se şterg în continuarecaracterele situate la dreapta cursorului. Refacerea textului şters Acele cuvinte, caractere, şterse din greşeală sau dactilografiateîn plus, în general orice modificare nedorită a textului faţă de momentul
  • anterior se poate repara cu comanda Undo din meniul Edit. Diacriticele româneşti şi despărţirea în silabe Word XP ne permite scrierea caligrafică corectă a textelor înlimba română. Selectarea limbii romane şi a opţiunii de despărţire însilabe se face din meniul Tools opţiunea Language. Acest lucru are caefect modificarea tastaturii PC-ului. Câteva dintre aceste modificărisunt prezentate în tabelul următor. Tabelul 5.4. Tasta Litera Tasta Litera â | Â [ ă { Ă ] î } Î ; ş : Ş Verificare gramaticală şi auto corecţii De aceste facilităţi beneficiem în Word XP dacă selectăm dinmeniul Tools opţiunea Spelling and Grammar. Firma MicroSoft arealizat şi un dicţionar românesc care trebuie activat pentru bunafuncţionare a verificărilor gramaticale şi ortografice. Foarte util este iconul opţiunii Spelling and Grammar plasat pelinia de stare a ecranului de lucru, prin care se poate selecta vizualizareasau ascunderea erorilor de sintaxă depistate. Simboluri speciale O gamă impresionantă de simboluri din matematică, fizică, literegreceşti, arabe, chirilice, simboluri monetare, săgeţi, mici iconuri şimulte altele ne sunt puse la dispoziţie pentru a fi introduse în text prinmeniul Insert opţiunea Symbol. Caseta de dialog ne oferă o listă cu clase de simboluri. Fiecareclasă are o paletă de simboluri din care vom selecta unul un clic pebutonul Insert după care închidem caseta cu un alt clic pe butonulClose. Salvarea documentului Dacă dorim unor prelucrări ulterioare orice document trebuiesalvat, memorat, într-un fişier. Pentru prima dată salvarea unui 207
  • document se face cu comanda Save As respectând următoarea procedură 1 - activăm cu un clic meniul File; 2 - fiind prima salvare vom selecta comanda Save As, prin care suntem invitaţi să precizăm folder-ul, numele şi eventual extensia noului fişier. Aceste informaţii se introduc prin intermediul casetei de dialog afişată peste imaginea textului nostru; 3 - acţionăm butonul Save cu un clic sau apăsăm simplu Enter şi o copie a documentului nostru va fi depusă pe hard-disc. Textul documentului se va afla în continuare pe ecran, deciputem să mai introducem text în continuare. După ce am mai introdusîncă o porţiune de text, putem repeta acţiunea de salvare pentru apreveni pierderea accidentală a textului introdus. De această dată,pentru salvări intermediare vom alege din meniul File comanda Savesimplă. Este o salvare rapidă. Tocmai de aceea avem la dispoziţie şi unicon, sub forma unei diskete, în linia Toolbar. Închiderea documentului La terminarea definitivă a textului este cazul să închidemdocumentul pentru a începe eventual procesarea unui alt document.Comanda de închidere este Close din meniul File, sau acţionarea directăa butonului de închidere a documentului . Prin caseta de dialog a acestei comenzi suntem invitaţi să optămpentru includerea sau nu, eventual a ultimelor modificări în copiadocumentului deja memorată pe hard-disc prin comenzile anterioareSave şi Save As. Dacă vom opta pentru salvarea ultimelor modificări sau adăugiripe text, atunci vom fi invitaţi să confirmăm sau să indicăm eventual unnou "specificator de fişier" pentru salvarea documentului. Dupăînchiderea unui document, ecranul este pregătit pentru deschiderea unuidocument nou. Regăsirea unui document Pentru a prelucra un document creat şi salvat anterior estenecesar, în primul rând, să-l aducem din hard-disc în memoria RAM.
  • Identificarea şi transferul unui document din fişierul de pe hard-disc sau floppy, în memoria RAM echivalează cu regăsirea şideschiderea documentului – prin comanda Open din meniul File.Comanda se poate lansa în execuţie într-unul din următoarele douămoduri: - cu mouse-ul, un clic pe meniul File şi unul pe comanda Open; - tastând simultan tastele CTRL şi O. Trebuie să introducem elementele necesare identificării corectea fişierului conform specificatorului de fişier, şi anume: - discul; - folderul; - numele şi extensia fişierului. Dacă nu cunoaştem toate aceste elemente avem la dispoziţie, încadrul casetei de dialog liste ce pot fi răsfoite. Consultare sau răsfoirea- browse, înseamnă derularea textul în sus, sau în jos, în cadrul listei. După introducerea/selectarea precisă a fişierului, fie se apasă petasta Enter, fie se acţionează asupra butonului Open, şi documentul va ficopiat în memoria internă Meniul contextual Word XP are acum posibilitatea să folosească pentru gestiuneadocumentelor memorate în fişiere ASCII, meniul contextual Windowsobţinut prin clic dreapta executat intr-o casetă a comenzilor Open sauSave As. Graţie acestui meniu vom putea opera, după cum se ştie, cucomenzile Cut, Copy, Paste, Delete, Rename, Send To, şi Properties. 5.3.6. Editarea documentelor Termenul de editare, aşa cum am precizat, desemnează unansamblu de operaţii de prelucrare a unui text existent. Meniul Editcare include aceste operaţii, este prezent în meniurile tuturorprocesoarelor de texte. În principal, operaţiile ce reprezintă conţinutuleditării se referă la: - modificarea textului (inserări, ştergeri, înlocuiri); - copieri şi mutări; - refacerea textului şters.
  • Conceptul de bloc Corecţiile ca şi formatările textului se pot face în două moduri: - la nivel de caracter; - la nivel de bloc. Blocul reprezintă o suită adiacentă de caractere. Marcarea sauselectarea unui bloc se face astfel: 1 – plasăm cursorul pe prima literă a blocului; 2 – glisăm cursorul spre dreapta sau stânga până la ultima literă.În loc de mouse putem să deplasăm cursorul cu tastele Shift + săgeată.Blocul poate cuprinde unul sau mai multe caractere, propoziţii, frazesau pagini de text, chiar tot textul dacă dorim. Dacă avem ceva mai multă îndemânare putem selecta câte unrând întreg poziţionând cursorul pe marginea dreapta a ariei de lucru şiexecutăm un clic. Dacă ţinem apăsată şi tasta Shift când executăm clicvom rânduri adiacente .Deselectarea unui bloc se face executând un clicoriunde în afara blocului. Mai sunt şi alte variante de selectare a unorporţiuni de text, de exemplu: - selectarea unui singur cuvânt, executăm dublu clic pe acel cuvânt; - selectarea unei linii, ţinem apăsată tasta Ctrl şi executăm un clic pe linia de text respectivă; - selectarea unui grup de linii se face deplasând cursorul la stânga la/începutul rândului, până ce cursorul arată ca o săgeată, apoi apăsăm clic şi cu butonul apăsat, glisăm-deplasăm (drag) cursorul pe următoarele linii, în sus sau în jos; - un grafic sau un tabel se selectează cu un simplu clic. Deplasarea prin text – semne de carte bookmarks Punctul de inserţie, cursorul, poate fi deplasat desigur mouse-ulCu tastele cu săgeţi, page-down şi page-up, cu butoanele de pe barele dedefilare dar şi cu comanda Go To din meniul Edit. Comanda Go To ne permite saltul direct la o pagină cu unanumit număr cu condiţia să indicăm umărul paginii.
  • Semnul de carte bookmark este de fapt un cuvănt cu rol deeticheta de identificare a unui paragraf. Semnul de carte nu este vizibilpe ecran. El se inserează cu comanda Insert > Bookmark . Saltul printext la un anumit semn de carte se face cu comanda Go To > Bookmarkdin meniul Edit. Caseta de dialog a comenzii ne va afişa lista semnelorde carte din text din care vom selecta numele folosit ca bookmark. Adăugiri şi ştergeri de text Completarea textului cu fraze, propoziţii sau cuvinte se face prindactilografierea noului text la sfârşit sau oriunde în document. Pentru aadăuga câteva cuvinte la sfârşitul textului vom proceda astfel: 1 - apăsam tastele Ctrl+End pentru poziţionarea cursorului la sfârşitul textului; 2 - apăsăm tasta Enter pentru a plasa punctul de inserţie, ce apare ca o bară verticală clipitoare, pe linia următoare, ca să începem textul cu un paragraf; 3 - dactilografiem obişnuit textul în continuare.Adăugarea de caractere în text se face diferenţiat, în funcţie de modulde lucru ales şi anume: modul Insert şi modul Typeover. Modul INSERT este modul normal de lucru în care noilecaractere se introduc în text începând cu poziţia curentă a cursorului.Restul textului este automat deplasat spre dreapta. Modul TYPEOVER este modul de lucru în care textul introdusde la tastatură suprascrie textul original. Alegerea modului de lucru se face acţionând tasta Insert. Laprima apăsare va fi selectat modul Insert. La o nouă apăsare trecem înmodul Typeover Pe linia de stare a ecranului se poate remarcaindicatorul OVR atunci când am selectat modul Typeover. Trebuie să reţinem faptul că după tastare caracterul apare lastânga cursorului. Încercaţi cu titlu de exerciţiu să apăsaţi de câteva oritasta Insert şi urmăriţi schimbarea modului de lucru pe linia de stare. Pentru ştergerea unui caracter se apelează la una din tasteleDelete sau Backspace. Ştergerea unui cuvânt la stânga cursorului seface rapid apăsând tastele Ctrl + Backspace. Ştergerea unui cuvânt ladreapta cursorului se face apăsând Ctrl + Delete. Blocurile dupămarcare se şterg cu tasta Delete sau comanda Cut din meniul Edit. Un bloc dintr-un text odată selectat poate fi înlocuit cu un nou
  • text prin simpla dactilografiere a noului text. Copierea, mutarea textului Putem copia caractere cuvinte, propoziţii, fraze, dintr-un loc înaltul al textului. Prin copiere se creează un duplicat al frazei originalecare rămâne la locul ei în text. Mutarea înseamnă dislocarea frazei originale şi plasarea ei,inserarea ei, într-o altă parte a textului. Atât pentru copierea cât şi pentru mutarea unui text, avem ladispoziţie mai multe proceduri de operare dintre care menţionăm: a) copierea unui text utilizând meniul principal: 1 - selectăm blocul de text; 2 - activăm meniul Edit şi selectăm comanda Copy; 3 - plasăm cursorul în noua poziţie şi apăsăm clic sau Enter; 4 - activăm meniul Edit şi selectăm comanda Paste. Dacă preferăm să lucrăm cu combinaţii de taste (shortcuts), fărăa mai activa meniul principal, atunci selectăm direct: - comanda Copy, cu tastele Ctrl+C; - comanda Paste, cu tastele Ctrl+V; Desigur mai sunt şi alte tipuri de selecţii care pot fi vizualizate şiconsultate în meniul Help. b) Copierea unui text folosind tehnica "clic & drag": 1 - se selectează textul; 2 - se poziţionează cursorul în interiorul blocului de text selectat ce apare pe ecran în modul "video-reverse"; 3 - se apasă şi se ţine apăsată tasta Ctrl şi apoi cu butonul clic apăsat glisăm mouse-ul în noua poziţie din text: eliberăm butonul şi tasta; pe durata deplasării cursorul îşi schimbă forma pe ecran. Copierea, respectiv mutarea unor porţiuni de text este facilitatăde faptul că Windows pune la dispoziţia utilizatorului, aşa cum s-a maispus,o mică zonă de memorie RAM, numită clipboard, unde poate fipăstrată temporar o informaţie copiată sau decupată dintr-un text Odatămemorată, informaţia din această zonă poate fi plasata într-un altdocument sau alipită într-o altă zonă a textului.
  • Word XP ne oferă şi o serie de opţiuni referitoare la modul dealipire (Paste) a blocului din Clipboard, e suficient un clic pe iconulafişat după selecţia comenzii Paste. Căutarea şi înlocuirea caracterelor Intr-un text se poate căuta prima apariţie a unui caracter şi apoiel poate fi înlocuit, numai el sau toate apariţiile sale, cu un alt caracter. 1 – activăm meniul Edit şi selectăm comanda Find; 2 – introducem în casetă caracterul căutat; 3 – executăm clic pe comanda Replace; 4 – introducem noul caracter şi executăm clic pe unul din butoanele Replace sau Replace All.Avem la dispoziţie diverse opţiuni de căutare şi înlocuire acaracterelor. Salvarea versiunilor Word XP ne permite să salvăm distinct versiunile succesive aleaceluiaşi document. Pentru aceasta trebuie să apelăm la opţiuneaVersion a meniului File. Caseta de dialog a acestei opţiuni ne solicită uncomentariu care ne va permite diferenţierea dintre versiuni. Selectareauneia dintre versiuni după deschiderea documentului original se faceapelând tot la opţiunea Version. 5.3.7. Tipărirea unui document Înaintea tipăririi documentului trebuie să verificăm de fiecaredată că setările sunt corecte. Este vorba de driverul de imprimantă înprimul rând. Setările sunt vizibile în caseta de dialog afişată decomanda Print din meniul File. Schimbarea driverului se face direct înrubrica în caseta Printer name care afişează lista driverelor instalate însistem.
  • Fig. 5.5. Fereastra parametrilor de tipărireImprimanta cu care se tipăreşte textul este una din imprimantele vizibilesi prin intermediul ferestrei My Computer. Prin intermediul acesteiferestre, din care selectăm icon-ul Printers, ne fixăm asupra uneiimprimante pe care o definim ca imprimantă implicită şi astfel suntemscutiţi de erori de setare a imprimantei. Previzualizarea textului Din păcate procesorul Word nu este un procesor de tipWysiwyg. Pe ecranul Word nu avem imaginea reală a paginii de text ceva apărea pe hârtia tipărită la imprimantă. De aceea este necesarăprevizualizarea paginii – Preview înaintea tipăririi. Previzualizareatextului se face selectând din meniul File comanda Print Preview. Imaginea paginii reale apare într-un dreptunghi alb, dimensiuneatextului o putem modifica mărind-o sau micşorând-o procentual. O micăbară cu instrumente de lucru ne stă la dispoziţie în loc de meniul delucru. Utilizând aceste icon-uri putem trece direct la tipărire sau putemînchide operaţia de previzualizare cu comanda Close.
  • Opţiuni de tipărire Operatorul are la dispoziţie diverse opţiuni de tipărire, care sereferă la: - numărul de copii tipărite; - tipărirea integrală, selectivă sau numai a paginii curente, - tipărirea numai a paginii curente; - tipărirea separată a paginilor cu soţ respectiv a celor fără soţ. Unele opţiuni avansate de imprimare se stabilesc prin acţionareabutonului Options al casetei., de exemplu ordinea de listare a paginilor. Pagini LANDSCAPE In mod normal pagina este orientată pe verticală, acest modnumindu-se, modul Portrait. Orientarea paginii pe lăţime, sauorizontală, se numeşte orientare de tip Landscape. Un astfel de mod deaşezare a textului în pagină este util în cazul unor tabele mai mari sautabele însoţite şi de grafice, etc. Aceste moduri de orientare se stabilesccu comanda Page Setup din meniul File. Pentru a putea avea în acelaşi document pagini normale portraitdar şi pagini landscape este necesar ca la începutul şi sfârşitul uneipagini landscape, de exemplu, să inserăm un separator, numit sectionbreak. Procedura de operare este următoarea: 1 - activăm meniul Insert şi selectăm comanda Break; 2 - selectăm opţiunea Section Break on Next Page; pe ecran apare o linie dublă marcând sfârşitul unei secţiuni - End Section; 3 - din meniul File selectăm Page Setup şi apoi opţiunea Landscape; 4 - după introducerea textului, în pagina pe care am setat landscape, refacem setarea normală de tip Portrait repetând paşii 1-3; La terminarea tipăririi procesorul Word revine la documentulaflat în lucru, exact la ecranul în care eram situaţi atunci când am lansatcomanda de tipărire. Tipărirea faţă-verso De multe ori tipărirea faţă-verso este mai mult decât necesară,mai ales pentru economie de hârtie. Ea se realizează folosind un mictruc şi anume:
  • 1 – tipărim mai întâi paginile fară soţ, schimbând în comanda Print optiunea Print All pages in range cu opţiunea Print Odd pages; 2 – aşezăm paginile tipărite în ordine crescătoare şi le reintroducem în imprimantă; 3 – tipărim paginile cu soţ folosind acum opţiunea Print Even pages. Nu este cazul să intrăm în detalii mult prea tehniceprivitoare la setul de opţiuni disponibile prin comanda Options dincaseta de dialog a comenzii Print, care interesează doar în cazul unormanevre complicate de afişare la imprimantă a textului unui document. Tipărirea rapidă Tipărirea rapidă, pagină cu pagină, a întregului document sedeclanşează dacă se acţionează un clic pe icon-ul ce simbolizează oimprimantă, şi care este plasat pe bara de instrumente Toolbar Acelaşi lucru se realizează dacă activăm meniul File şi selectămcomanda Print, din a cărei fereastră de dialog (fig. 5.5.) optăm directpentru apăsarea butonului de confirmare OK. Comanda de tipărire sepoate lansa şi dintr-un ecran Preview, apelănd fie la icon-ul comenziiPrint, fie la meniul principal.
  • 5.3.8. Scrierea pe coloaneDefinirea coloanelor începutul coloanei următoare pe Citind un ziar sau aceeaşi pagină A4.parcurgând o carte de telefon sau Schimbarea modului deunele reviste tehnice şi scriere normal, tip pagină, cucomerciale, se constată că textul modul de scriere tip coloană sescris pe coloană se parcurge cu face parcurgând următoareamai multă uşurinţă decât textul secvenţă de operare:scris pe întreaga lăţime a paginii. Avem la dispoziţie două a) folosind opţiunilemodalităţi de scriere: pe coloane meniului principal:paralele sau stil ziar; l - verificăm poziţionarea cursorului în locul din care Coloanele paralele sunt dorim schimbarea modului deo modalitate uzuală pentru scriere pe coloane;scrierea textului pe coloane 2 - activăm meniul Formatindependente. Ele se comportă din meniul principal şi selectămca şi coloanele unui tabel în care opţiunea Columns;înscriem un text oarecare. 3 - din caseta de dialog vom După umplerea primei selecta numărul de coloane şicoloane din pagina curentă se domeniul de aplicare al opţiunii:trece implicit la prima coloană "numai pentru această secţiune"de pe pagina următoare. Un (this section) sau "de la acestexemplu de redactare pe coloane punct în continuare pentruparalele este cartea de telefon. întregul document" (this point forward). Coloanele stil ziar au 4 - activăm butonul OK;proprietatea că se comportă ca opagină de text cu o lăţime mai b) folosind bara demică. Ecranul poate fi împărţit unelte din panoul de control:pe verticală în 2, 3 sau mai 1 - verificăm poziţionareamulte coloane de lăţime egală cursorului în locul din caresau diferită, care se vor afişa pe dorim schimbarea modului deaceeaşi pagină format A4. După scriere pe coloane;ce textul umple o coloană, 2 - activăm icon-ulcursorul se mută implicit la column din bara cu unelte şi cu
  • butonul clic apăsat pe căsuţa ESC.ce indică numărul de coloane Mai putem vizualiza paginaîn care vrem să împărţim împărţită pe coloane utilizândecranul; opţiunea Print Preview din 3 - eliberăm butonul de clic meniul File.al mouse-ului şi introducem în Deplasarea de la ocontinuare textul; coloană la alta Dacă dorim să revenim la Dacă dorim să trecem la"normal" adică la scrierea în coloana următoare fără sămodul pagină, vom opta pentru aşteptăm sfârşitul coloanei curente"o singură coloană pe pagină", în trebuie să apăsăm combinaţia deconsecinţă vom executa aceeaşi taste Ctrl+Shift+Enter. Aceastăprocedură de operare doar că opţiune echivalează cu comandanumărul de coloane în care se Column Break din meniul Insert,împarte ecranul, de această dată,este "unu". care trebuie să fie activă. Dacă dorim să începem textul pe o Introducerea şi vizualizarea pagină nouă, trebuie să forţămtextului pe coloane trecerea la început de pagină cu Textul se introduce de la combinaţia de taste Ctrl+Enter.tastatură în maniera obişnuită, Pentru plasarea rapidă aîncepând cu prima coloană. cursorului la începutul coloanei Lucrând în modul următoare putem folosi„normal” de vizualizare a textului combinaţia de taste Alt+săgeată(View Normal), constatăm că pe în jos, iar pentru deplasarea laecran este afişată o singură începutul coloanei precedentecoloană, coloana curentă în care folosim combinaţia de tastese introduce textul de la tastatură. Alt+săgeată în sus. Pentru a vizualiza, cum e Ajustarea coloanelorşi firesc, toate coloanele unei Dimensiunile coloanelorpagini A4, trebuie sa schimbăm ca şi spaţiul care le separă pot fiopţiunea de vizualizare, modificate utilizând caseta deprocedând astfel: dialog a comenzii Columns din 1 - activăm meniul View; meniul Format (fig. 5.6). 2 - selectăm opţiunea PageLayout apoi Full Screeneventual; din modul acesta serevine la normal cu un simplu
  • Fig. 5.6. Fereastra pentru setarea scrierii pe coloane-text Principalele setări se referă la: - lăţimea coloanelor se stabileşte prin opţiunea Width; - distanţa dintre coloane se stabileşte prin opţiunea Spacing; - linie verticală ]ntre coloane opţiunea Line Between. Dacă s-a optat pentru coloane de lăţime egală prin utilizareaopţiunii Equal Column Width, atunci nu vom putea modifica aceştiparametri sau spaţiul dintre coloane. Va trebui să dezactivăm aceastăopţiune, dacă dorim totuşi să modificăm aceşti parametri. Sunt situaţii în care textul înscris în coloanele aceleiaşi pagini nuumple uniform cele două coloane. Este desigur inestetic.Egalizareatextului în coloane sau balansarea lungimii coloanelor curente cum semai numeşte acestă operaţie, se realizează astfel: 1 - poziţionăm cursorul, punctul de inserţie, la sfârşitul textului din ultima coloană: 2 - selectăm comanda Break din meniul Insert; 3 - selectăm opţiunea Continuous şi apoi O.K.
  • 5.3.9. Liste O listă este alcătuită dintr-o secvenţă de cuvinte, termeni,definiţii enumerări, scrise una sub alta pe rânduri succesive. Sunt douăcategorii de liste: - liste ordonate: - liste neordonateListele ordonate au ca particularitate faptul că termenii sunt numerotaţi.,în vreme ce temenii din listele neordonate sun doar evidenţiaţi printr-unsimbol special (bullet). 1. Informatică Informatică 2. Comerţ Comerţ 3. REI REI a) listă ordonată b) listă neordonatăCrearea unei liste se face astfel: 1 – se redactează lista de termeni unul ub altul 2 - se selectează lista 3 – activăm meniul Format comanda Bullets and Numbering după care alegem tipul de marcare al termenilor listei.Putem să începem crearea listei şi cu pasul 3 sau folosind iconurile dinToolbar. Intr-o listă putem face modificări, ştergeri de termeni sauadăugiri de termeni. Pentru a adăuga un termen în listă procedămastfel: 1 – poziţionăm cursorul la sfârşitul liniei după ultimul caracterŞ 2 – apăsăm Enter; 3 – Introducem noul termen.Închiderea unei liste se face apăsând de două ori succesiv tasta Enter..
  • 5.3.10. Tabele WORD Crearea unui tabel Un tabel este alcătuit din rânduri - rows, şi coloane - columns,care în lipsa altor precizări au aceeaşi mărime. Pentru definirea unuitabel putem folosi două alternative: a) icon-ul Insert table, din bara de unelte a panoului de control ; b) comanda Insert table, din meniul Table. Iconul Insert table, odată selectat, afişează pe ecran o grilă pecare, dacă deplasăm cursorul cu butonul clic apăsat, putem fixa numărulde linii şi coloane pe care-l dorim. Deplasând cursorul la dreapta mărim numărul de coloane, iardacă deplasăm cursorul în jos, se constată că se măreşte numărul derânduri. Este suficient să se ridice degetul de pe butonul mouse-ului şitabelul apare în text, în punctul de inserţie indicat de cursor. Comanda Insert table din meniul Table afişează pe ecran ocasetă de dialog în care utilizatorul introduce explicit numărul decoloane şi numărul de rânduri ale tabelului. Fig. 5.7. Caseta de dialog pentru setarea tabelelor Dacă am greşit şi dorim eliminarea tabelului din txt executăm unclic pe simbolul de selecţie din colţul stânga sus şi apăsăm tasta Delete.Iniţial toate coloanele respectiv rândurile au aceeaşi dimensiune. Fomate predefinite Caseta de dialog conţine o opţiune interesantă numită AutoFormat. Această opţiune permite utilizatorului să aleagă un format de
  • tabel prestabilit, dintr-o suită de exemple pe care le poate derula înaceastă casetă. Word XP afişează o mică imagine a tipului de tabelselectat. Dialogul se încheie cu un clic pe butonul OK. Formatelepredefinite diferă prin liniatură, culoare, capul de tabel etc. Splitarea şi concatenarea celulelor O celulă, sau un grup de celule situate pe aceeaşi coloană, chiarşi o coloană întreagă până la urmă, pot fi "splitate", adică divizate în 2,3 sau mai multe subcoloane cu comanda Split cells din meniul Table. Dacă este vorba de mai multe celule, ele trebuie în prealabilselectate, marcate, prin drag-are cu mouse-ul, adică menţinând butonulclic apăsat, mouse-ul deplasându-se în direcţia dorită. Concatenarea (merge), înseamnă alipirea a două sau mai multecelule adiacente situate pe acelaşi rând sau pe aceeaşi coloană. Din maimulte celule se face una singură. Comanda este Merge cells şi seactivează după selectarea celulelor cu mouse-ul. Din acelaşi meniuTable.Aceste operaţii sunt utile pentru desenarea capetelor de tabel. Introducerea, alinierea şi orientarea textului În celulele unui tabel se poate introduce text, cifre şi chiarformule de calcul pe orizontală sau verticală. După introducerea datelor în celula tabelului se apasă tasta TABîn loc de Enter cum am fi tentaţi. Atenţie, apăsarea tastei Enter are caefect crearea unui nou rând pe linia respectivă.. Acţionând tasteleShift+Tab punctul de inserţie se va deplasa la stânga.cu o coloană.Deplasarea în sus şi în jos, se face cu tastele cu săgeţi. Automat se adaugă o linie într-un rând dacă textul introdusîntr-o celulă este mai mare decât dimensiunea coloanei. O linie albă,fără text introdusă în plus se elimină dacă aducem cursorul pe primapoziţie din stânga a liniei în cauză, şi apăsăm tasta Backspace. Datele dintr-o celulă, rând, coloană sau tot tabelul se aliniazăstânga, dreapta sau pe centru folosind butoanele din Format Toobar . Orientarea textului pe verticală este necesară de multe oripentru introducerea datelor într-o coloană. Iată cum procedăm 1 – ne poziţionăm în coloana dorită; 2 - selectăm din meniul Format comanda Text Direction;
  • 3 – selectăm stilul de scriere şi introducem textulOpţiune de reorientare a textului este valabilă doar pentru celula încauză, în celulele următoare textul se va scrie normal. Modificări într-un tabel Modificările care se pot opera într-un tabel sunt de mai multefeluri, şi anume: - modificarea conţinutului anumitor celule ale tabelului; - modificarea mărimii celulelor; - adăugări, ştergeri de rânduri sau coloane; Modificarea conţinutului celulelor nu presupune decâtdeplasarea cursorului în celula pe care dorim să o modificăm şicorectarea conţinutului acesteia prin suprascriere. Reamintim cădeplasarea prin tabel se face utilizând şi tastele Tab, Shift+Tab şi tastelecu săgeţi. Modificarea mărimii celulelor se referă la înălţime (hight) şilăţime (width). Modificarea acestor dimensiuni se realizează folosindacelaşi meniu Table, prin pagina de opţiuni Properties. Din căsuţele de dialog optăm pentru modificarea fie a rânduluifie a coloanei şi pentru modul de aliniere a textului în celulă. Mai avem la dispoziţie şi o posibilitate rapidă de a mări saumicşora lăţimea unei coloane utilizând mouse-ul. 1 - plasăm cursorul exact pe linia ce separă două coloane sau două rânduri, cu atenţie pentru a ne opri exact când şi-a schimbat cursorul forma într-o mică cruce; 2 - cu butonul clic apăsat deplasăm linia de separare în sensul dorit. Adăugările şi ştergerile se pot opera nu numi asupra textuluidar şi asupra rândurilor sau coloanelor. Adăugirile se fac cu comanda Insert din meniul Table Noilerânduri sau coloane se aşează deasupra, dedesubtul respectiv la stângasau la dreapta punctului de inserţie. În cazul în care cursorul se află în afara tabelului, după ultimulrând al acestuia, atunci printr-o mică casetă de dialog suntem invitaţi săintroducem numărul de rânduri cu care dorim să extindem tabelul. Ştergerea unui rând sau a unei coloane ne obligă mai întâi laselectarea plasarea cursorului pe rândul sau coloana respectivă şi apoi
  • activarea comenzii Delete Row sa Colomn din meniul Table. Sortarea rândurilor Rândurile unui tabel pot fi aranjate în ordine crescătoare saudescrescătoare a valorilor uneia sau mai multor coloane desemnatedrept chei de sortare. Procedura de operare este următoarea: 1 - se plasează cursorul în interiorul tabelului şi se selectează întregul tabel prin comanda Select Table; 2 - se selectează şi se activează comanda Sort; 3 - se fixează prin caseta de dialog (fig. 5.9): - prima coloană după care se va face sortarea: Sort by; - tipul datelor, Type: cifre sau text; - ordinea de sortare: crescător sau descrescător: ascending/descending; 4 - efectuăm un clic pe butonul OK şi datele din tabel vor fi rearanjate conform opţiunilor utilizatorului. Fig. 5.8. Caseta cu parametri de sortare 5.3.11. Desene şi imagini Procesoarele de texte au posibilitatea de a include într-un text
  • elemente grafice, desene, diagrame, imagini de ecran. se construiesc cuinstrumentele de desenare (draw), pot fi preluate din bibliotecaprocesorului, pot fi importate din alte aplicaţii, de pe scanner sauvideocameră. Aceste elemente ca şi graficele şi ecuaţiile sunt obiecteindependente faţă de textul de bază. Ele au propriile proprietăţi, pot fiscalate, centrate, aliniate, deplasate şi încadrate independent în text.Doă concepte trebuie lămurite în legătură cu modul de integrare aacestor obiecte grafice într-un text ASCII, şi anume conceptele: - canavas; - frame. Canavas este un concept introdus odată cu versiunile Word2000 şi Word XP. El apare ca un cadru de lucru dreptunghiular, caredesemnează şevaletul, pagina de bloc de desen, planşeta de lucru pecare operatorul îşi plasează formele geometrice, liniile, săgeţile,ecuaţiile, graficele. În continuare ansamblul desenat va fi tratat ca osingură figură care poate fi deplasat prin text cu totul, poate firedimensionat, rotit, etc. Desenând în această zonă de lucru suntemscutiţi ulterior de suita de comenzi de grupare a figurilor individualeîntr-o figură complexă. Frame este dreptunghiul care încadrează şi individualizeazăfiecare obiect grafic dintr-un text. Acest dreptunghi are la colţuri şi pecentrul laturilor mici pătrăţele de redimensionare. După desenarea uneifiguri este nevoie să execută un clic în afara frame-ului. Ori de câte ori dorim să ştergem sau să modificăm (edităm) unastfel de obiect grafic (o figură) trebui să executăm mai întâi un clic pefigură şi vom vedea că apare frame-ul care-l încadrează Numai acumputem să acţionăm asupra conţinutului frame-ului, să-l formatăm. Desene Desenele realizate direct cu Word se compun cu ajutorul liniilor,săgeţilor sau figurilor geometrice şi altor forme disponibile pe bara deinstrumente Drawing Toolbar . AutoShapes este caseta cu clasele de figuri şi forme dedesenare grupate astfel: - linii, - conectori; - forme de bază;
  • - săgeţi; - simboluri pentru scheme logice; - stele şi forme neregulate; - forme pentru adnotări şi explicaţii; - alte forme din biblioteca procesorului.Butoanele pentru culoare de fundal, pentru text şi desen tridimensionalcompletează bara Drawing. Fig. 5.8. Bara instrumentelor de desenare Semnificaţia fiecărui icon o aflăm dacă întîrziem o secundă cusăgeata mouse-ului pe icon. Simbolurile pot fi vizualizae şi din meniulInsert comanda Picture opţiunea Autoshapes. Procedura de desenareeste următoarea: 1 - selectăm cu un clic simbolul desenului şi instantaneu peecran Wordul trasează cadrul dreptunghiular de lucru (canavasul);vom observa că se schimbă forma cursorului într-o cruce; 2 – dacă dorim să eliminăm cadrul de desenare trebuie săapăsăm tasta Esc sau să executăm un clic pe butonul Undo; 2 - deplasăm cursorul în locul din text unde vom insera desenul; 3 - acţionăm butonul clic stânga şi apoi cu butonul clic apăsat manevrăm cursorul ca pe un creion, mărind sau micşorând desenul; 4 - eliberăm butonul mouse-ului şi desenul va fi încadrat într-un frame-ul creat automat în Word. Desenele create pot fi modificate sau şterse aşa cum vomprezenta ceva mai târziu în acest subcapitol. Dacă am selectat greşit unsimbol îndreptăm greşeala executând încă odată clic pe acel simbol. Imagini Procesorul Word dispune de o bibliotecă bogată de figuri,
  • desene, grupate pe categorii: animale, plante, diverse semne şisimboluri, alb-negru sau color. Ele se pot selecta din meniul Insert,opţiunea Picture. Pentru inserarea unui desen în text vom procedaastfel: 1 - poziţionăm cursorul în locul în care dorim să apară desenul; 2 - selectăm meniul Insert opţiunea Picture; 3 - alegem opţiunea Clip Art sau From file, după cum imaginea va fi luată din biblioteca de imagini a produsului Microsoft Word (dacă se foloseşte opţiunea clip art), respectiv dintr-un fişier creat în prealabil cu un editor de imagini sau obţinut prin scanare (opţiunea from file); dacă scannerul este pornit putem opta direct pentru opţiunea From Scanner; 4 - selectăm din lista afişată desenul sau obiectul dorit; 5 - activăm butonul Insert şi desenul va fi plasat în text. Desenul poate fi repoziţionat, încadrat într-un chenar sau ştersaşa cum vom prezenta ceva mai târziu în acest capitol. Capturi de imagini ecran De multe ori este necesar, ca imaginea unui ecran să fie reţinutăşi inserată în cadrul unor lucrări (reviste, cărţi, pliante, etc.). Procedurade operare, în acest caz este următoarea: 1 - apăsăm tasta Print Screen, pentru a reţine imaginea ecranului într-o zonă de memorie numită clipboard; aşa cum se întâmplă şi dacă se comandă operaţia cut; 2 - deplasăm cursorul în poziţia în care dorim să inserăm imaginea ecranului ; 3 - activăm meniul Edit, şi apoi comanda Paste. Există procesoare, Corel Photo-Shop, Paint Shop Pro - PSP, carepermit decuparea numai a unei porţiuni din imagine şi memorarea eiîntr-un fişier care poate fi ulterior inserat în text. Şabloane WordArt Într-un text putem insera bannere, titluri sau chiar cuvinte caatare scrise stilizat conform unor şabloane predefinite pe care lefurnizează WordArt un mic editor din furnitura MS Office. Suntdisponibile 30 de formate de scriere din care alegem unul cu un clic.Textul introdus va fi redesenat conform şablonului ales. Procedura e
  • simplă: 1 – activăm meniul Insert, comanda Picture opţiuneaWordArt 2 – executăm clic pe tipul de şablon dorit şi apăsăm O.K; 3 – selectăm tipul şi mărimea fontului (36 este cam mare); 4 – dactilografiem textul şi apăsăm O.K.În text va apare titlul stilizat, bine înţeles încadrat într-un frame, deci vatrebui să executăm un clic în afara frame-ului. Diagrame Un element interesant î-l reprezintă diagramele sauorganigramele care sunt destinate pentru a releva legăturile ierarhice din cadrul unei firme, sau alt tip legături dintre anumite elemente. Este vorba de 6 şabloane de diagrame. Elemntele, figurile geometrice cu care sunt create disgramele se numesc shapes. Unei diagrame standard i se pot şterge sau adăuga noi elemente. Desenarea lor e simplă; 1 – executăm clic pe iconul Insert Diagram de pe bara Drawing ; 2 – selectăm tipul de diagramă; 3 – adăugăm text, efecte de culoare etc.Diagramele au numeroase opţiuni de formatare înscrise pe o bară cuinstrumente afişată odată cu canavasul pe care se desenează diagramea. Încadrare în text Pe lângă opţiunile de formatare referitoare la redimensionareadesenelor, schemele de culori, linii etc., un element important îlreprezintă încadrarea desenului în text – wrapping text arround thepicture. Avem câtevaopţiuni care seselectează din meniulFormat Pictureopţiunea Layout .Desenul poate fi plasat 228
  • în spatele textului (behind) în faţa textului(in front) iar textul poate „curge” în linie, sau pe lângă desen, prindreapta, stânga sau de ambele părţi în funcţie de opţiunea de aliniere:left, right ori center. 5.3.12. Grafice Graficele se realizează din meniul Insert opţiunea Picture. Înainte de orice tentativă de apelare a editorului de graficetrebuie să reţinem însă următoarele: - un grafic se elaborează având ca sursă de date un tabel; - denumirile coloanelor sunt variabilele care se înscriu pe axaOX - valorile înscrise în coloanele tabelului se reprezintă pe axa OY - denumirile rândurilor din coloana 1 sunt reluate în legenda graficului.Editorul de grafice se apelează după ce am selectat integral tabelul cudatele sursă. Pentru crearea unui grafic procedăm astfel: 1 - se selectează întregul tabel sau numai coloanele care se reprezintă grafic, coloanele separate se selectează ţinând tasta Ctrl apăsat, nu uitaţi coloana întâi; 2 - selectăm din meniul Insert comanda Picture opţiunea Chart; 3 – selectăm meniul Chart din noul meniu principal afişat de Word; 4 - din fereastra afişată selectăm clasa şi apoi tipul de grafic din cadrul tipologiei afişate, executând un clic pe imaginea graficului care ne convine; 5 - urmează o secvenţă de ferestre de dialog ce permit introducerea elementelor specifice unui grafic: - dispunerea seriilor de date în tabel, pe coloane, pe linii şi poziţia elementelor pentru axa OX şi pentru legendă; - denumirea axelor şi titlul graficului; - - amplasarea legendei etc. 6 - acţionăm butonul O.K. graficul apare în text şi trebuie să executăm un clic în afara lui pentru a încheia procedura.
  • Iată şi un exemplu. Pornind de la tabelul de mai jos şi aplicândproceduradescrisă mai sus obţinem graficul corespunzător. LUNA VENITURI CHELTUIELI Ianuarie 200.000 130.000 Februarie 150.000 110.000 Martie 220.000 180.000 250 200 150 Ianuarie Februarie 100 Martie 50 0 VENITURI CHELTUIELI Modificarea figurilor şi graficelor Modificarea figurilor şi graficelor, le vom mai numi obiecte în continuare, este privită sub aspectul: redimensionării; deplasării acestora dintr-o poziţie în alta a textului; eliminării din text sau modificării conţinutului acestora. Este bine ca aceste modificări să fie făcute în modul Page Layout, opţiune disponibilă în meniul View Redimensionarea se realizează selectând mai întâi obiectul cu un clic simplu în interiorul său. Obiectul, fie el text într-un chenar, sau un desen, ori un grafic, va apare într-un frame ce are în colţuri şi pe mijlocul laturilor câte un mic pătrat numit "punct de redimensionare".
  • Plasăm cursorul pe oricare din aceste puncte, el îşi modificăforma apărând ca o liniuţă cu săgeţi la ambele capete. Cu butonul clic apăsat se deplasează mouse-ul în sensul dorit,pentru mărirea sau reducerea dimensiunii chenarului. Desigur şiconţinutul chenarului se modifică corespunzător. La sfârşitul operaţieise execută un clic în afara obiectului. Deplasarea obiectului într-o altă poziţie în text are la bazăfacilitatea Clic and Drag a procesoarelor de text sub Windows. Este suficient să selectăm obiectul cu un simplu clic pe obiect,apoi cu butonul clic apăsat (cursorul îşi schimbă forma), deplasămobiectul în poziţia dorită din text. La sfârşitul deplasării executăm unclic în afara imaginii şi operaţia se încheie. Un obiect putem să-l copiem, să-l mutăm utilizând comenzileCut, Copy, Move, Paste din meniul Edit. Eliminarea unui obiect din text se poate face selectând obiectulşi apelând la opţiunile Cut sau Delete din meniul Edit. Şi mai simplu,executăm un clic pe obiectul selectat si apoi apăsăm tasta Backspacesau Delete si obiectul dispare. Modificarea conţinutului sau editarea unui obiect înseamnăoperarea unor schimbări ale formei, ale textului sau a altor elemente cefuseseră stabilite la momentul creării obiectului. De exemplu pentru ungrafic, putem schimba titlul, tipul, chiar şi datele din tabelul pentru cares-a construit graficul, şi alte elemente. În interiorul figurilor geometrice se poate înscrie un text dacă,după selecţia figurii, executăm un clic dreapta şi apelăm la opţiuneaAdd Text. 5.3.13. Ecuaţii Procesorul Word are şi un editor de ecuaţii MS-Equation 3.0disponibil prin selectare din meniul Insert opţiunea Object. O ecuaţie se compune cu ajutorul variabilelor, constantelor şioperatorilor aritmetici, relaţionali, etc. Există o gamă largă de simbolurispecifice formulelor matematice. Ele sunt disponibile prin intermediulunui meniu cu grupe de simboluri ce se afişează pe ecran de îndată ceeditorul a fost lansat în execuţie.
  • Grupele de simboluri se referă la: - operatorii aritmetici, relaţionali şi logici; - spaţii şi paranteze; - indici şi exponenţi; - reuniune, intersecţie; - litere şi simboluri greceşti; - fracţii şi radicali; - sumă şi produs; - integrale şi derivate; - matrice şi determinanţi. Editorul de ecuaţii deschide şi un frame pentru compunereaformulei. Trebuie să fixaţi cu grijă locul unde va fi inserată formula.Executaţi mai întăi un clic pe grupa de simboluri şi după aceea selectaţisimbolul dorit apoi tastaţi operanzii. Deplasarea de la un element laaltul al ecuaţiei se face cu tastele cu săgeţi, cu Tab sau cu mouse-ul.Încercaţi editarea formulei: n n ∑ ∑ 2 2 xi + y i i=1 i=1 n n ∑i=1 xi * ∑ i=1 y i La terminarea redactării ecuaţiei se execută un clic în afaracadrului în care s-a tastat ecuaţia. Ecuaţiile, ca orice obiect inclus într-un frame pot fi redimensionate, mutate, schimbat stilul de afişare, pot fiprelucrate în conformitate cu orice alte opţiuni comune obiectelorWindows. Verificaţi meniul Format Object.
  • 5.3.14. Index şi cuprins 5.3.14.1. Generarea Indexului Un index reprezintă o listă ordonată de termeni şi paginile dintext unde se regăsesc aceşti termeni. Crearea unui index ordonatalfabetic se poate realiza într-unul din următoarele moduri: a. marcarea entităţilor; entităţile fiind cuvinte, fraze sausimboluri, din documentul care conţine textul dorit; b. crearea unui fişier de concordanţă, în care se vor introduce,toate entităţile (cuvinte, fraze sau simboluri) care vor apare în index. a. Metoda marcării entităţilor Pentru a crea un index, trebuie mai întâi marcate entităţile dindocument, care vor apare în index. Odată marcate toate entităţile,trebuie ales un format pentru prezentarea indexului. Word-ul colecteazăentităţile, din întregul document, le sortează alfabetic, păstreazănumărul paginilor, găseşte şi elimină duplicatele de pe aceeaşi pagină şiafişează indexul în document. Intrările într-un index sunt de mai multefeluri: - înregistrări principale; - înregistrări secundare, aflate în relaţie de subordonare faţă de înregistrările principale; - referinţe încrucişate (cele de tipul Vezi şi.......).Etapele ce trebuie parcurse pentru realizarea unui index sunt: Etapa I. Marcarea entităţilor Este etapa în care se formează indexul – această etapă serealizează în următorii paşi: 1 - din meniul Insert se selectează opţiunea Reference apoiIndex and Tables, apoi tab-ul Index, se apasă butonul Mark Entrysau se apasă combinaţia de taste ALT+SHIFT+X. Fereastra MarkIndex Entry (fig. 5.14.) va rămâne deschisă până când toate entităţilecare vor apare în index vor fi marcate;
  • Fig. 5.14. Fereastra Mark Index Entry 2 - se selectează de pe una din paginile documentului, entitatea(simbolul, cuvântul, fraza) care va fi folosită în index ; 3 - pentru introducerea elementului selectat ca înregistrareprincipală în index, se poziţionează mouse-ul în fereastra Mark IndexEntry, în căsuţa Main Entry; 4 - pentru crearea unei subînregistrări, după introducereatextului în câmpul Main Entry (aşa cum am văzut mai sus), înSubentry se introduce de la tastatură cuvântul sau fraza dorită; 5 - pentru crearea unei referinţe încrucişate, în fereastra MainIndex Entry, se selectează opţiunea Cross-Reference şi se introducetextul dorit Vezi şi ....... (o înregistrare principală sau subînregistrare înindex). 6 - se apasă butonul Mark All, din aceeaşi fereastră, pentru amarca toate apariţiile elementului, în documentul curent. Marcarea areca efect introducerea perechii de litere XE (IndeX Entry) ca text ascuns,lângă fiecare apariţie în document a entităţii selectate. Paşii 2 - 6 (marcarea textului) se repetă pentru toate entităţilecare se vor introduce în index.
  • Etapa II. Se poziţionează cursorul în document, în locul unde vaapare indexul. Etapa III. Din meniul Insert, se selectează opţiunea Referenceapoi Index and Tables, tab-ul Index şi de aici se alege formatul în careva apare indexul (secţiunea Formats a ferestrei Index and Tables),numărul de coloane pe care va apare afişat indexul (secţiunea Columnsa ferestrei), etc. şi în final se apasă butonul OK. b. Metoda fişierului de concordanţă Fişierul de concordanţă conţine un tabel care are pe fiecare rândcâte o entitate care va apare în index. Paşii care trebuie parcurşi sunt: Etapa I. Se crează şi se salvează pe disc fişierul deconcordanţă, care este un fişier Word care conţine un tabel care pefiecare rând are câte o entitate ce trebuie căutată şi marcată ca intrare îndocumentul de indexat. Trebuie ca forma cuvintelor, din documentul deindexat, să se regăsească în tabel, fără modificări. Etapa II. Se deschide documentul ce conţine textul de indexat. Etapa III. Din meniul Insert se selectează opţiunea Referenceapoi Index and Tables, tab-ul Index şi se apasă butonul AutoMark. Înfereastra care se deschide se selectează numele fişirului de concordanţăşi se apasă butonul Open. Astfel se marchează toate entităţile care aparîn tabelul conţinut în fişierul de concordanţă. Etapa IV. Se poziţionează cursorul în document, în locul undeva apare indexul; Etapa V. Din meniul Insert se selectează opţiunea Referenceapoi Index and Tables, tab-ul Index şi se apasă butonul OK. 5.3.14.2. Generarea cuprinsului Pentru a genera un Cuprins, trebuie folosite stilurile de titluriîncorporate (de la Heading 1 la Heading 9) pentru titlurile de capitole,subcapitole, paragrafe, un grup de cuvinte de la începutul paragrafuluicare vor fi incluse în cuprins. Odată folosite aceste stiluri de titluri, sepoate alege un format pentru a crea cuprinsul. La generarea cuprinsului,procesorul de texte caută cuvintele scrise cu anumite stiluri, le
  • ordonează crescător după nivelul titlului (1-9) şi le afişează. Odată creat cuprinsul, acesta poate fi folosit pentru a sări, îndocument, la pagina dorită, apăsând clic în cuprins pe numărul paginii.Paşii ce trebuie parcurşi sunt următorii: Etapa I. Se stabileşte formatul fiecărui nivel al titlului astfel: 1 - din meniul Format se selectează opţiunea Styles andFormatting; 2 - se selectează pe rând titlurile (heading) de la nivelul 1 la 9,din secţiunea Pick formatting to apply; 3 - se apasă clic dreapta pe numele titlului (heading …), apoi sealege Modify; 4 - în fereastra Modify style se poate vedea forma implicită atitlului. Dacă se doreşte modificarea acesteia, în secţiunea Formattingse alege tipul, stilul şi dimensiunea dorite pentru Font. Se bifeazăopţiunea Automatically Updates, apoi OK; 5 - se repetă operaţiile de la paşii 2, 3 pentru toate heading-urile. Etapa II. Se selectează, pe rând, fiecare titlu de capitol,subcapitol, etc. şi se stabileşte, pentru fiecare nivel heading-ul alegândnumele heading-ului corespunzător din toolbar-ul Formatting (fig.5.15); Etapa III. Se poziţionează cursorul în document, în locul undeva apare indexul; Fig. 5.15. Toolbar-ul Formatting Etapa IV. Din meniul Insert se selectează Reference, apoiIndex and Tables, apoi Table of Contents, din secţiunea Formats sealege un stil şi se apasă butonul OK. 5.3.15. Lucrul cu documente multiple Procesorul de texte Word poate deschide simultan şi poate operacu mai multe documente odată. Fiecare document deschis va primi unnumăr de ordine, iar ca nume i se asociază numele fişierului de
  • provenienţă. Lista acestor documente se vizualizează activând meniulWindow din meniul principal. Un singur document este însăoperaţional la un moment dat. Este documentul marcat cu un semndistinctiv în stânga şi al cărui text este afişat pe ecran. El va ficonsiderat documentul curent. Schimbarea documentului curent se face utilizând meniulWINDOW. În fereastra acestui meniu, ce se afişează în momentulactivării sale, deplasăm cursorul pe numele fişierului dorit şi tastămEnter sau executăm un clic. Putem astfel să trecem rapid dintr-undocument în altul. Lucrul cu două sau mai multe documente, deschise în acelaşitimp, ne îngăduie transferul de text rapid dintr-un document în altul.Procedura de copiere este următoarea: 1 - se deschide documentul sursă şi respectiv documentul destinaţie; 2 – se selectează, din meniul Window, fişierul sursă; 3 – se marchează blocul de text ce urmează a fi copiat; 4 – se selectează meniul Edit, opţiunea Copy, şi atunci o copie a blocului de text este plasată în memoria temporară Clipboard; 5 - selectăm acum cu ajutorul meniului Window documentul destinaţie; 6 - deplasăm punctul de inserţie în text, la locul dorit; 7 - selectăm meniul Edit opţiunea Paste şi textul păstrat în Clipboard se va insera în documentul destinaţie. 8 - la terminarea prelucrării celor două documente acestea trebuie închise pe rând.O altă modalitate de a lucra cu două ferestre simultan constă îndivizarea ecranului în două arii de lucru. In fiecare se va afişa o altăporţiune de text din acelaşi document Textul poate fi derulat şiprelucrat independent în fiecare din cele două arii active pe ecran.Procedăm astfel 1 – selectăm din meniul Window comanda Split; 2 – deplasăm linia separatoare a ariilor de lucru în poziţia doritădin text şi executăm un clic; 3 – la sfârşit revenim la normal selectând comanda Remove
  • Split din acelaşi meniu Window . 5.3.16. Interclasarea documentelor Interclasarea documentelor reprezintă o procedură complexă, cumulte opţiuni, care în esenţă realizează combinarea textului conţinut îndouă documente, unul principal, Main Document, şi unul secundarnumit document sursă de date, Data Source. Interclasarea documentelor este o operaţie avantajoasă în cazulîn care dorim, să transmitem acelaşi text, o ofertă de afaceri de exemplusau o invitaţie, mai multor persoane, clienţi, schimbând să zicem numainumele, funcţia şi denumirea firmei căreia dorim să-i adresăm oferta. Textul fix al ofertei, de obicei o pagină, va fi documentulprincipal iar un tabel Word cu numele, funcţia şi respectiv denumireafirmei va fi documentul sursă de date. Interclasarea acestor două documente va avea ca rezultat un altreilea document, memorat într-un fişier distinct care va conţine câte opagină, o ofertă, pentru fiecare client prezent în tabelul din documentulsursă de date. Procesorul Word generează automat aceste pagini, încazul nostru plasând corespunzător în textul ofertei, în locurile marcatedistinct, numele, funcţia şi denumirea firmei pentru fiecare client.Procedura de operare are trei etape: - crearea documentului principal; - crearea documentului sursă de date; - interclasarea documentelor, care are doi paşi: 1. plasarea în textul documentului principal a denumirii câmpurilor care se vor prelua din documentul sursă de date; 2. interclasarea propriu-zisă; Termenul de câmp reprezintă de fapt denumirea coloanei dintabelul din documentul sursă de date. Tabelul poate conţine câtecoloane dorim dar pentru o anumită interclasare se pot alege numaianumite coloane din care datele se preiau automat. Procedura de interclasare, datorită numeroaselor sale opţiuni,permite şi introducerea manuală a unor câmpuri, generarea automată aaltora – cum ar fi numărul curent al documentului, sau selectareaanumitor rânduri din tabel pentru care se va face interclasarea, etc. Să vedem acum în detaliu procedura de operare:
  • a) crearea documentului principal Documentul principal, în cazul exemplului nostru va conţinetextul oarecare al ofertei, dar atenţie, trebuie să lăsăm spaţiu în textpentru plasarea ulterioară a numelui, funcţiei şi firmei clientului. 1 - deschidem un document nou apelând la meniul File comandaOpen, opţiunea New ; 2 - activăm meniul Tools şi selectăm comanda Mail Merge; 3 - din fereastra afişată activăm cu un clic butonul Create alopţiunii nr. 1 Main Document (fig. 5.16.); Fig. 5.16. Interclasarea documentelor 4 - alegem acum formatul de document tip scrisoare (circulară)Form Letters, rămânând să exersaţi mai târziu şi celelalte formatedisponibile: etichetă – Mailing List, plic – Envelope sau Catalog; 5 - activăm cu un clic butonul comenzii New Main Documentpentru a trece efectiv la redactarea textului ofertei noastre;
  • Observaţie: Dacă textul documentului principal ar fi fost deja redactatatunci la pasul 1 am fi deschis acest document iar acum la pasul 5 am fiactivat butonul comenzii Active Window . 6 – executăm un clic pe butonul Close ca să putem trece efectivla dactilografierea textului propriu zis al ofertei, text obişnuit doar cucâte două spaţii goale în acele locuri unde intenţionăm să plasămnumele, funcţia şi denumirea firmei clientului; 7- salvăm documentul cu comanda Save As din meniul File cuun nume la alegere; 8 – fără să închidem documentul trecem la etapa următoare; b) crearea documentului sursă de date Sursa datelor pentru completarea documentului principal, învarianta cea mai simplă este un doument care conţine doar un tabelWord. Reţineţi că denumirile coloanelor tabelului, plasate pe primulrând al acestuia, reprezintă câmpurile de date care sunt utilizate deprocedura de interclasare pentru completarea documentului principal. Procedura de operare pentru crearea tabelului cu numele, funcţiaşi denumirea firmei este următoarea: 1 - activăm meniul Tools şi selectăm comamnda Mail Merge; 2 - din fereastra acestei comenzi activăm cu un clic comandaGet Data a opţiunii cu numărul 2 Data Source; 3 - pe ecran apare o fereastră pentru introducerea denumiriicoloanelor tabelului; procesorul Word afişează un tabel predefinit cudenumiri de coloane standard în caseta “field name in header row”;acţionând butonul Remove Field Name putem elimina pe oricare dintredenumiri, chiar şi pe toate, şi să introducem propriile denumiri decoloane (câmpuri) în caseta Field Name după fiecare denumireacţionându-se butonul Add Field Name; Vă propunem să acţionăm butonul Remove Field Name pânăeliminăm toate denumirile după care să le introducem pe cele care neinteresează: numele, funcţia, firma, după fiecare denumire nu uitaţi săacţionaţi butonul Add Field Name; 4 - operaţia de preformare a tabelului se încheie cu un clic pe butonul OK după care vom trece la introducerea efectivă a datelor pefiecare rând al tabelului acţionând butonul Edit Data Source din cadrul
  • aceleiaşi opţiuni numărul 2. 5 - introducerea datelor se face prin intermediul unei macheteafişate pe ecran cu casete pentru fiecare câmp; după fiecare câmp seapasă tasta Enter iar la terminarea unui rând se apasă butonul AddNew; 6 – încheiem crearea tabelului cu un clic pe butonul OK; c) interclasarea datelor După acest OK suntem repoziţionaţi automat în textuldocumentului principal unde trebuie să marcăm locul unde se va inserafiecare câmp din tabel. Vom proceda astfel: 1 - poziţionăm cursorul în text; 2 - acţionăm cu un clic butonul comenzii Insert Merge Fieldaflat pe Toolbar; 3 - din mica listă de câmpuri afişată lângă butonul amintitselectăm denumirea câmpului care trebuie inserat în acel loc; în textdenumirea câmpului va fi încadrată de paranteze unghiulare; 4 - după inserarea ultimului câmp acţionăm butonul Merge tot din Toolbar pentru a declanşa interclasarea propriu zisă. Fereastra care se afişează imediat ne permite să alegemdestinaţia fişierului care rezultă prin interclasare: - într-un nou document - direct pe imprimantă Dacă am ales un nou document este firesc să ni se solicitefolderul şi numele fişierului în care se va memora acest document.Rezultatul interclasării poate fi vizualizat pagină cu pagină pentrufiecare din clienţii înscrişi în tabel. Utilizatorul are la dispoziţie numeroase opţiuni pentrucondiţionarea operaţiei de interclasare şi folosirea şi a altor surse dedate. 5.3.17. Elemente de tehnoredactare 5.3.17.1. Principii de machetare a documentelor Machetarea unui document are în vedere, după setarea paginii,dispunerea în pagină a textului, a titlurilor şi subtitlurilor a desenelor,figurilor astfel încât informaţiile cuprinse în document să fie cât mai
  • accesibile cititorului. În literatura de specialitate1 se vehiculează 4 principii alemachetare a documentelor: proximitatea; alinierea; repetiţia; contrastul.Aceste principii sunt corelate, nu se aplică singular, se aplică în strânsălegătură unul cu altul. Proximitatea În conformitate cu principiul proximităţii, al vecinătăţii,informaţiile între care există o legătură semantică trebuie plasate alăturipentru a forma un grup informaţional care să fixeze atenţia cititorului. Fig. 5.17. Proximitatea informaţilor Informaţiile fără legătură trebuie distanţate, fără să ne temem cărisipim inutil spaţiul documentului. Prin aplicarea acestui principiu seasigură o imagine vizuală bună a documentului, privirea fiind ghidatăspre parcurgerea succesivă a grupurilor de informaţii Proximitatea ănseamnă şi o spaţiere aerisită a textului pentru auşura individualizarea informaţiilor relevante ale paginii.1 Robin Williams Iniţiere în design, Editura Corint, Bucureşti, 2003
  • Alinierea În conformitate cu acest principiu nimic nu trebuie aşezat înpagină la întâmplare, în mod arbitrar, fiecare element trebuie să aibă olegătură vizuală cu celelalte elemente de pagină. Alinierea textului vizează modul în care va fi plasat începutulsau sfârşitul unei linii. Sunt disponibile pe Toolbars următoareleopţiuni: - align left, textul va fi aliniat la marginea stângă, în vreme ce marginea dreaptă va fi dantelată; - align right, textul va fi aliniat la marginea dreaptă; - center, întregul text va fi centrat în pagină; - justified, prin care textul va umple complet o linie începând din marginea stângă până în marginea dreaptă. Alinierea dă senzaţia de ordine şi disciplină. În vreme cealinierea stânga, dreapta conferă o linie de fermitate, mai oficialătextului, alinierea centrat este mai degrabă obositoare. Nu se recomandăutilizarea a două stiluri de aliniere pe aceeaşi pagină. Trebuie să neîngrijim cu atenţie de alinierea desenelor şi încadrarea lor convenabilăîn text. Repetiţia Conform acestui principiu stilul machetei trebuie repetat înîntreaga lucrare. Este vorba de utilizarea aceluiaşi tip de font pentrutitluri, subtitluri, simboluri, stil de desenare, linii, săgeţi etc. Respectândacest principiu se creează senzaţia că fiecare pagină aparţine unuiîntreg, care este documentul procesat. Contrastul Principiul contrastului spune că dacă două componente nu suntexact la fel atunci ele trebuie să fie complet diferite, să contrasteze. Contrastul se obţine din diferenţa de mărime a fontului, dinstilul de evidenţiere : îngroşat – bold, cursiv – italic sausubliniat – underline. Se mai poate apela la chenare şi umbre, lacombinaţii de culori, la redactarea unor porţiuni de text cu un font mai 243
  • mic şi cursiv etc. Contrastul te ajută să reţii elementele importanta alepaginii de la prima privire. Pagina devine mai clară şi mai atractivă. 5.3.17.2. Lucru cu fonturi Fontul sau litera este componenta elementară de bază a unuidocument. Acum avem la dispoziţie zeci de tipuri de fonturi care diferăprin conturul şi grosimea literelor, prin detaliile de caligrafie. În general se acceptă o grupare a fonturilor în 6 categorii caresunt prezentate în tabelul următor: Tabelul 5.10.CLASIC MODERN SERIF sans script decorative SerifCourier Arial MS Mincho Batang Book A ExtravaganzaGaramond Batang Century Impact Comic ImprovePalatino Ultra SimSun Lucida Monotype JuniperTimes Verdana Sylfaen MS Sans Volante Scarlet Fonturile serif au o terminaţie sub formă de liniuţă (serif) caremarchează capetele literei. Fonturile sans serif nu au nici o terminaţie de caracter asigurăno lectură fluentă. Fonturile clasice – old style, sunt parcă scrise cu peniţa ceea ceface ca să apară diferenţe de grosime în conturul literelor, mai ales laliniile curbe. Fonturile moderne au un aspect geometric,relizat evident pedispozitive tehnice de scriere. Fonturile script includ acele fonturi scrise cursiv de mană,legate cu o caligrafie parte. Fonturile decorative sunt utile pentru bannere, titluri saumajuscule incorporate , care se scriu pe două sau trei linii la ănceput defrază. Combinarea mai multor fonturi pe o pagină trebuie să ţină seamade concordanţa respectiv contrastul care se creează.
  • Concordanţa se obţine în cazul în care se foloseşte o singurăfamilie de fonturi care diferă ca stil sau mărime. Contrastul apare atunci când se combină fonturi şi elementeseparate diferite unele de altele. Dacă nu stăpânim bine aceste două deziderate se ajunge la ostare conflictuală de asociere deranjantă a unor fonturi.Contrastul dintre fonturi se obţine operând cu următoarele atrbute: - mărime; - grosime; - formă; - direcţie; - culoare. Mărimea unui font se stabileşte în puncte tipografice. Un astfelde punct are dimensiunea de 1/72 dintr-un inch, aproximativ 0.0352cm. Asta înseamnă că o literă de 72 de puncte are mărimea de un inch,sau o literă de 36 de puncte are cam 1 cm. Grosimea se referă la conturul literei. Există fonturi proiectatepentru grosimi diferite: - normale; - subţiri (light); - îngroşate (bold); - semi sau supra îngroşate. O pagină fără contrast de grosime este o pagină monotonă.. Serecomandă în consecinţă accentuarea unor cuvinte, definiţii, titluri prinscrierea stilizată cu litere aldine - bold sau bold – italic. Forma literelor se referă în primul rând la litere mari –uppercase şi literele mici – lowercase Un alt contrast de formă seobţine prin scrierea înclinată care se mai numeşte cursivă sau italizată. Direcţia de scriere a unui cuvânt contribuie la evidenţiereainformaţiei transmise. Astfel scrierea pe o linie înclinată în sus denotăoptimism, entuziasm. Textul poate fi scris pe verticală, de sus în jos sauinvers, dar asta în cazul unor tabele sau desene incluse în text, nu înfrazele cursive, obişnuite. Culoarea are un rol important în creşterea lizibilităţii unuidocument. Trebuie să alegem cu atenţie culoarea de fundal –background cu cea a literelor – foreground. Iată câteva combinaţii care
  • scot mai bine în evidenţă textul documentului mai ales dacă el se vatipări color: alb pe roşu, roşu pe alb, albastru pe alb, alb pe albastru,negru pe galben sau pe culori foarte deschise calde. 5.3.17.3. Secţiuni şi paragrafe Textul unui document se împarte în paragrafe şi secţiuni.Opţiunile de machetare – formatare se pot aplica fie întreguluidocument fie numai unei secţiuni sau paragraf.. Paragraful este o porţiune continuă de text cuprinsă între douăapăsări de ale tastei Enter. În interiorul unui paragraf toate rândurilesunt tratate identic în ceea ce priveşte alinierea Secţiunea poate conţine unul sau mai multe paragrafe Osecţiune se delimitează prin inserarea unui punct Section Breaks laînceputul său şi un nou punct Section Breaks la sfârşitul său apelând lameniul Insert. Un exemplu, un tabel prea lat se poate înscrie într-o secţiune cupagină setată pe tipul Landscape. Anularea marcajului de secţiune seface cu tasta Backspace pentru ştergerea punctului Section Break . 5.3.17.4. Spaţierea şi indentare Spaţierea pe verticală a textului, se face dactilografiind textul laun rând, la un rând şi jumătate sau la două rânduri.
  • Fig. 5.18. Fereastra cu parametri de indentare şi spaţiere Procedura de operare este următoarea: 1 - selectăm meniul Format; 2 - selectăm submeniul Paragraph; 3 - din caseta Line Spacing selectăm opţiunea Single la un rând, 1,5 Line la un rând şi jumătate, sau Double la două rânduri; 4 - executăm un clic pe butonul OK. Spaţierea pe orizontală, pentru a alinia coloanele de text, serealizează cu ajutorul tastei Tab şi a stopurilor de tabulare. La apăsareatastei Tab cursorul sare automat la următorul stop de tabulare. Poziţia tabilor se vede pe rigleta orizontală care se afişează cuopţiune Ruler din meniul View. Distanţa dintre stopuri se fixează prinacţionarea butonului Tab din fereastra de opţiuni a meniuluiParagraphEi mai pot fi fixaţi aleatoriu executând câte un clic pe rigleta Ruler. Eliminarea unui stop de tabulare de pe rigletă se face pringlisarea lui în afara rigletei prin tehnica bine cunoscută clic & drag. Indentarea unui paragraf, face ca rândurile unui paragraf să nuse mai înceapă la marginea stângă şi sa se termine la marginea dreaptă
  • a paginii ci mai în interiorul paginii. Ea are două variante: - indentare stânga – left indentation; - indentare dreapta – right indentation. ******************** ******************** *** ** ************* ************** ************* ************* a) Indentare stânga b) Indentare dreapta Identarea la stânga forţează începerea şi continuarea automată atuturor rândurilor paragrafului e mai din interior, şi anume din poziţia încare a fost fixat stopul de indentare. Indentarea la dreapta forţează terminarea rândurilor mai îninterior faţă de marginea dreaptă a textului Poziţia stopului de indentare se poate se poate modifica prinincrease – decrease indent , cele două butoane din Toolbar. Putemopta pentru tratarea diferenţiată a primei linii a paragrafului cu ajutorulopţiunilor Special First line sau Hanging din fereastra de setări. Mai avem posibilitatea să optăm pentru separarea paragrafelorcu una sau mai multe linii goale la apăsarea tastei Enter dacă folosimopţiunea Spacing din acelaşi meniu Format Paragraph: - spacing before, lasă linii goale la începutul viitorului paragraf; - spacing after lasă linii goale după paragraful curent. 5.3.17.5. Formatarea paginii O serie de opţiuni privesc pagina ce urmează a fi tipărită laimprimantă. Aceste opţiuni se referă la: - dimensiunea paginii fizice; - orientarea paginii; - dimensiunea marginilor.
  • Opţiunile sunt disponibile în meniul File submeniul Page-Setup. Dimensiunea paginii fizice - paper size, depinde de formatul încare lucrăm, A4, A5 sau alte dimensiuni pe care le fixăm în inch saucm. Se precizează separat lungimea paginei - height, şi lăţimea - width. Orientarea paginii - opţiunea orientation din submeniulmenţionat, se referă la cele două moduri de tipărire a textului pe pagină: - Portrait, este modul normal de tipărire, pagină aşezată vertical; - Landscape, este modul de tipărire pe orizontală. Marginile paginii - nu sunt vizibile pe ecran în modul normal devizualizare - view normal. Se pot vizualiza cu opţiunea Page Layoutdin meniul View sau afişăm pagina cu Print Preview din meniul File. Modificarea marginilor se face fie pentru a introduce mai multtext în pagină fie pentru a avea loc mai mult pentru antet sau note desubsol. Modificarea marginilor top - sus, bottom - jos, left - stânga, right- dreapta, se face din meniul File, Page Setup opţiunea Margins. 5.3.17.6. Antet sau subsol de pagină Antetul este o secvenţă de text care se afişează pe fiecare paginăîn zona special alocată în marginea superioară. Subsolul de pagină este secvenţa de text plasată pe marginea dejos a documentului. Textul poate fi diferit pentru paginile cu soţ - even,respectiv paginile fără soţ - odd, sau se poate tipări opţional numai peprima pagină. Submeniul Header and Footer din meniul View are o fereastrăde dialog ce cuprinde caseta în care introducem textul şi o mică bară deicon-uri pentru opţiuni de afişare şi plasare a textului. După dactilografierea şi aranjarea textului se execută un clic pebutonul Close. Oricând putem modifica textul repetând procedura de lacrearea sa. În modul View Page Layout cu un dublu clic pe textul
  • antetului activăm meniul şi caseta ce conţine acest text, actualizându-l. 5.3.17.7. Note de picior – footnotes 2 Nota de picior este un text explicativă, o indicaţie bibliograficăasociată unui termen şi este plasată în subsolul paginii. Fiecare notă de picior are un număr de ordine începând cu 1.Acest număr este plasat în text lângă termenul cu care este asociatănota, asemeni unui exponent. Procesorul Word permite inserarea notelor de picior prinutilizarea meniului Insert opţiunea Footnote (fig. 5.19.). În mod automat, notele sunt numerotate, şi plasate una sub altaîn subsolul paginii, despărţite de textul propriu zis printr-o linie.Procedura de operare este următoarea: 1 - poziţionăm cursorul după ultima literă a cuvântului; 2 - selectăm meniul INSERT opţiunea Footnote şi dacă setărileimplicite sunt satisfăcătoare executăm clic pe butonul O.K. 3 - introducem textul notei de picior; notele de subsol se înscriu automat în text, cu un font de dimensiuni mai mici; Fig. 5.19. Fereastra opţiunii Footnote 4 - executăm un clic pe butonul Close pentru a încheia2 Exemplu de NOTA DE PICIOR
  • redactarea notei şi a reveni la documentul sursă. Notele de subsol se pot modifica ca stil şi conţinut ca orice text,dacă comutăm modul de vizualizare a textului pe View Footnote. Eliminarea unei note de subsol, atât textul propriu zis cât şimarcajul din pagină, se face ştergând cu totul cuvântul care a făcutobiectul notei. Notele de picior se mai numesc şi adnotări. 5.3.17.8. Numerotarea paginilor Procesorul de texte Word nu numerotează automat paginile.Utilizatorul trebuie să apeleze la comenzi pentru numerotarea paginilor.Meniul Insert submeniul Page Number ne permite selectareaopţiunilor de plasare a numărului paginii într-o anumită poziţie astfel: Fig. 5.20. Inserarea numărului de pagină Prin fereastra afişată se stabileşte poziţia numărului şi alinierea: - bottom of page, în subsolul paginii; - footer of page, deasupra paginii; - alignment: left, right, center. Pentru precizarea formatului şi numerotării paginii de început seactivează opţiunea Format din fereastra prezentată mai sus, care vaduce la apariţia pe ecran a ferestrei:
  • Fig. 5.21. Formatul numărului de pagină Odată fixată opţiunea cu un clic, într-o mică casetă a ferestrei dedialog, prin funcţia Preview, putem vizualiza cum apare numărul pepagină. După aceasta este suficient să executăm un clic pe butonul OK. 5.3.17.9. Chenare şi umbre O porţiune de text poate fi marcată în mod deosebit prinîncadrarea sa într-un chenar – border şi poate fi umbrit – shading cutonalităţi de gri sau alte culori. Aceste operaţii sunt disponibile înmeniul Format opţiunile Borders and Shading.
  • Fig. 5.22. Fereastra pentru umbre şi borduri Chenarele se comandă prin opţiunea Borders, urmând săalegem şi stilul liniei, din caseta de dialog în care este afişat şi un desenexemplificativ. Umbrele se obţin prin opţiunea Shading. Putem alegetonuri de la 5% gri la 100% negru, precum şi diferite modele de haşuri.Putem alege şi varianta pentru umbrire color.. Totul se încheie cu unclic pe butonul OK. 5.3.18. Procesarea unor documente uzuale în corespondenţa de afaceri Rezolvarea corespondenţei de afaceri apelând la un procesor detexte aduce multe beneficii. Pe lângă uşurinţa de redactare, în sensulintroducerii, corectării şi completării, respectiv modificării textului,menţionăm estetica corespondenţei. Mai consemnăm şi avantajul păstrării pe suporturi magnetice a
  • documentelor, în vederea refolosirii, precum şi transmiterea lor directăprin intermediul facilităţilor de comunicţie tip FAX sau prin poştăelectronică. Este bine să cunoaştem câteva reguli de bază utilizate înconceperea celor mai uzuale documente folosite în corespondenţa deafaceri. Ne vom ocupa, nu însă în cele mai mici detalii, de: scrisoarea deafaceri, procesul verbal, memorandum-ul, oferta şi faxul: Scrisoarea de afaceri Scrisorile de afaceri sunt cele mai frecvente documentevehiculate în munca de birou. Ele se diferenţiază în funcţie deevenimentul care le generează. Întâlnim astfel: - scrisori în prima formă, simplă, draft; - scrisori de răspuns la solicitări diverse; - scrisori concise de informare - sumar; - scrisori oficiale pentru anunţuri; - comenzi şi confirmări de comenzi; - scrisori de solicitare servicii sau plăţi; - scrisori de recomandare; - cereri şi răspunsuri pentru acordarea de referinţe; - scrisori pentru personalul de conducere; etc. Rezultă clar că varietatea conţinutului şi formelor scrisorilor deafaceri este foarte mare. Dar se impun câteva reguli referitoare laelementele ce alcătuiesc structura unui astfel de document: antetulscrisorii, formulele de început şi de sfârşit, datarea, înregistrarea,confidenţialitatea şi verificarea valabilităţii scrisorii. a) antetul Antetul scrisorii trebuie să conţină o serie de elemente ce audrept scop identificarea corectă a expeditorului, şi anume: - sigla; - denumirea firmei; - adresa; - numărul de înregistrare în registrul comercial; - codul fiscal;
  • - numărul de telefon, fax; - numărul contului şi banca la care este dechis; - adresa e-mail sau adresa paginii WEB pe Internet. Antetul este obligatoriu în scrisorile oficiale şi opţional înscrisorile personale. De regulă, antetul este separat de textul scrisorii printr-o linieceva mai groasă. Mai estetice sunt scrisorile tipărite pe hârtie cu antetpre tipărit, eventual şi culori, fapt ce ne scuteşte de introducereaacestuia. In acest caz însă trebuie stabilită cu mare atenţie dimensiuneamarginii superioare a pagii ca să nu ne suprapunem cu textul scrisoriipeste antetul pre tipărit. b) adresa de interior Adresa de interior este adresa destinatarului care trebuie săînceapă cu numele persoanei, adresa firmei şi poziţia, funcţia, acestuiaîn cadrul firmei. Această adresă se plasează în prima treime de sus apaginii astfel încât să fie vizibilă prin fereastra transparentă a plicului. c) subiectul scrisorii In cazul scrisorilor personale, subiectul scrisorii se formuleazăîn mod expres. In scrisorile de afaceri, va trebui să ne obişnuim, că încădin prima frază cel ce citeşte scrisoarea să obţină o informaţie sinteticădespre scopul şi conţinutul scrisorii. Această informaţie va alcătuisubiectul scrisorii. De regulă subiectul scrisorii este o frază scurtă,concisă. In cazul utilizării unor documente tipizate această informaţieeste furnizată de însuşi titlul documentului. d) mesajul scrisorii Mesajul scrisorii este de fapt conţinutul propriu-zis al scrisorii.El se introduce cursiv cu grija cuvenită pentru centrarea textului înpagină, alinierea paragrafelor, marcarea, sublinierea unor pasaje maiimportante din text, toate acestea pentru a asigura o mai mare lizibilitatetextului. e) încheierea, semnătura şi data In încheierea scrisorii după o formulă de politeţe, se introducnumele expeditorului, data şi eventual un număr de înregistrare. Datarea
  • scrisorii este foarte importantă, uneori fiind necesară şi înscrierea orei lacare a fost redactat textul. Semnătura nu se pune decât după numeleîntreg al expeditorului şi eventual şi funcţia acestuia. Procesul verbal Procesul verbal este documentul pe care se consemneazăconcluziile unei şedinţe sau întruniri de afaceri. Un proces verbaltrebuie să conţină în structura sa următoarele: - antetul documentului care, ca orice antet cuprinde: sigla,denumirea, adresa firmei şi celelalte elemente: telefon, fax, cod fiscal,contul bancar; - titlul documentului: PROCES VERBAL - subiectul, o frază care precizează tipul întrunirii, organismul deconducere implicat sau denumirea întrunirii; - data la care s-a ţinut şedinţa, întrunirea; - participanţii ca număr total şi dacă este cazul şi nominal; - absenţii motivaţi şi nemotivaţi; - tematica şedinţei, ordinea de zi enumerată pe puncte; - consemnări pe scurt din luările de cuvânt; Pe baza proceselor verbale se întocmesc “extrasele de proceseverbal” la solicitarea organelor de conducere, pentru justificarea unordecizii colective, sau la cererea unor participanţi sau persoane implicateîn discuţiile şi concluziile elaborate în cadrul şedinţelor. Memorandum - notă internă În firme, instituţii, se practică în mod uzual comunicarea întrecompartimente, birouri, servicii sau chiar persoane individuale, deobicei pe linie ierarhic-funcţională, cu ajutorul unor note scrisecunoscute ca "note interne", circulare pe stil vechi, iar acum pe stil nou"memorandum" sau mai scurt "memo". Un document de tip "memo" trebuie să conţină următoareleelemente: - titlul documentului: NOTĂ INTERNĂ; - destinatarul, în formularea: CĂTRE; - expeditorul, în formularea : DE LA; - data; - motivul sau subiectul comunicării.
  • Atât destinatarul cât şi expeditorul sunt nume de persoane saucolective de persoane. Notele interne servesc pentru convocări, invitaţiipersonale adresate salariaţilor, reamintirea unor evenimente de interesgeneral, reuniuni, şedinţe, manifestări ştiinţifice, etc. Notele interne se distribuie organizat, fiind însă obligaţiaangajaţilor să-şi verifice zilnic corespondenţa şi să-şi planificeactivitatea, agenda de lucru, în consecinţă. Fax-ul O modalitate frecventă şi rapidă de corespondenţă o reprezintăFAX-ul. Un fax poate fi considerat orice text transmis prinbinecunoscutul aparat. Acum locul aparatului fax poate fi luat chiar decătre PC-ul dumneavoastră. Rigoarea necesară în afaceri şi implicit în corespondenţa deafaceri impune fixarea câtorva repere obligatorii de urmărit înredactarea unui fax. Trebuie să reţinem că aceste documente searhivează, la ele se vor face trimiteri şi referiri, fiind folosite în situaţiispeciale ca acte legale. Elementele fax-ului sunt: - antetul cu sigla, denumirea, adresa firmei, telefon, cod fiscal, cont bancar, etc.; - titlul documentului: F A X; - data şi numărul de înregistrare; - numărul total de pagini transmise; - destinatarul şi numărul său de fax; - expeditorul, ca persoană fizică; - mesajul propriu-zis; Datarea corectă, riguroasă , mergând până la consemnarea şi aorei de transmitere, precum şi unele elemente de identificare, capătă o şimai mare importanţă într-un Fax când este utilizat ca document primarîn sistemul informaţional al afacerilor economice. Paginile unui fax se numerotează în mod special precizându-semai întâi numărul curent al paginii şi în continuare numărul total depagini ale fax-ului. De exemplu pagina 1 din 5 (1/5), apoi pagina 2 din5 până la pagina 5 din 5, dacă presupunem că faxul a avut 5 pagini.
  • Oferta Oferta este unul din documentele ce se întocmeşte pentru astimula cererea clienţilor potenţiali. Ofertele se mai întocmesc şi carăspuns la cererile partenerilor de afaceri. Oferta stă la baza declanşării negocierilor contractuale. Avândîn vedere aceste considerente o ofertă trebuie să conţină, pe lângă datelede identificare ale destinatarului, în general, următoarele elemente: a) date de identificare a ofertantului: antetul cu denumirea firmei,adresa, telefon, fax, cod fiscal, cont (opţional numele managerului carereprezintă oficial firma sau numele persoanei fizice care se ocupă detranzacţie); b) date referitoare la obiectul ofertei: - denumirea produsului/sortimentului - cantitate; - câteva caracteristici tehnice de bază şi date privind calitatea; c) preţul de ofertă, orientativ sau ferm; d) termenele de livrare, condiţiile de plată şi de garanţie; e) date referitoare la transport, ambalare şi etichetare şi alte informaţii utile în debutul oricărei negocieri; f) validitatea ofertei, adică termenul până la care preţul ofertei rămâne valabil . Oferta se încheie cu o formulă de politeţe, apoi data, numele şisemnătura expeditorului. Uneori o ofertă cadru se interclasează cu o listă de adrese aleclienţilor, pentru a putea expedia un acelaşi text la mai mulţi parteneride afaceri. Procedura a fost deja prezentată în manual. Desigur, au mai rămas neexplorate multe facilităţi aleprocesorului WORD, dar spaţiul şi obiectivele prezentei lucrări nu neîngăduie să ne extindem prea mult cu acest capitol.
  • 6. PROGRAME DE CALCUL TABELAR 6.1. Noţiuni generale Programele de calcul tabelar sunt cunoscute în literaturainformatică şi sub denumirea de "editoare de tabele" sau programe"spreadsheet". Ele pun la dispoziţia utilizatorilor trei facilităţiimportante şi anume: - înregistrarea şi prelucrarea datelor sub formă tabelară; - construirea şi afişarea sub formă grafică a datelor din tabele; - lucrul cu baze de date. Conceptul original introdus de această categorie de produsesoftware este FOAIA ELECTRONICA DE CALCUL - electronicspreadsheet, sau pe scurt foaia de calcul. Foaia de calcul, este un tabel uriaş, o matrice cu 16384 de linii şi256 de coloane, ceea ce ar înseamna un tabel de 7 m lăţime şi 114 mlungime. Pe ecran se afişează doar o mică porţiune din acestă foaie, ofereastră mobilă formată de regulă din 20 linii şi 8 coloane standard.Dar, ne putem deplasa cu ajutorul tastelor de navigare în orice zonă afoii de calcul. La intersecţia unui rînd cu o coloană se află o CELULĂ (CELL).Celula este considerată unitatea elementară de prelucrare dintr-o foaiede calcul. Fiecare celulă este unic identificată prin adresa sa, coordonatelesale, reprezentând coloana şi rîndul din care face parte. In celulele foii de calcul se pot înscrie diferite date: numere,formule de calcul, funcţii şi texte alfanumerice. Utilizatorul poate plasa cursorul pe oricare celulă din foaia decalcul şi poate folosi adresele celulelor în orice formulă de calcul. Datele conţinute în celulele foii de calcul pot fi supusediverselor prelucrări: operaţii aritmetice, operaţii logice, sortări, calculestatistice (minim, maxim, medie, sumă) etc. Se pot prelucra coloane saurânduri întregi, sau se pot face operaţii de calcul matricial. Rezultatelepot fi redate sub formă grafică sau pot fi tipărite la imprimantă. Punctul forte al programelor de calcul tabelar îl constituie faptulcă la orice schimbare a unei date din oricare celulă a unui tabel creat pe
  • foaia de calcul, se refac simultan toate calculele, din întregul tabel, careintră în relaţie cu celula respectivă. O astfel de facilitate este deosebit de folositoare în situaţiiledecizionale, când dorim să aflăm răspunsuri la întrebări de genul: ce-arfi dacă schimb aceste date cu altele? Orice variantă poate fi încercatăoperând modificările dorite şi pe ecran vom avea instantaneu rezultatelecalculelor. Nu ne satisfac aceste variante, nu-i nimic, revenim lavarianta iniţială. Generaţia programelor de calcul tabelar a fost inaugurată deapariţia în anul 1970 a programului VISICALC (VISIble CALCculator)urmat de produsul LOTUS al firmei cu acelaşi nume. Competiţia înlumea programelor de calcul tabelar este dură. Dacă într-o vreme firmaBORLAND cu produsul QUATTRO luase un oarecare avans, produsulEXCEL al firmei MICROSOFT intră în forţă pe piaţă relansînd astfeldin nou competiţia în domeniu. Ca răspuns la această provocare, firmaLOTUS a lansat versiunea LOTUS for Windows cu o foaie de calcultridimensională. QUATTRO apare şi el în versiunea for Windowsintegrat în pachetul COREL WORDPERFECT SUITE un concurentredutabil al produsului MICROSOFT OFFICE. Pentru a înţelege principiile generale de lucru cu un program decalcul tabelar vom ilustra prezentarea noastră cu exemple realizate cuprogramul EXCEL sub WINDOWS. 6.2. Concepte de bază Foaia de calcul Toate programele de calcul tabelar operează cu o serie de conceptespecifice care se raportează la conceptul fundamental de foaie de calcul pescurt “Sheet”. Aşa cum s-a menţionat, foaia de calcul tabelar, în imagineautilizatorului, este o matrice cu ale cărei elemente se pot face orice fel decalcule aritmetico-logice. Componentele elementare ale unei foi de calcul sunt CELULEdispuse pe linii şi coloane, în ele se introduc de la tastatură date şi formulede calcul şi se obţin rezultatele. Pentru a înţelege tehnica de lucru cu un procesor de calcul tabelar,este necesar să discutăm semnificaţia următoarelor concepte de bază: carte
  • (BOOK), rând (ROW), coloană (COLUMN), celulă (CELL), adresă(ADDRESS), zonă (RANGE), etichetă (LABEL), formulă (FORMULA),funcţie (FUNCTION). Cartea (book) Pentru mai multă flexibilitate în prelucrarea datelor, programelede calcul tabelar sub Windows generează la momentul lansării înexecuţie, trei, şase sau chiar mai multe foi de calcul independente,denumite iniţial Sheet1, Sheet2, Sheet3 etc. Ele ne apar ca foile unui caiet, ale unei CĂRŢI (BOOK), plasatevirtual una după alta. Cu un simplu clic oricare dintre aceste foi poate fiadusă în faţă pe ecranul de lucru. Utilizatorul poate lucra individual cufiecare foaie ca şi când aceasta ar fi singura foaie de calcul activă, darpoate să utilizeze într-o foaie adresele, datele conţinute de celelalte foiale cărţii. Cartea conţine deci, un număr de foi care se prelucreazăîmpreună într-o sesiune de lucru Excel în sensul că: - prin lansarea în execuţie programul de calcul tabelar generează în memeoria RAM, automat, o carte cu mai multe foi de calcul tabelar independente; - salvarea unei foi de calcul într-un fişier pe disc echivalează cu salvarea întregii cărţi, cu toate foile aferente, indiferent că au fost sau nu utilizate; - deschiderea unui fişier are ca efect aducerea în memoria RAM a cărţii memorate în fişier cu toate foile sale. Numărul de foi de calcul (sheet) dintr-o carte (book) esteopţional. Utilizatorul poate să-şi creeze câte cărţi doreşte într-o sesiune delucru. Vom discuta mai târziu în acest capitol, concret, cum se lucreazăcu mai multe foi de calcul simultan.Observaţie: De mai multe ori ne vom referi la temenul de foaie decalcul, pentru operaţiile de deschidere, salvare, închidere, dar se vasubînţelege că de fapt este vorba despre “cartea” cu toate foile saledeschise implicit.
  • Rândul Rândurile foii de calcul sunt numerotate în ordine crescătoareîncepând cu numărul 1. Dacă de exemplu foaia programului LOTUS forDOS avea 8192 de rânduri acum Excel 2000 are 65.536 de rânduri. Numerele rândurilor se afişează pe partea stângă într-o bordură cemărgineşte foaia de calcul. Coloana Coloanele foii de calcul sunt identificate printr-o literă sau ocombinaţie de două litere. O foaie de calcul are 256 de coloane. Prima coloană este denumită A, a doua coloană B, apoi dupăterminarea literelor alfabetului se continuă cu combinaţii de două litereAA, AB, AC, ş.a.m.d. Coloana cu numele IV reprezintă ultima coloană afoii de calcul, coloana cu numărul 256. Celula Celula reprezintă spaţiul situat la intersecţia unei coloane cu unrând, care poate înregistra, la un moment dat, un singur tip de date ce poatefi introdus de la tastatură sau poate rezulta în urma unei anumite operaţii. Celula este unitatea elementară cu care operează programele decalcul tabelar. Celula este folosită ca operand în formulele şi funcţiile decalcul. Iniţial toate celulele au aceeaşi dimensiune, dar ulterior acestea sepot modifica, prin comenzi de formatare a tabelului. Celula curentă este celula activă pe care este poziţionat pointerulde adresare, sau indicatorul de celulă, un dreptunghi ce semnifică poziţiacurentă a cursorului. Întotdeauna, datele introduse de la tastatură, vor fi plasate în celulacurentă numai după apăsarea tastei ENTER sau a uneia din tastele denavigare, tastele cu săgeţi. Deplasarea pointerului de adresare, a dreptunghiului ce marcheazăcelula curentă se va prezenta în subcapitolul următor. Adresa Adresa unei celule conţine informaţii pentru identificarea unică acelulei. Ea este alcătuită din: - litera sau combinaţia de litere ce desemnează coloana; - numărul ce identifică rândul în care figurează celula.
  • Într-o celulă din foaia de calcul se pot introduce de la tastaturăurmătoarele categorii distincte de informaţii: - numere; - text, compus din caractere alfanumerice şi speciale, spaţii; - adresele altor celule; - secvenţe de comenzi pentru crearea de macroinstrucţiuni; - formule de calcul; - funcţii. Procesorul de calcul tabelar va asocia celulei, imediat ce s-a tastatprimul caracter, un atribut ce va desemna în continuare tipul celulei careva fi după caz: numeric, şir de caractere, formulă sau funcţie. Zona sau domeniul Zona este formată dintr-un grup de celule adiacente. una sau maimulte coloane sau rânduri. O zonă nu poate avea decât o formădreptunghiulară sau pătrată. Celulele situate într-o zonă se prelucreazăsimultan în acelaşi mod. Ele se pot de exemplu însuma, se pot afişa, se potsorta, copia sau muta în bloc. O zonă este adresată prin intermediul coordonatelor sale,coordonate desemnate prin termenul “range”. Coordonatele unei zone se dau precizând adresa celulei din colţuldin stânga sus şi a celulei din colţul dreapta jos, separate prin două puncte. A B C D E F D 1 2 3 zona 1 Z 4 O 5 N 6 A 7 zona 2 3 8
  • Zona 1 de exemplu, are coordonatele B2:D4, zona 2 arecoordonatele A7:D7 iar zona 3 are coordonatele F3:F7. Zonelor li se pot asocia pe lângă adrese şi un nume - range name,pentru a face mai uşoară redactarea formulelor sau funcţiilor.. Formule Formulele sunt expresii prin intermediul cărora se realizeazăcalcule cu datele din celulele foii de calcul. Formula se introduce în celula respectivă, este evaluată pe loc, iarpe ecran, în celulă se afişează direct rezultatul. O formulă se compune din operanzi şi operatori alcătuind expresii.Expresiile alcătuite cu operatori aritmetici se numesc expresii aritmetice. Operatorii aritmetici sunt : "+" pentru adunare, "-" pentru scădere,"*" pentru înmulţire, "/" pentru împărţire şi “ ⌃ ” pentru exponenţiere.Expresiile alcătuie cu operatori logici şi relaţionali se numesc expresiilogice. Operanzii pot fi constante sau variabile. Constantele sunt construcţii sintactice elementare ce nu-şi modificăvaloarea pe parcursul prelucrării. Se întâlnesc următoarele tipuri deconstante: - constante numerice; - constante alfanumerice sau şiruri de caractere; - constante logice. Constantele numerice sunt fie numere întregi cu sau fără semn, fienumere reale. Un număr poate avea până la maxim 15 cifre. Constantele alfanumerice reprezintă un text alcătuit din litere, cifresau caractere speciale, încadrat la dreapta şi la stânga de ghilimele.Numărul maxim de caractere admis este de 256. Constantele logice numite TRUE pentru valoarea adevărat şiFALSE pentru valoarea fals, se scriu ca atare, sau pot rezulta din evaluareaunor expresii logice. Operatorii logici sunt cunoscuţii: NOT, AND, OR.Tabelele de adevăr pentru aceşti operatori sunt următoarele: A NOT A A B A OR B A B A AND B T F F F F F F F
  • A NOT A A B A OR B A B A AND B T F F F F F F F F T F T T F T F T F T T F F T T T T T T Operatorii relaţionali cei mai folosiţi sunt: > mai mare – greather; < mai mic – less; = egal – equal. Pe post de variabile sunt folosite adresele celulelor luate în calcul,sau funcţii din biblioteca de funcţii predefinite proprie fiecărui program decalcul tabelar. În orice formulă se pot folosi paranteze rotunde. Pentru a atenţiona programul că este vorba de o formulă, aceastatrebuie să înceapă cu un caracter special, "=" în cazul Excel. Regulile privind prioritatea operaţiilor sunt aceleaşi ca pentru oriceexpresie matematică. În expresiile complexe mai întâi se execută operaţiilearitmetice, apoi relaţionale şi la sfârşit cele logice, rezultatul fiind desiguro constantă logică. Un exemplu simplu, prezentat în tabelul următor, foloseşte formulepentru calculul stocului final: A B C D E 1 Produsul Stoc iniţial Intrări Ieşiri Stoc final 2 Floppy disc 100 5 25 80 3 Mouse 50 0 10 40 Formula de calcul a stocului final este următoarea: Stoc final = Stoc iniţial + Intrări – Ieşiri In consecinţă în celula E2 se va introduce formula: =B2 + C2 – D2 În această celulă va apărea direct rezultatul calculelor. Oricemodificare operată ulterior în celulele B2, C2, D2 va corecta instantaneu şivaloarea din celula E2. Corespunzător în celula E3 se înscrie formula: =B3+ E3 – D3.
  • Funcţii Pentru o serie de calcule mai complexe procesoarele de calcultabelar dispun de un număr apreciabil de funcţii predefinite. Aceste funcţiirealizează calcule standard cu datele unei celule, sau a unei zone de celule.O funcţie are un nume unic şi o listă de argumente. Forma generală a uneifuncţii este următoarea: =nume-funcţie(arg1,arg2,...) Numele funcţiei începe întotdeauna cu caracterul ‘=’. Numele secompune din două sau mai multe caractere. Argumentele unei funcţii pot fi: adrese de celule, adrese de zonede celule, constante, sau chiar alte formule şi funcţii. Argumentele trebuie separate prin virgulă sau punct şi virgulă, înfuncţie de setările implicite. Dacă într-o funcţie un argument este omisintenţionat, atunci în locul lui trebuie pusă o virgulă. Rezultatul evaluării unei funcţii este afişat în celula în care s-aintrodus textul funcţiei. Iată spre exemplu funcţia: = sum(B3 : B9)are ca rezultat însumarea datelor începând cu celula B3 şi până la celulaB9 inclusiv. Dacă celulele nu conţin numere se semnalează o eroare decalcul prin afişarea textului “#value” în loc de rezultatul aşteptat. Există o gamă bogată de funcţii, ce pot fi grupate pe categorii, de lafuncţii matematice, financiare, statistice până la cele mai diverse funcţii demanipulare a conţinutului celulelor foii de calcul. Principalele categorii defuncţii sunt concentrate în tabelul 1. O listă completă a acestor funcţii, precum şi modul lor de apelareşi utilizare, se poate obţine cu ajutorul meniului Help.
  • Tabelul 1 TIPUL ACŢIUNEA EXEMPLEFUNCŢIEIMatematice Calcule aritmetice şi ABS, COS, SIN, TAN, LOG, funcţii trigonometrice LN, SQRT, PI, ROUND, EXP, MOD,SUMStatistice Calcul de indicatori AVERAGE, COUNT, MAX, satistici pe serii de date MIN, STD, CORELLFinanciare Calcul dobânzi, rate, SLN, STD, DDB, RATE, împrumuturi,termene TERM, FV, PV,PMTLogice Evaluare expr. logice IF,FALSE, TRUE,Data şi ora Calcul şi afişare data DATE, DAY, HOUR, calendaristică şi ora MONTH, SECOND, YEAR, TIMECalcule în Calcule de indicatori DAVERAGE, DCOUNT,baze de într-o bază de date DMAX, DMIN, DSTD,date DSUM, DVARPrelucrări Prelucrarea unor şiruri CLEAN, CHAR, SEARCH,şiruri de de caractere VALUE, REPEAT, LENcaractereSpeciale Diverse evaluări ale COL, ROW, ISERR, CEL, datelor din celulele foii VLOOKUP,HLOOKUP de calcul
  • 6.3. Lucrul cu foaia de calcul 6.3.1. Navigarea prin foaia de calcul Pentru introducerea datelor, într-o celulă anume este necesar caacestă celulă să fie selectată ca celulă curentă. Pentru aceasta trebuie sădeplasăm dreptunghiul pointerului de adresare, sau "cursorul" la adresacare desemnează celula în cauză. Deplasarea pointerului de adresare prin foaia de calcul serealizează în mai multe moduri: - cu ajutorul tastelor cu săgeţi; - cu ajutorul mouse-ului; - cu comanda Go To din meniul Edit sau cu tasta F5. Acţionând tastele cu săgeţi ne deplasăm la stânga, la dreapta, însus, în jos cu câte un rând sau o coloană. Tastele Pg Up respectiv Pg Dn ne permit să ne deplasăm cu unecran (16 - 22 rânduri) în sus sau în jos. Tasta Tab respectiv combinaţia Shift Tab ne permite deplasareacu câte un ecran la dreapta respectiv la stânga. Tastând Alt + PgDn sauAlt + PgUp obţinem acelaşi efect. Cu un singur clic al mouse-ului pe celula dorită, realizămplasarea pointerului de adresare în acea celulă. Pentru deplasarea rapidăla o celulă a foii de calcul apelăm comanda GoTo, fie cu tasta F5 fie dinmeniul Edit (Ctrl + G). Acestei comenzi trebuie să-i furnizăm şi adresacelulei la care dorim să ajungem. Rapid se ajunge pe ultimul rând sau pe primul rând acţionândsimultan tastele Ctrl + ↓ sau Ctrl + ↑. Dacă suntem atenţi vom observa că în mod normal se deplaseazănumai dreptunghiul luminos iar informaţiile afişate pe borduraorizontală şi verticală rămân neschimbate atâta timp cât rămânem încadrul celor 8 coloane şi 20 linii afişate initial pe ecran. Dacă apăsămtasta Scroll Lock vom remarca faptul că se deplasează textul scris întrecele două borduri, dreptunghiul nostru luminos stând pe loc. Revenireala stilul obişniut de deplasare se face apăsând încă o dată tasta Scrolllock. 6.3.2. Selectarea celulelor de lucru Selecţia unei celule, pentru a fi obiectul unei prelucrări,echivalează cu plasarea pointerului de adresare pe acea celulă. Cu altecuvinte, celula curentă, marcată de dreptunghi, este celula activă, ce
  • urmează a fi prelucrată. Aşa cum am făcut precizarea, se pot prelucra cu o singurăcomandă şi un grup de celule, ce alcătuiesc o zonă de celule. In vederea prelucrării o zonă fie că trebuie indicată princoordonatele sale - range, fie se marchează de la tastatură sau cumouse-ul prin glisare cu butonul clic stânga apăsat. Zona marcată apareîn video-reverse şi se consideră că a fost selectată. Selectarea unei zone de la tastatură se realizează apăsând tastaShift şi una din tastele cu săgeţi. Un rând întreg se selectează apăsând tastele Shift şi Spaţiu, sauclic pe numărul rândului din bordura verticală a foii. O coloană întreagă se selectează apăsând tastele Ctrl + Spaţiu,sau clic pe numele coloanei din bordura orizontală a foii. Foaia de calcul integral, se selectează apăsând simultan tasteleCtrl + Shift + Spaţiu sau clic pe colţul stânga sus al foii de calcul aflatla intersecţia celor două borduri. In interiorul unei zone selectate nu ne putem deplasa de la ocelulă la alta cu tastele cu săgeţi. Deplasarea totuşi a cursorului prinzona selectată de la o celulă la alta se face cu tasta Enter, iar în sensinvers cu tastele Shift + Enter. 6.3.3. Crearea unui tabel Crearea unui tabel, fie el şi un tabel simplu, necesită parcurgereaa cel puţin două etape: - proiectarea tabelului; - introducerea datelor . Proiectarea tabelului se face la masa de lucru în funcţie denatura problemei de rezolvat, de algoritmii pe care îi vom utiliza încalcule, de grafica imaginii pe ecran şi alte considerente. Introducerea datelor este partea operaţională, ea se va repeta oride câte ori vom folosi foaia de calcul. Proiectarea tabelului Proiectarea tabelului este prima etapă în procesul de creare aunui tabel. Un tabel, în accepţiunea programelor de calcul tabelar sedefineşte prin două elemente: - structură;
  • - conţinut. • Structura unui tabel are în vedere elemente generale şi stabile ale tabelului şi anume: - titlul tabelului; - denumirile coloanelor sau capul de tabel; - denumirile rândurilor; - formulele şi funcţiile de calcul; Aceste elemente se stabilesc clar de la început şi se introduc caelemente fixe ale tabelului. • Conţinutul este reprezentat de datele propriu-zise. Ele sunt elementele variabile dintr-un tabel, în sensul că se schimbă în mod firesc atunci când reluăm programul de calcul; stocurile, facturile, salariile, se prelucrează lunar, sau zilnic, deci mereu se reiau calculele dar cu alte seturi de date însă pe aceeaşi structură de tabel. În funcţie de natura datelor de intrare şi firesc a rezultatelor,trebuie stabilite încă din etapa de proiectare o serie de parametri. Opera-ţiile de stabilire a acestor parametri sunt numite setări şi se referă la: - dimensiunea coloanelor; - alinierea datelor în cadrul unei celule sau pe întreaga coloană; - poziţia punctului zecimal; - opţiuni speciale de afişare a rezultatelor.Putem lucra cu setările implicite ale programului conform cărora: - celula are o mărime standard de 9 caractere; - alinierea textului se face implicit la stânga, iar a numerelor implicit la dreapta; - numărul de zecimale implicit este doi, etc.Schimbarea acestor setări se va discuta în capitolul "Formatareatabelelor". Pentru exemplificare am proiectat tabelul din fig. 6.3 care pebaza datelor de intrare din figura 6.1 permite oţinerea situaţiei din figura6.2. RAPORT LUNAR DE PRODUCŢIE PRODUSUL CANTITATE COST PREŢ MEDIU UNITAR
  • A 4000 120 160 B 1200 410 440 C 1600 850 950 D 6300 1000 1600 E 1500 300 310 F 470 550 650 Fig. 6.1. Datele de intrare Pentru proiectarea unui tabel care să răspundă cerinţelorformulate în situaţia finală, în raport cu datele de intrare, se face oanaliză a problemei care trebuie să se finalizeze, cu precizarea clară aurmătoarelor elemente: - numărul de linii şi denumirea lor; - numărul de coloane şi denumirea lor; - formulele de calcul din celulele în care se afişează rezultatele ANALIZA RENTABILITĂŢII PRODUCŢIEIProdusul Cantitate Cost Preţ Profit pe Valoare mediu unitar bucată A B C D E FValoarea totală a producţei: ****Costul total al producţiei : ****Profitul total al firmei : ****Rata r e n t a b i l i t ă ţ i i : **** Fig. 6.2. Situaţia rentabilităţii pe produs şi pe întreprindere A B C D E F 1 Produs Cantitate Cost Preţ Profit/buc Val.totală. 2 A = D2 – C2 = B2 * D2 3 B = D3 – C3 = B3 * D3
  • 4 C = D4 - C4 = B4 * D4 5 D = D5 – C5 = B5 * D5 6 E = D6 – C6 = B6 * D6 7 F = D7 – C7 = B7 * D7 8 Val. totală 9 Cost total =b2*c2+b3*c3+. 10 Profit total =b8 – b9 11 Rata rentab =b10 / B9 *100 Fig. 6.3. Structura tabelului Coloana E, zona E2:E7 este destinată calculului profituluiunitar pe produs după relaţia: profit pe bucată = preţ unitar – cost mediucare în termenii formulelor dintr-o foaie de calcul tabelar se transcrieastfel: =D2 – C2 Din celula E2 până în celula E7 se înscrie corespunzător textulformulelor de calcul pentru rândurile următoare. Coloana F, zona F2:F7 este destinată calculului volumuluivaloric al vânzărilor pe fiecare produs, după relaţia: Valoare = Cantitate * Preţ unitarcare în termenii formulelor dintr-o foaie de calcul revin la relaţiileînscrise în fig. 6.3 , de exemplu pentru celula F2: =B2 * D2 Celula B8, încasări totale, va conţine suma vânzărilor valoricedin coloana F, pentru calculul căreia folosim funcţia SUM - sumă: =SUM(F2:F7) Celula B9, costuri totale pe întreprindere, va conţine sumacosturilor totale pe fiecare produs. Costul total se calculează înmulţindcostul mediu pe produs cu cantitatea produsă, deci formula de calculeste :
  • =B2*C2+B3*B3+B4*C4+B5*C5+B6*C6+B7*C7 Putem să utilizăm o zonă de celule oarecare în afara tabelului, cazonă de lucru, în care să calculăm costurile totale pe fiecare produs, aşacum am făcut şi cu valoarea încasărilor, şi apoi să le însumăm. Celula B10, profitul total, va conţine diferenţa dintre valoareaproducţiei si costurile totale Celula B11, rata rentabilităţi, se calculează ca raportprocentual între profitul total pe firmă şi volumul costurilor totale: rata rentabilităţii = profit/cost * 100ceea ce se transcrie în termenii calculului tabelar astfel: = B10/B9 * 100 În acestă primă abordare a proiectării unui tabel nu mai insistămşi asupra altor elemente de detaliu privind structura tabelului. După definitivarea proiectării tabelului, inclusiv plasareaformulelor în celule, se trece la introducerea datelor, cu precizarea că seintroduc mai întâi elementele fixe, capul de tabel, formulele şi funcţiilede calcul şi numai după aceea se introduc datele propriu-zise, adicăelementele variabile. Introducerea datelor în tabel Sunt câteva reguli ce trebuie respectate la momentul introduceriidatelor, în funcţie de tipul acestora: numerice, şir de caractere, formulesau funcţii. Iată regulile generale: - se selectează, mai întâi, celula în care se introduc datele, pentru că datele introduse de la tastatură sunt plasate todeauna în celula curentă; - datele tastate sunt afişate mai întâi pe panoul de control, ca şi adresa celulei curente, ele sunt transferate în celulă pe foaia de calcul numai la apăsarea tastei Enter sau a unei taste de deplasare a cursorului; până nu apăsăm o astfel de tastă mai putem corecta datele tastate; - la terminarea tastării datelor putem apăsa: - Enter, şi pointerul de adresare, cursorul, se mută în jos cu un rând;
  • - Tab, şi cursorul se mută la dreapta cu o coloană; - săgeată, şi pointerul se mută înapoi în direcţia săgeţii. Introducerea textului Textul se introduce prin dactilografiere simplă de la tastatură.Excel consideră şirul de caractere introdus drept un text dacă acestaîncepe cu o literă. Dacă este aşa, şirul de caractere poate să conţină şinumere şi caractere speciale. În situaţia în care dorim totuşi să fieconsiderat text un şir care începe cu o cifră atunci trebuie să începemprin a tasta mai întâi un apostrof. Apostroful (‘) este un prefix care precede orice şir de caracteredeterminând alinierea textului în celulă la stânga care este de fapt şialinierea implicită a oricărui text. Acestă opţiune şi încă altele se potmodifica prin formatarea tabelului. Textul care depăşeşte spaţiul celulei curente nu va fi trunchiat,ci pur şi simplu va ocupa un număr mai mare de celule spre dreapta.Mărimea unei coloane se poate însă ajusta astfel încât să cuprindă tottextul care a depăşit mărimea celulei (vezi §6.4.4.) AutoComplete este una din opţiunile uilizate pentru creştereavitezei de introducere a textelor. Dacă această opţiune este activă atuncitextul din celula precedentă este repetat în celula curentă cu condiţia săînceapă cu aceeaşi literă. Excel chiar ne permite să folosim o listă cutextele introduse în coloana curentă, listă care poate fi afişată cu un clicdreapta urmat de comanda Pick From List. Din listă ne putem alegeoricare text dorim. Activarea/dezactivarea opţiunii AutoComplete pentru Excel seface astfel: 1 - activăm meniul Tools; 2 - selectăm Options; 3 - în pagina Edit, în caseta Enable AutoComplete for Cell plasăm sau eliminăm bifa de activare. WordArt şi ClipArt, cunoscutele facilităţi Word pentruscrierea unor titluri sau sigle stilizate se pot utiliza şi în cazulprogramelor de calcul tabelar apelând la meniul Insert. Introducerea numerelor De la bun început facem precizarea că numerele se tastează
  • direct începând cu prima cifră semnificativă sau semnul algebric. Mulţiîncepători fac greşeala de a încerca să centreze numerele în celulă,tastând la început spaţii înaintea primei cifre semnificative a numărului.Este o greşeală şi ea este semnalată doar când folosim aceste celule încalcule. Calculele nu se pot face pentru că, tastarea unui spaţiu înainteanumărului face ca informaţia din celulă să fie considerată drept un şir decaractere, spaţiul fiind tratat drept ceea ce şi este un caracter alfabetic. Numerele se introduc respectând următoarele reguli: - trebuie să înceapă cu o cifră sau cu unul din semnele algebrice + sau - sau semnul valutar ($); - pot fi cuprinse între 10-99 şi 1099 ; - numerele pot fi întregi sau reale, partea întreagă se desparte de partea zecimală printr-un punct; - nu se admit spaţii sau virgule ca separatori; - se poate folosi şi formatul ştiinţific de scriere în virgulă mobilă, de exemplu: 8.07E + 05 = 807.000 Numerele prea mari, la introducere sunt trunchiate, iarrezultatele prea mari fac să se tipărească un şir de asteriscuri în loculrezultatului aşteptat. Atunci, va trebui să procedăm la mărirea coloanei,reformatând celula, de fapt coloana în cauză. Alinierea numerelor seface implicit la dreapta, în conformitate cu poziţia punctului zecimal. Autofill este o opţiune care înlesneşte completarea unei coloanecu numere în ordine strict crescătoare sau în ordine, cu zilele săptămâniisau lunile anului. Vom proceda astfel: 1 - introducem primul element, un număr, Monday sau January sau altă zi ori luna; 2 - plasăm cu grijă cursorul pe pătrăţelul din colţul dreapta jos al pointerului de adresare al celulei curente, pătrăţel care se numeşte “cursor de încărcare”, moment în care apare o cruciuliţă; 3 - cu butonul clic stânga apăsat se glisează mouse-ul în sensul de auto umplere, ceea ce va avea ca efect umplerea celulelor cu numere în ordine strict crescătoare sau cu celelalte zile ale săptămânii sau cu lunile anului.
  • Introducerea formulelor Formulele de calcul se introduc de regulă începând cu semnul"=". Formulele se scriu cursiv cu sau fără spaţii. Se admit paranteze, daratenţie, numărul de paranteze închise trebuie să fie egal cu numărul deparanteze deschise. In momentul introducerii, textul formulei apare în panoul decontrol în dreptul adresei celulei curente. După apăsarea tastei Enter, sau a altei taste de încheiere atextului, în celula curentă apare rezultatul calculelor. Ori de câte ori deplasând pointerul de adresare, cursorulîntâlneşte o celulă al cărei conţinut s-a obţinut printr-o formulă decalcul, pe panoul de control vom putea citi textul formulei. Atunci când se efectuează corecţii masive în formulele unuitabel, sau pentru întocmirea documentaţiei, putem modifica opţiuneastandard de afişare şi în locul rezultatelor în celulele foii de calculputem să vizualizăm formulele de calcul folosite. În exemplul nostru, faptul că unele formule trebuie repetate doarcu schimbarea adreselor unor celule nu ar deranja, pentru că exempluleste mic. Dar în realitate redactilografierea unor formule, cum sunt celedin coloanele E şi F, îngreunează munca de operare. Avem posibilitateasă înlăturăm acest neajuns prin copierea formulelor. Copierea formulelor Posibilitatea copierii formulelor reprezintă o facilitateremarcabilă a procesoarelor de calcul tabelar. O formulă dintr-o celulăpoate fi copiată, deci reprodusă, într-una sau mai multe celule adiacente,adresele celulelor incluse în formulă modificându-se automat în modcorespunzător. Dacă zona de celule în care se face copierea este situată în jos,pe coloană, sub celula sursă, numele coloanelor se păstrează constant,modificându-se corespunzător numai adresele rândurilor. La fel, dacăcelula se copiază într-o zonă de celule dispusă orizontal, pe acelaşirând, atunci rămâne constant numărul rândului dar se modifică adresacoloanelor. In acest fel formulele de calcul îşi păstrează semnificaţialogică, respectând algoritmul de prelucrare, doar că se translateazăadresele celulelor cu care se operează. Modul concret de efectuare a operaţiei de copiere a formulelorse va prezenta în paragraful 6.4.6: modificarea unui tabel.
  • Introducerea funcţiilor Funcţiile se introduc în celula curentă începând întotdeauna cusimbolul simbolul ”=”. Textul funcţiei nu admite spaţii. Se pot folosinumai paranteze rotunde pentru gruparea calculelor. Trebuie respectată întocmai sintaxa funcţiei şi anume: numele,numărul, tipul şi ordinea argumentelor. Reamintim că în unele funcţiiun argument poate fi înlocuit cu o valoare implicită, dacă pe poziţia saîn lista de argumente plasăm o virgulă. Procesorul de calcul tabelar nu trece mai departe, dacă o funcţieeste greşită sintactic. Ea trebuie scrisă corect, iar dacă este cazul sesolicită ajutor apăsând tasta F1. Procesorul Excel dispune de facilitatea FUNCTION WIZARD,vrăjitorul funcţiilor. Acest vrăjitor, al cărui icon are simbolul fn necălăuzeşte pas cu pas în alegerea funcţiei, operanzilor şi operatorilor cuajutorul casetei de dialog care se afişează pentru fiecare funcţieselectată. Corecţii Corecţiile se pot face în două faze în funcţie de momentulsesizării greşelilor. Astfel, greşelile de introducere a datelor se potrezolva pe loc, dacă nu a fost apăsată încă tasta Enter sau una din tastelecu săgeţi. Se şterg caracterele eronate şi se tastează cele corecte. Dacă însă greşelile au fost sesizate după ce a fost apăsată tastaEnter, iar datele au ajuns în celulă, sau dacă eroarea a fost observatămai târziu, atunci pentru corectare procedăm astfel: 1 - plasăm pointerul de adresare, cursorul, pe celula cu date eronate; 2 - apăsăm tasta F2 - Edit; 3 - operăm corecţiile şi încheiem cu Enter, săgeată ori Tab. Uneori însă e de preferat să ştergem datele dintr-o celulă şi apoi,eventual, să reintroducem altele. Nimic mai simplu: 1 - plasăm pointerul de adresare pe celula eronată; 2 - tastăm spaţiu şi apoi Enter, pentru a şterge celula; 3 - reintroducem corect datele. Ştergerea unor zone de celule, rânduri, sau coloane, se face cuajutorul comenzilor din meniul principal, ce vor fi discutate mai pe largîn capitolul dedicat modificărilor unui tabel.
  • 6.4. Programul EXCEL 6.4.1. Sesiunea de lucru Programul Excel elaborat de firma Microsoft face parte dinsistemul integrat de programe MS-Office, alături de procesorul de texteWord, sistemul de gestiune a bazelor de date Microsoft-Access şi deprogramul de prezentare grafică PowerPoint. Excel este principalul concurent al produselor LOTUS 1-2-3 şiQuattro Pro. Versiunile programului Excel pot fi rulate sub sistemele deoperare Windows, Windows NT, OS/2 şi Apple OS/MacIntosh. Apelarea programului Lucrând cu Windows vom proceda în felul următor; 1 - activăm meniul butonului Start; 2 - deplasăm mouse-ul pe meniul Programs şi apoi la dreapta pe Microsoft Excel; 3 - executăm un singur clic pe dreptunghiul ce marchează programul Excel, şi acesta va fi lansat în execuţie, pe monitor fiind afişat ecranul de lucru Excel. Dacă avem icon-ul produsului (shortcut-ul) pe desktop atunci esuficient un dublu clic pe acest icon pentru lansarea Word-ului înexecuţie. Incheierea sesiunii După terminarea procesului de prelucrare, încheierea sesiunii delucru se poate face în două moduri: - cu salvarea pe disc a foii de calcul; - fără salvarea foii de calcul. Alegerea modului de încheiere a sesiunii de lucru este lalatitudinea utilizatorului, care va trebui să răspundă corect la întrebărileformulate de fiecare dată când se selectează meniul File comanda Exitpentru a încheia sesiunea de lucru. Deci, vom proceda astfel: 1 - deplasăm cursorul pe meniul File şi-l activăm cu un clic, pe ecran afişîndu-se meniul pop-up asociat; 2 - selectăm din acest meniu cu un clic, comanda Exit;
  • 3 - din caseta de dialog prin care suntem întrebaţi despre opţiunea de salvare sau nu a foii de calcul putem opta pentru una din cele trei variante: - Yes, pentru salvarea foii de calcul înaintea închiderii sesiunii de lucru; - No, pentru abandonarea foii de calcul şi apoi închiderea sesiunii; - Cancel, pentru anularea comenzii. Dacă s-a răspuns cu Yes programul va solicita, în continuareatribuirea unui nume sub care se salvează tabelul creat. Aceste opţiuni vin în ajutorul utilizatorului pentru a-i daposibilitatea să-şi salveze foaia de calcul în caz că nu a făcut-o. Dacăfoaia de calcul a fost închisă (Close) sau salvată (Save sau Save As)înainte de închiderea sesiunii, programul nu mai afişează caseta cu celetrei opţiuni, închizându-se sesiunea de lucru Excel fără nici-un altdialog. 6.4.2. Ecranul Excel Imediat după lansarea în execuţie, programul Excel afişează unecran de lucru care respectă structura şi grafica prietenoasă a produselorintegrate în pachetul MS-Office. Ecranul Excel, ca de altfel toateprogramele sub Windows, este împărţit în patru zone cu următoareadestinaţie: 1 - panoul de control; 2 - aria de lucru efectivă; 3 - informaţii de stare, privind controlul procesului de prelucrare; 4 - informaţii de stare privind alte programe activate sub Windows; acestă zonă, opţional, poate fi suprimată. Panoul de control sau fereastra document Excel cuprindecinci linii şi o arie de lucru pe care le vom analiza în continuare. Linia 1 este linia, sau bara de titlu, pe care este scris "MicrosoftExcel" urmat de numele fişierului din care s-a deschis foaia de calculsau "BOOK1" dacă deschidem sesiunea pentru a creea o foaie de calculnouă. In colţul din dreapta, apar cele 3 butoane destinate manipulăriiferestrei de aplicaţie Windows:
  • 0 pentru minimizarea ecranului; 2 pentru redimensionarea ecranului; x pentru închiderea sesiunii. Butonul de minimizare are ca efect închiderea temporară aferestrei programului Excel, înscrierea icon-ului acestuia pe liniaTaskbar, şi revenirea în desktop-ul Windows. Cu un clic pe icon-ulprogramului în linia taskbar se reafişează ecranul Excel. Atenţie,execuţia programului nu este suspendată. El este în continuare activ,numai că în acest fel, mai putem deschide şi o altă sesiune de lucru cuun alt program ce va lucra în paralel cu Excel. Utilizând combinaţia de taste Alt + Tab putem să inspectăm perând fiecare program ce a fost activat în paralel sub Windows. Butonul de redimensionare are dublă acţiune. La o primăapasare reduce iar la următoarea reface dimensiunea ecranului. Butonul de închidere are un efect similar comenzii Exit dinmeniul File; încheie sesiunea Excel. Linia 2 este linia meniului principal. Ea conţine submeniurile:File, Edit, View, Insert, Format, Tools, Data, Window, şi Help. În
  • partea dreaptă a acestei linii se află cele trei butoane pentru minimizare,redimensionare şi închidere a ferestrei document, adică a cărţii curente,desigur fără a se părăsi sesiunea de lucru Excel. După închidereutilizatorul poate continua cu deschiderea unei noi cărţi cu foi de calcul. Linia 3 conţine icon-urile standard pentru cele mai frecventeoperaţii. Această linie se mai numeşte Standard Toolbar, bara cuinstrumente standard de lucru. Unele icon-uri sunt comune cu cele de laWord: open, close, save, print, print preview, cut, copy, paste. Iată însăşi câteva icon-uri specifice programului Excel: însumare, selecţie funcţii predefinite, sortare ascendentă sau descendentă; apelul generatorului de grafice, afişarea barei cu instrumente de desenat – drawing toolbar. Plasând prin tehnica "clic and drag" iconul "?" asociat help-ului on-line, pe un icon sau o comandă dintr-un meniu, vom putea citiîntr-o fereastră informativă câteva explicaţii suplimentare în legătură cucomanda respectivă. Linia 4 conţine icon-uri destinate activării comenzilor folositepentru formatarea datelor ce se introduc într-o foaie de calcul. Este liniaFormating Toolbar. Aici se găsesc icon-uri pentru schimbarea corpuluide literă (Arial, Times New Roman etc.), a dimensiunii literelor, astilului de afişare: bold, italic, underline precum şi a modului dealiniere, stânga, dreapta, centrat. Regăsim icon-uri pentru afişareasimbolurilor monetare, a procentului, şi alte icon-uri întâlnite şi laprogramul Word. Linia 5 este linia pe care se afişează adresa şi conţinutul celuleicurente. Este numită şi Formula Bar, deci bara pe care se vizualizeazăşi funcţiile sau formulele introduse în celula curentă. Pe această linie se afişează butoanele utilizate pentruredactarea formulelor şi funcţiilor: - butonul „=” schimbă modul manual cu modul asistat (Edit) de redactare a formulelor în această zonă de referinţă; - butonul „bifă” este echivalentul tastei Enter cu care încheiem redactarea formulei;
  • - butonul „X” este butonul Cancel. Executând un clic pe butonul ‘=’ utilizatorul poate trece imediatla redactarea formulei pe această linie. În cazul funcţiilor, uilizatorul,pentru propria informare, poate deschide cu un clic în partea stângă aliniei o casetă tip listă pentru vizualizarea şi selecţia unei funcţiipredefinite. Aria de lucru efectivă este încadrată de bordura orizontală cudenumirea coloanelor şi bordura verticală cu numerotarea rândurilor. Înmod normal, la deschiderea sesiunii de lucru, această zonă conţineprimele 9 coloane, de la A la I şi primele 24 de rânduri. Pointerul deadresare este plasat pe celula A1. Excel poate opera simultan cu mai multe foi de calcul dispuse înplanuri paralele. Ele se numesc după cum am mai precizat Sheet1,Sheet2 ş.a.m.d. Numărul lor depinde de versiunea de Excel cu carelucraţi. Zona de lucru poate fi utilizată pentru una din aceste foi,selectate din linia de selecţie a foilor de calcul afişată în partea de jos aecranului. Dar zona de lucru poate fi splitată şi folosită la afişareadatelor din mai multe foi de calcul odată, aşa cum vom vedea încapitolul "Lucru cu foi multiple". Zona informaţiilor de stare începe cu Linia 6, care este linia deselecţie a foii de lucru curente. Numele foii de lucru curente este afişatnormal, negru pe alb, celelalte nume fiind afişate umbrit. Pe linia de stare se mai găsesc şi săgeţile pentru derularea stângadreapta a celulelor foii de calcul. Cursorul mouse-ului îşi schimbă forma în funcţie de zonaecranului în care este plasat, tocmai pentru a atenţiona utilizatorulasupra acestui lucru. Asfel în zona panoului de control, cursorul areforma obişnuită de săgeată, iar în zona ariei de lucru are forma uneicruciuliţe. 6.4.3. Meniul principal Totalitatea comenzilor Excel sunt grupate într-un meniu propriu
  • 6.4.3. Meniul principalTotalitatea comenzilor Excel sunt grupate într-un meniu propriuPull-Down, compus din: - submeniuri tip bar afişate orizontal, pe care le vom denumi în continuare tot meniuri; - submeniuri tip Pop-Up, afişate în ferestre verticale ce conţin comenzile şi opţiunile asociate submeniului bar selectat. Submeniuri Submeniurile tip bar ale meniului principal Excel sunt în numărde 9, şi anume: File - conţine în principal comenzi pentru prelucrări la nivelulîntregii foi de calcul: deschiderea unei noi foi de calcul sau a uneiasalvate într-un fişier, închiderea, salvarea, tipărirea unei foi de calcul. Infereastra File sunt listate denumirile ultimelor fişiere în care s-au salvatfoi de calcul Excel. Cu un clic, oricare din acestea pot fi aduse în aria delucru; Edit – conţine comenzi pentru corectarea conţinutului unei foide calcul: copierea unor celule, ştergerea întregii foi de calcul,deplasarea la o adresă oarecare şi altele; View - conţine opţiuni privind afişarea sau nu a diverselor liniiale ecranului, precum şi redimensionarea suprafeţei de lucru; Insert - conţine comenzi pentru adăugarea de noi elemente într- un tabel construit pe foaia de calcul: celule, rânduri, coloane, grafice; Format – conţine comenzi pentru modificarea denumirii,stabilirea alinierii şi a modului de afişare a datelor într-o celulă, sau peun întreg rând, coloană, pe o zonă sau pe toată foaia de calcul; Tools – conţine o serie de opţiuni pentru realizarea de scenariipe baza înlănţuirii tabelelor într-o prezentare animată, protejarea prinparole a foii de calcul, crearea de macroinstrucţiuni, precum şi altelelegate de setările implicite ale sesiunii Excel, şi anume culori, modul deafişare standard a ecranului, modul de calcul ca şi recalculareaformulelor şi funcţiilor, tipul şi mărimea fontului implicit etc; Data - conţine comenzi pentru prelucrarea datelor dintr-untabel în mod similar unei baze de date în care ordinea şi tipul coloanelorcorespunde cu succesiunea şi descrierea câmpurilor, iar rândurilereprezintă înregistrările bazei de date; sunt disponibile astfel comenziprivind sortarea bazei de date, subtotaluri, selectarea unui grup deînregistrări pe baza unui filtru de selecţie etc;
  • Window – conţine comenzi pentru operarea simultană cu maimulte foi de calcul ce pot fi aduse pe rând sau simultan în aceeaşi zonăde lucru pe ecran; Help - conţine comenzi pentru afişarea şi parcurgerea selectivăa textului cu explicaţii ajutătoare privind modul de aplicare acomenzilor şi opţiunilor Excel. Dat fiind faptul că în mod normal pe ecran sunt vizibilepermanent atât submeniurile meniului principal cât şi butoanele celormai uzuale comenzi, nu mai este necesară activarea meniului principal.Activarea unuia din submeniuri se face apăsând simultan tastele Alt +litera subliniată cu o liniuţă, ce identifică submeniul. Selectarea şi activarea unei comenziSelectarea unei comenzi Excel se poate face prin trei moduri: - din meniul principal; - cu un clic pe butonul comenzii din panoul de control; - apăsând simultan o combinaţie de taste numite shortcuts.Pentru selectarea unei comenzi va trebui să procedăm astfel: 1 - selectăm meniul cu un clic sau apăsând simultan tastele Alt şi Litera care identifică meniul; 2 - deplasăm cursorul în dreptul comenzii/opţiunii dorite; 3 - activăm comanda cu un clic sau apăsând tasta Enter. Cu un singur clic în afara ferestrei unui meniu, sau apăsând tastaESC, anulăm selecţia meniului sau a comenzii. Comenzile se execută asupra celulei pe care este plasatdreptunghiul ce reprezintă celula curentă sau asupra zonei de celuleselectate. Uneori este nevoie să selectăm o celulă cu un dublu clic îninteriorul acesteia, sau în unele situaţii celula sau zona de celule ce seprelucrează se desemnează prin coordonatele lor explicite. Pentru operativitate, în activarea unor comenzi, programul Exceloferă posibilitatea utilizării tastelor funcţionale F1..F12. Fiecare dintreacestea poate fi utilizată independent (individual) sau în următoarelecombinaţii: - Shift + tasta funcţională; - Ctrl + tasta funcţională; - Ctrl + Shift + tasta funcţională; - Alt + Shift + tasta funcţională.
  • Fiecare mod de acţionare are ca efect o anumită comandă. Iatăspre exemplu comenzile asociate apăsării tastelor funcţionaleindividual: F1 - help, activează meniul cu explicaţii; F2 - editează conţinutul unei celule; F3 - plasează un nume într-o formulă; F4 - repetă ultima comandă; F5 - Go to, salt necondiţionat la o adresă de celulă; F6 - salt la următoarea fereastră deschisă în aria de lucru; F7 - Spelling, verificarea scrierii corecte; F8 - extinderea unei selecţii; F9 - recalculează formulele şi funcţiile; F10 – activează linia meniului principal; F11 - creează un grafic; F12 - Save as, salvează foaia de calcul curentă. Pentru a vedea şi comenzile asociate combinaţiilor tastelorfuncţionale cu tastele Shift, Alt, Ctrl, se poate apela meniul help. 6.4.4. Formatarea tabelului Formatarea tabelului, aşa cum am mai afirmat, desemneazăansamblul de operaţii legate de definitivarea formei şi structurii unuitabel precum şi a modului de afişare a datelor în tabel. Opţiunile de formatare sunt disponibile în meniul Format şivizează stabilirea atributelor de afişare pentru celule, rânduri saucoloane, care în termeni specifici se numesc setări şi care se referă la :redimensionarea celulelor, ajustarea mărimii coloanelor, schimbareafontului, alinierea datelor în celule, stabilirea numărului de zecimale,stabilirea unor chenare, copierea setărilor etc. Redimensionarea celulei Setarea standard pentru celula ariei de lucru, când pe ecran apar24 rânduri şi 9 coloane, depinde de tipul şi mărimea fontului ales. Deexemplu, lucrând cu fontul Times-New-Roman, dimensiunea de 10puncte (1 punct = 1/72 inch), într-o celulă vor încape 8 caractere. Ca săîncapă mai multe caractere modificăm lungimea (Width) celulei sau a
  • unei zone de celule marcate în prealabil, procedând astfel: 1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - selectăm meniul Format opţiunea Column; 3 - selectăm din fereastra acestei opţiuni comanda Width; 4 - ştergem cu tasta Backspace dimensiunea veche 8,5 şi introducem noua lungime a celulei. Mai avem la dispoziţie şi modalităţi mai rapide de ajustareacoloanelor. De exemplu putem proceda astfel: 1 - executăm un clic pe litera coloanei aflată pe bordura orizontală; 2 - plasăm cursorul pe linia separatoare dintre coloane şi când acesta îşi schimbă forma într-o cruciuliţă glisăm mouse-ul în stânga sau dreapta.In situaţia în care textul introdus înr-o celulă este mai mare şi dorim săajustăm lăţimea celulei pentru a cuprinde exact textul introdus, vomproceda astfel: 1 - executăm un clic pe litera coloanei aflată pe bordura orizontală; 2 - plasăm cursorul pe linia separatoare dintre coloane, dar pe bordura orizontală, şi când acesta îşi schimbă forma într-o cruciuliţă executăm un clic. Pentru modificarea înălţimii (High) unei celule, a unei zone decelule, sau rânduri procedăm astfel: 1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - selectăm din meniul Format opţiunea Rows şi apoi opţiunea High; 3 - ştergem cu Backspace dimensiunea veche 12,75 şi introducem noua înălţime a rândului. Schimbarea fontului În afara procedurii deja familiare de a opera schimbareadimensiunii acestuia folosind comenzile din casetele panoului decontrol, putem apela la meniul Format astfel: 1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - activăm meniul Format şi selectăm comanda Cells, opţiunea Font;
  • 3 - selectăm din caseta de dialog tipul, mărimea, size-ul literei şi culoarea, eventual şi efecte speciale: plasarea textului ca indice sau exponent; 4 - confirmăm setările executând un clic pe butonul OK. Pentru titluri speciale, antet sau un text desebit ca format sepoate apela la scrierea stilizată folosind şabloanele disponibile înminibiblioteca WordArt. Ca şi în Word se activează meniul Insert,comanda Picture, opţinea WordArt. Putem să selectăm opţiuneaClipArt dacă în loc de text stilizat dorim o figură din această bibliotecăWindows. Alinierea datelor În mod implicit numerele se aliniază la dreapta iar textul sealiniază la stânga într-o celulă. Pentru schimbarea modului de aliniereputem apela la butoanele din panoul de control: - align left, pentru aliniere stânga; - align right, pentru aliniere dreapta; - center, centrat. Putem apela şi la meniul Format, comanda Cells, opţiuneaAlignment din caseta căreia selectăm alinierea pe orizontală, verticalăşi modul de scriere a textului, normal sau pe orizontală, de sus în jos şiinvers. Formatul de afişare al numerelor Numerele se afişează în mod implicit în formatul denumitGeneral. Acest format de exemplu pentru fontul Times New Roman 10,este următorul: - pentru numerele întregi, 8 poziţii din care una pentru semn; - pentru numerele reale, 8 poziţii din care una pentru semn, 5 la partea întreagă, una pentru punctul zecimal şi două pentru partea fracţională. Acest format se poate modifica în sensul reducerii sau măririinumărului de poziţii zecimale. Un număr introdus într-o celulă poate fi reprezentat, în funcţie desemnificaţia sa sub formă de: date calendaristică, oră, minut, secundă,procent, fracţie ordinară, cu semn valutar, ş.a. Toate aceste opţiuni suntdisponibile în meniul Format, comanda Cells, opţiunea Number.
  • Chenare, linii şi culori Meniul Format Cells dispune de două opţiuni ce sporescsemnificativ grafica unui tabel prin încadrarea unor zone sau grafice închenare şi schimbarea paletei coloristice. Opţiunea Border permite încadrarea într-un chenar, subliniereaunei celule sau a eventualelor grafice create pe foaia de calcul. Opţiunea Patterns permite alegerea culorilor pentru umplereaunei celule sau zone de celule, deci pentru fond. Celula se selectează cuun dublu clic iar zona se selectează prin tehnica "clic & drag" cuajutorul mouse-ului. Culoarea fontului, să zicem a "cernelii", se stabileşte prinintermediul opţiunii Color din comanda Font a meniului Format Cells. Copierea formatărilor Setările fixate pentru o celulă pot fi atribuite unei alte celule cuuşurinţă folosind icon-ul "Format Painter" - pensula de formatare, dinbara cu instrumente de lucru din panoul de control astfel: 1 - selectăm celula sursă plasând dreptunghiul pointerului de adresare pe celulă; 2 - executăm un clic pe butonul "pensulei de formatare" din panoul de control; 3 - deplasăm cursorul pe celula în care dorim să copiem setările privind formatarea datelor şi executăm un clic. 6.4.5. Gestiunea tabelelor Se ştie că foaia de calcul este generată în memoria RAM. Pentrua nu pierde datele introduse şi rezultatele obţinute prin calcule, tabelultrebuie salvat pe un floppy sau hard disc. Programul Excel asigură, prin meniul File, o serie de operaţiiuzuale pentru gestiunea fişierelor, fără a părăsi sesiunea de lucru.Cele mai importante sunt: - Save as, memorarea într-un fişier a foii de calcul; - Open, încărcarea de pe disc în memoria RAM, în aria de lucru, a unei foi de calcul salvate anterior; - Save, rescrierea în acelaşi fişier a unei foi de calcul în curs de
  • prelucrare; - Close, închiderea unei foi de calcul, create sau modificate, se poate face cu sau fără salvarea noii versiuni; - New, crearea unei foi de calcul noi, cu setări implicite standard. Salvarea unui tabel După terminarea prelucrării unui tabel este necesară memorareaacestuia pe floppy sau hard disc sub forma unui fişier pentru a putea fiprelucrat ulterior. Acestă operaţie, aşa cum s-a mai menţionat, senumeşte frecvent "salvarea fişierului". Comanda de salvare este disponibilă în meniul File, în douăvariante: Save as şi Save. Prima dată când salvăm un tabel folosim oricare din acestecomenzi, Save as sau Save. Procedura de operare este simplă: 1 - selectăm meniul File; 2 - selectăm comanda Save as sau Save; 3 - tastăm în fereastra de dialog, numele fişierului, în dreptul rubricii File name, şi doar dacă e necesar, modificăm prin derularea listei, discul şi directorul în care va fi plasat fişierul ce va conţine tabelul nostru; 4 - confirmăm comanda cu un clic pe butonul OK. Fişierele create de Excel au extensia implicită XLS. ComandaSave este utilă în cazurile în care, după efectuarea unor actualizări la untabel creat şi salvat anterior, dorim să rememorăm tabelul în acelaşifişier sub acelaşi nume cu care a fost salvat iniţial. În acestă situaţie nuni se mai solicită introducerea specificatorului de fişier. Dacă dorimînsă ca tabelul actualizat să fie memorat într-un fişier nou, cu un altnume, atunci vom utiliza comanda Save as. În ambele cazuri, zona de lucru Excel rămâne pe ecran ladispoziţia operatorului pentru a continua prelucrarea tabelului. Dacă dorim să încheiem definitiv prelucrarea acestuia apelăm lacomanda Close. Deschiderea/ închiderea foii de calcul După lansarea în execuţie a programului Excel, acesta ne pune ladispoziţie o carte cu un set de foi de calcul albe, noi. Dar dacă dorim să
  • prelucrăm un tabel salvat într-un fişier, atunci trebuie să "încărcăm"datele din acel fişier XLS, în zona de lucru a ecranului. Această acţiunese realizează cu comanda Open din meniul File. Comanda Open are o fereastră de dialog prin care putemspecifica: discul, folderul şi numele fişierului. După încheierea prelucrării unui tabel şi salvarea acestuia într-un fişier XLS se procedează la închiderea foii de calcul cu comandaClose din meniul File. În situaţia în care nu am efectuat salvarea tabelului, comandaClose afişează o casetă de dialog cu trei butoane prin care sunteminvitaţi să optăm pentru a salva, a nu salva modificările operate, saupentru a anula comanda Close. Aria de lucru salvată nu înseamnă toată foaia de calcul, ci doarporţiunea în care s-a lucrat efectiv. Oricând mai putem deschide în paralel noi foi de calcul cucomanda New din meniul File. 6.4.6. Modificarea unui tabel Modificările unui tabel Excel vizează copierile, mutările,adăugările, ştergerile unor zone, rânduri sau coloane sau numai aconţinutului unei singure celule din foaia de calcul. Copierea celulelor Copierea este operaţia prin care conţinutul unei celule,considerate celulă sursă, este plasat într-o altă celulă, numită celulă ţintăsau destinaţie. Dacă celula conţine o formulă sau o funcţie apardeosebiri în modul de realizare a operaţiei de copiere, în funcţie demodul de adresare a celulelor prezente ca operanzi în cadrul acestorformule sau funcţii. Deosebirile apar datorită celor două moduri de adresare acelulelor: - adresare relativă; - adresare absolută. Adresarea relativă este modul obişnuit de scriere a adresei uneicelule compusă din denumirea coloanei urmată de numărul rândului. Prin copierea formulelor sau funcţiilor ce conţin celule cu adrese
  • relative au loc următoarele translatări de adrese: - dacă copierea se face pe verticală, adresa rândului va fi incrementată crescător cu 1, iar denumirea coloanei rămâne neschimbată, tocmai pentru a respecta logica calculelor între rânduri; - dacă copierea se face pe orizontală, denumirile coloanelor se modifică corespunzător iar numărul rândului rămâne neschimbat. Procedura de operare pentru copierea formulelor pentruexemplul din fig. 6.4 este următoarea: 1 - poziţionăm pointerul de adresare, dreptunghiul cursorului, pe celula sursă, care este în exemplul nostru F4; 2 - selectăm din meniul Edit comanda Copy şi vom observa că chenarul dreptunghiului este dublat de un dreptunghi format din linie întreruptă pulsatoare; 3 - poziţionăm cursorul pe prima celulă a zonei de destinaţie, apoi deplasăm mouse-ul cu butonul clic apăsat în jos, marcând întreaga zonă de destinaţie, în cazul nostru până în celula F13; 4 - apăsăm Enter şi formula va fi replicată în toate celulele din zona ţintă cu modificarea în ordine crescătoare a adreselor relative, în cazul nostru numai a rândului din adresă, din C4 la C5, până la C13; Aceste comenzi se pot executa utilizând butoanele dinToolbars sau din meniul contextual care se activează cu un clic cubutonul dreapta al mouse-ului. Observaţie - cota de piaţă se determină ca raport procentual între cifra de afaceri a unei firme şi totalul vânzărilor pe piaţa produsului; - cota relativă de piaţă se determină ca raport procentual între cifra de afaceri a unei firme şi cifra de afaceri a firmei lider; numai pentru firma lider cifra sa de afaceri se împarte la cifra de afaceri a următoarei firme în clasament. Dacă copiem o celulă într-o zonă de celule imediat dedesubt peaceeaşi coloană sau la dreapta pe acelaşi rând procedăm mai simplu
  • astfel: 1 – poziţionăm pointerul de adresare pe celula sursă şi executăm un clic pe pătratul din colţul din dreapta jos al chenarului, când cursorul va fi simbolizat printr-o cruciulţă (+); 2 - tragem mouse-ul în jos până pe ultima celulă a zonei ţintă şi cu butonul apăsat, tehnica "clic & drag", formula s-a copiat eliberăm butonul şi executăm un clic în afara zonei ţintă. Adresarea absolută a unei celule se realizează plasând semnul"$" fie înaintea numelui de coloană, fie a numărului de rând, fie înainteaambelor coordonate. Prin copiere, partea de adresă marcată cu $ nu se va maimodifica, în sensul incrementării, ci va rămâne neschimbată în toateformulele. În exemplul prezentat în fig. 6.4 este folosită adresarea absolutăpentru celula C$14. In formulele de calcul ale cotei absolute de piaţă,adresa acestei celule, care conţine totalul vânzărilor celor 10 companii,rămâne constantă. Fig. 6.4. Calculul cotei de piaţă absolute
  • Fig 6.5. Formulele pentru calculul cotei de piaţă Mutarea celulelor Spre deosebire de comanda Copy, care lasă neschimbată celulasau zona de celule sursă, operaţia de mutare dizlocă informaţia din zonasursă, ce rămâne astfel liberă, şi o plasează în zona de destinaţie. Operaţia de mutare, ca şi operaţia de copiere respectă aceleaşireguli de translatare a adreselor de celule ca şi în cazul operaţiei demutare. Deci, adresele relative se incrementează iar adresele absoluterămân neschimbate. Procedura de operare apelează la meniul Edit şi la zona dememorie temporară numită CLIPBOARD, specifică programelor subWindows: 1 - selectăm celula sau zona de celule sursă; 2 - executăm un clic pe butonul Cut din panoul de control sau selectăm această comandă din meniul Edit; datele vor fi extrase din zona de celule sursă şi plasate în zona de memorie Clipboard; 3 - deplasăm cursorul la adresa de început a zonei de destinaţie şi selectăm din meniul Edit comanda Paste;
  • Şi mutarea se poate comanda cu butoanele, Cut , Pastedin Toolbars. La fel de bine putem utiliza şi comenzile meniuluicontextual afişat printr-un clic cu butonul dreapta al mouse-ului. Inserarea de coloane, rânduri Termenul de inserare desemnează operaţia de includere a unuirând sau a unei coloane suplimentare în interiorul unui tabel. Comenzilepentru operaţiile de inserare sunt disponibile în meniul Insert. Inserarea unei coloane necesită următoarea procedură deoperare: 1 - selectăm coloana în faţa căreia dorim să facem înserarea, unei noi coloane, executând un clic pe litera coloanei respective; 2 - selectăm din meniul Insert opţiunea Columns şi apăsăm Enter; coloana în cauză va fi eliberată de date şi întreg tabelul cu date şi cu formule se va muta la dreapta cu o coloană. Inserarea mai multor coloane necesită marcarea unui numărechivalent cu numărul de coloane pe care dorim să le inserăm şi înconsecinţă cu care se va deplasa tabelul spre dreapta, făcând loc noilorcoloane. Datele, formulele şi funcţiile vor fi transferate corespunzătorpe noile poziţii recalculate automat.Procedura este următoarea: 1 - selectăm zona de coloane plasând cursorul pe prima coloană din zonă, apăsăm tasta Shift şi executăm un clic pe litera ultimei coloane din zonă; 2 - selectăm din meniul Insert opţiunea Columns si apăsăm Enter, tabelul va avea o zonă liberă formată din coloanele marcate la punctul 1. Inserarea unui rând sau a mai multor rânduri este similarăcu operaţia de inserare a coloanelor cu precizarea că, în loc de Columnsselectăm opţiunea Rows din meniul Insert. Rândurile sunt inserate deasupra cursorului iar coloanele lastânga cursorului, toate referinţele translatându-se corespunzător. Stergerea coloanelor si a rândurilor Ştergerea conţinutului unei coloane, a unui rând sau a unei zonede celule este o operaţie disponibilă în meniul Edit prin comandaClear. Se procedează astfel:
  • 1 - selectăm coloana cu clic pe numele coloanei, sau a rândului sau selectăm obişnuit o zonă de celule prin tehnica "clic & drag"; 2 - selectăm din meniul Edit comanda Clear şi conţinutul zonei marcate este anulat; 3 - executăm un clic în afara zonei de celule şterse. Acţiunea comenzii Clear este realizată şi de tasta Delete de petastatură. Atenţie, comanda Delete din meniul Edit elimină fizic, săzicem, o coloană sau un rând cu deplasarea la stânga sau la dreapta dacăeste vorba de coloane, sau în sus ori în jos dacă ştergem rânduri. Putem selecta întreaga foaie de calcul cu un clic pe pătrăţeluldin colţul stânga sus al foii de calcul, pentru ca apoi să ştergemconţinutul tuturor celulelor foii de calcul. Asocierea unui nume foii de calcul Utilizatorul are posibilitatea de a atribui explicit un nume uneifoi de calcul, care aşa cum aţi observat primesc numele Sheet1, Sheet2etc. Pentru aceasta este suficient să executăm un dublu clic pe etichetafoii de calcul din linia 6 şi apoi să tastăm noul nume. Acest nume vaapare acum pe linia 6 a ecranului de lucru Excel. Vizualizarea formulelor şi funcţiilor Se ştie că, în mod implicit, după introducerea unei formule saufuncţii într-o celulă în locul textului acesteia, apare valoarea rezultatădin calcule. Dacă dorim să revedem formula sau funcţia dintr-o celulă esuficient să deplasăm pointerul de adresare pe celula în cauză şi înpanoul de control se poate citi textul formulei sau funcţiei. Dacă dorim să vizualizăm pe foaia de calcul toate formulele şifuncţiile în locul datelor, un lucru absolut necesar în etapa de punere lapunct a unui program pentru întocmirea documentaţiei, atunci operămastfel: 1 - selectăm meniul Tools şi apoi opţiunea Options; 2 - în caseta de dialog View din fereastra afişată marcăm cu un clic opţiunea Formulas, în micul pătrăţel din stânga în care va apare binecunoscuta "bifă" de setare "ON"; 3 - executăm un clic pe butonul OK şi pe foaia de calcul apar
  • funcţiile şi formulele în locul valorilor. Revenirea la setarea iniţială, cu valori în locul formulelor şifuncţiilor, se face apelând aceeaşi paşi 1, 2, 3. Un clic pe pătrăţelulopţiunii Formulas în care se află bifa de setare ON are ca efect anulareasa. În caseta View avem diverse opţiuni de inhibarea afişării unorelemente ale foii de calcul: bordurile rândurilor, coloanelor, haşurile,etc. Îngheţarea capului de tabel Menţinerea pe loc a denumirii coloanelor unui tabel, acţiune pecare am numit-o ‘îngheţarea capului de tabel’ este chiar o necesitate încazul tabelelor care se întind pe mai multe ecrane. Pentru a ‘îngheţa o porţiune din tabel şi a permite derulareanormală a celorlalte rânduri vom proceda astfel: 1 - executăm un clic pe oricare celulă situată pe rândul imediat următor sub zona pe care dorim să o îngheţăm; 2 - activăm meniul Window şi selectăm comanda Freeze Panes; Anularea acestei opţiuni se realizează cu comanda UnfreezePanes din acelaşi meniu Window. 6.4.7. Lucru cu mai multe foi de calcul Procesorul de calcul tabelar Excel permite operarea alternativăsau simultană cu mai multe foi de calcul. Lucrul alternativ cu mai multefoi de calcul se rezumă la activarea unei alte foi de calcul cu un simpluclic pe linia de selecţie a foilor de calcul botezate Sheet1, Sheet2, etc. Lucrul cu mai multe foi de calcul simultan înseamnă aducereaacestora în aceeaşi arie de lucru pe ecran, în ferestre distincte.Utilizatorul se poate deplasa de la o fereastră la alta cu cursorulpreluând şi legând cu uşurinţă datele din zonele prezente în zona delucru de pe ecran. Procedura de operare este următoarea, presupunând că începemchiar de la crearea tabelelor: 1 - construim un tabel în prima foaie de calcul Sheet1, care va fi foaia de calcul principală;
  • 2 - selectăm cu un clic în linia 6, linia de selecţie a foilor de calcul, foaia următoare să zicem Sheet2, şi construim şi aici un tabel; 3 - adăugăm această foaie într-o listă de foi de calcul ce vor fi utilizate simultan selectând din meniul Window comanda New Window; 4 - reluăm paşii 2 şi 3 cu foaia de calcul Sheet3 să zicem; 5 - după terminarea etapei de creare şi adăugare a foilor de calcul în listă, trecem la afişarea lor pe aceeaşi zonă de lucru pe ecran selectând din meniul Window comanda Arrange şi apoi din caseta de dialog a acestei comenzi alegem opţiunea Tilled, de afişare simultană, câte o fereastră pentru fiecare foaie prezentă în listă. Numai una din ferestre este totuşi activă la un moment dat, însensul că numai asupra datelor tabelului din fereastra activă se executăcomenzile curente ale utilizatorului. Fereastra activă are bara de titlumarcat distinct. Activarea unei alte ferestre, pe aceeaşi zonă de lucru, seface cu un clic pe suprafaţa acesteia. Din lista de foi de calcul putem insera în aria de lucru foi carenu sunt adiacente utilizând combinaţia Ctrl şi clic pentru selecţiaacestora. Trecerea de la o foaie la alta se realizează şi cu butoanele dinbara de defilare orizontală din linia 6 a ecranului de lucru. Lucrul simultan cu mai multe foi de calcul înseamnă că putemsă construim formule şi funcţii de calcul cu adrese de celule preluate dinfoi distincte. In acest caz, adresa unei celule dintr-o altă foaie de calculva avea ataşat în faţă numele foii de calcul: Sheet1, Sheet2, etc. dupăcaz. Numele foii de calcul este separat de adresa celulei prin simbolul"!" - semnul exclamării. Se spune că numele foii de calcul urmat de semnul exclamăriieste un calificator, iar acestă modalitate de lucru cu adresele foilor decalcul se numeşte calificare. Adresele celulelor din alte foi de calculsunt adrese absolute. Procedura de operare în aceste cazuri, pentruconstruirea unei formule, de exemplu, este următoarea: 1 - activăm fereastra tabelului în care construim formula; 2 - tastăm formula până la momentul în care dorim să inserăm adresa unei celule din altă fereastră; 3 - activăm cu un clic fereastra din care preluăm celula;
  • 4 - deplasăm pointerul de adresare pe celula folosită drept operand şi executăm un clic, celula fiind marcată de un dreptunghi din liniuţe mobile; 5 - apăsăm Enter şi adresa absolută a celulei, inclusiv calificatorul său sunt inserate în formula noastră, cursorul revenind în fereastra iniţială. Formulele şi funcţiile astfel construite pot fi copiate, mutate,şterse ca orice formulă sau funcţie obişnuită. 6.4.8. Tipărirea tabelelor Tabelul utilizatorului conţinând date introduse, rezultatelecalculelor, inclusiv graficele pot fi tipărite utilizând comanda Print dinmeniul File. Foaia de calcul este tipărită pe pagini. Putem fixa manualun delimitator de pagină. Inserarea unui delimitator de pagină Delimitatorul de pagină marchează sfârşitul paginii curente şiînceputul unei noi pagini. Procedura de operare este următoarea: 1 - deplasăm pointerul de adresă pe primul rând al paginii noi şi executăm un clic cu mouse-ul; 2 - selectăm din meniul Insert comanda Page Break, şi observăm deasupra rândului apariţia unei linii întrerupte ce marchează începutul unei noi pagini, în plan orizontal; Dacă cursorul este plasat într-o altă poziţie decât coloana A,vom constata că la stânga lui apare un marcator de pagină vertical, olinie punctată ce stabileşte limita dintre ultima coloană a paginii curenteşi prima coloană a paginei următoare. Alegând, spre exemplu, celula E9 ca punct de marcare adelimitatorului de pagină, vom constata că zona de lucru vizibilă peecran a fost împărţită în 4 pagini prin cele două linii sunt punctate, unaorizontală la stânga sub rândul 8 şi una verticală la stânga coloanei E. Ştergerea unui delimitator de pagină Procedura de operare este absolut identică cu cea de lamomentul inserării unui delimitator de pagină: 1 - deplasăm pointerul de adresare pe celula aflată imediat sub delimitatorul orizontal respectiv la dreapta delimitatorului
  • vertical şi executăm un clic; 2 - selectăm din meniul Insert comanda Remove Page Break; Dacă ne plasăm pe celula aflată în dreapta delimitatorului depagină vertical, acesta nu este şters prin comanda dată. Aceastăcomandă de introducere a delimitatorului de pagină operează numaideasupra şi la stânga celulei curente. Stabilirea ariei incluse într-opagină poate fi realizată şi prin opţiunile comenzii Page Setup dinmeniul File. În caseta de dialog a acestei opţiuni avem la dispoziţie rubricaPrint Area în care tastăm adresa, coordonatele zonei de celule pe caredorim să o tipărim. Previzualizarea paginii Comanda Print Preview din meniul File ne permite săvizualizăm pe ecran forma reală a paginii A4 ce va fi tipărită. Avem ladispoziţie şi un buton de comandă a acestei operaţii pe panoul decontrol, care are forma unei lupe pe hârtie. Pentru previzualizareprocedăm astfel: 1 - executăm un clic pe butonul Print Preview; 2 - opţional, din meniul afişat putem alege comanda Zoom pentru a mări imaginea; 3 - executăm un clic pe butonul Close pentru a reveni la ecranul normal Excel. Numerotare, margini, antet şi note de subsol Comanda Page Setup din meniul File ne oferă o serie deposibilităţi pentru modificarea unor setări implicite astfel: - opţiunea Page, ne permite stabilirea dimensiunii, orientării Portrait sau Landscape şi numerotării paginilor; - opţiunea Margins, ne permite modificarea marginilor stânga, dreapta, sus şi jos precum şi centrarea textului în pagină; - opţiunea Header/Footer ne permite înscrierea unui text ca antet de pagină (Header) sau notă de subsol (Footer). Putem înscrie texte diferite în colţurile din stânga, sau dreapta, şipe centrul paginii deasupra sau în subsolul paginii, dacă alegemopţiunile Custom Header sau Custom Footer. După introducerea textelor, cu un Print preview ne putem
  • convinge de modul cum apar aceste elemente în pagină. Tipărirea Comanda de tipărire este disponibilă în meniul File şi estecomanda Print. Desigur, există şi un buton în panoul de control care areforma unei imprimante. Comanda Print are o casetă de dialog prin careputem seta: - foaia de calcul, una din cele 16; - paginile, toate sau selectiv; - numărul de copii; - prin opţiunea "properties" putem alege modul normal de tipărire PORTRAIT sau modul LANDSCAPE - pe lăţime. Dacă dorim să tipărim numai graficul dintr-o pagină, e suficientsă activm acest grafic cu un dublu clic şi să declanşăm operaţia detipărire. Mai înainte însă de comanda efectivă Print, se obişnuieştefixarea unor setări prin intermediul opţiunilor comenzii Page Setup dinmeniul File. De exemplu, pentru imprimantele matriciale se recomandăactivarea opţiunii Print in Black and White, şi după aceea activareabutonului Print. Trebuie să fim atenţi ca tipul de imprimantă conectată efectiv săcorespundă cu tipul de imprimantă setat prin opţiunile comenzii Print. 6.4.9. Sortare şi filtrare Sortare Sortarea poate fi simplă sau o putem complica. Pentru început săînvăţăm sortarea simplă a unui tabel. Sortarea se face în funcţie de datele înscrise într-o coloană.Rândurile tabelului sunt rearanjate în ordinea crescătoare (ascending)sau descrescătoare (descending) a datelor din coloana aleasă drept cheiede sortare. Intr-un tabel, în mod standard putem sorta datele după 3 chei desortare, după 3 coloane, fiecare având propria disciplină de aranjare:crescătoare sau descrescătoare. Putem construi şi liste proprii cu cheile de sortare - custom sortlist, dar aceasta complică puţin lucrurile. Procedura de operare esteurmătoarea:
  • 1 - selectăm întregul tabel ce se va sorta; 2 - selectăm din meniul Data comanda Sort; 3 - în caseta de dialog a comenzii Sort fixăm ordinea coloanelor folosite drept cheie de sortare şi disciplina de sortare pentru fiecare coloană; 4 - confirmăm setările printr-un clic pe butonul OK. În situaţia în care dorim rearanjarea coloanelor şi nu arândurilor, activăm din caseta de dialog a comenzii Sort, butonulOptions. în noua casetă de dialog ne putem alege noua variantă desortare: Left to Right. Filtrarea Opţiunea de filtrare Filter din meniul Data ne permiteextragerea dintr-un tabel numai a acelor rânduri care au o aceeaşivaloare pe coloana folosită drept filtru. In acest fel putem vizualizanumai un subset de date din întregul tabel. Procedura de operare esteurmătoarea: 1 – se marchează tabelul de date care se filtrează; 2 – se activează meniul Data şi se selectează opţiunea Filter; 3 – se selectează în continuare comanda Autofilter; 4 – pe ecran apare un marcaj (săgeată) în dreptul fiecăreicoloane, dacă executăm clic pe acest marcaj se deschide o casetă careconţine toate valorile distincte ce apar pe coloană; se punctează cumouse-ul acea valoare care va fi folosită drept filtru de selecţie; 5 - în tabel vor rămâne numai acele rânduri care conţin pecoloana de filtrare valoarea selectată. De reţinut că restul rândurilor din tabel nu sunt eliminate fizic cidoar ascunse. Vizualizarea din nou a întregului tabel se face selectândcomanda Show All din opţiunea Filter a meniului Data. Nu văaventuraţi în calcule pe tabele filtrate pentru care se iau în calcul şirândurile care nu se văd. De tipărit se pot tipări fără grijă. 6.4.10. Construcţii grafice În multe situaţii o coloană sau un rând dintr-un tabel reprezintăde fapt, în sens statistic, o serie de date ce ilustrează fie evoluţia îndinamică a unui fenomen, fie corelaţia dintre două procese economice
  • exprimat cantitativ sau valoric Fără să complicăm lucrurile, pentruconstruirea unui grafic, de regulă, trebuie să ne fixăm asupraurmătoarelor elemente principale; - coloana ce va constitui axa Ox; - coloana sau coloanele ce se vor reprezenta pe axa Oy; - denumirea graficului, a axelor şi legenda. În funcţie de semnificaţia datelor din tabel se alege în primulrând tipul graficului cel mai reprezentativ. Tipuri de grafice Programul Excel poate crea mai multe tipuri de grafice, fiecare tip la rândul său, având câteva formate particulare. . Fig. 6.6. Categorii şi tipuri de grafice Graficele linie - LINE, ilustrează evoluţia în timp, decidinamica unui fenomen. Pe axa Ox se reprezintă timpul iar pe axa Oy se
  • vor reprezenta valorile seriilor cronologice. Aceste grafice se mainumesc si cronograme sau histograme. Grafice suprafaţă - SURFACE, sunt o variantă a graficelorLINE, segmentele de linie fiind înlocuite cu arii planare bidimensionale. Graficele dreptunghi au două variante şi anume: - dreptunghiuri orizontale, BAR; - dreptunghiuri verticale, COLUMN. Aceste grafice ilustrează evoluţia în dinamică a unui proceseconomic. Dreptunghiurile au baza egală. Cele de tip BAR seconstruiesc pe axa Oy iar cele de tip COLUMN se construiesc pe axaOx. Suprafaţa dreptunghiului este proporţională cu valoareaindicatorului reprezentat. Graficele circulare sunt de două feluri: - PIE, plăcintă; - DOUGHNUT, covrig. Ambele tipuri de grafice circulare sunt diagrame de structură şiilustrează ponderea fiecărui element într-un întreg, fie că este vorba deprocente sau de simple mărimi relative. Sectorul de cerc dintr-un graficPIE sau segmentul circular dintr-un grafic DOUGHNUT suntproporţionale cu ponderea părţilor în întreg. Pe un grafic circular nu se reprezintă decât o coloană. Graficele reţea - RADAR, seamănă cu o pânză de păianjen şisunt o variantă a graficelor linie, dar e vorba de linii care parcurg untraseu circular în sensul acelor de ceasornic. Se folosesc mai rar. Graficele XY - servesc pentru ilustrarea legăturii dintre douăprocese interdependente. Un proces cauză se reprezintă pe axa Ox, iarun proces rezultat se reprezintă pe axa Oy, fiind vorba de o funcţie detipul: y = f (x) Graficele 3D - sunt grafice tridimensionale şi reprezintăvariante în spaţiu de tip cilindru, con sau piramidă. Crearea unui grafic Avem la dispoziţie, pentru crearea unui grafic, comanda Chartdin meniul Insert şi mult mai rapid butonul Chart din Toolbar.
  • Procedura de operare este simplificată de manieraautoexplicativă a fiecărei casete de dialog prin care trecem parcurgândurmătoarele etape: 1 - selectăm din meniul Insert comanda Chart şi alegem tipul de grafic şi se trece cu Next la pasul următor; 2 - se precizează dacă este vorba de serii pe linie sau serii pe coloane; se introduc coordonatele ariei pe care o reprezentăm grafic; putem face selecţia acestora chiar înainte de activarea meniului Insert, folosind tehnica clic & drag; Observaţie: dacă coloanele nu sunt alăturate le putem selecta explicit ţinând tasta CTRL apăsată şi le marcăm cu mouse-ul prin glisare ori, putem să introducem în caseta de dialog adresele coloanelor, zonă cu zonă, separând adresele prin virgulă. 3 - urmează o pagina de opţiuni prin intermediul căreia se pot stabili mai multe elemente de detaliu: titlul graficului şi al axelor, haşuri, legendă, etichete pentru valorile înscrise pe grafic etc; 4 - executăm clic pe butonul Finish; 5 - graficul este încadrat într-un frame ce poate fi mărit sau micşorat acţinând asupra pătratelor de redimensionare aflate pe colţuri; în final executăm un clic în afara dreptunghiului (fram- ului) ce încadrează graficul. Un grafic este un obiect creat pe foaia de calcul, şi el poate fi înconsecinţă plasat în altă poziţie cu tehnica clic & drag, sau micşorat,mărit, ori eliminat din foaia de calcul. Activarea unui grafic, selecţia sa, în vederea efectuării unormodificări, ca de exemplu: schimbarea tipului de grafic, a titlului sau aaltor elemente constitutive, se face cu un clic în interiorul chenarului ceîncadrează graficul. Aşa cum am mai specificat, graficele se pot tipări fără nici oproblemă odată cu tabelul sursă. 6.4.11. Funcţii statistice şi funcţii financiare Biblioteca de funcţii pre definite a programului Excel însumeazăcca 240 de funcţii grupate în 9 clase.
  • Dintre acestea ne oprim asupra mai întâi asupra funcţiilorfinanciare, 54 la număr, remarcabile prin utilitatea lor în muncaeconomiştilor. Vom discuta doar câteva dintre ele, detalii putându-se obţinesuplimentar din Help-ul programului. Funcţii statistice Funcţiile statistice sunt folosite în prelucrarea seriilor de date. Oserie de date este de fapt o coloană sau un rând dintr-un tabel. Pentrucalculul unui indicator statistic, folosind o astfel de funcţie procedămastfel: 1 - plasăm cursorul după ultima celulă a seriei de date; 2 – activăm meniul Insert şi comanda Function 3 – alegem categoria de funcţii Statistical şi apoi derulăm lista de funcţii pentru a selecta-o pe cea dorită.Iată câteva exemple de funcţii statistice, nu foarte complicate: ♦ Min, pentru determinarea valorii minime dintr-o serie; ♦ Max, pentru determinarea valorii maxime dintr-o serie; ♦ Average, pentru determinarea mediei aritmetice a termenilor; ♦ Countif, pentru calculul numărului de apariţii ale unui număr într-o serie, se mai numeşte frecvenţa de apariţie a termenului, de exemplu funcţia: = Countif(A2:A10,=400) va returna numărul de apariţii ale cifrei 400 în zona de celule A2 – A10; ♦ Trend şi Growth sunt două funcţii pentru extrapolarea termenilor unei serii. Veţi înţelege mai bine ce înseamnă extrapolarea, ca tehnică de prognoză, dacă considerăm că dispunem de o serie de 21 de termeni reprezentând cursul valutar euro – leu pe primele 21 de zile ale unei luni şi dorim să aproximăm cursurile pentru ziua a 21-a, a 22- a, a 23-a si aşa mai departe până în a 31 zi. Funcţia Trend se foloseşte în cazul în care apreciem că evoluţia seriei reale este de tip liniar şi extrapolarea se face după o funcţie, care se mai numeşte şi ecuaţie de regresie liniară, de forma: y = a + bx
  • Funcţia Growth se foloseşte în cazul în care apreciem căevoluţia seriei reale este de tip exponenţial şi extrapolarea se face dupăo funcţie de forma: x y=a+b unde: y – este termenul prognozat al seriei x – este termenul real al seriei a, b sunt coeficienţii ecuaţiei de regresie determinaţi pe baza metodei celor mai mici pătrate, o metodă specifică statisticii.Procedura de operare, în cazul acestor funcţii de extrapolare, esteurmătoarea: 1 – selectăm cu clic dreapta temenii seriei reale şi continuăm să marcăm cu butonul clic dreapta apăsat şi următoarele celule în care vor apărea termenii prognozaţi, 2 – eliberăm butonul de clic dreapta; 3 – selectăm din meniul popup afişat funcţia Trend sau Growth . Funcţii financiare Pentru calcule specifice domeniului bancar se folosesc funcţiicare au următorul format general: nume-funcţie(d’,n,S,V0,V1,tip) unde: n d’ - este rata dobânzii (rate) exprimată procentual, fie anuală, fie lunară şi în acest caz se reprezintă sub forma d’/12; n n - este numărul de perioade (nper), de regulă luni, dacă lucrăm cu ani atunci folosim forma: n*12; n S - este suma de plată (pmt – payment); n V0 - este valoarea prezentă (pv) a creditului sau investiţiei; n V1 - este valoarea viitoare a (fv) a creditului sau investiţiei; n tip - este 0 sau 1 după cum plata se face la începutul respectiv la sfârşitul perioadei, lună sau an.
  • a) funcţia NPER, calculează numărul de perioade în care trebuieplătită periodic o sumă S astfel încât un depozit bancar V0 să ajungă lasuma V1, când banca acordă o rată a dobânzii pe perioada egală cu d.Dacă este vorba de rambursarea unui împrumut (credit) atunci valoareacreditului este V0 şi V1 va fi zero. Suma S, pentru că reprezintă o plată,are semnul minus. De exemplu NPER(20%/12,- 200,8000,0,1) va returna valoarea64.51, adică pentru a stinge un credit de 8000$, plătind periodic 200$când rata dobânzii este 20% anual, vor fi necesari cca. 65 perioade,adică 5 ani şi câteva luni. Vă atenţionăm că rata dobânzii lunare, când rata anuală este deexemplu 20%, se scrie sub forma “20%/12”. Numărul de perioade, derate, lunare se scrie tot într-un format specific, de exemplu 4*12înseamnă 48 de rate plătite pe 4 ani. b) funcţia PMT, payment, calculează suma periodică de plată S,pentru achitarea unui credit V1, contractat pe ‘n’ perioade , la o rată adobânzii d. Funcţia calculează plăţile lunare, dacă restituim împrumutullunar, plăţi compuse din rata din credit plus dobânda aferentă lunii. De exemplu, PMT(12.5%/12,30*12,50000,0,1) calculeazăvaloarea 528,13, deci un credit pe 30 de ani (30*12), în valoare de50000, contractat la o rată a dobânzii de 12,5% anual, va trebui achitatîn rate egale de 528,13 $ lunar. Suma, pentru că este o plată va fitipărită în roşu. Dacă valoarea creditului o înscriem în tabel cu semnulminus, fiind de altfel o datorie de achitat, atunci rezultatul se afişeazănormal. c) funcţia IPMT, interest payment, calculează numai dobândaefectivă ce se plăteşte într-o anumită lună din intervalul pentru care amcontractat creditul. De exemplu pentru creditul nostru de 50.000$ înultima luna de plată, a 360-a, apelul IPMT(12.5%/12,360,30*12,-50000) va returna valoarea de 5.50$ reprezentând dobânda ce va fiachitată la acea dată. Creditul, pentru că este o datorie se trece cuminus. d) funcţia FV - future value, calculează valoarea finală V1 aunor ‘n’ depuneri periodice constante S, într-un cont bancar, pentru care
  • banca ne va plăti dobândă calculată la o rată a dobânzii d fixă pe toatăperioada de depunere.. Dobânda se capitalizează, adică se adaugă lunarîn cont şi va produce la rândul ei dobândă De exemplu, apelul FV(10%/12,4*12,-100), calculează valoarea5873 adică, depunând constant 100$, în fiecare lună, 4 ani de zile, încondiţiile în care banca îmi acordă o dobândă de 10% anual, se voraduna în final aproape 5873$. e) funcţia PV – prezent value, calculează valoarea reală astăzi aunei sume care urmează a-mi fi plătită ulterior într-un anumit număr derate. E simplu, 1.000.000 de lei astăzi nu mai fac 1.000.000 de lei pesteun an ci mai puţin datorită inflaţiei, să zicem. Mai putem gândi şi astfel,dacă în loc să primesc banii puţin câte puţin aş avea toată suma şi aşdepune-o în bancă, evident aş câştiga dobânda plătită de bancă. Ei binetocmai această sumă o voi pierde. Iată de ce 1.000.000 primit de abiapeste un an nu mai “face” un 1.000.000. Cât valorează, putem aflatocmai cu această funcţie care ia în considerare dobânda care se pierdenedepunând banii într-o bancă ceea ce ar echivala şi cu pierderiledatorită inflaţiei. De exemplu, 1.000.000 lei care mi se vor plăti abia peste un an,valorează astăzi, dacă rata inflaţiei este de 40% anual, numai 674.700de lei. Apelul funcţiei este: FV(40%/12,1*12,,-1000000,1) f) funcţia RATE, calculează rata dobânzii d percepută de bancăpentru un credit pentru care se cunoaşte creditul, valoarea ratei plătiteconstant lunar băncii şi numărul de rate în care se rambursează creditul. De exemplu, dacă la un împrumut pentru un autoturism de8000$ ni se fixează o rată lunară de rambursare de 100$ pe 4 ani atuncifuncţia RATE(4*12,-100,8000), determină valoarea 2%. Asta înseamnăo rată a dobânzii de 2% lunar sau 24% anual. Tabele cu una sau două variabile Excel ne permite să calculăm ce valori ar returna diferite funcţiiatunci când li se modifică un parametru, deci o intrare. Programulconstruieşte automat un tabel cu două coloane: - prima coloană este coloana cu valorile parametrului care se modifică,
  • - coloana a doua este coloana cu rezultatul calculelor. În cazul funcţiilor financiare construirea acestor tabele estebenefică pentru a compara, de exemplu, diversele rate de restituire aunui credit în condiţiile unei rate a dobânzii fluctuante Fig. 6.7. Tabel cu o variabilă Un exemplu: Să presupunem că un credit de 4500 euro, pe 3 ani, se va restituiiniţial în condiţiile unei rate fixe a dobânzii de 3.50% pe an. Einteresant să calculăm şi suma de plată pentru restituirea creditului încazul în care rata dobânzii s-ar modifica la 4% sau 5%. Procedura deoperare pentru rezolvarea problemei ca în figura 6.7 este următoarea: 1 – introduceţi în celula B2 suma -4500, creditul; 2 – introduceţi în B3 numărul de ani 3; 3 - introduceţi în B4 rata dobânzii 3.5%; 4 – în C7 introduceţi funcţia PMT nu uitaţi să înmulţiţi numărul de ani cu 12 ca să rezulte suma de plată lunară; 4 – introducem în B8 rata dobânzii de 4% iar în B9 5%, atenţie celula B7 trebuie să rămână necompletată
  • 5 - marcăm cu mouse-ul zona B7 – C9; 6 – selectăm din meniul Data comanda Table; 7 – executăm clic pe caseta Column input cell şi introducem adresa celulei care se modifică B4; 8 – O.K şi în celulele C8, C9 avem rezultatele. Tabele cu două variabile Aceste tabele se mai numesc şi tabele cu două intrări pentru căacceptă modificarea în cadrul unei formule de calcul a doi dintreparametrii iniţiali. În exemplul anterior putem construi un tabel în care să calculămsumele de plată în condiţiile în care se modifică nu numai rata dobînziici şi numărul de ani de restituire a creditului. Fig. 6.8. Tabel cu două intrări Procedura de operare pentru exemplul de mai sus redat şi înfigura 6.8 este următoarea: 1 – introducem creditul în B2, anii în B3 şi rata dobânzii în B4; 2 – introducem anii de restituire a creditului în zona C7 – E7; 3 – introducem ratele modificate 4%, 5%, în celulele B8, B9; 4 – introducem în B7 funcţia PMT cu datele sale iniţiale din celulele B2 – B4; 5 – marcăm zona B7 – E9; 6 - selectăm din meniul Data comanda Table; 7 – executăm clic pe caseta Column input cell şi introducem adresa ratei dobânzii care se modifică B4; 9 – executăm clic în caseta Row input cell şi introducem adresa numărului de ani care devine variabil B3;
  • 8 – O.K şi în celulele C8, C9 avem rezultatele. Funcţii pentru calculul amortizării O categorie de funcţii financiare aparte este cea destinatăcalculelor amortizării echipamentelor. Este vorba de funcţiile: SLN,SYD, DDB: a) funcţia SLN - shight line depreciation, calculează dupămetoda linear valoarea amortizării A, a unui utilaj cu valoarea deinventar V, din care se recuperează, prin casare, suma S, şi care are odurată de viaţă de "n" perioade, de regulă ani. În fiecare perioadă "i", deci în fiecare an, amortizarea are ovaloare constantă. b) funcţia SYD, sum of the year digit depreciation, calculeazăvaloarea amortizării anuale după metoda amortizării cumulate. În fiecare an, amortizarea are o altă valoare, începând cu valorimai mari şi terminând cu valori mai mici, astfel încât după o scurtăperioadă de funcţionare utilajul este în bună parte amortizat.
  • Fig. 6.9. Funcţii pentru calculul amortizării c) funcţia DDB - double declining balance, calculeazăamortizarea anuală a unui utilaj după metoda regresivă. Şi această metodă de calcul permite o amortizare rapidă autilajului în prima parte a ciclului de viaţă, când de exemplu cheltuielilecu reparaţiile utilajului sunt mai mici. Mai târziu, apariţia acestorcheltuieli cu revizii şi reparaţii nu vor afecta costul produsului prea multpentru că scad tocmai cheltuielile cu amortizarea. Ba chiar mai mult,aceste utilaje se pot vinde la un preţ bun, la un moment dat, având totuşiun număr nu prea mare de ore de funcţionare, dar fiind recuperată prinamortizări o bună parte din valoarea de achiziţie. Graficul funcţiilor decaclul al amortizării este prezentat în fig. 6.10.
  • F ig . 6 .1 0 . Alegerea unei metode sau alta de calcul depinde de mulţi factoritehnico-economici, iar o analiză comparată a amortizării anuale deter-minată prin cele trei metode se va dovedi oricând utilă. Să presupunem că avem un utilaj cu valoarea de inventar de1000 $, şi din casări recuperăm o valoare reziduală de 100 $. Durata luide viaţă este de 8 ani. Incercaţi, într-o foaie de calcul, să urmăriţivalorile funcţiilor de calcul a amortizării şi reprezentarea grafică, pebaza exemplului dat. Atenţie la modul de introducere a funcţiilor şi formulelor. Ogreşeală frecventă o constituie tastarea unui spaţiu la început sau a unui
  • alt caracter în loc de “=”. Funcţia sau formula va fi considerată în acestcaz doar un şir de caractere şi în locul rezultatului aşteptat, în celulăapare chiar textul formulei sau funcţiei. Greşeala se poate vedea în liniapanoului de control. Textul formulei greşite începe cu cu apostrofRemedierea este simplă, fie retastăm corect, fie apăsăm tasta F2 - Edit,şi ştergem apostroful din prima coloană. 6.4.12. Funcţii logice, funcţii de căutare şi aplicaţii economice Funcţia IF Se apelează la funcţia logică IF pentru alegerea unei anumitevariante de continuare a algoritmului de prelucrare a datelor. În Excel, funcţia IF evaluează o expresie (condiţie) logică şi înfuncţie de rezultat, adevărat sau fals, returnează valori diferite în celulaîn care a fost înscrisă. Forma generală a funcţiei este următoarea: @IF(exp-log, expA,expB)unde: - exp-log, este expresia logică construită cu ajutorul operatorilor aritmetici, relaţionali şi/sau logici, operanzii fiind adrese de celule, constante, funcţii sau alte formule; - expA, este valoarea returnată dacă expresia este adevărată; - expB, este valoarea returnată dacă expresia logică este falsă. Expresiile expa şi expB pot fi constante numerice, logice, sauşiruri de caractere plasate între ghilimele sau alte funcţii sau formule. În exemplul prezentat mai jos tipul balanţei comerciale,echilibrat, excedentar sau deficitar se determină cu următoarea funcţielogică: =IF(D9>0,"Excedentar",IF(D9=0,"Deficitar","Echilibrat")) După cum se observă se admit construcţii IF în IF, care se mainumesc şi IF-uri imbricate. Numărul de paranteze deschise trebuie săfie egal cu numărul parantezelor închise.
  • Fig. 6.11. Calculul soldului balanţei comerciale Dacă dorim să includem într-o expresie logică complexăsecvenţe de expresii legate prin operatorii logici AND sau OR atunci ebine să vă reamintiţi că este necesar să deschideţi o paranteză în careplasaţi mai întâi operatorul logic AND sau OR şi apoi lista operanzilorseparaţi prin virgulă. Deci operatorul logic nu se plasează întreoperanzi, precum operatorii aritmetici obişnuiţi, ci se plasează laînceputul expresiei după care urmează lista operanzilor. De exemplu funcţia IF(AND(3>2,4<5),”O.K”,”NU”) vareturna desigur şirul de caractere “O.K.” pentru că expresia logicătestată va fi adevărată. Funcţia VLOOKUP Din categoria funcţiilor de căutare şi regăsire am optat pentruexemplificarea modului de operare cu funcţia VLOOKUP carerealizează căutarea pe verticală a unei valori într-un vector coloană cepoate fi chiar şi prima coloană a unei matrici. Dacă valoarea căutată, fienumăr, fie şir de caractere alfanumerice, a fost găsită, atunci funcţiapoate returna valoarea oricărui alt element al matricei situat pe aceeaşilinie cu elementul găsit dar aflat pe altă coloană a matricei. Pentruaceasta trebuie să respectăm următorul format al funcţiei:
  • VLOOKUP(şir,adresă domeniu,număr coloană) Fig. 6.12. Utilizarea funcţiei VLOOKUP pentru calcule într-o factură In exemplul din fig. 6.12. preţul unitar al fiecărui produs se preiadin matricea I$3:J$8, neapărat în adresare absolută. Căutarea în aceastămatrice denumită ‘nomenclatorul preţurilor’ se face după denumireaprodusului din coloana ‘C’. Funcţia de căutare înscrisă în coloana ‘D’este următoarea: VLOOKUP(B5,I$3:J$8,2) Denumirea este căutată pe prima coloană a matricei iar preţulunitar este extras din coloana a doua a matricei.Observaţie: Denumirile înscrise în prima coloană a matricei trebuiesortate în ordine strict alfabetică. În mod similar operează funcţia HLOOKUP care realizeazăcăutarea pe orizontală a unei valori într-o matrice de date. 6.4.13. Scenarii Excel ne oferă comanda Scenarios din meniul Tools pentruadăugarea, editarea şi afişarea scenariilor cu modulul ScenariosManager. Prin scenariu se înţelege o suită de tabele cu aceeaşi structurădar care diferă prin datele prelucrate şi prin rezultatele obţinute.
  • Fig. 6.13. Crearea unui scenariu Avem posibilitatea să analizăm ce se întâmplă cu evoluţia unorindicatori atunci când operăm modificări în datele iniţiale sau chiar înunele relaţii de calcul ale tabelului. Fiecare scenariu va fi un tabel cu unnume distinct în care s-au operat modificări faţă de tabelul precedent Scenariile incluse într-o listă derulantă se pot afişa unul câteunul pe ecranul de lucru. Primul pas în realizarea unui scenariu îl constituie creareatabelului original, sau tabelul numărul unu care se înscrie aşa cum esteîn lista de scenarii : 1 - activăm meniul Tools, comanda Scenarios, opţiunea Add; 2 - tastăm în caseta Scenario name numele atribuit scenariului; 3 - executăm direct un clic pe butonul OK, numele scenariului va apare în lista de scenarii; Urmează acum crearea următorului tabel care va conţine datesau formule modificate faţă de primul scenariu. Suntem în continuare încaseta de dialog a modulului Scenarios Manager şi vom procedaastfel: 4 - executăm un clic pe butonul Add;
  • 5 - tastăm numele acestui nou scenariu; 6 - tastăm în caseta Changing cells adresa celulei sau zonei de celule care se vor modifica în acest tabel; 7 - pentru fiecare celulă din zona indicată se vor introduce noile date sau formule, după care încheiem cu clic pe butonul OK. Pentru vizualizarea ulterioară a scenariilor vom utiliza dinmeniul Tools, aceeaşi comandă de apel a managerului de scenarii,Scenarios, selectând opţiunea Show. Din lista scenariilor afişată acumpe ecran se aleg scenariile pe rând, închizând de fiecare dată fereastrapentru a nu acoperi ecranul. Acelaşi Scenarios Manager ne permite sărevenim asupra unor scenarii pentru a le modifica, cu comanda Edit. Au rămas desigur numeroase facilităţi ale procesorului Excel pecare utilizatorul pasionat le va descoperi, convingându-se deperformanţele remarcabile ale procesoarelor de calcul tabelar.
  • 6.4.14. Tabele pivot a) caracteristici de grupare şi grade de total Multe aplicaţii economice necesită centralizarea datelor,totalizarea lor. Aceste calcule presupun sortarea prealabilă a datelorprimare Acele coduri sau denumiri după care se face sortarea / grupareadatelor se numesc „caracteristici de grupare” . De exemplu contractele de export ale unei firme se grupează peţări şi în cadrul fiecărei ţări pe firme. Din centralizarea contractelorderulate pe un an să zicem, vor rezulta două categorii de totaluri: - totalul pe fiecare firmă prin însumarea contractelor aferente; - totalul pe fiecare ţară prin însumarea totalurilor pe firme. Este clar ca datele din tabelul contractelor de export trebuie sortatepe ţară mai întâi şi în cadrul ţării pe firme. În acest caz se consideră că: - firma este CARACRETRISTICA MINORĂ; - ţara este CARACTERISTICĂ MAJORĂ Între cele două caractristici există o relaţie ierarhică. Dacă apar maimult de două caracteristici atunci între caracteristica majoră şicaracteristica minoră apar CARACTERISTICILE INTERMEDIARE. Înconsecinţă vom calcula mai multe grade de totaluri: - totaluri minore, de exemplu pe fiecare firmă; - totaluri intermediare , de exemplu pe fiecare ţară; - totaluri majore. tabelul 1 NR. DATA PRODUS TARA FIRMA CANTI PREŢ VALOARECONTR TATEA 1 12-01 grău ES Dolors 4 20 60 2 14-01 grău I Fotana 5 21 105 3 19-02 porumb F Racing 6 12 72 4 30-03 orz F Petit 5 18 90 5 14-05 porumb ES Dolors 6 22 132 6 17-10 grau ES Ribera 4 20 80 7 22-11 porumb I Fontana 7 10 70 8 27-11 orz I Trevi 8 10 80
  • In tabelul 1 sunt consemnate contracte de export înscrise în ordinea lor cronologică Tabelul trebuie sortat pe “ţări” şi apoi pe „firme”. tabelul 2 NR. DATA PRODUS TARA FIRMA CANTI PREŢ VALOARE CONTR TATEA 1 12-01 grău ES Dolors 4 20 60 4 14-05 porumb ES Dolors 6 22 132 6 17-10 grau ES Ribera 4 20 80 4 30-03 orz F Petit 5 18 90 3 19-02 porumb F Racing 6 12 72 7 22-11 porumb I Fontana 7 10 70 2 14-01 grău I Fotana 5 21 105 8 27-11 orz I Trevi 8 10 80 Caracteristica Caracteristica majoră minoră Ne propunem să obţinem următoarea situaţie centralizatoare. tabelul 3PRO- S P A N I A F R A N Ţ A I T A L I ADUSUL Dol Rib To Pe Raci To Font Tre To TOT. ors era tal tit ng tal ana vi tal GEN cant GRĂU val. cantPORU MB val cant ORZ valTot. cantTotal val
  • Procedura de operare este urmatoarea:1. Construim tabelul initial, chiar nesortat şi-l selecăm;2. Selectăm meniul DATA şi optiunea TABLE PIVOT3. Executăm clic pe butonul NEXT pentru că datele sunt intr- un tabel Excel şi creeăm un tabel Pivot; şi din nou clic pe NEXT pentru ca deja am selectat aria cu datele iniţiale;4. Alegeţi plasarea rezultatelor aceeaşi foaie sau intr-o foaie separată, dar NU APASAŢI încă butonul Finish; executăm clic pe butonul Layout
  • Prin tehnica “click and drug” plasăm câmpurile pe rândurisi coloane astfel: - plasăm câmpul “produs” în caseta “row”; - plasăm câmpurile “ţara” şi apoi “firma” în caseta “column”; - plasăm câmpurile “cantitate” şi apoi “valoare” în caseta “data” şi observăm că ele implicit vor fi însumate; dacă dorim un alt mod de prelucrare ale acestor câmpuri executăm dublu clic pe butonul “sum of…” apărut şi se afişează o fereastră cu multiple opţiuni de calcul; - plasăm aceleaşi câmpuri “cantitate” şi “valoare” şi în caseta “page” pentru a obţine şi totalurile generale pe intreprindere. - încheiem cu un clic pe OK şi apoi e FINISH.
  • 7. MICROSOFT POWERPOINT 7.1. Prezentare generală PowerPoint este un produs software, parte componentă apachetulului Microsoft Office destinat realizării de prezentări grafice pecalculator. PowerPoint este folosit pentru realizarea de prezentări care săasiste vorbitorul în expunerea unui material, în prezentarea unui produs,sau care să-l înlocuiască chiar, în prezentarea unor informaţii. O prezentare este compusă dintr-o suită de pagini, fiecare paginăocupând un ecran. Acest set de pagini se memorează sub forma unuifişier, putând fi ulterior modificat, afişat pe ecran sau tipărit. O prezentare poate fi derulată pagină cu pagină pe un calculatorindependent, sau poate fi prezentată în reţea, pe mai multe calculatoareîn acelaşi timp, în sistem de conferinţe. PowerPoint oferă posibilitatea de valorificare a prezentărilor înmai multe formate şi anume: - prezentare derulată pe ecranul calculatorului sau proiectată pe un ecran prin intermediul unui videoproiector, - prezentare creată pentru realizarea diapozitivelor de 35 mm, - prezentare publicată pe Web, - prezentare imprimată pe hârtie, - prezentare imprimată pe folii transparente, - crearea, în acelaşi timp cu prezentarea, de materiale imprimate pentru auditoriu, cum ar fi: sumarul prezentării, un rezumat al prezentării, sau note explicative. 7.2. Concepte de bază Principalele concepte cu care operăm în crearea unei prezentărisunt: Diapozitiv (slide) Este componenta elementară cu care operează PowerPoint şicorespunde unei pagini a prezentării. Slide-ul poate conţine text,imagini, sunet, animaţie, clipuri video şi diagrame. Elementele cecompun un slide vor fi denumite generic obiecte. Există 2 tipuri de
  • diapozitive: diapozitive - titlu şi diapozitive - conţinut. Fiecare secţiunea prezentării conţine un diapozitiv-titlu şi mai multe diapozitiveconţinut. Schema diapozitivului (layout) Fiecare diapozitiv are modul său propiu de organizare aobiectelor care-l compun. Acesta se stabileşte în momentul creăriidiapozitivului şi poartă numele de layout. PowerPoint 2000 dispune de24 de layout-uri predefinite, oferind tot atâtea posibilităţi de a combinadiferitele tipuri de obiecte şi modul lor de poziţonare pe un slide; deexemplu un slide conţine un titlu şi un grafic, altul un titlu, o parte detext şi un clip video. Locul unde va fi plasat fiecare obiect este marcat prin liniipunctate. Pentru introducerea obiectului trebuie să poziţionăm mouse-ulîn zona dorită şi să apasăm clic (fig. 7.1.). Layout-ul unui slide poate fimodificat după crearea acestuia. Diapozitiv principal (master slide) Diapozitivul principal este cel care stochează informaţii despreformatul şi poziţia obiectelor comune tuturor diapozitivelor prezentării;aceste obiecte pot fi: titlul, textul (tipul fontului, dimensiunea fontului,culoarea), alte obiecte care apar pe fundal (imagini, sunete, text). Existăun slide master pentru paginile de titlu şi un master pentru cele deconţinut. Orice schimbare efectuată în master slide, se va propaga întoate slide-urile de acel tip conţinute în prezentare. Profitând de aceastăproprietate, ori de câte ori vrem să modificăm înfăţişarea diapozitivelorunei prezentări putem face modificările o singură dată, diapozitivuluiprincipal şi aceste modificări vor fi aplicate automat tuturor slide-urilorexistente şi celor care vor fi adăugate ulterior. Schema de culori este formată dintr-un set de 8 culori care vor fiutilizate drept culori de bază de către diapozitivele prezentării – pentruculoarea textului sau a fundalului. Se poate alege o schemă de culoripentru un diapozitiv sau pentru întreaga prezentare. Există predefinitemai multe scheme de culori, din care se alege schema activă (aceaschemă care va fi utilizată), astfel încât culorile alese să fie în armoniecu celelalte diapozitive şi cu culorile obiectelor conţinute de fiecarediapozitiv în parte.
  • Fig. 7.1. Exemplu de schemă a unui diapozitiv Nota Este folosită pentru prezentarea de informaţii suplimentaredespre ideile expuse în diapozitivele prezentării. Secţiune O suită de diapozitive ale unei prezentări pot fi grupate din punctde vedere conceptual într-o secţiune. O prezentare poate fi construită dinmai multe secţiuni (logice); începutul unei noi secţiuni este marcat prinprezenţa unui diapozitiv-titlu. Prezentarea Este formată dintr-o succesiune de diapozitive concepute pentrua expune o serie de idei, pentru a argumenta un punct de vedere saupentru a convinge auditoriu să ia o decizie. Prezentarea poate fi tipărită,afişată pe ecranul calculatorului sau transformată în fotodiapozitive de
  • 35 mm sau în folii transparente pentru retroproiector. Din punct devedere conceptual, prezentarea este formată din mai multe secţiuni. 7.3. Funcţii Funcţiile produselor pentru realizarea de prezentări pe calculatorsunt reprezentate de totalitatea operaţiilor necesare pentru a crea şigestiona o prezentare, pentru adăugarea de efecte speciale precumtranziţii între slide-uri, imprimarea unei ritmicităţi în derularea slide-urilor, gestionarea clipurilor video, a sunetelor, a imaginilor statice şi ahiperlegăturilor. 7.3.1. Crearea unei prezentări În funcţie de tipul de prezentare care se doreşte a fi creat, deconţinutul prezentării şi de experienţa utilizatorului, se poate folosi unuldin cele 3 moduri de lucru disponibile pentru realizarea unei prezentări. După lansarea produsului, va apare fereastra din fig. 7.2, în caretrebuie selectat un mod de lucru. În continuare vor fi prezentate cele treimoduri de lucru principale, oferite de PowerPoint. • AutoContent wizard (conţinut automat) Este cea mai simplă modalitate de a realiza o prezentare. În acestcaz se foloseşte wizard-ul pentru realizarea prezentării, acesta oferindsugestii privind conţinutul textului fiecărei pagini cât şi forma deprezentare a acestuia.Produsul ne asistă în toate etapele realizării unei prezentări, şi anume: - în alegerea unui tip de prezentare, - oferă idei legate de conţinutul prezentării în funcţie de tema aleasă, - în formatarea şi organizarea prezentării. Tematica prezentărilor este diversă şi se referă la: chioşcuriinformaţionale, prezentări generale ale firmelor, prezentări de proiecte,calendare, certificate şi chiar pagini Web.
  • Fig. 7.2. Modurile de lucru pentru crearea unei prezentări • Template (şablon) Permite crearea sau selectarea unui anumit model de diapozitiv şiutilizarea lui ca fundal pentru toate diapozitivele prezentării. În acestcaz, conţinutul şi forma de prezentare a fiecărui diapozitiv în parte va fistabilită de utilizator, fără a fi asistat de produs. • Blank presentation (prezentarea vidă) Această modalitate de lucru este recomandată utilizatorilor careau deja o experienţă în realizarea prezentărilor deoarece produsul nuoferă nici un fel de sugestii referitoare la conţinutul sau forma deprezentare a diapozitivelor. Crearea unei prezentări cu AutoContent wizard Crearea unei prezentări cu asistenţa produsului, atât în ceea cepriveşte conţinutul diapozitivelor cât şi forma de prezentare se faceparcurgând următorii paşi: 1 – Dacă este prima prezentare pe care o realizăm, după lansarea produsului, avem în faţă ecranul din fig. 7.2. Selectăm opţiunea AutoContent wizard, apoi apăsăm butonul OK.
  • Dacă nu, din meniul File selectăm opţiunea New şi apoiAutoContent Wizard;2 – selectăm opţiunea Presentation type, apăsând clic mouse înpătratul aflat în dreptul acestei opţiuni.3 - Alegem o categorie de prezentări din cele disponibile şianume General, Corporate, Projects, Sales/Marketing şiCarnegie Coach în funcţie de subiectul prezentării, iar în parteadreaptă a ecranului apar tipurile de prezentări corespunzătoarefiecărei categorii. Alegem una din aceste prezentări şi apăsămbutonul Next; în fig. 7.3. este prezentată fereastra modului delucru autocontent wizard. Fig. 7.3. Modul de lucru AutoContent Wizard4 - alegem locul unde va fi rulată prezentarea: pe ecranul unuicalculator, prezentarea va fi publicată pe Web, prezentarea va fiimprimată alb-negru sau color, se vor realiza slide-uri de 35 mm.După alegerea opţiunii dorite se apasă butonul Next;5 - în ultimul pas introducem câteva informaţii careparticularizează prezentarea şi anume: titlul prezentării, eventualtextul care va apare în subsolul (footer-ul) fiecărui slide, data
  • ultimei actualizări, numărul slide-ului. Apăsăm unul din butoanele Next sau Finish. O primă formă a prezentării poate fi vizualizată selectând dinmeniul View opţiunea Slide show. În continuare vom comuta în modul de vizualizare slide view(selectând butonul de pe toolbar-ul modurilor de vizualizare aflat înpartea stângă jos a ferestrei PowerPoint) şi vom lua pe rând fiecare slideal prezentării pentru a adăuga şi/sau modifica informaţiile specifice. Modificarea diapozitivelor va fi prezentată în secţiunileurmătoare ale acestui capitol. Crearea unei prezentări utilizând un template Dacă dorim să folosim această modalitate pentru crearea uneiprezentări procedăm astfel: 1 - selectăm a doua opţiune (template), în ecranul prezentat în fig. 7.2. şi apăsăm butonul OK; dacă nu mai este prezent ecranul din fig. 7.2., selectăm din meniul File opţiunea New, apoi alegem Design Templates; 2 - parcurgem lista template-urilor disponibile, selectăm varianta dorită şi apoi apăsăm butonul OK; 3 - apare fereastra de dialog New Slide, din care trebuie să alegem layout-ul dorit, în funcţie de obiectele pe care vrem să le avem pe primul diapozitiv al prezentării şi apoi apăsăm butonul OK; 4 - introducem titlul şi celelalte elemente de conţinut ale diapozitivului; 5 - din meniul Insert¸ selectăm opţiunea New Slide şi apoi alegem un layout pentru următorul diapozitiv; 6 - adăugăm elementele specifice acestui diapozitiv; Paşii 5 şi 6 se repetă pentru fiecare diapozitiv al prezentării. 7 - după ce am terminat crearea diapozitivelor selectăm din meniul File opţiunea Save şi introducem numele cu care va fi salvat fişierul care conţine prezentarea şi apăsăm butonul Save. Pentru a vedea cum arătă prezentarea, selectăm din meniul Viewopţiunea Slide Show. Pentru a întrerupe derularea prezentării în orice moment, apăsămtasta ESC.
  • Putem reveni la orice diapozitiv al prezentării pentru a-lmodifica. Crearea unei prezentări plecând de la prezentarea vidă Crearea prezentării, în această variantă se face astfel: 1 - selectăm opţiunea Blank Presentation din ecranul prezentat în fig. 7.2. şi apoi selectăm un layout pentru primul slide. Dacă am făcut deja alte operaţii în Power Point şi ecranul amintit nu mai e prezent pe ecran, din meniul File alegem opţiunea New şi apoi Blank Presentation. Noua prezentare va utiliza schema de culori, titlul şi fonturile implicite; 2 - introducem titlul şi celelalte elemente de conţinut ale diapozitivului iniţial; 3 - din meniul Insert¸ selectăm opţiunea New Slide şi apoi alegem un layout pentru următorul diapozitiv; 4 - adăugăm elementele specifice acestui diapozitiv; Paşii 3 şi 4 se repetă pentru fiecare diapozitiv al prezentării. 5 - după ce am terminat crearea diapozitivelor selectăm din meniul File opţiunea Save şi introducem numele fişierului care conţine prezentarea şi apăsăm butonul Save. Pentru a vedea cum va arăta prezentarea, selectăm din meniulView opţiunea Slide Show.Pentru a întrerupe derularea prezentării apăsăm tasta ESC. Indiferent de modul de realizarea a unei prezentări aceasta poatefi salvată şi publicată pe un site Web. Pentru acesta, după definitivareaconţinutului prezentării, selectăm din meniul File opţiunea Save AsWeb Page. Efectul este crearea unui fişier index, în format HTML cunumele dat la salvare şi a unui folder cu acelaşi nume care conţine fişiereHTML corespunzătoare celorlaltor slide-uri ale prezentării. Strâns legate de crearea unei prezentări şi de posibilităţile demodificare ulterioară a acestora, indiferent de modul ales iniţial pentrucrearea prezentării, sunt modalităţile de vizualizare a prezentării pe carele vom prezenta în continuare. PowerPoint dispune de mai multe forme de vizualizare, fiecarefiind utilă într-o anumită fază a creări unei prezentări. Cea mai simplămodalitate de a comuta între o vizualizare şi alta este apăsarea
  • butoanelor aflate pe toolbar-ul din colţul stânga jos în fereastraPowerPoint prezentat în continuare. Slide show Slide sorter view Slide view Outlline view Normal view Normal view Acest mod de vizualizare împarte fereastra PowerPoint în 3 părţisau panele: o parte utilă pentru organizarea a prezentării, o parte careconţine slide-ul curent şi una dedicată notelor slide-urilor. Acest mod devizualizare oferă posibilitatea de a lucra în acelaşi timp asupra tuturoraspectelor legate de prezentare. În fig.7.4. este prezentat modul devizualizare normal. Panelul pentru organizarea prezentării permite vizualizarea şimodificarea conţinutului oricărui slide al prezentării. Aici apar titlurile şiconţinutul fiecărui slide; trecerea de la un slide la altul se face prin clicpe tilul slide-ului (care este precedat de icon-ul ). Orice modificare detext făcută în acestă secţiune este realizată în conţinutul slide-ului.Utilizând tehnica “click and drag” adică selectând un slide şi trăgându-l,putem modifica ordinea slide-urilor în cadrul prezentării. Panelul slide-ului permite vizualizarea şi modificareacoţinutului fiecărui slide, adăugarea de grafice, filme, sunete şi creareade animaţii şi hiperlegături. Panelul pentru note permite adăugarea şi editarea notelorpentru vorbitor. Cele trei paneluri sunt prezente şi la salvarea prezentării capagină Web. Singura diferenţă este dată de faptul că panelul deorganizare a prezentării este înlocuit cu un cuprins.
  • panelul pentru organizarea prezentării panelul slide-ului panelul pentru note Fig. 7.4. Modul de vizualizare normal Outline view Acest tip de vizualizare este util în momentul organizăriiconţinutului diapozitivelor prezentării, deoarece oferă o imagine asuprapunctelor principale ale fiecărui diapozitiv.Pentru a comuta în această formă de vizualizare se apasă butonul depe toolbar-ul prezentat anterior. În momentul comutării în acest tip devizualizare, va apare toolbar-ul Outlining. Butoanele acestuia ne permit:- trecerea de la un slide la altul,- schimbarea ordinii diapozitivelor, în cadrul prezentării,
  • - schimbarea ordinii textului în cadrul fiecărui diapozitiv,- vizualizarea numai a titlurilor diapozitivelor sau atât a titlurilor cât şi aideilor principale,- schimbarea nivelul de indentare al titlului sau al textului. Slide view Pentru a comuta în acest format de vizualizare se apasă butonul . Acest format este util pentru modificarea diapozitivelor, ulteriorcreării lor. Se poate vizualiza un întreg diapozitiv, sau ne putemconcentra atenţia asupra unei anumite porţiuni a diapozitivului, pe care omărim prin selectarea opţiunii Zoom din meniul View. Trecerea de la un slide la altul, în aceast mod de vizualizare seface utilizând scroll bar-ul verical din partea dreaptă a ferestrei PowerPoint. Slide sorter view În acest mod de vizualizare sunt expuse pe acelaşi ecran toatediapozitivele prezentării, în miniatură, astfel încât putem adăuga, ştergesau schimba ordinea diapozitivelor. Pentru a comuta în acest tip devizualizare selectăm butonul . Tot în acest mod de vizualizare se potadăuga temporizări în derularea diapozitivelor şi tranziţii de la undiapozitiv la altul. Aceste efecte se pot realiza cu ajutorul butoanelor depe toolbar-ul Slide Sorter. Slide show Acest mod de vizualizare permite derularea prezentării peecranul calculatorului. Comutarea în acest mod se face selectând dinmediul View, opţiunea Slide show sau selectând butonul de petoolbar.
  • 7.3.2. Crearea unui nou diapozitiv Crearea unui nou diapozitiv se face astfel: 1 - selectăm din meniul Insert opţiunea New Slide; 2 - din fereastra de dialog cu titlul New Slide, alegem schema de organizare pentru diapozitiv; dacă diapozitivul este un diapozitiv titlu al secţiunii vom alege prima variantă (title slide), altfel una din celelalte disponibile, în funcţie de obiectele care trebuie să apară în diapozitiv şi de poziţionarea acestora. În partea dreaptă jos a ferestrei apare denumirea generică a layout-ului selectat. Pentru vizualizarea variantelor de organizare disponibile folosim scrool-bar-ul vertical. 7.3.3. Crearea notelor pentru vorbitor şi a rezumatelor Notele sunt folosite pentru a detalia conţinutul diapozitivelor, saupentru a da unele explicaţii referitoare la ideile prezentate. Notele pot fiintroduse la crearea diapozitivelor, sau pot fi adăugate după aceea. Fiecare diapozitiv are în partea inferioară o secţiune în care pot fiadăugate note. Această secţiune este evidenţiată în modul de vizualizarenotes page. Rezumatele sunt utile pentru rememorarea ulterioară a punctelorcheie din timpul prezentării. Se pot tipării de la unul până la 6diapozitive dintr-o prezentare pe o pagină de hârtie. Crearea rezumatelor se face: 1 - din meniul View selectăm opţiunea Master şi apoi Handout Master; Prin intermediul butoanelor toolbar -ului Handout Master selectăm numărul de diapozitive care vor apare pe o pagină. 2 - putem adăuga text, header şi footer, dată, oră şi număr de pagină pe fiecare pagină a rezumatului. Aceste elemente nu vor fi vizibile decât în rezumat, nu şi în prezentare; 3 - apăsăm butonul Close de pe toolbar-ul Master. 4 - din meniul File selectăm opţiunea Print;
  • 5 - în fereastra Print, selectăm numărul de diapozitive care vor fi imprimate pe o pagină, în rubrica Print what. 7.3.4. Tipărirea unei prezentări Se pot imprima: -întreaga prezentare, -anumite diapozitive ale prezentării, -notele vorbitorului, -rezumatul prezentării.Acestea pot fi imprimate color sau alb-negru. Pentru tipărirea întregii prezentări sau numai a unei părţi aacesteia se procedează astfel: 1 - se deschide prezentarea pe care dorim s-o tipărim. Acest lucru se face selectând din meniul File, opţiunea Open şi alegând fişierul care conţine prezentarea; 2 - identificăm diapozitivele care trebuie tipărite şi numărul de copii; 3 - selectăm din meniul File opţiunea Print. În fereastra de dialog Print, la rubrica Print what alegem sursa care se imprimă, introducem numărul de exemplare şi apăsăm butonul OK. 7.3.5. Efecte multimedia: animaţie, sunet, video Diapozitivele unei prezentări pot conţine texte şi grafice animate,efecte sonore şi animate, chiar filme. Aceste elemente sunt incluse înpaginile unei prezentări pentru: - a scoate în evidenţă cele mai importante elemente ale prezentării, - a controla fluxul informaţional, - a capta atenţia auditoriului şi a creşte interesul pentru prezentare. 1. Animaţia Animaţia poate fi realizată în mai multe variante şi anume: - prin animarea textului, - animarea anumitor componente ale unui grafic,
  • - schimbarea ordinii în care apar într-un diapozitiv obiectele animate, - adăugarea unor efecte după apariţia obiectului animat. Toate tipurile de animaţii sunt realizate prin intermediul opţiuniiCustom Animation din meniul Slide Show. • Animarea textului se poate face prin: - apariţia pe rând a literelor ce compun textul, - animarea la nivel de cuvânt prin apariţia pe rând a cuvintelor, - animarea textului la nivelul unui paragraf. Pentru animarea textului sau a altor obiecte ale unui diapozitiv seprocedează astfel: 1 - se vizualizează diapozitivul care conţine textul sau obiectul de animat, în modul Slide view; 2 - se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide Show; 3 - din fereastra de dialog care conţine obiectele neanimate (Slide objects without animation), selectăm obiectul dorit şi apoi apăsăm Animate; 4 - dacă dorim ca animarea să fie declanşată de apăsare clic mouse selectăm On click mouse; Dacă însă dorim ca animaţia să înceapă automat, selectăm opţiunea Automatically şi introduce numărul de secunde între 2 animaţii succesive. 5 - alegem opţiunea Effects. Selectăm unul din efectele disponibile la Entry animation and sound. Pentru a vedea rezultatul unui efect putem apăsa în orice moment butonul Preview, aflat în fereastra Custom Animation. În acelaşi mod putem selecta din lista sunetelor disponibile,unul care să însoţească animaţia. Dacă obiectul care se animă este un câmp cu text, se poate setamodul în care va apare textul din câmp şi anume tot textul odată, uncuvânt după altul sau literă cu literă. Selectarea opţiunii dorite se va faceîn fereastra Introduce text. • Animarea componentelor unui grafic Pot fi animate părţile componente ale unui grafic realizat cuMicrosoft Graph astfel:
  • 1 - se vizualizează diapozitivul care conţine graficul care va fi animat, în modul Slide view; 2 - se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide Show; 3 - din fereastra Timing selectăm numele graficului care va fi animat şi apoi apăsăm Animate; 4 - pentru debutul animaţiei la apăsarea mouse-ului, selectăm opţiunea On click mouse. Pentru realizarea unei animaţii care să înceapă automat, selectăm opţiunea Automatically şi introduce numărul de secunde care trebuie să trecă între 2 animaţii succesive; 5 - selectăm opţiunea Chart Effects. Selectăm unul din efectele disponibile la Entry animation and sound. În acelaşi mod putem selecta din lista sunetelor disponibile, unul care să însoţească animaţia. Ordinea în care vor apare seriile şi/sau categoriile fiecărui graficse stabileşte la Introduce chart elements. Legenda poate să fie sau nuanimată, în funcţie de setarea sau nu a butonului Animate grid andlegend. • Schimbarea ordinii în care apar într-un diapozitiv obiectele animate Pentru schimbarea ordinii de apariţie şi animare a obiectelor unuidiapozitiv se procedează astfel: 1 - se vizualizează diapozitivul care va fi modificat, în modul Slide view; 2 - se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide Show; 3 - în fereastra Animation order, apare ordinea în care se va realiza animarea obiectelor. Dacă acestă ordine trebuie schimbată, se selectează obiectul care trebuie schimbat şi se apasă pe una din săgeţile pentru mutarea obiectului în locul dorit. • Adăugarea unui efect după apariţia obiectului animat Există posibilitatea de a adăuga un efect la terminarea animaţieiunui obiect.
  • Astfel, acesta poate fi ascuns automat sau la apăsare clic mouse sau i sepoate schimba culoarea.Pentru acesta se procedează astfel: 1 - se vizualizează diapozitivul care conţine obiectul, în modul deSlide view; 2 - se selectează opţiunea Custom Animation din meniul SlideShow; 3 - selectăm opţiunea Effects. Din fereastra Animation orderselectăm obiectul căruia vrem să-i adăugăm efecte şi alegem opţiuneadorită la rubrica After animation. 2. Adăugarea sunetelor a clipurilor muzicale şi video Într-o prezentare pot fi incluse secvenţe muzicale, clipuri audio şivideo. In mod implicit clipurile video şi audio pornesc atunci cândapăsăm iconul corespunzător în timpul show-ului. Pentru a insera un clip într-un diapozitiv al unei prezentăritrebuie ca la crearea diapozitivului să se selecteze ca layout pentru aceldiapozitiv una din variantele care conţine media clip. Pentrumodificarea opţiunilor clipului şi anume momentul de început alacestuia, pentru a adăuga hiperlegături se foloseşte opţiunea ActionSettings a meniului Slide Show.Apăsând dublu clic în zona indicată (în funcţie de layou-ul ales), putemintroduce fişierul care conţine clipul. 7.3.6. Efecte de tranziţie şi temporizări Efecte de tranziţie Captarea atenţiei auditoriului se poate face şi prin modificareamodului de trecere de la un slide la altul, prin cele două tehnici: tranziţieşi temporizare. Efectele de tranziţie se obţin astfel: 1 - se trece în modul de vizualizare Slide sorter selectămdiapozitivul sau diapozitivele cărora vrem să le adăugăm efecte detranziţie. Selectarea mai multor diapozitive se face ţinând tasta Shiftapăsată şi cu ajutorul mouse-ului alegem pe rând toate diapozitivelecărora vrem să le aplicăm acel efect; 2 - din meniul Slide Show selectăm Slide Transition; 3 - în fereastra de dialog Effects alegem tranziţia dorită, apoiviteza de derulare a acesteia;
  • 4 - putem alege ca moment al declanşării pentru tranziţiei, unadin variantele care apar în fereastra Advance şi anume la apăsareabutonului mouse-ului (On mouse click) sau începerea în mod automat aderulării tranziţiei, după un anumit timp (Automatically after ….seconds); 5 - apăsăm butonul Apply pentru a asocia efectul de tranziţiediapozitivelor selectate sau butonul Apply to All pentru a aplica acelaşiefect tuturor diapozitivelor prezentării; 6 - vizualizarea rezultatului se face selectând din meniul View,opţiunea Slide Show. Efectul de temporizare Implicit, trecerea de la un diapozitiv se face prin apăsare clicmouse. Există posibilitatea ca trecerea de la un diapozitiv la altul să sefacă automat, setând timpul în care diapozitivul rămâne pe ecran. Există 2 variante de lucru pentru realizării temporizării şi anume: - stabilirea timpului pentru fiecare slide, - folosirea facilităţii de repetiţie. Aceasta constă în înregistrareaşi apoi redarea comportamentului diapozitivelor în prezentare. Setarea timpului pentru fiecare diapozitiv se face: 1 - în modul de vizualizare Slide Sorter, selectăm diapozitivulpe care vrem să-l temporizăm; 2 - în meniul Slide Show, selectăm Slide Transition; 3 - la Advance, selectăm Automatically after şi introducemtimpul în care diapozitivul va rămâne pe ecran; 4 - apăsăm butonul Apply pentru a asocia acest timpdiapozitivului curent sau butonul Apply to All pentru a asocia timpultuturor diapozitivelor prezentării.Repetiţia se realizează astfel: 1 - în meniul Slide Show, selectăm opţiunea Rehearse Timingspentru a începe vizualizarea în mod repetiţie. Va apare fereastraRehearsal. In această fereastră, contorul care este declanşat la intrareaîn fereastră contorizează intervalul de timp cât va rămâne primuldiapozitiv pe ecran;
  • 2 - trecerea la următorul diapozitiv se face apăsând butonul Timpul din partea stângă a ferestrei reprezintă durata cumulată a proiectului, cel din dreapta reprezintă intervalul în care diapozitivul curent rămâne pe ecran. 3 - se repetă paşii 1 şi 2 pentru toate diapozitivele; 4 - când ajungem la sfârşitul prezentării apăsăm tasta ESC şi salvăm înregistrarea, apăsând butonul Yes din fereastra de dialog care apare. 7.3.7. Hiperlegături Hiperlegăturile pot fi folosite într-o prezentare pentru a realiza oparcurgere nesecvenţială a silde-urilor unei prezentări. Dintr-un slide alunei prezentări se poate sări la un altul din cadrul aceleiaşi prezentări, lao altă prezentare PowerPoint, la un document Word sau la o foaie decalcul creată cu Microsoft Excel. Se poate crea o hiperlegătură(hyperlink) plecând de la orice obiect, incluzând text, tebele, grafice,imagini. Pentru inserarea unei hiperlegături se procedează astfel: 1 – se selectează obiectul care va fi legătura; 2 – din meniul Insert alegem opţiunea Hyperlink, sau de petoolbar apăsăm butonul ; 3 – în fereastra din fig. 7.5. apăsăm butonul File pentru a alegefişierul cu care se va face legătura, sau introducem adresa paginii Web. În momentul rulării prezentării, adică atunci când prezentarea eîn modul de vizualizare Slide Show, hiperlegăturile sunt sensibile laprezenţa mouse-ului. Acest lucru este indicat prin transformareacursorului din forma obişnuită de săgeată, în mână. Dacă apăsăm clic pehiperlegătură se va face trecerea la slide-ul sau documentul cu care s-afăcut legătura (cel selectat la pasul 3). Dacă, de exemplu, s-a selectat un document Word, se vadeschide în paralel cu prezentarea PowerPoint-ul, documentul Wordselectat. În continuare putem modifica documentul Word folosindprocedurile cunoscute.
  • Fig. 7.5. Fereastra folosită pentru crearea unei hiperlegături
  • 8. INTERNET Ultimele decenii s-au caracterizat printr-o explozieinformaţională fără precedent în istoria omenirii, fapt ce a dus lacreşterea importanţei resurselor de comunicaţie. Schimbul de informaţii reprezintă motivaţia existenţei reţelelorde calculatoare interconectate, în cadrul cărora se detaşează mediul dereţele extrem de complex constituit de Internet. Noţiunea internet reprezintă o colecţie de reţele separate fizic,interconectate pentru a forma o singură reţea logică. Internet (scris cu Imare) este reţeaua mondială ce interconectează reţelele din diferitelepărţi ale planetei într-o singură reţea logică, fig. 8.1. Internet formează un mediu informaţional şi de calcul, oferindun volum imens de servicii şi resurse: biblioteci şi baze de date, fiind înacelaşi timp şi o imensă comunitate de persoane din toate domeniilevieţii economico-sociale, situate în diverse puncte geografice, care potoricând să partajeze informaţii. Mediul Internet este eterogen, nu este proprietatea unui guvern,a unei companii sau universităţi, nu este o singură reţea ci un grup dereţele aranjate din punct de vedere logic într-o ierarhie, nu constituie ocomponentă software/ hardware de sine stătătoare şi este utilizat zilnicde oameni de toate specializările şi interesele imaginabile. Internet-ul permite interconectarea calculatoarelor indiferent deplatformă. Acest lucru a devenit posibil prin faptul că s-au stabilit oserie de reguli privind comunicaţia între calculatoare. Aceste reguli suntdenumite protocoale şi definesc modul de lucru al aplicaţiilor pentru ase face înţelese între ele. Dacă reţeaua la care suntem conectaţi esteInternet atunci vom depinde de o colecţie de protocoale reunite subdenumirea TCP/IP. Suita TCP/IP este constituită dintr-o mulţime deprotocoale, fiecare dintre ele asigurând transferul datelor în reţea într-unformat diferit şi cu opţiuni diferite. În funcţie de necesităţile aplicaţiei,putem utiliza unul sau altul din protocoalele suitei TCP/IP pentrutransmiterea informaţiilor pe Internet. Câteva din beneficiile aduse de folosirea Internetului sunt: - schimb rapid şi comod de informaţii prin utilizarea unorservicii specializate ca: poşta electronică; transferul de fişiere, deimagini, a secvenţelor audio şi video; vizualizarea unor fişiere cuinformaţii de tip text, etc.;
  • - se pot primi informaţii şi se pot face actualizări regulate alesubiectelor de interes prin intermediul listelor de distribuţie prin e-mail(mailing lists) organizate pe subiecte de interes, fiecare membru algrupului primind automat informaţiile care apar în reţea; - e permis accesul la mii de arhive informaţionale din întreagalume, prin intermediul unor servere specializate în gestiunea şirezolvarea cererilor de vizualizare şi expediere a componentelorarhivelor; - se lărgesc posibilităţile de divertisment, etc. PC Terminal MAC Mainframe Staţie de lucru PC Gateway PC Reţeaua PC LAN Internet PC PC Reţea locală sau regională Staţie de lucru Fig. 8.1. Alcătuirea mediului Internet 8.1. Istoricul Internet-ului Precursoarele reţelei mondiale numită Internet sunt două reţeleapărute în Statele Unite: ARPANET a Departamentului Apărării alSUA şi NSFNET a Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă.
  • ARPANET La mijlocul anilor 60, în plin Război Rece, DepartamentulApărării al SUA a vrut să creeze o reţea care să poată fi folosită în cazuldeclanşării unui război nuclear. În acea perioadă reţelele telefonicetradiţionale cu comutare de circuite erau vulnerabile sub aspectulperformanţei - pierderea unui linii sau a unui comutator ducea lareducerea considerabilă a comunicărilor din reţea. Proiectul a fostdezvoltat de Agenţia de Cercetare pentru Proiecte Avansate aDepartamentului Apărării – ARPA. Agenţia, a apelat la mai multe universităţi şi firme pentrudezvoltarea acestui proiect. Proiectul iniţial prevedea ca subreţeaua săfie constituită din minicalculatoare conectate prin linii de transmisie,astfel încât fiecare calculator să fie legat de cel puţin alte douăcalculatoare, pentru a asigura siguranţa în funcţionarea reţelei. În cazulîn care unele linii sau calculatoare se defectau, mesajele puteau fidirijate automat pe căi alternative. Evoluţiile ulterioare au arătat că protocoalele ARPANETexistente nu erau potrivite pentru a rula pe mai multe reţele. Astfel aapărut protocolul TCP/IP, care a fost proiectat special pentrucomunicarea inter-retele, obiectiv esenţial în condiţiile în care tot maimulte reţele de mici dimensiuni erau legate la ARPANET. Pentru aîncuraja adoptarea noilor protocoale, ARPA a încheiat contracte cuUniversitatea California din Berkeley, pentru integrarea protocoalelor înBerkeley Unix. Cercetătorii de la Berkeley au dezvoltat o interfaţă deprogramare cu reţeaua şi au scris numeroase aplicaţii, utilitare şiprograme de administrare care să simplifice interconectarea. Acesteproduse soft au răspuns necesităţilor concrete ale multor universităţicare dispuneau de câteva minicalculatoare conectate într-un LAN. În anii 80, la ARPANET s-au conectat multe alte reţele. Pentruo accesare cât mai eficientă a calculatoarelor într-o inter-retea dedimensiuni tot mai mari s-a creat sistemul numelor de domenii (DNS -Domain Naming System), care gestiona calculatoarele în domenii şipunea în corespondenţă numele calculatoarelor cu adresele IP. DNS afost ulterior preluat de Internet, ca un sistem de baze de date distribuit,generalizat, folosit pentru a memora informaţii referitoare la procedurilede atribuire a numelor. În 1983, ARPANET conţinea sute de calculatoare, era stabil şise bucura de succes. În acest moment, ARPA a încredintat
  • administrarea reţelei Agenţiei de Comunicaţii a Apărării (DCA -Defense Communications Agency), care a izolat partea militară a reţeleiîntr-o reţea numită Milnet şi a prevăzut porţi stricte între aceasta şisubreţeaua de cercetare rămasă. Reteaua Milnet există şi astăzi. În 1990, ARPANET era deja surclasat de reţelele mai modernecărora le dăduse naştere; a fost închis şi demontat dar contribuţia sacovârşitoare în crearea reţelei globale Internet rămâne actuală. NSFNET La sfârşitul anilor 70, ARPANET avea un impact enorm asupracercetării universitare din SUA deoarece permitea cercetătorilor săpartajeze date şi să colaboreze la diverse proiecte de cercetare. Cu toateacestea, nu toate universităţile aveau contracte de cercetare cuDepartamentul Apărării, contracte necesare pentru conectarea laARPANET. În încercarea de a realiza un acces universal, FundaţiaNaţională de Ştiintă din SUA (NSF - National Science Foundation) aorganizat o reţea virtuală numită CSNET, care asigura suport pentrulinii telefonice şi avea conexiuni cu ARPANET şi cu alte reţele. În 1984, NSF a iniţiat dezvoltarea unei reţele de mare viteză,succesoare a ARPANET-ului, care să fie deschisă tuturor grupurilor decercetare din universităţi. Astfel, s-a constituit prima reţea de arie largăbazată pe TCP/IP, care conţinea o subreţea asemănătoare cu cea dinARPANET, formată din 6 supercalculatoare aflate în oraşe răspânditepe cuprinsul SUA. Ulterior, NSF a finanţat peste 20 de reţele regionalecare s-au conectat la reţeaua principală, legând mii de universităţi,laboratoare de cercetare, biblioteci şi muzee. Reţeaua astfel formată afost denumită NSFNET. Treptat, cererile tot mai numeroase de conectare la NSFNET auînceput să depăşească posibilităţile de finanţare guvernamentale şi, înplus, numeroase organizaţii comerciale interesate de conectare nuputeau realiza acest lucru din cauza statutului NSF. Primul pas sprecomercializare a fost apariţia corporaţiei nonprofit ANS (AdvancedNetworks and Services), constituită de firmele MERIT, MCI si IBM. În1990, ANS a preluat NSFNET şi a înlocuit legăturile de comunicarecrescând viteza de la 1.5Mbps la 45Mbps, formând ANSNET. În decembrie 1991, Congresul SUA a autorizat crearea unei noireţele naţionale de cercetare şi învăţământ, NREN (National Researchand Educational Network), care era un succesor mai rapid (funcţiona la
  • viteze de ordinul gigabiţilor) al NSFNET-ului. Obiectivul urmărit era oreţea naţională la viteza de 3Gbps, funcţională înainte de sfârşitulsecolului, ca un prototip al unei super-magistrale informaţionale. Reţele comparabile cu NSFNET au apărut şi în Europa, cum arfi reţeaua EBONE axată pe cercetare sau EuropaNET - pe domeniulcomercial. În plus, fiecare ţară europeană are una sau mai multe reţelenaţionale (similare cu reţelele regionale NSF). Internet După 1 ianuarie 1983, TCP/IP a devenit unicul protocol oficialal ARPANET-ului, ceea ce a adus creşterea considerabilă a număruluide utilizatori, calculatoare şi reţele conectate la ARPANET. Aceastăcreştere a devenit exponenţială după integrarea reţelelor ARPANET şiNSFNET. La mijlocul anilor 80, oamenii au început să privească inter-reteaua ca o reţea globală de sine stătătoare şi să o numească Internet. Prin extinderea reţelei Internet din Statele Unite s-a format oreţea mondială Internet care permite unui număr extrem de mare deutilizatori din întreaga lume să aibă acces la un imens volum deinformaţii depuse în baze informaţionale aflate în noduri speciale alereţelei şi transferate folosind protocolul de referinţă TCP/IP. Creşterea numărului de calculatoare conectate la Internet sedatorează şi conectării unor reţele deja existente (reţeaua de fizicăspaţială NASA, reţeaua de sisteme de calcul a IBM-ului, etc.). Calculatoarele personale se pot conecta la Internet folosind olinie telefonică uzuală, un modem (pentru conversiile de date întreformele analogică şi digitală) şi un program software folosit pentrurealizarea comunicaţiei. Aceste calculatoare primesc uzual o adresă IPtemporară şi pot avea acces la serviciile de informare şi comunicarespecifice Internet-ului prin schimburi de date cu alte calculatoare dinInternet; transferurile de informaţii fiind intermediate de router-ulfurnizorului de servicii la care sunt conectate. Cele mai populare servicii disponibile în mediul Internet sunt:• Poşta electronică (E-mail) – permite transmiterea de mesaje privateşi de fişiere ataşate mesajelor, uneia sau mai multor persoane.• Liste de e-mail-uri (Mailing List) – permite unui grup de oameni săpoarte discuţii de grup prin intermediul poştei electronice şi oferă omodalitate de a distribui ştiri între membrii grupului.
  • • Grupuri de ştiri (Usenet newsgroups) – permite discuţii de grupfolosind un sistem de servere de ştiri pentru stocarea mesajelor din peste10000 de teme.• Conversaţii în timp real (chat online) - oferă o modalitate pentruderularea discuţiilor în timp real; participanţii citesc mesajele scriseunul altuia, la interval de câteva secunde de când acestea au fost scrise.• Conferinţe de tip voce şi video – permit transmiterea de mesajevocale, însoţite de imagini în timp real, precum şi partajarea altoraplicaţii.• WWW (World Wide Web) este un sistem distribuit de pagini legateîntre ele, pagini ce pot conţine text, imagini, sunete, video şi alte tipuride informaţii.• Transfer de fişiere – permite descărcarea fişierelor de pe serverepublice de fişiere, inclusiv o mulţime de programe. Caracterul academic, guvernamental şi industrial pe care l-a avutInternet-ul, până în 1990, s-a transformat odată cu apariţia noii aplicaţiiWWW (World Wide Web), care a adus în reţea milioane de utilizatorineprofesionişti. WWW a fost inventat de fizicianul Tim Berners Lee de laCERN şi a făcut uşor de folosit facilităţile existente. Prin programele denavigare (Mosaic, Netscape, Internet Explorer) apărute, WWW a făcutposibil ca un site să pună la dispoziţie un număr de pagini de informaţieconţinând text, imagini, sunete, video şi legături între pagini (hipertext).Acest sistem s-a dovedit foarte util pentru informarea utilizatorului îndomenii diverse. În scurt timp, au apărut diverse tipuri de pagini: hărţi,tabele cu cotaţii de bursă, cataloage de bibliotecă, programe radioînregistrate, pagini personale etc. Extinderea Internet-ului urmează o curbă exponenţială, odată cucreşterea performanţelor şi accesibilităţii serviciilor oferite. 8.2. Modul de lucru al Internet-ului Reţeaua Internet este o reţea cu comutare de pachete. Servereledin Internet sunt conectate între ele prin intermediul routerelor, legândreţele diferite de tip Ethernet, Token Ring, linii telefonice, etc.În vederea transmiterii datelor, mesajele sunt împărţite în componentede dimensiuni mai mici, numite pachete şi care, pe lângă conţinutul
  • propriu-zis, au ataşate informaţiile de adresare necesare. Neavândlegături directe cu toate celelalte routere, un router decide traseul optimpe care trebuie să-l urmeze un pachet până la destinaţie, folosindinformaţia de adresă conţinută în pachet. Regulile folosite pentru a stabili cum şi unde să se livrezepachetul sunt cuprinse în protocoale. Protocolul Internet (IP) este formatdintr-un set de astfel de reguli, astfel că fiecare router va cunoaşte cetrebuie să facă cu pachetele cu date care ajung la el. Protocolul IPfoloseşte o schemă de adresare care face posibilă identificarea fiecăruicalculator conectat la reţea prin intermediul unei adrese unice. Identificarea maşinilor din Internet se realizează folosindadresele Internet sau adresele IP. Fiecare calculator conectat la Internettrebuie să aibă o adresă IP unică, pentru a putea comunica eficient cucelelalte calculatoare conectate la Internet. Adresele IP sunt segmentateîntr-o structură ierarhică şi sunt formate din 4 numere cuprinse între 0şi 256, separate între ele prin puncte. Adresa Internet (IP) estememorată pe 4 octeţi şi este alcătuită din două părţi: adresa reţelei dincare face parte calculatorul şi adresa calculatorului. Alegerea tipuluide adresă se face în funcţie de numărul de calculatoare şi de grupareaacestora în diverse subreţele, ţinând cont şi de extinderile viitoare. Astfel, adresele IP se împart în 3 clase, împărţire realizată înfuncţie de dimensiunile celor două câmpuri (adresa reţelei şi adresacalculatorului): 1. Adresele Internet de clasă A sunt folosite pentru câteva sutede reţele care suportă mii de maşini şi e alcătuită din 8 biţi - adresa dereţea şi 24 biţi adresa calculatorului. 2. Adresele Internet de clasă B sunt folosite pentru câteva sutesau mii de maşini. Adresa din această clasă este alcătuită din 16 biţipentru adresa de reţea şi 16 biţi de adresa calculatorului. 0 1 7 8 31 Clasa A 0 ID reţea Identificator calculator 0 1 2 15 16 31 1 0 Identificator reţea Identificator calculator Clasa B 0 1 2 3 23 24 31 Clasa C 1 1 0 Identificator reţea ID calculator Formatul adreselor de Internet de clasă A,B,C.
  • 3. Adresele Internet de clasă C pentru milioane de reţele careau maxim 256 de maşini fiecare. Această adresă este alcătuită din 24biţi adresa de reţea şi din 8 biţi adresa calculatorului. Adresa unei maşini vizibile din orice nod al Internet-ului senumeşte adresă reală. Din motive de securitate şi legate de numărulextrem de mare de calculatoare din Internet, care nu pot fi referite întotalitate folosind adresele de 4 octeţi, pentru adresarea calculatoarelordin reţelele locale se folosesc de obicei adrese false, care vor figestionate doar în interiorul reţelei respective de către serverul(serverele) acesteia, prin mecanisme specifice. Serviciile de bază deinformare şi comunicare din Internet sunt asigurate însă prinintermediul maşinilor cu adrese IP reale care pot fi servere de e-mail,servere de ştiri, servere web, servere ftp. Acestea pot fi "arondate"reţelelor locale, asigurând şi comunicarea cu calculatoarele dininteriorul acestora prin intermediul unor protocoale adecvate. Protocolul TCP preia informaţia ce trebuie transmisă şi oîmparte în mai multe părţi cărora le atribuie câte un număr. Pentru atransmite prin reţea secvenţele astfel obţinute se foloseşte câte un plicTCP cu informaţia scrisă pe el. Plicul TCP este introdus apoi într-unulIP şi este transmis în reţea. Imediat ce există informaţie de transmis într-unul din plicurile IP, reţeaua transportă acel plic prin liniile decomunicaţie. La receptor, un produs software care foloseşte TCPcolectează plicurile, extrage datele şi le ordonează după numărulfiecărui plic. Dacă lipseşte ceva, cere transmiţătorului să retransmitădatele respective. După primirea tuturor datelor şi aranjarea lor înordinea corectă, ele se transmit unui program de aplicaţii ce foloseşteacest serviciu de comunicaţie. Protocolul TCP creează impresia existenţei unei conexiuni fizicedirecte între orice sursă şi destinaţie. În anumite situaţii, se poate folosi un protocol mai simplu, şimai ieftin decât TCP, numit UDP (User Datagram Protocol), dar acestanu se ocupă de mesajele piedute, şi nici de menţinerea datelor în ordineacorectă (mesajele transmise sunt scurte iar dacă răspunsul nu apare într-un interval de timp prestabilit, mesajul va fi retransmis). Conectarea unui calculator la Internet Pentru ca un calculator să poată fi conectat la Internet trebuiefolosit un furnizor de servicii (Internet Service Provider - ISP), care
  • oferă, contra cost, unul sau mai multe conturi pentru conectare laInternet. Un calculator este conectat la Internet dacă este legat la un altcalculator sau la o reţea care este la rândul ei conectată la Internet. Există mai multe metode de conectare la Internet, fiecarenecesitând diferite tipuri de echipamente hardware:1. Conectare prin dial-up – presupune existenţa unui modem instalat pe calculator şi a unei linii telefonice pentru conectarea la un calculator al furnizorului de servicii Internet. Majoritatea furnizorilor de servicii de tip dial-up permit conectarea la viteze de 14,4 kbps, 28,8 kbps şi 56 kbps. Viteza de transfer a informaţiilor depinde atât de viteza conexiunii cât şi de viteza suportată de modem. Folosind acest tip de conexiune, calculatorul se conectează numai atunci când se doreşte utilizarea unui serviciu Internet, după care se deconectează.2. Conectare folosind linii de tip ISDN, ASDL şi linii telefonice dedicate Unii furnizori de servicii Internet permit conectarea la viteze mai mari decât cele permise de liniile telefonice obişnuite. Integrated Services Digital Network (ISDN) şi Asymmetric Subscriber Digital Line (ASDL) sunt 2 tipuri de linii telefonice digitale, de viteză mare care oferă o modalitate mai rapidă de conectare la Internet. Unele companii de telefonie oferă linii speciale de tip ISDN sau ASDL şi echipamentele hardware speciale pentru conectarea calculatoarelor la aceste linii speciale. ISDN este o linie telefonică îmbunătăţită care poate fi utilizată atât pentru accesul rapid la Internet cât şi pentru convorbiri telefonice obişnuite. Folosind o singură linie se poate naviga pe Internet în timp ce se vorbeşte la telefon. ISDN este în totalitate digitală, acest lucru însemnând că nu mai e necesară transformarea semnalului din digital în analog pentru transmisie şi invers la recepţie. ASDL este o tehnologie mai nouă şi optimizează descărcarea fişierelor de volum mare pe calculator. Dacă se doreşte conectarea continuă a calculatorului la Internet, se utilizează, pentru conectarea calculatoarelor, linii telefonice închiriate. Există diferite viteze de transmisie a informaţiilor pe aceste linii, cele mai răspândite fiind liniile de tip T1 care permit
  • transferul informaţiilor la viteza de 1,5 Mbps şi T3 la viteza de 44 Mbps. Pot fi închiriate şi fracţiuni ale liniei T1.3. Conectare folosind cablu TV şi DSS Unele companii ce oferă servicii TV prin cablu oferă şi accesul la Internet folosind acelaşi cablu şi un modem special pentru conectarea la Internet. DSS (Digital Satellite Systems) sau difuzarea informaţiilor folosind sateliţi, presupune utilizarea unei antene, a unui cablu coaxial, a unui adaptor special pentru calculator şi a unui software dedicat pentru conectarea la Internet. Datele sunt recepţionate la o viteză mare, via satelit, dar sunt transmise folosind o conexiune de tip dial-up.4. WebTV Web TV presupune folosirea unui televizor şi nu a unui calculator pentru conectarea la Internet. WebTV este cea mai răspândită modaliatate de conectare la Internet folosind un televizor şi este dezvoltată, în parte, de Microsoft. Pentru utilizarea WebTV este necesară existenţa unui receptor WebTV care conectează televizorul la linia telefonică; ecranul televizorului va fi folosit pe post de monitor, telecomanda pentru navigare pe Web şi tastatura pentru transmiterea şi recepţionarea mesajelor de poştă electronică. Alegerea furnizorului de servicii Internet Indiferent de modalitatea de conectare aleasă, aceasta presupuneselectarea unui furnizor de servicii. Principalele criterii care trebuieavute în vedere la alegerea furnizorului de servicii sunt: • Existenţa unui număr de telefon local – majoritatea furnizorilor de servicii Internet oferă multe numere, pentru conectarea la Internet. Este de dorit ca furnizorul de servicii selectat să aibă şi un număr local, pentru a nu apare întârzieri şi din cauza conectării la o centrală telefonică aflată la mare distanţă. • Preţul – variază în funcţie de viteza maximă permisă pentru conectare, de tipul abonamentului: cu conectare 24 ore din 24, 7 zile din 7 sau doar într-un anumit interval orar. • Viteza de conectare şi tipul de conectare acceptat. • Accesibilitate – înaintea alegerii furnizorului de servicii este bine să vă interesaţi la alţi abonaţi ai furnizorului dorit, dacă au
  • probleme datorate imposibilităţi conectării la Internet, din cauza liniilor ocupate.Există mai multe tipuri de servicii pe care le poate oferi un contInternet: • Căsuţe poştale de tip POP3 – aproape sigur contul de Internet va permite utilizarea serviciului de poştă electronică şi va oferi una sau mai multe căsuţe poştale şi adresele corespunzătoare, pe un server de tip POP3. • Spaţiu pentru un site Web – multe conturi de Internet prevăd alocarea unui spaţiu de mici dimensiuni pe un server Web, astfel încât se poate stoca un site Web propriu, accesibil de pe orice calculator conectat la Internet. Pentru un spaţiu mai mare se percep, în general, taxe suplimentare. • Găzduirea unui domeniu – presupune existenţa unui nume de domeniu propriu; contul de poştă electronică şi adresa site-ului Web vor aparţine astfel propriului domeniu şi vor fi stocate pe serverul furnizorului de servicii. Dacă se doreşte crearea unui site Web mai mare sau a unuia sigur, a unor aplicaţii de comerţ electronic sau sunt necesare opţiuni avansate pentru rularea scripturilor de pe site, trebuie utilizat un server propriu pentru găzduirea site-ului. 8.3. Sistemul de nume de domeniu Este dificil de reţinut şi folosit adresa IP a calculatorului cu caredorim să conversăm. Din acest motiv, proiectanţii Internet-ului audezvoltat sistemul DNS (Domain Name System) care permite referireacalculatoarelor prin nume ca de exemplu ftp.microsoft.com sauwww.ase.ro, în locul adresei IP a calculatorului. DNS a fost creat pentru a putea aloca şi gestiona pentru fiecarecalculator conectat la Internet a câte unui nume simbolic, asociat adreseiIP a calculatorului respectiv. DNS este o metodă ierarhică, distribuită deorganizare a spaţiului de nume al Internetului. 8.3.1. Spaţiul de nume La început, Internet-ul utiliza un sistem structurat pe un singurnivel pentru a asigna nume calculatoarelor. Cu alte cuvinte, numele dat
  • unui calculator nu reprezenta în nici un fel o relaţie între acesta şireţeaua căreia îi aparţinea. În perioada de început a Internet-ului, un astfel de sistem nureprezenta o problemă - era vorba despre un număr redus de sisteme.Odată cu trecerea timpului, Internet-ul a crescut foarte mult ajungândastăzi să interconecteze zeci de mii de reţele, fiecare dintre acestea, larândul ei, conţinând o mulţime de calculatoare. Deoarece asignarea câteunei adrese unice pentru milioanele de calculatoare a depăşit cu multposibilităţile unei singure organizaţii, sistemul iniţial de atribuire denume calculatoarelor a evoluat într-un sistem ierarhic. Practic, astăzi,atribuirea de adrese unice cade în responsabilitatea mai multor companiişi organizaţii, aflate pe diferite nivele ierarhice. Prin sistemul numelor de domenii, într-un nume asignat uneimaşini, există un număr variabil de domenii (cel mult 5), separate prin"."; fiecare domeniu corespunde unui anumit grup, ultimul domeniu dinnume având nivelul cel mai "înalt". Domeniile se restrâng succesiv de ladreapta la stânga. Componentele numelor pot avea o lungime demaximum 64 de caractere, întregul nume nu poate să depăşească 255 decaractere şi nu se face distincţie între literele mari şi cele mici. În vârful ierarhiei, se află rădăcina. Ca şi directorul rădăcină depe un calculator, rădăcina sistemului DNS nu are nici un nume. Toatecelelalte sisteme un câte un nume. În continuare, DNS-ul divizeazăfiecare domeniu în subdomenii. Nivelul imediat inferior rădăcinii DNS-ului este constituit din trei domenii:1. Arpa - este un domeniu special care mapează adresele IP zecimale înnume de domenii şi nu domeniile în adrese IP zecimale.2. Domeniile organizaţionale generice, reprezentate prin etichetealcătuite din trei litere, ca de exemplu com, edu sau gov.3. Domeniile geografice reprezentate prin etichete alcătuite din douălitere (codificarea ţărilor) aşa precum se specificã în documentul ISO3166.Grupul domeniilor organizaţionale cuprinde şapte categorii de bazã. Încadrul tabelului următor sunt prezentate domeniile organizaţionale.Domeniu DescriereCom Organizaţii comerciale, de afaceriEdu Organizaţii educaţionale, universităţiGov Organizaţii guvernamentale din SUA
  • Int Organizaţii internaţionaleMil Organizaţii militare din SUANet O reţea care nu se încadrează în nici unul din celelate categoriiOrg O organizaţie ce nu se încadrează în nici unul din categorile enumerate Sistemul ierarhic distribuie responsabilitatea atribuirii de numela diferite nivele ale ierarhiei. Astfel Internet Network InformationCenter (InterNIC) se ocupă doar de domeniile generice. InterNICtransmite responsabilitatea atribuirii de nume diferitelor organizaţii.Fiecare organizaţie este responsabilă pentru o anumită porţiune astructurii arborelui DNS. Ariile de responsabilitate sunt numite zone.Organizaţiile responsabile de o anumită zonă pot să treacă la divizareazonei şi să transmită responsabilitatea atribuirii numelor altororganizaţii. Această subdiviziune continuă până când se ajunge însituaţia în care o singură persoană poate să-şi asume responsabilitateaatribuirii numelor într-o zonă bine definită. O astfel de persoană poartănumele de administrator DNS. Unui nume DNS i se pun în corespondenţă mai multe informaţiidecât strict adresa IP corespunzătoare: tipul gazdei (server de mail,server DNS, etc.) şi perioada de timp în care asocierea este valabilă.Unui PC conectat la Internet printr-un router al unui furnizor de serviciişi folosind o linie telefonică, i se va atribui o adresă IP temporară, acărei asociere cu calculatorul respectiv trebuie să fie valabilă doar pedurata conexiunii. În schimb, serverul furnizorului de servicii şiserverele de e-mail sau web ale diverselor instituţii, servere care trebuiesă poată fi accesate oricând, trebuie să aibă adrese IP stabile. Mulţimeade informaţii pusă în corespondenţă cu o adresă IP se numeşteînregistrare de resurse. Fiecărui domeniu i se asociază o multime de înregistrări deresurse care se poate reduce la adresa IP. De fapt, prin DNS se stabileştecorespondenţa între numele de domenii şi înregistrările de resursecorespunzătoare, reţinute într-un fişier specific domeniului. Acest fişier,va fi interogat pentru aflarea adresei IP a unui nume DNS. Practic, oînregistrare de resurse este un 5-uplu care conţine: numele domeniului,timpul său de viaţă, tipul înregistrării (adresă IP, domeniu care acceptăpoşta electronică, numele serverului de domeniu, nume de domeniuetc.) păstrat într-o formă codificată, clasa (informaţie Internet sau non-Internet) şi o valoare dependentă de tipul înregistrării (un număr -
  • adresă Internet, un nume de domeniu sau un şir de caractere care descrieelementul). Aceste informaţii se reţin pe serverele DNS în fişierespeciale. 8.3.2. Servere de nume În sistemul DNS, serverele de nume sunt folosite pentruadresarea fişierelor de host-uri reţinute de toate calculatoarele gazdă.Fiecare server de nume va şti astfel adresele anumitor zone (deexemplu, într-o reţea locală) şi adresele altor servere de nume. Folosireaunui singur server de nume pentru întreaga reţea nu este convenabilă.Astfel, solicitarea unei adrese poate fi rezolvată local sau prinintermediul altor servere de nume care cunosc acea adresă. Serverele denume aflate la distanţă vor reţine în memorie înregistrările de resurse peo durată proporţională cu timpul de viaţă din înregistrareacorespunzătoare. Responsabilităţile serverelor de nume se potreprezenta sub forma unor structuri ierarhice în care informaţia desprenume şi adresă se menţine în mod distribuit, în cadrul serveruluiresponsabil şi nu în întreaga reţea. 8.3.3. Înregistrarea numelor de domenii Pentru înregistrarea unui nume de domeniu este necesar uncalculator conectat la Internet, căruia îi va fi asociat numele şi alte douăcalculatoare gazdă, conectate şi ele la Internet, care vor oferi serviciulde nume pentru domeniul înregistrat. Gestiunea zonelor edu, com, net şi org este asigurată deserviciile de înregistrare ale InterNIC, prin intermediul site-ului aflat laadresa www.internic.net. Pentru înregistrare trebuie parcurşi următorii paşi:1. Se verifică dacă numele domeniului care se doreşte a fi înregistrat există deja; pentru aceasta se foloseşte secţiunea WHOIS de pe pagina principală a InterNIC.2. Doar dacă domeniul solicitat nu există încă, se solicită furnizorului de servicii Internet să ofere serviciu de nume de domeniu pentru domeniul ales; de obicei acesta presupune plătirea unui abonament.3. Se completează formularul online aflat pe site-ul InterNIC; formularul conţine informaţii despre numele, adresa, numerele de telefon şi fax, adresa de e-mail, persoane de contact, adresele IP ale celor 2 servere de nume de domeniu.
  • 4. Dacă toate informaţiile introduce sunt corespunzătoare, InterNIC-ul trimite confirmarea înregistrării domeniului şi factura pentru plata domeniului. Pentru înregistrarea domeniilor în zonele corespunzătoare ţărilor,zone de genul ro, us, uk etc. trebuie să se apeleze la organizaţiiledesemnate să gestioneze domeniul din ţara respectivă. În România, deacest lucru se ocupă RNC (Romanian National Computer Network);adresa web care poate fi folosită pentru înregistrare de domenii în zona.ro fiind www.rnc.ro. O listă cu organizaţiile care gestioneazădomeniile corespunzătoare fiecărei ţări se găseşte la adresawww.iana.org. 8.3.4. Servere, clienţi şi porturi Multe din calculatoarele gazdă aflate pe Internet, oferă serviciialtor calculatoare conectate la Internet. Calculatoarele care oferă serviciialtor calculatoare sunt numite servere. Calculatoarele conectate laInternet care folosesc serverele pentru a obţine informaţii se numescclienţi. De exemplu, când calculatorul se conectează la Internet şiprogramul de e-mail descarcă mesajele primite, de pe serverul de e-mailal furnizorului de servicii Internet, acest program este un client de poştăelectronică.Principalele tipuri de servere folosite în mediul Internet sunt:• Servere de poştă electronică – gestionează mesajele recepţionate şicele transmise. Mai precis, serverele de tip Post Office Protocol (sauPOP3) stochează e-mail-urile sosite iar serverele de tip Simple MailTransfer Protocol (SMTP) gestionează e-mail-urile transmise. Clienţiide e-mail primesc mesajele recepţionate, transmit mesajele către unserver de e-mail şi permit citirea, scrierea, salvarea şi imprimareamesajelor.• Servere Web stochează pagini web şi transmit paginile ca răspuns lacererile provenite de la clienţii web, adică de la browserele web.• Servere FTP (File Transfer Protocol) stochează fişierele care pot fitransferate pe sau de pe un calculator care are instalat un client FTP.• Servere de ştiri stochează articole cu informaţii pentru grup,informaţii care pot fi citite sau transmise prin intermediul unui client deştiri.
  • • Servere de IRC permite comunicarea online în reţeaua Internetfolosind un client IRC. Un calculator gazdă poate rula mai multe tipuri de programe detip server. Pentru a putea realiza acest lucru, fiecare tip de serverrăspunde pachetelor transmise unui port anume. Porturile suntnumerotate şi folosirea lor este standardizată pe Internet. Cele mairăspândite porturi şi serviciile corespunzătoare lor sunt: Numărul Serverul portului 21 FTP 23 Telnet 25 SMTP 80 WWW 110 POP3 194,6667 IRC 532 Usenet newsgroups 8.4. Poşta electronică Poşta electronică sau e-mail-ul face parte din categoriaaplicaţiilor consacrate ale reţelelor de calculatoare, fiind utilizată de unnumăr din ce în ce mai mare de persoane. Poşta electronică s-a doveditmult mai eficientă decât cea clasică deoarece mesajele electronice ajungfoarte repede la destinaţie şi permit transmiterea unor informaţii dediverse tipuri. La ora actuală, numărul mesajelor de poştă electronică îldepăseşte cu mult pe cel al scrisorilor clasice şi asigură o comunicareeficientă între persoane, indiferent de localizarea lor geografică. Acestschimb rapid de idei constituie o premisă importantă pentru colaborareaîntre persoane şi s-a dovedit extrem de util atât în cercetare şi educaţie,cât şi în industrie sau comerţ. Poşta electronică (Electronic Mail sau prescurtat E-Mail) este unsistem care permite unui utilizator individual să transmită un mesaj altuiutilizator, mesajul fiind livrat într-o cutie poştală (mail box) undedestinatarul îl va găsi mai târziu. Din punct de vedere al emiţătorului,pot exista unul sau mai mulţi adresanţi.
  • Avantajele poştei electronice sunt evidente: viteză, siguranţă înexpediere, posibilităţile de a adăuga textului imagini şi sunet, apoifacilitatea de redirectare şi nu în ultimul rând posibilitatea de prelucrareşi reexpediere a mesajelor. Un sistem de poştă electronică este format din două componenteprincipale: un client e-mail şi un server e-mail. Un client e-mail este ostaţie de lucru sau PC pe care rulează un program numit agent utilizator.Acesta oferă interfaţa utilizatorului cu sistemul de poştă electronică şioferă facilităţi de a crea, trimite şi recepţiona mesaje (e-mail-uri),precum şi posibilitatea gestionării acestora de fiecare utilizator. Serverul e-mail trebuie să permită păstrarea mesajelor primite detoţi utilizatorii care sunt înregistraţi pe acest server. În plus, serverultrebuie să dispună de un pachet software – agent utilizator server- caresă interacţioneze cu agentul utilizator de pe fiecare client şi care în plustrebuie să gestioneze transferul mesajelor e-mail pe Internet. Aceastăcomponentă software este numită agent pentru transferul mesajelor şi seocupă cu trimiterea şi recepţionarea mesajelor e-mail către/de la alteservere e-mail care sunt conectate direct la Internet. 8.4.1. Concepte de bază Poşta electronică nu operează cu concepte sofisticate. O partedin aceste concepte au fost preluate chiar de la sistemul de poştă clasic:cutia poştală, mesaj sau scrisoare, adresă expeditor, adresă destinatar. 8.4.1.1. Cutia poştală Toate mesajele primite de un abonat pe serverul de e-mail lacare este conectat, sunt memorate în acelaşi fişier având numele dat deabonat, fişier care se numeşte cutie poştală de sistem - system mailbox. După ce abonatul îşi verifică cutia poştală mesajele sunttransferate în cutia poştală personală aflată pe calculatorul de la care s-aconectat. Utilizatorul poate opta pentru păstrarea unei copii a mesajelorpe serverul de e-mail, sau pentru ştergerea acestora odată ce au fosttransferate pe calculatorul personal. Mesajele sunt păstrate, local, într-una din următoarele treisecţiuni, în funcţie de provenienţa lor: - Inbox, mesajele primite,
  • - Outbox, mesajele expediate, - Trash, mesajele şterse.Se pot crea în plus şi alte secţiuni care asemeni unui folder vor puteapăstra mesajele salvate, copiate sau mutate aici de utilizator. 8.4.1.2. Mesajele Termenul de mesaj înlocuieşte foarte adesea termenul descrisoare pentru că este mai cuprinzător. Prin e-mail se pot transmitealături de text şi imagini, sunet, programe, elemente care în nici un caznu pot fi interpretate ca scrisori. Mesajul are două părţi: antetul mesajului şi conţinutul (corpul)mesajului, iar programul de poştă electronică mai asociază implicitfiecărui mesaj un indicator de stare. Antetul Antetul este alcătuit dintr-o secvenţă standard de informaţiidintre care unele sunt introduse de operator obligatoriu sau opţional, iaraltele sunt câmpuri cu valori implicite genarate de programul de poştăelectronică.Câmpurile completate automat de programul de poştă sunt: - From: -care conţine adresa de e-mail a expeditorului; - data: -la care este trimis mesajul;Câmpurile care trebuie introduse de utilizator sunt următoarele: - To: -adresa destinatarului, acest câmp e obligatoriu; - Subject: -descrierea, pe scurt, a conţinutului scrisorii, acest câmp este opţional; - Cc: -carbon copy, în acest câmp se pot scrie adresele destinatarilor care vor primi copii identice ale mesajului, adrese separate prin virgulă; fiecare destinatar va vedea lista celorlalţi corespondenţi în antetul mesajului, este un câmp opţional; - Bcc: -blind carbon copy, ca şi în cazul carbon copy- urilor, destinatarii ale căror adrese sunt înscrise în acest câmp vor primi acelaşi mesaj, doar că, în acest caz, în antetul mesajului nu vor mai fi prezente şi adresele celorlalţi corespondenţi;
  • Corpul mesajului Acesta reprezintă textul propriu-zis al mesajului. Programele depoştă electronică dispun de un editor propriu cu un set minim decomenzi pentru redactarea şi corectarea mesajelor. Mesajele pot fi redactate off-line şi cu editoare de texteobişnuite, de exemplu Word şi apoi inserate în mesajul electronic printehnica “cut & paste”. Un text mai lung se poate salva într-un fişierASCII şi apoi ataşat mesajului utilizând facilitatea “File Attachment”disponibilă la mai toate programele de e-mail. Vorbind de ultimile versiuni ale programelor de e-mail acesteaau de acum posibilitatea de a trimite şi de a primi mesaje ce conţinelemente multimedia, secvenţe HTML, aşa cum apar ele pe Web. Pentru creşterea vitezei de transmitere/recepţie se poate optanumai pentru transmisia textului, adică opţiunea ‘send plain text only ‘. Indicatorul de stare Indicatorul de stare este un caracter creat şi modificat automatde program pentru a informa utilizatorul despre natura mesajului şiultima operaţie de prelucrare suferită de mesajul respectiv. Putem ştidacă este vorba de un mesaj nou necitit, de un mesaj expediat carăspuns, de un mesaj şters logic, de un mesaj care nu trebuie transmismi departe, de un mesaj important, sau un mesaj care are un fişier ataşatetc. Valorile sau simbolurile acestui indicator se afişează atunci cândvizualizăm sumarul unei cutii poştale. Tabela index Toate mesajele dintr-o cutie poştală, standard sau creată deutilizator, sunt inventariate într-o tabelă distinctă, asociată implicitfiecărei cutii poştale, tabelă numită "index" sau "sumar". Aici se încriuautomat o serie de elemente de identificare ale mesajului preluate dinantetul acestuia: adresa expeditorului sau a destinatarului, data,subiectul precum şi indicatorul de stare. Toate programele de poştă electronică ne permit să afişăm şi săparcurgem acest sumar pentru a selecta după dorinţă scrisoarea pe caredorim să o deschidem pentru a o citi integral.
  • 8.4.1.3. Adresa e-mail Singurul indiciu pe care îl are sistemul de e-mail pentru a livraun mesaj este adresa destinatarului. Aceasta este de forma:nume_utilizator@domeniu. Numele utilizatorului este numele contuluipe care acel utilizator îl deţine. Pe baza domeniului dintr-o adresă e-mail se poate transfera mesajul pe maşina destinatarului, iar pe bazanumelui din adresă se realizează livrarea locală a mesajului în casuţapoştală a destinatarului. Iată un exemplu de adresă e-mail: tsurcel@ ase.rounde: tsurcel - este user name, numele de login al utilizatorului; ase.ro - este domain name, numele complet al domeniuluipentru referirea calculatorului la care este conectat PC-ul de la careoperează utilizatorul. În locul numelui complet al domeniului se poate folosi şi adresaIP a calculatorului. De exemplu adresa e-mail tsurcel@sunu.rnc.ropoate fi înlocuită cu adresa tsurcel.@192.162.16.31 cu care esteidentică. 8.4.1.4. Aliasuri - nicknames Alias-ul sau "porecla" este un cuvânt care se foloseşte pentru asubstitui adresa unui corespondent sau un grup de adrese decorespondenţi. Scopul substituirii este evident acela de a se evitatastarea adreselor lungi de e-mail şi implicit eliminarea riscului de agreşi. Automat la expedierea mesajului aliasul este însă înlocuit cuadresa reală a destinatarului. Definirea unui alias - nickname, se face în mod diferit de la unprogram de poştă la altul. Alias-urile sunt memorate alături de alteinformaţii utile în agende de adrese ce pot fi vizualizate şi actualizate. 8.4.2. Funcţionarea sistemelor de e-mail Sistemele de poştă electronică au uzual două componente: unacare permite utilizatorilor să citească şi să transmită scrisori,componentă formată din programe locale, numită "agent utilizator", iarcea de-a doua, care transportă mesajele de la sursă la destinaţie, prin
  • aplicaţii care se execută în fundal şi transferă mesajele se numeşte"agent de transfer de mesaje". "Agenţii" utilizator sunt programe care acceptă o varietate decomenzi pentru compunerea şi primirea răspunsului la mesaje şi pentrumanipularea cutiilor poştale. Aceste programe pot avea diferite tipuri deinterfeţe, de la cele bazate pe meniuri şi icon-uri la cele care acceptăcomenzi sub forma unor succesiuni de caractere introduse de latastatură. Astfel că, deşi modul lor de utilizare diferă, funcţiile oferite,referitoare la trimiterea şi citirea mesajelor, sunt aceleaşi. Se mai poate spune că agenţii utilizator gestionează cutiilepoştale, afişându-le conţinutul si aşteptând "comenzi" referitoare lamesajele din cutiile poştale, pe care le execută. Aceste comenzi pot fi deurmătoarele tipuri: afişare de mesaj, trimitere de mesaj, răspuns la unmesaj, ştergere de mesaj, mutarea unui mesaj, deplasarea pe următorulmesaj, citirea unei noi cutii poştale, părăsirea sistemului de mail. "Agenţii" de transfer al mesajelor de la emiţător la receptor aurol de transport, de a stabili o conexiune de la maşina sursă la ceadestinaţie şi de a transmite mesajul. Funcţionarea agenţilor de transfernu necesită intervenţia utilizatorilor sistemului de mail. 8.4.2.1. Programe de interfaţă cu utilizatorul Există o mare varietate de programe de care permit utilizatorilorsă folosească sistemul de e-mail într-un mod extrem de accesibil.Aceste programe pot avea o interfaţă vizuală, specifică aplicaţiilorWindows (Microsoft Outlook Express, Eudora), sau o interfaţă bazatăpe meniuri şi comenzi (utilitarul Pine sub Linux). Indiferent de modulde utilizare, aceste programe asigură funcţii specifice referitoare laprelucrarea mesajelor de e-mail: a) redactarea şi expedierea mesajelor; b) primirea şi memorarea mesajelor; c) editarea şi reexpedierea mesajelor; d) gestiunea cutiilor poştale; e) gestiunea agendei de adrese; f) tipărirea mesajelor; f) asigurarea securităţii mesajelor.
  • Aceste funcţii sunt disponibile prin comenzile sistemului demeniuri propriu fiecărui program de poştă electronică. Redactarea şi expedierea mesajelor Această funcţie permite utilizatorului să-şi compună textulscrisorii de la tastatură şi să-l expedieze la adresa de e-mail pe care aindicat-o în antetul scrisorii. Orice program de poştă electronică are încorporat propriul editorde texte ce oferă inclusiv funcţii de analiză lexicală. In plus editorul detexte poate lucra cu o agendă de adrese unde utilizatorul, în dreptulaliasului, a trecut adresa completă de e-mail a acestuia. Dacă dorim neapărat putem redacta mesajul şi cu un editor detexte clasic, dar ne complicăm. Versiunile recente ale multor programede poştă electronică pot include şi transmite într-o scrisoare şi elementemultimedia, imagini animate şi sunet. Primirea şi memorarea mesajelor Este funcţia complementară celei dintâi. Utilizatorul nu trebuiesă iniţieze nici o acţiune pentru a primi şi a păstra mesajele adresate dealţi corespondenţi. El le va găsi pur şi simplu în cutia poştală de peserverul host. Deci, această funcţie e total transparentă pentru utilizator.Acesta doar îşi verifică periodic cutia poştală parcurgând lista mesajelorprimite, după care le va citi şi în extenso. Editarea şi reexpedierea mesajelor Editorul programului de poştă electronică ne permite tratareaconţinutului mesajului ca pe orice text asupra căruia putem să operămdiverse corecţii: adăugări, ştergeri, formatări, copieri, mutări decaractere, fraze, paragrafe. Un mesaj primit se poate, în consecinţă, modifica şi reexpediacelui ce ni l-a trimis. Programul de poştă electronică, la iniţierea unuirăspuns inversează automat adresele, expeditorul devenind acumdestinatar iar adresa noastră va apare în câmpul de adresă aexpeditorului. Mesajele pot fi redirecţionate către alţi destinatari, în caz că sedoreşte ca mesajul să ajungă şi la o altă adresă e-mail.
  • Gestiunea cutiilor poştale Această funcţie permite utilizatorului manipularea mesajelor,atât a celor primite cât şi a celor trimise, prin comenzi specifice la nivelde fişier. Avem posibilitaea de a vizualiza lista cutiilor poştale şi sumarulmesajelor aflate în oricare cutie poştală. Utilizatorul îşi poate salvamesajele în fişiere ASCII pe hard discul propriu, le poate şterge logic şifizic, le poate transfera dintr-o cutie poştală în alta. Oricând utilizatorulîşi poate crea sau şterge cutii poştale personale. Gestiunea agendei de adrese Agenda cu adrese, address book, grupează în ordine alfabeticănumele, adresa de e-mail precum şi alte date ale corespondenţilor,persoane fizice sau firme. este vorba despre adresa de acasă, telefon,fax, mobil sau adresa de la servici, departmentul, funcţia şi altele. Orice persoană sau firmă inclusă în agendă este desemnată cutermenul de “contact”. Prin gestiunea agendei cu adrese înţegem operaţiile de adăugarede noi persoane, de modificare sau chiar eliminare din agendă a dateloracestora. Desigur e de ajuns un clic pe numele, aliasul, persoanei înagendă pentru a-i prelua adresa sa de e-mail şi ai trimite un mesaj. Agenda de adrese poate fi disponibilă şi în Windows Explorercu condiţia să o importăm din Outlook Express. Tipărirea mesajelor Este o funcţie obişnuită pe care o realizează toate programele depoştă electronică. Tipărirea la imprimantă este controlată prinintermediul unor setări software la care avem acces prin meniulcomenzii Print. Securitatea mesajelor Securitatea mesajelor de poştă electronică a ridicat şi ridică încontinuare destule probleme. Există în acest sens şi realizări deosebiteîn special în direcţia criptării mesajelor, validării autenticităţiiexpeditorului, a semnăturii acestuia etc. Proiectul PEM - PrivacyEnhaced Mail este una din realizările importante în acest sens prin cares-a impus un set de standarde care au permis scrierea de pachete deprograme puternice, cum este pachetul de programe PGM - Pretty Good
  • Privacy dezvoltat de Zimmermann în SUA şi puternicul KerberosAutentification Server realizat în cadrul proiectului Athena decercetătorii de la MIT . Programele obişnuite de poştă electronică folosesc un prim nivelde securitate furnizat de parola de acces pe serverul de interconectare şiapoi parola de acces la cutia poştală Utilizatorul îşi poate schimbaparola de access ori de câte ori doreşte sau este forţat la anumiteintervale de timp să o reînoiască, schimbând cel puţin două dinsimboluri utilizate în vechea parolă. Majoritatea sistemelor de e-mail oferă facilităţi suplimentarefaţă de cele enumerate mai sus. Astfel, utilizatorii sistemelor de e-mailîşi pot crea cutii poştale (mail boxes) sau foldere pentru păstrareamesajelor primite şi a celor transmise. Acestea pot fi gestionate princomenzi speciale de creare şi distrugere, inspectarea conţinutului,inserare şi ştergere de mesaje etc. Se pot crea liste de adrese de poştă electronică (mailing lists)prin care mesajele să poată fi trimise unui grup de persoane: când setrimite un mesaj, se vor expedia copii identice pentru toate persoaneledin listă. Alte facilităţi evoluate sunt: copiile la indigo, poşta de prioritatemare, poşta secretă (criptată) - înainte de trimiterea mesajului, acestaeste codificat iar la destinaţie se asigură posibilitatea decriptării lui,receptorii alternativi - pentru situaţii în care receptorul primar nu estedisponibil. Mesajele se înregistrează iar iniţiatorul poate verifica dacă unmesaj s-a transmis sau nu sau se poate realiza o notificare automată încazul în care mesajele nu ajung la destinaţie. În plus, există facilităţi detip forward, prin care pentru utilizatorii care se deplasează pe o anumităperioadă poşta îşi pot primi mesajele acolo unde se găsesc. De fapt,aceste funcţii sunt rezultate ale acţiunii sistemului de transfer almesajelor. 8.4.2.2. Sistemul de transfer al mesajelor Modul în care mesajele ajung la destinaţie este transparentpentru utilizator; acest lucru este extrem de important deoarece asigurăo largă accesibilitate tuturor utilizatorilor.
  • Această componentă a sistemelor de e-mail asigură:• transferul mesajelor, respectiv transmiterea acestora de la emiţător la receptor, pe baza unor conexiuni de reţea (create pentru emiterea mesajelor şi eliberate ulterior). Transferul mesajelor se realizează automat, fără intervenţia utilizatorului.• raportarea se referă la informarea emiţătorului unui mesaj despre starea acestuia (dacă a fost livrat, respins, pierdut). Confirmarea primirii unui mesaj poate fi foarte importantă, în unele situaţii ea poate avea şi semnificaţie juridică. În cazul în care un mesaj nu ajunge la destinaţie (are o adresă greşită sau nu se poate stabili o conexiune de reţea până la destinaţie în timp util), emiţătorul va primi automat un mesaj de avertizare.• dispoziţia este pasul final al comunicării şi se referă la acţiunea realizată asupra mesajului de către receptor, după primirea lui (eliminare înainte de citire, citire şi stergere, citire şi salvare etc.). Prin intermediul agenţilor utilizator, sistemele de e-mail fac posibilă regăsirea şi recitirea mesajelor anterior salvate, trimiterea lor mai departe (forward) sau alte operaţii de prelucrare a lor. Funcţiile de bază a sistemului de transfer al mesajelor se realizeazăprin intermediul unor protocoale specifice. Cu toate că utilizatorulserviciului de e-mail interacţionează nemijlocit doar cu clientul e-mail,se impun câteva precizări legate de protocoalele care asigură transferulmesajelor de pe un calculator pe altul deoarece un utilizator poate fi pusîn situaţia de a trebui să-şi configureze un program client de e-mail.Transferul elementar al mesajelor între două maşini din Internet esterealizat prin intermediul protocolului SMTP. SMTP (Simple Mail Transport Protocol) - este protocolulconsacrat de transport e-mail în Internet. În general, pentru trimitereaunui mesaj între două maşini din Internet se realizează o conexiune detip SMTP care constă într-o etapă de autentificare şi transferul efectiv.Din punctul de vedere al utilizatorului singura interacţiune cu acestprotocol constă în specificarea numelui server-ului SMTP (server-ulcare se va "ocupa" de mesajele acestuia). Acest nume se obţine de laadministratorul de sistem. Protocolul SMTP stabileşte regulile după care funcţionează unprogram (care rulează în background) care se execută pe maşinadestinaţie a unei conexiuni TCP, având rolul de a accepta conexiunile şi
  • de a copia mesajele primite în cutiile poştale corespunzătoare. Dacă une-mail nu poate fi livrat, se returnează transmitătorului un mesaj deeroare. Livrarea finală a mesajelor Adesea, utilizatorii lucrează pe PC-uri care nu sunt conectatedirect la Internet, ci prin intermediul unor servere care pot primi şitrimite mesaje de poştă electronică. Într-o asemenea situaţie, PC-uriletrebuie să comunice cu un server de e-mail printr-un protocol de livrare.Un protocol simplu, care permite aducerea mesajelor dintr-o cutiepoştală aflată la distanţă şi depozitarea lor pe maşina utilizatorului, estePOP3 (Post Office Protocol). Acesta este protocolul uzual folositpentru accesarea mail-urilor de pe un server de mail de cătrecalculatoarele dintr-o staţie locală. Aşa după cum îi spune şi numele,acest protocol lucrează pe principiul unei căsuţe poştale: programulclient se conectează la anumite intervale de timp la server-ul POP3. Lao conexiune sunt trimise mesajele din outbox-ul clientului şi adusemesajele noi de pe serverul de POP3. Autentificarea se realizează lanivel de utilizator, pe baza unei parole. Numele server-ului este furnizatde administratorul de sistem, la fel ca şi numele contului POP. Protocolul POP3 conţine comenzi pentru conectarea şideconectarea utilizatorilor, aducerea şi ştergerea mesajelor. Deexemplu, în configurarea sistemului Outlook Express se va cere nunumai numele serverului de mail, ci şi protocolul prin care staţia localăcomunică cu acesta. IMAP (Interactive Mail Access Protocol - protocol interactivde acces la poşta electronică) este un protocol de livrare mai sofisticat,adoptat şi el ca standard Internet. Acesta este proiectat pentru utilizatoriicare folosesc mai multe calculatoare. Acest protocol functionează peprincipiul păstrării unui depozit central de mesaje pe serverul de e-mail,care poate fi accesat de fiecare maşină (mesajele nu se copiază pemaşina personală a utilizatorului). DMSP (Distributed Mail System Protocol - protocol distribuitpentru sistemul de poştă) este diferit de POP3 şi IMAP prin faptul că nupresupune că toată poşta se află pe un singur server. Utilizatorii pot"descărca" mesajele de pe server pe o staţie de lucru, un PC sau uncalculator portabil, apoi se pot deconecta de la server, citi mesajele şi
  • scrie răspunsurile, iar ulterior să se reconecteze, moment în care poştase retransferă şi sistemul se resincronizează. Multe sisteme de livrare oferă facilităţi suplimentare, cum ar fifiltrarea mesajelor: la sosirea mesajelor se pot verifica anumite condiţiişi executa acţiuni corespunzătoare. Definirea unor astfel de regulipermite punerea în evidenţă a anumitor mesaje (de exemplu, de la oanumită persoană) sau eliminarea mesajelor nedorite chiar fără a fiafişate. O altă caracteristică a sistemelor de livrare este posibilitatea de atrimite temporar poşta la o altă adresă, prin mecanisme de tip forward.Această facilitate este foarte utilă dacă într-o anumită perioadă,utilizatorul nu îşi poate accesa serverul uzual de mail, de exemplu, dincauza unor restrictii de securitate. 8.5. FTP FTP (File Transfer Protocol) este un protocol pentru transferulfişierelor. Protocolul HTTP utilizat de browsere pentru aducereainformaţiilor codate HTML în calculatorul client este suficient pentrufişierele text şi pentru imaginile asociate deoarece aceste fişiere sunt îngeneral de mici dimensiuni. Transferarea unor fişiere mari pune uneleprobleme de viteză şi de siguranţă a conexiunii ceea ce face protocolulHTTP ineficient. În acest caz se utilizează protocolul FTP. Protocolul FTP presupune împărţirea fişierului de transferat într-un număr de blocuri de dimensiune fixată şi trimiterea acestor blocurispre client. Pe calculatorul client are loc rearanjarea blocurilor înordinea corectă, refăcându-se astfel fişierul original. Principalele avantaje ale utilizării FTP-ului sunt viteza detransfer crescută şi posibilitatea reluării unui transfer întrerupt dinpunctul în care a apărut întreruperea. În acest fel o legătură întreruptă nupresupune reluarea transferului de la început, realizându-se astfel oimportantă creştere a vitezei de lucru. În general, conectarea la un anumit server presupune deţinereaunui cont pe calculatorul respectiv. În acest caz utilizatorul se identificăprin numele contului şi parola şi ca urmare primeşte dreptul de a utilizacalculatorul respectiv pentru a copia fişiere pe şi de pe server.Majoritatea serverelor FTP permit şi conectarea limitată a celor care nuau cont pe calculatorul respectiv printr-o conexiune numită anonimă:
  • numele de utilizator este anonymous sau guest, parola - adresa de e-mail. În acest caz utilizatorul are drepturi de citire din anumitedirectoare, de obicei aflate toate în directorul Pub din rădăcină şi, uneoridrepturi de scriere într-un director numit Upload. Pentru copierea unuifişier de pe server pe calculatorul local se foloseşte termenul downloadiar pentru transferul invers - upload. FTP a fost utilizat iniţial prin trimiterea de comenzi spre serverîntr-o sesiune Telnet. Deşi în ultimul timp au apărut programe careoferă o interfaţă grafică deosebită pentru a uşura lucrul cu comenzileFTP, folosirea comenzilor, în linie de comandă, este o metodă carepoate fi aplicată indiferent de sistemul de operare sau dotarea cuprograme a unui calculator conectat la Internet. În sistemele Windows deschiderea unei sesiuni FTP se facelansând programul "ftp.exe", interpretorul de comenzi FTP, aflat deobicei în directorul "Windows" sau directorul "sistem". Clientii FTP sunt programe care oferă o interfaţă grafică simplăîntre utilizator şi comenzile pe care le aşteaptă serverul FTP. În acestmod utilizatorul nu este obligat să cunoască toate aceste comenzi şi înplus au avantajul de a se putea afişa în acelaşi timp a mai multorinformaţii despre server. În figurile 8.2 respectiv 8.3 este prezentatăinterfaţa programului WS_FTP, unul din cei mai răspândiţi clienţi FTP. Fig. 8.2. – Interfaţa de conectare a produsului WS_FTP
  • Fig. 8.3. – Interfaţa de lucru a produsului WS_FTP Browser-ele Web au posibilitatea de a accesa server-ele FTP.Adresa scrisă trebuie să indice faptul ca protocolul utilizat este FTP caîn exemplul următor: ftp://cronos.ase.ro/. Se poate specifica şi un numede utilizator şi o parolă, dar în acest mod de accesare a unui contsecuritatea este minima: ftp://nume_utilizator:parola@cronos.ase.ro.Browser-ul trimite comenzile FTP necesare iar din răspunsul server-uluise obţine o pagină în format HTML pe care o afişează. În afara dezavantajului amintit, al lipsei securităţii parolei(oricine poate vedea parola), browser-ele nu oferă unul din avantajeletransferului FTP: un transfer întrerupt nu poate fi reluat din punctulîntreruperii. Acest lucru face ca browser-ele, deşi oferă conexiuni FTPfuncţionale, să nu fie potrivite în cazul copierii unor fişiere de maridimensiuni pe conexiuni de viteză redusă. 8.6. Grupuri de ştiri Reţeaua de ştiri (net news) este una din cele mai populareaplicaţii ale reţelelor de calculatoare, asigurând informarea şicomunicarea prin intermediul transmiterii şi recepţionării de mesaje dindomeniile de interes corespunzătoare grupuri de ştiri. Reţeauatradiţională de ştiri este denumită USENET şi este diferită de Internet.
  • Un grup de ştiri creează un cadru pentru discuţii pe teme binedeterminate. La el subscriu persoanele interesate de acel subiect.Membrii unui grup de ştiri pot folosi un tip special de program (ca"agent utilizator"), care să permită citirea tuturor articolelor sau amesajelor transmise într-un grup de ştiri. Acest program se numeştecititor de ştiri (news reader) şi realizează, şi transmiterea mesajelor într-un grup de ştiri: fiecare articol trimis unui grup de ştiri va fi transmisautomat tuturor membrilor grupului, indiferent de localizarea lorgeografică. Durata transmisiei mesajelor de ştiri variază de la câtevasecunde la câteva ore, în funcţie de localizarea în reţea a emiţătorului şireceptorului. Deşi au o implementare diferită, grupurile de ştiri au ofuncţionalitate similară cu listele de poştă electronică. Recent, au apărut implementări alternative, care urmărescaceleaşi obiective de informare şi comunicare. Acestea se referă laproduse software speciale care implementează liste de discuţii şi latrimiterea ştirilor sub formă de mesaje de mail prin intermediul unorfurnizori de servicii care permit subscrierea la diverse domenii deinteres pe site-uri speciale. 8.6.1. Domenii clasice de interes în Usenet Numărul foarte mare al grupurilor de ştiri din Usenet adeterminat realizarea unei ierarhi, prin intermediul căreia să poată figestionate mai uşor. Oficial, ierarhiile de ştiri derivă din următoareledomenii principale: • Alt - arbore alternativ al ierarhiei oficiale, folosit pentru orice alte teme, • Comp - calculatoare, ştiinta şi industria calculatoarelor, • Humanities - literatură şi ştiinţe umaniste, • Misc - domeniu mixt (temele care nu se încadrează în celelalte domenii), • News - gestiunea grupurilor de ştiri, • Rec - activităţi recreative, sport, muzică, • Sci - ştiinţe fizice şi inginereşti, • Soc - aspecte sociale, • Talk - dezbateri, pamflete, polemici, argumentări.
  • În afară de ierarhiile oficiale, mai există ierarhii regionale saupentru limbi diferite de cea engleză. Fiecare din categoriile menţionate mai sus se împarte însubcategorii, care se divid la rândul lor, pe acelaşi principiu ierarhic.Separarea categoriilor din specificarea completă a unui domeniu se faceprin puncte (.). De exemplu, comp.lang se referă la limbaje deprogramare iar comp.lang.c - la limbajul de programare C. Pot existamai multe categorii de acelaşi nivel, care se pot înlocui între ele înspecificările complete, astfel încât să se refere subdomeniul dorit 8.6.2. Programe pentru ştiri Există numeroase programe de citire a ştirilor (news readers) cuinterfaţă de tip comandă sau vizuală. În cursul rulării, aceste programeverifică fişiere de informaţii specifice pentru a vedea cărui grup de ştiriîi aparţine un anumit utilizator, apoi afişează o linie de rezumat pentrufiecare articol şi aşteaptă ca utilizatorul să selecteze unul sau mai multearticole pentru citire; acestea vor fi afişate pe rând. După ce au fostcitite, ele pot fi salvate, şterse, tipărite etc. Programele pentru ştiri permit utilizatorilor să subscrie sau sărenunţe la subscrierea făcută la anumite grupuri de ştiri. De fapt,schimbarea unei subscrieri revine la editarea fişierului local în care apargrupurile de ştiri la care a subscris utilizatorul. În acest sens, se poateface o analogie între subscrierea la un grup de ştiri şi urmărirea regulată,periodică a unei anumite emisiuni de televiziune sau radio. Programele care gestionează grupurile de ştiri au şi facilităţi depoştă electronică. Utilizatorul poate să compună mesaje şi să le trimităcătre destinatarii doriţi; peste cel mult o zi, mesajele vor ajunge la toţimembrii grupului de ştiri respectiv. Un anumit mesaj se poate transmite,folosind o singură comandă, mai multor grupuri de ştiri. O altă facilitateeste restricţionarea distribuţiei geografice a poştei. Pentru a reduce traficul de informaţii rezultat din numeroaseleîntrebări ale celor care subscriu la Usenet pentru prima dată, multegrupuri de ştiri şi-au construit documente FAQ (Frequently AskedQuestions), unele extrem de lungi şi bine documentate, care încearcă sărăspundă tuturor întrebărilor uzuale (ale începătorilor). Acestedocumente sunt trimise prin poştă periodic sau la subscrierea unui nouutilizator, de către cei care le gestionează.
  • Deşi majoritatea persoanelor folosesc numele real latransmiterea mesajelor, unele dintre ele doresc să rămână anonime, înspecial când transmit informaţii unor grupuri de ştiri controversate saucând trimit anunţuri cu caracter personal. Pentru a rezolva aceastăproblemă au apărut retransmiţătorii anonimi (anonymous remailers),care sunt servere cu acces la mesajele de poştă electronică, cărora leschimbă câmpurile Sender:, From: şi Reply-To:, astfel încât să includăreferinţe către retransmiţător în loc de transmiţător. Unele servere deacest tip asociază un număr fiecărui utilizator şi folosesc acest codasociat. Există modalităţi de regăsire a utilizatorului cu un anumit codasociat, la care se poate apela în cazul în care comunicările intră subincidenta legii. Implementarea grupurilor de ştiri în Usenet Unele din grupurile de ştiri de mici dimensiuni suntimplementate ca liste de poştă electronică, astfel încât un mesaj trimispe adresa listei va ajunge, într-o copie, la fiecare adresă din listă. Această abordare nu este convenabilă pentru grupurile dedimensiuni mari, pentru că, prin numărul mare de mesaje transmisecătre diverse destinaţii, ar putea produce un blocaj al serverelor. Deaceea, se preferă o altă implementare: fiecare site (campus universitar,companie sau furnizor de servicii Internet) care oferă serviciul de ştirimemorează mesajele sosite pe un server care functionează şi ca serverde ştiri, într-un director (news) cu subdirectoare specifice (comp, scietc.), care conţin la rândul lor subdirectoare. Cititorii acceseazăarticolele de ştiri din subdirectorul corespunzător domeniului de interes.Această metodă are avantajul de a reţine articolele de şiri într-unexemplar unic în cadrul unui site, în subdirectorul corespunzător. Dupăun anumit număr de zile, termenul de accesare a articolelor expiră siacestea sunt eliminate de pe disc. Pentru a avea putea primi ştiri prin Usenet, fiecare site trebuie săaibă o sursă de ştiri (newsfeed) de la un alt site Usenet. Mulţimeaserverelor de ştiri formează o reţea de noduri conectate prin legăturicare constituie de fapt reţeaua Usenet. Uzual, fiecare site îşi va testasursa pentru a vedea dacă au apărut ştiri noi de la conectareaprecedentă. Dacă da, ele vor fi colectate şi depuse în subdirectorul
  • adecvat din news. O altă modalitate, mai rar folosită, este ca o sursă săstabilească contactele cu serverele destinaţie când apar ştiri noi. Protocolul folosit pentru transmiterea ştirilor în Usenet senumeşte NNTP (Network News Transfer Protocol) şi este similar cuSMTP - se bazează pe conexiuni TCP, funcţionează pe modelul client-server şi foloseşte comenzi de tip text. NNTP a fost proiectat pentru arealiza propagarea mesajelor de ştiri de la o maşină la alta şi pentru apermite utilizatorilor conectaţi la un calculator care nu poate primi ştirisă le citească la distanţă. 8.7. Securitatea transmisiei datelor Pe măsura răspândirii aplicaţiilor care presupun interconectareacalculatoarelor şi a cunoştinţelor despre protocoalele folosite în reţelelede calculatoare, pericolul interceptării şi decodificării datelor în timpultransferării mesajelor în reţea a crescut, indiferent dacă transferul seface într-o reţea locală, într-un mediu format din mai multe reţeleinterconectate, sau în mediul Internet. Au fost dezvoltate o serie de tehnici de securizare a datelor careatunci când sunt combinate oferă un înalt nivel de confidenţialitatepentru informaţiile transmise prin reţea. Aceste tehnici sunt: ● Integritatea datelor – oferă siguranţa receptorului că mesajulprimit este identic cu cel emis, ● Secretizarea / confidenţialitatea datelor – protejează conţinutulmesajului transmis în reţea împotriva citirii sau interceptăriineautorizate, ● Autentificarea originii datelor– permite receptorului mesajului sădetermine în mod sigur identitatea expeditorului, ● Nonepudierea – garantează originea şi integritatea tranzacţiei dinpunctul de vedere al expeditorului. Integritatea şi secretizarea sunt realizate prin intermediulcriptării datelor, iar autentificarea şi nonepudierea necesită schimbulunui set de mesaje criptate între cele 2 părţi care comunică. Criptarea datelor (sau cifrarea datelor) presupune ca parteaemiţătoare să prelucreze toate datele înaintea transmiterii, astfel încâtdacă acestea sunt accidental sau intenţionat interceptate în timpul
  • transferului, să nu poată fi înţelese de interceptor. Datele trebuie săpoată fi însă imediat decriptate sau descifrate de receptorul autorizat,pentru a obţine mesajul iniţial. Majoritatea metodelor de criptare implică folosirea unor chei decriptare sau criptografice care trebuie să fie cunoscute numai de celedouă enităţi care comunică. Înaintea criptării datelor, acestea suntdenumite text-în-clar, iar după criptare text cifrat sau codificat.Transformarea unui mesaj clar în mesaj cifrat poartă numele de cifru. Securizarea datelor transmise în reţea se poate face realizând uncriptosistem. Acesta este format dintr-unul sau mai mulţi algoritmi decriptare, cheile folosite de algoritmii de criptare, un sistem de gestiune acheilor, textul în-clar (textul original) şi textul codificat. Algoritmul de criptare este aplicat textului-în-clar şi se obţinetextul cifrat. Textul cifrat este transmis la destinaţie unde se foloseştealgoritmul complementar pentru a obţine textul în-clar transmis. Securitatea unui sistem care foloseşte chei de criptare se bazeazăîn special pe păstrarea secretă a valorii cheii şi nu atât pe ascundereaalgoritmului folosit pentru criptare. Există mulţi algoritmi puternici decriptare publici. Principala problemă a unui criptosistem este stabilireaunei modalităţi sigure de creare şi de comunicare a cheii între cele douăpărţi. O altă problemă este autentificarea, în acest sens putând să aparădouă probleme: ● Identitatea persoanei sau sistemului care realizează criptarea:mesajul este criptat de persoana care deţine cheia la un moment dat.Acesta ar trebui să fie proprietarul cheii dar dacă sistemul a fost “spart”poate fi o persoană neautorizată. ● Identitatea persoanei sau sistemului care a emis cheile de criptare:sistemul trebuie să răspundă la întrebarea: Cheile primite de cele douăpărţi care comunică au fost create şi transmise de proprietarul autorizat?
  • Text în clar, P Text în clar, P Cheia de Cheia de EK (P) Intrus DK decriptare,criptare, Ek (E (P)) Dk Ascultare/ “Travestit” “tragere cu urechea” Reţea de calculatoare Text cifrat Fig. 8.4. – Schema generală de criptare a Alegerea unui algoritm de criptare, trebuie să facă presupunând că un mesaj transmis poate fi interceptat şi salvat, astfel că “intrusul” cunoaşte contextul în care mesajul interceptat poate fi folosit adică tipul informaţiilor schimbate. Scopul este alegerea metodei de criptare astfel încât un intrus chiar beneficiând de un calculator performant, să nu poată descifra textul codificat interceptat în timp util. Există două tipuri de sisteme criptografice folosite astăzi: 1. criptografia cu cheie secretă (criptografia simetrică) – foloseşte acceaşi cheie atât la cifrarea cât şi la descifrarea mesajelor. Aceste sisteme conduc la performanţe bune şi sunt folosite pentru protecţia datelor utilizatorilor. Securitatea criptării simetrice depinde de protecţia cheii folosite, managementul acestora fiind un factor vital în securitatea datelor, iar procesul de distribuire sigură a cheilor este foarte dificil. În acest caz administrarea cheilor include: - generarea cheilor -presupune existenţa de mijloace pseudoaleatorii de creare a succesiunii de biţi ai cheii; - distribuţia cheilor – modul în care se transmit şi se fac cunoscute cheile tuturor utilizatorilor cu drept de acces la informaţiile criptate; - memorarea cheilor – presupune stocarea sigură a lor pe un suport magnetic, de obicei criptate sub o altă cheie, numită cheie master. Problema fundamentală a utilizării criptografiei în reţele este accea a găsirii unor modalităţi de distribuire sigură, periodică a cheilor criptografice, acestea trebuind să fie schimbate cât mai des.
  • 2. criptografia cu cheie publică (criptografia asimetrică) – foloseşte chei distincte de codificare şi decodificare (dependente una de alta). Una din chei, cheia privată este ţinută secretă şi este cunoscută doar de proprietarul ei. A doua cheie, cheia publică perechea cheii private este cunsocută partenerilor de dialog. Nonrepudierea - folosirea sistemelor cu chei publice este utilăîn garantarea identitatăţii emiţătorului documentului electronic transmis.Se exploatează proprietatea duală a sistemelor cu chei publice în care nunumai că receptorul este capabil să decripteze toate mesajele pe care leprimeşte (şi care au fost criptate cu cheia publică), folosind cheiaprivată dar în plus orice receptor poate decripta un mesaj criptat cucheia privată a emiţătorului folosind cheia publică a emiţătorului. Operaţiile de criptare şi de decriptare sunt realizate pe douănivele. Nivelul interior al criptării şi decriptării este cel deja prezentat.La nivelul exterior emiţătorul foloseşte propria cheie privată pentru acripta mesajul original (textul-în-clar). Dacă receptorul poate decriptaacest mesaj folosind cheia publică a emiţătorului, acest lucru reprezintădovada că emiţătorul este cel care a iniţiat de fapt trimiterea mesajului. Relaţia matematică dintre cheile publică şi privată permiteemiţătorului să cripteze mesajul cu cheia sa privată şi receptorului sădecripteze mesajul cu cheia publică a emiţătorului. Receptorul are astfelgaranţia că mesajul aparţine emiţătorului a cărui cheie publică a folosit-o pentru decriptare. Autentificarea este necesară atunci când un client doreşte săacceseze informaţii sau servicii de la un server din reţea. Înainteaacordării accesului clientului la informaţiile de pe server, acesta trebuiesă demonstreze că este un utilizator înregistrat. Odată autentificat îi estepermis accesul utilizatorului la server. Procesul de autentificare poate firealizat utilizând fie sistemul simetric fie cel asimetric.Principiul general al sistemului asimetric este prezentat în figura 8.3.
  • Sp(U, Cp, tc) (1) Client Server Cp(U, tc, ts) (2) Cp, Cs Sp, Ss Sp(U, ts) (3) Timer, Tc Timer, Ts Fig. 8.5. - Autentificarea uilizatorului folosind un sistem asimetricunde: Cp, Cs – cheia publică respectiv cea secretă a clientului, Sp, Ss – cheia publică respectiv cea secretă a serverului, U – numele de utilizator al clientului, tc, ts – indicatorul timp al clientului, respectiv al serverului Schema presupune că toţi utilizatorii potenţiali cunosc cheiapublică a serverului Sp. Clientul crează mai întâi un mesaj conţinândnumele de utilizator al clientului, U, cheia publică a clientului Cp şiindicatorul timp tc. Acesta din urmă indică timpul la care a fost creatmesajul şi o înregistrare a acestuia este păstrată la client. Mesajul esteapoi criptat utilizând Sp şi trimis serverului (1). Serverul mai întâi decriptează mesajul utilizând propria cheiesecretă Ss şi apoi încearcă să valideze numele de utilizator, verificânddacă există un utilizator cu numele U. Presupunând că acesta există,serverul trece la crearea unui mesaj de răspuns conţinând: numeleutilizatorului (U), indicatorul timpului clientului (tc) şi un alt indicatorde timp care precizează timpul la care a fost creat mesajul de răspuns decătre server (ts). Serverul păstrează o înregistrare a acestuia şi codificămesajul utilizând cheia publică a clientului Cp. Apoi transmite mesajulcriptat clientului (2). La receptarea răspunsului, clientul mai întâi decriptează mesajulfolosind propria cheie secretă Cs şi dacă stabileşte că valoarea tcconţinută în mesaj este identică cu cea trimisă de el presupune că a fostautentificat de server. Urmează crearea şi transmiterea unui nou mesajconţinând numele de utilizator al clientului şi indicatorul de timp alserverului ts, mesaj ce are rolul de a aduce la cunoştinţă primireamesajului. Noul mesaj este din nou criptat utilizând cheia publică aserverului Sp, şi trimis serverului (3). Serverul îl decriptează folosindpropria cheie secretă Ss şi dacă stabileşte că valoarea ts din mesajulrecepţionat este identică cu cea transmisă de el, se pregăteşte să accepteserviciul cerut de client.
  • În ambele cazuri, timpul la care mesajul a fost recepţionatdepăşeşte valoarea indicatorului de timp din mesajul de răspunscorespunzător cu mai mult decât un interval de timp acceptabil definitde sistem, mesajul este exclus şi accesul rămâne blocat. Sistemul simetric Sistemul cu cheie privată este folosit de sistemul Kerberospentru a rezolva probleme de securitate. Kerberos oferă o modalitate dea verifica identităţile participanţilor la tranzacţiile dintr-o reţeaneprotejată, realizată fără a ne baza pe verificarea făcută de sistemul deoperare local, şi presupunând că pachetele care circulă în reţea pot ficitite, modificate şi inserate după dorintă. Mecanismul de bază pentru controlul securităţii adoptat deKerberos este un set de tichete de criptare cunoscute sub denumirea decontainere de control, folosite pentru controlul accesului la diferiteservere care compun sistemul. Acesta include o serie de servere aleaplicaţiei – servere de fişiere, servere de poştă electronică – şi serverulsistem care distribuie biletele, cunoscut ca serverul de alocare atichetelor. Toate mesajele schimbate între serverul de alocare atichetelor şi utilizator şi între utilizator şi serverele aplicaţiei, suntcriptate folosind sistemul cu chei private, care sunt parte a tichetelorcorespondente. 8.8. Elemente multimedia Multimedia presupune combinarea mai multor medii: texte,imagini statice şi dinamice, animaţii, clipuri video şi audio, de interesfiind cele derulate în intervale de timp bine determinate, eventual îninteracţiune cu utilizatorul, cum ar fi mediile audio şi video (sunete sifilme). Serviciile de comunicare din Internet au evoluat în timp de la vavariantele textuale (mesaje electronice, chat textual) la utilizarea unortehnici mai complexe, cu caracteristici multimedia: poştă electronică încare se pot insera imagini, documente, filme video sau alte tipuri deobiecte, audioconferinţe, videoconferinţe, discuţii audio. Facilităţile multimedia disponibile în reţelele de calculatoare audevenit curând foarte atractive pentru mulţi utilizatori. În acest context,
  • dezvoltarea tehnicilor de integrare cât mai performantă a acestora înserviciile oferite de retelele de calculatoare este extrem de actuală. Pentru a fi prelucrate cu ajutorul calculatorului, datele audio şivideo trebuie convertite într-un digital, fişierele obţinute putând firedate şi prelucrate cu produse software specifice (multimedia). Deexemplu, sistemele de operare Windows sunt prevăzute cu o gamă deaccesorii multimedia pentru redarea şi procesarea fişierelor audio-video(Sound Recorder, CD Player, MIDI, Media Player - care redă fişiereaudio-video). Imaginea Imaginile pot fi împărţite în două mari tipuri: - imagini generate de calculator- imagini vectoriale, - imagini obţinute prin digitizarea documentelor şi pozelor -imagini bitmap. Deşi ambele tipuri de imagini sunt afişate ca o matricebidimensională de elemente de imagine individuale, o imagine graficăeste reprezentată diferit în sistemul de fişiere al sistemului. Aceasta esteforma unui program şi atâta timp cât această formă necesită mai puţinămemorie decât matricea de elemente corespunzătoare graficele sunttransferate în această formă. În cazul imaginilor şi al documentelor digitizate, singura formăde reprezentare este o matrice de elemente de imagine bidimensională. Sunetul Undele audio vor fi convertite în formă numerică (digitală) deun convertor analogic-numeric specific. Procesul de transformare poateintroduce erori ("zgomote") dar acestea sunt în general minore,nedetectabile de urechea umană. Formatele digitale al informaţiilorsonore sunt necesare pentru prelucrările sau transmisiile digitale aledatelor sonore: accesarea acestora prin intermediul calculatoarelor sauretelelor de calculatoare, convorbiri telefonice prin linii analogice şicentrale digitale, crearea CD-urilor audio etc. Fişierele de sunet pot fi uşor prelucrate pe calculator, prinintermediul unor programe specifice, care permit utilizatorilor săînregistreze (memoreze), să redea, să editeze sau să mixeze unde sonoreprovenite din surse multiple. Unul din cele mai cunoscute formatepentru prelucrări muzicale este formatul MIDI (Musical Instrument
  • Digital Interface), o interfaţă digitală standard care simulează diverseinstrumente muzicale şi efecte speciale, inclusiv sunete din natură sauproduse de diverse aparate şi asigură gestiunea lor. MIDI este unechivalent informatic de redare/ creare a unei partituri sonore şi poate fifolosit de