MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI      UNIVERSITATEA„1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA           FACULTATEA DE TE...
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI      UNIVERSITATEA„1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA           FACULTATEA DE TE...
Prinos de cinstire      Doresc să aduc sincere mulţumiri Înalt Prea Sfinţitului PărinteArhiepiscop Andrei al Alba Iuliei p...
1. Aspecte introductive1. 1. Locul creştinului în lume:        Unii creştini, trăind în societatea contemporană, o societa...
Astfel, retragerile duhovniceşti ţinute prin grija mănăstirilor atât pentru laici cât şipentru credincioşi, oferă posibili...
Intenţia noastră este aceea de a evidenţia rolul activ al monahismului în viaţa Bisericiişi a lumii, de a observa sensul d...
2. 1. 2. Scopul (finalitatea) monahismului:           Scopul monahismului îl reprezintă îndumnezeirea omului, lucrare la c...
2. 1. 3. Precursori ai idealului monastic creştin:       Trebuie observat faptul că modelele din vechime ale idealului mon...
trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură, despre cares-au făcut multe speculaț...
viață asemănător cu al său: „În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia înpustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-v...
Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertatpe Sine, chip de rob luând, fă...
Aceasta a pus capăt persecuției creştinilor și poziției lor de grup religios mic,persecutat, ducând totodată la creșterea ...
În acest mod, Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietoriitimpurii ai monahismului egiptean, deși pr...
mărturiile scrise cuprind doar referiri adiacente, însă este evident faptul că Sfântul Antonie celMare a trăit ca eremit, ...
Acest fel de organizare monastică poartă numele de rânduială cenobitică, fundamentată pe ocomunitate sau viață de obște15....
centrale ale vieții creștine în timpul Evului Mediu occidental și până în perioada târzie aImperiului Bizantin. Unul dintr...
doctrinare. Mănăstirile îi atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri și totatunci mânăstirile erau pri...
Comportamentul religios al oamenilor de rând a început să se schimbe, aceștiaîncepând să ia parte mai des la slujbele și T...
monahismul nu a fost niciodată o parte obișnuită a vieții sociale, universitățile sunt construiteîn stilul gotic al mănăst...
2. 1. 6. Monahismul ortodox în contemporaneitate:           În zilele noastre, monahismul rămâne o parte importantă, esenț...
2. 1. 6. Monahii în viaţa sacramentală a Bisericii:           Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Căl...
Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie,candidații sunt monahi de la mănăs...
exclusivă a curaţiei dobândite în această Taină, dat fiind că n-a avut timpul ca, ajutat de harulbotezului, să-şi aducă şi...
depăşit pe sine. Dar ca să ajunga la iubire, monahul trebuie să dobândească nepătimirea,curăţia de toate patimile. Numai o...
2. 2. 1. 4. Monahii, angajaţi pe calea desăvârşirii:        Deşi toti crestinii sunt datori să înainteze pe această cale, ...
depărtate, în pustie, devenind astfel anahoreţi (retraşi), sau chiar eremiţi (pustnici), fie cătrăiau singuri în chilie, f...
viaţa de comuniune şi astfel să se întărească reciproc în credinţă şi prin convorbiri să sefortifice reciproc pentru luptă...
proprietate a insului, fundamentată religios; exista numai proprietatea totalităţii, nu oproprietate privata36. Acesteia î...
2. 2. 1. 10. Sensul desăvârşirii şi viaţa monahului în mănăstire:           Monahul putea să se consacre netulburat rugăci...
„Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelunga-răbdare ce o areaproapele cu noi, ci din suferirea ră...
vechilor asceti, cari traiau cate doi trei la marginea oraselor si satelor, sau chiliile ce seadunasera in colonii pe vrem...
batrani, nu se formeaza prin traditiile acelora, ca sa-si biruiasca voiie lor si nu primesc nicioregula a disciplinei sana...
asa de grav, incat autorii lor au fost pedepsiti indata cu moartea, fara sa li se dea vreme depocainta. Pacatul consta in ...
solitari, ca astfel, nehartuiti de nimeni, sa poata fi socotiti de oameni rabdatori, blanzi sismeriti.           Aceasta v...
care poate sa vindece si aceasta patima este viata cea mai inalta si cea mai corespunzatoare cu,scopul monahului. De aceea...
2. 2. 2. Dimensiunea ascetică, mistică şi contemplativă a vieţii monahale:2. 2. 2. 1. Fecioria sau castitatea:         De ...
păstrează în veşnicie, ca un mare dar al virtuţilor, căci fecioria este cea mai mare slujbăadusă lui Dumnezeu”55.2. 2. 2. ...
mijloc, zice el, are acea îndemânare cã nu cere rãbdare prea mare, trebuind sã te supui unuibãtrân si la unul sau doi frat...
2. 2. 3. Viaţa monahală ca mod de consolidare a vieţii lăuntrice:2. 2. 3. 1. Viaţa monahală, viaţa lăuntrică prin excelenţ...
Cel tuns în monahism s-a învrednicit acum, dupã atâtea osteneli, de împlinireadorintelor sale sincere, iar inima celui de ...
de Hristos la zece zile dupã Înãltarea Sa, în persoana Duhului Sfânt: „Ci veţi lua putere,venind Duhul Sfânt peste voi” (F...
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât acest demers spiritual, rezultat direct al DuhuluiSfânt, este, în sine, o mãrturisire d...
mãrturisi despre aceastã fortã însãsi, despre izvorul sãu si originea sa : „Bãrbaţi israeliţi, dece vã mirati de acest luc...
Martirul, prin forta mãrturisirii sale proclamã ca o credinţã vie l-a cuprins, cã o puteredumnezeiascã vie s-a unit cu nat...
nu este altul decât sufletul vieţii vesnice. Iatã de ce el suferã în toate zilele martiriul cubucurie:        „Când persec...
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Monahismul tez-de-licen
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Monahismul tez-de-licen

1,604

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
1,604
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
6
Actions
Shares
0
Downloads
62
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "Monahismul tez-de-licen"

  1. 1. MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI UNIVERSITATEA„1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂTEZĂ DE LICENŢĂ Coordonator: Î. P. S. Prof. Univ. Dr. Andrei Andreicuţ, Absolvent: Monahia Maria Mirela Vulcu ALBA IULIA 2007 1
  2. 2. MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI UNIVERSITATEA„1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ Monahismul în adâncul pustiei şi în inima lumii Coordonator:Î. P. S. Prof. Univ. Dr. Andrei Andreicuţ, Absolvent: Monahia Maria Mirela Vulcu ALBA IULIA 2007 2
  3. 3. Prinos de cinstire Doresc să aduc sincere mulţumiri Înalt Prea Sfinţitului PărinteArhiepiscop Andrei al Alba Iuliei pentru sprijinul acordat în timpul formăriimele universitare, precum şi pentru întreaga susţinere şi sfaturile acordate,Părintelui Lazăr Dumitru Ţabra, duhovnicul Schitului „Sfântul Lazăr” din AlbaIulia, pentru grija părintească cu care m-a sprijinit în toate acţiunile mele,precum şi maicilor de la Schitul „Sfântul Lazăr”, pentru înţelegerea pe care mi-au acordat-o, precum şi pentru că m-au ajutat să duc la bun sfârşit toateîndatoririle care mi-au fost încredinţate. Fără acest ajutor al tuturor celor pe carei-am amintit aici nu aş fi fost ceea ce sunt acum, fapt pentru care le mulţumescdin inimă tuturor. 3
  4. 4. 1. Aspecte introductive1. 1. Locul creştinului în lume: Unii creştini, trăind în societatea contemporană, o societate alienantă şi secularizată,nu au posibilitatea de a identifica valorile spirituale prin care să-şi ordoneze viaţa. Simţindacest gol profan, se îndreaptă spre mănăstiri, cu atât mai mult cu cât toţi credincioşii potregăsi binele duhovnicesc în viaţa monahală1. Mulţi tineri, necunoscători ai monahismului creştin, au rătăcit departe, spre a se luadupă diverse forme ale practicilor ascetice ne-creştine. Aceste expresii ale unor moduri deviaţă pseudo-mistice au adesea temeiuri religioase, însă ele sunt de cele mai multe ori străinede Evanghelia Domnului Iisus Hristos. O parte din cei care caută acea „pace de sus” o confundă cu o lentă întoarcere lanatură. Reafirmând, clarificând şi prezentând vechile idealuri monastice creştine, Bisericapoate oferi un mod de viaţă autentic creştin celor care caută pacea şi plenitudinea vieţii. Biserica, Trupul lui Hristos în lume, existând şi lucrând în contextul social prezent, areea însăşi nevoie de sprijinul unui monahism viguros. Ea trebuie să-şi reamintească de aceastămare comoară a mărturiei. De asemenea, prin monahism Biserica va continua nu numai sătrăiască dar şi să crească, să se revitalizeze şi să se desăvârşească în duhul Evangheliei. Dat fiind acest autentic şi viu exemplu de viaţă jerfelnică şi abnegaţie, cum estemărturisit de obştea monahală, Biserica dispune de un standard real şi solid, cu care sămăsoare şi să-şi reorânduiască lucrarea ei2. Există numeroase locuri în întreaga lume în care bucuria de a trăi laolaltă în Domnullipseşte din comunitatea bisericească, greutatea efortului individual fiind dusă fără expresiacreştină a unităţii în frăţietate. Şi totuşi, această experienţă comunitară, unificatoare, apărtăşiei este bine exprimată în obştea monastică, ea fiind indicatoare pentru toţi3.1. 2. Monahismul - mărturie creştină în lume: Mănăstirile au oferit până azi, şi pot să ofere în continuare, din experienţa lor unică şideosebită, exemple fundamentale înspre folosul întregii obşti credincioase.1 Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001, p. 9.2 Ibidem, p. 14.3 Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Iaşi, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2002, p. 49. 4
  5. 5. Astfel, retragerile duhovniceşti ţinute prin grija mănăstirilor atât pentru laici cât şipentru credincioşi, oferă posibilitatea unei profunde reînnoiri şi reangajări faţă de MântuitorulHristos. Mai mult decât atât, într-un duh de laudă monahală şi de calm, consfătuirile mixte(clerici şi laici) căpăta un sens mai profund şi sunt de mare folos pentru Biserică4. În continuare, în cultul particular şi public, obştile mănăstireşti pot menţiona nevoilespecifice ale Bisericii şi în acest fel să ţină legătura cu trebuinţele zilnice ale celeilalte părţi acomunităţii creştine. În special obştile monastice sunt cele care au datoria de a se ruga pentruunitatea Bisericii şi pentru extinderea împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi, folosindu-se demijloacele moderne de comunicare, obştile monastice pot şi trebuie să facă schimb de scrisoride trăire duhovnicească, schimb de îndrumare spirituală şi schimb de vizite. Fără a modifica formele tradiţionale de viaţă monahală, dar în speranţa folosiriitalentelor, anumite mănăstiri pot hotărî să devină centre dedicate slujirii nevoilor specificeOrtodoxiei. Îndeletniciri ca muzica, iconografia, cercetarea şi studiul Sfintei Scripturi şi alPărinţilor, ar atrage talente cu preocupări asemănătoare şi ar întări şi lărgi procesul înaceste domenii. Deoarece mănăstirile au fost adeseori paznicii ortodoxiei credinţei, ele pot sădevină şi depozitare de manuscrise, artă şi comori proprii fiecărei tradiţii. Prezenţa unor astfelde articole ar fi o invitaţie deschisă pentru credincioşi şi pentru orice persoană serioasă,dornică să facă uz de cultura creştină expusă în propria-i casă5. În alte timpuri, unele mănăstiri erau centre de unde radia lucrarea misionară. Astăzialte mănăstiri pot fi într-o situaţie similară, ca să ne ajute în misiunea Bisericii. Biserica săîncurajeze pe cele care sunt într-o astfel de situaţie, ca să lucreze cu dragoste pentruextinderea împărăţiei lui Dumnezeu. Înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemeleacesteia. Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o caledirectă spre îndumnezeirea după har a omului6. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă decătre cei competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei. Urmând liniile directoare ale acestei scurte expuneri preliminare, vom încerca încuprinsul acestui studiu să observăm, în mod detaliat şi competent, sensul şi implicaţiile vieţiimonahale în existenţa Bisericii, rolul activ misionar al monahismului în inima lumii şi înretragerea pustiei, precum şi direcţiile monahismului şi ale reprezentanţilor săi, în contexteistorice specifice şi în raport cu personalităţi reprezentative ale unor anumite momente dereviriment monastic7.4 Ibidem, p. 44-45.5 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 17.6 Ibidem.7 Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996, p. 21. 5
  6. 6. Intenţia noastră este aceea de a evidenţia rolul activ al monahismului în viaţa Bisericiişi a lumii, de a observa sensul desăvârşirii creştine şi modul în care aceasta se realizează prindedicarea totală de sine şi împlinirea poruncilor Domnului Hristos. Deşi aparent retras dinrealitatea existenţei cotidiene, monahismul rămâne cea mai activă forţă a Bisericii, o realitateeminamente duhovnicească, al cărei scop şi finalitate este aceea de a susţine prin rugăciuneîntreaga lume şi de a conduce spre indicarea sensului vieţii creştine şi al împlinirii umane. 2. O tensiune conceptuală: „adâncul pustiei” şi „inima lumii”2. 1. Monahismul. Repere şi fundamente istorice:2. 1. 1. Delimitări conceptuale: Monahismul (din termenul grec: μοναχος, denumind, în esenţă, o persoană caretrăieşte în singurătate, însingurată) reprezintă o practică fundamentală a vieţii creştine, carepresupune părăsirea lumii şi închinarea întregii vieţi în vederea trăirii unei vieți conforme cuEvanghelia, urmărind unirea cu Domnul Hristos88 Tomas Spidlik, Spiritualitea Răsăritului creştin, III - Monahismul¸traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu,Editura Deisis, 2000, p. 12. 6
  7. 7. 2. 1. 2. Scopul (finalitatea) monahismului: Scopul monahismului îl reprezintă îndumnezeirea omului, lucrare la care sunt chemațitoți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice alt lucru sau aspect al vieţiipământeşti, reprezintă un concept care apare pretutindeni în scrierile ortodoxe, cum esteexemplul Filocaliei, lucrare ce cuprinde scrieri ale monahilor îmbunătăţiţi. Cu alte cuvinte, unmonah sau o monahie este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ciși sfaturile evanghelice („voturile” sau jurămintele monahale ale sărăciei, fecioriei, șiascultării)9. În acest fel, monahii se angajează într-o necontenită luptă duhovnicească pe caleadespătimirii (καθαρσις), contemplației (θεωρια) și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu(θεωσις), prin rugăciune și ascultare.9 Ibidem, p. 24-25. 7
  8. 8. 2. 1. 3. Precursori ai idealului monastic creştin: Trebuie observat faptul că modelele din vechime ale idealului monastic creștin suntnazireii și profeții lui Israel. Astfel, nazireul era o persoană care urma un fel de viață distinct,dedicat lui Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special. În acest sens, Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le:Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduinţă de nazireu, ca să se afierosească nazireuDomnului, să se ferească de vin şi de sicheră; oţet de vin şi oţet de sicheră să nu bea şi nimicdin cele făcute din struguri să nu bea; nici struguri proaspeţi sau uscaţi să nu mănânce. Întoate zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură făcută din struguri, dela sâmbure până la pielită. În toate zilele făgăduinţei sale de nazireu să nu treacă brici pecapul său; până la împlinirea zilelor, câte a afierosit Domnului, este sfânt şi trebuie săcrească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru care s-a afierosit pe sine să fie nazireulDomnului, să nu se apropie de trup mort: Când va muri tatăl său, sau mama sa, sau fratelesău, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeueste pe capul lui. În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului” (Numeri 6,2-8). Mai mult decât atât, profeții (proorocii) lui Israel erau închinați Domnului ca semn depocăință. Astfel, unii dintre ei trăiau în condiții foarte grele, despărțindu-se ei înșiși sau fiindsiliți să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care îl purtau. Alți prooroci 8
  9. 9. trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură, despre cares-au făcut multe speculații, dar despre care se știe în realitate foarte puțin10. Dintre profeții evrei în special Ilie și ucenicul acestuia, Elisei sunt importanți pentrutradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca „model” al vieții monastice și în specialpustnicești, închinat în totalitate lui Dumnezeu şi misiunii pe care o avea de îndeplinit, esteSfântul Ioan Botezătorul, nazireu și prooroc în același timp. Şi Sfântul Ioan Botezătorul a avutucenici care stăteau împreună cu el și pe care se presupune că îi învăța să adopte un mod de10 Emilian Birdaş, Originea istorică a voturilor monahale, în rev. „Glasul Bisericii”, XXIX, nr. 1-2, ianuarie-martie, 1954, p. 87. 9
  10. 10. viață asemănător cu al său: „În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia înpustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor. El este acela desprecare a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, dreptefaceţi cărările Lui". Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare depiele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică. Atunci a ieşit la elIerusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el înrâul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Matei 3,1-6). În continuare, modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele patrufecioare, fiicele Sfântului Diacon Filip: „Iar noi, sfârşind călătoria noastră pe apă, de la Tiram venit la Ptolemaida şi, îmbrăţişând pe fraţi, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi, ieşind, amvenit la Cezareea. Şi intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei şapte(diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau” (Fapte21,7-9). Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfântului Apostol Pavel, care trăia în celibatși care, pentru a se întreține, făcea corturi: „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt euînsumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel. Celor ce suntnecăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine” (I Corinteni 7,7-8)11. Însă adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc, esteMântuitorul Iisus Hristos: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care,11 Ibidem, p. 84. 10
  11. 11. Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertatpe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca unom, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”(Filipeni 2,5-8). Mai mult decât atât, însuşi modelul de viaţă comunitară din Biserica primară areprezentat un model pentru viața monahală, întrucât creștini trăiau în comun, împărțind totceea ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor12.2. 1. 4. Originile monahismului creştin: În mod oarecum paradoxal, întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, înEgiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuieapariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman lanivelul societății ca urmare a convertirii Sfântului împărat Constantin cel Mare la creștinismsi al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului13.12 Tomas Spidlik, op. cit., p. 49.13 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, Bucureşti, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 61. 11
  12. 12. Aceasta a pus capăt persecuției creştinilor și poziției lor de grup religios mic,persecutat, ducând totodată la creșterea numărului „creștinilor cu numele” în Biserică. Careacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești acreștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața în post și rugăciune,eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. În acest mod, încheierea persecuțiilor aînsemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel încât asceza a început să devinăun mod de viață distinct. 12
  13. 13. În acest mod, Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietoriitimpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monaha fost Sfântul Pavel Tebeul. Sfântul Vasile cel Mare, cel care a pus baza regulilor monahale,urmând exemplul Părinților Deșertului, stă la baza organizării vieţii monahale de obşte, întimp ce Sfântul Benedict of Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a Sfântului Vasile celMare, este întemeietorul monahismului apusean14. Încă din zorii creştinismului au existat persoane care și-au trăit viața în izolare, cumeste cazul eremiților, care vieţuiau conform exemplului celor patruzeci de zile petrecute deDomnul Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora, iar14 Ibidem, p. 65-66. 13
  14. 14. mărturiile scrise cuprind doar referiri adiacente, însă este evident faptul că Sfântul Antonie celMare a trăit ca eremit, urmat fiind de alții, care trăiau în apropiere, însă nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de Avva Antonie, însingurătate absolută, iar Avva Antonie îl considera pe acesta a fi un monah desăvârșit. Astfel,după ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, a exclamat înainteaucenicilor: „Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cunumele! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe Pavel,în Rai!”. În continuare, Sfântul Pahomie cel Mare, ucenicul avvei Antonie, a ales să îi adune pemonahi într-o comunitate în care monahii trăiau în sau chilii (din grecescul κελλια)individuale, dar care munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune. 14
  15. 15. Acest fel de organizare monastică poartă numele de rânduială cenobitică, fundamentată pe ocomunitate sau viață de obște15. În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați înviața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. Din acestmotiv, a încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era văzut ca ungest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau amăgire spirituală.2. 1. 5. Evoluţia istorică a monahismului: Întemeiat în Egipt, cu Sfinți precum Avva Antonie cel Mare și Pavel Tebeul șirăspândit în Orientul Mijlociu, apoi în Europa, monahismul a rămas una din dimensiunile15 Tomas Spidlik, op. cit., p. 88. 15
  16. 16. centrale ale vieții creștine în timpul Evului Mediu occidental și până în perioada târzie aImperiului Bizantin. Unul dintre primele locuri în care a fost adoptat monahismul a fostIrlanda, aici monahismul luând o formă specifică, strâns legată de structura socialătradițională a clanurilor, într-o formă care s-a răspândit mai apoi și în alte părți ale Europei,mai ales în Franța16. Epoca de aur a monahismului creștin a început în secolul al VIII-lea şi a durat până însecolul al XII-lea d. Hr. În această perioadă, mănăstirile au devenit o parte esențială asocietății, luând adesea parte la eforturile de unificare liturgică și la clarificare disputelor16 Pr. prof. Karl Henssi Stau, pr. prof., Originea monahismului, în rev. „Ortodoxia”, an LVII, nr. 2, aprilie-iunie,1995, p. 13. 16
  17. 17. doctrinare. Mănăstirile îi atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri și totatunci mânăstirile erau principalele păstrătoare și producătoare ale cunoașterii. În Apus, acest sistem s-a prăbușit în secolele al XI-lea și al XII-lea, ca urmare atransformărilor religioase care au avut loc în acea perioadă. Astfel, creștinismul a încetatprogresiv să mai fie apanajul unei elite religioase. Acest lucru s-a datorat în special aparițieiordinelor călugărilor cerșetori, cum erau franciscanii, care își propuneau să răspândeascăînvățătura creștină publicului larg, nu doar între zidurile mănăstirilor. 17
  18. 18. Comportamentul religios al oamenilor de rând a început să se schimbe, aceștiaîncepând să ia parte mai des la slujbele și Tainele Bisericii. Presiunea crescândă a statelornaționale și monarhiile timpului au subminat puterea și bogăția ordinelor monahale17. În sfârșit, după Conciliul Vatican II, a avut loc un exod masiv al membrilor ordinelormonastice, iar mulți călugări au renunțat să mai poarte haina monahală. În ansamblu, deşi seaflă într-o gravă decădere în Biserica Romano-Catolică, monahismul a lăsat o puternicăamprentă asupra culturii occidentale, amprentă vizibilă și astăzi. Universitățile moderne auîncercat să imite monahismul creștin în diferite moduri. Chiar și în America de Nord, unde17 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 74. 18
  19. 19. monahismul nu a fost niciodată o parte obișnuită a vieții sociale, universitățile sunt construiteîn stilul gotic al mănăstirilor din secolul al XII-lea. Mesele comune, dormitoarele, ritualurileelaborate și uniformele se inspiră extensiv din tradiția monastică18. Totuşi, în Răsărit, monahismul a continuat să se dezvolte și după Marea Schismă dinsecolul al XI-lea, devenind piatra de hotar și centrul în jurul căruia se puteau strânge creștiniidin Imperiul Roman aflat în declin și chiar după Căderea Constantinopolului.18 Tomas Spidlik, op. cit., p. 109. 19
  20. 20. 2. 1. 6. Monahismul ortodox în contemporaneitate: În zilele noastre, monahismul rămâne o parte importantă, esențială a credinței creștin-ortodoxe, iar marile centre monastice precum Sfântul Munte Athos și Mănăstirea SfântaEcaterina din Sinai cunosc astăzi o renaștere, atât din punctul de vedere al numărului demonahi care vin aici, cât și al vieții duhovnicești. În acest sens, se poate observa faptul căpelerinii sunt din ce în ce mai numeroși, iar reconstrucția mai multora din vechile centremonahale avansează rapid19.19 Arhimandrit Ioanichie Bălan, op. cit., p. 27. 20
  21. 21. 2. 1. 6. Monahii în viaţa sacramentală a Bisericii: Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine,asimilați clericilor, ci făceau parte din comunitățile locale, ei primind Sfintele Taine de labisericile parohiale. Totuși, în cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era cazul obștilor dinEgipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să accepte preoți ca membri, fie ca starețul sau alțimembri ai obștii lor să fie hirotoniți. Preotul-călugăr poartă numele de ieromonah, făcândparte integrantă din viața mânăstirească de obște. Totodată, există și numeroşi monahi-diaconi, numiți ierodiaconi20.20 Ibidem, p. 16. 21
  22. 22. Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie,candidații sunt monahi de la mănăstirile apropiate. Întrucât majoritatea preoților suntcăsătoriți, înainte de hirotonia pentru treapta de diacon, însă episcopii trebuie să fie celibatari,mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați necăsătoriți care să aibă și maturitateaspirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh21.2. 2. Monahismul ortodox. Fundamente teologice:2. 2. 1. Fundamentele dogmatice şi duhovniceşti ale vieţii monahale:2. 2. 1. 1. Mântuirea, sens şi finalitate a vieţii creştine: Mântuirea, în concepţia creştină ortodoxă, se obţine ca o încoronare a străduinţelorpentru desăvârşire. Numai creştinul care moare îndată dupa Botez, se mântuieşte pe baza21 Ibidem. 22
  23. 23. exclusivă a curaţiei dobândite în această Taină, dat fiind că n-a avut timpul ca, ajutat de harulbotezului, să-şi aducă şi contribuţia sa la consolidarea voluntară în această curaţie, ladezvoltarea chipului, restaurat prin botez, în asemănare22. Cel ce continuă să trăiască, dacă nu luptă pentru progres în viaţa sa duhovnicească, nupoate menţine nici măcar curaţia obţinută la botez; cine nu suie, coboară, întrucât oneutralitate în ordinea duhovnicească nu există.2. 2. 1. 2. Progresul continuu în viaţa duhovnicească. Dobândirea nepătimirii: Sporirea în desăvârşire constă într-o curaţire de patimile de care eventual credinciosuls-a îmbolnavit după botez, sau într-o desfiinţare a tuturor tendinţelor spre ele şi într-oînrădăcinare în locul lor a virtuţilor. Patimile şi virtuţile sunt cele două modalităţi de existenţăşi de viaţă a firii omeneşti: viaţa de patimi e modalitatea strâmbă, bolnavă, înlănţuită, întinatăa firii; viaţa de virtuţi e modalitatea normală, sănătoasă, curată, liberă a ei. Prin urmare, revenirea la nepatimire e, după Sfântul Vasile cel Mare, revenirea firii lastarea primordială, întrucât patimile sunt elementul care s-a imprimat în fire ca o boală, ca orană, care a strâmbat firea prin cădere. Însă revenirea la starea primordiala e revenirea lachipul lui Dumnezeu, după care am fost făcuţi23. De aceea, dobândirea nepătimirii este condiţia mântuirii. Omul trăieşte după fire cânde virtuos şi contrar firii când e patimaş; în primul caz spiritul lui, sau el însuşi e liber, şi toatăviaţa lui e luminoasă; în al doilea, e purtat de patimi ca o frunză de vânturi; nu e stăpân pesine, nu el îşi construieste viaţa cum vrea, ci în el şi cu el se face ceea ce nu vrea el, viaţa luinu are un sens, nu are o consecvenţă, e traită haotic, la voia întâmplării24.2. 2. 1. 3. Eliberarea de patimi şi dobândirea harului Duhului Sfânt: Lupta pentru eliberarea de patimi şi nevoinţa pentru dobândirea virtuţilor constituiemisiunea fundamentala şi neostenită a monahului. E o lupta susţinută de harul lui Hristos, e ocreştere a credinciosului, în Hristos, pentru a se face asemenea Lui. Urcuşul credinciosului înaceastă desăvârşire îşi are treptele lui bine stabilite. Sfântul Maxim Marturisitorul rânduieştetreptele principale ale urcuşului astfel: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea,nădejdea, nepătimirea, iubirea. Ultima treaptă este iubirea: iubirea de Dumnezeu şi de semeni, căci acestea se susţinreciproc, se cuprind una în alta şi reprezintă aceeaşi căldură a sufletului, care s-a uitat şi s-a22 Ignatie Monahul, Sensul desăvârşirii în monahism, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, p. 44.23 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiuneal Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 31.24 Ibidem, p. 72. 23
  24. 24. depăşit pe sine. Dar ca să ajunga la iubire, monahul trebuie să dobândească nepătimirea,curăţia de toate patimile. Numai omul nepătimaş poate avea iubire de Dumnezeu şi de semeni.Căci patimile nu sunt decât formele variate ale egoismului şi până ce mai există în om o formăa egoismului, nu are iubire adevarată25. Patimile trupeşti, ca lacomia pântecelui, desfrâul, arată pe om închis într-o preocupareegoistă de trup, în egoismul orb şi iraţional al trupului; patimile sufleteşti, invidia, mândria, îlarata pe om închis într-un egoism sufletesc. Toate îl arată pe om preocupat de sine, privind la cei din afară numai pentru a-şi scoateplăcerea proprie din ei, numai pentru a-i exploata, toate îl arată pe om obsedat de sine însuşi,orb faţă de realitatea deosebită de sine. Până e stăpânit de ele, credinciosul nu poate fi încomuniune adevarată cu Dumnezeu şi cu semenii săi, nu e în iubire. Iubirea, comuniunea, înseamnă uitarea de sine, jertfirea de sine, regăsirea vieţiiadevărate şi pline în circuitul liber de la unul la altul. De aceea, o treaptă importantă prin careurcă monahul la iubire, este înfranarea. Monahul care nu s-a eliberat, prin îndelungataînfranare, de patima lăcomiei de mâncare, de iubirea de bani, de pofta trupească, nu va puteaaşeza, atunci când se va ivi ocazia, iubirea de semeni mai presus de pofta sa. Însă calea spre desăvârşire trebuie să urce pana la iubire, până la comuniune, adicăpână la eliberarea de toate patimile. Oprirea la înfrânarea trupească înseamna o oprire dindrumul spre desăvârşire şi deci, cum spune Sfântul Maxim Marturisitorul, „începutulpacatului”. Înfranarea de la patimi e numai o fază prin care creştinul trebuie să treacă pentru aurca până la iubire, până la comuniune. Desigur, nici o treaptă nu este părăsită de tot, ci toatese găsesc concentrate, toate virtuţile inferioare sunt implicate în cele superioare. De aceeaiubirea, ca virtute culminantă, e şi cuprinzatoare a tuturor virtuţilor, opusă tuturor patimilor,tuturor formelor egoismului26. Prin urmare, înfranarea rămâne în creştinism o valoare fundamentală. Mai mult decâtatât, virtuţile inferioare devin neclintite numai pe treptele virtutilor superioare. Însă numaidacă păstrând înfranarea, monahul a ajuns şi la iubire, se uneşte cu Dumnezeu şi pe oglindacurată a inimii lui se reflectă lumina soarelui dumnezeiesc, umplându-l de cunoştinţa tainică alui Dumnezeu. Aceasta este ultima treaptă, nesfârşită, etapa desăvârşirii fiind nesfârşită27.25 Ibidem, p. 84.26 Ibidem.27 Ibidem, p. 104. 24
  25. 25. 2. 2. 1. 4. Monahii, angajaţi pe calea desăvârşirii: Deşi toti crestinii sunt datori să înainteze pe această cale, cei ce au pornit cu paşi maihotarâţi pe ea, sunt monahii, ei dorind să urce mai încordat spre piscurile desăvârşirii vieţiicreştineşti, ei vor să lupte mai categoric cu patimile care înlantuie sau tind să înlănţuie fireaomenească. Însă întrucat drumul spre desăvârşire urcă până la comuniune, adică până la totalaeliberare de egoism, ei trebuie să realizeze şi această culme de viaţă într-o formă maidesăvârşită decât ceilalţi creştini. Urcarea aceasta de la treapta luptei cu patimile la treapta pozitivă a comuniunii, ne-oilustrează istoria începuturilor monahismului. În primele veacuri creştine, credincioşii mairâvnitori după desăvârşire practicau o viaţă de mare înfrânare, renunţând uneori şi la căsătorie.2. 2. 1. 5. Asceza şi înfrânarea primelor veacuri creştine. Tipologie: Asceza aceasta practicată de unii credincioşi în primele veacuri se caracteriza, dupăKarl Heussi, prin urmatoarele momente: Ascetul traieşte într-o comuniune cât mai statornică cu Dumnezeu, prin rugăciune şiîntr-o necontenită îndreptare a gândului spre cele cereşti. Astfel, de asceză ţine renunţarea lalume, în special renunţarea la posesiunea pământească şi la o profesiune lumească, totalarenunţare la raporturile sexuale, o reducere cât mai mare a trebuinţelor care privesc locuinţa,îmbrăcămintea, mâncarea şi băutura, pe cât posibil renunţarea la carne şi vin, cultivareaanumitor virtuţi, precum: umilinţa, renunţarea la sine, stăpânirea de sine28. În jurul anului 200, în vremea persecuţiilor, „asceţii” constituiau sâmburele şi chiagulcomunităţilor. Foarte puţini din ei trăiau în afară, adică la marginea aşezărilor omeneşti.Faptul acesta făcea ca ei să nu urce numai o parte din drumul spre desăvârşire, adică să nuurce numai până la înfrânarea de la patimi prin asceză, ci să cultive şi iubirea faţă de oameni,sau comuniunea cu ei. Tocmai pentru că trăiau în lume, „asceţii” aceştia nu erau încă„monahi”29.2. 2. 1. 6. Retragerea monahilor din lume: În asceza mai veche lipseşte, un moment, care pentru monahism este constitutiv:crearea unei lumi deosebite prin viaţa în chilia anahoretului, în colonia de anahoreţi, sau înmănăstire. Însă când, după anul 300, viaţa comunităţilor creştine va deveni mai laxă, prinîncetarea persecuţiilor şi prin intrarea mulţimilor de păgâni în ele, asceţii au început să simtăneceistatea de a se retrage din localităţile populate, fie la marginea lor, fie chiar în locuri mai28 Pr. dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei - Interviuri, Bucureşti, Editura Bizantină, 1995, p.69.29 Ibidem, p. 48. 25
  26. 26. depărtate, în pustie, devenind astfel anahoreţi (retraşi), sau chiar eremiţi (pustnici), fie cătrăiau singuri în chilie, fie câte doi, trei, ca şi mai înainte30.2. 2. 1. 7. Contribuţia Sfântului Antonie cel Mare la apariţia monahismului: Sfântul Antonie cel Mare, prin personalitatea lui, polariza în jurul lui o mulţime deasemenea eremiţi, care au început să îşi construiască chilii în jurul chiliei sale. În acest mod, Sfântul Antonie a fost primul care i-a unit pe asceţii din pustie într-un felde viaţă socială. Această reunire era în orice caz foarte puţin strânsă şi cu totul benevolă, deun vot al ascultării înca nu era vorba, locul ei îl tinea pur şi simplu voinţa31. Prin urmare, voinţa liberă era singurul motiv al persistenţei lor. Monahii antonieni nulocuiau, precum arată clar viaţa Sfântului Antonie, într-o singură clădire mănăstirească, astfelîncât aşezământul creat de Sfântul Antonie trebuie considerat a fi mai degrabă o colonie demonahi. Monahii locuiau câte unul, sau poate şi câte doi sau trei, asemenea eremiţilor dinpustiul Nitriei, în chilii împrăştiate.2. 2. 1. 8. De la comunitatea din lume la cea monahală - Dimensiunile ascezei: Precum vedem, faza strict anahoretică, în care se cultiva exclusiv asceza, sau lupta cupatimile, dar nu se continua urcuşul spre desăvârşire până la capăt, până la iubire, până lacomuniune, a ţinut foarte puţin timp, a fost propriu-zis numai o fază de tranziţie de la ascezadin comunitatea din lume la asceza în comunitatea monahală. Neajunsul acestei asceze în afara comunităţii a ieşit repede la iveală, fapt pentru carefaza acestui anahoretism nu a durat decât extrem de puţin. Asceza împreunată cu singurătateaa scos curând la iveală anumite moduri reprobabile de viaţă32. Unii nu ştiau precis care este tinta ascezei, alţii nu aveau în ei înşişi suficiente resursede putere pentru a stărui în urmărirea acestei ţinte. „Aceste neajunsuri caută Sfântul Antonie să le tămăduiască prin aceea că întruni peasceţi într-o comunitate şi-i lua sub conducerea sa. El accentua în cuvântările sale cătremonahi că desăvârşirea încă nu este ajunsă prin fuga de lume şi retragerea în pustie;singurătatea şi renunţarea sunt numai mijloace pentru a ajunge la sfinţenia lăuntrică.Precum el însuşi nu se încredea în sine, ci caută să-şi însuşească de la fiecare binele, aşaîndemna şi pe monahii săi să fie cu neîncredere în ei înşişi; nici unul nu trebuie să spuna căSfânta Scriptura îi este deajuns pentru învăţătură; dimpotrivă, e bine ca monahii, să cultive30 Pr. prof. Ioan G. Coman, Importanţa şi sensul desăvârşirii în monahism, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an VII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1955, p. 312.31 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 37.32 Ibidem, p. 40. 26
  27. 27. viaţa de comuniune şi astfel să se întărească reciproc în credinţă şi prin convorbiri să sefortifice reciproc pentru luptă”33.2. 2. 1. 9. Contribuţia Sfântului Pahomie cel Mare la organizarea monahismului: Totuşi, şi forma aceasta de organizare a fost de scurtă durată, întrucât ea a dat vieţiimonahale forma de organizare rămasă definitivă şi normativă pentru marea majoritatea amonahilor, acţiune pe care a întreprins-o Sfântul Pahomie cel Mare, care nu se va maimultumi cu simpla asociere a monahilor, în care predomina forma de viaţă individuală ci,actualizând o aspiraţie ascunsă în sufletele dornice de desăvârşire ale asceţilor, dezvoltă pânăla viaţa de obşte asocierea creată de Antonie. Încă înainte de anul 328, se întemeiează câteva chinovii, unite într-un fel decomunitate a monahilor. Astfel, Sfântul Pahomie a pornit de la anahoretism, mai bine zis de lacoloniile de eremiţi ivite după exemplul coloniei născute în jurul Sfântului Antonie celMare34. Toate elementele anahoretismului sunt păstrate în viaţa mănăstirească pahomiană:lepădarea de sine, asceza severă, munca manuală, rugăciunea. Nici ascultarea de un superiornu e ceva care a apărut începând cu Sfântul Pahomie, întrucât între anahoreţii egipteni existaunumeroşi reprezentanţi ai ascultării depline: „Viata mănăstirească pahomiană adaugă însa la acestea un principiu nou, caredevine fundamentul monahismului, şi anume viaţa comună. Viaţa comună cuprinde treilaturi: a) serviciul divin comun; b) locuirea, somnul, mâncarea comună, într-o clădireînchisă de lumea din afară; c) câştigarea în comun a mijloacelor de întreţinere, prin muncacomună. În colonia de anahoreţi, monahul stă la început, din punct de vedere economic, cutotul de sine; abia în cursul veacului al IV-lea şi probabil sub înrâurirea vieţii de obşte aparîn ea slabe tendinţe spre o organizare comună a economiei monahale. Tot aşa e cu locuinţaanahoretului; el e avizat cu totul la sine... Mâncarea şi-o pregăteşte el singur, sau un ucenicpe care şi l-a luat. Legătura cu serviciul divin era foarte laxă sau cu totul întreruptă. Toateacestea se schimbă în monahismul pahomian dintr-o singură lovitură. Călugării se adunăaici foarte regulat în fiecare zi la serviciul religios35. Producţia economică şi întrebuinţareaeconomică nu mai sunt chestiuni ale insului singuratic, ci ale comunităţii, pe baza lipsei de33 Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creştin după diferiţi autori, f. l., Tipografia Cozia aSfintei Episcopii Râmnicu-Vâlcii, 1893, 161.34 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 63.35 Sfântul Pahomie cel Mare, Regulile monahale, Iaşi, Editura Credinţa strămoşească, 2000, art. 6, 8, 10, 13-18,24, 141, 142. 27
  28. 28. proprietate a insului, fundamentată religios; exista numai proprietatea totalităţii, nu oproprietate privata36. Acesteia îi corespunde şi confecţionarea îmbrăcăminţii comune37”. Acest fel de viaţă chinovială era ceva cu totul nou, nemaiauzit. Membrii comunităţiiprimare din Ierusalim îşi aduceau averile pentru a le consuma în comun. „Monahii lui Pahomie nu consumă bunurile aduse de ei, ci trăiesc dintr-o muncăcomună bine organizată; aici nu e vorba de un simplu consum obştesc, ci de o producţiecomună. Aceasta n-a putut-o lua Pahomie din Faptele Apostolilor. Lipsa de proprietateparticulară iaraşi n-a trebuit s-o ia Pahomie din Faptele Apostolilor; a aflat-o la asceţii careo practicau de veacuri ca premisă a ascezei. Forma de viaţă comună n-a existat nici lapitagoreici, cum s-a afirmat de unii. La ideea ei a venit Pahomie meditând la condiţiile încare trăiau asceţii şi la modul în care ar putea ei să-şi îndeplinească mai bine idealurile lorde viaţă. El a văzut că grija asceţilor de cele necesare hranei îi stinghereşte în urmărireapreocupărilor lor spirituale”38. Sfântul Pahomie a conştientizat faptul că într-o viaţă comună, monahul singuratic eeliberat de grija procurării celor materiale, iar pravila amanunţită a obştii îl fereşte de greşeli,precum legatura permanentă cu confraţii îi oferă îndemnuri necontenite pentru exercitareavirtuţii şi a iubirii aproapelui. Astfel, Sfântul Pahomie, sub raport economic, reţinând lipsa de proprietate şi muncamanuală pe care le află la asceţi, face un pas mai departe pentru a le înlesni acestor asceţisăraci şi muncitori în straduinţa lor de a-şi atinge ţelul lor religios, luându-le grija pentruprocurarea materiei prime de muncă şi pentru vinderea unora din produsele muncii şiprocurarea altor articole necesare39. Această organizare a muncii în comun nu era propriu-zis utilizată pentru prima oară deSfântul Pahomie, întrucât ea exista în ergasteriile, adică în atelierele în care munceaunumeroşi sclavi. Asemenea ateliere existau şi pe lângă templele păgâne. În acest fel, Sfântul Pahomie introduce acest mod de munca în grupele de monahi, caredin proprie convingere şi în mod liber acceptau această viaţă în vederea desăvârşiriireligioase. Economia comună impunea o apropiere a chiliilor. Sfântul Pahomie le înconjura cuun zid, care avea în primul rând un scop pedagogic pastoral: uşura supravegherea castităţiimonahale, făcea orice bănuială de necastitate imposibilă şi ferea pe monah de tulburarea lumiiexterioare, înlesnind străduinţele lor în vederea mântuirii40.36 Ibidem, art. 49, 81-83, 66, 99, 113.37 Ibidem, art., 28, 29, 81, 91, 99, 102.38 Efrem Enăcescu, op. cit., p. 174.39 Ibidem, p. 176.40 Ibidem, p. 81. 28
  29. 29. 2. 2. 1. 10. Sensul desăvârşirii şi viaţa monahului în mănăstire: Monahul putea să se consacre netulburat rugăciunii, meditaţiei, înfrânărilor trupeşti şimuncii sale. Deodată cu zidul acesta se naşte propriu-zis mănăstirea, comunitatea închisa acelor ce se preocupă, feriţi de lume, în mod intens şi exclusiv, de mântuirea lor, înconjurareachiliilor cu un zid fiind posibilă prin faptul că, îndestulându-şi prin munca comună nevoileunii altora, monahii nu erau expuşi lumii exterioare. Mănăstirea realiza o singurătate completă, dată fiind şi puţinătatea trebuinţelormonahilor. Prin urmare, şi din acest punct de vedere viaţa de obşte oferea condiţia pentru omai uşoară îndeplinire a exerciţiilor ascetice. Precum vedem, în viaţa de obşte străduinţa de desăvârşire a asceţilor şi-a aflat ocondiţie şi o împlinire necesară. Viaţa de obşte nu le oferea acelora numai putinţa de acompleta asceza prin iubire, ci chiar asceza se făcea uşurată prin ea. Într-adevăr, actul derenunţare la cele materiale, săvârşit de ascet la începutul vieţii lui ascetice, se puteapermanentiza numai în viaţa de obşte, care îi lua orice grija de a-şi procura cele necesaretraiului. Iar înfranarea de la pofte şi patimi egoiste îi era uşurată de trebuinţa de a nu face, de anu avea, de a nu gusta, decât cele ce i se îngăduiau de conducătorul obştii şi de pravilă. Maiales însă, ascetul avea prilejul să sporească în iubire faţă de fraţi, să trăiască în duh derăspundere faţă de ei, sau să fie ajutat de ei41.2. 2. 1. 11. Luptele duhovniceşti şi provocările vieţii monahale: Deşi iubirea, ca cea mai înaltă dintre virtuţi, s-ar părea că vine numai după dobândireacelorlalte virtuţi, deci ar putea cineva să lupte întai cu patimile în singurătate şi după ce le-ascos pe acelea din sine, să vina în comunitate, în realitate însasi lupta cu patimile, însăşiasceza, e o lupta pentru iubire, şi lupta pentru iubirea semenilor nu se poate duce decât înmijlocul lor. Chiar înfrânarea poftelor egoiste aduce cu sine o lărgire a condiţiilor de existenţăpentru semeni. Monahii nu sunt puşi în situaţia de a răbda multe încercări, fiind lipsiţi de greutăţilevieţii de familie. Evitând dulceţile vietii de familie prin înfranare, evită şi necazurile şigreutăţile care sunt legate de ea şi care au ca scop potolirea patimilor, pe care monahii le-auslăbit prin înfrânare. Însă trebuie ca monahii să îşi exercite şi celalalt fel de răbdare, care areca scop sporirea în iubirea faţă de semeni: răbdarea fraţilor din obşte, care la mireniechivalează cu răbdarea celor din casă şi din societate. Astfel, monahului trebuie să i se ofereocazia de a toci ghearele patimilor care îl dominau, după cum afirmă Sfântul Ioan Casian:41 Arhimandrit Ioasaf Popa, Calea de mijloc în asceza creştină, Bucureşti, Editura Glasul monahilor, 1999, p. 32. 29
  30. 30. „Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelunga-răbdare ce o areaproapele cu noi, ci din suferirea răului de la aproapele de către noi. Deci, de vom fugi delupta îndelungii-răbdari, căutând pustia şi singuratatea, patimile netămăduite ale noastre, pecare le vom duce acolo, vor rămâne ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragereacelor neizbăviţi de patimi nu numai că le pazeşte patimile nevătămate, ci le şi acoperă, încâtnu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimi se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune în mintenăluciri de virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelunga-răbdare şi când, vine tăinuitodihna, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şimai mult se sălbăticesc patimile în noi, când e întreruptă legătura cu oamenii, încât pierdemşi umbra suferirii şi a îndelungii-răbdări pe care în tovarăşia fraţilor ni se părea că le avem.Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce simtpe cineva apropiindu-se de ele îşi arată toată turbarea lor, la fel şi oamenii pătimaşi, caresunt liniştiţi din pricina pustiei, şi nu din vreo dispoziţie virtuoasă, îşi dau veninul pe faţăcând apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă”42. De aceea Parintii admit ca cineva sa se retraga in singuratate, dar numai dupa ce aajuns la nepatimire. Pana atunci trebue sa traiasca in obste. In obste se castiga desavarsirea, nuin afara de ea. Retragerea in pustie inainte devreme este primejdioasa. In loc de o crestere invirtute ea aduce, la cei neconsolidati in ea, o scadere. De aceea multi isi dadeau seama, dupa ce s-au retras in pustie, ca trebuie sa sereintoarca in obste. Sau in sensul acesta erau sfatuiti de Parinti. „Batranii, afirmă Sfântul NilSinaitul, iubesc foarte mult retragerea facuta treptat. Daca vreunul, ispravind virtutile inchinovie, a ajuns pana aici si daca ar putea inainta in retragere, sa se probeze el insusi. Iardaca neputand, scade in virtute, sa se intoarca in chinovie, ca nu cumva, neputand infruntauneltirile gandurilor, sa-si iasa din minte”43. Şi de fapt viaţa de obste s-a dovedit in practica drept cadrul cel potrivit in carestraduintele de desavarsire ale monahilor se pot infaptui. Dovada cea mai puternica e ca acestmod de vieata calugareasca a devenit cel mai raspandit si a infruntat veacurile, pe candcelelalte moduri au ramas sporadice, sau au decazut, cand nu au disparut cu totul. De fapt spresfarsitul veacului IV, Fericitul Ieronim, Ioan Casian, din cele trei feluri de viata monahala, pecare le cunosc: chinoviala, pustnicie singurateca si viata de sine iu mici grupe, considera pecel dintai ca cel mai demn de lauda, pe pustnici ii considera ca stand in legatura cu chinoviile,in care se pregateau pentru pustie si in care adeseori se intorceau, iar pe cei cu vieata de sine iiosandesc cu cele mai aspre cuvinte. Aceste mici grupe cu viata de sine erau sau urmasele42 Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti, Bucureşti, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990, p. 112.43 Ibidem, p. 143. 30
  31. 31. vechilor asceti, cari traiau cate doi trei la marginea oraselor si satelor, sau chiliile ce seadunasera in colonii pe vremea lui Antonie, dar care poate nu evoluasera la vieata de obste detip pahomian, ci se rasfirasera iarasi. Aceste mici grupe de asceti erau la sfarsitul veacului alpatrulea intr-o decadere completă44. Fericitul Ieronim descrie cele trei feluri de monahi existente in Egipt pe vremea lui,intr-o scrisoare de pe la anul 384. Acestia vietuese in comun, intr-o ascultare totala de maimarele lor. Ei locuiesc separat, dar chiliile lor sunt legate intre ele. Al doilea fel suntanahoretii care petrec departe de oameni, si traiesc singuri in pustie (soli habitant perdesertas); ei nu au nicio proprietate. Daca unul pleaca din chinovie in pustie, nu duce cu sinenimic, decat paine si sare. Al treilea fel, numit remoboth in limba copta (rem=om, both=manastire, oameni demanastire), e cat se poate de nefast (deterrimum). Ei locuiesc cate doi sau trei impreuna, nu innumar mai mare, dupa placul lor si traesc din castigul muncii lor, din care pun o parte laun.loc, cat e de lipsa pentru intretinerea lor. Ei locuiesc cea mai mare parte in orase si targurisi ca si cand mestesugul, dar nu viata lor ar fi sfanta, tot ce vand are un pret mai ridicat. Intreei e multa cearta, pentru ca ei, traind din proprietatea lor nu vor sa se supuna nimanui. Ei facconcursuri de post si fac ceea ce ar trebui sa exercite numai in ascuns, obiectul unui concurs,ori a unor intreceri45. Totul la ei este afectat: manecile largi, sandalele sdrentuite, haina aspra, suspinuriledese, cercetarea fecioarelor, barfirea preotilor si cand vine o sarbatoare mananca panavomeaza") Ioan Casian, dupa ce a petrecut zece ani in Egipt (385-395), descrie cele trei feluri demonahi astfel: "Trei sunt felurile monahismului in Egipt, dintre care doua sunt foarte bune, iaral treilea cu totul lipsit de caldura si cu totul de evitat: primul este al chinovitilor, carevietuind in obste, se carmuesc de judecata unui batran. Cel mai mare numar de monahi dinEgipt sunt asa; al doilea e al anahoretilor, care mai intai au fost formati in chinovii sidesavarsindu-se in convietuirea cu altii au ales ascunsurile singuratatii; al treilea e celcondamnabil al Sarabaiţilor”. Acesta e un fel cu totul rau (deterrimum) si necredincios. "Ei se recruteaza dinnumarul acelora cari voiese sa simuleze mai degraba virtutea, decat sa realizeze cu adevaratdesavarsirea evanghelica. Acestia, afectand cu inima lase virtutea, sau impinsi la aceastaprofesiune de vreo necesitate si grabindu-se sa-si insuseasca numai numele de monah, faranicio straduinta de emulatie, nu primesc disciplina chinoviilor, nu se supun judecatii celor mai44 Arhimandritul Emilianos, Monahismul, pecetea adevărată, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. şi pr. prof. IoanIcă, vol. I, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 68.45 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 114. 31
  32. 32. batrani, nu se formeaza prin traditiile acelora, ca sa-si biruiasca voiie lor si nu primesc nicioregula a disciplinei sanatoase, ci, gandindu-se numai "la infatisarea in public, cautand adica lafata oamenilor, sau petrec in casele lor sub (privilegiul acestui nume, dedati acelorasiocupatiuni, sau isi construesc lorusi chilii, pe care le numesc manastiri si in care petrec inlibertate, nesupunandu-se poruncilor evanghelice, care le cer sa nu se ocupe cu grija hraneizilnice si cu niciun fel de probleme familiare46. Aceasta o implinesc, fara nicio sovaiala necredincioasa, numai aceia care, deslegati detoate bravurile acestei lumi, s-au supus asa de mult prepozitilor chinoviei, incat declara ca numai sunt stapani pe ei insisi. Dar aceia care, evitand disciplina chinoviei, petrec cate doi sautrei in chilii, nemultumiti de grija staretului, sau a conducerii prin porunca, ci preocupandu-semai cu seama de aceasta, ca liberi de jugul staretilor, sa aiba libertatea sa-si exercite voile lor,sau sa plece si sa rataceasca pe unde le place si sa faca ceeace le e voia, se consuma si maimult in munci de zi si de noapte, decat cei ce vietuiesc in chinovii, dar nu cu aceeasi credintasi cu acelasi scop. Caci aceasta ei o fac, nu ca sa puna la dispozitia economului fructul muncii lor, ci casa castige avutii pe care si le gramadesc. Ce distanta este intre acestia! Aceia, necugetand laziua da maine, ofera fructele cele mai gratuite ale sudorii lor lui Dumnezeu, iar acestia segandesc, nu numai la ziua de maine, ci isi intind grija necredincioasa peste spatiul multor anilipsa tuturor lucrurilor si saracia; acestia, ca sa dobandeasca afluenta tuturor belsugurilor.Aceia lucreaza ca sa aibe manastirea un prisos pentru sfinte intrebuintari, fie pentru curte, fiepentru xenodochii, fie pentru bolnite, fie pentru a se da celor lipsiti, dupa judecata staretului;acestia ca sa aiba un prisos peste indoparea zilnica sau sa satisfaca o placere mai mare, sau casa-si satisfaca patima iubirii de argint47. Aceia, adunand manastirii atatea mijloace si ei renuntand la ele zilnic, primesc atataumilinta a supunerii, incat precum se priveaza de ei insisi, asa si de acelea pe care le castigacu propria lor sudoare, innoind mereu ardoarea primei renuntari, prin aceea ca se dezbracazilnic pe ei insisi de fructele muncii lor. Acestia insa, inaltandu-se chiar prin aceea, ca dauceva saracilor se rostogolesc in prapastie in fiecare zi. Pe aceia rabdarea si severitatea, pe careo suporta atat de devotat in aceasta vietuire, pe care au imbratisat-o odata, ca sa nuimplineasca niciodata voile lor, ii face in fiecare zi rastigniti si mucenici vii; pe acestiamoleseala voii proprii ii trimite de vii la iad"48. La fel ii condamna pe acesti Sarabaiti si alti scriitori . Toti scriitorii care osandesc peacesti monahi cu viata de sine, ii considera vinovati de pacatul lui Anania si Safira, care a fost46 Sfântul Ioan Casian, op. cit., p. 138.47 Ibidem, p. 149.48 Ibidem, p. 91. 32
  33. 33. asa de grav, incat autorii lor au fost pedepsiti indata cu moartea, fara sa li se dea vreme depocainta. Pacatul consta in faptul ca, dupa ce se promite lui Dumnezeu lepadarea de oriceavutie, se retine apoi o parte, sau se cauta, prin munca, recastigarea ei. Cei ce fac astfel, pedeoparte mint pe Dumnezeu, (si, desigur, si pe oameni), pe de alta socotesc ea al lor ceea ce adevenit al lui Dumnezeu, in urma votului. Fericitul Ieronim zice: „Anania si Safira daruiesc cu inima fricoasa, mai bine zisindoelnica, si de aceea sunt condamnati, pentru ca dupa votul dat, au considerat bunurile eaale lor si nu ca ale Aceluia, Caruia le-au inchinat odata si si-au rezervat lor o parte din avutiastraina, temandu-se de foame, de care credinta adevarata nu se teme. Sfântul Ioan Casianspune la fel, ca acest gen de monahi e un rasad produs de exemplul lui Anania si Safira, care,"rezervandu-si o parte din cele ce posedau, sunt pedepsiti de gura Apostolului, cu moartea";caci socotind acesta ca un astfel de pacat „nu poate fi tamaduit nici prin pocainta, nici prinsatisfactie, a taiat germenele lui a tot stricacios, prin moarte naprasnica”49. Rămân dar doua feluri de viata monahala, pe care le aproba Parintii si scriitoriibisericesti: cea chinoviala si cea anahoreta, sau pustniceasca. Dar si dintre acestea ei socotescin general pe cea chinoviala mai potrivita cu slabiciunile firii omenesti, mai apta sa ajuteaceasta fire in straduintele ei spre desavarsire. Astfel, Fericitul Ieronim, la intrebarea cuivadaca e bine sa traiasca singur, sau cu altii in manastire, raspunde: "Mie imi place sa fii incomunitatea sfintilor, sa nu te inveti singur si sa nu intri fara conducator pe calea pe care n-aiintrat niciodata, ea sa nu te abati indata in alta parte si sa te expui greselii; ca sa nu faci maimult sau mai putin decat e de trebuinta; ca sa nu obosesti alergand, sau sa intarzii si saadormi. In singuratate repede se furiseaza mandria. Si dacai cel ce petrece in ea posteste putinsi nu vede om, isi da oarecare importanta. Uitand de sine, de si pentru ce vine, rataceste cuinima inlauntru si cu limba afara. Judeca, impotriva vointei Apostolului, pe servii straini.Unde vrea pofta isi intinde mana; doarme cat vrea nu seteme de nimeni; face ce voieste; petoti ii socoteste inferiori; e mai des in orase decat in chilie50." Fericitul Ieronim nu osandeste aici pe adevaratii anahorei ci pe cei falsi, pe cei ce auimbratisat viata pustniceasca, fara sa fi ajuns la desavarsire in cea chinoviala. Ioan Casian iiprezinta pe acestia ca pe al patrulea fel de monahi: "Este si un al patrulea gen, care a rasarit decurand intre cei ce se mangaie cu infatisarea si cu chipul de anahoreti si care la inceput, printr-o ardoare scurta, se arata doritori de perfectiunea chinoviei, in vreme ce neglijeaza taiereavechilor obiceiuri si patimi si nu sunt multumiti sa poarte jugul umilintei si al rabdarii sidispretuese sa se supuna batranilor; de aceea isi cauta chilii separate si doresc sa petreaca49 Ibidem, p. 107.50 Ibidem, p. 113. 33
  34. 34. solitari, ca astfel, nehartuiti de nimeni, sa poata fi socotiti de oameni rabdatori, blanzi sismeriti. Aceasta viata, mai bine zis moleseala, nu permite nicicand acelora, pe care odata i-ainfectat, sa ajunga la desavarsire. In acest mod ei nu numai ca nu taie voile lor, ci le intarescin rau, in vreme ce nu sunt provocati de nimeni, ca pe un venin mortal si launtric, care cu cat emai ascuns, cu atat produca o boala nevindecabila celui ce o poarta. Caci din respect pentruchilia singuratica, nimeni nu indrazneste sa dea la iveala patimile solitarului, pe care acelaprefera sa le ignoreze decat sa le vindece. Dar virtutile nu se nasc prin ascunderea patimilor,ci pr: lupta cu ele" . Pe anahoretii adevarati, Fer. Ieronim ii accepta. Dar insusirile trebuie sa fie cu totulexceptionale. De aceea continua, dupa cele de mai inainte: "Deci ce? Osandim viata solitara?Catusi de putin nu. Caci am laudat-o adeseori. Dar din ingustimea manastirilor si a acestuimod de viata vrem sa iasa ostasi pe care asprimea pustiului nu-i inspaimanta care au dat multtimp proba vietuirii lor; care au fost cei mai mici dintre toti ca sa fie cei dintai dintre toti; pecare nici foamea, nici saturarea nu i-a biruit vreodata; care se bucura de saracie; a carorpurtare, grai, privire, mers, invatatura, e virtuoasa; care nu stiu sa se arate, asemenea unoroameni inepti, plini de putere impotriva dracilor, ce lupta contra lor, ca sa uimeasca peoamenii neexperirnentati si de rand si prin aceasta sa adune castiguri"51. Sfântul Efrem Sirul socoteste chiar ca nici petrecerea indelungata intr-o chinovie nuajunge pentru o pregatire suficienta spre viata pustniceasca. Se cer pentru ea aptitudinispeciale si exceptionale. Altfel atragerea pustiului devine o cursa primejdioasa pentruchinoviti, o ispita a diavolului. Iar Ioan Casian prezinta pe un anahoret celebru, pe avva Ioan,revenind, dupa 20 de ani de pustnicie, in chinovia in care petrecuse mai inainte 30 de ani slmotivandu-si aceasta revenire astfel: "In aceasta vietuire (de obste) nu e nici grija de planuireamuncii zilnice, nici preocuparea de a vinde si cumpara, nici grija inevitabila de painea depeste an, nici grija de lucrurile trupesti si in sfarsit nici mandria laudei omenesti, care e mainecurata in fata lui Dumnezeu decat acelea toate, ba goleste adesea si marile osteneli alepustnicului" Sau: "mai bine e sa te afli credincios fagaduintelor mai mici, decat necredincioscelor mai mari"52. Daca mandria este cea mai teribila dintre patimi si cea mai greu de desradacinat, dacaegoismul isi gaseste in ea ultima transee, iar iubirea ultimul obstacol, apoi, desigur ca viata51 Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopol, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască înlinişte şi singurătate, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, traducere, introducere şi note de Pr. prof.dr. Dumitru Stăniloae, volumul VIII, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, 1979, p. 42.52 Tomas Spidlik, op. cit., p. 79. 34
  35. 35. care poate sa vindece si aceasta patima este viata cea mai inalta si cea mai corespunzatoare cu,scopul monahului. De aceea, Ioan Casian zice: "Scopul chinovitului este sa mortifice si sarastigneasca toate voile sale si, dupa porunca mantuitoare a desavarsirii evanghelice, sa, nucugete nimic al zilei de maine. Iar aceasta, desigur ca nu o poate implini decat chinovitul" In acelasi sens considera Sf. Efrem Sirul († 573) daruirea de sine pe care o facemonahul fratimii, ca incoronare a tuturor virtutilor, ca biruinta deplina asupra egoismului.Dupa lepadarea de sine, de familie, de bunuri, „ca o implinire a tuturor celor bune, pe aceastasa o adauge: lepadarea si de sufletul sau. Si care este lepadarea de sufletul sau? Ca pe sine-sicu totul desavarsit sa se dea danie fratimii si voilor sale deaceea nicidecum sa nu le mai faca...Si sa nu aiba nimic intru a sa stapanire, afara de imbracamintea pe care o poarta, ca din toatepartile sa poata fi fara grija, cele poruncite lui numai savarsindu-le cu bucurie totdeauna si caun cumparat cu cinstit si scump Sangele lui Hristos si ca un rob bine-cunoscator pe toti fratiisi mai ales pe inaintestatatorii intru toate ca pe niste domni si stapani sa-i socoteasca si, dupacum insusi Domnul a zis: Cela ce voieste intre voi sa fie mai intai si mai mare, sa fie cel maide pe urma decat toti si al tuturor rob; neavand slava si cinste sau landa pentru lucrul slujbeisau petrecerii dela frati... fiindca cu adevarat de mare mantuire pricinuitor luisi se face, dacacu indelunga ingaduiala si cu rabdare pana la sfarsit va starui intru aceasta buna si de sufletfolositoare robie”. La randul lor, inaintestatatorii sa se socoteasca si ei slujitori ai fiecarui frate: „Iar peascuns, in minte, ca niste robi nevrednici ai tuturor fratilor sa va socotiti, avand grija demantuirea si de desavarsirea fiecaruia. Ca aceasta este viata cu adevarat ingereasca, candunii altora toti fratii cu toata bucuria supunandu-se, domni unii altora se vor socoti si cucinstea unii pe altii intrecand. Deci va indemnam pe voi, ca unii ce voiti sa fiti urmatori luiHristos, spre odihna si supunerea unii altora si spre buna slujire, de a fi cu putinta si a muripentru aproapele pe noi insine sa ne pregatim. Ca prin dragostea si simplitatea sinepismuirea si netrufia, legatura pacii intr-un trup si intr-un duh al lui Hristos intru fratimesa poata a se pazi, supunandu-se unii altora intru frica Domnului”53. Dar cel care a evidentiat mai mult decat toti superioritatea" vietii monahale de obste, afost Sfântul Vasile cel Mare. „În multe privinte stiu ca e mai de folos petrecerea cu maimulti”, zice el. Bunurle acestei vieti sunt asa de multe „ca nici nu se pot numara usor toate”.El Vede aceasta viata impusa, de temeiuri moral-pedagogice, de legi ale firii omenesti si detemeiuri dogmatice.53 Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopol, op. cit., p. 169. 35
  36. 36. 2. 2. 2. Dimensiunea ascetică, mistică şi contemplativă a vieţii monahale:2. 2. 2. 1. Fecioria sau castitatea: De la asceza individuală creştină, bazată pe cuvintele Mântuitorului: „Vinde toate câteai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de-mi urmează mie” (Luca 18,22) şi „Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, saucopii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit – acum, în vremeaaceasta, de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va săvină: viaţa veşnică” (Marcu 10, 29-30), s-a ajuns la asceza monahală sau călugăria ascetică. De la nevoinţele sfinte practicate în lume de creştinii zeloşi, ca sărăcia de bună voie,castitatea şi înfrânarea de la orice plăceri ce ţin de veacul acesta, supunerea şi pocăinţa, s-atrecut la călugăria ascetică, şi de aici s-a ajuns la călugăria mistic-contemplativă, cândnevoitorul, uitând de tot ce ţine de lumea aceasta, până şi de cele mai elementare trebuinţe aleexistenţei fiinţei sale, se dedică rugăciunii şi meditaţiei contemplative. În viaţa ascetică se practică în chip deosebit fecioria sau castitatea, după cuvinteleMântuitorului: „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt famenicare s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni,şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor” (Matei 19,11-12). Acest angajament solemn, vot sau făgăduinţă, trebuie ţinut cu toată străşnicia, dupăcum sfătuiesc Sfinţii Părinţi. Clement Alexandrinul zice că cel ce s-a făgăduit acestei juruinţesfinte să stea deoparte de lumea păcatului şi să se ferească de legătura cu omul rău54. Tot acest Sfânt Părinte îi numeşte pe asceţi „aleşi între aleşi” şi îi laudă pe cei ce îşipun viaţa lor în siguranţă şi la adăpost de furtunile lumii. Un scriitor bisericesc, Tertulian, le sfătuieşte pe fecioare să stea cu totul rezervate delume, iar Sfântul Ciprian nu găseşte pe nimeni în lume căruia să-i adreseze cuvinte maifrumoase şi mai sfinte, decât acestora, spunând: „Ascultaţi-mă, fecioarelor, ascultaţi-mă cape un părinte, ascultaţi-mă pe mine care vă sfătuiesc cu toată sinceritatea la ceea ce este defolos sufletului vostru. Fiţi aşa cum v-a plăsmuit Dumnezeu, Făcătorul a toate, fiţi nevinovateaşa cum aţi ieşit din mâna Părintelui ceresc, purtaţi în voi un chip nevinovat, o înfăţişareplină de bună-cuviinţă. Sârguiţi-vă să fiţi mereu aceleaşi care aţi început deja să fiţi.Sârguiţi-vă să deveniţi chiar din această lume ceea ce veţi fi în cealaltă, îngeri ai luiDumnezeu şi mirese prea-alese ale Mântuitorului nostru. Marea voastră răsplătire vi se54 Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreştii, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”,traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul VII, Bucureşti, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 31. 36
  37. 37. păstrează în veşnicie, ca un mare dar al virtuţilor, căci fecioria este cea mai mare slujbăadusă lui Dumnezeu”55.2. 2. 2. 2. Latura mistic-contemplativă a vieţii monahale: Mai înainte de a vorbi despre călugăria mistic-contemplativã, se cuvine sã arãtãm pescurt de câte feluri este viaţa monahalã sau cãlugãreascã din punct de vedere al organizãrii saual trãirii exterioare. În aceastã privinţã, Sfinţii Pãrinţi au împãrţit viaţa monahalã în trei cinurisau rânduieli: în petrecere pustniceascã (viaţa anahoretică), în vieţuirea a doi sau trei de uncuget şi în viaţa de obşte. Viata pustniceascã cere îndepãrtarea de oameni, în pustie, cu punerea nãdejdii demântuire a sufletului, de hranã, de hainã si de toate nevoile trupeşti numai în Dumnezeu. Convieţuirea cu unul sau doi frati de un gând trebuie sã se sãvârseascã sub povata unuibãtrân experimentat în cuvintele Sfintei Scripturi si în viata duhovniceascã, cãruia ucenicii îisunt datori cu supunere deplinã si ascultare. Viaţa de obşte, dupã cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, începe de la convietuirea,dupã pilda Mântuitorului şi a Apostolilor Lui, a nu mai putin de doisprezece fraţi şi poatecreste pânã la un numãr mare de vieţuitori, ce pot apartine mai multor etnii56. Toti fratii adunati în numele lui Hristos trebuie sã aibã o inimã, un cuget si o dorintãde a lucra împreunã pentru Domnul, prin împlinirea dumnezeiestilor porunci, şi de a-şi purtasarcinile unii altora, întru frica lui Dumnezeu, având în fruntea obştii un stareţ şi povãţuitor, ocãpetenie a mânãstirii, priceput în tâlcuirea Sfintei Scripturi şi capabil de a povãtui şi cucuvântul, şi cu fapta. Acestui povãtuiţor fratii îi datoreazã supunere ca Însuşi Domnului, prin tãiereadesãvârşitã a voinţei lor şi a hotãrârii lor, adicã întru nimic împotrivindu-se poruncilor lui şiînvãtãturii lui, dacã acestea vor fi conforme cu poruncile dumnezeieşti şi cu învãţãturaSfinţilor Pãrinţi57. Despre toate aceste trei feluri de viaţã cãlugãreascã avem mãrturie în Sfânta Scripturã.2. 2. 2. 3. Semnificaţii teologice ale vieţii de obşte sau chinoviale: Marele povăţuitor al vieţii cãlugãreşti, Sfântul Ioan Scãrarul, o recomandã pe cea demijloc, adică viaţa de obşte, numitã şi calea împãrãteascã. Acesta sfãtuieşte a nu intra în viatade obste, nu pentru cã nu ar fi folositoare, ci pentru cã cere o mai mare rãbdare. Calea de55 Tomas Spidlik, op. cit., p. 195.56 Cardinal Tomas Spidlik, «Omul lui Dumnezeu» - la rădăcinile vieţii religioase -, traducere din limba italianăde Vasile Rus, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2004, p. 26.57 Ibidem, p. 37. 37
  38. 38. mijloc, zice el, are acea îndemânare cã nu cere rãbdare prea mare, trebuind sã te supui unuibãtrân si la unul sau doi frati. Dimpotrivã, în obste trebuie sã te supui nu numai staretului, cisi întregii frãtimi, suferind de la ei certãri, reprosuri, ocãri, sã fii praf si cenuşã sub picioareletuturor si ca un rob cumpãrat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie si cu fricã de Dumnezeu. Fatã de aceasta si cea de mijloc, vietuirea singuraticã, în pustie, cere tãrie îngereascã,si noul începãtor, mai ales cel biruit de patima mâniei si a mândriei, a zavistiei si a îngâmfãrii,sã nu îndrãzneascã a face vreun pas spre aceastã vietuire pustniceascã. Acel ce îndrãzneste seexpune, prin îndrãzneala sa, mâniei lui Dumnezeu. Asemenea unui ostean neîncercat,nedeprins fiind în viata de obste si nestiind sã tinã în mâini sabia cea duhovniceascã, si fugetotusi de ostenii încercati ai lui Hristos ca sã intre în luptã cu vrãjmasul demon, în loc debiruintã dobândeste, prin îngãduinta lui Dumnezeu, înfrângerea. Istoria monahismului nearatã cã printr-o astfel de vietuire încãpãtânatã si fãrã rânduialã, o multime de monahi s-aupierdut, fiind ademeniti de diavol si întunecati la minte58. Viata de obşte însã este rãdãcina adevãratei vieţi cãlugãreşti, aşezatã pe pãmânt pentruoameni de Însuşi Iisus Hristos, dându-ne pildã a unei astfel de vieţi obsteşti în persoana Sa şia celor doisprezece Apostoli care s-au supus întru totul, ştiind dumnezeiasca ascultare careeste virtutea de cãpetenie a puterilor ceresti. Tot ea a fost si temelia vietii fericite a celor dintâioameni din rai, iar când a fost pierdutã de oameni, Fiul lui Dumnezeu a statornicit aceastãvirtute fãcându-Se ascultãtor Pãrintelui Sãu ceresc pânã la moarte59. Prin ascultarea Sa, El a vindecat neascultarea noastrã si a deschis Calea celor ce credîntr-Însul si se supun poruncilor Lui. Urmând Domnului în Biserica primarã, opt mii decrestini au trãit obsteste, nesocotind nimic al lor si având toate de obste, si pentru o astfel devietuire ei s-au învrednicit sã dobândeascã un suflet si o inimã. Nici un fel de vietuire nuaduce omului o mai mare propãsire si nu-l izbãveste de patimile sufletesti si trupesti ca viatade obste în fericita ascultare60. În viata de obste, datoritã smereniei ce se naste din ascultare, se poate ajunge ladesãvârsita curãtenie. Ascultarea este legatã de viata obsteascã cum este legat sufletul de trup.Ea este scara cea mai scurtã cãtre cer, având numai o singurã treaptã: tãierea voii. Cel ce cadedin ascultare cade de la Dumnezeu.58 Sfântul Dimitrie de Rostov, Abecedar duhovnicesc (sau Alfabet duhovnicesc), traducere de Cristian Spătărelu,Galaţi, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumeniţa, 2006, p. 18.59 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, Bucureşti,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 47.60 Ibidem, p. 51. 38
  39. 39. 2. 2. 3. Viaţa monahală ca mod de consolidare a vieţii lăuntrice:2. 2. 3. 1. Viaţa monahală, viaţa lăuntrică prin excelenţă: Viata monahalã este, dupã menirea ei, cât si dupã însusirile ei, o viatã lãuntricã si demare pret, deoarece scopul principal este grija pentru mântuirea sufletului. Chemareacãlugãrilor nu constã în lupta cu dusmanii din afarã, nici în succesele din viata materialã sinici în activitatea în mijlocul oamenilor, cu scopuri pur pãmântesti, ci în lupta cu dusmaniilãuntrici ai mântuirii, luptã care se dã în lãcasul tainic al sufletului. Izbânzile din viata moralã,lucrarea duhovniceascã pe cea mai înaltã treaptã – iatã în ce constã viata cãlugãrului.Realizãrile pe acest tãrâm rãmân în mare parte cunoscute numai lui Dumnezeu, Care pe toatele vede.2. 2. 3. 2. Viaţa monahală, deosebită fundamental de viaţa laică: În primele veacuri ale erei crestine, când monahismul se dezvolta vertiginos în pustiulEgiptului, el a uimit lumea prin modul de viatã opus celui laic, şi mulţi adunau mãrturii desprepustnici si le descriau modul de viatã. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bunã credintã,care, venind la ei dupã un sfat, au consfintit în scris aceste cuvinte de învãtãturã, precum sifaptele de evlavie ale pãrintilor din vechime. În mânãstire, însãşi viaţa obişnuitã a cãlugãrului de zi cu zi este o luptã duhovniceascã.Numai hotãrârea sincerã şi fermã de a sluji întru totul lui Dumnezeu, pentru mântuireasufletului sãu, îi poate determina pe fiecare din acesti insi sã intre în mânãstire, afierosindu-siîntreaga viatã slujirii lui Dumnezeu. Oricine vine la mânãstire locuieste la început în calitate de închinãtor si, dupã sfatulstaretului sau superiorului, mai târziu îsi va alege un pãrinte duhovnic cãruia i-ar puteaîncredinta viata sa duhovniceascã, apoi este primit în rândul fratilor. Nimeni din cei veniti nue tratat preferential. Toti consumã aceeasi hranã, poartã aceeasi îmbrãcãminte, fãrã exceptieies la lucru. Se tine seama de starea fizicã a fiecãruia, celor slabi li se dau îndeletniciri maiusoare. În acest fel, muncile variate si nu prea plãcute învatã sufletul sã fie supus si smerit. Ziua tunderii e o zi de biruintã duhovniceascã, atât pentru cel ce se tunde, cât si pentruceilalti frati, deoarece e cu neputintã sã nu se bucure cãlugãrii vãzând cã se adaugã la numãrullor un adevãrat rob al lui Dumnezeu. 39
  40. 40. Cel tuns în monahism s-a învrednicit acum, dupã atâtea osteneli, de împlinireadorintelor sale sincere, iar inima celui de fatã se va umili, lepãdându-se de lume si de toateplãcerile ei, primind voturile fecioriei, sãrãciei si ascultãrii, luând jugul lui Hristos61.2. 2. 3. 3. Pogorârea Duhului Sfânt şi apariţia monahismului. Conexiuni şi implicaţii : În istoria Bisericii au existat două momente fundamentale, şi anume: PogorâreaDuhului Sfânt, ziua Cincizecimii, asupra adunãrii ucenicilor care îl asteptau potrivitfãgãduinţei lui Hristos şi a Tatãlui şi începutul vietii monastice în Bisericã. La prima vedere, pare a nu exista vreo legãturã fundamentalã între cele douãevenimente, însă dacã luãm în consideratie elementele cauzale si consecintele, vom puteadiscerne existenţa unei relatii profunde, atât de profundã, încât în definitiv vom descoperi cãele nu sunt decât unul singur de-a lungul timpului. Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care auizvorât puterile mãrturisirii pentru Hristos, din Iudeea pânã la capãtul pãmântului. Cât despreinfluenţa directã a acestei coborâri asupra credinciosilor însisi, ea s-a manifestat sub formaunei schimbãri radicale, în favoarea unei vieti comunitare între toti credinciosii cu pretulfunctionãrii familiilor lor la sânul Bisericii. Atunci s-au vãzut persoane care se lepãdau publicde proprietãtile lor în favoarea conducãtorilor comunitãtii, altii vindeau bunurile lor personaleşi le încredintau pretul. Consecinta, sau poate chiar motivatia profundã, a fost consacrareaîntregii vieti în slujba Bisericii, atât în interior cât si în exterior62. Astfel a apãrut forma primei Biserici: un grup de consacrati care au primit sãrãcia debunã voie, ducând o viatã de comuniune. Dacã reflectãm bine, este cu totul surprinzãtor sã vedem cum a fost posibil la acestiiudei îndrãgostiti de bani si de proprietãti, ataşaţi de comert, câştig şi capital, sã renunţe, sãvândã totul, sã punã totul la picioarele apostolilor si sã devinã într-o clipã sãraci si lipsiti. De asemenea dacã privim de aproape cum în ciuda obiceiurilor iudaice privitoare lasistemul tribal, la importanta acordatã genealogiilor, la autoritatea patriarhalã si la dreptulîntâiului nãscut, ei au acceptat integrarea familiilor lor în sânul Bisericii sub o paternitate nouãşi cu o înrudire spiritualã nouã unde toţi devin fraţii tuturor şi unde moştenirea ceapãmânteascã si patrimoniul cedeazã locul realitãtilor nevãzute, dacã vom privi de aproapeaceasta, vom fi atunci convinsi cã existã acolo o fortã superioarã naturii umane, acea trimisã61 Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică,traducere de monahul Calist, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p. 38.62 Stareţul Varsanufie, Învăţături către monahi, în col. „Comorile pustiei”, vol. I, Bucureşti, Editura Anastasia,1994, p. 81. 40
  41. 41. de Hristos la zece zile dupã Înãltarea Sa, în persoana Duhului Sfânt: „Ci veţi lua putere,venind Duhul Sfânt peste voi” (Fapte 1, 8). Trebuie acum sã recunoastem cã aceastã nouã putere spiritualã pe care au primit-ocredinciosii a avut ca prim efect o schimbare radicalã în natura umanã pentru ceea ceînseamnã raporturile sale cu banii, familia, structura socialã activitatea cotidianã. Naturaiudaicã îndãrãtnicã si fatã de care au esuat toate mijloacele anterioare trimise de Dumnezeupentru a o educa spiritual, atât prin dragoste, iertare, purtare de grijã si abundenta bunurilorpãmântesti si a minunilor arãtate, cât si prin severitatea, violenta, deportarea în exil, toateacestea n-au reusit sã provoace nici cea mai micã urnire a temperamentului iudaic cãtrecomportamentul spiritual autentic63. Acelasi temperament, aceeasi naturã s-a supus imediat Duhului Sfânt şi a devenit unexemplu surprinzãtor de renuntare, de detaşare şi de consacrare lui Dumnezeu a trupului, ainimii şi a duhului. Dar ceea ce noi dorim sã subliniem este forma luatã de Biserica primarã: ceea ce s-aîntâmplat plecând de la ziua Cincizecimii era un rãspuns absolut si liber la actiunea DuhuluiSfânt în inimi. Biserica a debutat fãrã nici o organizare sau planificare. Duhul Sfânt lucra maiîntâi în fiecare inimã si oricine primea lucrarea Duhului se ducea sã vândã totul si chiar pe elînsusi si venea sã se uneascã cu Biserica. A deveni membru al Bisericii primare implica vinderea tuturor bunurilor sale, tatã sauo mamã, un frate sau o sorã, un fiu sau o fiicã refuza sã primeascã credinţa, credinciosultrebuia sã se separe de acestia sã lase totul si sã vinã singur sã se uneascã cu Biserica. AiciBiserica era identificatã cu Hristos Însusi: „Noi am lãsat toate şi Ţi-am urmat Ţie” (Matei 19,27), întrucât Duhul Sfânt era, în mod tainic, în sânul comunitãţii, puternic prezent. Aceasta este prima miscare suscitatã de Duhul Sfânt Însuşi în inima acestor simplicredinciosi, identicã cu cea realizatã de Domnul Hristos în inima primilor Sãi ucenici, oretragere totalã din lume, abandonarea tuturor lucrurilor pentru a urma Lui.2. 2. 3. 4. Vocaţia monahală, o permanenţă în istoria Bisericii: Însă Biserica n-a putut pãstra aceastã nouã situatie socio-economicã. Ceea ce s-apetrecut la început cu spontaneitatea Duhului şi rãspunsul imediat al credinciosilor nu eradecât o imagine a ceea ce se va petrece la sfârsitul timpului, ca o prelungire luminoasã aÎmpãrãţiei care va veni, unde omul va trãi detasat de toate, sub împãrãtirea lui Dumnezeu careva avea grijã de toate.63 Ibidem, p. 94. 41
  42. 42. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât acest demers spiritual, rezultat direct al DuhuluiSfânt, este, în sine, o mãrturisire datã Domnului Iisus Hristos si o împlinire continuã aEvangheliei. Pentru aceasta Duhul a continuat sã lucreze în inimi, ca sã suscite acest rãspunscãtre renunţarea totalã, mortificarea completã şi retragerea din lume, dar într-un mod personalsi nu comunitar, care n-a fost pentru aceasta mai putin intensã, mai putin strãlucitoare: atuncise asista la gesturile „faimoase” ale martirilor care exprimau cu mai multã vigoarecontinuitatea puterii Duhului Sfânt rãspândit în inima credinciosilor64. Aceastã reactie, împinsã la paroxism, a vãdit capacitatea de renuntare si mortificarelatentã a inimii Bisericii, ca un rãspuns net la chemarea de a învinge lumea prin credinta încele nevãzute. Chiar înainte ca persecutia martirilor sã fi luat sfârşit, o nouã formã de rãspuns lachemarea Duhului Sfânt a apãrut, destul de asemãnãtoare martirului, dar trãitã zi de zi de-alungul întregii vieti: monahismul, care nu este nimic altceva decât renuntarea la tot si purtareacrucii în fiecare zi. Astfel, monahismul este continuarea, fãrã alterare, a credintei primitive. Regãsim înViaţa Sfântului Antonie chiar aceastã semnificatie: „Mergând la bisericã, dupã obiceiul sãu,el gândea în sinea lui, medita mergând cum apostolii pãrãsirã totul pentru a urma peDomnul, cum dupã Faptele Apostolilor, credinciosii vindeau bunurile lor, aduceau pretul depe ele, îl puneau la picioarele apostolilor”. Flacãra aprinsã în inima Sfântului Antonie era continuarea focului depus în inimaBisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original decât în mãsura în care esteefectul acestui foc de neatins al Duhului Sfânt, care i-a făcut pe primii creştini, în ziuaCincizecimii, sã pãrãseascã lumea pentru a forma prima Bisericã, apoi a reînceput sã ardã cuflãcãri epoca martirilor, pentru a vãdi puterea credintei Bisericii si care dupã aceea s-a fixat înviata cãlugãrilor pentru a reînsufleti inima Bisericii de fervoarea credinţei primare fondatã pejertfa de sine si pe renuntarea totalã la lume65. Cu venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, Biserica a intrat într-o stare deefervescenţã spiritualã în situatia de a fi coplesitã de harisme dumnezeiesti în plenitudine, atâtcât natura umanã putea sã suporte şi în mãsura receptivitãtii sale la impulsurile Duhului, lainspiratiile sale şi la iluminãrile sale. Astfel a început vestirea Evangheliei si mãrturisirea datãDomnului Iisus pânã la capãtul pãmântului66. Aceastã mãrturisire se sprijinea pe semne, minuni, miracole care însoteau pecredinciosi si care depãseau natura umanã ca o fortã pusã la îndemâna omului, pentru a64 Ibidem, p. 91.65 Cardinal Tomas Spidlik, Omul lui Dumnezeu..., p. 39.66 Stareţul Varsanufie, op. cit., p. 93, 42
  43. 43. mãrturisi despre aceastã fortã însãsi, despre izvorul sãu si originea sa : „Bãrbaţi israeliţi, dece vã mirati de acest lucru, sau de ce stati cu ochii atintiti la noi, ca si cum cu a noastrãputere sau cucernicie l-am fi fãcut pe acesta sã umble. Dumnezeul lui Avraam si a lui Isaac sial lui Iacov, Dumnezeul pãrintilor nostri a slãvit pe Fiul sãu Iisus...şi prin credinta în numelelui, pe acesta pe care îl vedeti si îl cunoasteti, l-a întãrit numele lui Iisus şi credinta cea întruEl i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastrã, a tuturor” (Fapte 3, 12-16).2. 2. 3. 5. Mărturisirea lui Hristos - De la mucenicie la monahism: Semnele si minunile au continuat astfel sã sustinã mãrturisirea si predica apostolilor,pânã ce a venit epoca martirilor. Atunci vestirea Evangheliei si mãrturisirea (martyria) datãDomnului Iisus a început sã se manifeste fãrã miracole, ca o fortã superioarã minunii, maiputernicã decât viata pãmânteascã în întregime. Exemplul unui credincios recent convertit, care accepta public martiriul, care înduracele mai grele feluri de torturi si de moarte, în numele lui Iisus si pentru Iisus, acest exempluexprima cu cea mai mare evidentã sensul credintei în Hristos si puterea Sa. Martiriul era însine suficient pentru a aduce pe cei ce asistau sã creadã în Domnul Iisus. Guvernatorul însusisi cãlãi terminau adesea prin a le fi fricã si prin a crede67. Astfel, martiriul a apãrut ca un nou punct de sprijin pentru vestirea Evangheliei simãrturisirea datã Domnului Iisus Puterea martirilor nu era în sine un miracol, cãci ea nu se manifesta în afara naturiiumane cum era cea a miracolului. Vindecarea neputinciosului sau învierea Tabitei nu erauurmarea unei puteri naturale existente în Petru, ci mai degrabã a unei puteri care îi venea dealtundeva, prin invocare, rugãciune si credintã. Martiriul dimpotrivã, este o putere echivalentãcu miracolul, dar unitã cu natura umanã. Martirul primeste o putere identicã cu cea a miracolului, dar în natura sa însãsi, caaceastã putere, prezentã în el, sã-l ajute sã mãrturiseascã credinta în viata viitoare, nu numaipentru a vindeca bolile celorlalti, ci mai degrabã lipsa lor de credintã. Martirul primeste de laDuhul o putere care sãvârseste minuni, care îl aratã în propria sa persoanã, ca si cum ar fidevenit propriul sãu bun. Prin puterea aceasta el moare lui însusi pentru a trãi pentru ceilalti si pentru a face sãprevaleze înaintea lui însusi, înaintea lui Dumnezeu si înaintea celor care sunt de faţã, moartepentru Hristos asupra vieţii fãrã Hristos şi pentru a mãrturisi astfel cã „Pentru mine viata esteHristos si moartea un câştig” (Filipeni 1, 21).67 Ibidem, p. 95. 43
  44. 44. Martirul, prin forta mãrturisirii sale proclamã ca o credinţã vie l-a cuprins, cã o puteredumnezeiascã vie s-a unit cu natura sa. Valoarea acestei forte va fi vãditã de vãrsareasângelui, în momentul în care trupul va cãdea pe pãmânt, mãrturisirea, devenitã atunciconcretã si evidentã, se va adãuga Evangheliei, ca o putere de viaţã dumnezeiascã unitã cunatura umanã, confirmatã prin moartea pentru adevãr, mãrturie adevãratã pe care Biserica estefondatã si creste. Dacã miracolele şi semnele primei perioade a Bisericii pot fi considerate ca oEvanghelie superioarã naturii umane dar proclamatã prin ea, martiriul din epoca urmãtoaredevine o Evanghelie manifestatã în chiar interiorul acestei naturi umane ca un act în acelasitimp divin si uman, care depãseste natura dar care este unitã cu ea. Dezvoltarea mãrturisirii pentru Hristos, pentru Evanghelie si pentru viata vesnicã s-auderulat în lume cu o precizie uimitoare, mai întâi prin forta miracolului, de exemplu înviereaunui mort ca manifestare a puterii însesi a lui Dumnezeu, superioarã mortii si a naturii umaneşi dupã aceea, prin forta martiriului, adicã acceptarea mortii cu bucurie si plãcere, având învedere primirea unei puteri a vietii vesnice care lucra în natura umanã ca o fortã capabilã de ao înãlta într-o clipã deasupra ei, într-un elan de credinţã incomparabil, pentru a face faţãmorţii şi a o învinge cu curaj şi în al treilea rând prin monahism, care este a treia fazã amãrturisirii lui Hristos, a Evangheliei si a vieţii vesnice, în fata lumii, prin primirea unei puteridumnezeieşti datã de Duhul Sfânt pentru a pãrãsi lumea atât pe plan fizic cât si pe planinterior68. A pãrãsi lumea pe plan fizic este un act cunoscut, însă în planul interior, aceastaimplicã transformarea naturii umane, zi dupã zi, dintr-o stare naturalã în care ea este moartãdin cauza pãcatului, într-o stare supranaturalã, unde ea va trãi prin har, aceasta implicã apoirãmânerea în permanentã în aceastã stare supranaturalã, oferindu-se jertfã vie si dând fãrãîncetare mãrturie despre puterea divinã primitã de om în chiar inima naturii sale. Viata monasticã reproduce cele douã acte precedente ale Duhului Sfânt: miracolulsãvârsit prin învierea cãlugãrului însuşi şi martiriului, care ridicã natura umanã deasupra eiînseşi. Duhul Sfânt amplificã acolo permanenţa cotidianã a trecerii de la moarte la viaţã, şialegerea constant reînnoitã a acestei stãri care depãşeşte natura.2. 2. 3. 6. Monahul, martir şi mărturisitor: Cãlugãrul este un creştin care este mort, dar care învie mãrturisind adevãrata înviere întoate zilele vietii sale. Cãlugãrul primeste în natura sa moartã un dinamism supranatural care68 Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgeţean, Bucureşti, Editura Sofia,2000, p. 112. 44
  45. 45. nu este altul decât sufletul vieţii vesnice. Iatã de ce el suferã în toate zilele martiriul cubucurie: „Când persecutia încetã, dupã martiriul fericitului episcop Petru, Antonie pleacã dinAlexandria şi se retrase din nou în mãnãstirea sa; el era acolo în fiecare zi martir princonstiintã şi al luptelor credinţei. Asceza era mai intensã şi mai riguroasã” Cãlugãrul, lucrând în felul acesta, nu reprezintã decât o imagine autenticã a credinţeiperioadei de început, ca un act viu al Duhului Sfânt. Acest act inaugurat în ziua Cincizecimiiprin coborârea limbilor de foc, traversează epoca martirilor şi se stabileşte în afara lumiipentru a o echilibra şi a mãrturisi împotriva ei. Prin urmare, viaţa monasticã este deci ultima formã luatã de mãrturisirea credinţeicrestine, pusã de Duhul Sfânt în inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrinã particularã acreştinismului, nici o treaptã de perfecţiune în credinţã, ci o imagine vie a mãrturisirii creştine,care rememoreazã sau reprezintã premisele credintei ca rãspuns la Pogorârea Duhului Sfânt înziua Cincizecimii, când toti pãrãseau bunurile lor, legãturile lor de rudenie si casa lor pentru ali se alătura Apostolilor, dupã învãţãtura Domnului69. Viata monasticã reprezintã sau rememoreazã de asemenea demersul credinteimartirilor, când a trebuit sã mãrturiseascã pentru Hristos care si-a dus crucea si a suferitmoarte în fata lumii întregi. Viata monasticã este o mãrturie vie a credinţei arzãtoare, ea reproducând fidel credinţaşi viaţa Bisericii primare. Ea este un model concret de viatã crestinã autenticã, totalmenteconformã cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic. De asemenea când vorbim despre viaţa monasticã, vorbim implicit de întreaga viaţãcreştinã autenticã si când vorbim despre crestinismul adevãrat, ne gândim la viaţa monasticãca una din realizãrile sale exemplare. 3. Calea vieţuirii în monahismul mundan:3. 1. Lepădarea sau părăsirea lumii: Lepadarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã si de tot ce ne-ar putea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne lepãdãm şi de toate asemãnãrile noastrelãuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile şi toate slãbiciunile noastre personale.69 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune alBisericii Ortodoxe Române, 1993, p. 19. 45

×