Practica rugaciunii personale

1,055 views
953 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,055
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
42
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Practica rugaciunii personale

  1. 1. 1 Mulţumim Părintelui Ieromonah Gabriel Bunge pentru permisiuneageneroasă de a traduce şi publica spre folosul duhovnicesc al tineretului românacest manuscris inedit dedicat în această versiune Înalt Prea Sfinţiei Sale, SerafimJoantă,Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală. CUVÂNT ÎNAINTE Nimeni bând vin vechi, nu voieşte din cel nou. (Luca 5,39) Autorul cărţii de fată, părintele ieromonah Gabriel Bunge OSB, s-a născut în1940 la Koln (în Germania). A studiat filozofia şi teologia la Bonn, devenind doctorîn istorie antică cu o teză despre mentalitatea elenistică. Într-o călătorie de studiiîn Grecia, a avut revelaţia vitalităţii spirituale a monahismului ortodoxcontemporan ca Tradiţie duhovnicească neîntreruptă din Biserica veche şi pânăastăzi. În 1962 intră ca monah în cunoscuta abaţie benedictină de rit slavo-bizantin, cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci” de la Chevetogne (Belgia). Din 1980vieţuieşte ca eremit (împreună cu un alt confrate) într-o sihăstrie - Eremo SantaCroce - de lângă Roverendo (Capriasca) din Ticino (Elveţia) după o regulă similarăcu cea a primilor monahi egipteni din deşertul sketiot. Convingerea sa profundăeste aceea a urgenţei unei reasumări existenţiale integrale a Tradiţiei spiritualeoriginare a Bisericii (comună Răsăritului şi Occidentului creştin în primelesecole.), distorsionate, reformate şi progresiv abandonate, cu consecinţe fatale, înOccident precum şi Răsărit în timpul celui de-al doilea mileniu creştin. Părintele Gabriel îşi consacră, de aceea, răgazul oferit de ritmurile uneiexistenţe monahale austere, traducerii şi interpretării laborioase a vechilor texteale monahismului răsăritean şi ale misticilor sirieni-orientali. De câteva decenii,preocuparea sa cea mai intensă (nu şi exclusivă) este lectura studioasă atentă şiexplicarea duhovnicească a operei şi gândirii decisive pentru întregul destin alspiritualităţii creştine ale Avei Evagrie Ponticul (+399). Într-un remarcabil efort dereabilitare a pe nedrept discreditatei persoane a marelui ascet egiptean, fidelucenic şi prieten al Părinţilor Capadocieni, precum şi de reasumare a imensuluitezaur ascetic şi mistic, exegetic şi duhovnicesc, pe care-1 conţine enigmatica saoperă, părintele Gabriel a reuşit deja să demonteze o serie de „clişee “ facile, careblochează accesul la o interpretare autentică a acestora, edificând cu proverbialarăbdare „benedictină” proiectul unei evaluări integrale a contribuţiei decisivepentru întreaga istorie a spiritualităţii creştine aduse de nevoitorul monah ponticla sfârşitul secolului IV. În tentativa sa, Părintele Gabriel aplică mai cu seamăprincipiile exegezei „interne” a operei evagriene, explicându-l, cu alte cuvinte, peEvagrie „prin el însuşi” (iar nu prin intermediul unor „grile” interpretativeexterioare universului evagrian). Dintre cărţile sale (multe dintre ele aşteptând încă lumina tiparului în diversestadii de elaborare, şi aflate toate în curs de apariţie în versiune românească laeditura „Deisis”, căreia autorul a avut amabilitatea de a le încredinţa), menţionămaici mai întâi traducerile însoţite de ample introduceri şi vaste comentarii:„epistolele” marelui mistic sirian din secolul IV Jausep Hazzaya (l 982),„epistolele” - conservate numai în versiune siriacă - ale Avei Evagrie Ponticul(l986) urmate de „centuria” „Praktikos “-ului (1987) şi de opusculul „despre celeopt gânduri ale răutăţii” (versiunea greacă integrală, inedită încă 1991)aparţinând aceluiaşi Părinte al monahismului egiptean din secolul IV.
  2. 2. 2 Traducerilor enumerate (şi altora încă nepublicate) li se adaugă seria celortrei (deocamdată) interpretări consacrate „fenomenologiei” unor aspecte-cheieale universului spiritual a1 operei evagriene, şi anume diagnozei extrem demodernei patimi a „akediei”‚ respectiv a dezgustului, plictiselii şi întristăriideopotrivă (1983); analizei dimensiunilor şi implicaţiilor fenomenului rugăciuniiminţii în cele „150 de capitole despre rugăciune” (1987); şi, respectiv, relevăriisensului decisiv al „paternităţii spirituale” în „gnoza creştină” (1988). Editate înmai multe rânduri atât în originalul german, cât şi în versiuni franceze şi italiene(versiunea românească este în lucru la editura „Deisis”‚ studiile ce compunaceastă (deocamdată) „trilogie” de studii evagriene a Părintelui Gabriel sunt unexcelent model de împletire modernă a erudiţiei cu duhovnicia, a demersuluiştiinţific cu discursul (indirect) spiritual. Ele sunt astfel frecventate deopotrivă desavanţii patrologi, precum, şi de intelectuali, credincioşi şi, evident, monahi dinOccident aflaţi în căutarea reperelor spirituale sigure ale vechii Tradiţii monasticecreştine. Dacă în plan ştiinţific, studiile părintelui Gabriel Bunge corecteazăconvingător, şi fără polemici inutile, o serie întreagă de excese de tip „ereziologic”ce parazitează exegeza gândirii ascetului pontic din secolul IV, cărţile sale (atâtcele „evagriene”‚ cât şi celelalte) au câştigat deja o importantă audienţă în sânulmonahismului occidental şi a multor creştini din Europa de Vest, râvnitori dupădesăvârşire în sensul echilibrului „clasic” al Tradiţiei patristice. Acestor cititori li se adresează şi prezentul volum; el vede acum pentru primadată lumina tiparului în versiune românească, fiind încă inedit în originalulgerman. Scrisă într-un stil simplu, de expunere clară şi precisă, lucrarea oferă oexcelentă sinteză asupra elementelor constitutive cele mai simple (şi poatetocmai de aceea tot mai ignorate astăzi) legate de „practica” rugăciunii personale(locuri, timpuri, moduri, gesturi) aşa cum transpar acestea la o lectură avizată şiatentă a celor mai vechi documente ale spiritualităţii şi monahismului creştin dinsecolele III-IV: tratatele „despre rugăciune” ale lui Origen şi Tertulian, şi respectiv,scrierile despre rugăciunea şi asceza ‚monahală a Părinţilor egipteni, mai cuseamă cele ale Avei Evagrie Ponticul şi ale ucenicului său latin („străromân”) AvaIoan Cassian. Lucrarea nu este însă o reconstrucţie istorică a modului concret în care serugau efectiv primii creştini şi întâii monahi. Intenţia redactării ei nu este, deci,aceea a unui simplu inventar documentar, demersul ei situându-se mai degrabăîntr-un registru pedagogic, pastoral, cu finalitate eminamente practică. Eaurmăreşte să pună la dispoziţia cititorului modern interesat, prins între ,,Scylla”absurdului secularizării radicale a societăţilor şi a desacralizării tehnocratice avieţii personale, şi ,,Charybda” deopotrivă de impersonalizantă a ,,tehnicilor” şi,,meditaţiilor” extrem-orientale, un ,,ghid practic” elementar - veritabil ABC alrugăciunii - care să conducă la o revitalizare a înţelegerii şi practicii moduluipatristic de rugăciune pe care-l propune Tradiţia autentică a Bisericii vechi. Deformată şi reformată, abandonată şi/sau sincretizată în diverse moduri înOccident, această Tradiţie (în sensul ei veritabil de ,,Predanie” duhovnicească)începe însă să se dilueze tot mai insistent şi în Răsăritul creştin, parazitată de totfelul de fenomene aberante generate de neînţelegere, formalizare, ignorare sauneglijare. Amploarea socială îngrijorătoare a acestui fenomen e măsurată poatecel mai clar de incontestabila confuzie şi derivă spirituală actuală a tineretului şi asocietăţilor postcomuniste din Europa de Est. Seducţia sincretismelor, fascinaţia,,gnozelor” şi a ,,tehnicilor” meditative asiatice, tentaţia ,,extazelor” facile, caantidot al unei secularizări agresive, nu pot fi însă contrabalansate eficient nici deefuziunile unui pietism sentimentaloid exacerbat, nici de extroversiunea unuiactivism devenit scop în sine, cum nu pot fi exorcizate nici de un ritualism
  3. 3. 3formalist ori de un misticism individualist (pseudo-isihast sau yoghino-isihast)lipsit de discernământul şi ascetismul necesar, ci în principal printr-o reasumareexistenţială, vie, a echilibrului duhovnicesc exemplar al Tradiţiei patristiceautentice. ,,Creştinismul” nu poate fi asumat fără inserarea în Tradiţia (Predania) luiduhovnicească, evitând calea ascetică a smereniei prin care ne facem fii spiritualiai Părinţilor din vechime. Dar nu putem deveni fii unor asemenea Părinţi, fără aaccepta, a ,,cunoaşte” şi pune în ,,practică” predania lor, respectiv fără a vieţui şia ne ruga ca şi ei, adică exact cu gesturile, cu rugăciunile, şi la timpurile ori înlocurile rânduite de aceştia pe temeiul Sfintei Scripturi (al Revelaţieidumnezeieşti, cu alte cuvinte,) şi al unei îndelungate experienţe. Aceasta însă, nudin raţiuni de conformism tradiţionalist ori de optimizare individuală, ci pentru cărugăciunea este modalitatea prin excelenţă a activării comuniunii noastrepersonale cu Dumnezeu Cel Unul în Treime, este un act teologic şi ontologicfundamental şi constitutiv al persoanei umane, expresie a misterului ,,înfierii” şi,,înduhovnicirii” noastre. Cartea de fată a Părintelui Gabriel răspunde clar şiprecis tocmai acestor chestiuni teologice şi practice elementare, de stringentăactualitate şi de incontestabilă urgenţă. Concepută cu gândul la un cititor occidental şi scrisă de un iubitor entuziastşi lucid al Tradiţiei răsăritene, cartea părintelui Gabriel vehiculează însă însubtext o imagine ideală, pe alocuri excesiv de complezentă, a ,,creştinuluirăsăritean” contemporan care, e adevărat, spre deosebire de confratele săuoccidental, are marea şansă de a se forma într-un mediu spiritual modelatnemijlocit de marea Tradiţie patristică. Dar dacă în Răsăritul ortodox - în ciuda,,pseudomorfozelor” secolelor XVII-XIX de care vorbea părintele Gh. Florovsky - nueste vorba încă de o criză internă a Tradiţiei, nu poate fi însă trecută cu vederea oreală criză de transmitere a acestei Tradiţii în ce priveşte purtătorii ei umani, lanivel de generaţii. Fără a fi fost deformată ori reformată în mod programatic, eatinde totuşi să fie relativizată şi uitată în mod periculos în favoarea unor aşa-zisereajustări şi acomodări conjuncturale de o inspiraţie dubioasă şi o calitateteologică îndoielnică, atitudini care o afectează tocmai în elementele ei cele maisimple şi esenţiale: rugăciunea, icoana, practica liturgică şi evlavia individuală,etc. Iată de ce demersul părintelui (benedictin, să nu uităm!) Gabriel Bunge are ovaloare exemplară pentru mulţi creştini ba chiar şi ,,teologi” ,,ortodocşi” care,abandonând iresponsabil valorile spirituale ale Tradiţiei, caută astăzi, în numeleunui ,,ecumenism” discutabil, surse de ,,înnoire” netradiţională (şi profit personal)într-un Occident debusolat, ai cărui reprezentanţi lucizi se orientează semnificativtocmai spre ,,clasicii” Tradiţiei răsăritene. Tuturor, occidentali şi est-europeni, ,,abecedarul” duhovnicesc al PărinteluiGabriel - el însuşi o figură patristică şi martor autentic a1 Tradiţiei Bisericiinedivizate - le oferă în egală măsură, prin exemplul şi prin scrierile sale, şansaunei reasimilări elementare, dar cu atât mai vitale, a Tradiţiei duhovniceşti amarilor Părinţi ai monahismului incipient al secolelor III şi IV. Recuperare care,spre a fi eficientă, trebuie să evite căile facile ale unui ,,fundamentalism”patristicist (simetric celui biblicist sau pietist neoprotestant) ori a unei ,,vulgate”existenţialiste ,,sui generis”. Tocmai de aceea se impune ca aceasta să o ia pecalea mai umilă, dar mai sigură, a imitării după putinţă a modelului concret alvieţuirii şi rugăciunii Părinţilor din vechime, luând aminte la avertismentul dinadagiul Avei Evagrie Ponticul plasat de părintele ieromonah Gabriel Bunge drept,,moto” în deschiderea acestui atât de bine binevenit şi util al său ,,alfavitar” alrugăciunii personale după Tradiţia Părinţilor vechii pustii a Egiptului:
  4. 4. 4 ,,Nu vorbi numai cu plăcere despre faptele Părinţilor, cere-ţi de la tine şi săvârşirea întru osteneală a faptelor lor! Diac. Ioan I. Ică jr. 26 dec. 1995 INTRODUCERE „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”(Luca 11,1) În cercurile bisericeşti se aude astăzi deseori plângerea: „credinţa slăbeşte”.În ciuda unui „angajament pastoral” susţinut şi niciodată existent ca atareînainte, credinţa pare în fapt la mulţi creştini să se răcească” sau chiar, brutalspus, să „slăbească”. E vorba deci, de o amplă criză a credinţei, a clerului nu maipuţin decât a laicilor. În faţa acestei atrofieri atât de acuzate a credinţei, în Europa Occidentalăasistăm la un fapt la prima vedere paradoxal: torentul imens, şi care creşte an dean cu mii de noi titluri de literatură teologică şi mai cu seamă de literaturăspirituală, pe care acelaşi Occident îl produce în acelaşi timp. Desigur, întreacestea se găsesc multe producţii efemere, la modă, lansate numai şi numaipentru piaţă. Totuşi, în acelaşi timp sunt editaţi critic şi traduşi în limbileeuropene şi nenumăraţi „clasici” ai literaturii spirituale, astfel că astăzi cititorulmodern dispune de o bogăţie de scrieri duhovniceşti la care omul antichităţii nicimăcar nu ar fi îndrăznit să viseze. S-ar părea că această abundenţă trebuie evaluată ca un semn al unei înfloriri,niciodată existente ca atare, a vieţii spirituale, dacă n-ar exista acea atrofiere acredinţei deja menţionată. Aşadar, în acest torent de cărţi este vorba mai degrabăde semnul unei căutări neliniştite ce însă nu pare să ajungă la ţelul ei. Mulţi citesc,e adevărat, aceste scrieri, admiră înţelepciunea Părinţilor, însă în viaţa lorpersonală nu se schimbă nimic. Cheia acestor comori ale Tradiţiei pare să fi fostcumva pierdută. Ştiinţa vorbeşte aici de o ruptură a tradiţiei, ce a căscat un abisîntre prezent şi trecut. Mulţi simt aceasta, chiar dacă nu pot formula problema ca atare. Unsentiment de insatisfacţie cuprinde cercuri din ce în ce mai largi. Se caută ieşiridin criza spirituală, ieşiri pe care mulţi, în numele unui „ecumenism” prea largînţeles, sunt de părere că le pot găsi într-o deschidere spre religiile necreştine.Oferta de „maeştri” aparţinând celor mai diferite şcoli le uşurează într-un modnebănuit acest pas dincolo de graniţele propriei lor religii. O imensă piaţă deliteratură „spirituală” mergând până la „ezoterică” vine în orice caz înîntâmpinarea celor ce caută şi flămânzesc spiritual. Şi mulţi sunt de părere că aflăacolo ceea ce căutaseră zadarnic în creştinism, respectiv, ceea ce, chipurile, nicin-ar fi existat aici. Nu este nicidecum în intenţia noastră a iniţia o campanie împotriva acestuigen de ,,ecumenism”. Abia spre sfârşit vom formula unele întrebări şi vom schiţarăspunsul pe care l-ar fi dat la acestea Părinţii. Unica preocupare a acestor paginieste de a da căutării spirituale a multor credincioşi un răspuns creştin autentic. Şianume un răspuns „practic”, arătându-se adică o „cale” înrădăcinată în Scripturăşi în Tradiţia originară a Bisericii, cale care să îngăduie unui creştin să-şi,,practice” credinţa într-un mod adecvat conţinutului acestei credinţe. Fiindcă la întrebarea nedumerită de ce, în ciuda tuturor eforturilor de a oînviora, credinţa „slăbeşte” la un număr crescând de creştini, există un răspunsfoarte simplu, care nu conţine poate întregul adevăr asupra cauzelor crizei, însăindică o ieşire din aceasta. Credinţa ,,slăbeşte” dacă nu mai este practicată într-un
  5. 5. 5mod adecvat esenţei sale. Prin „practică” sunt vizate aici nu diversele forme de„angajament social”, şi care din cele mai vechi timpuri sunt expresia de la sineînţeleasă a iubirii creştine. Oricât de indispensabil ar fi acest activism „în afară”,el devine, atunci când este practicat în mod exterior, ca refugiu în activism, chiaro formă subtilă de akedia, de dezgust şi plictiseală, dacă nu-i mai corespunde nicio lucrare „înăuntru”. „Lucrarea lăuntrică” prin excelenţă este rugăciunea, în întreaga bogăţie desemnificaţii pe care această noţiune o are în Scriptură şi Tradiţie. „Spune-mi cumte rogi, şi îţi voi spune ce crezi”, am putea spune modificând un cunoscut proverb.În rugăciune, mai exact în practica rugăciunii, devine evidentă esenţa faptului dea fi creştin, modul în care credinciosul se raportează la Dumnezeu şi la semeniisăi. De aceea, într-o formulare pregnantă am putea spune: numai în rugăciunecreştinul este în mod efectiv el însuşi. Hristos Însuşi este cea mai bună dovadă a acestui fapt. Nu se revelează oarefiinţa Sa, relaţia Sa unică cu Dumnezeu, pe Care El îl numeşte „Tatăl Meu”, tocmaiîn rugăciunea Sa, aşa cum o prezintă reţinut, sinopticii şi, mai apoi, Ioan în toatăclaritatea? În orice caz, ucenicii aşa au înţeles-o, şi atunci când L-au rugat:„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Iisus le-a predat rugăciunea „Tatăl nostru”.Încă înainte de a fi existat „Crezul” ca sumă a credinţei creştine, acest text simpluconcentra tocmai în forma unei rugăciuni esenţa creştinismului, acea nouă relaţieîntre Dumnezeu şi om pe care a instaurat-o în persoana Sa Fiul Cel Unul Născut şiÎntrupat al lui Dumnezeu. Şi desigur acest lucru nu este întâmplător. După învăţătura biblică, omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”‚ adică,aşa cum au explicat extrem de profund Părinţii, „ca şi chip al chipului luiDumnezeu” (Origen), aşadar al Fiului Care singur este în sens absolut „chip al luiDumnezeu”. Însă omul este menit să fie „chip şi asemănare” a luiDumnezeu. Aşadar, el există în vederea unei deveniri şi anume de la existenţa„după chipul lui Dumnezeu” la existenţa . - eshatologică - a „asemănării” cu Fiu1. Din crearea „după chipul lui Dumnezeu” urmează că esenţa cea mai intimă aomului stă într-o raportare sau relaţionare cu Dumnezeu (Augustin), dupăanalogia relaţiei dintre un prototip şi copia sau reproducerea lui. Însă aceastărelaţie nu este statică, ca aceea dintre un sigiliu şi imprimarea lui, ci vie,dinamică, realizându-se deplin abia în devenire. Concret, aceasta înseamnă pentru om faptul că - în analogie cu Creatorul său -el posedă o faţă. Aşa cum Dumnezeu, Care este Persoană în sens absolut şi singurpoate crea existenţa personală, are o ,,faţă”, anume pe Fiul Său Cel Unul Născut,drept pentru care Părinţii identificau pur şi simplu expresiile biblice „chip al luiDumnezeu” şi „faţă a lui Dumnezeu”, tot aşa şi omul ca fiinţă personală creată areo „faţă”. „Faţa” este acea „latură” a persoanei pe care ea o întoarce spre altă persoanăcând intră cu ea într-o relaţie personală. „Faţa” înseamnă în cele din urmă faptulde a fi întors spre ceva sau cineva. Numai o persoană poate avea în sens propriuun „faţă în faţă” real spre care, respectiv de la care se întoarce. Existenţapersonală - şi pentru om aceasta echivalează întotdeauna cu faptul de a devenipersoană - se realizează „faţă în faţă”. De aceea, Pavel opune cunoaşterii actualeindirecte a lui Dumnezeu „printr-o oglindă în figură enigmatică”, fericireaeshatologică desăvârşită în cunoaşterea „faţă în faţă,” în care omul „cunoaşte aşacum este cunoscut”. Ceea ce se spune aici despre fiinţa spirituală a omului îşi găseşte expresia şiîn fiinţa lui corporală. Această fiinţă spirituală se. oglindeşte pe faţa trupească.
  6. 6. 6Faptul de a întoarce faţa spre cineva sau de a o întoarce în mod conştient de laacesta nu este un act în sine indiferent, cum ştie oricine din experienţa cotidiană,ci este mai degrabă un gest cu o profundă semnificaţie simbolică. E1 indicăanume faptul dacă vrem să intrăm cu cineva într-o relaţie personală, respectivdacă îi refuzăm aceasta. Această relaţionare a fiinţei umane cu Dumnezeu îşi găseşte expresia cea maipură în rugăciune, în care creatura „se întoarce” spre Creatorul ei, şi anumeatunci când rugătorul „caută faţa lui Dumnezeu” şi se roagă ca Domnul „săstrălucească peste el faţa Sa.” În aceste expresii şi altele asemănătoare ale cărţiiPsalmilor, care nu sunt nicidecum simple metafore poetice, se exprimăexperienţa fundamentală a omului biblic, pentru care Dumnezeu nu este unprincipiu impersonal abstract ci Persoană în sens absolut. Un Dumnezeu care Seîntoarce spre om, care îl cheamă spre E1 şi vrea ca şi acesta să se întoarcă spreE1. Iar omul face aceasta în forma cea mai pură tocmai în rugăciune, în care el„se aşează” cu sufletu1 şi trupul “înaintea lui Dumnezeu”. Cu aceasta am ajuns iarăşi la tema propriu-zisă a acestor pagini: „practica”rugăciunii. Fiindcă „a fi învăţaţi să ne rugăm de către Domnul”, a ne ruga aşa cumo făceau omu1 biblic şi Părinţii noştri în credinţă înseamnă nu numai a ne însuşianumite texte ci şi acele moduri, gesturi, şamd., în care această rugăciune îşigăseşte expresia adecvată ei. Aceasta era opinia Părinţilor înşişi pentru care nuera nicidecum vorba de lucruri exterioare, condiţionate de epocă. Dimpotrivă, eiau acordat constant întreaga lor atenţie acestor lucruri, pe care Origen le rezumăla sfârşitul lucrării sale ,,Despre rugăciune” în felul următor: Nu mi se pare nepotrivit, pentru a epuiza tema rugăciunii, să tratăm: maiamănunţit şi despre dispoziţia [interioară] şi ţinuta [exterioară] pe care trebuie săo avem când ne rugăm, despre locul unde trebuie să ne rugăm şi direcţia în caretrebuie să privim şi, dacă ne permit împrejurările, şi despre timpul potrivit şi alespentru rugăciune, şi despre alte lucruri asemănătoare acestora. Plecând de la citate biblice, Origen arată îndată că aceste chestiuni nu suntnicidecum nepotrivite, ci ele ne sunt date deja în Scriptura însăşi. Şi noi ne vomlăsa conduşi de această atitudine. Ne limităm însă conştient la rugăciuneapersonală, întrucât ea este fundamentul sigur nu numai al vieţii spirituale ci şi alrugăciunii liturgice comunitare. Cum nimeni nu o ştia bine decât Părinţii însăşi, dacă vrem să înţelegemcorect Scriptura, nu avem voie să o detaşăm din contextul ei. Acest context estepentru creştini Biserica, de a căreia viaţă şi credinţă dă mărturie tradiţiaapostolică şi patristică. Ca urmare a acelor rupturi ale Tradiţiei care însoţescistoria Bisericii Occidentale, această comoară a ajuns astăzi multora aproapeinaccesibilă. Şi aceasta deşi dispunem astăzi de o bogăţie nicicând existentăînainte, de valoroase ediţii şi traduceri ale textelor patristice. De aceea ţelulacestei cărţi este acela de a da în mână creştinului epocii noastre cheia acestorcomori. Aceeaşi cheie, „practica”, deschide de altfel şi porţile spre celelalte comori aleLiturghiei, ale artei şi nu în cele din urmă ale teologiei în sensul originar al acestuicuvânt ca o „vorbire despre Dumnezeu” nu pe baza studiului ştiinţific, ci ca fructal unei maxime intimităţi cu E1. Pieptul Domnului e cunoştinţa lui Dumnezeu. Cine se reazimă de el va fi teolog.
  7. 7. 7 CAPITTOLUL I „Cine a băut din vinul cel vechi” (Luca5,39) Deşi în mod declarat intenţia noastră nu este de a scrie un studiu istoric saupatristic pe tema „rugăciunii”, în paginile care urmează se va face mereu recurs la„Sfinţii Părinţi” ai epocii timpurii ai Bisericii. Acest recurs statornic la „ceea ce erala început” are nevoie de o justificare într-o epocă în care noutatea unui lucru edeseori considerată drept etalon valoric. Aici, dimpotrivă, cititorului de la sfârşitulsecolului XX nu i se oferă ultimele noutăţi ci „ceea ce ne-au predat” cu referire larugăciune cei ce au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”. Dece această înaltă preţuire a „predaniei” şi acest rang unic atribuit „începutului”?Sau, spus mai personal şi către autorul acestor rânduri: de ce nu vorbeşte el maidegrabă despre experienţele sale personale, în loc de-a împinge în faţă statornicpe „Sfinţii” lui „Părinţi”? E necesar de aceea să expunem mai întâi în ce „spirit” au fost scrise acestepagini, felul în care ele trebuie citite şi a elucida acel context mai larg de care ţineşi rugăciunea şi numai pornind de la care, ea poate fi înţeleasă în mod adecvat. 1. „Ceea ce era la început” (I Ioan 1,1) Recursu1 statornic la cuvântul Sfinţilor Părinţi îşi are temeiul în fiinţa şisensul a ceea ce cele mai vechi mărturii ale epocii apostolice, Sfânta Scripturăînsăşi, numesc „predania”. Noţiunea este susceptibilă de mai multe semnificaţii şiîn mod corespunzător este ambivalentă şi atitudinea creştinilor faţă de „tradiţii”.Care tradiţie anume este valabilă în spaţiul Revelaţiei depinde esenţial de„obârşia” ei şi de relaţia ei cu această obârşie. Există „tradiţii omeneşti” a căror„obârşie” nu este Dumnezeu, chiar dacă ele se pot revendica cu un anumit dreptde la El, ca în cazul divorţului sancţionat de legea mozaică. „Nu aşa a fost însă dela început, întrucât Dumnezeu a legat la origine bărbatul şi femeia într-o unitatede nedespărţit. Atari predanii omeneşti Hristos le respinge, întrucât eledepărtează pe om de voinţa propriu-zisă a lui Dumnezeu, iar Domnul a venit„pentru a face voia Sa”, anume acea voie a Tatălui „de la început,” pe care însă aîntunecat-o căderea în păcat cu toate consecinţele ei. De aceea, semnul distinctival ucenicului lui Hristos este tocmai faptul că nu ţine aceste „predanii ale celor dinvechime”. Cu totu1 altfel stau lucrurile faţă de predaniile sau tradiţiile legate de ceea ce„a fost dintru început”, şi anume de acea „poruncă veche” „pe care o avem de laînceput”, de când Hristos a predat-o ucenicilor Lui. Ea ne-a fost veridic „predată decei ce au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”, şi anume deApostoli, care de la „începutul Evangheliei”, adică de la botezul lui Ioan şi de larevelarea lui Iisus ca Hristos legată de acesta, „au fost cu El”. Aceste „predanii care ne-au fost învăţate” trebuie să le „ţinem”, dacă nu vremsă pierdem comuniunea cu „începutul”. Aşadar nici o „altă Evanghelie”, chiardacă „ar aduce-o un înger din cer”, decât aceea care a fost propovăduită laînceput, fiindcă aceasta n-ar mai fi „Evanghelia lui Hristos”. Fiindcă fiinţa şi sensul adevăratei Tradiţii este de a avea şi de a păstracomuniunea cu „martorii oculari şi slujitorii cuvântului” şi prin ei cu Cel de careaceştia depun mărturie.
  8. 8. 8 Ceea ce era la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am văzut şi mâinile noastre au pipăit, despre cuvântul vieţii pe acesta îl propovăduim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi. Şi comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. Această „comuniune” a credincioşilor între ei şi cu Dumnezeu e ceea ceScriptura numeşte „Biserică” şi „trup al lui Hristos.” Ea cuprinde toate„mădularele” acestui trup, pe cele vii, şi pe cele deja „adormite în Domnul”.Fiindcă atât de strânsă este legătura mădularelor între ele şi cu Capul lor, încâtcei adormiţi sunt „mădulare moarte”, întrucât „ei toţi pentru Dumnezeu sunt vii”. Cine vrea să aibă comuniune cu Dumnezeu nu poate face de aceea abstracţiede cei ce s-au învrednicit înaintea lui de comuniune! Prin credinţa în„propovăduirea” acestei „comuniuni”, el, cel născut mai târziu, intră tocmai înacea comuniune a cărei parte vie sunt deja „de la început” şi pentru totdeaunaacei „martori oculari şi slujitori ai cuvântului”. De aceea, numai acea Biserică estecu adevărat „Biserică a lui Hristos” care stă în comuniune vie neîntreruptă cuApostolii pe care Domnul şi-a întemeiat Biserica Sa. Ceea ce s-a spus aici despre ţinerea „comorii celei bune încredinţate” aTradiţiei apostolice, aşa cum este ea fixată în scrierile Apostolilor, este valabil înmod analog şi pentru acele „predanii negrăite de la început” care nu suntconţinute direct în mărturiile apostolice însă nu au pentru aceasta o origine maipuţin apostolică. Căci fie „scrise”, fie „nescrise”, „în ce priveşte evlavia amândouăau aceeaşi putere.” Ambele forme ale Tradiţiei apostolice posedă ceea ce am putea numi „harulobârşiei”, întrucât în ele a luat chip ceea ce ni s-a încredinţat la început. Vomvedea mai departe în ce anume constă această „tradiţie nescrisă”. Dar mai întâisă vedem felul în care Părinţii înşişi îşi înţelegeau fidelitatea lor faţă de „origini”. Aceeaşi atitudine pe care Vasile cel Mare o manifestă faţă de Tradiţiabisericească o găsim la ucenicul său Evagrie Ponticul în privinţa tradiţieiduhovniceşti a monahismului. Astfel, monahului Evloghie, căruia i-a clarificatunele chestiuni privitoare la viaţa duhovnicească, îi scrie aşa: La aceasta am ajuns „nu din faptele pe care le-am făcut” ci pentru că avem„dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-am auzit de la Părinţi, şi fiindcă am fostmartori ai unora din faptele lor. Totul însă este har de sus, har care chiar şipăcătoşilor le arată sfaturile viclene ale celor ce amăgesc minţile şi care dândîncredinţare spune: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?” - aceasta pentru ca prinprimire să mulţumim dăruitorului, încât să nu ne dăm nouă înşine vreo laudă acinstei tăgăduind darurile, drept pentru care el (harul) spune: „Dacă ai primit, dece te lauzi ca şi cum nu ai fi primit?” „Iată v-aţi îmbogăţit!”‚ spune el, care sunteţilipsiţi de fapte, „Iată sunteţi sătui” voi, care aţi început să învăţaţi. Un prim temei deci, pentru ce anume nu se cade să păşeşti tu însuţi în faţă ca„învăţător”, este recunoaşterea smerită a faptului elementar că noi toţi suntem
  9. 9. 9primitori. Acei „părinţi”, la care trimite aici Evagrie, sunt printre alţii proprii luipovăţuitori, Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul, prin care el era legat de„începătorul anahoreţilor”, Antonie cel Mare, şi prin acesta cu însăşi originilemonahismului. Într-un alt loc, Evagrie dezvoltă această idee: Este de asemenea necesar să întrebăm de căile acelor monahi care ne-auprecedat în mod drept şi să ne îndreptăm după aceştia, căci se găsesc mutelucruri frumoase spuse şi făcute de ei. „Dreptarul cuvintelor sănătoase ale părinţilor” şi „faptele lor frumoase” suntaşadar un model după care trebuie să ne orientăm! Tocmai acesta este motivulpentru care încă foarte devreme „cuvintele şi faptele părinţilor” nu au fost doarcolecţionate, ci şi mereu citate. În Occident, Benedict din Nursia nu gândeştealtfel atunci când trimite explicit dincolo de propria sa „regulă pentru începători”spre doctrinae sanctorum patrorum drept fir călăuzitor obligatoriu pentru toţi ceice năzuiesc după desăvârşire. Studiul Sfinţilor Părinţi deci, nu poate rămânepentru un creştin o simplă patrologie ştiinţifică care la rigoare nu trebuie săinfluenţeze viaţa celor ce o studiază. Exemplul Sfinţilor Părinţi, cuvintele şi faptelelor, sunt mai degrabă model care obligă la imitare. Evagrie nu ne rămâne dator cujustificarea acestei afirmaţii. Se cuvine ca aceia ce vor să umble pe calea Celui ce a spus: „Eu sunt Calea şiViaţa”, să înveţe de la cei ce au umblat pe ea şi să vorbească cu ei despre ceea cee de folos şi să asculte de la ei ceea ce este de folos, pentru a nu introduce cevastrăin de alergarea noastră. A nu ne orienta după exemplul Sfinţilor Părinţi şi a voi să mergem pe căilenoastre proprii, ascunde aşadar în sine pericolul „de a introduce ceva străinalergării noastre”, şi anume lucruri „absolut străine vieţii monahului”, fiindcă elenu au fost „încercate” şi găsite drept „bune” de „fraţii”, „care ne-au precedat înmod drept”. Cine acţionează astfel se expune riscului de a devia de la acea „cale”a Părinţilor, de a deveni el însuşi străin căilor Mântuitorului nostru, şi prin aceastade a se înstrăina de Domnul Care este „Calea” prin excelenţă! Referinţa la ceea ce „fraţii au încercat drept lucrul cel mai bun” evidenţiazădeja faptul că nicidecum tot ceea ce au făcut părinţii trebuie să fie imitat, chiardacă el ar fi atât de „frumos” şi Părintele ar fi însuşi Antonie cel Mare. Nimeni nutrebuie să îndrăznească să imite forma sa extremă de anahoreză, dacă nu vrea sădevină batjocura demonilor. Părinţii înşişi ştiau foarte bine să distingă întreharismă personală şi „Tradiţie”. Aşadar, sensul şi esenţa păstrări „Predaniei” este pentru Părinţi, ca şi pentrucei dintâi „martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”, nu fixarea lipsită de duh deceea ce este predat, ci păstrarea unei comuniuni vii. Cine vrea să aibă comuniunecu Tatăl poate să facă aceasta numai pe „calea” Fiului. La Fiul însă ajungemnumai prin aceia care „au umblat pe acea cale înaintea noastră” şi prin aceastaau devenit ei înşişi parte vie a acestei „căi” Aceştia sunt mai întâi Apostolii camartori oculari direcţi ai Cuvântului. „Ca să aveţi comuniune cu noi”, scrie Ioanfoarte hotărât, iar Evagrie numeşte „calea practicii”, pe care a primit-o de laPărinţi, şi „cale apostolică”. „Cale” sunt aşadar toţi acei Părinţi în credinţă „carene-au precedat în mod drept”. Numai cel ce păşeşte el însuşi pe urmele paşilor lorpoate spera să ajungă la ţelul acestei căi ca şi ei.
  10. 10. 10 Nu este, aşadar, suficient să invocăm „duhul Părinţilor,” greu de definit dealtfel, şi nici „a vorbi cu satisfacţie despre faptele lor” în orice împrejurare.Trebuie să năzuim şi să împlinim aceste fapte „chiar cu cele mai mari osteneli”‚dacă vrem să avem parte de comuniunea lor. Abia de aici îşi primeşte întreaga profunzime a semnificaţiei lui titlul de„începător” al anahoreţilor, pe care Evagrie îl acordă „dreptului Antonie”. Antoniecel Mare este, într-adevăr, primul anahoret în timp, însă aceasta nu ar însemnaprea mult dacă nu ar fi şi „începătură”. Fiindcă, întrucât este „sfântă”,„începătura” sau „pârga” „sfinţeşte întreaga frământătură”, aşa cum „rădăcinasfântă sfinţeşte ramurile”- în măsura în care acestea stăruie în comuniunea cu ea.„Începutul” posedă de fapt, fiindcă este instituit de Domnul Însuşi, un har special,tocmai „harul originilor”, „al principiului,” care nu stă numai pur şi simplutemporal la început, ci imprimă sigiliul autenticităţii pe tot ceea ce stăruie într-ocomuniune vie cu el. În menţinerea în comuniunea vie cu ceea ce a fost ,,la început”, omul legat despaţiu şi de timp intră în misterul Celui ce, liber de aceste mărginiri, ,,ieri şi astăzişi în veci acelaşi este”, în misterul Fiului, Care în sens absolut este E1 însuşi ,,întruînceput”. Dincolo de spaţiu şi de timp, comuniunea creează continuitate şiidentitate în mijlocul unei lumi supuse unei schimbări permanente. Această rămânere identică cu sine nu o pot realiza prin ele însele nici omul,nici Biserica ca şi întreg. ,,Păstrarea slăvitei comori încredinţate” este statornic oroadă a lucrării ,,Duhului Sfânt Care sălăşluieşte în noi” şi acolo ,,dă mărturie”despre Fiul. Tot E1 este Cel ce nu numai că ,,ne conduce la tot adevărul”, ci ne facesă recunoaştem veridic şi dincolo de timpuri în mărturia ucenicilor, mărturiaÎnvăţătorului Însuşi. Fericit monahul care păzeşte poruncile Domnului, Şi sfânt cel ce ţine cuvintele Părinţilor lui. 2. ,,Spiritualitate” şi ,,viaţă duhovnicească” Rugăciunea aparţine sferei a ceea ce îndeobşte circumscriem cu ajutorulnoţiunii de ,,spiritualitate”, ba chiar este expresia cea mai aleasă a ,,vieţiispirituale”. Merită aşadar să abordăm chestiunea a ce anume înseamnă propriu-zis adjectivul “spiritual.” Prin ,,spiritualitate”, derivată de la spiritus, se înţelege în uzul lingvistic actualîn general ceea ce are de-a face cu ,,viaţa interioară” şi ,,preocupările spirituale”,spre deosebire de ceea ce ţine de sfera materială corporală. În limbajul teologic,“spiritualitatea” este echivalată pur şi simplu cu evlavia. De aceea, se poate vorbidespre diferite ,,spiritualităţi”, în sensul diferitelor forme de evlavie sau „mistici”ale diferitelor ordine religioase; mai nou se vorbeşte şi despre o ,,spiritualitate”proprie ,,laicilor.” Dar şi în afara creştinismului este vorba de diferitele,,spiritualităţi” ale marilor religii ale lumii. Această semnificaţie mult prea vagă a noţiunii de ,,spiritualitate” are un efectextrem de negativ asupra înţelegerii creştine a ,,vieţii spirituale.” Fiindcă acumapar ca ,,spirituale” şi multe lucruri care în fapt aparţin unor cu totul alte sfere.Acest fapt devine de îndată evident dacă ne întoarcem spre Scriptură şi Părinţi,fiindcă aici adjectivul ,,spiritual” se referă în mod limpede şi fără echivoc, încontextele în care ne interesează pe noi, la Persoana Duhului Sfânt!
  11. 11. 11 Încă ,,putere” impersonală a lui Dumnezeu în Vechiul Legământ, ,,DuhulSfânt” se revelează în Noul Legământ drept ,,celălalt Paraclet” pe care Fiul,Paracletul nostru propriu-zis la Tatăl, L-a trimis de la Tatăl ucenicilor Săi dupăpreamărirea Sa, pentru ca Acesta, după întoarcerea Lui la Tatăl, ,,să rămână la eiîn veac”, să-i “înveţe pe ei toate” şi ,,să-i conducă la tot adevărul”. Omul ,,duhovnicesc” este, de aceea, cel ce mulţumită Duhului Sfânt, ,,învăţatde Duhul”, poate judeca şi cunoaşte ,,duhovniceşte” ,,lucrurile duhovniceşti”.În opoziţie faţă de ,,omul natural”, senzual, care nu poate nici primi, nici cunoaşte,,lucrurile Duhului lui Dumnezeu”, tocmai pentru că el nu are Duhul lui Dumnezeuşi, de aceea, pentru el înţelepciunea lui Dumnezeu este o ,,nebunie”. ,,Duhovnicesc” înseamnă deci, la Pavel, aici şi într-un alt context, în modstatornic ,,înzestrat cu Duhul Sfânt”- însufleţit de Duhul Sfânt, şi nu estenicidecum un simplu epitet ornant! Părinţii au preluat distincţia paulină dintre ,,spiritual” (pnevmatic) şi ,,natural”(psihic) şi au aplicat-o la ,,viaţa duhovnicească; vom mai reveni asupra acestuifapt. Atunci când Evagrie, care ştie să-şi aleagă întotdeauna foarte bine cuvintele,numeşte ceva “spiritual” sau ,,duhovnicesc”, atunci prin aceasta vrea să spună deregulă ,,însufleţit de Duhul” respectiv aflat ,,sub lucrarea Duhului”. Astfel,,,contemplaţia” duhovnicească, al cărei obiect sunt ,,raţiunile spirituale” alelucrurilor, se numeşte ,,duhovnicească”, fiindcă descoperitorul lucrurilordumnezeieşti este Duhul Sfânt. În acelaşi fel virtuţile, şi înainte de toate iubirea,sunt numite ,,duhovniceşti” fiindcă sunt ,,roadele Duhului Sfânt” Care le lucreazăîn cel botezat. ,,Învăţătorul duhovnicesc” se numeşte astfel fiindcă el ca şi ,,părinteduhovnicesc” a primit ,,harisma Duhului,” aşadar este în sens paulin ,,înzestrat cuDuhul Sfânt”. Dacă ,,cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh cu el” iar David după cuvântulPsalmului ,,s-a lipit de Domnul’ atunci el a devenit un duh cu el. “Duh” însănumeşte el pe cel ,,înzestrat cu duhul”, aşa cum ,,iubirea care nu se laudă”înseamnă pe cel ce are iubirea. În acest sens, şi rugăciunea care este concentratul ,,vieţii duhovniceşti” estefoarte adesea numită ,,duhovnicească”. Fiindcă ea se petrece în ,,duh şi înadevăr”, adică ,,în Duhul Sfânt şi în Fiul cel Unul Născut”, drept pentru careadeseori este numită şi ,,rugăciunea adevărată”. Duhului Sfânt îi revine sarcina dea pregăti calea acestor daruri ale Tatălui, fiindcă n-am şti nici măcar cum să nerugăm, dacă nu ne-ar cerceta pe noi ,,cei neştiutori” Duhul Sfânt! Duhul Sfânt, ,,pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră” necercetează şi când suntem necuraţi. Şi dacă află numai, că mintea noastră seroagă cu dragoste de adevăr, se sălăşluieşte în ea şi alungă toată falanga degânduri şi de înţelesuri care o asediază, îndemnându-o spre dragostea fierbintedupă rugăciunea duhovnicească. Pe culmea ,,vieţii duhovniceşti” Duhul Sfânt determină într-atât evenimentul,,mistic”, încât un Părinte sirian poate vorbi despre treapta ,,duhovniciei” sauchiar, dacă această noţiune nu şi-ar fi pierdut orice conţinut concret, de treapta“spiritualităţii”. Aşa cum este ţinta faţă de săgeată, aşa se petrece cu mintea ajunsă la loculminţii pentru a primi vederea contemplaţiilor. Fiindcă aşa cum, nu ţine de ţintă ce
  12. 12. 12săgeată primeşte, ci de arcaşul care trage la ea, aşa nu atârnă nici de minteatunci când intră la locul minţii ce fel de contemplaţie vede, ci de Duhul care oduce într-acolo. Mintea nu mai are o stăpânire asupra ei însăşi de îndată ce intrăla, locul ei, ci acea contemplaţie care i se arată şi pe care el o priveşte până cândprimeşte o alta, şi apoi o lasă şi îşi întoarce privirea de la cea dintâi. Oricât de mult am vorbi de ,,spiritualitate” şi oricât de mult am întrebuinţaadjectivul ,,spiritual”, Persoana Duhului Sfânt este marele absent în,,spiritualitatea” Occidentului, după cum pe un ton tânguitor s-a spus adeseori.Acest lucru are drept consecinţă fapt că noi considerăm drept ,,spirituale” multelucruri care în fapt aparţin întru totul şi pe deplin sferei ,,omului psihic,” căruia îilipseşte tocmai ,,darul Duhului.” Vizat aici este tot ceea ce cade în sfera,,sentimentelor” şi „senzaţiilor” care sunt de natură iraţională şi nicidecum,,spirituale,” adică lucrate de Duhul. Ca şi alţi părinţi, Evagrie distinge, în suflet, o parte ,,raţională”, înzestrată culogos ,,şi una iraţională”. Aceasta din urmă constă la rândul ei din ,,poftă” şi,,mânie”, care împreună sunt desemnate drept partea “pasională” a sufletului,fiindcă prin aceste două “puteri”, prin care intrăm în legătură cu lumea sensibilă,pătrund în trup patimile ,,iraţionale”, care apoi tulbură şi amestecă ,,partearaţională”. Rugăciunea ţine prin excelenţă de această parte de logos a sufletului, bachiar este ,,întrebuinţarea cea mai aleasă şi mai autentică a intelectului”! Nu ţinedeci de ,,sentiment” şi nici de ,,sentimentalitate” ceea ce nu înseamnă însă că ar fivorba de un act pur ,,intelectual” în sensul modern al cuvântului. Fiindcă“intelectul” nu este identic cu ,,inteligenţa,” ci trebuie redat mai degrabă cu,,miezul fiinţei”, ,,persoană” sau, mai biblic, prin ,,om lăuntric”. Evagrie cunoaştede altfel foarte bine şi o ,,simţire a rugăciunii”‚ aşa cum vom vedea mai încolo. Aici poate să ne fie de ajuns precizarea că am face bine să distingem cu grijăîmpreună cu Părinţii între ceea ce este efectiv ,,duhovnicesc”, adică sub lucrareaPersoanei Duhului Sfânt, şi tot ceea ce ţine de sfera ,,omului psihic”, adică dedorinţele şi poftele noastre iraţionale. Fiindcă acestea din urmă sunt în cel maibun caz neutrale, în cele mai multe cazuri însă ele o sunt expresie a ,,iubirii desine” care este tocmai contrariul acelei ,,iubiri din prietenie faţă de Dumnezeu”,adică a acelei ,,iubiri duhovniceşti desăvârşite în care este lucrătoare rugăciuneaîn duh şi adevăr”. 3. ,,Acţiune” şi ,,contemplaţie” Distincţia între o viaţă ,,practică” (sau ,,activă”) şi una ,,teoretică” (sau,,contemplativă”) este foarte veche. Ea are origini precreştine. Sfinţii Părinţi aupreluat-o, însă au umplut ambele noţiuni cu un conţinut nou, specific creştin. Eleconstituie acum cele două coloane ale vieţii spirituale, şi prin aceasta, şi alerugăciunii. Ca adeseori, şi aici, mai cu seamă în Occident, s-au produs deplasăride semnificaţii, aşa cum ne arată o privire asupra limbajului nostru cotidian. ,,Teoria” şi ,,practica” - în această succesiune! - contează aici ca două lucruricu totul diferite. ,,Teoreticianului” persiflat i se opune bucuros ,,practicianul”calculat şi sobru. Multe lucruri care nu pot rezista înaintea experienţei practicesunt desfiinţate ca simple ,,teoretizări”. ,,Teoria” şi ,,practica” se raportează întreele în limbajul nostru cotidian oarecum - comun spus - ca presupunereaneasigurată şi ştiinţa asigurată.
  13. 13. 13 Foarte probabil Părinţii nu s-ar fi putut mira îndeajuns de o atare schimbarede evaluare, adică de desăvârşita ignorare a ceea ce ,,practica” şi ,,teoria” - înaceastă succesiune! - sunt în esenţa lor şi în relaţia lor reciprocă. ,,Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate corturile lui Iacob”:Domnul iubeşte atât pe „făptuitor” cât şi pe ,,văzător”. Mai mult decât pe primul îliubeşte pe ,,văzător”, fiindcă Iacob (care simbolizează pe ,,făptuitor”) setălmăceşte prin ,,cel ce vede de departe”‚ Sion (care simbolizează aici intelectulcontemplativ) dimpotrivă prin ,,posturi de observaţie”. Nu mult mai bună este şi soarta celor două corespondente greceşti dejanumite: ,,acţiune” şi ,,contemplaţie.” Deplasările de noţiune şi evaluare care auapărut aici ar putea fi responsabile şi pentru răsturnarea şi revalorizarea,,practicii” şi ,,teoriei”. Ele ating rădăcinile înţelegerii noastre de sine moderne şi,prin aceasta, nemijlocit şi înţelegerea noastră despre viaţa spirituală. Printr-o ,,viaţă activă” în sens spiritual majoritatea oamenilor înţeleg astăzi oviaţă de iubire ,,activă”, adică de iubire activă faţă de aproapele. Atunci cândmotivaţia originară este reprimată, aceasta devine un ,,angajament” pur ,,social”. Acestei ,,vieţi active” i se opune ,,viaţa contemplativă” rezervată înreprezentarea generală numai unora, aşa cum este ea cultivată de aşa numitele,,ordine contemplative” în izolarea claustrării lor. O viaţă a ,,contemplării”lucrurilor divine aşadar. Rugăciunea este considerată drept preocuparea cea maialeasă a acestor ordine contemplative. Dacă în primul caz făptuirea se îndreaptă spre exterior, în cel de-al doilea ease îndreaptă prin esenţă spre interior. Se înţelege de aceea faptul că evaluările, pecare le au în majoritate aceste două forme de viaţă astăzi, stau în opoziţiecrasă cu textul citat al lui Evagrie care dădea fără de echivoc preeminenţa ,,teoreticului”(contemplativului). În reprezentarea majorităţii oamenilor, aşa numitele ,,ordineactive” sunt de departe ,,mai utile” decât cele ,,pur contemplative”. Primele suntadesea cruţate şi de măsurile duşmănoase faţă de Biserică, în vreme ce ordinelecontemplative sunt oprimate cu nonşalanţă ca ,,nefolositoare” social. Recent se conturează o anumită valorizare nouă a celor două forme de viaţă.Întrucât activitatea degenerează uşor în ,,activism” şi îl lasă pe om în ultimăinstanţă vid, laicii şi membrii ordinelor religioase se îndreaptă din ce în ce maimult spre diferite forme de “meditaţie” şi nu puţini îşi consacră tot timpul ce le stăla dispoziţie ,,contemplaţiei”. După cum s-a spus, Părinţii ar fi fost foarte nedumeriţi dacă li s-ar fi vorbitastfel despre ,,teorie” şi ,,practică”, respectiv despre ,,viaţa activă” şi,,contemplativă”. Desigur şi ei distingeau între un ,,făptuitor” şi un ,,văzător”.Ambii sunt de exemplu supuşi unor ispite cu totul diferite şi au de înfruntat luptedeosebite. Dacă primul are de-a face înainte de toate cu patimile, ultimul seconfruntă îndeosebi cu erori în domeniul cunoştinţei. De aceea, cel dintâi îicombate pe potrivnici cu ajutorul virtuţilor, iar cel din urmă ,,dărâmă, slujindu-sede învăţătura adevărului, acea înaltă zidire ce se înalţă împotriva cunoştinţei luiDumnezeu”. De asemenea, Dumnezeu îl iubeşte pe cel din urmă mai mult decâtpe cel dintâi, aşa cum am văzut, pentru că unul locuieşte deja în casa luiDumnezeu Însuşi, vreme celălalt zăboveşte încă în curţile acestuia. Biserica însă, constă din amândoi, din ,,făptuitori” şi ,,văzători” adică din,,practicieni şi ,,teoreticieni”, ba chiar nu este vorba în genere de două subiectediferite şi, în mod corespunzător, nici de două ,,căi” diferite între care am putea
  14. 14. 14alege liber după preferinţe sau înclinaţii, ci de una şi aceeaşi persoană, însă petrepte diferite ale uneia şi aceleiaşi căi spirituale! ,,Făptuitorul” şi ,,văzătorul”‚,,praktikos”-ul şi. ,,theoretikos”-ul se raportează în fapt unul la celălalt ca Iacov şiIsrael, care sunt una şi aceeaşi persoană. Iacob, ,,praktikos”-u1, devine, după ce s-a luptat cu îngerul şi a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă, Israel, ,,theoretikos”-ul,(văzătorul). La fel stau lucrurile fireşte şi cu rugăciunea. Ca orice lucru şi ea are douălaturi sau aspecte. ,,Modul practic” se opune modului ,,teoretic” (contemplativ),care se raportează unul la celălalt ca ,,litera” şi ,,spiritul”, unde fireşte spiritul arepreeminenţă asupra literei şi abia el îi conferă acesteia din urmă ,,sensul”.Ambele ,,moduri” sunt deci inseparabile unul de celălalt! Unul şi acelaşi ,,Iacob”este cel ce mai întâi slujeşte şapte ani pentru neiubita ,,Lea”, simbol al ,,făptuirii”ostenitoare, şi apoi încă şapte ani pentru dorita ,,Rachela,” simbol alcontemplaţiei. Dacă ,,modul theoretic” al rugăciunii constă în contemplarea (saucunoaşterea) Dumnezeului treimic şi a creaţiei Sale, ce trebuie înţeles prin,,modurile practice”? Ea este parte integrantă a ceea ce Evagrie numeşte,,făptuire”. Făptuirea este o „metodă spirituală care curăţă partea pătimitoare asufletului. Această ,,metodă spirituală” constă în esenţă în ,,ţinerea poruncilor” căreia îivine în ajutor exerciţiul a tot ceea ce înţelegem într-un sens cuprinzător prin,,asceză.” Ţelul ei este de a reda cu ajutorul lui Dumnezeu sufletului “sănătatea”naturală, care constă în ,,apatheia”, sau nepătimirea, adică libertatea de,,patimile” sau maladiile care îl înstrăinează. Fără această nepătimire dobânditătreptat, viaţa spirituală ca şi rugăciunea degenerează într-o auto-amăgire care îlîndepărtează încă şi mai mult pe om de Dumnezeu. Aşa cum unui bolnav de ochi nu-i aduce nici un folos să privească descoperitlumina arzătoare şi falnică a soarelui în amiază, aşa şi pentru mintea pătimaşă şinecurată nu este nici un folos să închipuie rugăciunea “în duh şi adevăr.„Dimpotrivă, el va scula Dumnezeirea la indignare împotriva sa.” ,,Zăpăciţi” şi ,,orbiţi” de patimile lor, unii ajung prin asemenea ,,înfrângeri”chiar în pericolul de a deveni în cele din urmă ,,capi ai unor învăţături şi opiniimincinoase”‚ şi astfel să se înşele nu numai pe ei înşişi, ci să ducă şi pe alţii înrătăcire. ,,Viaţa activă” conţine deci în înţelegerea Părinţilor o ,,făptuire”, care însă nueste orientată simplu înspre exterior, respectiv care nu distinge între ,,înăuntru” şi“în afară”. Făptuirea cuprinde mai degrabă întreaga sferă a relaţiilor omului cusine însuşi, cu semenii săi şi cu lucrurile; de aceea ea este numită şi „etică”. ,,Practica” şi ,,teoria” nu sunt două căi independente una de cealaltă, ci celedouă mari etape ale unuia şi aceluiaşi drum. ,,Teoria” (contemplaţia) este“orizontul” natural al ,,praxis”-ului, care conduce treptat spre aceasta ca spre ţelulspre care este orientată şi de la care numai îşi primeşte justificarea existenţei ei. Acestea sunt cuvintele pe care Părinţii le repetă statornic fiilor lorduhovniceşti: credinţa, copiilor, întăreşte frica lui Dumnezeu, aceasta la rândul eiîntăreşte înfrânarea, aceasta din urmă însă face neplecate răbdarea şi nădejdea
  15. 15. 15din care se naşte nepătimirea, a cărei odraslă e iubirea. Iubirea însă este poartacunoştinţei naturale căreia îi urmează teologia şi fericirea ultimă. Toate acele ,,aspecte aparent exterioare” ale rugăciunii, cărora în continuareli se acordă o atât de mare atenţie, ţin împreună şi mai cu seamă de ,,modulpractic” al rugăciunii, oricât de mult ar conţine acestea deja în ele ca orizontul lornatural, ţelul lor: ,,modul contemplativ”. Ele sunt, ca şi ,,practica,” în genere legatede osteneală, ca şi viaţa plină de lipsuri a lui Iacob în timpul îndelungatei saletocmeli pentru ani de zile pentru iubita Rachela. Şi totuşi, nu este vorba de o,,autosalvare,” oricum am gândi-o! Fiindcă ţelul făptuirii, ,,curăţia inimii”, careabia ea îl face pe om ,,văzător al lui Dumnezeu”, este statornic o roadă aconlucrării dintre ,,harul dumnezeiesc şi râvna omenească” - în aceastăsuccesiune! ,,Modul contemplativ al rugăciunii” însuşi este atunci, ca şi ,,teoria” îngenere, o ,,harismă pură, un ,,dar” al Tatălui către cei care au fost găsiţi vrednicide e1. 4. ,,Psalmodie” - ,,rugăciune” - „meditaţie” Se întâlnesc astăzi nu arareori oameni chiar şi clerici care declară în jurul lorcă nu se mai ,,roagă” ci numai ar „medita”. O bogată literatură pe temameditaţiei, cursuri şi alte asemenea, arată faptul că între creştini ,,rugăciunea” aajuns evident într-o criză. Ceva mai bine stau lucrurile cu psalmodia, respectiv cu„rugăciunea psalmilor,” după cum se spune bucuros, şi care astăzi este cultivatămai cu seamă de comunităţile ordinelor religioase dar constituie piesa centrală a,,rugăciunii ceasurilor” întregii Biserici, a credincioşilor şi clericilor deopotrivă. Psalmodie, rugăciune şi meditaţie sunt din vechime parte constitutivă a vieţiispirituale a ,,omului biblic”. Dar ce înţelege Tradiţia Sfinţilor Părinţi prin acestea?Să începem cu psalmodia şi rugăciunea. Dacă n-ai primit încă harisma, rugăciunii sau a psalmodiei, stăruie cu putereşi vei primi! Distincţia presupusă aici în mod evident între psalmodie şi rugăciune, şi careeste de la sine înţeleasă în scrierile Părinţilor timpurii, apare străină omuluimodern. Nu sunt oare psalmodia şi rugăciunea unul şi acelaşi lucru, astfel încâtpe bună dreptate se poate vorbi de ,,rugăciunea psalmilor”? Şi nu este Psaltirea„cartea de rugăciuni a Bisericii”, pe care ea a preluat-o de la sinagogă? La aceastaPărinţii ar fi răspuns şi da şi nu, ,,psalmodia nu este încă rugăciune” fiindcă celedouă ţin de două ordine diferite (nu separate!). Psalmodia ţine de “înţelepciunea cea în multe chipuri”, rugăciuneadimpotrivă este preludiul cunoştinţei imateriale şi ne-în-multe-chipuri (simple). Cum poate fi înţeleasă aceasta? Să vedem mai întâi ce spune Scriptura,respectiv Psaltirea însăşi despre psalmodie şi rugăciune. Un ,,psalm” este o ,,cântare” care, ca atare, poate avea conţinuturile cele maidiferite. Ştiinţa biblică a repartizat cei 150 de psalmi pe diferite genuri literare. Demulte ori în Vechiul Testament, aşa cum lasă să se cunoască supra-scrierilemultor psalmi, o astfel de ,,cântare” era interpretată cu acompaniament muzical,respectiv cu un ,,psalterion” cu zece corzi. Această interpretare muzicală senumea ,,psălmuire” iar artistul însuşi un ,,psalmist” sau ,,psalt”, adică un cântăreţ
  16. 16. 16de psalmi. Biserica timpurie a preluat de la poporul Vechiului Legământ aceste,,cântece ale lui Israel” cuprinse în cinci cărţi şi le-a făcut, în decursul timpului,parte constitutivă a propriului său cult. Ea avea însă propriul mod de a citiaceastă ,,carte a Psalmilor”. Pe bună dreptate Psaltirea a fost numită sumă a întregii Scripturi a VechiuluiTestament în formă imnică. De aceea, Biserica a citit-o de la început, cum a cititde altfel toate cărţile Vechiului Testament, ca pe un cuvânt profetic al DuhuluiSfânt trimiţând spre împlinirea lui în Hristos. Acest lucru explică deja în parte ceeace vrea să spună Evagrie atunci când atribuie psalmodia sferei ,,înţelepciunii celeiîn multe chipuri a lui Dumnezeu”, considerând-o aşadar drept mărturie a acelei,,înţelepciuni”, care se oglindeşte în creaţie şi în istoria mântuirii, de care daumărturie scrierile Vechiului Testament. Psaltirea, deci, este pentru creştini mai întâi Scriptură, iar autorul ei, David,un profet. Ca un cuvânt profetic al lui Dumnezeu către oameni, deschis spreHristos şi Biserica Lui, ea este citată constant şi în Noul Testament, mai multdecât orice altă carte a Vechiului Testament. ,,Rugăciunea”, ca şi ,,imnul” şi ,,lauda” , sunt dimpotrivă, o grăire a omuluicătre Dumnezeu sau, după definiţia lui Clement Alexandrinul, o ,,convorbire cuDumnezeu.” Pentru această ,,vorbire cu Dumnezeu” dar şi pentru ,,imn” şi ,,laudă”,Psaltirea oferă nu puţine modele pe care rugătorul creştin şi le poate însuşi înmod nemijlocit. Largi părţi ale Psaltirii nu au însă, formal vorbind, nimic dintr-o,,rugăciune” în sine. Pe lângă lungi consideraţii asupra istoriei schimbătoare a luiIsrael, se găsesc nu puţini psalmi, respectiv părţi ale acestora, ale căror blestemela adresa ,,vrăjmaşilor” apar rugătorului modern drept exact contrariul rugăciuniicreştine! Pentru a ne putea însuşi întreaga Psaltire şi a o preface într-o rugăciunecu adevărat creştină, chiar şi acele pasaje neiubite, e nevoie de un exerciţiu plinde râvnă ,,în meditaţie”. Prin ,,meditaţie” Părinţii înţeleg, ca şi psalmistul însuşi, o repetare statornică;cu jumătate de voce, a unor versete sau a unor pasaje întregi ale Sfintei Scripturicu scopul de a se sesiza sensul lor duhovnicesc ascuns. De aceea, odată Evagrieredă ,,meditaţia” simplu prin ,,vedere,” contemplaţie. În loc de faptul de ,,amedita” şi în Scriptură este de altfel vorba de o ,,aducere amine” sau ,,pomenire”.Plecând de la Psalmul 137,1, Evagrie numeşte o atare ,,meditare” contemplativă apsalmilor o ,,cântare de psalmi înaintea îngerilor”, întrucât fapta cea mai aleasă aîngerilor constă în contemplarea lui Dumnezeu şi a lucrărilor lui. ,,Înaintea îngerilor vreau să-Ţi cânt psalmi”: A cânta psalmi înaintea îngerilorînseamnă a cânta psalmi fără risipire, când mintea noastră fie este imprimată delucrurile spuse în psalmi, fie nu este imprimată deloc. Sau poate cântă psalmi,,înaintea îngerilor” cel ce cunoaşte sensul psalmilor,fără a se lăsa ,,risipit” de felurimea imaginilor lor, dar şi de diversitatea obiectelorcunoaşterii. Acest lucru nu este de loc uşor, de aceea Evagrie consideră,,psalmodia fără risipire” drept un lucru mai mare decât ,,rugăciunea fărărisipire”, iar rugăciunea, aşa cum am văzut mai sus este ,,preludiul cunoştinţeiimateriale şi nefelurite” a unului Dumnezeu. Obiectul acestei ,,meditaţii” este Dumnezeu, aşa cum se revelează El dinveşnicie în ,,feluritele Sale lucrări”. Aceste ,,lucrări” dau mărturie de,,înţelepciunea” Sa, de ,,dreptatea” Sa, de ,,hotărârile” şi ,,judecăţile” Sale, caretoate sunt expresie a acelei ,,înţelepciuni felurite” de care vorbeşte Evagrie.
  17. 17. 17 Rugătorul găseşte aşternute în scris, aceste ,,mărturii” în ,,cuvintele” luiDumnezeu, adică în „legea” şi ,,poruncile” Sale, aşadar în scrierile VechiuluiTestament, care dau mărturie de ,,faptele Sale cele minunate”. Sensul ascuns al Scripturii se dezvăluie însă rugătorului creştin abia atuncicând Cel care îi deschide ochii pentru aceasta este Domnul Însuşi, şi în urma Lui,Apostolii şi Părinţii. Şi El (Domnul cel Înviat) le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am, grăitcătre voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrisedespre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi. Atunci le-a deschis minteasă priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimeascăHristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Săupocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Voisunteţi martorii acestora! „Meditaţia” biblică, are aşadar de-a face cu datele obiective ale istorieimântuirii, în care Dumnezeu se revelează pe Sine Însuşi, respectiv ,,numele” Său.,,Cugetarea” asupra istoriei enigmatice a poporului ales sau asupra destinuluipropriu în care se repetă această istorie nu este de aceea niciodată scop în sine, civrea în modstatornic să conducă la ,,pomenirea lui Dumnezeu,” şi prin aceasta şi la,,rugăciune” în sens propriu. Fiindcă în rugăciune omul răspunde la aceastălucrare mântuitoare a lui Dumnezeu, fie în rugăminţi, fie în imne sau în laude. „Buzele mele înalţă laude când mă înveţi îndreptările Tale” Aşa cum celui cuinimă bună îi este proprie cântarea de psalmi - doar se spune ,,de este cineva cuinimă bună între voi să cânte psalmi” - aşa şi cântarea de laude este proprie celorce privesc temeiurile ,,îndreptărilor”. De aceea, cântarea de psalmi este potrivităoamenilor, iar cântarea de laude, dimpotrivă, îngerilor, respectiv celor ce au oalcătuire aproape îngerească. Astfel, şi păstorii care înnoptau i-au auzit pe îngericântând nu psalmi, ci laude zicând: ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pepământ pace între oameni bunăvoie!” ,,Inima bună” constă deci, în nepătimireasufletului care vine prin poruncile lui Dumnezeu şi prin adevărata învăţătură,dimpotrivă un ,,imn” este o laudă unită cu uimirea asupra vederii lucrurilor făcutede Dumnezeu. Pentru Sfinţii Părinţi, deci, ,,psalmodia”, ,,rugăciunea” şi ,,meditaţia” eraulucruri diferite chiar dacă strâns împletite între ele. Se spunea despre Ioan Kolov că atunci când se întorcea de la câmp sau de laadunarea cu alţi bătrâni se îndeletnicea cu rugăciunea, meditaţia sau cupsalmodia, până ce gândirea sa venea la rânduiala cea dintâi. Dacă această distincţie este din nou luată în considerare, ar deveni lipsite deobiect multe probleme pe care le au astăzi unii în legătură cu psalmodia careconstituie încă inima rugăciunii ceasurilor. Psalmodia este înainte de toate ocitire din Scriptură, chiar dacă aici ,,Scriptura” şi ,,citirea” sunt de un gen cu totulspecial. Psalmul este un cuvânt vechi testamentar al lui Dumnezeu care mai întâitrebuie primit ca atare, integral şi nefalsificat, inclusiv toate acele părţi care potscandaliza sensibilitatea actuală. „Spiritualizarea,” adică deschiderea în Duhul Sfânt spre Hristos şi Biserica Saa acestui cuvânt vechi testamentar al lui Dumnezeu nu se poate face nici prin
  18. 18. 18traduceri edulcorante nici, cu atât mai puţin, prin eliminări, aşa cum seobişnuieşte astăzi. Numai o ,,meditaţie” inspirată poate conduce ,,spiritualizarea”aceasta, necesară de altfel pentru întreaga Scriptură a Vechiului Testament. Cheiapentru o atare deschidere spre Hristos şi Biserica Sa o găseşte creştinul în modulîn care Nou1 Testament şi, pe urmele lui, Sfinţii Părinţi citesc “tipologic” cuvântulvechi testamentar al 1ui Dumnezeu. În ,,rugăciunea” personală, care la origini urma după fiecare psalm dinrugăciunea ceasurilor, cercul se închide din nou, întrucât omul se întoarce într-un“dialog” cu totul intim spre Cel care a condus în cele din urmă la desăvârşire înHristos opera Sa de mântuire desfăşurată de-a lungul a nenumărate generaţii şischimbări ale istoriei, în ciuda tragediilor omeneşti şi a refuzurilor păcătoase. CAPITOLUL II Locuri şi timpuri ,,Rugăciunea” este în fiinţa ei un eveniment spiritual între om şi Dumnezeu şi,în baza naturii sale spirituale, „intelectul” ar fi în stare să se roage şi fără trup, aşacum ne asigură Evagrie. Cu toate acestea, omul constă din suflet şi din trup şi,întrucât ultimul este legat de spaţiu şi de timp, rugăciunea omenească se petreceîn fapt şi în mod statornic în spaţiu şi în timp. Alegerea locului potrivit şi a orelorcelor mai potrivite ale zilei, respectiv ale nopţii, nu sunt deloc premize neesenţialepentru ceea ce Părinţii numesc “adevărata rugăciune”. Origen enumeră între lucrurile necesare pentru rugăciune în ce priveştealcătuirea ei interioară „locul”, “direcţia” şi „timpul”. De această ordine ne vomţine şi noi. 1. „Când te rogi intră în cămăra ta” (Matei 6,6) Pentru mulţi creştini astăzi ,,rugăciunea” nu mai înseamnă decât participareala un cult divin sau la o meditaţie publică. Rugăciunea personală a dispărut, sau afăcut loc diverselor forme de „meditaţii.” Pentru omul biblic, ca şi pentru Părinţi,era ceva de la sine înţeles nu numai faptul de a participa regulat şi la momentelestabilite la rugăciunea comună a tuturor credincioşilor ci, dincolo de aceasta, şifaptul a se retrage la fel de regulat pentru rugăciunea personală. Astfel, despre Domnul nostru Iisus Hristos, în a Cărui viaţă pământeascăcreştinii au văzut în toate timpurile un model dătător de direcţie şi de orientare,auzim că participa regulat la celebrarea sabatului în sinagogile Palestinei,precum şi faptul că, încă de mic copil a participat la pelerinajul la Ierusalim demarile sărbători. O atitudine asemănătoare trebuie să fi avut pe atunci oriceevreu evlavios. Dar ceea ce pare să-i fi impresionat îndeosebi pe ucenicii Săi,astfel că ei ne-au relatat despre aceasta de mai multe ori, a fost rugăciunea Sa cutotul personală. Hristos avea în mod evident obiceiul de a se ruga regulat „deosebi”, respectivsingur. Pentru această convorbire cu totul personală cu Tatăl Său ceresc, El seretrăgea de preferinţă ,,în locuri pustii” sau ,,singur pe un munte”. Când voia să seroage, E1 se retrăgea şi dintre mulţimile la care se ştia totuşi trimis, şi chiar dintreucenicii Săi, care îl însoţeau de altfel în mod statornic. Chiar şi în GrădinaGhetsimani, unde i-a luat totuşi cu Sine, El i-a lăsat în urmă pe ucenicii Săi cei maiapropiaţi, pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedei, şi s-a îndepărtat de ei ,,ca la o
  19. 19. 19aruncătură de piatră” - adică în afara distanţei de unde putea fi auzit - pentru a-Şi preda cu totul singur inima Sa înfricoşată până la moarte voinţei Tatălui. Ceea ce a făcut El Însuşi vreme de o viaţă, i-a învăţat în mod expres şi peucenicii Săi. Împotriva unui obicei pios larg răspândit în epocă, de a rămâne înlocurile publice şi în colţurile străzilor atunci când semnalul goarnei anunţaînceputul jertfei de dimineaţă şi de seară la Templu, Hristos poruncea retragereala rugăciune în „cămara” cea mai ascunsă a casei, acolo unde numai ,,Tatălascuns” poate vedea şi auzi. Apostolii şi, după ei, Sfinţii Părinţi au făcut la fel. Îi vedem pe Petru şi pe Ioanurcându-se la Templu ,,la ceasul al nouălea al rugăciunii”, vedem şi întreagacomunitate primară ,,stăruind într-un suflet în rugăciune, precum îl vedem şi pePetru singur” urcând la ceasul al şaselea pe acoperiş ,,să se roage”. După cum se vede, ne putem ruga în orice loc în care ne-am afla. Însă, atuncicând vrem să ne dedicăm rugăciunii personale, putem căuta un loc potrivitpentru aceasta. Petru se afla în călătorie şi de aceea, pentru a fi singur, i-a rămasdoar alegerea acoperişului plat al casei în care era oaspete. Într-o epocă în care pentru un creştin a se ruga zilnic era încă un lucru de lasine înţeles, Părinţii se ocupă şi de chestiunea locului potrivit pentru aceastărugăciune personală. Despre locul (rugăciunii) trebuie ştiut că atunci când ne rugăm corect, oriceloc este potrivit pentru rugăciune. Fiindcă, ,,în orice loc, zice Domnul, îmi veţiaduce tămâiere drept jertfă” şi: ,,vreau ca oamenii să se roage în orice 1oc”. Pentru ca fiecare să-şi poată aduce rugăciunile sale în linişte şi fără distragere,există şi o prescripţie ca fiecare să îşi aleagă în casa sa locul cel mai sfânt şi(acolo)... să se roage. Primii creştini - şi de asemenea şi primii monahi ai pustiei Egiptului - rezervaude fapt, atunci când aceasta le era cu putinţă, un anumit spaţiu al casei lor, deobicei liniştit şi orientat într-un anumit mod, pentru a-şi aduce acolo rugăciunileprivate. Camerele de rugăciune sau “oratoriile” primilor Părinţi ai pustieiEgiptului degajate de câteva decenii din nisipul pustiei pot fi recunoscute, deci,ca atare. Aceasta fireşte nu îi împiedeca pe creştini, continuă Origen, să se roagede preferinţă şi acolo unde credincioşii se adună, cum e şi firesc, întrucât (acolo) lângă mulţimilecredincioşilor stau atât puterile îngereşti, cât şi ,,tăria Domnului nostru” şiMântuitorului Însuşi, apoi şi Duhurile Sfinţilor şi, după cum cred, şi cele ale celordeja adormiţi, ba chiar ale celor ce sunt încă în viaţă, chiar dacă modul în caresunt de faţă aceştia nu poate fi redat uşor.---------------------------------------------------------- Această splendidă mărturie în favoarea unei puternice şi vii conştiinţe a ceeace numim “comuniunea sfinţilor”, pe care numai cu dificultate o mai putemexperia, provine dintr-o epocă în care creştinii, ca o comunitate de credinţăpersecutată, nu aveau voie încă să construiască “biserici” propriu-zise şi de aceea,trebuia, să se adune în sălile unor case mai mari. Părinţii aveau foarte la inimă avertismentul lui Hristos faţă de orice etalarepublică a evlaviei proprii, adică faţă de făţărnicie, acel viciu subtil tocmai al celor“evlavioşi”.
  20. 20. 20 Rugăciunea în pieţe duce la căutarea slavei deşarte, dar cel ce combateaceasta se roagă în cămara sa. Ştim din multe relatări că Părinţii pustiei îşi dădeau întreaga osteneală pentrua-şi exercita lucrarea ascetică - inclusiv rugăciunea lor - în ascuns în toateîmprejurările. Exemplul lui Hristos şi al unor Părinţi ne dă de înţeles că aici nu eravorba numai de evitarea păcatului deşertăciunii. Rugăciunea este în fiinţa ei ceamai profundă un “dialog al minţii cu Dumnezeu”, în care prezenţa altora poateduce la împrăştiere. A zis Ava Marcu Avei Arsenie: “De ce fugi de noi?” Atunci bătrânul i-a zis:“Dumnezeu ştie că eu vă iubesc. Însă eu nu pot să fiu cu Dumnezeu şi (în acelaşitimp) cu oamenii. Sus miile (zecile de mii) de îngeri au (numai) o singură voinţă,oamenii însă au multe voinţe. Nu pot să-1 las pe Dumnezeu şi să mă duc laoameni”. Totuşi, pericolul împrăştierii prin prezenţa altora, la care trebuie să luămseama şi în rugăciunea comunitară, nu este încă motivaţia ultimă a dorinţei desingurătate a adevăratului rugător. În faptul de “a fi împreună cu Dumnezeu” decare vorbeşte Arsenie, între Creator şi creatura Lui se petrec lucruri care în esenţalor nu sunt menite pentru ochi şi urechi străine. Un frate s-a dus la chilia avei Arsenie în Sket. A privit pe fereastră şi l-a văzutpe bătrân cu totul ca în foc. Fratele însă era vrednic să vadă aceasta. Şi după ce abătut la uşă bătrânul a ieşit afară şi l-a văzut pe frate înfricoşat şi i-a zis: “Baţi demultă vreme? N-ai văzut ceva?” Iar el a răspuns: “Nu”. Şi după ce a vorbit cu el, l-aslobozit. Această tainică “rugăciune de foc” ne este cunoscută şi de la alţi Părinţi;vorbeşte de ea Evagrie, la fel şi Ioan Cassian. Timpul acestei rugăciuni este mai cuseamă noaptea, a cărei obscuritate sustrage lumea vizibilă ochilor noştri; locul eieste “pustia” adâncă, “muntele” înalt care ne separă de toate, iar acolo undeacestea nu sunt accesibile, “cămara” ascunsă. 2. ,,Priveşte spre Răsărit, Ierusalime!” (Baruh 4,36) Noţiunea de “orientare” este .familiară tuturor din limbajul cotidian. Cei maimulţi, însă, leagă de aceasta numai reprezentarea unei anumite “direcţionări”.Cine „îşi pierde orientarea” acela a pierdut din vedere direcţia şi scopul. Abiadacă mai este cineva conştient de faptul că “orientare” înseamnă foarte precis“întoarcere spre răsărit”. “A te orienta” înseamnă a te întoarce în direcţiarăsăritului soarelui. De asemenea, în afara specialiştilor în liturgică, abia dacă mai ştie astăzicineva că toate Bisericile creştine sunt “orientate”, respectiv că trebuie înprincipiu orientate sau îndreptate către răsărit fiindcă din vechime creştiniiobişnuiau să se roage cu faţa întoarsă spre răsărit. Această întoarcere în rugăciune spre răsărit are în ochii Sfinţilor Părinţi oimportanţă atât de mate încât merită să zăbovim mai îndelungat asupra acesteiteme. Origen este categoric. Nu există nici un motiv care să reţină un creştin a seîndrepta în rugăciune spre răsărit! Întrebarea privitoare la motivul acesteiorientări nu este nouă.
  21. 21. 21 Întrebare: Dacă Dumnezeu, Stăpânul întregii firi, a făcut toate în chipulcercului, drept pentru care şi David porunceşte “să lăudăm” pe Domnul “în totlocul stăpânirii Sale” iar Apostolul ne îndeamnă în mod asemănător “ca în oriceloc să înălţăm mâni sfinte spre Dumnezeu” pentru ce atunci ne înălţăm minele şirugăciunea spre Dumnezeu ca şi cum am socoti direcţia răsăritului soarelui dreptun loc cinstit şi drept o locuinţă dumnezeiască? Şi cine i-a învăţat pe creştini acestobicei? Răspuns: Întrucât la noi cele mai de cinste sunt menite spre cinstirea luiDumnezeu, iar, după părerea oamenilor, răsăritul este mai vrednic de cinstedecât celelalte părţi ale creaţiei, de aceea ne înclinăm cu toţii în vremearugăciunii spre răsărit. Aşa cum pecetluim cu mâna dreaptă în numele lui Hristospe cei ce au nevoie de această pecete, pentru că ea este socotită a fi mai de cinstedecât cea stângă, deşi aceasta se deosebeşte de ea numai prin convenţie iar nuprin natură, tot aşa şi răsăritul este hărăzit spre închinarea lui Dumnezeu ca partemai de cinste a creaţiei. Faptul că ne facem rugăciunile spre răsărit nu contrazice nicidecum cuvinteleProfetului, respectiv ale Apostolului, fiindcă pentru cel ce se roagă răsăritul este„în orice loc”. Şi pentru că ne rugăm în acea parte în care avem simţul văzului,însă este cu neputinţă să privim la vremea rugăciunii în toate cele patru părţi alecreaţiei, de aceea ne facem închinarea privind într-o singură parte a creaţiei, şiaceasta nu ca şi cum ar fi ea singură lucrarea lui Dumnezeu, nici fiindcă ar fi fostmenită să fie lăcaşul lui Dumnezeu, ci fiindcă ea a fost rânduită spre loc alînchinării aduse de noi lui Dumnezeu. Iar obiceiul de a ne ruga astfel Biserica l-a primit de la cei de la care a primit şiobiceiul locului unde să ne rugăm, adică de la Sfinţii Apostoli. Chestiunea ridicată aici este, deci, justificată. Desigur, iudeii se roagă înIerusalim iar samarinenii pe muntele Garizim, şi dacă un evreu evlavios se găseaîn afara Oraşului Sfânt, e1 se întorcea la rugăciune în direcţia Ierusalimului, acolounde se afla Templul lui Dumnezeu. Însă odată cu venirea lui Hristos, aceastădirecţionare legată de loc cade în principiu. “Locul” prezenţei lui Dumnezeu esteHristos Însuşi. “Adevăraţii închinători ai Tatălui” se roagă de acum în “duh şiadevăr”. Autorul necunoscut al “Răspunsurilor” precizează fără ocolişuri că obiceiulcreştin de a ne întoarce spre răsărit la rugăciune se bazează pe o convenţie sauinstituire omenească, şi nu este aceasta prin natură. De ce anume oamenii - şicreştinii - socotesc “răsăritul” drept mai vrednic de cinstire decât celelalte direcţiicardinale, el nu ne destăinuie; alţi Părinţi însă mai timpurii şi mai târzii ne oferăpe larg explicaţia aşteptată. Interesantă este observaţia că în mod necesar înclinăm să ne rugăm îndirecţia dată de simţul văzului nostru. În fapt, omul are o faţă, în sens trupesc şispiritual, care o întoarce spre cel căruia vrea să i se adreseze - gest cu o profundăsemnificaţie simbolică, cum ştie oricine din experienţă. În fine, autorul precizează că în obiceiul de a ne întoarce în rugăciune sprerăsărit e vorba de o tradiţie apostolică, aşadar că aparţine fundamentului Bisericiiînsăşi. De această părere sunt şi alţi Părinţi, precum Vasile cel Mare. Din epoca apostolică aşadar, creştinii se întorc în rugăciune spre răsărit şi,întorşi într-acolo, se pleacă în adoraţie înaintea lui Dumnezeu - nu fiindcăDumnezeu ar mai fi văzut acolo, aşa cum observă Grigorie al Nyssei. De ce anumeînsă? Încă în secolul al IV-lea lucrul nu mai era cunoscut tuturor.
  22. 22. 22 De aceea privim toţi în rugăciune spre răsărit, însă puţini ştiu că facemaceasta fiindcă suntem în căutarea patriei noastre dintru început, a raiului pecare Dumnezeu l-a sădit în Eden spre răsărit. Primul şi cel mai important motiv pentru care creştinii socotesc răsărituldrept mai vrednic de cinstire decât celelalte puncte cardinale şi se întorc larugăciune într-acolo ţine de istoria mântuirii: situarea Paradisului “în răsărit”.Paradisul e acel loc în care a devenit realitate în creaţie voinţa “originară” propriu-zisă a lui Dumnezeu. Păcatul primei perechi omeneşti a perturbat această ordineşi a condus la izgonirea ei din această “patrie iniţială”. Cu toate acestea, voinţacreaturală iniţială a lui Dumnezeu a rămas. De aceea, încă în pedeapsă a fostconţinută făgăduinţa că această izgonire nu va fi definitivă. „Dumnezeu l-a izgonit” deci, pe Adam - şi desigur şi pe femeia sa - “din rai”.Cel ce a fost izgonit are însă prilejul de a se întoarce înapoi fiindcă Dumnezeu nui-a scos afară fără nădejdea într-o reîntoarcere, ci el “a fost aşezat” de Dumnezeu“în faţa” (raiului) spre a trăi în amintirea lui, avându-l în permanenţă sub ochi. Fapta mântuitoare a lui Hristos constă, deci, în a împlini această făgăduinţă şiprin aceasta în a repune în vigoare voinţa iniţială a lui Dumnezeu în creaţie. Deaceea, în legătură cu divorţul, pe care Legea mozaică îl permitea, E1 a spus: La început însă nu a fost aşa! Acest “început”- nu în sens temporar, ci mai degrabă în sens de „întemeiere”,de „principiu”, este însă şi rămâne determinant. De aceea, omul nu are voie săsepare ceea ce Dumnezeu “la început” a adunat. Aşa vorbeşte Cuvântul, fiindcă ElÎnsuşi” era la început la Dumnezeu” într-un sens absolut şi este în chip desăvârşituna cu voinţa iniţială propriu-zisă a lui Dumnezeu. Atunci când creştinul se roagă cu faţa întoarsă spre răsărit, în faţa ochilor luiduhovniceşti se iveşte “raiul”, acea “patrie originară” unde el este întru totul elînsuşi: vieţuind adică în desăvârşită armonie cu Creatorul lui, cu care vorbeşteacolo faţă către faţă, în armonie cu semenii săi, cu el însuşi şi cu creaturile ce-lînconjoară. E1 vede “pomul vieţii” de la care prin crucea lui Hristos nu mai esteexclus drept pentru care din cele mai vechi timpuri răsăritul ca direcţie deorientare a rugăciunii e marcat printr-o cruce desenată pe perete. Aşa poate fi înţeles faptul că abia această întoarcere spre răsărit în rugăciuneeste ceea ce aduce în conştiinţa celui ce se roagă întreaga profunzime iconomicăa cererii din “Tatăl nostru” privitoare la iertarea păcatelor, aşa cum o expuneextrem de profund Grigorie al Nyssei. Atunci când în (rugăciune) privim spre răsărit şi ne aducem aminte de cădereadin locul luminos şi dinspre răsărit al fericirii minţii, ajungem să rostim singuriacest cuvânt: (“şi ne lasă nouă datoriile noastre precum lăsăm şi noi datornicilornoştri, şi nu ne duce pe noi în ispită”). Aceste “datorii” pe care le-am făcut noi înşine îşi au rădăcina în acea datorieoriginară a lui Adam de care ne-a putut absolvi singură Crucea lui Hristos.Ajungem astfel la cel de-al doilea motiv pe care îl invocă Părinţii pentru obiceiulstrăvechi de a ne ruga înspre răsărit: fapta mântuitoare a lui Hristos în care devinerealitate eshatologică voinţa creaturală originară a lui Dumnezeu. În a sa „sumă”
  23. 23. 23dogmatică a credinţei ortodoxe, Ioan Damaschin, moştenitorul unei bogatetradiţii teologice, parcurge întregul arc al acestei istorii a mântuirii. Nu ne închinăm spre răsărit fără motiv şi nici la întâmplare. Pentru că suntemalcătuiţi dintr-o fire văzută şi nevăzută, adică spirituală şi sensibilă, ne închinămCreatorului într-un chip dublu, după cum cântăm şi cu mintea şi cu buzeletrupeşti, ne botezăm şi prin apă şi prin duh, şi ne unim într-un chip dublu cuDomnul împărtăşindu-ne şi de taine şi de harul Duhului. Fiindcă Dumnezeu este lumina spirituală, iar Hristos în Scripturi se numeşteşi “soarele dreptăţii” şi “răsărit,” trebuie să-I afierosim lui răsăritul spreînchinăciune. Fiindcă tot lucrul bun trebuie afierosit lui Dumnezeu din care totlucrul bun se îmbunătăţeşte. Căci spune dumnezeiescul David: „Împărăţiile pământului, cântaţi luiDumnezeu, cântaţi Domnului, Care s-a suit peste cerul cerului spre răsărituri”. Maimult, şi Sfânta Scriptură spune: „Dumnezeu a răsădit raiul spre răsărit în Eden,”acolo a pus pe omul plăsmuit de El, pe care, atunci când a călcat porunca l-aizgonit afară şi l-a pus să locuiască în faţa raiului desfătării, adică la apus. Aşadarne închinăm lui Dumnezeu şi uitându-ne către el. De asemenea, cortul lui Moise avea catapeteasma şi altarul ispăşirii cătrerăsărit. Seminţia lui Iuda pentru că era mai cinstită, şi-a aşezat tabăra spre răsărit.În Templul vestit al lui Solomon poarta Domnului se afla şi ea spre răsărit. Dar şi Domnul, când a fost răstignit, privea spre apus (După Luca 23,45:Soarele se întunecă pentru a arăta că Hristos, “Soarele dreptăţii,” “Răsăritul,” s-aîndreptat spre Apus (Occident) şi aşa ne închinăm şi noi uitându-ne la El. Iar cânds-a înălţat a pornit-o spre răsărit, ( cf. Athanasios în Ps 67,34 “Fiindcă mai înainteîn vers. 5 a vestit patima lui Hristos şi pogorârea Sa la cele dedesubt, vesteşte şiînălţarea Sa la ceruri. Cuvintele “spre răsărit” au sens de parabolă. Căci aşa cumsoarele urcă de la răsărit spre apus, în acelaşi fel se ridică Domnul din ungherelelumii dedesubt până în cerurile cerurilor”) şi aşa I s-au închinat Apostolii şi aşa vaveni El în chipul în care L-au văzut mergând la cer, după cum Însuşi Domnul aspus: „După cum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fivenirea Fiului Omului”. Aşteptându-L pe El, ne închinăm spre răsărit. Această predanie a Apostolilor este nescrisă; şi într-adevăr multe ni s-aupredat fără să fie însemnate în scris. Ceea ce la prima vedere pare doar o colecţie de citate în favoarea obiceiuluiapostolic nescris al închinării spre răsărit se dovedeşte însă la o privire mai atentădrept o unitate extrem de bine gândită teologic. Ioan Damaschin începe cu o afirmaţie generală; natura dublă, trupesc-sensibilă şi sufletesc-spirituală a omului reclamă şi o dublă închinare sau adorare.Ideea provine de la Origen: atitudinea spirituală interioară în rugăciune reclamăîn mod semnificativ o expresie adecvată ei în atitudinea rugătorului. Atunci cândcreştinul îşi întoarce mintea în adoraţie spre Domnul, acest lucru trebuie sădevină vizibil şi în trup. După această afirmaţie generală, Ioan Damaschin trece la ,,demonstraţiascripturistică”. Întrucât “lumina” şi, în mod corespunzător, ,,răsăritul” luminii suntîn sfânta Scriptură metafore pentru Dumnezeu şi Hristosul Lui, răsăritul esteconsacrat adoraţiei lui Dumnezeu. Ideea ne este deja cunoscută de la Pseudo-Justin. Apoi urmează istoria mântuirii în sens restrâns, adică istoria originară:grădina Edenului înspre răsărit şi aşezarea lui Adam după cădere, înspre “apus”,“în faţa raiului”.
  24. 24. 24 În Vechiul Legământ, răsăritul ca orientare preferată pentru rugăciunereapare în diverse moduri. Ioan Damaschin menţionează aşezarea cortuluimărturiei, a taberelor seminţiilor lui Israel şi a templului lui Solomon. De aici sepoate trage foarte uşor o linie directă spre simbolismul edificiilor bisericilorcreştine. Este deci, foarte logic faptul că Noul Legământ împlinire şi desăvârşire aVechiului Legământ - a preluat semnificaţia simbolică a “întoarcerii spre răsărit”.Ioan Damaschin menţionează răstignirea, înălţarea şi a doua venire a lui Hristos;la naşterea Sa făcuse deja aluzie mai sus: Hristos drept “răsăritul” făgăduit deprooroci; să ne gândim şi la “steaua de la răsărit”, pe care au văzut-o magii şi pecare - amintindu-şi de făgăduinţele profetice ale unei “stele din Iacob” - au tâlcuit-o ca semn al Naşterii lui Mesia. Tradiţia apostolică nescrisă de a ne închina lui Dumnezeu cu faţa întoarsăspre răsărit are, deci, diferite motive care se completează între ele, şi pe care IoanDamaschin le menţionează cu grijă pe parcursul capitolului din Dogmatica sa.Întrucât tot lucrul frumos trebuie consacrat lui Dumnezeu, Începătorul oricăruilucru frumos şi bun, iar răsăritul este neîndoielnic unul din lucrurile cele maifrumoase, trebuie rezervat închinării sau adoraţiei lui Dumnezeu. Un argument“cosmic” aşadar, pe care l-ar fi putut formula şi un necreştin, drept pentru carerăsăritul a avut un loc privilegiat şi în epoca precreştină şi extrabiblică, aşa cumvom vedea însă mai departe. Abia omului biblic, şi aici creştinului, în bazaplinătăţii Revelaţiei acordate lui într-o măsură mai mare decât iudeului, istoriamântuirii îi dezvăluie întreaga profunzime teologică a acestei “orientări”. Întorsspre răsărit, creştinul se închină lui Dumnezeu privind spre “vechea patrie” pecare o caută de la izgonirea sa din Paradis. El se îndreaptă în acelaşi timp spre CelRăstignit, Care a intrat deja înainte de el prin poarta care duce spre această patrieoriginară, şi pe care El a deschis-o din nou prin moartea şi Învierea Sa, aşa cumarată Luca 23,43. De acolo, dinspre început, aşteaptă el şi pe Domnul său la ceade-a doua Venire a Sa întru slavă, slavă care îi va aduce şi împlinirea mântuiriifăgăduite. Forţa şi profunzimea acestei interpretări teologice a întoarcerii spre răsărit întimpul rugăciunii nu-l vor lăsa neimpresionat nici pe cititorul modern. Cu atât maipuţin dacă recunoaşte că, dincolo de cele deja spuse, aceasta se înrădăcinează însimbolismul evenimentului baptismal căruia îi datorează existenţa sa de creştin.Fiindcă această ultimă întemeiere sacramentală atinge în mod nemijlocit propriasa existenţă. În Taină, sau sacrament, mă împărtăşesc personal de ceea ceDumnezeu a împărtăşit în istoria mântuirii omenirii ca întreg. Deci, când te lepezi de satana, dezlegând orice legământ cu el şi rupândvechile zapise încheiate cu iadul, atunci ţi se deschide Raiul lui Dumnezeu, pecare El l-a răsădit spre răsărit, şi din care strămoşul nostru a fost surghiunit dinpricina călcării sale. Şi drept simbol al acestui fapt e întoarcerea Ta dinspre apusînspre răsărit, către ţinutul luminii. Legătura dintre “răsărit” şi Hristos este în mintea Părinţilor atât de strânsă,încât în acelaşi context privitor la întoarcerea celui ce se botează de la apus sprerăsărit, Ambrozie poate spune simplu: “Cine se leapădă de diavolul se întoarcecătre Hristos, Î1 priveşte cu o uitătură dreaptă”. Ori de câte ori un creştin se aşează la rugăciune înaintea Domnului său elînnoieşte aşadar - chiar dacă nu se supune întotdeauna explicit sau nu este pedeplin conştient de aceasta - prin întoarcerea sa spre Răsărit, acel act de
  25. 25. 25întoarcere de la rău şi de mărturisire a Dumnezeului treimic, pe care le-asăvârşit o dată pentru totdeauna în botez. Dacă avem prezente în minte cele spuse mai sus, nu ne mai mirăm că în faţa“orientării” în rugăciune trebuie să cedeze toate celelalte obiceiuri îndrăgite,oricât de semnificative şi simbolice ar fi ele. Iată ce scrie Origen: Despre direcţia în care trebuie să privim atunci când ne rugăm n-aş avea despus aici, decât câteva cuvinte. Întrucât există patru puncte cardinale:miazănoapte, miazăzi, apus şi răsărit, cine nu va recunoaşte îndată că răsăritul nearată ceea ce trebuie să cerem şi într-acolo trebuie să ne îndreptăm, în semn căsufletul priveşte spre “răsăritul luminii celei adevărate”. Dacă însă cineva ar prefera să-şi facă rugăciunea înspre deschizătura uşii,indiferent în ce direcţie ar fi orientate uşile, spunând că privirea spre cer e maiatrăgătoare decât privirea spre ziduri, dacă din întâmplare deschizătura nu estespre răsărit, atunci trebuie răspuns că locuinţele oamenilor sunt orientate printr-oinstituire oarecare într-o direcţie sau alta însă răsăritul trebuie preferat prin firecelorlalte direcţii, iar naturalul trebuie plasat deasupra prescripţiilorconvenţionale. Iar dacă cineva doreşte să se roage în câmp deschis, de ce, potrivitacestei argumentaţii, se va ruga mai curând înspre răsărit decât spre apus? Iardacă în mod raţional este de preferat răsăritul, de ce să nu o facem pretutindeni lafel? Dar despre aceasta atâta. Omul antic, fie iudeu, fie păgân, avea de fapt obiceiul, aşa cum vom vedeamai încolo, de a se ruga spre cerul deschis. De la acest îndrăgit obicei trebuia să-1abată “orientarea” creştină atunci când era necesar, chiar şi cu riscul de a-l plasape credincios în faţa unui zid închis! Origen este aici categoric: alegerea loculuirugăciunii atitudinea rugăciunii, şamd., se pot acomoda uneori împrejurărilor, nuînsă şi direcţia rugăciunii. Întoarcerea spre răsărit exclude orice alt punctcardinal. Într-acolo “trebuie să privim în orice împrejurare”, chiar dacă temeiurilepentru tradiţia creştină nu sunt cunoscute de toţi. Care anume sunt acestetemeiuri, Origen face doar o aluzie trimiţând la “răsăritul luminii celei adevărate;”ele însă erau deja în esenţă aceleaşi pe care le numesc Părinţii mai târziu. Părinţilor le era de altfel bine cunoscut faptul că preferarea răsărituluiînaintea celorlalte trei puncte cardinale, şi chiar întoarcerea în timpul rugăciuniispre răsărit, sunt atestate şi în afara Revelaţiei biblice. Modul în care eiinterpretează această coincidenţă merită să fie amintit, şi aceasta mai cu seamăîntrucât trăim într-o epocă a întâlnirii pe scară largă a religiilor. De aceea, chiar şi templele cele mai vechi priveau spre apus, ca aceia carestăteau înaintea idolilor să fie conduşi să se întoarcă spre răsărit. Să se întoarcă adică spre “acel răsărit” “al luminii celei veşnice”, de careneamurile se îndepărtaseră cu de la sine putere‚ atunci când s-au adunat lazidirea Turnului Babel - o fărădelege pentru care au fost pedepsiţi cu pierderealimbii unice, care până atunci le era comună. Numai Israel nu s-a îndepărtat deacest “răsărit” şi a păstrat de aceea “limba originară”, “limba răsăritului”, dreptpentru cate a devenit, singurul dintre toate celelalte popoare, ,,partea Domnului”‚aşa cum dezvoltă profund această temă Origen. Fără ca ei să fi fost conştienţi de aceasta, Pedagogul divin i-a condus şi pepăgâni din mijlocul rătăcirii idolatriei lor spre acel “răsărit”, anume spreadevărata lor “obârşie” de unde “s-a revărsat lumina care a “luminat mai întâi din

×