Pasi codependent’s guide to the twelve steps

842 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
842
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
6
Actions
Shares
0
Downloads
32
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Pasi codependent’s guide to the twelve steps

  1. 1. CODEPENDENT ’S GUIDE TO THE TWELVE STEPSMELODY BEATTIEhttp://tainacasatoriei.wordpress.com/category/codependents-guide-to-the-twelve-steps/PASUL 1 – Codependent’s guide to the twelve stepsTraducere dinMelody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve stepsde catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi„Capitularea se petrece cu acordul ei. Pur şi simplu m-am lămurit.Apoi se instalează pacea minţii, iar viaţa mea începe să fie mai uşor de mânuit.” Bob T.PASUL 1„AM RECUNOSCUT CĂ NU AVEAM NICIO PUTERE ASUPRA CEROLALŢI – CĂ VIEŢILE NOASTRE DEVENISERĂ IMPOSIBILE.”- Pasul 1 al GhiduluiPrima oară când am auzit acest Pas nu l-am înţeles. Nu am priceput. Mi se părea întunecos,înfricoşător şi neadevărat.Să nu am nicio putere asupra cerolalţi? Viaţa mea – imposibilă?Am crezut că deţineam controlul absolut şi asupra mea şi asupra celorlalţi. Am crezut că nuexista circumstanţă prea copleşitoare, nici sentiment aşa de grozav pe care să nu-l potcontrola prin forţa voinţei. Am crezut că asta se aştepta de la mine: să deţin controlul. Eratreaba mea. aşa înaintasem prin viaţă!Şi am crezut că viaţa mea arăta mult mai suportabilă decât vieţile celor din jurul meu – pânăcând am început să privesc în interiorul meu. Atunci am descoperit subcurentul fricii, furiei,durerii, singurătăţii, goliciunii şi nevoilor neîmplinite care-mi controlase mare parte a vieţii.A fost momentul când mi-am mutat privirea fixată multă vreme pe altă persoană ca să arunco privire şi la starea vieţii mele.Atunci am început să îmi găsesc viaţa şi să înviez. 1
  2. 2. „Nu cunoşteam puterea şi lipsa de putere‖, a spus Mary, vorbind despre Pasul 1. „A fi victimăşi a deţine controlul era modul în care deţineam puterea. Dacă eram slabă, atunci altcinevadeţinea controlul.‖Acum învăţăm o cale mai bună de a deţine puterea decât să fim victime şi să fim controlaţi.Începe prin a recunoaşte şi a accepta adevărul despre noi înşine şi relaţiile noastre.Nu avem nicio putere asupra celorlalţi. Când încercăm să ne exercităm puterea pe care nu oavem, vieţile noastre, la un anumit nivel, ar putea deveni de necontrolat. Haideţi să aruncămo privire la modurile în care lipsa de control se prezintă în vieţile noastre şi unde iau naştereideile noastre de a controla pe alţii – sau a le da voie să ne controleze.POVESTEA MEAScena îmi este încă vie în memorie, chiar dacă s-a întâmplat acum mai bine de 10 ani.Persoana de care îmi păsa cel mai mult bea. Era alcoolic. Şi nu voia să se lase. Am făcut totce am putut ca să-l fac să se lase de băutură. Nu a funcţionat nimic.Nimic.Nici eu nu eram în stare să mă opresc şi să nu-l mai controlez. După încă o rundă depromisiuni, iertări şi promisiuni încălcate, am pus în aplicare ultimul plan care-l va determinasă se oprească din băut. Urma să-i arăt cum era să iubeşti pe cineva care folosea substanţechimice. Voi face în aşa fel încât să pară că mă reapucasem de droguri. Asta o să-i atragăatenţia. Asta o să-i arate cât de mult sufeream. Şi aşa se va opri.Am aranjat scena cu grijă. Deşi nu mai consumasem droguri ani de zile, am cumpărat unpacheţel cu pudră albă în el (pusesem zahăr în el); am luat o lingură arsă pe o parte, am puso bucată de vată în lingură. Apoi m-am întins pe canapea ca să pară că eram sub influenţanarcoticelor.Puţin mai târziu, persoana vizată (la acea vreme) a intrat în cameră. A privit în jur, a văzutlingura, m-a văzut şi pe mine şi a reacţionat. Eu am sărit de pe canapea şi am începutpredica.„Vezi?‖ am ţipat. „Vezi cum e să iubeşti pe cineva şi să asişti la consumul de substanţe? Vezicât doare? Vezi ce mi-ai făcut în toţi anii ăştia?‖Reacţia lui nu a fost la fel de serioasă ca cea a vecinei mele, mai târziu, pe seară. „Ceea cefaci e o adevărată nebunie‖, mi-a zis, „şi trebuie să mergi la Al-Anon.‖ 2
  3. 3. Mi-au trebuit luni de zile ca să înţeleg adevărul: nu trebuia să-i dovedesc unui alcoolic cât demult sufeream. Trebuia să devin eu conştientă că sufeream. Trebuia să am grijă de mine.Acesta este unul dintre multele incidente care demonstrează până unde am mers ca săcontrolez oamenii. Eram aşa de bună la identificarea comportamentului altuia, în special alecelor prin care-şi pierdeau autocontrolul. Totuşi nu puteam să văd că nu sunt în stare să mădescurc cu viaţa mea. Nu puteam să mă văd pe mine. Şi eram captivă şi prizonieră în rolulde victimă. Oamenii nu îşi vedea pur şi simplu de treaba lor. Ci făceau lucrurile contra mea.Indiferent ce se întâmpla, fiecare eveniment era o încercare de a mă acapara.Abilitatea mea de a mă separa de alţii, de a-mi separa problemele, treburile, socotelile şiresponsabilităţile de ale altora, era inexistentă. Mă modelam după restul lumii ca o amibă.Dacă cineva avea nevoie de ceva consideram că avea nevoie de responsabilitatea meapersonală şi privată, chiar dacă doar ghiceam ceea ce avea nevoie. Dacă cineva avea unsentiment, era responsabilitatea mea să lucrez asupra lui. Dacă cineva avea o problemă, eutrebuia să o rezolv.Nu ştiam cum să spun nu. Nu aveam o viaţă a mea. Aveam nişte rămăşiţe de amintiri dincopilărie, iar modul în care reacţionam astăzi era probabil o reacţie din copilărie. La douăsăptămâmi după ce m-am căsătorit, am fugit spre casă de la serviciu, am deschis uşiledulapului ca să văd dacă hainele soţului meu erau încă acolo. Eram sigură că o să fiuabandonată, părăsită. Nu simţeam niciun pic că sunt iubită. Şi nu aveam nici cea mai vagăidee ce însemna să fiu stăpână pe mine.Acţionam din teamă, împreună cu o stimă de sine diminuată. Îmi petrecusem mare parte atimpului reacţionând faţă de ceea ce făceau oamenii, încercând să-i controlez, dându-le voiesă mă controleze şi simţindu-mă nedumerită de toate acestea.Am crezut că făceam totul cum trebuie. Nu se presupune că oamenii sunt perfecţi? Nu sepresupune că trebuie să fie stoici? Nu ar trebui să mergem înainte, indiferent cât de dureroreste? Nu e bine să dăruim până doare, apoi să tot dăm până durerea e şi mai mare? Şi cumîi putem lăsa pe alţii să-şi vadă de cursul vieţii lor? Nu e treaba noastră să-i oprim, să-iîndreptăm? Nu asta e calea bună, calea corectă, calea creştinească?Calea codependentului.Aşa cum mulţi alţii au spus despre ei înşişi, nici eu nu eram eu însămi. Eram tot ceea cevoiau oamenii să fiu. Şi mă simţeam victimizată şi folosită de toţi. După ani de zile de 3
  4. 4. codependenţă dură, insuportabilul din viaţa mea era copleşitor. Nu mi-am înţelescodependenţa până când nu eram departe pe drumul vindecării.Când am început recuperarea, aveam o datorie de mai bine de 50.000 dolari americani, căcinu fusesem în stare să mă descurc în plan financiar. Nicio sumă nu era prea mare să oîmprumut dacă ajuta pe altcineva.Spiritualitatea mea fusese taxată până la limită. De câte ori mă rugasem la Dumnezeu săschimbe alte persoane? De câte ori refuzase Dumnezeu? Am crezut că mă abandonase. Nuştiam că eu mă abandonasem. Nu ştiam că acum eram o persoană adultă, oamenii nu măputeau abandona. Tot ceea ce făceau era să plece.În unele situaţii aş fi putut să fiu mai bună dacă şi ei ar fi fost.Relaţia mea cu copiii era un haos. E greu să fii un părinte eficient când eşti înfăşată îndurere, negare şi sentimente reprimate şi îţi doreşti regulat să mori.Relaţiile cu prietenii mei erau tensionate. Aveam puţine să le ofer prietenilor, în afară deeternele mele plângeri despre nefericirea din viaţa mea. Majoritatea prieteniilor mele seconcentrau pe împărţirea poveştilor despre victimizare, piperate cu umor rablaisian ca să lefacem suportabile.„Ghici cine s-a folosit de mine astăzi?‖Nu aveam deloc senzaţia că eram conştientă de asta. Nu aveam nevoi de care să fiuconştientă. Mă mândream cu abilitatea de a îndura o suferinţă fără sfârşit, o viaţă deprivaţiuni şi să continuui astfel.Îmi neglijam cariera.Sănătatea mi se deteriora. Ani de zile am căutat tratamente pentru viruşi atipici. Am făcut ohisterctomie. Am avut meningită virală, gastrită, spatele mă durea, capul mă durea, iar artritaîncepea să se instaleze.Şi aveam doar 32 de ani. 4
  5. 5. Codependenţa e o forţă puternică. La fel şi negarea şi abilitatea de a ignora ceea ce se aflăsub proprii ochi. Ceea ce e acolo are puterea de a face rău, mai ales când ne simţimneajutoraţi, vulnerabili, speriaţi şi ruşinaţi.POVESTEA LUI STANLEYStanley e un arhitect de succes în etate de 50 ani. I-au trebuit 16 ani ca să remarce viaţahaotică şi insuportabilă pe care o trăia – 16 ani de negare, în care s-a împăcat cu situaţia, s-a prefăcut şi s-a ascuns cât mai adânc de sine înainte de a vedea adevărul.Tatăl lui Stanley este alcoolic. Tatăl soţiei lui a murit din pricina alcoolului. Şi după 16 ani deîncercări de a-şi controla fiul cel mai mic, Stanley a atins punctul în care s-a prăbuşitemoţional.„Când fiul nostru cel mic, John, a împlinit 6 ani, ştiam că aveam probleme‖, a spus Stanley.„Se bătea la şcoală mereu. O căuta cu lumânarea şi refuza să-şi facă temele. Acasă nefăcea probleme. Urla la mama lui, o înjura, iar uneori o lovea. Eu şi soţia mea ne certam tottimpul. Încercam să fiu înţelegător. Ea avea circumstanţe atenuante. Fusese în lagăr în aldoilea răbzoi mondial şi considera că copiii trebuie iubiţi şi adoraţi. Nu voia să-l disciplinămpe John. John provoca un haos total acasă. Era isteţ. Ştiam cum să ne provoace pe toţi. Nefăcuse pe mine şi pe soţia mea să ne certăm, la fel pe fraţii şi surorile lui să se certe cu mine.Îi implicase chiar şi pe bunici.‖Când John avea 10 ani, Stanley i-a dat soţiei un ultimatum: fie apelau la ajutor despecialitate pentru John şi familie, fie Stanley pleca de acasă. Au mers la un psiholog carele-a spus să nu-şi facă griji. Psihologul a spus că John era un copil inteligent, un pic precoce,însă va trece de acest stadiu.Această şedinţă a fost începutul unei consilieri de familie nefructuoase în valoare de 20.000dolari (după ce asigurarea acoperise partea sa).Când John avea 11 ani, soţia lui Stanley a ridicat umerii neputincioasă şi disperată şi apărăsit o şedinţă la şcoală. Era obosită. Îşi dăduse toată silinţa de care fusese în stare.Jurase să nu mai pună niciodată piciorul într-o şcoală. La scurt timp după aceea, s-a mutat şil-a lăsat pe Stanley să crească cei trei copii singur.Când John avea 12 ani, Stanley îşi petrecea mai mult timp la şcoală decât băiatul. Stanleymergeam la şcoală 3 zile pe săptămână ca să explice de ce John fusese doar de 2-3 ori laşcoală pe săptămână. 5
  6. 6. „Singura cale prin care-l puteam face pe John să treacă din clasa a IX-a într-a X-a a fost să-ipromit că îl voi muta la altă şcoală‖, a declarat Stanley. „Cât de codependent eram? Amvândut locuinţa şi l-am mutat la altă şcoală ca John să fie trecut clasa.‖Odată Stanley a venit acasă şi l-a găsit pe mijlociul Jeremy strângându-l de gât pe John.Jeremy îl apucase pe John de gât şi-l ridicase în aer. Jeremy i-a spus liniştit că îl suportasepe John 12 ani şi nu mai suporta.Altă dată, Stanley a intrat în cameră tocmai când John arunca un cuţit spre un alt copil.Stanley a putut să schimbe direcţia cuţitului care s-a înfipt în tocul geamului şi nu în băieţel.Când John avea 16 ani lucrurile atinseseră apogeul. Soţia lui Stanley se întorsese între timpacasă. Într-o duminică, Stanley se uita la fotbal, iar soţia se afla în bucătărie preparândmasa. John s-a dus în bucătărie şi a început să se certe cu mama lui. Stanley a ascultat pemăsură ce discuţia lor se aprindea şi începuseră să strige unul la altul.„Îmi era teamă‖, a spus Stanley. „John se comporta în continuare abuziv faţă de mama sa,ţipând la ea şi uneori lovind-o. Nu aveam de gând să-l las să facă asta din nou.‖Stanley a intrat în bucătărie chiar când John era pe punctul să-şi lovească mama. Stanley l-aprins pe John şi l-a imobilizat în strânsoarea sa. Soţia lui a venit să-l salveze pe John. Aînceput să tragă de Stranley, încercând să-l facă să-l elibereze pe John.În bucătărie a intrat şi Jeremy, fiul cel mijlociu. A început să tragă de mama lui, încercând săo determine să-l lase pe Stanley în pace, ca să-l reţină pe John.Toţi patru s-au prăbuşit pe podea. Stanley şi-a spart capul. Sângele ţâşnea. Stanley i-a datdrumul lui John, a alergat la maşină, s-a oprit la urgenţă, i-au pus 45 de copci şi s-a întorsacasă.În sufragerie John şi Jeremy se luptau în continuare umăr la umăr.„Erau pregătiţi să o şteargă‖, a spus Stanley. „Soţia mea stătea lângă ei privindu-i. Nu ştia cesă facă. Băieţii erau mari. John avea 1,80 metri şi 80 kg. Amândoi făcuseră arte marţiale.‖„Fir-ar să fie‖, a strigat Stanley. „Dacă aveţi chef de bătaie, atunci o să vă dau eu bătaie.‖Şi Stanley a păşit între ei şi i-a lovit pe amândoi. 6
  7. 7. A doua zi Jeremy s-a mutat. Câteva săptămâni mai târziu şi sora cea mare s-a mutat. Dupăalte două săptămâni şi Stanley a plecat de acasă. Două luni mai târziu soţia lui a plecat şiea.„Un băiat de 16 ani a pus stăpânire completă pe casă şi pe cei doi câini‖, ne spune Stanley.„Asta a fost. M-am mutat înapoi acasă.‖Două săptămâni mai târziu, o consilieră şcolară l-a sunat pe Stanley. „Cred că aveţi oproblemă‖, i-a spus ea, după care l-a informat că John consuma droguri şi că o făcea decând avea 8 ani – un fact pe care consilierea şi terapia în valoare de 20.000 dolari nureuşiseră să-l dea la iveală.Când nu avea de-a face cu şcoala sau poliţia, Stanley îşi petrecea timpul încuiat în birou, cucapul pe birou şi plângând.„Eram vlăguit şi mă simţeam fără niciun merit ca fiinţă umană‖, povesteşte Stanley.Stanley a început să frecventeze Al-Anon, apoi Familiile Anonime. Era pregătit să-şi acceptelipsa de putere şi faptul că viaţa sa îi scăpase de sub control. Era pregătit să se detaşeze şisă aibă grijă de el.(Epilogul poveşti este acesta: John a mers la dezintoxicare, însă nu a avut rezultate. Maitârziu, după ce a făcut închisoare pentru vânzare de narcotice, a început adevăratarecuperare. Acum e un om de afaceri de succes şi are o relaţie apropiată cu tatăl său.Stanley şi soţia sa au divorţat. Jeremy şi sora cea mare încă se tratează de codependenţă.Stanley a slăbit 45 kg, face sport regulat, se simte împăcat şi încrezător în viaţa sa şi aregrijă de el zilnic.)ALTE POVEŞTI DESPRE VIEŢI DEVENITE IMPOSIBILEÎnsă eu nu am probleme aşa mari, aţi putea gândi. Răspunsul meu este: bine. Nu trebuie săai necazuri foarte mari ca să recunoşti când viaţa ta a devenit imposibilă şi să începi să tetratezi de codependenţă. Multora dintre noi ne trebuie multă durere ca să fim gata pentruvindecare. Alţii nu au nevoie de un haos aşa de mare.Mi-a şi-a dat seama în linişte că viaţa lui devenise imposibilă. 7
  8. 8. „Am venit acasă de la serviciu într-o noapte şi nu am mai putut să suport să stau în faţatelevizorului cum făceam de obicei, holbându-mă la el şi evadând din propriul sine citindziarul. Sora mea, care dintotdeauna a fost o psihotică borderline (la limită), m-a sunat. Aînceput să vorbească în continuu dându-mi 15 motive diferite pentru care şi-a pierdut slujba.Era cam al 15-lea serviciu pe care-l pierdea. Şi mi-a trecut prin minte că fie aş fi continuat lanesfârşit viaţa mea aşa cum era, plictisit şi evadând cu ajutorul televizorului, sau aş fi pututsă încep să fac ceva. Cineva îmi dăduse adresa unui grup 12 Paşi pentru adulţii carefuseseră copii de alcoolici. M-am ridicat, am închis televizorul şi m-am dus la o întâlnire.Eram pregătit să parcurg acest prim pas din pură plictiseală.‖Incapacitatea lui Karen de a scăpa de codependenţă a ieşit la iveală în timp ce se vindecade dependenţa de droguri şi alcool.„De 15 ani mă tratam de dependenţa de substanţe chimice. Am făcut tot ce-mi spusese toatălumea să fac. Mergeam la cinci şedinţe pe săptămână. Ajutam oamenii în mod constant, fiecă ei voiau sau nu. însă în interior îmi era ruşine de propria-mi persoană la fel ca în ziua încare am fost trează. Nu dădeam doi bani pe mine. Nu puteam să le spun „nu‖ oamenilor, nuputeam să spun ce gândesc. Şi tot ceea ce făceam era în scopul de a-i face pe oameni camine – de la modul în care mă îmbrăcam, îmi pieptănam părul şi mă machiam, până la felulîn care mă aşezam şi lucrurile pe care le făceam pentru alţii. Mă simţeam aşa de victimizată.Nu mă simţeam niciodată suficient de bună. Dacă refuzam ori aveam grijă de propriapersoană, mă simţeam aşa de vinovată. Şi mă simţeam furioasă şi plină de resentimentepentru că zilele şi orele mele treceau făcând lucruri pentru alte persoane, lucruri pe caresimţeam că trebuie să le fac, iar oamenii nu apreciau niciodată ce făceam pentru ei.‖„Mă simţeam rău, speram că dacă ajutam destui oameni, Dumnezeu o să înceapă să mătrateze bine. Atunci mi-am dat seama că trebuie să încep să mă port frumos cu mine însămi.Nu Dumnezeu mă punea să fac toate lucrurile astea. Nu Dumnezeu oprea lucrurile bune săse întâmple în viaţa mea, ci eu.‖„Ştiam că aveam nevoie, voiam şi meritam mai mult de la mine când eram trează decât cândofeream. Am ajuns să înţeleg că pentru a obţine „mai mult‖ trebuia să mă ocup decodependenţa mea. Era timpul.‖Citând-o pe autoarea Charlotte Kasl, Karen „dădea mai mult decât îşi permitea‖; dădeaaltora şi nu ei însăşi – comportamentul unui codependent care în cele din urmă face ca viaţasa să devină insuportabilă. Putem să dăruim părţin din noi mai mult decât ne permitemfinanciar sau emoţional. De câte ori dăruitul începe să fie compulsiv sau e indus desentimentele de vină şi obligaţie sau ne lasă senzaţia că suntem victimizaţi, ne aflăm în 8
  9. 9. pericol. Ne aflăm în pericol ori de câte ori ne simţim stingheriţi cu ceea ce facem pentru căcontravine adevărului nostru şi a ceea ce vrem.Oferind constant mai mult decât putem şi nestasifăcându-ne nevoile pe care le întâlnim într-orelaţie poate da naştere insuportabilului din viaţa noastră.După ce a încheiat o relaţie şi a stat departe de relaţiile de iubire o perioadă, Martha l-aîntâlnit pe Jack. El a vrăjit-o cu adevărat într-o seară în primele zile ale relaţiei lor când acondus-o la gară cu maşina şi i-a dus bajagele până la peron.„Niciun bărbat nu făcuse aşa ceva pentru mine toată viaţa mea‖, a spus ea. „A fost dragostela prima vedere.‖Problemele au început subtil şi erau greu de identificat. Jack i-a spus la început că atuncicând o să-l cunoască mai bine, nu o să-l mai placă. El avea dreptate.„Voiam să-mi controleze opiniile şi gândirea‖, a spus Martha. „Ori de câte ori dădeam glasunei păreri care era diferită de a lui, chiar dacă era despre o operă de artă, se certa cu minepână când capitulam şi-i dădeam dreptate.‖De câte ori era momentul să fie apropiaţi, Jack se retrăgea. Avea relaţii sexuale cu Martha,însă refuza să petreacă noaptea cu ea. Pleca perioade lungi de timp fără să se întâlneascăcu ea, apoi stabilea o întâlnire şi în ultima clipă o anula.Relaţia a evoluat în conversaţii lungi ţinute pe robotul telefonului fiecăruia.„Prietenii mei îmi spuneau că această relaţie nu era potrivită‖, a declarat Martha, „însă eu nuputeam să văd. Nu puteam să renunţ. Mă împotmolisem, eram captivă. Mi-a provocat multădurere. Stima de sine se micşorase. Plângeam mult şi aşteptam lângă telefon. Nu maiaveam încredere în mine.‖În cele din urmă Martha a început să participe la întâlnirile CoDA. După aceea a încheiatrelaţia şi a început să aibă grijă de ea. Martha a descoperit că renunţând la autocontrol şipermiţând să fie victimizată a dus la o relaţie şi o viaţă insuportabilă. A căutat şi a schimbatmotivele care au dus la acest lucru. (Şi noi vom face la fel capitolele cu Paşii 4 şi 5.)VIEŢILE NOASTRE AU DEVENIT INSUPORTABILE 9
  10. 10. Codependenţa şi insuportabilitatea nu sunt întotdeauna un apanaj al dependenţilor şialcoolicilor. Mulţi dintre noi descoperă că eforturile noastre de a controla comportamentulaltcuiva se întinde dincolo de ţinerea în frâu a dependenţei unei persoane. Mulţi dintre noisunt prinşi în gesturile publice şi făţişe de a controla multe persoane – ce fac, gândesc şicum şi când se schimbă.Mulţi dintre noi îin controlează pe ceilalţi şi când sunt bine avansaţi pe drumul vindecării. Amrecunoscut că nevoia mea de control, sau de a avea grijă de altcineva, este instinctivă. Esteprima reacţie faţă de oameni. Nu mai e la fel de evidentă cum era cândva, dar încă maiexistă.Putem încerca să controlăm persoanele pe care le iubim, pentru care lucrăm, care lucreazăpentru noi, prietenii, inamicii, rudele, copiii, vecinii şi chiar străinii.Controlul şi grija faţă de altul nu funcţionează. Codependenţa nu e viabilă. Ne înnebuneşte.Ne face să simţim că oamenii şi circumstanţele ne înnebunesc. Vieţile ne scapă de subcontrol. Controlul şi grija faţă de altul fac ca vieţile noastre să devină insuportabile.Iar noi nu vedem limpede ce se petrece în timpul când se petrece. E ca şi cum am fi înceaţă.Această dificultate de păstra limitele poate fi externă, internă sau ambele. Putem deveni aşade captivaţi de alte persoane şi problemele lor, atât de concentraţi asupra lor şi să pierdemcontactul cu noi, încât pierdem controlul asupra chestiunilor externe din viaţa noastră.Incapacitatea de a ne administra vieţile se poate furişa în relaţiile, spiritualitatea, sănătatea,slujba, activităţile recreative (sau lipsa lor), viaţa de acasă, implicarea în comunitate şifinanţele noastre.Chestiunile interne – sentimentele, gândurile şi reacţiile faţă de alţii şi noi înşine – pot devenişi ele imposibil de administrat. Depresia, frica, furia, tristeţea şi o rafală de gânduri haoticepot pune stăpânire pe noi. Sau suntem epuizaţi de gânduri legate de cealaltă persoanăîntrebându-ne ce simte că pierdem legătura cu noi înşine şi cu propriile gânduri şisentimente.Energia noastră mentală, mintea, intelectul nostru sunt într-o stare confuză, înceţoşate denegare, frică şi încercările de a-l controla pe celălalt. Sau s-ar putea să fim prinşi într-o torentde gânduri obsesive, ori să rămânem blocaţi în tipare de gândire negativă, tipare care sunt îndetrimentul sănătăţii şi bunăstării noastre.Ne neglijăm carierele şi darurile şi talentul creativ. 10
  11. 11. Chestiunile financiare pot atinge o stare inimaginabilă. S-ar putea să cheltuim mai mult decâtavem ori să nu cheltuim niciun bănuţ şi să ducem o viaţă de privaţiuni atât de dură încâtmartirajul nostru să dea naştere unor sentimente continuue de victimizare. Le vom permitealtora să ne victimizeze şi ne vom permite şi nouă înşine. Ne vom raporta fără să fie nevoiela alte persoane şi la comportamentul lor nepotrivit, abuziv sau lipsit de control. S-ar putea săne simţim victimizaţi de incapacitatea noastră de stabili nişte limite pe care trebuie să letrasăm.Comportamentul nostru s-ar putea să ne scape de sub control. Acţiunile prin care-l controlămpe celălalt poate fi atât de nebuneşti ca ale persoanei pe care încercăm s-o controlăm.Ne vom simţi constrânşi să avem grijă de alţii într-o manieră care le diminuează capacitateade a-şi asuma singuri responsabilitatea. Când facem acest lucru deschis, asumându-neresponsabilitatea pentru consecinţele acţiunilor altei persoane dependente, ne simţim furioşişi folosiţi. Când suntem îngrijitori camuflaţi care merg prin viaţă simţindu-se responsabilipentru sentimentele şi nevoile altora, neglijăm propriile sentimente şi nevoi.Dacă nu spunem „nu‖, dacă nu spunem ce avem de spus, dacă nu ţinem legătura cu ceeace vrem şi avem nevoie, dacă nu ne trăim vieţile proprii, vom fi incapabili să mai avemstăpânire asupra vieţii.Putem să devenim atât de stăpâniţi de aşteptările şi dorinţele altora că ne vom simţi ca niştemarionete mânuite de altcineva fără să avem viaţa noastră proprie.Unii dintre noi suntem captivi în nişte relaţii nesănătoase, incapabili să ne eliberăm. Alţii seizolează, îngroziţi de a mai risca să se implice în relaţiile umane pentru că se simt incapabilisă aibă grijă de ei în aceste relaţii şi se tem foarte mult să nu fie dezamăgiţi sau răniţi dinnou.Dacă nu vă trataţi de codependenţă mult timp, rezultatele pot fi grave, chiar mortale. Eposibil să folosim alcool sau droguri ca să punem capăt durerii. S-ar putea să fim prinse înalte acţiuni compulsive. Putem să dobândim boli trupeşti din cauza stresului şi pentru că nuştim să ne stăpânim emoţiile. Ne gândim la suicid şi unori şi încercăm să ne sinucidem.Sau devenim nefericiţi în ultimă fază, îndurăm viaţa, ne târâm prin ea aşteptându-nerecompensa în Rai, fără să şti că în fiecare zi în care suntem vii e o recompensă, ca şi faptulcă ne trăim vieţile. 11
  12. 12. Incapacitatea de a ne descurca se poate furişa şi în recuperare, indiferent de cât timp se aflăîn desfăşurare. Se întâmplă de câte ori încercăm să controlăm un lucru pe care nu-l putemcontrola, ori când îi permitem fricii şi panicii să ne controleze; sau când dăm voie aşteptărilor,cererilor, programelor, problemelor şi dependenţelor altor persoane să pună stăpânire penoi.Se întâmplă când neglijăm propria responsabilitate de a avea grijă de noi cu iubire, cândîncercăm să ne exercităm puterea acolo unde nu o avem, apoi încercăm cu ferocitate, chiardacă ceea ce am făcut nu dă niciun rezultat. Ori de câte ori încercăm să ne folosim putereaacolo unde nu o avem, ne pierdem puterea noastră personală. Adevărata noastră putereeste să gândim, să simţim, să facem alegeri, să ne trăim vieţile şi să avem grijă de noi.Viaţa insuportabilă apare când nu mai suntem proprietarii puterii noastre şi începem săcredem că nu mai putem alege cum să reacţionăm, indiferent de ce face sau nu o altăpersoană.Poate că relaţia cea mai afectată de încercările noastre de a controla şi schimba ceea ce nuputem este relaţia cu noi înşine. Suntem frustraţi, nedumeriţi, deseori cufundaţi în negativ,ură de sine, represiune şi depresie. Încetăm să ne mai iubim şi să avem grijă de noi pentrucă ne-a păsat de alţii prea mult sau în moduri în care nu au fost potrivite pentru aceştia,pentru noi sau pentru binele relaţiei.Dezvoltăm un tipar de viaţă de auto-neglijenţă. Dacă se întâmplă asta, acum putem săînvăţăm cum să avem grijă de noi într-o manieră blândă şi iubitoare care ne hrăneşte sufletulşi face ca viaţa să merite trăită.Mulţi dintre noi manifestă definiţii noi de viaţă insuportabilă după ce programul de recuperarea început de o perioadă de timp. Începem să aşteptăm mai mult de la viaţa noastră.Când îmi pierd pacea şi serenitatea, când devin extrem de înspăimântată, panicată, vinovatăsau ruşinată, îmi consider viaţa insuportabilă.. Când nu mai sunt în stare să-mi ţinsentimentele în frâu, când nu mai am grijă de mine, când nu mă mai ascult, când sunt prinsăîn încercarea de a controla evenimentele şi oamenii, îmi consider viaţa insuportabilă. Soluţiaeste întoarcerea la Pasul 1.Mare parte din ceea ce noi numim codependenţă sunt doar încercări umane de a evita,nega, sau abate durerea. Parcurgerea acestui Pas înseamnă că suntem pregătiţi să facem 12
  13. 13. faţă şi să ne simţim durerea. Fiţi blânzi cu voi şi cu alţii pe măsură ce treceţi de la starea denegare la cea de acceptare generată de acest Pas.RĂDĂCINILE CONTROLULUIIdeea că deţinem putere asupra altor persoane este o idee puternică – o iluzie distructivă pecare mulţi dintre noi au deprins-o în copilărie.Ascultaţi cum o parte din cei aflaţi în procesul de vindecare au fost instruiţi să creadă cădeţin controlul asupra altora.„Când eram la liceu, mama şi-a luat obiceiul de a încerca să se omoare‖, spune Marcia, ofemeie matură care se vindecă de codependenţă. „Tot încerca să se sinucidă cu gazul de laaragaz. Îmi era frică pentru ea. La şcoală o sunam zilnic în pauze. Când nu răspundea latelefon, ştiam că iarăşi încearcă. Alergam acasă, închideam arazagul, aeriseam casa, opuneam pe mama în pat şi goneam înapoi la şcoală.‖„La o vârstă fragedă am învăţat că aveam o putere enormă asupra oamenilor. Am învăţat căaveam putere asupra vieţii şi morţii mamei mele.‖Un alt aspect al acestei poveşti este că mama Marciei considera şi ea că avea putere asupravieţii Marciei. Când Marcia avea 16 ani, mama ei şi-a parcat maşina pe calea ferată îndimineaţa din duminica Paştelui. Apoi a aşteptat ca trenul să o lovească, ceea ce s-a şiîntâmplat.Mama Marciei a scăpat doar cu câteva tăieturi şi julituri, însă a fost închisă timp de patru aniîntr-o clinică de boli mintale din pricina acestei încercări de suicid. Când mama Marciei seafla în sanatoriu, i-a spus Marciei că voia ca fata ei să aibă o viaţă mai bună, aşa că a trimis-o în alt oraş ca să trăiască cu unchiul Charly.„Mai trâziu, când eram la colegiu, mama a ieşit din sanatoriu. Mi-a spus că niciodată nu aavut de gând să trăiesc cu unchiul Charly; voise să locuiesc cu vărul ei, Charly. Am râs deaceastă ironie a sorţii: aproape te sinucizi pentru ca fiica ta să aibă o viaţă mai bună, apoiaflii că a fost trimisă la alt Charly şi din această pricină a avut o viaţă groaznică‖, ne-a spusMarcia.Unii dintre noi au fost crescuţi cu iluzii mai subtile, dar la fel de puternice, despre control. 13
  14. 14. „De când eram copil, în jur de 3 ani, mama mi-a răsădit ideea că o făceam nefericită‖, nepovesteşte Jackie. „Am crescut crezând sincer că deţineam această putere asupra ei.credeam şi că am puterea de a o face fericită. Şi aşa mi-am petrecut viaţa alterând întreaceste două idei: mă comportam în aşa fel încât să o fac nefericită sau mă dădeam pestecap ca să o bucur, fapt pe care nu l-am reuşit niciodată. Mă simţeam vinovată, captivă şisclava celor două idei.‖„Adult fiind, am trăit cu această credinţă ani de zile. Şi nu era doar despre mama mea. Serăspândea asupra fiecărei persoane cu care intram în contact. Credeam cu adevărat că amputerea să-i fac pe oameni nefericiţi, ori fericiţi, să-i fac să simtă. Era o responsabilitateuriaşă, eronată şi m-a făcut să merg pe jar şi să mă simt ca o nebună toată tinereţea mea,până când am început să mă tratez de codependenţă. Mă dădeam peste cap ca să controlezmodul în care alţii simţeau sau să evit să-i fac să se simtă într-un anume fel. Ajunsesem săurăsc să mă aflu în prezenţa oamenilor, căci a le controla sentimentele era o meserie atât degrea şi obositoare. Nu puteam să mă relaxez şi să mă bucur că sunt cu alte persoane.Energia mea era în afară, încercând să-i fac să simtă şi să-i controlez. Iar eu pierdusemlegătura cu ceea ce simţeam eu.‖„Nu am ştiut că era ceva normal să ai sentimente‖, spune Jackie.Mulţi dintre noi au crescut crezând că nu e bine să ai sentimente. Asta făcea parte dincontrolul despre care fusesem învăţaţi – reprimarea emoţiilor. Acum învăţăm că oriceîncercăm să controlăm ne controlează pe noi mai apoi. Dacă încercăm să ne controlămsentimentele într-un mod nesănătos – mulţi dintre noi au fost învăţaţi astfel şi am învăţat cumsă procedăm ca să supravieţuim – sentimentele noastre va prelua controlul asupra noastră şine vor face viaţa insuportabilă.„Când am fost suficient de mare să ascult, mi s-a spus să nu simt‖, declară Jackie. „Nu atrecut mult timp până am început să îmi spun asta. Mi s-a spus să stau dreaptă, în picioare şisă-mi ignor sentimentele. De fapt, acest sfat mi-a fost de ajutor. Am trăit într-un mediu rece,steril. Nu am primit mângăieri şi prea puţină iubire. Din momentul în care m-am născut,persoanele la care mă aşteptam să mă iubească m-au dezamăgit. Nu mi s-a spus că suntfrumoasă. nu mi s-a permis să îmi fie frică, să fiu furioasă şi, bineînţeles, nu am simţitbucuria. Mi s-a spus să fiu mai mult, mai bună, să îmi dau mai mult silinţa şi să fiu maiputernică. Să deţin controlul.‖„Am învăţat că nicio situaţie nu merita să te laşi doborât sau copleşit de sentimente.Sentimentele erau o pierdere de timp, o copilărie, o faţetă slabă, umană şi inutilă. Nesimţind 14
  15. 15. nimic am supravieţuit în această familie. Am supravieţuit vieţii. Şi, pe scurt, am învăţat să mătratez şi eu aşa cum fusesem tratată de alţii – să mă neglijez, să mă evit, să mă critic, să îmidiminuez importanţa şi să mă dojenesc pentru că aveam sentimente şi nevoi, pentru că eramumană. ‖„Zăvorând această latură a mea m-a făcut puternică, mai puternică decât am ştiut. M-a ajutatsă îndur şi să supravieţuiesc faptului că nevoile mele nu erau satisfăcute. Însă sentimentele,nevoile şi umanitatea mea m-au prins din urmă. Această parte din mine a refuzat să mai fieignorată.‖„Acum sunt în procesul de vindecare de ceva vreme. Când mă uit înapoi, văd că deşi nu mi-am lăsat sentimentele să fie trăite – pentru că nu le simţeam – ele şi nevoile melenesatisfăcute mă controlează. Ele mă ghidează, ele mă propulsează. Trăiam în frică şirăspunsul meu la această frică era să încerc să-i controlez pe toţi şi pe toate în jurul meu.‖Frica este curentul subteran, forţa, pentru mare parte din ce facem şi pe care o numimcontrol – controlul altora, al nostru, al situaţiilor, circumstanţelor şi timpilor.„În anul care a trecut frecventând CoDA‖, spune Jane, „am ajuns să văd cât de îngrozită amfost toată viaţa mea. Toţi aceşti ani am trăit prin intermediul fricii.‖Uneori frica este exprimată ca furie.„Am fost singur, mare parte a vieţii mele fără să am contact cu oamenii‖, spune Brad, al căruitată este alcoolic. „Întotdeauna am fost singur, stresat, cu nervii întinşi la maximum. Nuputeam să fac o relaţie să meargă. Cred că mai toată viaţa mea am fost furios până să începsă mă vindec. Furia era sursa mea de energie în viaţă. Nu mă înfuriam. Însă era un curentcare curgea prin viaţa mea.‖Pentru mulţi acest curent subteran se transformă în panică, uneori în teroare – faţă de viaţă,oameni, circumstanţe, faţă de noi înşine şi sentimentele noastre. Nu ştim cum să ne relaxămşi să ne detaşăm. Unii dintre noi nu sunt conştienţi de câtă teamă ne este. Acum văd ceteamă mi-a fost mare parte a copilăriei şi a vieţii de adult. Atunci nu vedeam şi nici nusimţeam, însă mi-a controlat mare parte a acţiunilor mele.Ceea ce făceam era să mă concentrez asupra altora: să îi îngrijesc, să îi controlez şi sădevin obsedată de ei. Nu am avut grijă de mine cu iubire. 15
  16. 16. Pasul 1 ne permite să ne relaxăm, să încetăm să mai controlăm, să ne înfruntăm frica şi săavem grijă de noi.Faptul că nu putem să avem grijă de noi în relaţiile cu alte persoane le va oferi controlulasupra noastră. Aşa cum mulţi dintre noi au învăţat bine cum să încercăm să-i controlăm pealţii, aşa am învăţat şi cum să le dăm voie să ne controleze.„Am fost crescută cu credinţa că voi fi ucisă dacă voi spune nu‖, a spus Marcia, care a vorbitmai înainte despre cum şi-a salvat mama de la tentativele de suicid. „Am fost crescutăcatolică. Am fost învăţată să-mi onorez tatăl şi mama. Mi s-a indus o frică considerabilă legatde ideea de a spune nu cuiva. De la televizor am învăţat că îi urmezi pe oameni şi faci lucruripentru ei. Am învăţat conceptul „iubeşte-ţi aproapele şi uită de tine‖. Am învăţat că dacăfăceam ceea ce se aştepta de la mine, voi fi iubită şi se va avea grijă de mine.‖Sherri explică versiunea ei de codependenţă: „Cred că mare parte din ceea ce eu numesccodependenţă în viaţa mea este rezultatul a faptului că sunt înspăimântată, captivă şi blocatăîn realţii pentru că nu ştiu cum să am grijă de mine în raport cu ceilalţi.‖Când îi iubim pe alţii prea mult, când vrem cu disperare şi avem nevoie de ceea ce ei au – fiecă e vorba de acceptare, aprobare, iubire sau prietenie – ne pierdem capacitatea de a aveagrijă de noi în raport cu noi, de frică că s-ar putea să nu primim ce ne trebuie. Sperăm cădacă ţinem lucrurile la locul lor cu puterea voinţei, în cele din urmă ne vom afla în siguranţăşi vom obţine ce ne trebuie.Nu vom obţine.Aceste idei sunt iluzii. Nu suntem imperfecţi. Mulţi dintre noi au făcut pur şi simplu ceea ceam fost învăţaţi, uneori de la o vârstă fragedă: să ne protejăm încercând să-i controlăm pealţii sau dându-le voie altora să ne controleze. Am crescut devenind adulţi care au grijă şicontrolează pe alţii, pierzând legătura cu adevăratul şi corespunzătorul ţel: de a ne iubi şi ane accepta şi de a avea încredere în cursul vieţii şi în bunătate.Creştem adoptând un comportament codependent.S-ar putea să fie normal să vrem să controlăm oameni, evenimente şi să ne diminuămpierderile, însă nu este şi sănătos. Nu e bine pentru noi, nu e bine nici pentru alţii. 16
  17. 17. Şi s-ar putea să fim atât de deconectaţi de la propria persoană că abia ne dăm seama pânăcând viaţa începe să se prăbuşească în jurul nostru. Vieţile noastre devin greu deadministrat.Pasul 1 ne dă permisiunea să nu mai controlăm şi să avem grijă de alţii, dar şi să începemsă avem grijă de noi înşine.„Eram furioasă când am început să merg la Al-Anon şi oamenii îmi spuneau că trebuie săîncep să am grijă de mine‖, spune Joannie. „Avusesem grijă de mine şi de toată lumea dinjurul meu toată viaţa mea!‖Aceasta nu e genul de îngrijire personală despre care vorbim în vindecare. Acest tip de auto-îngrijire care însoţeşte vindecarea şi aceşti Paşi este mai blândă, mai iubitoare, maieliberatoare şi mai concentrată pe propriile noastre responsabilităţi. Este o auto-îngrijirevindecătoare, întineritoare, reînnoitoare, în care există loc pentru sentimente, nevoi, dorinţe,vrerei, scopuri, planuri şi propriile noastre vieţi – vieţi cu sensuri şi obiective care au sens.ACCEPTAREA LIPSEI DE PUTEREUnora dintre noi le este uşor să accepte premiza că în acest Pas suntem lipsiţi de putereasupra celorlalţi. Până când vom ajunge la acest Pas, suntem gata să renunţăm şi să neapucăm de treabă. Alţii se chinuiesc să accepte lipsa de putere.Eu iubesc acest Pas. Însă urăsc că nu pot controla. Urăsc să fiu vulnerabilă şi neajutorată.Nu-mi place să mă simt stingherită sau să simt durere emoţională. Mi se face rău că trebuiesă mă detaşez şi să mă predau. Însă iubirea din acest Pas apare când recunosc adevărul.Nu deţin puterea asupra multor lucruri în viaţă şi când încerc să o deţin, nu am nicio putere,înnebunesc, nu-i pot controla pe alţii, indiferent de cât aş vrea, oricât de mult m-aş gândi căştiu ce e mai bine pentru ei.Nu pot să controlez ce fac alţii, gândesc sau simt, indiferent cum aleg aceştia săinteracţioneze cu mine, indiferent când ei aleg să crească sau să se schimbe şi indiferentcând aceştia aleg să se recupereze din dependenţa lor.Uneori nu mă pot controla nici pe mine.Nu am nicio putere asupra rămăşiţelor de sentimente şi credinţele negative pe care le-amacumulat, asupra proprie persoane şi dependenţelor altor persoane, inclusiv dependenţa de 17
  18. 18. alcool şi de nefericire. Nu-mi pot controla copiii sau copiii altora. Nu am nicio putere asuprarezultatelor, a vieţii, a circumstanţelor, a evenimentelor. Nu pot controla cursul relaţiilor. Nupot să controlez sincronizarea.Dumnezeule, mi-aş dori să pot controla sincronizarea.Dar nu pot.Când încerc să mă controlez represându-mi cu rigiditate gândurile şi sentimentele, mă pierdpe mine. Mă adâncesc şi mai mult în groapa din mine şi în mlaştina codependenţei.Când încerc să-i controlez pe alţii, îi înnebunesc şi pe ei şi pe mine. Când încerc să controlezdependenţa, dependenţa mă controlează pe mine. Când încerc să controlez ce gândesc alţiidespre mine, mă transform într-o marionetă trasă de sfori. Acţiunea de a controla măînnebuneşte şi pe mine şi pe alţii. Orice lucru pe care-l încerc să-l influenţez mă pune subcontrol. Mă pierd pe mine. Pierd contactul cu sine.Şi alte persoane se înfurie pe mine şi dau înapoi.Când încerc să controlez situaţii şi circumstanţe, setez blocaje faţă de evenimentele careînaintează. Când îmi irosesc timpul şi energia încercând să am putere când nu am niciuna,îmi pierd abilitatea de a-mi trăi propria viaţă.Acţiunea de a controla setează o energie caracteristică. Oamenii simt asta – chiar dacă doarte gândeşti la asta fără să acţionezi. Oamenii reacţionează la această energie – uneorifăcând deliberat ceea ce încercăm să-i împiedicăm pe alţii să nu facă, sau nefăcând ceea ceîncercăm pe alţii să facă. Este o energie controlată de către frică.E natural să vrei să-i controlezi pe alţii, mai ales când aceştia îşi fac rău singuri ori nouă, saucând lucrurile nu merg după cum ne place nouă. Însă nu e treaba noastră să avem grijă dealţii – să avem grijă de sentimentele, gândurile, deciziile maturizarea şi responsabilităţile lor.Treaba noastră este să facem aceste lucruri pentru noi.Pasul 1 nu implică lipsa de responsabilitate sau neajutorarea. Nu spunem: „Nu pot să îmidau ajutor din pricina a ceea ce alţii îmi fac sau mi-au făcut.‖ Spunem contrariul: că suntemresponsabili pentru noi şi pentru treburile noastre. Ceilalţi sunt responsabili pentru ei şipentru treburile lor – fie că ne place sau nu cum se descurcă cu ele. 18
  19. 19. Suntem responsabili pentru noi înşine, pentru direcţionarea energiei vieţii noastre către caleanoastră, pentru crearea unui întreg, desăvârşindu-ne viaţa pentru noi înşine.Suntem responsabili să punem capăt durerii, să ne înfruntăm şi rezolvăm temerile, spunândnu, oferindu-ne ce ne trebuie, stabilind graniţele pe care trebuie să le stabilim şi făcândalegeri şi decizii pe care trebuie să le facem ca să avem grijă de noi – în orice situaţie saucircumstanţă.Nu suntem victime.Când acceptăm că nu avem putere, vom dobândi puterea de a avea grijă de noi. când vomîncepe să avem grijă de noi, vom începe să ne trăim vieţile şi tot ceea ce ne este menit săvină la noi va fi al nostru. Când vom înceta să-i controlăm pe alţii, putem să le dăm voie şi săavem încredere în ei să-şi trăiască vieţile.Acest Pas ne aduce cu picioarele pe pământ în realitate şi în noi înşine. Şi vom descoperi călocul nostru în această lume este un loc bun. În cele din urmă, vom deveni recunoscătoripentru felul în care lucrurile au evoluat pentru că e mai bine decât am fi putut realiza noi cucomportamentul nostru dominant.Suntem cu mult mai lipsiţi de putere asupra altora decât ne-a învăţat cineva. Acceptândacest lucru înseamnă că sunt liberi să deţinem adevărata noastră putere în viaţă, care estemult mai mare decât ne-a spus cineva vreodată. Avem putere să gândim, să simţim, să nerezolvăm problemele, să stabilim limite, să stabilim şi să ne îndeplinim obiectivele, să creăm,să vindecăm, să avem grijă de noi şi să ne iubim necondiţionat, la fel să-i iubim şi pe cei dinpreajma noastră.Asupra cui nu deţin controlul? Aproape asupra a tot ceea ce vreau să controlez.PASUL DETAŞĂRIIPasul 1 este Pasul care ne ajută să începem să ne detaşăm – un concept al vindecării careînseamnă că ne eliberăm şi ne detaşăm de alţii – cu iubire, ori de câte ori e posibil.Acest Pas ne ajută să începem identificarea modului corect şi abuziv al puterii voinţei.Începem să simţim în loc să fugim de emoţiile noastre. Identificăm modul în care ne-amneglijat ca să putem să ne iubim mai bine în orice împrejurare. 19
  20. 20. Este primul pas către ieşirea din ipostaza de victime – ale altora, ale noastre, ale vieţii.Acesta este Pasul Detaşării.Acest Pas este despre graniţe. Vom descoperi limitele şi măsura propriului sine şi aleresponsabilităţilor noastre. Învăţăm să identificăm ce putem şi ce nu să facem. Învăţăm săidentificăm când încercăm să facem imposibilul sau încercăm să facem ce nu e treabanoastră.Apoi încetăm să mai facem imposibilul şi ne concentrăm atenţia pe ceea ce e posibil – să netrăim vieţile, să avem grijă de noi, să simţim şi să răspundem aşa cum trebuie sentimentelornoastre. Putem să ne iubim şi pe noi şi pe alţii fără să simţim nevoia covârşitoare de a-icontrola şi manipula şi pe ei şi situaţiile după bunul nostru plac.Deseori, acest Pas ne pune în legătură cu sentimentele noastre – sentimentul de frică,durere sau ruşine. Ne pune în contact cu suferinţa. La început acest Pas pare întunecos şiînfricoşător. Nu trebuie, nu pentru mult timp. Ne redă lipsiţi de putere faţă de ceea ce nuputem să controlăm, aşa încât să ne reîmprospătăm forţele. Odată ce acceptăm oricepierdere sau zonă a lipsei de putere cu care ne confruntăm, suntem liberi să simţim şi să nedescurcăm cu sentimentele noastre, apoi să ne vedem mai departe de viaţă.Vom parcurge acest Pas când suntem pregătiţi. Când suntem istoviţi, când ne-am exercitattoate încercările ca să administrăm şi să controlăm situaţia, când am obosit să ne simţimnebuni şi să ducem lupte pe care nu putem să le câştigăm, ne vom preda. Când va venitimpul, acest Pas ne va găsi şi îşi va face treaba.Să-l lăsăm. Să-l lăsăm să ne ducă acasă. Să-l lăsăm să ia povara controlului şi senzaţiei căsuntem responsabili pentru alţii din spatele nostru. Să lăsăm pacea, uşurarea şi mângâiereaacestui Pas să ne înghită.Să ne detaşăm. Să ne detaşăm de frică, de nevoia de a controla. Să ne concentrăm asupranoastră şi să ne dăm voie să fim. Nu vă mai daţi atât silinţa şi nu mai faceţi atât de multecând acest lucru nu funcţionează.Iubiţi-vă şi acceptaţi-vă aşa cum sunteţi indiferent de circumstanţele prezente. Răspunsul vaveni. Soluţia va veni. Însă nu pentru că ne străduim din greu.Răspunsul va veni din detaşare. 20
  21. 21. Nu avem nicio putere asupra altora, iar vieţile noastre au devenit insuportabile. Şi pentrumoment asta e tot ce ne trebuie. Aceştia suntem şi e destul de bine.Devenim sensibili faţă de sentimentele de lipsă de putere şi incapacitate de a ne administraviaţa. Devenim sensibili faţă de cum ne simţim la nivelele mai subtile.Parcurgeţi acest Pas la începutul vindecării. Apoi parcurgeţi-l iarăşi dacă e nevoie.Parcurgeţi-l ori de câte ori nebuniile codependenţei se instalează. Parcurgeţi-l ori de câte oricredeţi că lucrurile vă scapă de sub control şi vieţile noastre sunt o greşeală; cânddescoperiţi că aveţi grijă de alţii şi vă întrebaţi dacă aveţi dreptul să aveţi grijă de voi înşivă;când începeţi să vă ignoraţi sentimentele; când începeţi să deveniţi obsedaţi de alţii sau săvă îngrijoraţi în legătură cu viitorul vostru sau al altora; când începeţi să credeţi că alţii văcontrolează fericirea.Să-l parcurgem când ne neglijăm pe noi.Să-l parcurgem când ne împotmolim.Când nu ştim ce să facem în continuare, putem să parcurgem acest Pas.Să ne gândim la el. Să ne scufundăm în el. Să-l lăsăm să ne definească şi circumstanţeleprezente şi trecute. Să-l lăsăm să vindece, să ne ajute şi să ne mângâie. Întotdeauna neaduce acasă – la noi înşine, la realitate şi la stăpânirea lecţiei spirituale din situaţia actuală.Primul cuvânt al acestui Pas 1 este noi. Acceptarea de sine, bazată pe simpla definiţie asinelui, ne face să ne simţim bine. Nu suntem singuri, nu mai suntem singuri. Mulţi dintre noipractică acest Pas zilnic. Mulţi dintre noi împart aceiaşi problemă. S-ar putea să ne fi simţitsinguri, însă nu suntem unici în durere sau în dilema noastră. Nici nu suntem izolaţi cândtrebuie să găsim soluţia. Există putere în comunitatea celor care se vindecă, putere înparcurgerea acestui Pas în intimitatea locuinţelor noastre şi în grup cu alţii. Ne reunim înacest Pas, în ipostază de „noi‖, făcându-ne cunoscută problema şi soluţia noastră comună.Faptul că o împărţim cu comunitatea, face problema mai mică, iar soluţia mai iminentă.Există un loc unde ajung în relaţiile mele cu oamenii şi viaţa care este întunecos şi ineficient.E un loc dominat de frică şi dorinţa instinctivă de a controla.Eu am făcut-o făţiş – am încercat să controlez dependenţa unui alcoolic concentrându-miviaţa în jurul acelei persoane. 21
  22. 22. Am făcut-o în tăcere – am încercat să-mi controlez şi să-mi reprim sentimentele încercând săcontrolez o situaţie particulară, zăvorându-mă în mine de abia dacă mai existam, repetândfără succes aceleaşi acţiuni de rezolvare a unei probleme sau pretinzând că o anumităproblemă nu există. Ajung în acel loc întunecos unde permit altora să mă controleze sauunde dau voie credinţelor negative sau sentimente nesoluţionate din trecutul meu să măcontroleze.Ajung în acel loc în care nu fac ce trebuie să fac ca să am grijă de mine în relaţiile cuoamenii pentru că mă tem să procedez aşa.Acest Pas mă scoate din acel loc întunecos. Mă ajută să-mi amintesc cine sunt. Nu-i potcontrola pe alţii şi înnebunesc când încerc să fac asta. Nu trebuie să-i controlez pe alţii. Nutrebuie să am grijă de ei. Nu trebuie să controlez viaţa sau situaţiile, ca viaţa să funcţioneze.Acum eşti în siguranţă să crezi, să te detaşezi. Pot să mă accept, problemele, situaţiaactuală şi incapacitatea de a-mi administra viaţa. Pot să mă detaşez pentru că dacă mă agăţprea tare nu obţin niciun rezultat. Pot să mă relaxez şi să fiu eu însămi. Şi pot să iubesc, săaccept şi să am grijă de mine.Prima oară când am parcurs acest Pas privind problemele mele de codependenţă, când m-aînvăluit de la cap înspre suflet, mi-a adus libertate şi darul detaşării. Pentru prima oară amînţeles, în inima mea, că nu pot controla pe nimeni. Acest Pas mi-a adus eliberare şiabilitatea de a începe să am grijă mai ales de chestiunile ce privesc viaţa mea.Acest Pas îmi aduce în continuare eliberare de fiecare dată când îl parcurg.Acest Pas ne dă permisiunea să fim cine suntem. Acesta este Pasul când ne acceptăm penoi înşine, lipsa noastră de putere şi circumstanţele noastre actuale, în pace, cu graţie şicredem că toate acestea sunt şi vor fi bine.Ne predăm. Apoi privim cum ordinea se instalează în viaţa noastră.Acest Pas ne duce într-un loc sigur, un loc confortabil. Haideţi să mergem acolo de câte oriavem nevoie. Putem să facem schimb între vieţile bazate pe frică, control şi ruşine cu niştevieţi posibile.Fiecare Pas îşi face treaba în viaţa noastră. Fiecare Pas e important. 22
  23. 23. Lucrarea, vindecarea încep cu Primul.ACTIVITĂŢI 1. Ai încercat să-ţi exerciţi puterea sau influenţa unde, în realitate, nu aveai deloc? Ai încercat să controlezi pe cineva sau ceva, din ce în ce mai mai mult cu rezultate din ce în ce mai puţin benefice? 2. Cine sau ce în viaţa în viaţa voastră vă face să vă ieşiţi din minţi şi vă provoacă stres? De cine te simţi victimizat? Pe cine simţiţi că vă controlează acum, inclusiv emoţiile, ori altă zonă a vieţii voastre? De ce situaţii, sentimente sau realităţi aţi fugit, le-aţi negat sau evitat? 3. Ce ar trebui să înfruntaţi în vieţile voastre dacă aţi încerca să nu mai controlaţi pe cineva sau ceva? Ce s-ar putea întâmpla dacă aţi permite cuiva sau ceva să vă controleze? 4. Care sunt laturile din viaţa voastră care sunt un haos? Care este starea dumneavoastră actuală privind aceste laturi: emoţii, finanţe, spiritualitate, sănătate fizică, carieră? Ce faceţi de plăcere, din amuzament sau din bucurie? 5. Care-i starea actuală a relaţiilor voastre cu familia, prietenii, colegii de serviciu? Aveţii relaţii cu ei sau vă simţiţi singuri şi izolaţi? 6. Vă simţiţi mintea clară şi consistentă? Pe cine consideraţi responsabil pentru emoţiile, finanţele şi sănătatea voastră? Pe cine consideraţi responsabil pentru starea relaţiilor voastre? 7. Ce lucru faceţi în viaţă în legătură cu care aveţi resentimente? Ce simţiţi că trebuie să faceţi dar nu vreţi? În care domenii ale vieţii voastre simţiţi că nu aveţi nicio alegere şi opţiune? Cine sau ce vă ţine captiv? Cui vreţi cel mai mult să-i spuneţi ceva? De ce simţiţi că nu puteţi să-i spuneţi? 8. Care incident anume v-a împins să începeţi să frecventaţi un grup 12 Paşi? Dacă-l frecventaţi de ceva timp, ce va da bătaie de cap cel mai recent? Cine sau ce vă îngrijorează cel mai mult? Când a fost ultima oară când aţi făcut un lucru cu iubire şi de folos pentru voi? Există cineva în viaţa voastră care simţiţi că vă face nefericiţi? Simţiţi că dacă el sau ea s-ar comporta diferit, aţi fi fericiţi? 23
  24. 24. PASUL 2: Codependent’s guide to the twelve stepsTraducere dinMelody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve stepsde catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi„Pasul doi este preferatul meu, datorită clauzei sincerităţii. Când m-am întrebat de existenţasau implicarea lui Dumnezeu, acest Pas m-a convins că există Graţia Divină.‖ – Jack W.PASUL DOI “SUNTEM CHEMAŢI SĂ CREDEM CĂ O PUTERE SUPERIOARĂ NOUĂ NE POATE REDA SĂNĂTATEA (MENTALĂ).”— Pasul doi al CoDAIubesc Pasul doi. Când mi-am început recuperarea din codependenţă eram distrusă decomportamentul celor din jurul meu. Îmi abandonasem propria viaţă şi pe mine însămi.Lucrurile pe care le-am făcut pentru a-i face pe oameni „să vadă lumina‖ erau nebuneşti(nesănătoase). Îmi pierdusem controlul.După ce m-am predat după primul Pas, acceptând şi admiţându-mi neputinţa de a-miconduce viaţa mea şi pe a altora, Pasul doi mi-a a dus speranţa pierdută.Acum, după ce m-am descoperit puţin, totuşi îmi place acest pas. În acele zile când am uitatce ştiam despre recuperare (restaurare), când mintea se zbuciuma, când a revenit ruşinea,când mânia, resentimentele şi toate vechile mesaje au revenit şi mă controlau, când am uitatcă este în regulă să-mi recunosc puterea, când m-am panicat sau am devenit temătoare,când am început să privesc obsesiv pe alţii pentru a mă face să simt sau să trăiesc, am ştiutce să fac.M-am întors la Pasul unu să îmi găsesc direcţia şi să îmi reamintesc cine sunt. Apoi am mersla Pasul doi pentru a deveni tot ceea ce sunt capabilă să devin.Pasul doi ne pune pe drum – un drum nou – un curs care are mai multă putere şi direcţiedecât am avea noi singuri. Este un Pas de tranziţie. Ne duce din locul în care suntem, acolounde vrem să ajungem.Tot ceea ce ni se cere acum este să credem. De fapt, tot ceea ce avem de făcut este „sădevenim şi să credem‖. Vom face asta prin deschiderea minţii şi a inimii noastre şi„conectându-ne‖ cu alţi oameni care s-au recuperat. 24
  25. 25. REFACEREA SPRE SĂNĂTATESarah este o femeie provocatoare care se îmbracă strident şi vorbeşte cu un puternic accentde pe coasta de Est. Acum şase ani viaţa şi relaţiile sale erau ieşite de sub control. Astăziare o relaţie bună cu sine şi este director al programului de tratare a codependenţei.Sarah şi-a început călătoria acum 16 ani prin frecventarea programului celor 12 Paşi delaPersoanele dependente de mancare Anonimi. Şi deşi ea lucra din‖greu‖la programul derecuperare, ceva lipsea din viaţa ei.„Am venit aici ca dependent de mancare şi apoi cădeam în anorexie, apoi iar în bulimie. Amdevenit dependentă de sex, de relaţii şi de medicamente.‖„Am pierdut greutatea în exces. Arătam bine. Dar mă simţeam goală, aşa cum mă simţeamde multe ori înainte. Credeam că „goliciunea‖ interioară avea legătură cu lucruri dinafaramea. Soţul meu era alcoolic. Prietenii mei de la Dependentii de mancare Anonimi mi-au spuscă aveam ce e mai bun din ambele lumi: eram căsătorită şi de asemenea, afară, aveam olegături amoroase cu bărbaţi vulnerabili, din program. Mă simţeam golită, singură, ruşinată şivinovată. Dar atunci nu ştiam ce erau ruşinea şi vina. Acum le numesc „gaură în complexulsufletului‖, povesteşte Sarah.Şapte ani mai târziu apare prima cădere din viaţa lui Sarah. Şi-a dus mama la o casă deîngrijire a bolnavilor şi se pregătea să îi ceară divorţul soţului, pentru că ea avea o legăturăextraconjgală. În noaptea în care se pregătea să ceară divorţul, a avut un atac de cord peringul de dans. I-a promis lui Dumnezeu că dacă o va ajuta să treacă peste asta, va faceunele schimbări în viaţa sa.Sarah a făcut nişte schimbări. A rămas cu soţul ei şi a ajuns dependentă de alcool, desomnifere, xanax, tranchilizante pe care i le prescria doctorul să-i ajute inima să funcţionezebine. Nu după mult timp, a început să aibă iar aventuri amoroase.„Încă mergeam laDependentii de mancare Anonimi‖ spune Sarah. „Luam pastile, mâncamexcesiv, beam şi urlam în tăcere după ajutor la întălnirile Dependentilor de mancare Anonimi.Oamenii credeau că o duc bine. Nu mărturiseam cu exactitate ce se întâmplă în viaţa meadar mă ridicam la întâlniri şi spuneam: „Sufăr; sunt probleme în viaţa mea; ciupiţi-mă; suntreală; sufăr.‖ Cred că oamenii erau speriaţi de ce se întâmpla cu mine. Nu voiau să segândească că după atâta timp de recuperare eu încă am probleme. Nu ştiau ce să îmispună‖. 25
  26. 26. Apoi Sarah a făcut cursuri pentru a fi consilier pentru dependenţi de alcool şi de droguri. S-adespărţit de soţul ei şi a avut o aventură cu unul din pacienţii săi. Când s-a eliberat decăsnicie el s-a mutat la ea. Era un bărbat de culoare; Sarah era albă – lucru care, spune ea,a izolat-o de oameni. Curând, prietenul ei a început să consume din nou cocaină.„Era o nebunie‖, spune Sarah. „Eram total codependentă, încercând să îl salvez şi să îlrepar. Când am terminat cursurile de consilier eu consumam alcool şi pastile în modexagerat. Prietenul meu a trecut prin două centre de dezintoxicare şi încă lua droguri.‖Sarah însăşi a fost la o clinică pentru problema alcoolismului şi a dependenţei de relaţii.După terminarea tratamentului a mers să lucreze la o clinică de tratament pentru ceidependenţi de mâncare, şi-a reînnodat relaţia cu prietenul dependent de droguri şi l-a adussă locuiască împreună cu ea în oraşul unde ea avea lucra.„Iată-ne. Eu sunt evreică şi albă, din Nord, trăiesc cu un barbat negru într-un oras din Sud.Ştiam că sunt trei aspecte (dezavantaje) împotriva mea atunci când m-am mutat acolo, darmi-am spus că, indiferent ce s-ar întâmpla, voi reuşi. Am reuşit, dar am fost prinsă din nou îndependenţa relaţională. Prietenul meu recădea mereu. Eu lucram în centrul de tratament.Eram curată (nu consumam droguri sau alcool), dar nu şi din punctul de vedere al relaţieinesănătoase.‖„Era o relaţie abuzivă şi psihic şi sexual, dar eu eram cea care întreţinea abuzul‖, spuneaSarah. „Eram atât de furioasă şi supărată încât de fiecare dată când el avea comportamentenebuneşti, eu mergeam spre el cu atâta mânie încât mă înspăimântam pe mine. Îl atacam şiîi smulgeam cămaşa de pe el. Singurul mod în care mă putea opri era imobilizându-mă pepat. În nebunia mea, mă eliberam din strânsoarea lui. Apoi chemam poliţia pentru el. Poliţia îllua. Şi eu îl aduceam înapoi.‖Până la urmă, Sarah s-a internat într-o clinică pentru tratarea codependenţei.„Lucrul care m-a adus acolo este gândul că aş fi putut face rău intenţionat unei alte fiinţeumane‖, spune Sarah. „Era îngrozitor. O vedeam pe mama în mine dar eram mai rău ca ea.Şi mereu spuneam: Dragă Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu ca ea.‖După tratarea codependenţei, Sarah a început să participe la întâlnirie CoDA şi a începutsesiunile de terapie individuală.„Dacă nu era Programul celor 12 Paşi, probabil astăzi eram moartă,‖ povesteşte Sarah.„Dacă nu moartă, nebună. Mi-am schimbat în bine furia pe care o aveam împotriva fostului 26
  27. 27. meu prieten şi acum el este cu adevărat un fost. Nu mă aflu într-o relaţie şi nu am mai fostde-atunci, dar cred că aş putea avea o relaţie sănătoasă cu cineva astăzi deoarece am orelaţie sănătoasă cu mine însămi.Am stabilit relaţii bune cu copiii mei şi am ajuns la o înţelegere cu ei. Ei nu s-au schimbat,dar eu m-am schimbat. Îi văd în mod diferit.Mi-am deschis propriul centru de recuerare din codependenţă deoarece consider asta ca oprevenţie pentru recăderea în alte dependenţe. Cred că eram codependentă cu mult înaintesă fiu altceva‖, spunea Sarah.„Eu ştiu că eu, şi nimeni înafară de mine, sunt responsabilă pentru ceea ce gândesc şi simt.Cred în mine şi în ceea ce fac astăzi. Dacă eu cred în mine, atunci pot crede în ceea ce fac.Obişnuiam să caut confirmare în oricine şi în orice. Mergeam la zece persoane să le întrebdacă ceea ce se întâmpla în viaţa mea era în regulă. Astăzi nu am nevoie să mai fac asta.Am încredere în mine.Ştiu că sunt de-ajuns‖Sarah este una dintre persoanele a căror viaţă a fost transformată prin lucrarea cu cei 12Paşi la codependenţa sa. Şi-a recăpătat sănătatea mentală. Deşi detaliile despre sănătateanoastră mentală şi despre definirea modului în care o restabilim variază, sunt milioane depersoane precum Sarah, care au făcut acest pas şi i-au văzut puterea.După cinci ani de lucru la programul celor 12 Paşi de recuperare, Craig a fost transformatdintr-un barbat speriat, furios, nesigur într-un bărbat de încredere, calm şi relaxat. Craig esteun copil adult al unui alcoolic şi de asemenea, victima incestului. Acum el este capabil să-siexprime sentimentele. Are prieteni apropiaţi. Înainte de recuperare, cea mai mare neplăcerea sa era că se simţea izolat şi deconectat de oameni. Aceasta este o parte din viaţa sa, undesimte că şi-a recuperat sănătatea.Deşi împărtăşim probleme de codependenţă, fiecare dintre noi are o versiune personală acum se manifestă codependenţa în vieţile noastre şi a ceea ce înseamnă recuperareasănătăţii.Acum zece ani, Jane era la un pas de o cădere emoţională. Tatăl său era alcoolic dar nimenidin familie, inclusiv ea sau tatăl ei, nu identificaseră această problemă ca fiind alcoolism. 27
  28. 28. Jane era depresivă cronic, plângea sau avea o stare de plâns tot timpul. Mânca în exces, seretrăgea din mijlocul oamenilor şi nu reuşea să îşi găsească sau menţină o slujbă. A avut anila rând o existenţă la limită într-un apartament nepotrivit crezând că nu merita mai mult.„Îmi era frică permanent, dar nu ştiam că asta simţeam‖, spune jane. „Frica mea se exprimamai degrabă prin „Nu vreau; Nu vreau; Nu vreau‖. Nimic nu mă interesa. Nu m-am gândit lasinucidere dar uram momentul în care mă aflam în viaţa mea. Am simţit că viaţa nu se vaschimba niciodată.Am continuat să îmi doresc să ajung nebună de tot. Nu s-a întâmplat niciodată dar am crezutcă ar fi bine pentru că atunci aş fi putut exprima tot ce era în mine. Nu ştiam că exact de astaaveam nevoie să fac.‖Apoi Jane a început să participe la întâlnirile celor 12 Paşi. Mai întâi a mers la Dependentiide Mancare Anonimi; membrii grupului i-au sugerat că avea nevoie de Al-Anon. la început,Jane nu a înţeles de ce oamenii credeau că ar avea nevoie de Al-Anon. Nu înţelegea ceînseamnă să fii codependent.Acum, după zece ani, viata lui Jane s-a schimbat. Acum ea înţelege.„Mă simt acasă. Mă simt în siguranţă la grupuri şi cu mine însămi,‖ spune Jane. „A fost greu.A fost o luptă. Dar, încet, speranţa mea a revenit. „Căutarea‖ de viaţă şi de mine au revenit.‖Jane a obţinut o diplomă de master şi lucrează cu normă întreagă într-o agenţieguvernamentală. Are o maşină şi o casă drăguţă şi s-a recâştigat pe sine. Credinţele saledespre ce merită de la serviciu, relaţii şi viaţa sa s-au schimbat. Deşi încă se mai luptă curelaţiile, în sfârşit a găsit curajul să se implice într-una şi lucrează pentru a-şi împlini nevoile.Are un sistem de sprijin şi se simte în legătură cu oamenii şi cu ea însăşi.„Cel mai important lucru pe care l-au făcut cei 12 paşi a fost de a mă pune în contactconştient cu liberatea, puterea interioară şi divinitatea din viaţa mea. Cel mai greu lucrupentru mine de acceptat, este că nu deţin controlul celorlalţi – a cum se simt ei, ce fac şi cumîmi răspund. Învăţ ce înseamnă să iubesc şi să îmi pese de cineva asupra căruia nu amniciun control. Vreau ca oamenii să fie ca mine, în aşa fel încât să mă simt mai în singuranţă,înţeleasă şi să mă afirm. Pentru mine, recuperarea înseamnă să mă simt în siguranţă cumine însămi. 28
  29. 29. Rămânând deschisă Paşilor şi înţelegând ce înseamnă ei pentru mine, mi s-au arătat multesurprize. Cei 12 Paşi au fost o structură, un container. Nu unul care mă leagă, ci unul careîmi permite să mă simt în siguranţă când descopăr misterele din viaţa mea.‖Dan este pastor. Problemele sale de codependenţă sunt centrate pe incapacitatea de a-şiexprima furia în căsnicie, incapacitatea de a stabili limite cu clienţii săi şi de a nu vedea ceeste bun în el.„Atrăgeam persoane bolnave şi în nevoie,‖ povesteşte Dan. „Eram un ascultător minunatcare nu reuşea să impună limite celor din jur. Pur şi simplu, aceştia săreau pe mine.‖Ideea lui Dan despre recăpătarea sănătăţii era învăţarea echilibrului: să îşi exprime furia într-un mod potrivit fără să devină nici mânios, nici pasiv; să echilibreze ascultarea, pe care oconsidera un dar, cu abilitatea de a se afirma pe sine; şi să îşi observe atât darurile şipunctele forte, cât şi greşelile.„Paşii mă ajută să fiu mai mult în legătură cu cine sunt eu, cu ce vreau eu şi cu ce am eunevoie,‖ a spus Dan.„Incă mi se întâmplă lucruri nebuneşti,‖ spune Dan, „dar învăţ să răspund în mod sănătos.Programul meu de recuperare îmi aminteşte mereu că viaţa este frumoasă. Mă surprinde cubunătatea şi schimbarea. Am văzut oameni mai răniţi decât mine, făcând progrese uimitoareîn recuperarea lor. Asta îmi dă multă speranţă pentru propria recuperare.‖Nu doar că fiecare avem propria idee despre ce înseamnă să îţi recuperezi sănătatea, daraceste idei pot să se schimbe odată ce noi ne schimbăm. La începutul recuperării, aveamnevoie să mă recuperez din „vânarea‖ alcoolicilor, din încercarea de a-i convinge să se lasede băut, pentru sănătatea propriei mele vieţi. Aveam nevoie să fiu recuperat din continuaauto-neglijare, pentru a învăţa să-mi ofer zilnic atenţie cu dragoste mie şi nevoilor mele.Aveam nevoie să fiu recuperat din credinta că eu trebuia şi puteam să îi controlez pe ceilalţi,pentru a da drumul celorlalţi şi pentru a permite vieţii să se desfăşoare.Uneori am nevoie să fiu restaurat din ruşine, frică şi sentimente umilitoare, spre pace,încredere şi sentimente frumoase despre mine însumi. Uneori aveam nevoia să fiu recuperatde la gândurile negative şi fără speranţă, la o perspectivă pozitivă, optimistă.Uneori mă blochez şi am nevoie de ajutor pentru a mă elibera. Sau devin obsedat şi amnevoie să îmi recuperez sufletul şi mintea. Uneori revin la credinta că ceilalţi deţin cheia 29
  30. 30. fericirii mele şi a destinului meu şi apoi am nevoie de ajutor pentru a-mi aminti că eu amacea cheie. Alte dăţi nebunia mea înseamnă să stau pe loc şi să mă umilesc singur. Amnevoie ca fricile mele să fie vindecate astfel încât pot să trăiesc viaţa, să fiu viu pe de-a-ntregul şi să am încredere să plutesc.Ideea mea despre recăpătarea sănătăţii este în jurul deţinerii puterii într-o relaţie – să învăţcum să nu îi las pe ceilalţi să deţină toată puterea, să învăţ să nu îi las pe ceilalţi să măcontroleze, indiferent de cât de sănătoşi sau bine intenţionaţi sunt cei cu care interacţionez.Pentru mine, sănătate înseamnă atunci când sunt în pace cu mine însumi şi când am grijăde mine însumi cu ceilalţi, în loc să am grijă de cei din jurul meu.Trăind în nesănătate sau permiţându-le celorlalţi să se poarte rău cu noi, trăind viaţa ca niştevictime, este nesănătos, este o nebunie. Trăind în negare, spunându-ne nouă înşine căceilalţi sunt bine – oameni care ne abuză şi se poartă rău cu noi – spunându-ne că ceva esteîn neregulă cu noi înşine dacă nu ne place acest abuz, este o nebunie.Credinţa că merităm atât de puţin de la viaţă este nesănătoasă.Credinţa că trebuie să ne descurcăm singuri, orice ar fi, nu este zadarnică.Mulţi dintre noi descoprim pe parcursul progreselor noastre, că definiţia noastră despresănătate se schimbă. La început, mulţi venim la recuperare gândind că este normal să nereprimăm sentimentele, să ne placem pe noi înşine, să rămânem în ruşine şi să ne simţimprinşi în capcană şi fără speranţă. S-ar putea să ajungem la recuperare gândind că estenormal ca oamenii să îndure viaţa şi să aibă o existenţă mizerabilă. Poate gândim că estenormal să ne negăm şi să nu ne placă de noi înşine. Poate credem că este rezonabil săaşteptăm din partea noastră perfecţionismul!Poate privim victimizarea ca un eveniment curent normal, o reacţie normală la majoritateaevenimentelor vieţii.Dar această perspectivă se poate schimba pentru mulţi dintre noi atunci când începem săidentificăm acele comportamente din trecut, ca şi codependenţă.Mai târziu, putem considera oricare revenire la modelele de gânduri şi sentimente neplăcuteşi negative, care însoţesc codependenţa ca fiind indezirabile şi un motiv pentru a face acestPas. Nu ne auto-învinovăţim şi nu aşteptăm să fim liberi de dezordine. 30
  31. 31. Dezordinea poate fi benefică şi productivă. Nu catalogăm emoţiile ca nesănătoase, ci maidegrabă ca expresii sănătoase a vieţuirii sănătoase. Dar mulţi dintre noi preferă să rămânăîn echilibru. De fapt, starea de bine – şi pentru noi asta înseamnă să ne simţim toate emoţiile– până la urmă, începe să se simtă bine.Unii dintre noi asteapta mai mult de la acest Pas şi de la recuperare ca un întreg, decât să fierecuperaţi.Some of us are looking for more from this Step and from recovery as a whole thanbeing restored.Mulţi dintre noi simţim că nu am experimentat niciodată modul de viaţă pe care ni-l dorimpentru noi înşine. Simţim că pentru prima dată, începem să dezvoltăm o manieră sănătoasăde a iubi şi de a trăi.Acest program poate face asta pentru noi. Ne poate recupera dacă noi căutăm recuperarea.De asemenea, ne poate face noi.VINO LA CREDINŢĂ Nu vom începe prin a crede că o Putere Superioară nouă ne poate reda sănătatea.Vom lucra pentru a crede asta. Creştem în credinţa noastră. Vom ajunge să credem.„Nu eram vie atunci când am început să particip la întâlnirile Al-Anon,‖ a spus Margaret.„eram moartă emoţional şi spiritual. Nu ştiam cum mă simt. Abuzam şi eram abuzată. Unprieten m-a a dus la Al-Anon. Am descoperit multe oase de adunat cu programul celor 12paşi. Dar am găsi şi ceva de care să mă agăţ, aşa că am continuat să vin la întâlniri datorităPasului doi. Nu credeam. Dar aveam nevoie să îmi recuperez sănatatea. Nu mă simţeamsănătoasă. Îmi doream să fiu vindecată şi recuperată aşa că m-am prefăcut că aş crede şiam continuat să vin până când am crezut, până când recuperarea a început.‖Mulţi dintre noi descoperă că încep să creadă văzându-i pe alţii cu probleme asemănătoarecu ale noastre, ajungând la sănătate ca rezultat al lucrului celor 12 Paşi. Pentru noi, săvedem înseamnă să credem.Şi participând la întâlniri este modul în care ajungem să credem.„Am învăţat să dau drumul privind la alţii care aveau acelaşi tip de probleme şi observând căaceştia arătau în regulă. Făceau faţă problemei cum ştiau mai bine. Am luat putere de laputerea lor,‖ spune Stanley, arhitectul a cărui viaţă a fost controlată de un fiu dependent,vreme de 16 ani. 31
  32. 32. Nu ştiam că există o altă cale de a reacţiona, de a trăi viaţa sau de a simţi, până când amînceput să ascult pe alţii care se recuperau din codependenţă. Am văzut alte persoane cusituaţii asemănătoare, comportându-se în moduri mai sănătoase, arătând sănătoase şifericite. Când am văzut asta, am putut să cred. Iniţial, tot ce puteam era să cred că afuncţionat pentru ei. Încet, am ajuns să cred că recuperarea putea să fie posibilă şi pentrumine. Am crezut deoarece i-am văzut pe alţii; apoi am crezut deoarece am început să observmici schimbări în mine.Văzând alţi oameni schimbaţi, văzând că Paşii au funcţionat în vieţile lor, văzând vieţile lorrecuperate până la stadiul de manevrabilitate, pace şi bucurie, este modul în care ajungemsă credem că este posibil şi pentru noi. Uneori, să ascultăm poveşti despre cum alţii s-auschimbat, ne ajutăm mult. Uneori, să ascultăm cele mai mici cuvinte înţelepte, exemplelezilnice ale celor care învaţă să aibă grijă de ei înşişi şi să trăiască viaţa diferit, poate fi la felde important.Ne primim mesajele în multe feluri.Mulţi dintre noi avem puţine dificultăţi în a lucra acest pas odată ce începem să participăm laîntâlniri. Dacă ascultăm şi privim este greu să nu ajungem să credem.Pentru mine a fost revoluţionar faptul că oamenii chiar puteau să se comporte diferit de felulîn care o făceam eu. Credeam că trebuia să controlez. Mă simţeam captiv în depresia mea.Acest pas a fost pasul în afara întunericului şi a codependenţei mele. A fost Pasul meu sprevindecare şi am învăţat că eu puteam să fac alegeri.Poate cel mai mare dar al acestui Pas este că indiferent de ceea ce ne dorim noi şi avemnevoie să se întâmple în vieţile noastre, nu trebuie să facem singuri. Nu trebuie să ne folosimvoinţa pentru a ne schimba pe noi înşine. În sfârşit, nu mai e nevoie să ne străduim atât detare.Ne îndreptăm spre o Putere mai mare decât noi.O PUTERE MAI MARE DECÂT NOINu trebuie să începem cu o înţelegere complexă a Puterii superioare nouă. Nu trebuie săîncepem cu idei detaliate despre ce vrem să împlinim în vieţile noastre şi despre cum artrebui să se întâmple asta.Nu trebuie nici măcar să ştim ce vom face mâine. 32
  33. 33. Putem începe de unde suntem, cu orice cantitate de credinţă sau de necredinţă pe care oavem la acel moment. Începem prin a crede că putem şi că ne vom recupera sănătatea – fiecă această recuperare este un eveniment scurt, cum ar fi rezolvarea unei trăiri de momentsau un eveniment mare, precum refacerea de care avem nevoie atunci când începemrecuperarea sau când trecem printr-o experienţă traumatică.Ne deschidem faţă de ajutorul, grija iubitoare, ghidarea şi puterea lui Dumnezeu. Ajungem săcredem că vom fi vindecaţi şi că instrumentele de care avem nevoi pentru a fi vindecaţi vorveni în vieţile noastre. Credinţa noastră nu e greşită atunci când ajungem să credem cărecuperarea va funcţiona şi pentru noi.Dumnezeu a fost adus în acest program de recuperare deoarece Dumnezeu estefundamental pentru recuperare şi fundamental pentru schimbarea psihică şi sufletească şipentru schimbarea pe care o căutăm. Facem anumite lucruri pentru a ne schimba, dar defapt, noi suntem schimbaţi. Este un proces spiritual.Decizia de a ne referi la Dumnezeu ca la o „Putere mai mare decât noi‖ şi de a permiteoamenilor să dezvolte propria înţelegere a acestei puteri, este intenţionată.Acest program este spiritual, nu religios. Paşii au fost scrişi pentru a fi compatibili cu toatereligiile şi cultele. S-a inteţionat ca ei să fie accesibili celor fără religie sau cult.Mulţi dintre noi vin la recuperare cu o înţelegere a lui Dumnezeu deformată, înfricoşătoare şiuneori rigidă şi bazată pe ruşine. Poate ne temem de Dumnezeu. Poate ne temem căDumnezeu ne dispreţuieşte sau ne-a abandonat. Poate am avut experienţe neplăcute cuanumite culte. Unii oameni ajung în acest program deoarece un sistem religios a avut acelaşiimpact distructiv asupra lor precum îl are un sistem familial distructiv.Trebuie să avem mare grijă să permitem fiecărei individualităţi libertatea de a-şi explora şidetermina propriile credinţe spirituale.Din cauza unei mari cantităţi de abuz fizic şi sexual pe care mulţi dintre noi l-am suferit, uneleprograme 12 paşi au înlăturat orice referire legată de gen în privinţa lui Dumnezeu. Unii nuvor să-l identifice pe Dumnezeu cu genul masculin; unii nu vor să se refere la Dumnezeu lagenul feminin. Unii nu vor să-l numească „Tată‖, pe Dumnezeu din cauza abuzului suferit dinpartea tatălui fiziologic.Unii dintre noi se simt confortabil cu conceptul tradiţional de Dumnezeu. Este în regulă şiaşa. 33
  34. 34. Aceşti paşi ne permit fiecăruia să ne arătăm nevoile unui Dumnezeu aşa cum îl înţelegemnoi. Putem ajunge la aceşti Paşi cu fricile noastre, cu prejudecăţi, nevoi şi dorinţe şi cu toateastea să găsim recuperare.Nu e treaba noastră să impunem o religie, un cult sau credinţe spirituale altei fiinţe umane.Nici nu avem nevoie să acceptăm credinţele altora.„Aceşti Paşi au fost atât de confuzi pentru mine la început‖, povesteşte Tim care participă laÎntâlnirile Copiilor Adulţi ai Alcoolicilor. „Continuam să îmi spun: Nu înţeleg. Nu înţeleg. Nuînţeleg. Acum am început să mă conectez spiritual cu aceşti paşi. Am aflat că părinţii suntreprezentanţi ai lui Dumnezeu şi părinţii mei erau atât de disfuncţionali încât mi-am spus: „Lanaiba cu Dumnezeu‖ Acum folosesc aceşti Paşi pentru a-l readuce pe Dumnezeu în viaţamea.‖Munceşte-te cu conceptul de Putere Superioară. Cu orice ai nevoie. Majoritatea dintre noiam făcut-o.Munceşte-te până când îţi găseşti Puterea Superioară şi afli că Dumnezeul tău are grijă decele mai mari,dar şi de cele mai mici detalii ale vieţii tale.Atunci când facem acest Pas, începem să învăţăm prin intermediul experienţei personale.Apoi, alţii ajung să creadă prin exemplul nostru despre cum am fost vindecaţi şi ajutaţi. Acestprogram este un lanţ infinit de vindecare.Crezând şi rămânând deschis acestui proces de vindecare, vom fi schimbaţi într-o manieranaturală şi firească.Aceasta este cea mai extraordinară parte a recuperării pentru mine. Este de asemenea, oparte pe care am nevoie să mi-o amintesc. Nu trebuie să îmi forţez sau să îmi controlezrecuperarea. Fac tot ce pot să lucrez la Paşi şi să permit în linişte schimbării să se întâmple.Putem folosi acest pas pentru a ne ajuta să trecem prin situaţiile dificile din jurul nostru, dinnoi sau ambele.Putem folosi acest pas pentru a ne ajuta să ajungem să credem că putem dezvolta o relaţiesănătoasă, iubitoare cu noi înşine, cu viaţa şi cu ceilalţi – indiferent de circumstanţelenoastre trecute sau prezente. Acest pas înseamnă că nu mai trebuie să ne limităm viitorul înfuncţie de trecut. 34
  35. 35. PASUL SPERANŢEIOdată, m-am trezit în tratament pentru probleme de dependenţă de medicamente. Viaţa meaera un dezastru; eu eram un dezastru. Când, în sfârştit am acceptat acest lucru, m-a copleşitdeznădejdea.Ani mai târziu, am dat faţă cu codependenţa. Din nou, viaţa mea era de neimaginat. Eram îndepresie şi cufundată în furie şi ură faţă de mine. Mă consumam cu gânduri de a-i controlape alţii. Ideea de a mă concentra pe mine însămi şi pe propriile probleme îmi era străină.După ce am petrecut ani în negare, am început în sfârşit să văd şi să accept adevărul:trăisem cu şi în jurul unor persoane nebune atât de mult timp încât devenisem ca ei. Iluziadespre superioritatea morală devenea din ce în ce mai dificil de menţinut. În ciuda unorrăbufniri momentane în care mă simţeam mai sănătoasă mental decât cei din jurul meu, defapt suspectam că sunt şi eu nebună.În ambele momente – în amândouă perioadele de disperare absolută care apăruseră prinacceptarea realităţii – acest pas 2 mi-a dat speranţă şi lumină.În ambele situaţii acest Pas a intervenit pentru mine. Totul mi s-a întâmplat fără niciun efortdin partea mea. Când eram la începutul recuperării din dependenţa de medicamente, a venitla mine o persoană care avea probleme asemănătoare cu ale mele şi căreia îi fuseserăredate seninătatea şi sănătatea. Îmi aduc aminte că gândeam că este posibil. Se poate!Fusese posibil în cazul său. Poate era posibil şi în cazul meu.Când am început recuperarea din codependenţă, oamenii mi-au adus mesajul acestui Pas.Mă aflam într-un grup de recuperare şi deşi eram arţăgoasă şi stresată, am observat cucoada ochiului oameni veseli, împăcaţi care arătau a fi sănătoşi şi bucuroşi, deşi trăiserăsituaţii asemănătoare sau mai rele decât mine. O mică parte din mine a înregistrat asta. Esteposibil, am gândit. Aceşti oameni fac faţă aceloraşi situaţii cu care mă confrunt şi eu, doarcă ei o fac în mod diferit. Poate asta mi se putea întâmpla şi mie.Acum revin cu bucurie la acest pas, când am prezenţa de spirit de a-mi aminti să îl practic. Şipentru mine, a-l practica înseamnă pur şi simplu să mă gândesc la el. Îl las să treacă prinmintea mea şi să-i ofer orice grad de validitate sunt în stare să îi dau în acel moment.Îl folosesc atunci când credinţe vechi, negative şi frici încep să îmi controleze viaţa.Îl folosesc atunci când sunt încurcat în ruşinea mea şi în ura faţă de mine şi încep să caut untunel prin întunericul din mine. Îl folosesc atunci când devin absorbit de ceilalţi şi deproblemele lor – ce fac sau nu fac şi cât de furios sau rănit mă fac să mă simt. 35
  36. 36. Am învăţat să îmi accept furia şi durerea, dar să insist asupra lor până la obsesie, să insistasupra celorlalţi până îmi pierd echilibrul şi gândurile, asta poate fi o formă de nebunie înviaţa mea. Nu mai vreau să îmi pierd echilibrul, cel puţin nu pentru multă vreme. Fac acestpas. Mă gândesc la el un moment. După ce îmi dau seama că viaţa mea a devenit iar deneimaginat, la oricare nivel, acest pas încă îmi aduce speranţă. Îmi spune că eu pot şi că îmivoi recupera sănătatea.Îmi spune că eu singură nu pot să mă recuperez. Îmi place să controlez şi să manipulez – nupentru că aş fi rea şi imperfectă, ci pentru că sunt protectivă şi mi-e teamă să dau drumul –dar nu mă pot recupera singură. Trebuie să deţin suficientă credinţă şi umilinţă pentru acrede că acea Putere superioară mie poate şi va face asta pentru mine.Am aflat că această credinţă este bine plasată, mult mai bine poziţionată decât propriile meleresurse.După ce fac acest Pas mă inundă o blândeţe şi o armonie. Mă scot înafara confuziei mele,chiar şi atunci când nu pot vedea această cale.Mă scoate înafara haosului meu intern şi a încăpăţânării mele insistente că ar trebui săcontinui în acea veche modalitate, deşi acea cale îmi distruge spiritul.Mă deschide spre o cale mai bună.Când obosesc de truda care nu are efect, când sunt în deznădejde, când sunt încurcată îneforturi compulsive sau de neimaginat, de a controla ceva ce nu pot controla, atunci suntpregătită să fac acest Pas. Sunt pregătită să accept adevărul: sunt lipsită de putere. Lucrurilepar de neimaginat – fie la serviciu, în relaţile din familie, în dragoste, în ceea ce priveştefinanţele sau orice domeniu al vieţii mele. Şi este vremea să cred. Este vremea să mă întorcspre o Putere superioară mie pentru ajutor.Folosesc acest Pas de şaptesprezece ani de-acum. Niciodată nu a dat gres să funcţionezepentru mine. De fapt, nu sunt sigură că eu mă întorc la acest Pas. Adeseori el vine spremine. Se stabileşte în conştienţa mea ca un dar, o cale de ieşire din haosul meu – ca unTată iubitor care spune: „Copile, ai vrea să încerci asta? Ar putea să te ajute să te simţi maibine.‖ 36
  37. 37. Gândul vine blând, uneori sub forma „De ce nu mă duc la o întâlnire?‖. Uneori apare într-unprieten care mă sună, povestindu-mi cu blândeţe despre program. Uneori eu sun pe cineva.Uneori e o chestiune personală între mine şi acea Putere superioară.O luptă teribilă are loc în mine după o regulă generală. Acea luptă este între partea din minecare insistă că dacă încerc mai mult, pot controla lucrurile şi mă pot scoate din oricedezastru, şi cealaltă parte din mine care ştie că există o Cale Superioară, o Cale care mă varidica la nivele de gândire, simţire şi de comportare deasupra celor pe care le-aş puteaîndeplini singură.Acest pas funcţionează oricând apelez la el, oricând îi dau voie. Şi uneori, când nu apelez lael, mă găseşte el oricum.Respiră adâncă. Crede că o Putere superioară nouă ne poate readuce sănătatea. Fii sigurde acest nou nivel. Crezând, creem spaţiul pentru ca acest lucru să se întâmple. Nu maiîmputernicim problema şi începem să împuternicim soluţia, aceea care ne va fi dată.Nu îţi face griji despre cum se va întâmpla asta. Nu-ţi face griji despre momentul în care seva întâmpla. Tot ce ne trebuie ne va fi dat, va fi făcut pentru noi. Suntem în procesul de a fischimbaţi. Tot ce trebuie să facem este să credem.Majoritatea dintre noi află că nu trebuie să muncim din greu la acest pas. să ajungi să crezieste un dar. Ne va fi dat atunci când vom fi pregătiţi şi vom primi atâta credinţă câtă putemduce atunci când vom fi pregătiţi.Ni se cere să avem credinţă – nu pentru totdeauna, ci pentru o zi. Uneori, avem nevoie să oluăm pas cu pas, oră cu oră. Credem că totul e bine, că totul va fi bine, că lucrurile în universsunt pe făgaşul lor şi că ne aflăm exact unde trebuie să fim în acel moment.Transformarea işi va urma drumul dacă îi permitem.Aveţi grijă să nu confundaţi dificultăţile sau lipsa sănătăţii mentale cu durerea profundă pecare mulţi o experimentăm atunci când venim la acest program. Mulţi dintre noi facem faţăunor pierderi şi simţim durere în legătură cu aceste pierderi. Această durere, această tristeţeeste un răspuns normal, sănătos la circumstanţele noastre. Ne putem da voie să trecem prinele fără să ne învinovăţim pentru durerea în care suntem. 37
  38. 38. Scopul acestui program este de a ne ajuta să dezvoltăm o legatura sănătoasă, spirituală, cuorice situaţie de viaţă – fie că asta înseamnă comportamente nesănătoase sau inacceptabilefaţă de cei din jurul nostru sau nouă înşine, să trecem prin momente neplăcute şi dureroasesa facem faţă pierderii sau schimbării,să funcţionăm în lumea normalităţii, să creem un„normal‖ mai bun pentru noi înşine.Acest program ne poate însoţi în ruptura cu legăturile noastre nesănătoase si cu ceilalţi. Nepoate învăţa să avem relaţii sănătoase cu noi înşine, cu Puterea Superioară şi cu altepersoane.În primul Pas ne recunoastem neputinta. Acesta a fost începutul. Acum suntem pe drumul dea primi putere de la o Putere mai mare decât noi. Această Putere răspunde repede şi măreţla cele mai mici mişcări spre înainte ale noastre, la cele mai mici indicii de credinţă din parteanoastră.Uneori tot ce trebuie să facem este să mergem la o întâlnire sau să ne gândim la acest Pas.Vom fi recuperaţi. Vom fi reînnoiţi. Vom fi ridicaţi din situaţiile noastre prezente şi va apărea osoluţie, care fie include o schimbare a inimii, o schimbare de atitudine, o nouă direcţie, unnou sentiment sau a nouă viziune despre ce trebuie să facem. Uneori asta se întâmplărepede. Uneori durează o vreme.Să ne deschidem pentru a crede că o cale nouă, mai bună va apărea şi chiar se va întâmpla.Să ne deschidem, pentru un moment, posibilităţii că o Putere Superioară poate să ne creezeun nou drum sau o nouă situaţie şi noi am pregătit scena pentru ca acest lucru să seîntâmple. Să ne deschidem posibilităţii de a fi recuperaţi şi această călătorie va începe.Pentru mulţi dintre noi, a face Primul Pas – a admite şi a accepta cele ce nu pot fi controlate,durerea şi pierderea din viaţa noastră – a fost greu şi fără speranţă. Al doilea Pas ne scoatedin întuneric şi ne duce în lumina speranţei şi a promisiunilor.Acest pas oferă speranţă, nu acea speranţă falsă de care toţi ne-am agăţat ani la rând, cisperanţă adevărată într-o recuperare reală. Să facem acest pas ori de câte ori avem nevoie.ACTIVITĂŢI1. Care sunt activităţile care îţi aduc speranţă şi te ajută să crezi că lucrurile sunt ok şi că vorfi ok? Mersul la întâlnirile grupului? Să vorbeşti cu persoane aflate în recuperare? Să citeşti 38
  39. 39. literatură despre recuperare? Numeşte-i pe cei care te-au ajutat cel mai mult să crezi înviitorul tău.2. Cum s-au schimbat ideile tale despre ce înseamnă să fie recuperată sănătatea mentală?Aşteptările tale despre recuperare s-au schimbat? Ce aştepţi de la recuperare acum că estediferită de cum te aşteptai sa fie atunci când ai început recuperarea?3. Pentru moment, cum defineşti o Putere mai mare decât tine? Crezi că acelei Puteri îi pasăde tine?4. Care este planul tău rezonabil de îngrijire care să te ajute să continui să crezi cărecuperarea poate şi va funcţiona pentru tine? Uită-te din nou la ideile tale de la întrebareanr. 1 de mai sus.5. Ce li s-a întâmplat altora în recuperare, ce ai vrea să ţi se întâmple şi ţie? Crezi că asta eposibil?6. Fă o listă cu partile din viaţa ta care ai vrea să fie recuperate. Scopurile tale vor fi maieficiente daca se centrează, mai degrabă, în jurul recuperării propriei vieţi, decât a vieţiialtcuiva. 39
  40. 40. PASUL 3: Codependent’s guide to the twelve stepsPosted on 8 mai 2012Traducere dinMelody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve stepsde catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi„Bunătatea infinită înseamnă să creezi o fiinţădespre care ştii dinainte că se va plânge.‖ – William Peter BlattyPASUL TREI “AM HOTĂRÂT SĂ NE LĂSĂM VOINŢA ŞI VIAŢA ÎN GRIJA LUI DUMNEZEU AŞA CUM ÎL ÎNŢELEGEM NOI.”— Pasul trei al CoDAÎnainte de recuperarea din co-dependenţă, mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţăoferindu-mi voinţa şi viaţa pentru îngrijirea altor persoane. În restul timpului am încercat să-ifac pe ceilalţi să-şi ofere turn-over voinţa şi viaţa pentru mine.Acum, am învăţat să fac ceva diferit: să-mi predau voinţa şi viaţa Lui Dumnezeu. Deşi esteimportant să cresc în înţelegerea Lui Dumnezeu, înţeleg că este mai important să ştiu căDumnezeu mă înţelege şi că Îi pasă de mine.Am avut multe noţiuni confuze despre Dumnezeu şi despre acest Pas, care s-au schimbatodată ce eu m-am schimbat. Îmi imaginam voinţa Lui Dumnezeu a fi un loc unde se aşteptade la mine să fiu mai mult, să fac mai mult, să dau mai mult şi să nu cer nimic în schimb. Ovreme numeam orice împrejurare neplăcută, stresantă ce mi se întâmpla, ca fiind „voia LuiDumnezeu.‖Acum, am aflat că ideile mele despre Dumnezeu şi despre voia Lui pentru viaţa mea nu preaaveau de-a face cu Dumnezeu şi cu recuperarea, ci mai derabă cu modul limitat, privativ încare am învăţat să mă comport cu mine. Aveau de-a face cu problemele mele decodependenţă.Mulţi dintre noi avem idei confuze despre ce înseamnă să ne predăm în grija Lui Dumnezeu.Oricărei persoane care a luptat cu problemele de control, i se pare greu să renunţe, săcedeze şi să dea drumul. Uneori ne predăm prea mult. Ne victimizăm, refuzăm să avem grijăde noi înşine şi pentru asta dăm vina pe Dumnezeu. 40

×