• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content
Spiritualitate ortodoxa si diaconie sociala
 

Spiritualitate ortodoxa si diaconie sociala

on

  • 1,017 views

 

Statistics

Views

Total Views
1,017
Views on SlideShare
1,017
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
31
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Spiritualitate ortodoxa si diaconie sociala Spiritualitate ortodoxa si diaconie sociala Document Transcript

    • UNIVERSITATEA OVIDIUSFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ Spiritualitate ortodoxă şi diaconie socială într-o lume secularizată TEZĂ de DOCTORAT -REZUMAT-Îndrumător ştiin ificPr. Prof. Univ. Dr. DUMITRU RADU Drd. SCRIDON CORINA-MARIA CONSTAN A 2009
    • PLANUL LUCRĂRIIIntroducerePartea I: Spiritualitatea ortodoxăCapitolul I: Religie, religiozitate, spiritualitate ortodoxăCapitolul II: Spiritualitatea ortodoxă şi trăsăturile ei • 1. Temeiurile spiritualită ii: Dumnezeu şi omul ca persoane • 2. Spiritualitatea-comuniune a omului cu Dumnezeu trăită şi manifestată concret • 3. Via a de comuniune a lui Dumnezeu-temei şi premisă a spiritualită ii ortodoxe • 4. Caracterul hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic al spiritualită ii ortodoxeCapitolul III: Urcuşul duhovnicesc • 1. Considera ii generale • 2. Treptele urcuşului duhovnicesc • a. Purificarea de patimi, împodobirea şi creşterea în virtu i • b. Contemplarea lui Dumnezeu prin făpturi • c. Unirea mistică a omului cu Dumnezeu • 3. Reflectarea urcuşului duhovnicesc în literatura aghiograficăCONCLUZII Partea IPartea a II-a: Comuniune şi diaconie socialăCapitolul IV: Participarea omului duhovnicesc la via a semenilor • 1. Temeiurile doctrinare ale participării omului duhovnicesc la via a semenilor • 2. Hristos, principalul temei al slujirii semenilorCapitolul V: Biserica şi societatea • 1. Rela ia dintre Biserică şi societate • 2. Diaconia Bisericii adusă societă ii şi omului în timp şi spa iu • 3. Diaconia socială desfăşurată de Biserica Ortodoxă Română în timpCapitolul VI: Slujirea Bisericii Ortodoxe Române astăzi. Împliniri şi obiectivede atins • 1. Misiunea Bisericii • 2. Activitatea socială şi religioasă a Bisericii Ortodoxe Române • 3. Proiectul consolidarea ini iativelor comunitare de prevenire a HIV/SIDA şi a violen ei în familie, în RomâniaCONCLUZII Partea a II-aBibliografieDeclara ia de onestitate -2-
    • INTRODUCERE Teologia, este o expresie autentică a comuniunii omului cu Dumnezeu, a experieriitainelor divine mai presus de minte şi de cuvânt, prin Hristos în Duhul Sfânt, o cunoaşteretainică şi nemijlocită dăruită de Duhul Sfânt celor care doresc să se desăvârşească pe caleasfin eniei. Experien a duhovnicească, prin via a în Hristos trăită în Biserică, transformăteologia într-o mărturie vie a existen ei. Teologia Bisericii Ortodoxe este una care izvorăşte din rugăciunea şi via aduhovnicească a Bisericii, locul unde se aprofundează gândirea duhovnicească, împletităcu lucrarea ei slujitoare şi sfin itoare; ea trebuie să răspundă nevoilor duhovniceşti alecredincioşilor şi dorin elor acestora de implicare în lucrarea mântuitoare pe care Biserica omărturiseşte şi o desfăşoară şi la care ne cheamă în societatea contemporană. Pentrucreştini, inta fundamentală şi neostenită este mântuirea, ca încoronare a străduin elorpentru desăvârşire, prin luptă pentru eliberarea de patimi şi nevoin a pentru dobândireavirtu ilor. Prin harul dumnezeiesc omul ajunge să participe la via a divină, fără însă canatura sa umană să devină natura lui Dumnezeu, iar prin comuniunea şi rela iile pe care lestabileşte cu ceilal i omul se cunoaşte pe sine şi pe ceilal i şi ajunge să-i iubească,împlinindu-se ca fiin ă umană. Principala exigen ă şi preocupare a misiunii Bisericii este predicarea veştii celeibune, a Evangheliei lui Hristos. Răspunsul crediciosului este convertirea prin credin ă,poartă a mântuirii şi început al încorporării noastre, ca mădulare ale Bisericii, în HristosCel înviat. Vestea cea bună prin care mărturisim Adevărul, pe Dumnezeu adevărat, poate fitransmisă nu doar prin cuvinte ci şi prin mărturia vie ii sfin ite de harul dătător de via ă alDuhului Sfânt. În Biserică, spa iul în care se realizează comuniunea deplină cu Dumnezeu,credinciosul realizează, în mod organic şi activ, comuniunea cu semenii. Iubirea de Dumnezeu şi de semeni se sus in reciproc, se cuprind una în alta. „Deciprin cea dintâi se poate împlini şi a doua; iar prin a doua se poate reveni iarăşi la cea dintâi;cel ce iubeşte pe Domnul, iubeşte ca urmare şi pe aproapele. «Căci cel ce Mă iubeşte peMine, zice Domnul, va păzi poruncile Mele» (Ioan XIV, 23). «Iar porunca Mea aceastaeste: ca să vă iubi i unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi» (Ioan XV, 12). Iar cel ceiubeşte pe aproapele, satisfăcând iubirea fa ă de Dumnezeu, primeşte în sine harul Lui.”1 . Fiecare credincios are dreptul şi datoria de a contribui la răspândirea şi păstrareacredin ei, de a duce mai departe vestea cea bună, căci „Via a veşnică aceasta este: Să Tecunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17, 3). În mintea credinciosului trebuie să răsune mereu cuvintele Sfântului ApostolPavel: „... dacă eu binevestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; fiindcă asupra mea stătrebuin a. Că vai mie dacă nu voi binevesti! Că dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; dardacă o fac fără de voie, am doar o sarcină ce mi s-a încredin at.” (1 Corinteni, 9, 16-17). Într-o societate marcată de confruntarea dintre globalism şi individualism, Bisericaeste chemată să dea mărturia proprie de comuniune, de koinonia. Biserica OrtodoxăRomână a fost şi este o Biserică vie, activă, în care via a spirituală se împleteşte cu lucrareadiaconală.1 Sfântul Vasile cel Mare, Regulae fusius tractatae, Răsp. 7, Migne, P. G., XXXI, 917, apud Prof. Pr. D.Stăniloae, Temeiuri dogmatice şi duhovniceşti pentru via a monahală de obşte, în Studii Teologice, seria II-a,sept. – oct., anul IV, 1952, p. 372, nota 6 -3-
    • CAPITOLUL I RELIGIE, RELIGIOZITATE, SPIRITUALITATE ORTODOXĂ Religia este un concept complex; ea a fost definită ca fiind legătura conştientă şiliberă a omului cu Dumnezeu, cu referire atât la cunoaşterea lui Dumnezeu, la mărturisireaînvă ăturii despre El, cât şi la trăirea după voia Sa. În via a omului prezen a religiei este olucrare divino-umană, o împreună–lucrare a omului cu Dumnezeu; înainte de toate religiaeste lucrarea lui Dumnezeu, dar care se poate înfăptui numai prin participarea conştientă aomului la această lucrare tainică a Sa. Credinciosul ajunge la starea culminantă a vie ii saleduhovniceşti prin lucrarea Duhului Sfânt. Pentru primirea acestui har este necesarăpurificarea de păcat şi desăvârşirea morală a întregii fiin e umane prin ajutoruldumnezeiesc nemijlocit pe care îl primim nu doar prin ra iune, ci şi prin credin ă,rugăciune şi ajutor de la Dumnezeu. Religia creştină urmăreşte renaşterea şi sfin irea vie ii omului; ea a scos în eviden ăunitatea deplină a lumii ca un tot unitar plin de lumină, frumuse e şi armonie;superioritatea creştinismului fa ă de alte religii constă în legătura personală a omului cuDumnezeu, realizată prin Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,Care S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor. Religiozitatea este modul specific de via ă al fiecărui om, este legătura cu divinulmanifestată la nivel personal. Religiozitatea se manifestă vizibil, în exterior, prinmanifestare sub forma credin ei. În manifestarea religiozită ii sunt antrenate sentimentele,ra iunea, voin a, comportamentele. Credin a devine în existen a fiecărui om o componentăreală, care produce efecte în via a sufletească şi spirituală a acestuia, care amplifică dorin asa de a cunoaşte şi de a mărturisi pe Dumnezeu. Spiritualitatea ortodoxă se deosebeşte de celelalte forme de mistică prin faptul căare o bază dogmatică şi un element moral care constituie însăşi esen a sa. Impulsul vie iireligioase îl dă însuşi Dumnezeu. În sufletul omului căzut din demnitatea paradisiacă aexistat mereu un dor de Dumnezeu2, prin care El îl purifică pe om, iar această purificare îlface asemenea Lui. „Negrăită este frumuse ea Ta, neasemănat chipul, nespusă strălucirea,mai presus de cuvânt slava. Purtarea Ta bună şi blândă, Stăpâne Hristoase, întreceîn elegerea tuturor pământenilor. De aceea, dorul şi iubirea fa ă de Tine, biruiesc toatăiubirea şi dorul muritorilor. Pe cât întreci, Mântuitorule, cele văzute, pe atâta ne e mai maredorul de Tine şi pune în umbră toată iubirea omenească şi ne întoarce de la plăceriletrupeşti şi respinge repede toate poftele.”3 Ortodoxia este adevărata şi neîncetata chemare la dragoste pe care Dumnezeu oadresează oamenilor. „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubi i unul pe altul. Precum Eu v-amiubit pe voi, aşa şi voi să vă iubi i unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte to i că sunte i2 Această no iune nu este una specific creştină, ci mai degrabă una general umană.3 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, Imnul 39 (Z. 12), în Preot Prof. Acad. Dr.Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p.577. Teologia afirmă că Dumnezeu are toate însuşirile într-o mărime infinită, care întrece puterea noastră deîn elegere; toate ale lui Dumnezeu sunt cuceritoare, deşi uneori neîn elese. Acest neîn eles ne face să-Ldescoperim ca izvorul a tot ce se împlineşte mai mult în umanitatea noastră. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cuatât Îl iubim mai mult. (a se vedea şi nota 674, p.577). -4-
    • ucenicii Mei, dacă ve i avea iubire unii fa ă de al ii.”(Ioan 13, 34-35). Biserica, trup tainical lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt, devine loc şi spa iu al comunicării şi comuniuniide iubire a omului cu Dumnezeu şi cu semenii, în care fiecare persoană umană capătăvaloare veşnică. „ inta tuturor celor ce se nevoiesc după Dumnezeu este să placă luiHristos, Dumnezeul nostru, şi să primească împăcarea cu Tatăl prin împărtăşirea de Duhulşi să dobândească mântuirea prin aceasta. Căci în aceasta stă nemurirea fiecărui suflet şi afiecărui om. Neîmplinindu-se aceasta, deşartă e osteneala şi lucrarea noastră şi fără rost etoată calea care nu duce la aceasta pe cel ce aleargă pe ea.”4 Sfin ii Părin i ai Bisericii sunt unanim de acord asupra faptului că omul nu-L poatecunoaşte pe Dumnezeu şi tainele Sale decât în măsura în care Dumnezeu i Se descoperă;„Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, în elegându-se din făpturi, adică veşnicaLui putere şi dumnezeire ...” (Romani 1, 20); „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1, 18).Cei care s-au învrednicit să primească lumina şi credin a cea adevărată aduse deMântuitorul Hristos sunt datori să le păstreze şi să le experimenteze. Spiritualitatea ortodoxă, via ă în Duhul lui Hristos, via ă de conştiin ă şicomuniune, de iubire şi slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor are caracter trinitar,hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic, pentru că: • starea culminantă a vie ii spirituale este una de unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită şi experimentată; • această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt; pentru ob inerea ei omul urmează un îndelungat efort de purificare de patimi; • această unire se realizează atunci când omul a ajuns la „asemănarea cu Dumnezeu”; ea este totodată cunoaştere şi iubire; • efectul acestei uniri este o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, înso ită de harisme. 5 CAPITOLUL AL II-LEA SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ ŞI TRĂSĂTURILE EI 1. TEMEIURILE SPIRITUALITĂ II DUMNEZEU ŞI OMUL CA PERSOANE Temeiul mântuirii şi îndumnezeirii noastre este Sfânta Treime, comuniune dePersoane, sursă a iubirii iradiante, care îl atrage şi îl antrenează pe om într-un permanentdialog al iubirii. Izvorul desăvârşirii şi îndumnezeirii credinciosului este Iisus Hristos,Dumnezeu-Omul, de care ne facem părtaşi prin harul Duhului Sfânt.4 Idem, Una sută de capete cuvântătoare de Dumnezeu şi făptuitoare (teologice şi practice), 67, în Filocalia,vol. VI, Apologeticum, Edi ie digitală, 2004, p. 83.5 Stăniloae, Preot Profesor Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 6. -5-
    • Spiritualitatea ortodoxă a păstrat taina comuniunii Persoanelor Treimice înDumnezeu (ireductibile, etern personale, comunitar personale) şi a accentuat unitatea Lui,actualizând permanenta întrupare a lui Hristos în credincioşi, rămânând fidelă învă ăturiibiblice neo-testamentare şi a sfin ilor părin i răsăriteni potrivit cărora Dumnezeu celtranscendent ni se comunică din iubire nesfârşită şi perfectă în Duhul, prin energiilenecreate, pentru ca noi să-L putem experia real şi să ne facem părtaşi puterii Lui lucrătoareîn noi. Adevărata comunitate umană se dezvoltă după modelul Sfintei Treimi, structură asupremei iubiri; fiecare om cuprinde în sine întreaga umanitate şi este chemat să participela Trupul tainic al lui Hristos, expresie a iubirii pe care o poartă lui Dumnezeu şisemenilor. Persoana umană însetată după rela ii vii, iubitoare şi nesfârşite cu alte persoane,devine sursă a veşniciei persoanelor în comunitatea şi comuniunea persoanelor, gândită şitrăită plenar.6 Pentru că iubirea presupune dăruire de sine, conştientă şi voluntară,înseamnă că Dumnezeu este din eternitate, în acelaşi timp, unitate desăvârşită a fiin eidumnezeieşti, dar şi Treime de Persoane. Via a omului ar fi stearpă fără progresul nesfârşitspre îndumnezeire; pentru a face real acest progres omul trebuie să se facă părtaş lainfinitatea vie ii iubirii lui Dumnezeu în virtutea libertă ii cu care a fost creat, contribuindprintr-un efort personal la aceasta. Credin a în Dumnezeu unic în fiin ă şi întreit în Persoane este singura mântuitoareşi îndumnezeitoare, bază a comuniunii noastre. În comunitatea deplină şi perfectă aPersoanelor divine, în care subzistă supraesen a unică a dumnezeirii, e dată infinitatea şidesăvârşirea vie ii iubitoare a Treimii şi a fiecărei Persoane, încât ne este asiguratăcomuniunea noastră progresivă şi eternă cu via a infinită a lui Dumnezeu şi comuniuneaneconfundată între cei ce se fac părtaşi ai acestei infinită i, prin care ne asigurămpersisten a şi desăvârşirea noastră ca persoane. Din această comuniune a noastră cuDumnezeu şi între noi, ne asigurăm persisten a şi desăvârşirea noastră ca persoane în veci,dar totodată, şi continua gândire şi creştere spirituală a aprofundării misterului comuniuniisupreme. Prin faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, Cel personal şi veşnic, eleste o fiin a personală, deschisă spre comuniune şi chemată să participe la via a veşnică adivinită ii; persoana umană tinde pre comuniunea cu ceilal i, pentru ca astfel să se realizezepe sine în mod deplin până la desăvârşire. Creştinul intră în comuniune atât cu fiecaredintre persoanele Sfintei Treimi cât şi cu semenii săi; omul, imitându-L pe Dumnezeu-iubitorul de oameni, devine iubitor de semeni. Omul, chip unic şi irepetabil al luiDumnezeu şi fiin ă spirituală, este purtător de valori şi tinde spre realizarea lor; persoanaumană cuprinde în sine toate valorile şi este orientată spre valorile obiective, întrupate închip desăvârşit în Dumnezeu7; tendin a spre comuniune pe care o manifestă omul seidentifică şi cu dorin a de a dobândi valori ca adevăr, bine, frumos etc., dovadă a faptuluică omul este fiin ă liberă şi spirituală, ra ională şi responsabilă de faptele sale. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este chemat să participe la comuniunea cuDumnezeu şi să se împărtăşească de bunurile Lui nesfârşite. Prin păcatul strămoşesc„chipul” lui Dumnezeu în om s-a întinat, dar prin harul Botezului a fost spălat deîntinăciunea păcatului. Pentru a face sim ită prezen a harului în noi trebuie să depunemeforturi pentru o via ă virtuoasă în care dragostea de Dumnezeu să crească neîncetat înmod covârşitor. „To i oamenii suntem «după chipul» lui Dumnezeu; dar «după asemănare»6 Iubirea fa ă de Persoanele supreme alimentează şi iubirea inter-umană, dornică să se dăruiască, săprimească şi să fie primită.7 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Personalitatea morală creştină, în Studii de Teologie Morală, Sibiu,1969, Editura şi Tipografia Arhiepiscopiei, p. 302 -6-
    • nu sunt decât aceia, care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Cânddeci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cuSine. La aceasta nu va ajunge cineva, de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lasevrăjit de slava vie ii uşoare.”8 Persoana umană se poate desăvârşi dacă se afirmă în moddeplin, dăruindu-se în chip liber, încetând să existe numai pentru sine; lepădându-se debinele individual şi exprimând din plin persoana în aceeaşi fire a tuturor, ea sporeşte lanesfârşit şi îşi împropriază tot ceea ce apar ine semenilor. Astfel, persoana umană devineicoana desăvârşită a lui Dumnezeu, dobândind asemănarea. 2. SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ – COMUNIUNE A OMULUI CU DUMNEZEU TRĂITĂ ŞI MANIFESTATĂ CONCRET Pentru spiritualitatea ortodoxă Sfânta Treime reprezintă fundamentul de neclintit alvie ii şi experien ei umane; deşi de nepătruns după esen ă, Sfânta Treime este cunoscutădin manifestările ei; Sfânta Treime ni se descoperă prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeuîntrupat, Care prin venirea Sa ne descoperă iubirea dumnezeiască şi ne înfiază, pentru ca şinoi să ne facem asemenea Lui. Spiritualitatea, rezultat al comuniunii omului cu Dumnezeu, face prezentă în inimaomului legătura acestuia cu El, în mod ontologic, prin cuvânt, prin puterea Lui şi firea sa.Oricât de mult am înainta către El, apropierea noastră de Dumnezeu şi ridicarea noastră laîn elegerea Lui nu se realizează dacă Dumnezeu însuşi nu ne îmbracă în cele proprii Lui.Chiar străbătu i de puterea Lui, nu putem lepăda fiin a noastră creată; devenim dumnezeidupă har, nu după fiin ă.9 Spiritualitatea creştin ortodoxă acordă o mare însemnătateresponsabilită ii umane al cărui izvor este Însuşi Dumnezeu. Responsabilitatea omului esteun dat ontologic deoarece el este creat după chipul lui Dumnezeu pentru a ajunge laasemănarea cu El. Fiul S-a întrupat şi S-a făcut om asemenea nouă, afară de păcat, pentruca să refacă şi să reînnoiască pe cel asemeni Lui. Rela ia interpersonală de comuniune veşnică în iubire ajunge să se împlineascăpentru că Dumnezeu, Persoană Absolută şi Necreată, se deschide către om devenindu-imodel şi ajutor, sprijin şi intă. Hristos îşi face locaş în fiecare dintre cei care doresc săajungă la asemănarea cu El. Fiin ă liberă, omul poate să refuze ajutorul harului divin; într-un asemenea caz, harul rămâne latent, dar gata să răspundă dorin ei şi chemării omului de ase apropia de Dumnezeu Cel Unul în fiin ă şi întreit în Persoane. Pentru că Dumnezeu estePersoană Supremă există posibilitatea unui progres infinit al comuniunii omului cu El; pede o parte Dumnezeu Persoană nu poate fi cunoscut de către om printr-o pornireintelectuală care să vină de la el; pe de altă parte, comuniunea cu El nu se poate realiza fărăvoia Sa, fără ca El însuşi să nu Se reveleze.108 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre via a morală, despre cunoştin ă şi despre dreapta socotealăduhovnicească, împăr it în 100 de capete, 4, în Filocalia 1, p. 3369 Stăniloae, Preot Profesor Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 21-22.10 Ibidem, p. 22. -7-
    • Comuniunea cu Persoanele infinite şi absolute în fiin ă, în iubire şi în frumuse e, nepermite să înaintăm într-o noutate continuă, sporind această comuniune şi deschizând lanesfârşit înaintarea noastră în iubire şi în cunoaştere, ca astfel să ne dovedim pentrueternitate persoane prin tot ceea ce facem pentru desăvârşirea noastră în eternitate. Rela ianoastră cu Persoanele dumnezeieşti îşi găseşte împlinirea pentru că, pe de o parte, omuleste conştient de faptul că lumea se adaptează la trebuin ele sale, mereu sporite şi rafinate,iar pe de altă parte, numai o Persoană supremă poate da sens întregii existen e. Prin comuniunea omului cu Dumnezeu consecin ele profundei crize spirituale alesocietă ii contemporane ar trebui diminuate; sexualitatea exacerbată, maladivă şidegradantă, violen a promovată şi între inută prin multiple mijloace, drogurile, izolareafa ă de lume şi de problemele ei, muta ia culturală, criza ecologică sunt doar câteva dintreconstantele crizei spirituale contemporane, care promovează ignorarea prezen ei şi lucrăriilui Dumnezeu în lume şi produc o destabilizare interioară a omului; pentru depăşireaacesteia şi revenirea la valorile creştine autentice este necesar să se acorde o mai mareimportan ă rela iei Dumnezeu-om-crea ie prin care s-ar putea realiza restabilirea firiiumane şi transfigurarea lumii. Spiritualitatea creştină ortodoxă autentică este rodul iubirii şi implică atâtcomuniunea omului cu Dumnezeu cât şi participarea acestuia la via a lumii şi a semenilorpe care îi slujeşte şi cărora li se dăruieşte. Suntem datori să cultivăm bucuria de a dărui,prin care chipul nostru capătă strălucire, deschidere şi „bună mireasmă” spre a se asemănacu Dumnezeu. Tocmai de aceea, spiritualitatea creştină ortodoxă trebuie să fie inută înunitate cu slujirea creştină, ambele fiind dimensiuni fundamentale ale lucrării Bisericii şivie ii creştine. Slujirea creştină îşi primeşte puterea dăruirii fa ă de semeni şi societate dinrela ia vie şi fiin ială a omului cu Dumnezeu pe care o implică spiritualitatea autentică. Nuexistă slujire creştină autentică fără spiritualitate autentică, deoarece Duhul Sfânt lucreazăîn noi doar împreună cu noi, numai dacă noi înşine suntem duhovniceşti. Slujirea devine înOrtodoxie nota definitorie a Bisericii, comunitate slujitoare spre mântuire, şi a vie iicreştine în general; slujirea fa ă de Dumnezeu şi cea fa ă de semeni se unesc într-o singurăslujire neîmpăr ită. Sfânt şi desăvârşit, haric şi uman se întrepătrund şi realizează o slujirecomună a lui Dumnezeu şi a tuturor întreolaltă. Prin energiile necreate procesul de îndumnezeire nu mai cunoaşte bariere întrenatural şi supranatural iar credincioşii pot experia eliberarea lor spirituală şi pot gusta dinfrumuse ea vie ii divine la care sunt chema i în Iisus Hristos. Via a credinciosului înnoităprin lucrarea sinergetică a lui Hristos şi a sa, prin procesul duhovnicesc de îndumnezeire,transformă egoismul şi iubirea de sine în comuniune şi iubire de Dumnezeu şi de semeni,după modelul de iubire supremă al Sfintei Treimi; procesul de renaştere spirituală a omuluiîn Hristos este cel mai bun răspuns pe care credinciosul îl poate da tendin elor materialistecare domină societatea contemporană în detrimentul valorilor spirituale. -8-
    • 3. VIA A DE COMUNIUNE A LUI DUMNEZEU TEMEI ŞI PREMISĂ A SPIRITUALITĂ II ORTODOXE Mântuirea personală este urmarea conlucrării omului cu Dumnezeu. Dacă ini iativamântuirii o are Dumnezeu pentru că El este Cel „Care voieşte ca to i oamenii să semântuiască şi la cunoştin a adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) şi le dă tuturor posibilitateasă se mântuiască, totuşi nimeni nu se poate mântui fără voia sa. Omul îşi descoperăadevărata menire atunci când participă la via a divină şi realizează în el însuşi chipul şiasemănarea cu Dumnezeu printr-o participare în care îşi pune în valoare existen a, energiaşi voin a. „Când Sfânta Scriptură vorbeşte de Dumnezeu la plural, adresându-se în chipevlavios celor evlavioşi, o face pentru a indica cele trei ipostasuri; ea înfă işează adică închip tainic modul existen ei treimii atotsfinte, fără de început şi de o fiin ă, dat fiind căatotslăvia, închinată şi atotlăudata treime a ipostasurilor este cea mai deplină unitate dupăfiin ă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime şi Treime în unitate. Când însăvorbeşte despre Dumnezeu la plural către cei necredincioşi, osândeşte falsa idee despredumnezeire a acestora, căci aceştia socotesc că deosebirea caracteristicilor personale estefiin ială, nu ipostatică.”11 Chip al lui Dumnezeu, creştinul reflectă în sine structura şi misterul Sfintei Treimi.„Chipul” îşi afirmă identitatea şi particularitatea proprie prin şi în comuniune cu semenii,comuniune de iubire luptătoare pentru sine şi pentru al ii; într-o astfel de comuniune, încare este nevoie de transparen ă reciprocă, iubirea este o modalitate eshatologică aexisten ei. Dumnezeu a rânduit ca fiecare om să fie după chipul şi asemănarea Sa; to ioamenii sunt la fel pentru că au acelaşi Prototip. Chip al lui Dumnezeu, omul este subiect conştient de sine, capabil de comuniuneacu semenii şi însetat după comuniunea de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Dinadâncul infinit de iubire al lui Dumnezeu persoana umană îşi trage bogă ia infinită ii.Comunicarea este modalitatea de a ne afla în permanent dialog cu El; comunicăm cusemenii pentru că sim im nevoia de a fi în apropierea Lui. Comunicarea omului cu semeniiîi aduce o întregire a existen ei sale; la rândul său fiecare transmite celuilalt o încurajarecare îi întăreşte pe amândoi. Printr-un dialog sincer şi pozitiv, omul participă laîmpu inarea durerii şi la înmul irea bucuriei pentru ca firea umană să se întărească; estenecesar dialogul cu Sfânta Treime pentru ca omul să se deschidă către fiin a divină şi sătranspună în rela iile sale modelul de iubire dintre Persoanele divine; comunicarea necesitămanifestarea concretă a iubirii care vine de la Dumnezeu, Unul în fiin ă şi întreit înPersoane; acestă iubire îl pune pe om în dialog cu semenii prin dăruire şi plinire liberăpentru ca împreună, fără a se confunda, împlinind răspunderea reciprocă a unuia fa ă deal ii şi a altora fa ă de sine, să urce spre deplina unitate cu Dumnezeu. Cel care refuzădialogul cu Dumnezeu, Îi neagă calitatea de Creator, de Proniator şi de Persoană caredăruieşte din Sine via ă; el refuză darurile divine mereu noi şi necreate în via a sa şi oriceresponsabilitate; negându-şi calitatea de om şi deci de chip al lui Dumnezeu îşi refuzăcreşterea nesfârşită în El. Sfânta Treime se comunică făpturii; omul se află în rela ie cu Tatăl prin Fiul înDuhul Sfânt şi astfel descoperă Treimea – comuniune a iubirii, din care izvorăşte putereade a comunica iubirea fiecăruia către alte persoane. Sfin ii Părin i îl înfă işează pe11 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 28, 1, în Filocalia, vol. III, Apologeticum 2004,Edi ie digitală, p. 135-136 -9-
    • Dumnezeu ca Monadă care se mişcă spre Doime şi se odihneşte în Treime. Dumnezeu CelUnul în Fiin ă şi întreit în Persoane este comuniune şi izvor al oricărei comuniuni.Dumnezeu cheamă pe om la îndumnezeirea în Hristos, iar credinciosul răspunde acesteichemări şi astfel se înal ă la comuniunea de via ă veşnică cu El. Comuniunea omului cu Dumnezeu se hrăneşte continuu din împărtăşirea cu Hristosşi se desăvârşeşte în Biserică, în celebrarea euharistică, prin care to i se integrează înHristos. Împărtăşindu-ne de Hristos, devenind copărtaşi cu El, intrăm în comuniuneperfectă cu Dumnezeu şi ajungem să cunoaştem rela iile şi via a interioară a Sfintei Treimi,să ne facem părtaşi de via a dumnezeiască, să trăim după modelul Sfintei Treimi. Aceastăcomuniune este una prin har, prin energiile Sale necreate, în care firea noastră umană nudevine natura lui Dumnezeu. În comunitatea eclesială este reprodusă realitatea divină.Biserica este alcătuită după imaginea absolută a Sfintei Treimi, prin lucrarea SfântuluiDuh, care îi dă caracterul de comuniune, de unitate, de întreg. Duhul Sfânt face ca fiecaredintre noi să fim purta i de dorin a vie de a ne depăşi, de a fi în celălalt, de a-l avea pecelălalt în noi, fără însă a ne confunda unul cu altul. Via a de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi asigură comuniunea luiDumnezeu cu persoanele create şi a acestora între ele, în persoana divino-umană a lui IisusHristos; omul, chip al lui Dumnezeu, are libertatea şi capacitatea de a înainta spre celălaltprin comuniune şi a pune început vie ii veşnice. 4. CARACTERUL HRISTOLOGIC, PNEVMATOLOGIC ŞI ECLESIOLOGIC AL SPIRITUALITĂ II ORTODOXE Urcuşul creştinilor spre Dumnezeu are ca normă şi cale pe Iisus Hristos, Care aspus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Via a.” (Ioan 14, 6). Unirea tainică a omului cuDumnezeu se realizează prin Hristos, în Hristos şi cu Hristos; de aceea, nimeni nu poateînainta spre Dumnezeu păşind pe altă cale decât prin Hristos, după cum nimeni nu poateajunge dincolo de El. Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Hristos, este fundamentul vie ii spirituale, căci în acestfel se deschide calea spre comuniunea dintre creat şi necreat; prezen a Lui va deveni activăîn noi numai dacă vom colabora şi vom răspunde darului lui Dumnezeu, păzind harul divinşi pregătindu-ne pentru marea întâlnire cu Mirele ceresc de la care primim fiin a, mişcareaşi via a adevărată. Creştinul evlavios parcurge drumul de la lucrarea poruncilor la cunoaştere ca pe oprezen ă tainică a Domnului în noi, asemeni urcuşului pe care L-a urmat Mântuitorul de laÎntruparea Sa până la Schimbarea la Fa ă, când S-a arătat în toată slava dumnezeirii.Urcuşul duhovnicesc de la eforturile ascetice şi până la contemplarea tainică a luiDumnezeu îl facem prin Hristos, cu Hristos, spre Hristos. Prin colaborarea cu puterea Luicare este în noi dobândim virtu ile, trăsături vii care oglindesc chipul Domnului. În acestfel, via a pământească a lui Iisus Hristos are o permanentă actualitate, căci se repetă înfiecare dintre noi, în fiecare moment pe care îl parcurgem pe această „Cale”. Oricarecredincios este contemporan lui Hristos cu toată via a sau, mai bine zis, El se facecontemporan cu fiecare dintre noi şi chiar părtaş la toată via a noastră, întipărindu-Se - 10 -
    • spiritual în fiecare dintre noi.12 De vederea Ierusalimului ceresc se vor învrednici „cei caremor în fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai sus de toată preocupareavie ii de aici şi nu mai cugetă la nimic altceva decât la un singur lucru: să ajungă ladragostea desăvârşită a lui Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, undea intrat ca Înaintemergător Iisus.”13 Credinciosul conlucrează cu Hristos prin harul divin. Roada Duhului este„dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credin a,blânde ea, înfrânarea, cură ia; [...] Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupulîmpreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fimiubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe al ii şi pizmuindu-ne unii peal ii.”(Galateni 5, 22-26). În via a şi lucrarea Sa găsim negrăita unitate, conlocuire şiconlucrare ipostatică, izvorul spiritualită ii şi a vie ii noastre duhovniceşti. Duhul Sfântprin care „tot sufletul viază, în cură ie se înal ă şi se luminează în Unimea Treimii”14 esteCel Care „a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştin a slavei lui Dumnezeu,pe fa a lui Hristos.” (2 Corinteni 4, 6). Dacă Fiul ne este sensul şi darul oferit de Tatăl,Duhul ne dă rodul vie ii. În Duhul Sfânt suntem chema i să purtăm în inimile noastre, princunoaştere şi iubire cuprinzătoare, pe Dumnezeu Însuşi şi pe semenii noştri. În Biserică, prin Sfintele Taine, Însuşi Hristos vine prin Duhul Sfânt să sesălăşluiască şi să crescă în credincioşi până la desăvârşirea comuniunii totale cuDumnezeu; Hristos se revarsă şi se amestecă cu fiecare dintre mădularele trupului Săutainic. Datorită Sfintelor Taine ne naştem şi noi la via a duhovnicească, cu ajutorul lorcreştem permanent în această via ă spre a ne uni cu Însuşi Mântuitorul nostru, căci „... în Eltrăim şi ne mişcăm şi suntem...” (Fapte 17, 28). Taina Botezului este nu doar moartea şi învierea tainică a celui botezat, ci şiînceputul desăvârşirii noastre, Taina care ne dă însăşi fiin a şi trăirea noastră întru IisusHristos. Taina Sfântului Botez ne aduce aminte că to i creştinii sunt chema i la asceză, laluptă.15 Fără să primească această taină, oamenii sunt mor i şi plini de stricăciuneapăcatului strămoşesc; moartea este aspectul negativ al ascezei, lupta împotriva omuluivechi al păcatului, iar învierea este aspectul pozitiv, creşterea omului nou al virtu ilor şiîncorporarea în comunitate. Prin moartea sa, Domnul nu doar că ne-a eliberat din patimidar ne-a şi făcut cetă eni ai Împără iei, ne-a dat puterea să devenim fii ai lui Dumnezeu(Ioan 1, 12), ne-a unit cu El atât prin trupul pe care l-a luat asupră-Şi, cât şi prin cel ce ni seîmpărtăşeşte în Sfânta Euharistie. Asceza devine participarea noastră prin eforturipersonale la Moartea şi Învierea Domnului, în continuarea şi actualizarea Botezului. Via aveşnică cere o naştere nouă a fiecăruia la via a de comuniune din matricea Bisericii. În Biserică, prin Sfintele Taine, dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, firea noastră intrăîn comuniune cu firea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, Cap al Trupului mistic. Unireafirii noastre umane cu Hristos se face în Biserică, Trupul Său, prin participarea la via asacramentală. Via a în Hristos se împlineşte în unitatea tuturor celor ce se unesc cuDumnezeu prin împroprierea harului îndumnezeitor al Duhului Sfânt. Desăvârşireapersonală se împlineşte în lepădarea de sine, pentru a dobândi harul. Biserica, spa iu alprimirii de către cel botezat al harului dumnezeiesc, este spa iu al îndumnezeirii, în care12 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 4213 Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns acelora cari se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez, în Filocalia, vol. I,Apologeticum, 2004, Edi ie digitală, p. 29414 Catavasier sau Octoih mic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1995, p. 14915 Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Asceză şi îndumnezeire, Editura Marineasa, 2006, p. 24 - 11 -
    • fiecare se lasă transfigurat de lucrarea şi prezen a neîncetată a Duhului Sfânt pentru adeveni dumnezeu prin har. Biserica – comunitate teandrică şi sacramentală, comuniune a iubirii, credin ei şirugăciunii – este via a lui Dumnezeu în oameni, taina comuniunii cu şi prin Sfânta Treime,organismul în care se realizează iconomia Sfintei Treimi, via a unică şi integrală casobornicitate după modelul uniunii celor trei persoane divine în care găsim principiul tainical vie ii. Via a divină şi unică a Bisericii se manifestă în dragostea prin care ea există. În Biserică se împlineşte iconomia Sfintei Treimi; îl descoperim pe Tatăl înlucrarea Fiului şi a Sfântului Duh. Sfânta Treime este rădăcina şi modelul Bisericii căciiubirea comunitară şi reciprocă a Persoanelor divine este modelul şi for a comunită iiiubitoare a credincioşilor care, plini de energiile îndumnezeitoare, fac din Biserică unorganism viu al adevărului, al iubirii şi al comuniunii; iubirea fa ă de Dumnezeu şi desemeni sunt atât de stâns legate, încât plinirea uneia este desăvârşită doar prin împlinireaceleilalte. În Sfânta Liturghie credincioşii se află în comuniune cu Hristos şi întreolaltă şiprimesc noi puteri harice şi lumini pentru a sluji permanent în modul cel mai deplin, cumaximă răspundere, prin acte de dăruire şi jertfire proexisten ială, unii altora şi împreunălumii. CAPITOLUL AL III-LEA URCUŞUL DUHOVNICESC 1. CONSIDERA II GENERALE Începutul urcuşului duhovnicesc este lucrarea poruncilor îndumnezeitoare şivie uirea după legea Mântuitorului prin cură irea de patimi şi împodobirea cu virtu i: „...câ i în Hristos v-a i botezat, în Hristos v-a i îmbrăcat.” (Galateni 3, 27). În timpul pelerinajului nostru pământean ne pregătim pentru banchetul vie iinemuritoare la care suntem invita i de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prinmodul de a vie ui care se exprimă prin bunătatea inimii, blânde e şi milostivire, iubire şiadevăr, angajare sinceră şi onestă în toate împrejurările vie ii, în angajarea noastră pentrusolu ionarea problemelor majore ale vremii pe care o trăim. Via a spirituală poate fi împăr ită în trei faze: faza activă sau a făptuirii, cea acontempla iei naturii sau a contemplării naturii16 şi cea teologică sau a contemplării tainicea lui Dumnezeu.17 Aşadar, cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc sunt: cură irea de16 În această fază deosebim contemplarea corpurilor şi a fiin elor necorporale, a îngerilor. „Îngerii, fiindslujitori ai dragostei şi ai păcii se bucură de pocăin a noastră şi de sporirea în virtute. De aceea se sârguiesc săne umple de vederi duhovniceşti şi ne ajută la tot ce e bun.” (Teodor al Edesei, op. cit, 20, p. 208-209); deaici rezultă trei trepte ale cunoaşterii: a lumii corporale, a lumii necorporale şi a Sfintei Treimi.17 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 50-51. - 12 -
    • patimi şi creşterea în virtu i; contemplarea lui Dumnezeu din ra iunile făpturilor; unireaharică şi tainică, în iubire, a credinciosului cu Dumnezeu. Acest progres duhovnicesc pânăla desăvârşire cuprinde şi cunoaşterea naturii ca act de spiritualitate. „Cel ce cere fărăpatimă, primeşte harul de a lucra prin fapte virtu ile; cel ce caută în chip nepătimaş, aflăadevărul din lucruri prin contemplarea naturală; iar cel ce bate în chip nepătimaş la uşacunoştin ei va intra neîmpiedicat la harul ascuns al teologiei mistice (cunoştin a tainicădespre Dumnezeu).”18 Treapta purificării este cea a nevoin elor ascetice, în care începătorul se străduieştea deprinde virtu ile sau strădaniile a căror intă este eliberarea de patimi sau nepătimirea;virtu ile combat patimile şi astfel slujesc spiritului. Treapta contempla iei are ca obiect„ra iunile” din făpturi; natura devine pentru om un îndrumător către Dumnezeu; el ajungesă aibă o privire spirituală a ra iunilor din lucrurile create, din făpturi, fruct al nepătimirii şial iubirii. inta tuturor nevoin elor omului duhovnicesc este desăvârşirea, unirea cuDumnezeu, îndumnezeirea, vederea Lui în har. Practica vie ii creştine demonstrează căcele trei faze ale urcuşului duhovnicesc se pot suprapune concomitent sau simultan; ceeace cucereşte creştinul aflat la un moment dat pe o anumită treaptă trebuie men inut prinstrădanii continue. În spiritualitatea ortodoxă isihasmul, ca teorie şi practică a rugăciunii neîncetate înurcuşul credinciosului către Dumnezeu, are un loc însemnat. În acest urcuş rugăciuneainimii sau a min ii şi asceza se presupun reciproc: asceza se opune păcatului, aducândpurificarea continuă de patimi şi de gânduri, prin puterea care îi vine din rugăciune;rugăciunea nu este desăvârşită fără adunarea min ii şi inimii din împrăştiere şi concentrareaîn actul săvârşirii ei. 2. TREPTELE URCUŞULUI DUHOVNICESC a. PURIFICAREA DE PATIMI, ÎMPODOBIREA ŞI CREŞTEREA ÎN VIRTU I Prin ira ionalitatea lor, patimile îl abat pe om de la inta vie ii sale spirituale, inându-l în întunericul neştiin ei, departe de infinitatea lui Dumnezeu, adevăratul şisingurul infinit. În fiin a lor, patimile sunt întoarcerea de la aspira ia infinită a omului cătreDumnezeu spre lumea care îl îngustează şi îl face egoist. Lupta împotriva lor urmăreştescoaterea fiin ei omeneşti din neştiin ă, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a Lui şieliberarea spiritului de sub robia şi tirania lumii.19 În literatura duhovnicească a primelor secole, erau numărate opt patimi: lăcomiapântecelui, curvia, iubirea de argin i, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi18 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie 59, 2, în Filocalia, vol.III, Apologeticum 2004,Edi ie digitală, p. 354.19 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 58 - 13 -
    • mândria.20 Constatăm că patimile coincid cu cele şapte păcate capitale: lăcomia,desfrânarea, avari ia, mânia, invidia, lenea şi mândria.21 Sfin ii Părin i consideră drept izvor al patimilor φιλαυτία, iubirea de sine, careproduce în mintea şi sufletul omului o rupere şi o îndepărtare de Dumnezeu. „Toatepatimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai sub ire afăpturii noastre nevăzute.”22 Patimile slăbesc fiin a umană; ele afectează şi rela iileinterumane, la nivelul cărora se produce dezordine şi haos; prin dezordinea lăuntrică şiinterpersonală pe care o provoacă, patimile pun în pericol unitatea şi sobornicitatea umană,dar şi legătura noastră cu Dumnezeu, întreruptă de lipsa iubirii. Pentru a se cură i de patimi credinciosul trebuie să cultive virtu ile: „Dintre virtu i,unele sunt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sunt de pildă: postul, privegherea,culcarea pe jos, lucrul mâinilor, spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui şi celeurmătoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blânde ea, înfrânarea,rugăciunea şi cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie sau împrejurare trupească,de pildă din pricină de boală, sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu putemîmplini pomenitele virtu i ale trupului, avem iertare de la Domnul, care cunoaşte şipricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nicio apărare. Căci nu suntsupuse nevoii.”23 Sfin ii Părin i recomandă celor care nu vor să cadă pradă patimilor credin a, frica deDumnezeu şi gândul la judecată, pocăin a, înfrânarea, paza min ii sau a gândurilor,răbdarea necazurilor, blânde ea şi smerenia, nădejdea şi nepătimirea. b. CONTEMPLAREA LUI DUMNEZEU PRIN FĂPTURI Pe Dumnezeu Îl putem cunoaşte într-o oarecare măsură din crea ie, „ca prinoglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13, 12); fiin a Lui rămâne însă ascunsă. Întreaga naturăne vorbeşte despre Dumnezeu dar indirect; omul nu ajunge să cunoască esen a Lui ci doarsă se apropie de ea prin deduc ii ra ionale. Această insuficien ă a cunoaşterii naturale nu sedatorează vreunui defect al inteligen ei umane, ci condi iilor de timp şi de spa iu în careomul trăieşte.24 Chiar renăscut fiind, omul rămâne o creatură limitată; cum limita fiin eieste limita cunoaşterii, înseamnă că nici Dumnezeu ca obiect al cunoaşterii nu poate ficunoscut. Misterul fiin ei lui Dumnezeu se găseşte în întruparea Fiului. Cunoaşterea luiDumnezeu nu este una pur omenească ci una teandrică; ea vine de la Dumnezeu şi are ca intă pe Dumnezeu; cunoaşterea lui Dumnezeu depinde de puterea omenească angajată prinasta şi de nenumăratele haruri divine pe care El le revarsă peste lucrarea omului. Omulajunge să-L cunoască pe Dumnezeu în natura Sa, care rămâne necognoscibilă, fiindcădepăşeşte toată ra iunea şi mintea. „... Dumnezeu se cunoaşte în toate şi este deosebit detoate. Dumnezeu se cunoaşte prin cunoştin ă şi prin necunoştin ă. El este cu privire la El şicunoaşterea şi ra iunea şi ştiin a şi pipăirea şi sim irea şi părerea şi aparen a şi numele şi20 Uneori slava deşartă era socotită împreună cu mândria, astfel că numărul patimilor era de şapte.21 Invidia este identificată cu întristarea.22 *** Părintele Arsenie Boca, Mare îndrumător de suflete din secolul XX, O sinteză a gândirii PărinteluiArsenie Boca în 800 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, anul 2002, cuvântul 410, p. 11823 Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor despre dragoste, 57, în Filocalia, vol. II, Apologeticum,2004, Edi ie digitală, p. 10324 Nichifor Crainic, Sfin enia-împlinirea umanului. Curs de Teologie mistică, Trinitas, Iaşi, 1993, p. 50. - 14 -
    • toate celelalte, ce nu pot fi nici concepute, nici spuse, nici numite. Dar nici nu este ceva dincele ce sunt, nici nu se cunoaşte în ceva din cele ce sunt. El este totul în toate şi nimic înceva. El este cunoscut tuturor din toate şi necunoscut nimănui din nimic; şi chiar acestea lespunem cu drept cuvânt despre Dumnezeu. El este proslăvit de toate cele existente, dupăputerea tuturor celor a căror călăuză este El. Şi prea-divina cunoaştere (ignoran ă), seob ine prin unirea cea mai presus de minte, atunci când mintea, reîntorcându-se de la toatelucrurile şi părăsindu-se chiar pe sine, se uneşte cu razele cele supra-strălucitoare, fiindiluminată de acolo, de adâncul cel nepătruns al în elepciunii.”25 Golită de patimi şi unită prin rugăciune cu Dumnezeu, mintea se luminează prinlumina cunoştin ei, spre vederea prin contempla ie a făpturilor. Cunoaşterea mijlocită a luiDumnezeu este o cunoaştere prin darurile Duhului Sfânt care ne călăuzesc şi sus in înurcuşul duhovnicesc. Pentru ca numele unui credincios să ajungă să fie scris în cer, eltrebuie să-şi lumineze sufletul prin cunoştin e şi să-şi sfin ească trupul prin virtu i; astfel seva face părtaş cerului, iar cerul se va coborî în el. Cunoaşterea prin Duhul Sfânt este o cunoaştere a min ii reîntoarsă în interiorulintim al omului care se face transparent lui însuşi. Cel ce împlineşte poruncile luiDumnezeu va primi lumina Cuvântului divin şi se va face părtaş de tot harul pe care îlpoate primi cineva de la Dumnezeu. Prin în elepciune, harul deplin împărtăşit de DuhulSfânt, mintea pătrunde în ra iunile lucrurilor şi ajunge la adevărata cunoaştere, care creşteodată cu dorul de Dumnezeu până se face templu al lui Dumnezeu. La contemplarea lui Dumnezeu ajunge cel ce, depăşind latura văzută a slujiriitrupeşti a legii, pătrunde în fiecare dintre simbolurile văzute şi află ra iunea ascunsă înfiecare sau cel care cercetează cu mintea ra iunea din fiecare făptură, găsind în acesteaînsăşi cauza lor; el ajunge să pătrundă prin cunoştin ă simbolurile legii şi să contemple cuştiin ă firea văzută a lucrurilor. Prin discernământul propriu, ra iunea crea iunii şi duhulSfintei Scripturi îl cunoaşte pe Dumnezeu, atât cât îi este necesar pentru mântuire. Creştinul dobândeşte treptat capacitatea contemplării lui Dumnezeu; eforturilor salese adaugă sus inerea harului Duhului Sfânt către un plus de descoperire şi de eviden ă, dincare nu este exclusă ra iunea prealabilă, ci dimpotrivă, aceasta vine prin strădaniapersonală îndelungată. c. UNIREA MISTICĂ ŞI HARICĂ A OMULUI CU DUMNEZEU Îndumnezeirea presupune transformarea ontologică a fiin ei umane sub ac iuneaharului necreat, energie creatoare, proniatoare, mântuitoare şi deificatoare, de la stricăciosla nestricăcios, de la trupesc la duhovnicesc. Astfel, omul devine după har, ceea ceDumnezeu este prin fire; îndumnezeirea omului trebuie în eleasă ca o unire reală a sa cuDumnezeu, prin har, nu ca o dizolvare fiin ială a creaturii în Creator. Prin har omul îşiarmonizează lucrările trupului şi ale sufletului pentru ca Împără ia lui Dumnezeu să secoboare în el ca o realitate covârşitoare iar de bunătă ile sale veşnice să se bucure încă dinveacul prezent.25 Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, VII, 3, în Despre numele divine. Teologia mistică, Institutuleuropean, Iaşi, 1993, p. 116. - 15 -
    • Desăvârşirea omului nu vine odată cu lepădarea de cele materiale ci numai dupădobândirea dragostei care „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă,nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviin ă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nugândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate lecrede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, nu cade niciodată.” (cf. I Cor. 13, 4-8). Postul,privegherea aşteptării mântuitoare, citirea Scripturilor, lepădarea de averi şi de lume, suntuneltele cu ajutorul cărora creştinul se înarmează spre dobândirea desăvârşirii şi aÎmpără iei cerurilor. To i cei ce năzuiesc să ajungă la scopul şi inta dorită vor suferi toatăosteneala şi truda, mărturisind: „postul nu ne osteneşte, nevoin a privegherii ne înveseleşte,citirea şi meditarea Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea,lepădarea de toate lucrurile pământeşti, [...] toate cu dragoste le săvârşim.”26 Dumnezeu Însuşi, fiind în raport de iubire cu noi şi deci în apropierea noastră, dăfirii umane capacitatea de a experia în chip statornic infinitatea dragostei. Omulînduhovnicit nu mai simte în iubirea sa fa ă de Dumnezeu nimic omenesc ci doar putereadragostei dumnezeieşti revărsată în el; îl iubeşte pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire cu care îliubeşte şi Dumnezeu pe el.27 „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru sim irea inimii, acela estecunoscut de El. Căci în măsura în care primeşte cineva în sim irea sufletului dragostea luiDumnezeu, în aceeaşi măsură ajunge în dragostea lui Dumnezeu. De aceea unul ca acestanu încetează să se dorească după lumina cunoştin ei cu o dragoste aşa de puternică, încâtsă-şi simtă topindu-se până şi tăria oaselor, ne mai ştiindu-se pe sine, ci fiind prefăcutîntreg de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca acesta putem spune şi că este în via a aceastaşi că nu este. Căci petrecând în trupul său, călătoreşte, datorită dragostei afară din el,mişcându-se necontenit cu sufletul către Dumnezeu. Arzând cu inima neîntreruptă de foculdragostei, s-a lipit de Dumnezeu prin puterea neslăbită a unui mare dor, ca unul ce a ieşitodată pentru totdeauna din iubirea de sine pentru dragostea de Dumnezeu...”.28 Una dintre căile care ne conduc către Dumnezeu este rugăciunea, expresie a iubiriipe care I-o purtăm; prin ea noi ne apropiem neîncetat de El, căci invocând numele Său,devenim prezen i Lui. Prin rugăciune şi asceză purificatoare de patimi se naşte adevăratadragoste fa ă de semeni; astfel ne descoperim întreaga adâncime a sufletului care ne ajutăsă atingem desăvârşirea în rugăciune. Dumnezeu aşteaptă să-I răspundem iubirii Sale cu iubirea noastră, care astfeldevine o dovadă a existen ei noastre şi mijloc în procesul desăvârşirii depline. Efortulnostru de a creşte continuu în dragostea fa ă de Dumnezeu, ne este sus inut prin rugăciuneacurată pe care I-o adresăm. Dragostea adevărată fa ă de un semen nu se poate naşte fărărugăciune şi purificare de patimi. Fără descoperirea subiectului semenului în dragosteaadevărată nici noi înşine nu ne descoperim în toată adâncimea subiectului nostru; fărărugăciune nu putem dobândi iubirea deplină de semeni. Rugăciunea ca dragoste deDumnezeu şi dragoste de semeni progresează paralel şi se intercondi ionează. Credin a înDumnezeu dă for ă voin ei de a iubi pe semeni, în vreme ce ea sus ine efortul nostru înrugăciune.2926 Sfântul Ioan Casian, Cuvânt plin de mult folos, despre Sfin ii Părin i din pustia sketică şi despre daruldeosebirii, în Filocalia, vol. I, Apologeticum 2004, Edi ie digitală, p. 125.27 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 272.28 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre via a morală, despre cunoştin ă şi despre dreapta socotealăduhovnicească, împăr it în 100 de capete, 14, în Filocalia, vol. I, Apologeticum 2004, Edi ie digitală, p. 339.29 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 270. - 16 -
    • Rugăciunea, convorbirea omului cu Dumnezeu, are loc prin actualizarea Lui însufletele noastre; cum însă prezen a Sa în noi este un har, rugăciunea devine un dar al luiDumnezeu pentru noi oamenii. În rugăciune, credinciosul îşi îndreaptă inima cătreDumnezeu pentru a se abandona Lui Însuşi, pentru a se cufunda în adevăr şi în ascultareade El şi astfel să-şi potoloească focul iubirii ce I-o poartă. Prin rugăciune, credinciosul dăun nou sens naturii şi crea iei în vederea mântuirii. 3. REFLECTAREA URCUŞULUI DUHOVNICESC ÎN LITERATURA AGHIOGRAFICĂ În literatura aghiografică ortodoxă sunt cunoscute scrieri dedicate purificării depatimi şi creşterii în virtu i: „Scara” Sfântului Ioan Scărarul30, „Metoda sau cele 100 decapete” ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol31 şi „Cuvintele ascetice” sau „despre nevoin ă”ale Sfântului Isaac Sirul32. „Scara”, o scriere din secolul al VII-lea, este un tratat complet asupra vie iiduhovniceşti, o încercare reuşită de sistematizare a experien ei ascetice şi mistice a celordoritori de via ă desăvârşită, o călăuză sistematică pentru to i cei ce vor să creascăduhovniceşte, în care asprimea sfaturilor pentru cei înainta i duhovniceşte se îmbină cublânde ea care trebuie arătată celor începători. Cele 30 de „Cuvinte” ale sale, după cei 30de ani de via ă ai Mântuitorului dinainte de începerea activită ii publice, descriu strădaniilepe care monahii trebuie să le străbată, de la renun area lor la lume până la desăvârşire Scriere din secolul al XV-lea, numită şi „Centurie” pentru că este împăr ită în 100de capete, „Metoda” lui Calist şi Ignatie este o „metodă şi regulă foarte amănun ită, careare mărturiile sfin ilor şi poate fi întrebuin ată cu ajutorul lui Dumnezeu de către cei ce-şialeg să vie uiască în linişte şi singurătate, sau despre purtarea, petrecerea şi vie uirea lor şidespre toate bunătă ile ce le pricinuieşte liniştea celor ce se străduiesc cu ea, cu dreaptăjudecată”. În cuprinsul ei este înfă işată partea pozitivă a urcuşului duhovnicesc în careimportan ă deosebită are rugăciunea lui Iisus înso ită de căldura iubirii fa ă de El (ca efortde cură ire de patimi, de înaintare spre nepătimire şi spre unirea cu Dumnezeu prin IisusHristos Cel înviat) şi disciplina vie ii duhovniceşti (lucrarea dumnezeiască în suflet,luminarea şi nepătimirea); descoperim numeroase texte care apar in Părin ilor anteriori. Separe că scrierea apar ine mai mult lui Calist iar Ignatie ar fi intervenit la selectarea citatelordin Sfin ii Părin i; în sprijinul acestei opinii stau mărturie alte două scrieri, „Cele 14 capetedespre rugăciune” (descrie treapta mai înaltă a rugăciunii) şi „Raiul” (înfă işează culmeaduhovnicească a unirii cu Dumnezeu la care ajung cei ce se străduiesc să tindă spre ea) alcăror autor este Calist, care au o structură asemănătoare „Metodei”. Diferi ii codici manuscrişi ai „Cuvintelor ascetice” sau „despre nevoin ă” aleSfântului Isaac Sirul cuprind între 85 şi 99 de cuvinte; pentru că adeseori autorul foloseştetexte ale unor Părin i trăitori în secolele al IV-lea şi al V-lea e posibil ca scrierea să datezecel mai târziu de la sfârşitul secolului al V-lea; expunerea lui Isaac Sirul, mai pu inorganizată decât „Scara”, acordă importan ă nevoin elor, smereniei, rugăciunii neîncetate,liniştii şi dragostei.30 Filocalia sau culegere din scrierile sfin ilor Părin i care arată cum se poate omul cură i, lumina şidesăvârşi, vol. IX, Apologeticum, 2004, Edi ie digitală31 Idem, vol. VIII, Apologeticum, 2004, Edi ie digitală32 Idem, vol. X, Apologeticum, 2004, Edi ie digitală - 17 -
    • CAPITOLUL AL IV-LEA PARTICIPAREA OMULUI DUHOVNICESC LA VIA A SEMENILOR 1. TEMEIURILE PARTICIPĂRII OMULUI DUHOVNICESC LA VIA A SEMENILOR Problema participării omului la via a semenilor prin actele filantropice a preocupatmereu comunită ile umane. În Sfânta Scriptură găsim numeroase texte care îndeamnămotivat la filantropie. Profund cunoscători ai învă ăturilor, aten i observatori ai firii umane şi ai societă iiîn care trăiau, profe ii Vechiului Testament au urmărit restabilirea rela iilor dintre via areligioasă şi cea socială în vederea aplicării marilor valori ale Legii, net superioară dinpunct de vedere religios şi umanitar oricărei legisla ii din acea vreme. Mesajul lui Hristos s-a adresat mai ales celor necăji i, sărmani şi marginaliza i,îndurera i şi apăsa i de boli şi suferin e. Adeseori, Mântuitorul îi îndemna pe oameni sălucreze pentru dobândirea împără iei cerurilor. Pildele rostite de către Domnul şiMântuitorul nostru Iisus Hristos sunt şi ele modalită i de a îndemna la fapte de milostenie. Sfin ii Părin i şi scriitori bisericeşti îndeamnă în scrierile lor la împlinirea porunciiiubirii lucrative prin care se cuvine a răspunde la chemarea Celui pe Care-L mărturisim. „...să ne înfrânăm limba, să scoatem din sufletul nostru neomenia, să întindem mâna noastrăspre milostenie, să mângâiem pe cei săraci nu numai cu bani, ci şi cu cuvântul, ca săscăpăm şi de pedeapsa cuvenită ocărilor şi să moştenim şi împără ia cerurilor pentrucuvintele noastre bune şi milosteniile noastre, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnuluinostru Iisus Hristos...”33 Fiecare credincios este chemat să se desăvârşească în iubirea pe care o arată luiDumnezeu şi semenilor, prin faptele pe care le săvârşeşte către aceştia: „Aceasta esteporunca Mea: să vă iubi i unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decâtaceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 12-13).Slujind oamenilor împlinim porunca divină şi îi slujim Lui: iubirea este deplină atunci cândo împlinim nu numai cu cuvântul ci şi „în faptă şi în adevăr” (1 Ioan 3, 18). Slujirea socială este răspunsul pe care fiecare credincios îl dă lui Dumnezeu şisemenilor în virtutea caracterului său comunitar; prin diaconia socială fiecare credinciosdevine împreună-lucrător cu Dumnezeu, dar totodată participă la necontenita sa înaintare încunoaşterea semenilor: „Prin iubirea sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereuactual, al crea iei. Omul îşi sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, setea sa de sens şi scapă desentimentul de părăsire şi singurătate”.3433 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXV la Matei, Biblioteca Patrum, Apologeticum 2005, Edi ie digitală,p. 44134 Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare, Bucureşti, Editura Institutului Biblicşi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 121 - 18 -
    • 2. HRISTOS PRINCIPALUL TEMEI AL SLUJIRII SEMENILOR Mântuitorul Iisus Hristos este Creatorul şi Răscumpărătorul a Cărui lucrare capătăo dimensiune cosmică, deoarece via a şi lumea dobândesc o nouă valoare; El a răscumpăratlumea pe care a zidit-o după voin a Tatălui, prin lucrarea Duhului Sfânt. În Fiul „avemrăscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; Acesta este chipul lui Dumnezeucelui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate,cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fieîncepătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toateşi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiulnăscut din mor i, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) săsălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ,fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale.” (Coloseni 1, 14-20); „...toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El, întruCare şi moştenire am primit, rândui i fiind mai înainte – după rânduiala Celui ce toate lelucrează, potrivit sfatului voii Sale, - ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainteam nădăjduit întru Hristos.” (Efeseni 1, 10-12). În întreita Sa chemare şi slujire de Învă ător-Profet, Arhiereu şi Împărat, IisusHristos manifestă rela ia Sa cu Tatăl şi cu oamenii. Ca profet revelează în chip desăvârşitfiin a şi voin a lui Dumnezeu, dar şi lucrarea de mântuire pe care o înfăptuieşte; caarhiereu, prin jertfa Sa unică şi supremă, de la întrupare şi până la moartea pe cruce,împacă, răscumpără pe om din robia păcatului şi a mor ii, restaurează şi reînnoieştecomuniunea omului cu Dumnezeu; ca împărat, prin Învierea Sa, biruieşte pentru totdeaunaputerile răului şi îl face pe om părtaş la comuninea deplină şi eternă cu Dumnezeu, înÎmpără ia cerurilor. Prin întreaga Sa activitate şi lucrare mântuitoare, Iisus Hristos confirmă misiuneaslujitoare pe care şi-a asumat-o; El Şi-a manifestat dragostea şi ascultarea deplină şinemărginită fa ă de Dumnezeu Tatăl şi fa ă de oameni. Biserica are misiunea de a contribui la umanizarea sistemelor impersonale caredomină lumea contemporană şi generează o societate lipsită de valori autentice, în careegoismul a luat locul iubirii. „Iubi ilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea estede la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Celce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-aarătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a trimisDumnezeu în lume, ca prin El via ă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi amiubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşirepentru păcatele noastre. Iubi ilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datorisuntem să ne iubim unul pe altul.”(1 Ioan 4, 7-11; cf. 1 Ioan 4, 12; cf. 1 Ioan 4, 16). Prin Întruparea, Via a, Jertfa, Moartea, Învierea şi Înăl area Sa, Mântuitorul IisusHristos nu numai că a confirmat voca ia slujitoare, ci a făcut din slujire nota definitorie şispecifică a misiunii autentice a Bisericii în lume; slujirea fa ă de Dumnezeu şi fa ă desemeni este în creştinism unica slujire neîmpăr ită. Iisus Hristos Însuşi îşi defineştemisiunea ca slujire: „Eu am venit [ca lumea] via ă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10,10) căci „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi deasufletul răscumpărare pentru mul i.” (Marcu 10, 45). „În aceasta am cunoscut iubirea: că ElŞi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fra i.” (IIoan 3, 16) căci „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună - 19 -
    • pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13); iar dacă „Eu, Domnul şi Învă ătorul, v-am spălat vouăpicioarele, şi voi sunte i datori ca să spăla i picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă,ca, precum v-am făcut Eu vouă, să face i şi voi.” (Ioan 13, 14-15). Prin coborârea negrăităa iubirii lui Dumnezeu fa ă de noi, iubirea devine via ă dătătoare şi purtătoare de puteri. Fiecare creştin se face un misionar al lui Dumnezeu, vestind şi slujind planului demântuire în Iisus Hristos, în cuvinte şi fapte; fiecare îl poate face pe Hristos lucrător în elînsuşi şi sim it de semeni, căci El lucrează prin cei care-I cred Lui; to i credincioşii trebuiesă se folosească de armele duhovniceşti pe care şi le-au impropriat şi să se angajeze înlupta pentru Hristos. CAPITOLUL AL V-LEA BISERICĂ ŞI SOCIETATE 1. RELA IA DINTRE BISERICĂ ŞI SOCIETATE Biserica lucrează în timp şi spa iu pentru mântuirea credincioşilor; misiuneaBisericii se împlineşte prin ac iunea credincioşilor care sunt totodată cetă enii unui stat acărui organizare şi legi trebuie să le respecte. Biserica – comuniune a oamenilor cuDumnezeu, este prelungirea firească a lucrării răscumpărătoare a lui Hristos cel întrupat,răstignit, înviat şi înăl at la ceruri întru slava divină, stând de-a dreapta Tatălui, în rela ie cuAcesta şi cu Duhul Sfânt; via a de comuniune a Sfintei Treimi se răsfrânge peste întreagaumanitate. Trup al lui Hristos, Biserica, viază în societate, fiind ea însăşi nu doar o societatereligios-morală, ci societatea credincioşilor cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu întreolaltă,pentru mântuirea, fericirea şi desăvârşirea tuturor în Iisus Hristos; Biserica are odimensiune imanentă, vizibilă şi una transcendentă, invizibilă.35 Biserica este organismulprin care se realizează iconomia Sfintei Treimi, comuniunea noastră prin şi cu SfântaTreime; de aceea, Biserica–comuniune depăşeşte prin adâncime şi slujire orice formă deorganizare socială sau de altă natură. Biserica Ortodoxă s-a identificat mereu cu via a şi năzuin a spre mai bine ana iunilor în mijlocul cărora a existat; prin slujirea pe care a arătat-o, Biserica a împlinitastfel o misiune extrem de importantă, aceea a formării, consolidării şi promovării culturiina ionale, depăşind adeseori consecin ele negative ale vie ii într-un context dificil saunefavorabil păstrării credin ei şi transmiterii ei genera iilor următoare. În cursul istoriei Biserica Ortodoxă nu a căutat să se suprapună statului ci a cerutdoar ca statul să asigure libertatea religioasă de credin ă şi drepturi sociale fundamentalepentru to i cetă enii. Atitudinea de loialitate a Bisericii fa ă de stat se vede din rugăciunilestrăvechi care se rostesc în diferite împrejurări pentru conducătorii statului. Biserica s-asituat, teoretic şi practic, pe pozi ia recunoaşterii, respectării şi sprijinirii puterii de stat cauna rânduită de Dumnezeu. Autoritatea bisericească a păstrat constant o atitudine derespect pentru institu ia statului fără însă a accepta credin ele şi practicile religioase35 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Biserica şi societatea, în Studii de Teologie Morală, Sibiu, Editura şiTipografia Arhiepiscopiei, 1969, p. 11 - 20 -
    • contrare creştinismului apărute în decursul timpului, apărându-şi libertatea de conştiin ă şireclamând-o în orice împrejurare. Învă ătura de credin ă a Bisericii este permanent însuşită şi adâncită în rela ia sa cusocietatea umană. Biserica nu poate rămâne indiferentă la schimbările din via a statului,căci mereu s-a identificat cu poporul căreia îi apar ine şi căruia îi slujeşte neîntrerupt; deaceea este chemată să-şi înnoiască permanent legătura cu na iunea în mijlocul căreia s-aaflat în decursul istoriei şi să-şi înnoiască metodele de abordare din activitatea sa, urmărindbunăstarea spirituală şi economică a tuturor. Statul are obliga ia de a se îngriji în vederea respectării bunurilor materiale, adrepturilor şi libertă ilor fundamentale, a bunăstării spirituale şi morale a cetă enilor săi, pecare trebuie să le apere şi să le cultive; fără aceste valori unitatea statului ar avea de suferit.În ac iunile de interes general şi na ional, Biserica sprijină institu iile statului cu mijloacelespecifice, conştientizând valoarea binelui obştesc pentru fiecare cetă ean. Adeseori s-areproşat Bisericii Ortodoxe re inerea în fa a unui angajament social puternic. Ca semn al recunoaşterii contribu iei aduse în timp şi spa iu pentru poporul şina iunea română, Biserica Ortodoxă Română, factor primordial de renaştere spirituală şimorală a poporului, promotor al dreptă ii sociale şi al filantropiei creştine, este declaratăprin lege ca Biserică na ională. Prezen a preo ilor în spitale, unită i militare şi penitenciare, în unită i de asisten ăsocială eclesiale şi ale statului demonstrează revenirea la tradi ia filantropică a Bisericii,prin care se acordă slujirea potrivită tuturor, cu o eficien ă sporită şi o semnifica iespirituală profundă; prin eficientizarea asisten ei sociale se urmăreşte ajutorarea reală acelor afla i în nevoi şi suferin ă, pentru re-stabilirea demnită ii lor umane. 2. DIACONIA BISERICII ADUSĂ SOCIETĂ II ŞI OMULUI ÎN TIMP ŞI SPA IU Fundamentată teologic şi biblic, misiunea Bisericii în lume este însăşi lucrareamântuitoare a lui Dumnezeu pentru întreaga Sa crea ie şi via a de comuniune a omului cuEl şi cu semenii. Dumnezeu se descoperă şi se comunică pe Sine omului. Învă ătura şijertfa mântuitoare a lui Iisus Hristos capăta dimensiunea universală a făgăduin ei şiinstaurării Împără iei lui Dumnezeu; acest mesaj central al lucrării Mântuitorului IisusHristos devine inima misiunii creştine. Momentul instituirii diaconiei sociale cu caracter universal este considerat a fimomentul în care Mântuitorul spală picioarele ucenicilor cărora li se adresează apoi: „...dacă Eu, Domnul şi Învă ătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunte i datori să văspăla i picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, săface i şi voi.” (Ioan 13, 14-15). Slujirea prin faptele iubirii devine o solidarizare morală şiuniversală, cu caracter de continuitate şi permanen ă; substan a slujirii constă în extindereaiubirii în mod concret, care astfel dobândeşte valoare, căci prin iubire Dumnezeu îi adunăpe to i la un loc şi pe fiecare în parte. Primul obiectiv al slujirii este propovăduirea Evangheliei „la toată făptura” (Marcu16, 15): „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spune i la lumină şi ceea ce auzi i la ureche,propovădui i de pe case.” (Matei 10, 27); evanghelizarea trebuie să fie înso ită de faptecare să reflecte voia şi caracterul lui Dumnezeu, după porunca: „Tămădui i pe ceineputincioşi, învia i pe cei mor i, cură i i pe cei leproşi, pe demoni scoate i-i; în dar a i luat, - 21 -
    • în dar să da i.” (Matei 10, 8): Slujirea a fost simultană sau anterioară propovăduirii; tocmaide aceea slujirea a fost lucrătoare întru convertire în primele secole creştine. Slujirea capătă sens deplin în comuniunea de dragoste, în faptele de iubire fră eascădovedite nu numai prin participarea la aceeaşi via ă duhovnicească întru Acelaşi DomnIisus Hristos, „în învă ătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”(Fapte 2, 42), „întru bucurie şi întru cură ia inimii, lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46-47), ci şi prin folosirea în comun a bunurilor materiale şi împăr irea lor „după cum aveanevoie fiecare” (Fapte 2, 45; 4, 35), prin mese comune (Fapte 6, 2). Împlinind slujireasemenilor prin astfel de fapte, membrii Bisericii au devenit conştien i că în comunitatea pecare o alcătuiau lucrarea poate deveni mai eficientă fără a neglija datoriile saleevanghelice. Misiunea Bisericii capătă un caracter soteriologic şi universal în timp şi spa iu; eaface parte din planul cosmic şi istoric de mântuire a întregii crea ii. Dimensiunea verticalăa iubirii lui Dumnezeu se împleteşte cu dimensiunea orizontală a iubirii semenilor. Scopulprincipal al misiunii creştine în lume este acela de a propovădui Evanghelia lui Hristos, dea împărtăşi harul mântuitor al Duhului Sfânt în vederea comuniunii cu Dumnezeu şi cusemenii. Într-o lume secularizată, este necesar ca diaconia Bisericii să capete un con inutspiritual, duhovnicesc, pentru ca omul să aibă la îndemână mijloacele cu care să se înal e lacomuniunea cu Sfânta Treime. Spiritualitatea ortodoxă îmbină desăvârşirea personală cuslujirea socială, care se presupun reciproc. 3. DIACONIA SOCIALĂ DESFĂŞURATĂ DE BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN TIMP În decursul istoriei, Biserica Ortodoxă Română s-a implicat în societate fără a aveao formulă doctrinar-socială în acest sens; Biserica Ortodoxă este prin defini ie o Biserică aslujirii, care slujeşte lui Dumnezeu şi oamenilor deopotrivă. Existen a Bisericii Ortodoxe Române a fost mereu strâns legată de cea a poporuluiîn mijlocul căruia s-a format şi a continuat să existe; potrivit credin ei pe care opropovăduieşte, Biserica dreptmăritoare a românilor a sus inut poporul în aspira iile sale delibertate şi unitate na ională, de dreptate socială şi progres; interesele poporului au fost şiinteresele Bisericii. De-a lungul vremii, Biserica Ortodoxă Română a promovat în rândulclerului şi al credincioşilor convingerea fundamentată biblic şi patristic, potrivit căreiavia a fiecărui om este una de slujire a lui Dumnezeu prin slujirea semenilor, „fra ii preamici ai lui Hristos” (Matei 25, 40), pentru desăvârşirea necontenită. Identificându-şi misiunea duhovnicească cu via a poporului român, BisericaOrtodoxă Română a fost permanent preocupată de mântuirea credincioşilor; sus inânddorin a poporului de independen ă, de libertate şi de eliberare de sub orice formă desupunere, Biserica a urmărit culturalizarea poporului; urmând poruncii Mântuitorului cuprivire la cercetarea bolnavilor au fost întemeiate şi sus inute material aşezăminte pentrucei nevoiaşi şi suferinzi. Biserica Ortodoxă Română a fost în timp nu numai locaş de închinare pentruenoriaşi ci şi locul unde au luat fiin ă primele şcoli, preo ii fiind primii învă ători pentrucopiii români. În numeroase mănăstiri au fost înfiin ate tipografii unde, din mânacălugărilor şi a preo ilor au ieşit de sub tipar numeroase căr i folosite în cult sau care - 22 -
    • foloseau la creşterea duhovnicească a credincioşilor. Cultura română datorează mult unorierarhi cărturari ca Varlaam şi Dosoftei, sau ieromonahului Macarie şi diaconului Coresi,care prin lucrările lor au dat expresia majoră a valorii şi voca iei poporului român. În lupta pentru dobândirea unor drepturi na ionale şi/sau sociale de către români s-au aflat mereu şi mul i preo i ortodocşi care cunoşteau via a şi suferin ele concetă enilor;preo ii au sus inut poporul nu doar prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu ci şi prinimplicarea concretă în lupta pentru câştigarea de drepturi în favoarea na iunii. Primele spitale şi adăposturi pentru cei bolnavi şi săraci din România au fostînfiin ate din ini iativa Bisericii, ca expresie a religiozită ii poporului şi ca rod al credin eiexprimată prin iubirea semenilor, în preajma bisericilor şi a mănăstirilor. De-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat forme de pastora ie şide angajare socială diverse, menite să răspundă nevoilor credincioşilor astfel încât aceştiasă înainteze spre mântuire şi creştere în desăvârşire prin fapte concrete fa ă de semeni. Afost promovat apostolatul social, care defineşte în modul cel mai profund via a socială amembrilor Bisericii, o actualizare pe planul pastora iei şi a vie ii morale a mesajuluiEvangheliei potrivit nevoilor vie ii actuale şi pentru via a de dincolo de timp. Doctrinaapostolatului social, a fost definită în termenii cei mai precişi de către Prea Fericitul PărintePatriarh Justinian. „Chemarea noastră pentru adâncirea laturii sociale a mesajuluievanghelic şi pentru întruparea lui în via a noastră de toate zilele, trebuie considerată [...]nu ca o noutate teologică, ci ca o dezgropare a unor comori vechi, părăsite şi uitate întrescoar ele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradi ii creştine.”36 Actualizarea acestor preocupăria fost o necesitate a vremii, adevărată probă de foc pentru Biserică în perioada comunistă. Prin apostolatul social Biserica Ortodoxă Română a manifestat o atitudine realistă,bazată pe principiile scripturistice, prin care şi-a manifestat preocuparea permanentă pentrua sluji societă ii umane care i-a fost încredin ată prin mandat divin: „... Fiul Omului n-avenit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentrumul i.” (Marcu 10, 45). Slujirea adusă de către Biserica Ortodoxă Română societă ii întregi reflectădinamismul acesteia şi transformările profunde pe care le suportă, dar la care Bisericagăseşte mereu răspunsurile potrivite prin activitatea care urmăreşte umanizarea rela iilorsociale în numele iubirii. CAPITOLUL AL VI-LEA SLUJIREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ASTĂZI. ÎMPLINIRI ŞI OBIECTIVE DE ATINS 1. MISIUNEA BISERICII Într-o lume dominată de ură şi violen ă, individualism şi consumism, agresivitate şierotism, Biserica este chemată să promoveze valorile autentic creştine şi dimensiunea lorspirituală, astfel încât to i cetă enii să devină conştien i de ele, să le trăiască, dar să fie şiresponsabili înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru faptele lor; secularizarea, lipsa36 Prea Fericitul Părinte Justinian, Apostolat Social, vol.VIII, Bucureşti, 1966, p. 56-57 - 23 -
    • oricărei semnifica ii a valorilor religioase pentru societate, nu afectează Biserica ci pemembrii ei, mădularele ei vii. Pentru depăşirea acestei stări este nevoie de o adevăratărenaştere culturală, de educa ie solidă, de depăşirea dezechilibrelor actuale, de asumareaunor responsabilită i şi de participarea tuturor cetă enilor la re-construc ia societă ii. Prin structura sa misionară, Biserica este chemată să propovăduiască Evanghelia luiHristos şi să extindă Împără ia lui Dumnezeu, asemeni lui Hristos Însuşi, Capul Bisericii,care a fost trimis în lume pentru a mântui întreg neamul omenesc. Misiunea Bisericii estelegată de însăşi structura sa eclesială care trebuie să se manifestă în contextul cultural şisocial al vremii. Obiectivul direct al misiunii creştine este edificarea Trupului tainic al luiHristos - Biserica, prin încorporarea tuturor celor care, mărturisind credin a dreptmăritoareau primit Botezul, Mirungerea şi Euharistia. Misiunea este parte a naturii Bisericii, este extinderea în lume, în timp şi spa iu, alucrării lui Hristos, Care a venit să mărturisească adevărul şi pentru adevăr (cf. Ioan 18, 37)şi astfel, lumea „via ă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). Un termen care să exprime într-o manieră cât mai corectă misiunea pe care fiecarecreştin este chemat să o aibă, după măsura darurilor primite, este acela de slujire saudiaconie, care înseamnă solidaritatea cu to i semenii pentru binele comun. Cel ce se puneîn slujba semenilor se aseamănă cu Hristos, care s-a dăruit omenirii pentru ca to i oameniisă se îmbogă ească cu via a Lui: „... El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăciaLui să vă îmbogă i i.” (2 Corinteni 8, 9). Principala misiune a Bisericii este propovăduirea Evangheliei mântuirii pentru calumea să conştientizeze existen a supremă a lui Dumnezeu, Care prin lucrarea Sa reveleazăstructura teofanică a crea iei; misiunea Bisericii este îndreptată spre to i oamenii, pentru caaceştia să ajungă la cunoştin a adevărului şi la „cunoaşterea voii Lui, întru toatăîn elepciunea şi priceperea duhovnicească” (Coloseni 1, 9). Biserica trebuie să promoveze„renaşterea duhovnicească a omului, mântuirea în Hristos, conferirea unui sens vie ii. Ceamai importantă contribu ie a ei este aceea de a cultiva conştiin e, a forma personalită i careprin consecven a vie ii lor întăresc sistemul social inegal calitativ şi îl revigorează.”37 Dacă în perioada comunistă Biserica Ortodoxă Română a fost nevoită să-şi reducăactivitatea specifică doar la slujirea liturgică, fiind practic izgonită din spa iul public, astăzimisiunea filantropică a acesteia se desfăşoară în spitale, unită i militare, penitenciare,institu ii sociale ale statului destinate copiilor şi vârstnicilor, dar şi în institu ii proprii:cantine pentru cei nevoiaşi, aşezăminte pentru copii şi bătrâni, dispensare şi cabinetemedicale etc.; pretutindeni se face lucrătoare prin iubire credin a celor care slujesc pesemenii lor prin dăruire de sine, înmul ind darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat. A fost elaborat un Regulament de organizare şi func ionare a sistemului deasisten ă socială al Bisericii Ortodoxe Române şi Strategia de implicare a BisericiiOrtodoxe Române în domeniul social. În cuprinsul Patriarhiei Române se deruleazăproiecte sociale proprii şi parteneriate cu institu ii de stat sau private pentru realizarea unorproiecte în sprijinul persoanelor cu nevoi speciale (nevăzători şi surdo-mu i), a persoanelorcu handicap, a celor dependen i de droguri sau pentru cei infecta i cu virusul HIV. Acesteproiecte şi parteneriate vin să sus ină ac iunea social-filantropică a Bisericii pentru ca astfelsă poată răspunde unor cerin e şi standarde ridicate.37 Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Ortodoxia şi problemele lumiicontemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 234-235 - 24 -
    • 2. ACTIVITATEA SOCIALĂ ŞI RELIGIOASĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Sectorul Biserica şi societatea din cadrul Administra iei Patriarhale a elaborat ostrategie misionar pastorală pe termen mediu şi lung, supusă spre discu ii şi aporbare lalucrările Sfântului Sinod. În prezent este în func iune Regulamentul de organizare şifunc ionare a sistemului de asisten ă socială în Biserica Ortodoxă Română analizat şiadoptat în şedin a de lucru din 5-6 iulie 2005 prin hotărârea nr. 1854/2005.38 Cu toate că proiectele propuse şi dezvoltate la nivel parohial sunt numeroase, implicarea preo ilor în lucrarea social-filantropică este uneori deficitară şi insuficient popularizată; adeseori se rezumă la cazurile preo ilor şi parohiilor implica i direct în elaborarea unor programe sau sus inerea unor aşezăminte. Pentru a evita crearea unei rupturi între asisten a socială organizată de la nivelul centrului eparhial şi asisten a de la nivel parohial se impune ca la nivelul fiecărei eparhii să existe planuri concrete de informare şi popularizare cu privire la modul cum este organizată asisten a socială în cuprinsul Patriarhiei Române, precum şi la Hotărârile Sfântului Sinod în acest domeniu, mai întâi în rândul preo ilor şi mai apoi la nivelul comunită ilor şi organelor parohiale; în numeroase eparhii lipseşte suficienta coordonare a structurilor din subordine şi eficien a conlucrării lor, situa ie care se datorează uneori unei insuficiente pregătiri a personalului care ocupă anumite func ii. În unele eparhii activitatea social-filantropică este socotită o activitate secundară; de aceea este necesar ca în fiecare eparhie să fie respectate Hotărârile Sfântului Sinod privitoare la activită ile social-filantropice, consilierii departamentelor sociale fiind parte de drept din toate organele de conducere şi decizie ale eparhiei. O mediatizare corectă şi echilibrată a activită ii social-filantropice a Bisericii ar putea determina atragerea de fonduri băneşti de la persoane fizice şi juridice; de asemenea se impune elaborarea unei strategii economice bazată (în func ie de facilită ile oferite de legisla ia în domeniu) pe autofinan are, care să permită sus inerea în viitor a programelor sociale ale Bisericii. 3. CONSOLIDAREA INI IATIVELOR COMUNITARE DE PREVENIRE A HIV/SIDA ŞI A VIOLEN EI ÎN FAMILIE, ÎN ROMÂNIA La propunerea Sectorului Biserica şi Societatea, în sesiunea plenară din 2-3 martie2005, Sfântul Sinod a aprobat (temei 772/2005) implicarea Patriarhiei Române în proiectul„Consolidarea ini iativelor comunitare de prevenire şi combatere a HIV/SIDA şi aviolen ei în familie, în România”. Proiectul a fost elaborat de Sectorul Biserica şiSocietatea în colaborare cu Organiza ia Interna ională pentru Caritatea Creştin Ortodoxă(IOCC), care func ionează în ara noastră cu binecuvântarea Sfântului Sinod (temei4570/2000). Proiectul răspunde hotărârii Sfântului Sinod (temei 460/2004) care prevede38 Textul integral al acestui document se găseşte publicat în Biserica Ortodoxă Română, anul CXXIII, nr. 7-12, iulie-decembrie, 2005, p. 121-128; textul completează Regulamentul adoptat în 1997 şi revizuit în 2001cu amendamente formulate în spiritul noilor reglementări legislative specifice care permit ca propovăduireaEvangheliei şi modalită ile de interven ie să fie adaptate contextului actual. - 25 -
    • abordarea constantă de către preo ii ortodocşi a unor probleme actuale din societatearomânească, parte a activită ii pastorale. Acest proiect s-a desfăşurat în parteneriat de Biserica Ortodoxă Română, MinisterulEduca iei şi Cercetării şi Organiza ia Interna ională pentru Caritatea Creştin Ortodoxă, cusprijinul financiar al Guvernului Statelor Unite ale Americii. Prin acest proiect s-a urmărit îmbunătă irea capacită ii Bisericii de a se mobiliza şide a mobiliza comunitatea locală pentru implicarea mai activă a membrilor parohiilorortodoxe şi a profesorilor de religie din şcoli în rezolvarea problemelor sociale cu care seconfruntă, în mod special în privin a prevenirii infectării HIV/SIDA şi a combateriiviolen ei în familie. Principalele rezultate ale derulării proiectului au vizat diminuarea discriminării fa ăde persoanele bolnave de SIDA şi un nivel de toleran ă scăzut fa ă de violen a în familie. Prin derularea acestui proiect curajos se aşteaptă ca relevan a Bisericii OrtodoxeRomâne în societatea românească să se consolideze. Este de dorit ca în societatearomânească să fie consolidate ini iativele comunitare pentru ca cetă enii să fieconştientiza i asupra realită ilor cotidiene. CONCLUZII Spiritualitatea şi diaconia socială sunt cele două dimensiuni ale mântuirii omului înIisus Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Spiritualitatea şi slujirea socialătrebuie văzute în unitatea lor profundă, pentru că ambele in de însăşi menirea Bisericii şise intercondi ionează reciproc. Biserica nu poate să rămână indiferentă la problemele grave cu care se confruntălumea în prezent. Prin promovarea valorii netrecătoare a fiin ei umane Biserica contribuieconcret la crearea unei lumi mai bune şi mai drepte. Diaconia socială este dimensiuneapractică, cu implica ii în plan eclesial şi social a tradi iilor Bisericii, răspunsul adus acum şiaici exigen elor misionare şi pastorale ale societă ii. Lucrarea lui Iisus Hristos în lume este continuată prin misiunea dinamică şiînnoitoare, dătătoare de putere şi via ă, a Bisericii, a cărei principală menire este înnoireaomului spre mântuire, prin predicarea Cuvântului şi apostolatul social, pentru ca astfel sădobândească împără ia lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii indică dinamismul pe caretrebuie să-l manifeste permanent pentru a trăi şi mărturisi credin a creştină. - 26 -