Your SlideShare is downloading. ×
0
Studiu de caz V CRITICISMUL JUNIMIST Realizat de: Borhidan Cristina Chira Andrada Micl ă u ş Cristian Ninacs Marian
Cuprins: <ul><li>Junimea;   </li></ul><ul><li>Date bibliografice: </li></ul><ul><li>Titu Maiorescu  – din vol. “Critice”: ...
~ JUNIMEA ~ <ul><li>„ Junimea”  a fost o societate culturală întemeiată la  Iaşi  în anul  1863  din iniţiativa a  cinci  ...
<ul><li>Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape: </li></ul><ul><li>Prima etap...
<ul><li>“ Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi mod...
Petre Carp <ul><li>Petre  Carp s-a n ă scut la 28 iunie 1837 la Ia ş i dintr-o veche familie boiereasc ă  amintit ă  de Di...
Vasile Pogor <ul><li>Vasile Pogor (n .   20 august 1833 ,  Iaşi ;  d.   20 martie 1906 ,  Bucium, judeţul Iaşi ) ,  fiu al...
Casa Pogor- salon &quot;Junimea&quot;
Iacob Negruzzi   <ul><li>Iacob Negruzzi  ( s-a născut la  31  decembrie   1842  la   Iaşi   si s-a stins din viaţă în data...
T h eodor Rosetti <ul><li>T h eodor Rosetti  (n ăscut în   5  mai   1837  la  Iaşi   şi a  d ecedat în   17  iulie   1923 ...
Titu Maiorescu <ul><li>Titu Liviu Maiorescu s-a născut la   Craiova , la  15 februarie 1840.  </li></ul><ul><li>Acesta  a ...
<ul><li>Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea” impunându-se ca adevăratul lui conducător,...
<ul><li>-piese din mobilierul lui Titu Maiorescu </li></ul>Salonul “Junimii”
<ul><li>1)   “ O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 ” </li></ul><ul><li>Cea dintâi lucrare de critică lite...
<ul><li>2)   “ Comediille d-lui Caragiale ”   ( 1885 ) </li></ul><ul><li>Comediile d-lui I.L. Caragiale   este al doilea s...
<ul><li>O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale. Critic...
<ul><li>3)   “Eminescu şi poeziile lui” </li></ul><ul><li>Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în...
<ul><li>Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora da...
<ul><li>4)   “Beţia de cuvinte”   (1873)  </li></ul><ul><li>În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Con...
<ul><li>Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar ş...
II.  Istoria literaturii române de la origini până în prezent <ul><li>„ Istoria literaturii române de la origini pâna în p...
<ul><li>Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în cadrul anchetei “Pro şi contra”, în “Curentul lite...
III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne” <ul><li>Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică...
<ul><li>Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o per...
 
Vă mulţumim pentru atenţie !
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Criticismul Junimist

64,884

Published on

Published in: Business, Education
9 Comments
29 Likes
Statistics
Notes
No Downloads
Views
Total Views
64,884
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
2,398
Comments
9
Likes
29
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "Criticismul Junimist"

  1. 1. Studiu de caz V CRITICISMUL JUNIMIST Realizat de: Borhidan Cristina Chira Andrada Micl ă u ş Cristian Ninacs Marian
  2. 2. Cuprins: <ul><li>Junimea; </li></ul><ul><li>Date bibliografice: </li></ul><ul><li>Titu Maiorescu – din vol. “Critice”: </li></ul><ul><ul><ul><li>“ O cercetare critică asupra poieziei române de la 1867 ” ; </li></ul></ul></ul><ul><ul><ul><li>“ Comediille d-lui Caragiale ” ( 1885 ); </li></ul></ul></ul><ul><ul><ul><li>“ Eminescu şi poeziile lui” ; </li></ul></ul></ul><ul><ul><ul><li>“ Beţia de cuvinte” (1873); </li></ul></ul></ul><ul><li>II. Istoria literaturii române de la origini până în prezent ; </li></ul><ul><li>III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne” ; </li></ul>
  3. 3. ~ JUNIMEA ~ <ul><li>„ Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863 din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii. </li></ul><ul><li>Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură. </li></ul><ul><li>În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867 . </li></ul>
  4. 4. <ul><li>Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape: </li></ul><ul><li>Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s -au el a borat principiile estetice şi sociale , etapa fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar. </li></ul><ul><li>A doua e t apă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „ Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”. </li></ul><ul><li>A treia etapă ( 1885 – 1944 ) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice. </li></ul>
  5. 5. <ul><li>“ Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi moderne, ei sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea canoanelor în artă.” </li></ul><ul><li>(Tudor Vianu) </li></ul>Sediul &quot;Junimea&quot; din Iaşi
  6. 6. Petre Carp <ul><li>Petre Carp s-a n ă scut la 28 iunie 1837 la Ia ş i dintr-o veche familie boiereasc ă amintit ă de Dimitrie Cantemir î n Descrierea Moldovei. </li></ul><ul><li>A absolvit gimnaziul la Berlin (1850) urmând Facultatea de Drept si Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bonn . În anul 1862 revine la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii Junimea (primăvara anului 1864). </li></ul><ul><li>Adept al ideilor &quot;junimiste&quot; s-a remarcat ca unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din acea perioadă. </li></ul><ul><li>A fost ales în numeroase rânduri deputat şi senator în Parlamentul României , iar după plecarea domnitorului Cuza a fost ales de două ori preşedinte al Consiliului de Miniştri. </li></ul><ul><li>Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie 1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din judeţul Iaşi. </li></ul>
  7. 7. Vasile Pogor <ul><li>Vasile Pogor (n . 20 august 1833 , Iaşi ; d. 20 martie 1906 , Bucium, judeţul Iaşi ) , fiu al comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez , a fost om politic, publicist şi poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de primar al municipiului Iaşi. </li></ul><ul><li>A studiat la pensionul Malgouverne din oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris. </li></ul><ul><li>Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societăţii Junimea şi ai revistei Convorbiri literare , unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză şi traduceri. A tradus din Horaţiu , Goethe , Hugo , Gauthier , Baudelaire . </li></ul><ul><li>Puţinele sale poezii originale ( Pastelul unei marchize , Melancolie , Magnitudo Parri , Sfinx egiptean ş.a) au totuşi un aer de prospeţime şi o pronunţată nuanţă de umor . </li></ul>
  8. 8. Casa Pogor- salon &quot;Junimea&quot;
  9. 9. Iacob Negruzzi <ul><li>Iacob Negruzzi ( s-a născut la 31 decembrie 1842 la Iaşi si s-a stins din viaţă în data de 6 ianuarie 1932 la Bucureşti ) a fost scriitor român , fiul lui Costache Negruzzi . </li></ul><ul><li>Şi-a făcut studiile în Germania . A fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi şi preşedinte al Academiei Române . Membru fondator al societăţii Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare . </li></ul><ul><li>Selecţie lucrări : </li></ul><ul><li>“ Mihai Vereanu ” , roman, 1873 ; </li></ul><ul><li>“ Copii de pe natură ” , portrete satirice în proză şi versuri, 1874 ; </li></ul><ul><li>“ Hatmanul Baltag ” , operă bufă în colaborare cu I.L.Caragiale , 1884 ; </li></ul><ul><li>“ Amintiri din < Junimea > “ , memorii, 1921 . </li></ul>
  10. 10. T h eodor Rosetti <ul><li>T h eodor Rosetti (n ăscut în 5 mai 1837 la Iaşi şi a d ecedat în 17 iulie 1923 la Bucureşti ) a fost un publicist şi om politic român, academician, licentiat în drept, prim- ministru al României în perioada 1888 - 1889 . </li></ul><ul><li>Dup ă studii la Liov, Viena ş i Paris a f ă cut carier ă în magistratur ă , a fost prefect de Vaslui, ministru, pre ş edinte al Consiliului de mini ş tri (1888-1889), guvernator al B ă ncii Na ţ ionale, membru al Cur ţ ii Permanente de Arbitraj de la Haga. </li></ul><ul><li>A fost totoda tă fondator al „Junimii“, autor de eseuri ap ă rute în „Convorbiri literare“, membru de onoare al Academiei Române. </li></ul>
  11. 11. Titu Maiorescu <ul><li>Titu Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova , la 15 februarie 1840. </li></ul><ul><li>Acesta a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914 , ministru de interne, membru fondator al Academiei Române , personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX . Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond , baza Junimismului politic şi &quot;piatra de fundament&quot; pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu , Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici. </li></ul><ul><li>S-a stins din viaţă la 18 iunie 1917 , fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti . </li></ul>
  12. 12. <ul><li>Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea” impunându-se ca adevăratul lui conducător, iar în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. </li></ul><ul><li>Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica, filozofia. Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română: </li></ul><ul><li>„ O cercetare critică asupra prozei române de la 1867 ” ; </li></ul><ul><li>„ Comediile domnului I.L. Caragiale ” ( 1885 ) ; </li></ul><ul><li>„ Direcţia nouă în poezia şi proza română” ( 1872 ) ; </li></ul><ul><li>„ Asupra poeziei noastre populare” </li></ul><ul><li>„ Poeţi şi critici” ; </li></ul><ul><li>„ Eminescu şi poeziile lui” ; </li></ul>
  13. 13. <ul><li>-piese din mobilierul lui Titu Maiorescu </li></ul>Salonul “Junimii”
  14. 14. <ul><li>1) “ O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 ” </li></ul><ul><li>Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, conţine “ didactic şi limpede estetica maioresciană, rămas ă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George Călinescu . </li></ul><ul><li>C riticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”. </li></ul><ul><li>În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor ş i adverbelor - “epitete ornante”, a personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor. </li></ul><ul><li>Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine. </li></ul><ul><li>Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincţii clare între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de sensibilitate poetica”. </li></ul>I. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”:
  15. 15. <ul><li>2) “ Comediille d-lui Caragiale ” ( 1885 ) </li></ul><ul><li>Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu în care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei românesti de la 1867”.Acum criticul îsi propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare. </li></ul><ul><li>În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înf ă ţişării lor în situaţii le anume alese de autor”. </li></ul>Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei păr ţ i a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte literaturi străine”. Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil.”
  16. 16. <ul><li>O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi c ă orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orce emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe cât ă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită interesele individuale . </li></ul><ul><li>Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două aspecte: cultura vastă a autorului, care face referire la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultura universală în demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic argumentativ al textului. </li></ul><ul><li>Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care nu lipsesc structura , ordonaţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai că este puţin lucru?”). </li></ul><ul><li>“ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevarate, fie tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.” Titu Maiorescu . </li></ul>
  17. 17. <ul><li>3) “Eminescu şi poeziile lui” </li></ul><ul><li>Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa (1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele poet. </li></ul><ul><li>Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”. În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în chiar „individualitatea lui intelectuală”. </li></ul><ul><li>Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că „el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”. </li></ul>
  18. 18. <ul><li>Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte”. </li></ul><ul><li>Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa Eminescu nu rămâne o voce individuală care se exprimă numai pe sine pentru că „el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie”, „poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”. </li></ul>În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.
  19. 19. <ul><li>4) “Beţia de cuvinte” (1873) </li></ul><ul><li>În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”. </li></ul><ul><li>Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române&quot;, cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele ,patologiei literare&quot;. Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre “ameţeala artificială&quot; observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor&quot;, care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii&quot;: “ Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. </li></ul><ul><li>Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază-noapte prind pavianii cei salbatici, pu n indu-le la locurile unde se adună, vase pline cu bere de care se îmbată. </li></ul>
  20. 20. <ul><li>Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă. </li></ul><ul><li>Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. </li></ul><ul><li>Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent ,teoria fără fond&quot;. Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată. </li></ul><ul><li>Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte&quot;, a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti. </li></ul>
  21. 21. II. Istoria literaturii române de la origini până în prezent <ul><li>„ Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent” este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii române, concepută iniţial în două volume, devine, „un singur volum compact ca o enciclopedie” cum afirmă George Călinescu. </li></ul><ul><li>La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când, impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului: „Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici şi colo pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă! Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a scrie! Şi nicăieri oboseala, nici plictiseala ... Dar ce fel de om eşti d-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate critică de necontestat în zilele noastre. Călinescu are un remarcabil talent de polemist, de portretist - însuşiri literare valabile într-o critică vie, militantă, primejdioasă însă într-o istorie, oricâtă vivacitate stilistică i-ar da. </li></ul>
  22. 22. <ul><li>Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în cadrul anchetei “Pro şi contra”, în “Curentul literar”, „Istoria literaturii române” reprezintă impresiile de lectură, în majoritate proaspete, ale unui vajnic cititor, care s-a încumetat să citească sau să recitească mai multe mii de cărţi. Ele contribuie mai bine la configurarea artistului care a vrut sa extragă dintr-însele savoarea estetică. </li></ul><ul><li>Nota personală a acestei lucrări e analiza intuitivă şi oarecum gustativă a unui senzual foarte impresionabil, a unui benedictin vioi, maliţios şi onctuos, foarte dotat să-si argumenteze rezultatele investigaţiei sale. Arta criticului este în fond aceea de insidioasă comunicare a plăcerii, indiferent de obiectul care a provocat-o, chiar dacă citatele, foarte numeroase, nu corespund în totul caracterizării, vibraţia intelectuală se furnizează, ca “inefabilul” liric; poetul se realizează în istoriograf şi-i transmite o virtute inedită: farmecul. </li></ul><ul><li>Serban Cioculescu, G. Calinescu: “Istoria literaturii române”, în „Aspecte literare contemporane”, „Istoria literaturii române” nu este o operă didactică, în înţelesul fixat şi obişnuit al tratatelor. Un produs spiritual trebuie luat aşa cum este el, în fizionomia, în configuraţia lui particulară, chiar dacă supară principii ori canoane prestabilite . </li></ul>
  23. 23. III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne” <ul><li>Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune. </li></ul><ul><li>Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie. </li></ul><ul><li>Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi perioadă în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice. </li></ul>
  24. 24. <ul><li>Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine. </li></ul><ul><li>Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale junimismului: </li></ul><ul><li>A. Spiritul filosofic; </li></ul><ul><li>B. Spiritul oratoric; </li></ul><ul><li>C. Ironia; </li></ul><ul><li>D. Spiritul critic; </li></ul><ul><li>E. Gustul pentru clasic şi academic. </li></ul>
  25. 26. Vă mulţumim pentru atenţie !
  1. A particular slide catching your eye?

    Clipping is a handy way to collect important slides you want to go back to later.

×