Your SlideShare is downloading. ×
1.Revizuirea Constituţiei României

Constituţia României este o Constituţie rigidă în sensul că pentru a fi revizuită este...
2. Caracterele statului român

Trăsătura definitorie a statului care îi conferă acestuia o individualitate proprie, graţie...
3. Atributele statului român

Prin atribut al statului român înţelegem o însuşire esenţială sau proprietate a statului înt...
4. Dobândirea cetăţeniei române

Cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, adopţie, acordare la cerere.
Prin naştere
Co...
Examinarea cererii de către comisie se va putea face numai după trecerea a 30 de zile de la data publicării
acesteia.
Comi...
1.copilul minor, cetăţean român adoptat de un cetăţean străin pierde cetăţenia română dacă la cererea
adoptatorului dobând...
7. Guvernul României

Este consacrat în Constituţii sub diferite denumiri, precum: cabinet, guvern, Consiliul de Miniştri ...
Regulamentele interzic formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în
urma alegerilor.
Fi...
Comisiile de mediere, anterior revizuirii Constituţiei erau prevăzute pentru activitatea de legiferare obişnuită
a Parlame...
Ele pot propune adoptarea proiectului sau propunerii legislative, eventual cu amendamente sau respingerea
acestuia.
Comisi...
Sunt legi prin care se revizuieşte Constituţia. Ele conţin reglementări ale relaţiilor fundamentale. Sub aspect
procedural...
Moţiunea de cenzură priveşte raportul dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau respingerea sa
semnificând retragerea sau ...
Nici în cazul respingerii cererii de trimitere în judecată penală, etc., hotărârea camerei nu echivalează cu
constatarea n...
Este denumită astfel pentru a fi deosebită de răspunderea penală întrucât urmările acestei răspunderi sunt
de fapt politic...
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Drept Constitutional 2

4,425

Published on

drept

Published in: Business
0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
4,425
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
72
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "Drept Constitutional 2"

  1. 1. 1.Revizuirea Constituţiei României Constituţia României este o Constituţie rigidă în sensul că pentru a fi revizuită este necesară o procedură complexă, de asemenea constituantul a prevăzut şi anumite limite ale revizuirii sale ceea ce îi accentuează caracterul de constituţie rigidă. Iniţiativa de revizuire potrivit art. 150 din Constituţie aparţine: a. preşedintelui României la propunerea guvernului b. unei ¼ din numărul deputaţilor sau al senatorilor c. unui număr de cel puţin 500000 cetăţeni cu drept de vot la nivelul întregii ţări şi al judeţelor Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire privind Constituţia. Aceasta verifică sub aspectul iniţiativei şi al limitelor revizuirii dacă sunt întrunite exigenţele constituţionale, organul competent să adopte Legea de revizuire a Constituţiei şi procedura de dezbatere a ei. Sistemul constituţional românes consacră regula potrivit căreia competenţa de a modifica Constituţia revine adunărilor legiuitoare care deliberează separat hotărând însă cu o majoritate calificată. Astfel, potrivit art. 151 alin.1 din C. proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere. Prin urmare, în sistemul nostru nu este necesară dizolvarea corpurilor legiuitoare în funcţie pentru revizuirea C. şi convocarea unei Adunări Constituante dar aceste corpuri trebuie să procedeze cu o majoritate calificată. De asemenea, C. prevede că în caz de divergenţă între cele 2 camere, în sensul că una din camere adoptă proiectul într-o altă formă decât a fost adoptat de către cealaltă cameră şi dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord atunci Camera Deputaţilor şi Senatul reunite în şedinţă comună hotărăsc cu o majoritate de cel puţin ¾ din numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă potrivit art. 151 alin.3 din C. după aprobarea ei prin referendum. Organizarea referendum-ului trebuie să se facă în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire. Pentru ca legea de revizuire având în vedere că nu este vorba de legi organice sau legi ordinare care sunt rezultatul manifestărilor de voinţă concordante ale celor 2 camere ale Parlamentului să producă efecte juridice, dat fiind importanţa acesteia şi procedura prevăzută manifestărilor de voinţă ale celor 2 camere trebuie să li se suprapună o nouă manifestare de voinţă concordantă, cea a corpului electoral exprimată prin referendum. Referendum-ul totdeauna posterior adoptării proiectului sau propunerii de revizuire de către cele 2 camere are semnificaţia unei condiţii suspensive, obligatorii în raport cu decizia camerelor. Întrucât C. fixează un termen maxim pentru organizarea referendum-ului, expirarea termenului are ca efect invalidarea deciziei camerelor. Legea de revizuire a C. ia naştere din momentul în care toate aceste manifestări de voinţă converg spre producerea efectului juridic urmărit. Pentru ca legea de revizuire acceptată prin referendum să intre în vigoare este necesară nu numai ca acesta să fie confirmat de Curtea Constituţională, ci şi ca legea respectivă să fie promulgată de preşedintele României şi publicată în Monitorul Oficial. Limitele revizuirii C.României cuprinde o enumerare largă de dispoziţii ale sale care nu pot fi supuse revizuirii art. 152 din C. precizând expres care sunt limitele revizuirii, astfel: nu pot fi revizuite dispoziţiile privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. De asemenea, nu poate fi făcută nicio revizuire care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. În alineatul final al art.152 se prevede că nu poate fi revizuită C. pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război, legiuitorul având în vedere la data adoptării că aceste momente sunt considerate inoportune. O altă interdicţie privind revizuirea este stabilită de art. 63 alin.4 care prevede că pe durata prelungirii mandatului camerelor, nu poate fi revizuită C. până la întrunirea legală a noului Parlament. Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se desfăşoară în următoarele 3 luni care curg de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Ca atare, în această perioadă Parlamentul al cărui mandat a expirat, continuă să existe fiind operativ numai în situaţii excepţionale, motiv pentru care nu poate accepta nicio revizuire şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice, restricţii imperative prevăzute expres de C. Raţiunea continuării activităţii astfel restrânsă constă în a asigura continuitatea vieţii parlamentare. 1
  2. 2. 2. Caracterele statului român Trăsătura definitorie a statului care îi conferă acestuia o individualitate proprie, graţie căreia se deosebeşte de un alt stat poartă denumirea de caracter al statului. Caracterele statului se formează în general odată cu apariţia acestuia, unele adăugându-se în funcţie de schimbările ce intervin în esenţa sau forma statului. Acestea însoţesc statul pe toată durata existenţei sale şi nu îi schimbă conţinutul chiar dacă aceste caractere sau unele dintre ele nu sunt expres formulate într-un document politico-juridic (Constituţia). Ansamblul caracterelor statului reprezintă forma de exteriorizare a statului în cauză. Ele nu influenţează natura sistemului sau a regimului politic. Caracterele statului român sunt: - caracterul naţional; - caracterul unitar; - caracterul indivizibil; - caracterul suveran; - caracterul independent. Statul naţional România este un stat naţional de la unirea celor 2 principate române la 24 ianuarie 1859, poporul român fiind din momentul formării sale majoritar în proporţie covârşitoare faţă de alte seminaţii (?) aşezate în diferite perioade istorice pe teritoriul ţării. Caracterul unitar Statul român este un stat unitar ceea ce înseamnă că este organizat ca o singură unitate sau ca o unică formaţiune statală în cadrul căreia există o singură ordine juridică bazată pe o unică C., există un singur sistem de organisme prin care se exercită cele 3 uteri, adică există 1 singur Parlament, 1 singur şef al statului şi 1 guvern unic, 1 singur sistem de organizare judecătorească ale căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nicio excepţie. În acest sistem, în principal, deciziile de putere sunt difuzate de la centru. Autoritatea publică centrală ia decizii şi conduce, iar autorităţile locale raportează şi execută deciziile primite de la centru. Sub aspect ad-tiv, teritoriul este organizat în unităţi ad-tiv teritoriale conduse potrivit principiului autonomiei locale şi principiului descentralizării serviciilor publice. Tot o caracteristică a statului unitar român este aceea că populaţia ţării are aceeaşi cetăţenie indiferent de naţionalitatea pe care fiecare individ şi-o declară în mod liber. Ordinea juridică are un caracter unitar, actele adoptate de Parlament sau de guvern în executarea legilor se aplică fără excepţie tuturor destinatarilor acestora. Statul român este unic subiect de drept constituţional, dar şi drept internaţional. Caracterul indivizibil Acest caracter indică faptul că statul nu poate fi împărţit în mai multe unităţi statale şi transformat într-un stat federal. Această imposibilitate decurge chiar din caracterul unitar al statului român. Caracterul suveran şi independent Suveranitatea şi independenţa statului exprimă supremaţia puterii de stat pe plan intern şi neatârnarea acesteia faţă de altă putere pe plan extern. Suveranitatea este caracteristica esenţială a puterii de stat exprimând faptul că puterea de stat îşi extinde autoritatea sa superioară şi neatârnată asupra unui anumit teritoriu şi populaţii şu nu poate admite ca o altă autoritate să exercite atribuţii specifice puterii statale asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţii aflate pe el. În conţinutul noţiunii de suveranitate distingem: a. supremaţia – caracter care se referă la latura internă a puterii de sta, ea exprimă faptul că puterea de stat este superioară oricărei alte puteri în interiorul statului, că ea nu se subordonează niciunei alte autorităţi, ci ei trebuie să se subordoneze celelalte. b. independenţa – se manifestă în relaţia statului cu alte state şi exprimă neatârnarea sa faţă de alte puteri şi faptul că îşi stabileşte singur politica sa internă şi externă. Cele 2 aspecte: supremaţia şi independenţa sunt inseparabile, se presupun reciproc, se intercondiţionează. În interiorul statului, puterea se exercită de autorităţile publice expres învestite prin C., Parlament, preşedintele României, guvern şi instanţele judecătoreşti. România ca stat suveran este subiect de drept internaţional şi în virtutea acestei calităţi îi revin anumite drepturi şi obligaţii prevăzute în tratatele internaţionale la care este parte. Forma de guvernământ a României este republica. 2
  3. 3. 3. Atributele statului român Prin atribut al statului român înţelegem o însuşire esenţială sau proprietate a statului într-o anumită etapă a evoluţiei acestuia. Atributele fac trimitere la regimul politic pe când caracterele se referă mai mult la trăsăturile intrinseci ale statului. Atributele statului român sunt potrivit art.1 alin.3 din Constituţie: stat de drept, stat democratic, stat social, stat cu regim politic pluralist. Spre deosebire de caracterele statului, atributele sale nu au caracter de permanenţă. Stat de drept Se spune în general că statul de drept se caracterizează prin faptul că înfăptuieşte domnia legii în întreaga activitate, fie în raport cu cetăţenii, fie cu diferite organizaţii sociale de pe teritoriul său. Pentru a putea fi vorba de un stat de drept niciunul din organele statului şi ne referim la Parlament, organele executive şi organele judecătoreşti nu va putea să-şi desfăşoare activitatea după bunul său plac, ci numai în conformitate cu normele prestabilite de lege. Ca atare suntem în prezenţa unui stat de drept atunci când domnia dreptului este evidentă, conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ser realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice, se realizează accesul liber la justiţie. În C. României sunt numeroase dispoziţii care concură la alcătuirea conţinutului şi fizionomiei statului de drept. Legiuitorul constituant a creat cadrul în care orice măsură, acţiune sau dispoziţie a puterilor în stat, de la preşedintele României la parlament, guvern, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autorităţi ale ad-ţiei publice centrale şi locale să se bazeze pe lege. Printre caracterele statului de drept menţionăm regimul constituţional, egalitatea tuturor, neretroactivitatea legii, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti consfinţite de C., alegeri libere, legitimitatea populară a autorităţilor publice. Stat democratic Caracterul democratic al statului = autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte. Poporul participă la conducere, esenţa democraţiei, pe cale reprezentativă şi prin referendum. O altă formă de participare a poporului la actul de conducere statală este iniţiativa legislativă (cel puţin 100000 cetăţeni cu drept de vot care pot să propună un proiect de lege în condiţiile art.74 din C. sau să propună în condiţiile art.150 din C. revizuirea acesteia). De asemenea, democraţia implică proclamarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor publice, un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legii, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili. Stat social Atributul social pune în evidenţă rolul statului de garant al binelui social general. El trebuie să intervină, să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun. Statul trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin, să sprijine sectoarele economiei aflate în criză, să asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială. Stat cu regim politic pluralist Art.8 din C. consacră pluralismul şi partidele politice, astfel, potrivit alin.1, pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale, iar în alin.2 al aceluiaşi articol se arată că partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr mare de partide înregistrate şi care funcţionează legal. Multe din aceste partide au programe şi platforme politice asemănătoare. Cetăţenia română Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional 2 accepţiuni: a. este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupare de norme juridice cu un obiect comun de reglementare b. este folosită pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţeni. În literatura juridică cetăţenia a fost concepută ca o legătură între individ şi stat sau a o legătură politică şi juridică, o apartenenţă juridică sau o calitate a persoanei. Legătura dintre persoana fizică şi un anumit stat se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este. Astfel, titlul de cetăţean român dovedeşte apartenenţa cetăţeanului la statul român, cetăţeanul român se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drepturi care sunt proclamate dar şi garantate în exercitarea lor. Beneficiar al drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Prin urmare, cetăţenia română este considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente, social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de C. şi de legile României. 3
  4. 4. 4. Dobândirea cetăţeniei române Cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, adopţie, acordare la cerere. Prin naştere Copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi cetăţeni români sunt cetăţeni români. Legiuitorul instituie o prezumţie de cetăţenie română în privinţa minorului găsit pe teritoriul României ai căror părinţi nu se cunosc. Sunt, de asemenea, cetăţeni români cei care s-au născut pe teritoriul statului român chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, precum şi cei care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau unul are cetăţenia română. Prin adopţie Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie prin adopţie dacă adoptatorii sunt cetăţeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă de comun acord de către adoptatori. În cazul în care aceştia nu se înţeleg, hotărârea instanţei de judecată competentă să încuviinţeze adopţia, iar în cazul în care minorul a împlinit 14 ani este necesasr şi consimţământul acestuia. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Prin acordarea cetăţeniei la cerere Cetăţenia nu se poate acorda la cerere persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin dacă îndeplineşte următoarele condiţii: a. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României sau deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sua în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei. b. dovedeşte prin comportament, acţiuni şi atitudine loialitatea faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni c. a împlinit vârsta de 18 ani d. are asigurate în România mijloacele legale pentru o existenţă decentă în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor e. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român. f. cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială. g. cunoaşte prevederile C. României şi imnul naţional. În cazul în care solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional, termenele prevăzute la lit.a pot fi reduse până la ½. De asemenea, tot în acest caz, dacă cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie care a solicitat să i se acorde cetăţenia română se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu i se ia în calcul la stabilirea perioadei prevăzute la lit.a. Copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit 18 ani dobândeşte cetăţenie română odată cu părinţii săi. Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabileşte domiciliul în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate dacă îndeplineşte în mod corespunzător condiţiile arătate la lib.b,c,d şi e. Procedura acordării cetăţeniei române Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin hotărâre de guvern, guvernul apreciind asupra propunerii ministerului justiţiei. Hotărârea de guvern se publică în Monitorul Oficial al României partea I. Cererea de acordare/redobândire a cetăţeniei române se face personal sau în cazuri temeinic justificate prin mandatar cu procură specială şi autentică şi va fi însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Foştii cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate care din diferite motive au pierdut cetăţenia română precum şi descendenţii acestora pot face cerere de redobândire a cetăţeniei la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare competente ale României. Cererea de acordare a cetăţeniei române se adresează Comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare înaintează Ministerului Justiţiei cererile depuse. Comisia formată din 5 magistraţi de la Tribunalul Bucureşti este desemnată pe o perioadă de 4 ani de preşedintele acestei instanţe. Preşedintele comisiei este magistratul cu funcţia cea mai mare sau la funcţii egale magistratul cu cea mai mare vechime în funcţie. Comisia are un secretariat condus de un consilier din Ministerul Justiţiei desemnat de ministru. Comisia dispune de cheltuiala petiţionarului, publicarea în extras a cererii de acordare a cetăţeniei române în M.Of. al Rom. Partea a III-a. 4
  5. 5. Examinarea cererii de către comisie se va putea face numai după trecerea a 30 de zile de la data publicării acesteia. Comisia poate dispune în vederea soluţionării cererii: a. invitarea petiţionarului pentru completarea actelor, pentru orice explicaţii precum şi la interviu; neprezentarea nejustificată a acestuia la 2 termene consecutive atrage respingerea cererii ca nesusţinută. b. solicitarea de relaţii de la orice autorităţi; c. citarea oricărei persoane care ar putea da informaţii folositoare. Autorităţile publice care deţin informaţii din care rezultă că solicitantul nu întruneşte condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei sunt obligate să le comunice comisiei. După examinarea cererii de către comisie, aceasta va întocmi un raport pe care îl va înainta împreună cu cererea de acordare a cetăţeniei române ministrului justiţiei. În raport se menţionează obligatoriu dacă sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei. Pe baza raportului Comisiei, ministrul justiţiei va prezenta guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetăţeniei sau după caz pentru redobândirea cetăţeniei române. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei române, Comisia prin încheiere motivată dispune respingerea cererii. Încheierea de respingere poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia. O nouă cerere de acordare a cetăţeniei se poate depune după 6 luni de la respingerea cererii anterioare. Persoana căreia i se acordă cetăţenia românî depune în termen de 6 luni în faţa ministrului justiţiei sau a secretarului de stat delegate anume în acest scop jurământul de credinţă faţă de România. Persoana care a obţinut cetăţenia română şi îşi menţine domiciliul în străinătate va depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al Oficiului consular al României din ţara în care domiciliază tot în acelaşi termen. Cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii jurământului de credinţă. După depunerea jurământului, ministrul justiţiei sau şeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia română un certificat constatator pe care se aplică fotografia titularului; în situaţia în care copiii minori dobândesc cetăţenia română împreună cu părinţii, aceştia vor fi înscrişi în certificatul constatator. Nedepunerea jurământului de credinţă faţă de România în termenul arătat din vina persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia română atrage încetarea efectelor HG de acordare a cetăţeniei faţă de persoana în cauză. Dovada cetăţeniei române se face cu BI sau după caz CI/paşaport/ certificate constatator. 5.Pierderea cetăţeniei române Cetăţenia română se pierde prin: a. retragerea cetăţeniei române b. aprobarea renunţării la cetăţenia română c. în alte cazuri prevăzute de lege. a. retragerea cetăţeniei române Se poate retrage persoanei care: a. aflată în străinătate săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului roman sau lezează prestigiul României. b. aflată în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care ROmânia a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război. c. a obţinut cetăţenia prin mijloace frauduloase d. este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit sub orice formă ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. Cetăţenia română nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naştere. Retragerea cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiii persoanei căreia i s-a retras cetăţenia. b. aprobarea renunţării la cetăţenia română Pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit 18 ani şi care: a. nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală b. nu este urmărită pentru debite către stat, persoana fizică sau persoana juridică din ţară sau având astfel de debite le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor. c. a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce niciun efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Excepţie: în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenie, iar minorul se află împreună cu ei în străinătate sau părăseşte ţara împreună cu ei minorul poate pierde cetăţenia română odată cu părinţii săi. c. alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române Acestea sunt: 5
  6. 6. 1.copilul minor, cetăţean român adoptat de un cetăţean străin pierde cetăţenia română dacă la cererea adoptatorului dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea străină, iar dacă a împlinit 14 ani i se cere consimţământul. Data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. 2. copilul găsit pe teritoriul statului pierde cetăţenia română dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. 3. cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut. Data pierderii cetăţeniei în aceste ultime 2 cazuri este data stabiliri filiaţiei copilului. Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobarea renunţării la cetăţenia română Cererea se adresează Comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare/retragere a cetăţeniei. - la fel, Ministerul Justiţiei - 5 magistraţi - cererea – personal / pe bază de mandate - raportul comisiei – ministrul justiţiei – HG – aprobă renunţarea la cetăţenia română Data pierderii cetăţeniei române prin retragere / aprobarea renunţării la aceasta este data publicării în M.Of. al României p.I a HG. 6. Raportul între dreptul internaţional şi dreptul intern Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în o serie de documente de reală valoare între care Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Carta de la Paris (1990) ş.a. S-au adoptat o serie de Convenţii, declaraţii, principii, protocoale prin care s-au pus în valoare proceduri juridice care au menirea să asigure promovarea şi protecţia drepturilor omului. În astfel de condiţii, evoluţia instituţiei s-a exprimat prin existenţa a 2 mari categorii de reglementări, şi anume: - reglementările interne şi reglementările internaţionale ceea ce a determinat printre altele o cooperare internaţională în acest domeniu concretizată în acorduri, tratate şi alte acte enumerate. Prin tratate-acorduri, statele îşi asumă obligaţii a căror nerespectare atrage sancţiuni specifice precizate în actele respective. În aceste condiţii, dreptul internaţional a consacrat cu valoare de principiu regimul potrivit căreia statele trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile ce le revin din acordurile, convenţiile, tratatele la care sunt parte. Acest principiu a fost consacrat şi în C. Rom. Din 1991 în art.11 alin.1 iar în alin.2 se precizează că tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern. Per a contrario, dacă Parlamentul nu ratifică actele respective, înseamnă că acestea nu produc efecte juridice pe teritoriul statului român. Deoarece C. face distincţie între legile organice şi cele ordinare, consecinţa este că ratificarea tratatelor internaţionale urmează să se facă de Parlament fie prin legi organice, fie ordinare, în funcţie de domeniul de raporturi sociale care formează obiectul lor de reglementare. În aceste condiţii, tratatul internaţional dobândeşte valoarea juridică pe care o are actul de ratificare adică fie forţa juridică a unei legi organice, fie pe cea a unei legi ordinare. Consecinţele transferării prin ratificarea Parlamentului a dispoziţiilor tratatelor internaţionale în dreptul intern sunt următoarele: a. dispoziţiile unui asemenea tratat ratificat printr-o lege organică vor abroga sau modifica prevederile contrare lor cuprinse atât în legile organice cât şi în cele ordinare anterioare ratificării lui. b. dispoziţiile unui tratat internaţional ratifică printr-o lege ordinară vor putea abroga sau modifica numai prevederile contrare cuprinse în legile ordinare anterioare ratificării lui. O lege posterioară ratificării nu poate modifica sau abroga un tratat pentru că acesta este un act internaţional, bilateral sau multilateral şi nu poate fi modificat / abrogate decât prin acordul părţilor semnatare. De aceea pentru că efectele unui tratat internaţional să înceteze, nu va fi suficient o lege internă în acest sens, ci dacă este vorba despre un tratat bilateral, el va trebui în prealabil denunţat potrivit modalităţilor prevăzute în textul său, iar dacă tratatul este multilateral, partea interesată va trebuie să urmeze procedura de retragere de la acest tratat. Art.27 al Convenţiei de la Viena din 1969 privind drepturile tratatelor prevede că o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern ca justificare a încetării tratatului. Art. 11 alin.3 din C. introdus prin legea de revizuire stabileşte că, dacă un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţiile contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea C. Aceasta prevedere este o consecinţă firească a supremaţiei Constituţiei. 6
  7. 7. 7. Guvernul României Este consacrat în Constituţii sub diferite denumiri, precum: cabinet, guvern, Consiliul de Miniştri denumiri care depend de sistemul constituţional. Potrivit art.102 alin.3 din C., guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Guvernul român este organul central al puterii care exercită conducerea generală a ad-ţiei publice pe între teritoriul ţării. Întrucât exercită ad-ţia publică la cel mai înalt nivel este considerat un organ ad-tiv. Fiind un organ central, competenţa sa se extinde la întregul teritoriu al statului întrucât acţionează în temeiul şi în aplicarea legilor în vigoare are caracterul unui organ executive şi totodată este un organ cu competenţă generală în sensul că dispune de atribuţii interesând toate ramurile şi domeniile activităţii executive: învăţământ, sănătate, comerţ, industrie, ş.a., fiind abilitat să ia măsuri interesând fie numai pe unele din ele, fie ansamblul lor. Ministerele şi celelalte organe centrale ale ad-ţiei publice execută legile în domeniile lor de activitate. Ele se subordonează guvernului. Potrivit C., şeful de stat desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are în majoritatea absolută în Parlament ori dacă nu există o asemenea majoritate a partidelor reprezentate în Parlament. Candidatul va cere în termen de 10 zile de la desemnare votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista Guvernului se dezbat de către Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţă comună. Votul de încredere se acordă cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor, iar preşedintele României în baza acestui vot numeşte Guvernul. Primul-ministru şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual în faţa preşedintelui jurământul de credinţă. Exercitarea mandatului începe după depunerea jurmământului. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate cu excepţia aceleia de deputat sau senator. Preşedintele României are dreptul să revoce şi să numească la propunerea primului-ministru pe membrii Guvernului în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. C. revizuită prevede că Preşedintele nu-l poate revoca pe primul-ministru doar în cazul în care primul- ministru se află într-una din situaţiile în care încetează mandatul (demisie, stare de incompatibilitate, pierderea drepturilor electorale, deces), şeful statului poate desemna un alt membru al guvernului ca prim- ministru interimar până la formarea noului govern. Primul-ministru conduce guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia şi prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica guvernului în exercitarea activităţii sale Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile sunt emise pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele sunt emise în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Actele menţionate se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în M.Of. al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei respective. Hotărârile care au character militar se comunică numai instituţiilor interesate. Guvernul răspunde politic pentru întreaga sa activitate numai în faţa Parlamentului, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Preşedintele României dacă s-a cerut urmărirea penală poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 8. Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi Senatului Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi Senatului este exprimată de grupurile parlamentare, acestea se constituie în fiecare cameră prin asocierea a cel puţin 10 deputaţi sau 7 senatori care au candidat la alegeri pe listele aceluiaşi partid sau aceleiaşi formaţiuni politice. Formarea de grupuri parlamentare nu este obligatorie. Modul de organizare în grupuri parlamentare este stabilit autonom de către fiecare cameră prin regulament propriu. Prin acest regulament s-a stabilit că deputaţii, respectiv senatorii nu pot constitui decât un grup parlamentar. Deputaţii, respectiv senatorii care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar precum şi deputaţii / senatorii independenţi se pot reuni în grupuri parlamentare mixte sau se pot afilia altor grupuri parlamentare. Deputaţii / senatorii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot constitui un singur grup parlamentar ceea ce va putea permite susţinerea în bloc a intereselor organizaţiilor minorităţilor naţionale. Un parlamentar este liber să opteze pe parcursul exercitării mandatului său pentru părăsirea grupului. 7
  8. 8. Regulamentele interzic formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor. Fiecare grup parlamentar îşi alege un preşedinte (Camera Deputaţilor: lider, Senat : preşedinte) şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Prerogativele grupurilor parlamentare sunt prevăzute în regulamentele celor 2 camere. Alegerea biroului permanent Biroul permanent al fiecărei camere este organismul de conducere al celor 2 corpuri legislative, ele sunt organe interne ale acestora. Fiecare birou permanent este compus din preşedinte, vicepreşedinţi (4), secretari (4) şi chestori (4) şi este rezultatul negocierilor între grupurile parlamentare. Preşedinţii camerelor sunt şi preşedinţii birourilor permanente, se aleg prin vot secret la începutul legislaturii pe întreaga durată a mandatului camerelor. Ceilalţi membri ai biroului permanent sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni parlamentare. Alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor se face la propunerea grupurilor parlamentare. Oricărui membru al biroului permanent i se poate revoca mandatul înainte de expirarea acestuia. Atribuţiile preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt prevăzute în Regulamente. 9.Comisiile parlamentare Sunt organe interne de lucru ale camerelor înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt înaintate de acestea, pentru pregătirea activităţii de legiferare şi pentru realizarea funcţiei de control parlamentar. Comisiile parlamentare nu sunt organisme politice, această calitate o deţin camerele legislative. Comisiile îşi adoptă propriul regulament de organizare şi funcţionare. Comisiile parlamentare ale CD şi S nu au capacitate sau putere decizională proprie nici în materie legislativă nici în domeniul controlului parlamentar. Rolul lor constă în elaborarea rapoartelor şi avizelor privind documentele ce urmează a fi puse în dezbaterea camerei. Comisiile parlamentare pot fi clasificate în: a. permanente şi temporare în funcţie de perioada pentru care sunt înfiinţate b. cu competenţă generală şi comisii ad-hoc împărţite în funcţie de competenţa care le este conferită. Comisiile de competenţă generală privesc un anumit domeniu de activitate şi din această categorie fac parte comisiile permanente. Comisiile ad-hoc sunt înfiinţate pentru examinarea unei anumite probleme. Din această categorie fac parte comisiile speciale, comisiile de anchetă. Comisiile permanente Înfiinţarea comisiilor permanente este o obligaţie constituţională care incumbă Camerei Deputaţilor şi Senatului. Se constituie şi funcţionează pe întreaga durată a mandatului camerei. Sunt formate dintr-un număr de 13 – 30 membri, 1 deputat sau senator face parte obligatoriu dintr-o singură comisie permanentă. Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care corespund în general specializării ministerelor (comisia juridică de disciplină, imunităţi şi validări, comisia economie- industrie şi servicii, comisia pentru buget-finanţe, comisia pentru politică externă, pentru egalizare de şanse, etc.) Rolul comisiilor permanente este de a examina proiecte de legi, propuneri legislative şi amendamente în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor precum şi de a dezbate şi hotărî asupra altor probleme trimise de biroul permanet. Ele pot efectua anchete parlamentare cu încunoştinţarea şi încuviinţarea camerei respective. Comisiile permanente nu se pot ausesiza sau autoacţiona din oficiu. Comisiile speciale Sunt înfiinţate de CD şi S pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente, membrii comisiilor speciale îşi păstrează calitatea de membri ai comisiilor permanente. Comisiile de anchetă Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc real a controlului parlamentar. Astfel, la cererea unei treimi din numărul membrilor Camerei Deputaţilor sau Senatului cele 2 camere pot hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă. Anumiţi demnitari şi funcţionari nu pot fi controlaţi prin comisii de anchetă şi nu pot fi audiaţi de acestea (Preşedintele României, judecătorii). CD şi S pot hotărî în exercitarea atribuţiilor de control ale parlamentului constituirea unor comisii comune de anchetă. Raportul comisiei comune de anchetă este dezbătut în Parlament în şedinţă comună. Comisiile de mediere Fac parte din comisiile ad-hoc. 8
  9. 9. Comisiile de mediere, anterior revizuirii Constituţiei erau prevăzute pentru activitatea de legiferare obişnuită a Parlamentului, după revizuirea Constituţiei, comisiile de mediere mai subzistă numai pentru adoptarea legilor constituţionale (art.151 din Constituţie). Comisia de mediere e formată din 7 deputaţi şi 7 senatori desemnaţi de birourile permanente la propunerea grupurilor parlamentare. Hotărârile comisiei se iau cu votul majorităţii membrilor acestora. Activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului precum şi în cazul în care comisia nu ajunge la un acord asupra raportului. În acest ultim caz, raportul se supune dezbaterii camerelor în şedinţă comună. 10. Sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului CD şi S îşi desfăşoară activitatea periodic, principala formă de lucru fiind sesiunea. Sesiunile parlamentare pot fi ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare CD şi S se întrunesc în 2 sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune începe în septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Convocarea camerelor în sesiuni se face de preşedinţii acestora. Parlamentul însă nu se poate întruni din proprie iniţiativă decât în situaţiile prevăzute expres de Constituţie. Datorită autonomiei funcţionale a fiecărei camere, convocarea acestora în sesiuni ordinare se face separat de către preşedinţii celor 2 camere. Sesiunile extraordinare CD şi S se întrunesc în sesiuni extraordinare la cererea preşedintelui României, a biroului permanent la fiecărei camere, a cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor sau senatorilor. În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Nerespectarea acestor două condiţii atrage după sine neluarea în considerare a cererii de către preşedintele Camerei. Simpla formulare a cererii obligă pe preşedintele camerei respective să convoace camera în sesiune extraordinară. Convocarea în sesiune extraordinară a uneia din camere nu atrage formal şi automat şi convocarea celeilalte camere. Convocarea Parlamentului de drept Convocarea Parlamentului de drept se face în cazurile limitativ şi expres prevăzute de Constituţie: 1. pentru cazul producerii unei agresiuni armate împotriva ţării 8art.92 alin.3 din Constituţie) 2. în caz de mobilizare sau de război (art.92 alin.4) 3. pentru instituirea stării de asediu şi de urgenţă (ar.93 alin.2) 4. în cazul prevăzut de art.114 alin.4 care prevede că în cazuri excepţionale, guvernul poate adopta ordonanţă de urgenţă, acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare Parlamentului şi dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. 5. în cazul convocării Parlamentului nou ales de către preşedintele României (art.63 alin.3). 11. Etapele procedurii legislative Procedura legislativă parlamentară cuprinde totalitatea regulilor pentru pregătirea dezbaterii, dezbaterea şi votarea unui proiect sau a unei propuneri legislative în Parlament în conformitate cu principiul bicameralismului ea se desfăşoară în fiecare cameră. Procedura legislativă cuprinde mai multe etape: 1. iniţiativa legislativă aparţine potrivit art.74 alin.1 din Constituţia României guvernului, deputaţilor şi senatorilor precum şi a unui număr de 100.000 de cetăţeni cu drept de vot Guvernul înaintează oricărei camere proiectele de legi, iar deputaţii, respectiv senatorii pot prezenta propuneri legislative. Între proiecte şi propuneri legislative nu există nicio deosebire, formulările diferite având scopul să arate iniţiatorul. Proiectele şi propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului însoţite de avizul Consiliului Legislativ care le verifică sub aspectul conţinutului reglementărilor cât şi a tehnicii juridice. Referitor la propunerile legislative iniţiate de cetăţeni, preşedintele camerei anterior supunerii examinării va solicita Curţii Constituţionale să verifice îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru exercitarea iniţiativei legislative. Constituţia, în art.74 alin.2 stabileşte că nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Din momentul depunerii proiectului sau propunerii legislative, camera Parlamentului se consideră sesizată şi este obligată să examineze şi să se pronunţe asupra acestora. 2. examinarea şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor permanente. Proiectele sau propunerile legislative sunt supuse examinării şi avizării de către comisiile permanente. 9
  10. 10. Ele pot propune adoptarea proiectului sau propunerii legislative, eventual cu amendamente sau respingerea acestuia. Comisiile permanente nu pot propune un alt text decât cel prezentat de iniţiator. Punctul de vedere al comisiilor permanente nu obligă nici pe iniţiator şi nici Parlamentul, acesta din urmă fiind singurl care hotărăşte cu privire la proiectul sau propunerea legislativă. 3. includerea proiectului sau propunerii legislative pe ordinea de zi a camerei competente să o dezbată La întocmirea ordinii de zi biroul camerei trebuie să aibă în vedere proiectele şi propunerile legislative înregistrate. Orice proiect sau propunere legislativă este supus atenţiei camerei. 4. dezbaterea proiectului sau propunerii legislative în cadrul camerei competente Noua reglementare constituţională (art.75) elimină procedura de mediere între cele 2 camere în cazul în care au adoptat o lege în redactări diferite. Această modalitate era o consecinţă a egalităţii celor 2 camere. În noua concepţie se păstrează egalitatea dar din punct de vedere funcţional camerele sunt diferenţiate pe de o parte în camera decizională şi pe de altă parte în camera de reflecţie. În toate cazurile, prima cameră sesizată este camera de reflecţie care este obligatoriu să dezbată proiectul sau propunerea legislativă în termen de 45 de zile respectiv 60 de zile pentru coduri sau alte legi de o complexitate deosebită după care legea în forma adoptată se trimite celeilalte camere care va decide definitiv. Dacă termenul a fost depăşit, se consideră că proiectul sau propunerea legislativă a fost adoptată în forma prezentată de iniţiator. Sistemul se bazează pe succesiunea a 2 dezbateri, prima în camera de reflecţie şi a doua în camera decizională. Pentru a păstra totuşi egalitatea, competenţa decizională a fost astfel distribuită încât Camera Deputaţilor să aibă rolul de cameră decizională de drept comun, adică în toate cazurile în care competenţa decizională nu aparţine Senatului, iar Senatul să aibă o competenţă decizională de drept comun, adică în toate cazurile în care competenţa decizională nu aparţine Senatului, iar Senatul să aibă o competenţă decizională pentru ratificarea tratatelor şi a altor acorduri internaţionale ca şi pentru măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora, precum şi în domeniul legilor organice care privesc exclusiv organizarea şi funcţionarea statului. Noua procedură constituţională asigură şi o specializare a camerelor ca urmare a competenţei lor decizionale. 5. votarea proiectului şi propunerii legislative în plenul camerei Votarea intervine în fiecare cameră după discutarea acestuia pe articole. 6. întoarcerea legii la camera care are competenţa decizională în condiţiile arătate de art.75 alin.4 şi 5 din Constituţie (cele prevăzute la pct.4 în curs). Există situaţii în care proiectul sau propunerea legislativă nu este adoptată de camera decizională în sensul că nu este de acord cu unele prevederi ale legii sau a propus modificarea acesteia. În aceste condiţii legea se întoarce dar numai în legătură cu prevederea în cauză la camera ce a adoptat-o iniţial şi care va decide definitiv. 7. semnarea legii de către preşedintele camerelor. Proiectele sau propunerile legislative adoptate de camere se semnează de preşedintele acestora, fapt despre care e înştiinţat şi guvernul. 8. promulgarea şi publicarea legii După votarea sa, legea este înaintată preşedintelui României spre promulgare care este obligat să o promulge în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Constituţia permite preşedintelui ca înainte de promulgare să ceară Parlamentului o singură dată reexaminarea legii. Dacă s-a cerut reexaminarea legii sau verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legilor adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a confirmat constituţionalitatea acesteia. Publicarea legii se face în M.Of.al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în text. 12. Conceptul de lege şi categorii de legi Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al Parlamentului iniţiat potrivit Constituţiei adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne, promulgat de preşedintele statului şi publicat în M.Of. El conţine reguli sau prescripţii de conduită socială general-obligatorii şi impersonale a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Parlamentul României adoptă 3 categorii de legi: a. constituţionale b. organice c. ordinare. (Majoritatea este calificată – 2/3 din nr.total al membrilor camerei, majoritate absolută = ½ +1 din nr.total al membrilor camerei, majoritate simplă = ½+1 din prezenţi). Legile constituţionale 10
  11. 11. Sunt legi prin care se revizuieşte Constituţia. Ele conţin reglementări ale relaţiilor fundamentale. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere, fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii legislative de revizuire. Legile organice Sunt cele pe care Constituţia le declară astfel. Ele precizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice explicând sau dezvoltând principiile sau regulile enunţate în Constituţie. Sediul materiei îl constituie art.73 alin.3 din Constituţie unde se arată domeniul reglementării prin lege organică. Sub aspect procedural, legile organice se adoptă cu votul majorităţii fiecărei camere. Legile ordinare sunt legile adoptate în toate celelalte domenii ale vieţii sociale. Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul majorităţii prezente din fiecare Cameră. Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a guvernului pentru a emite ordonanţe care vor avea prin urmare forţa juridică a unei legi ordinare. Legea de abilitare trebuie să precizeze în mod obligatoriu domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Sunt excluse prin Constituţie acele domenii care fac obiectul legilor organice, guvernul putând emite ordonanţe numai cu privire la domeniul de activitate reglementat de legi ordinare. 13. Conceptul de hotărâre, categorii de hotărâri Hotărârile sunt acte juridice ale Parlamenului, adoptate de acesta sau de camerele sale separat. Există două categorii de hotărâri: a. cu caracter normativ b. cu caracter nenormativ (individual). Hotărârile normative se deosebesc de legi prin aceea că au forţă juridică inferioară legii din punct de vedere al conţinutului legile stabilesc întotdeauna norme generale şi impersonale, iar hotărârile Parlamentului pot avea fie un caracter normativ (hotărâri prin care se adoptă regulamentele camerelor), fie unul individual / nenormativ (alegerea preşedintelui Camerei). Din punct de vedere al cuprinsului, legile reglementează raporturile sociale exterioare Parlamentului în timp ce hotărârile cuprind reguli prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii camerelor, pentru organele de conducere ale acestora şi cel mult pentru unele subiecte de drept din afara Parlamentului obligate să participe la lucrările acestuia. Din punct de vedere procedural deosebirea dintre hotărâri şi legi sunt următoarele: a. nu sunt aplicabile pentru adoptarea hotărârile regulile privitoare la iniţiativa legislativă b. nu parcurg etapele procedurii legislative c. numai legile trebuie să fie promulgate în timp ce hotărârile nu sunt supuse promulgării d. hotărârile nu fac obiectul controlului de constituţionalitate e. legile sunt supuse obligaţiei publicării în Monitorul Oficial, iar intrarea lor în vigoare este condiţionată de îndeplinirea acestor formalităţi în timp ce hotărârile nu trebuie în mod necesar să fie publicate în Monitorul Oficial, ele intră în vigoare din momentul adoptării lor fără ca producerea efectelor juridice să fie condiţionată de publicare. Hotărârile camerelor se adoptă cu majoritatea membrilor prezenţi din fiecare din acestea, cu excepţia regulamentelor lor care se adoptă cu votul majorităţii membrilor lor. Regulamentele Parlamentului Normele regulamentelor Parlamentului au ca obiect de reglementare organizarea şi funcţionare internă a adunărilor precum şi statutul membrilor acestora. Fiecare cameră îşi adoptă propriul ei regulament, este supus obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial şi poate face obiectul controlului de constituţionalitate, în condiţiile art.144 lit.b şi 145 din Constituţie. În ce priveşte natura juridică a regulamentelor este cea a hotărârilor. Regulamentul Parlamentului nu este o lege deoarece legea are un domeniu rezervat şi este în temeiul Constituţiei o hotărâre. 14. Conceptul de moţiune şi categorii de moţiuni Moţiunea este actul juridic al Parlamentului sau al camerelor prin care se exprimă poziţia adoptată de acestea într-o anumită problemă de politică internă sau externă. Moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale. Există două categorii de moţiuni reglementate de Constituţie şi regulamentele camerelor: a. moţiunea simplă (art.112 din Constituţie) b. moţiunea de cenzură (art. 113, 114). Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă a unei singure camere ( Camera Deputaţilor / Senat) şi exprimă poziţia camerei respective într-o anumită problemă de politică internă sau externă. În realitate, aceste moţiuni nu au caracter de acte juridice ci pot exercita doar o influenţă morală asupra activităţii guvernului şi nu sunt în măsură să genereze obligaţii garantate prin o sancţiune juridică oarecare. 11
  12. 12. Moţiunea de cenzură priveşte raportul dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau respingerea sa semnificând retragerea sau menţinerea încrederii acordate Guvernului, are caracter de act juridic şi exprimă voinţa Parlamentului în întregul său. În cazul în care este adoptată are ca efect decăderea Guvernului din împuternicirile ce i-au fost conferite prin votul de învestitură. Potrivit Constituţiei o moţiune de cenzură poate duce la demiterea guvernului în ansamblul său şi nu poate fi îndreptat împotriva unui singur ministru, ea se referă exclusiv la guvern în totalitatea lui. Miniştrii luaţi în parte nu pot fi sancţionaţi de către Parlament, ci numai prin intermediul Guvernului ca organ colegial. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, trebuie să fie motivată şi depusă la preşedintele Camerei care o comunică de îndată guvernului. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două camere. La moţiunile prezentate nu pot fi propuse amendamente. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, atunci deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia în aceeaşi sesiune o nouă moţiune de cenzură. 15. Mandatul parlamentar Se raportează la mandatul deputaţilor şi senatorilor pe de o parte şi pe de altă parte se referă la mandatul camerelor legislative şila Parlament în întregul său. Mandatul parlamentar potrivit Constituţiei este un mandat reprezentativ. În Constituţie se precizează că: a. în exercitarea mandatului deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului b. orice mandat imperativ este nul. Potrivit mandatului imperativ, alegătorii sau partidele politice ar avea dreptul să impună parlamentarului o anumită conduită adică să voteze / să nu voteze un anumit act. Din caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar decurge statutul de independenţă al acestora. Deputaţii şi senatorii sunt independenţi faţă de partidele politice pe lista cărora au candidat, precum şi faţă de alegători. Mandatul parlamentar prezintă următoarele caracteristici: a. este instituţie de drept public b. este reprezentativ la nivel naţional c. este general d. rezultă din alegeri e. este irevocabil (nu poate fi revocat de alegători). f. are caracter de demnitate publică şi conferă deţinătorului independenţă şi protecţie constituţională. Durata mandatului este de 4 ani şi poate fi prelungit prin lege organică în caz de război, stare de mobilizare, de asediu sau de urgenţă. Calitatea de deputat / senator încetează la data întrunirii legale a camerei nou alese. Mandatul poate înceta înainte de termen în următoarele cazuri: a. demisie b. pierderea drepturilor electorale (consecinţă a condamnării deputatului / senatorului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă) c. incompatibilitate d. în caz de deces. 16. Protecţia constituţională şi regulamentară a mandatului parlamentar Există trei categorii de protecţie ale mandatului deputaţilor şi senatorilor: 1. imunitate 2. incompatibilitate 3. indemnizaţie 1. imunitatea parlamentară În limbaj juridic, noţiunea de imunitate parlamentară este utilizată pentru a desemna cumulativ două garanţii constituţionale rezervate parlamentarilor şi anume: inviolabilitatea parlamentarului şi iresponsabilitatea. Inviolabilitatea parlamentarului Este garanţia specială acordată parlamentarului de a nu putea fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu încuviinţarea camerei din care fac parte şi după ascultarea lor. Constituţia nu a urmărit prin această garanţie să le acorde un avantaj personal, ci să asigure Parlamentului condiţii optime de funcţionare,inviolabilitatea devenind caducă în cazul în care camera din care face parte deputatul / senatorul aprobă ca acesta să fie trimis în judecată penală, arestat, reţinut sau percheziţionat. Încuviinţâna una din aceste măsuri, Camera respectivă nu se pronunţă asupra vinovăţiei deputatului / senatorului, deoarece luarea unei asemenea hotărâri revine în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. 12
  13. 13. Nici în cazul respingerii cererii de trimitere în judecată penală, etc., hotărârea camerei nu echivalează cu constatarea nevinovăţiei deputatului / senatorului, ci ea constituie doar o măsură procedurală al cărui efect este suspendarea luării măsurilor menţionate pe durata exercitării mandatului parlamentar. Imediat ce mandatul deputatului / senatorului a încetat, regulile de drept comun redevin pe deplin aplicabile. Constituţia mai stabileşte că în caz de infracţiune flagrantă, deputatul / senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei cu obligaţia ministrului justiţiei de a informa neîntârziat pe Preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. Dacă se constată de camera respectivă că nu este cazul să se procedeze la reţinere sau percheziţie, ea va dispune revocarea imediată a măsurii luate. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie iar competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Iresponsabilitatea parlamentară Potrivit Constituţiei, deputatul şi senatorul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Ceea ce caracterizează iresponsabilitatea parlamentară este faptul că ea îi scuteşte atât de răspundere penală, cât şi de cea civilă pentru acte / fapte pe care le-ar săvârşi în îndeplinirea sarcinilor ce decurg din mandatul lor. De asemenea, iresponsabilitatea parlamentară operează indiferent de forma în care ei îşi îndeplinesc mandatul: propuneri legislative, amendamente la proiecte de legi, prezentări de proiecte de hotărâri sau rezoluţii, pronunţarea de discursuri în camere, formularea de întrebări sau interpelări, exercitarea dreptului de vot cu ocazia adoptării unor acte. Incompatibilităţile Incompatibilităţile protejează independenţa deputaţilor şi senatorilor, ea are caracter relativ privind interzicerea cumulului doar cu anumite activităţi publice sau limitând exerciţiul unor activităţi. Incompatibilităţile implică o opţiune între mandat şi funcţia publică / privată. Incompatibilitatea are un caracter imperativ fiind de ordine publică. Distingem următoarele incompatibilităţi: a. între mandatul de deputat şi mandatul de senator; b. între mandatul de parlamentar şi exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate c. alte incompatibilităţi posibile prevăzute de legile speciale. Ex.: cu funcţia de Avocat al Poporului, judecători / magistraţi, ş.a. Indemnizaţia Constituţia a stabilit că deputaţii şi senatorii primesc o indemnizaţie lunară precizând totodată că, cuantumul acesteia ca şi celelalte drepturi se stabilesc prin lege. 17. Durata mandatului prezidenţial Mandatul preşedintelui României potrivit Constituţiei ( art.83 alin.1) este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului preşedintelui ales în faţa celor 2 camere întrunite în şedinţă comună. Până la această dată continuă să-şi exercite atribuţiile preşedintele în exerciţiu. Mandatul preşedintelui României poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau de catastrofă. Mandatul preşedintelui României încetează înainte de termen în următoarele cazuri: a. demisie b. demitere din funcţie c. imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor d. deces. În toate acestea intervine vacanţa funcţiei. Constatarea existenţei a uneia din cazurile care aduc la vacanţa funcţiei preşedintelui revine Curţii Constituţionale care va comunica cele constatate Parlamentului şi Guvernului în vederea organizării alegerii pentru noul preşedinte. Până la depunerea jurământului de către preşedintele ales, interimatul funcţiei preşedenţiale se asigură în ordine de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Interimatul se asigură şi dacă preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile. Constituţia stabileşte trei categorii de incompatibilităţi: a. incompatibilitate între funcţia de preşedinte al României şi calitatea de membru al vreunui partid politic b. incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică indiferent care ar fi domeniul în care s-ar exercita aceasta şi natura funcţiei (în aparatul de stat) c. cu orice funcţie privată (preşedintele României nu poate exercita nicio funcţie privată indiferent de natura acesteia sau domeniul de activitate). Potrivit Constituţiei, Preşedintele României se bucură de imunitate şi iresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în timpul mandatuluij său. Imunitatea preşedintelui României are caracter permanent. 18. Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României Răspunderea politică 13
  14. 14. Este denumită astfel pentru a fi deosebită de răspunderea penală întrucât urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice. Această răspundere îşi are temeiul în art.95 din Constituţie. Răspunderea politică intervine atunci câdn preşedintele săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Într-o asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie de către cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică imediat şi preşedintelui României. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale pot hotărî suspendarea din funcţie a preşedintelui României. Constituţia prevede că preşedintele României poate da Parlamentului explicaţiile cu privire la faptele ce i se impută. În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, demiterea preşedintelui României se poate decide numai prin referendum care se organizează în cel mult 30 de zile. Răspunderea penală Intervine în situaţia în care şeful statului ar comite crima de înaltă trădare. Punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor. Acuzaţia se aduce la cunoştinţa preşedintelui României neîntârziat pentru ca acesta să poată da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Între momentul punerii sub acuzare şi cel al demiterii preşedintelui, acesta este suspendat de drept conform art.96 alin.3 din Constituţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă şi irevocabilă, preşedintele este demis de drept. 14

×