Your SlideShare is downloading. ×
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Anatomia.stefanet.vol 1
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×
Saving this for later? Get the SlideShare app to save on your phone or tablet. Read anywhere, anytime – even offline.
Text the download link to your phone
Standard text messaging rates apply

Anatomia.stefanet.vol 1

10,147

Published on

0 Comments
8 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
10,147
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
390
Comments
0
Likes
8
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE NICOLAE TESTEMIŢANU MIHAIL ŞTEFANEŢ Anatomia omului Volumul I Chişinău Centrul Editorial-Poligrafic Medicina 2007 ––
  • 2. CZU 611(075.8) cuprinsŞ 82 Lucrarea a fost aprobată la şedinţa Consiliului Metodic Introducere.......................................................................................... 9 Central al USMF Nicolae Testemiţanu, Obiectul de studiu al anatomiei şi metodele de explorare .............. 9 procesul-verbal nr. 1 din 16.11.2006 Normalul, variante ale normalului, noţiuni de anomalie, atavisme şi monstruozităţi ............................................................ 14Recenzenţi: Boris Topor, doctor habilitat în medicină, profesor Noţiuni generale despre sănătate şi adaptare ................................ 17 universitar, şef Catedră Anatomie Istoricul anatomiei ........................................................................... 19 Topografică şi Chirurgie Operatorie Istoria anatomiei omului în Republica Moldova .......................... 33 USMF Nicolae Testemiţanu Dumitru Batâr, doctor habilitat în medicină, Etapele principale ale dezvoltării organismului uman. conferenţiar universitar, Ontogeneza ....................................................................................... 38 Catedra Anatomia Omului Vârsta ............................................................................................ 43 USMF Nicolae Testemiţanu Perioadele de vârstă ...................................................................... 44 Salturile de creştere a organismului uman .................................... 47 Redactor: Silvia Donici Habitusul şi ţinuta ......................................................................... 53 Corectori: Koporskaia N., Colin T. Elemente de orientare a corpului .................................................. 56 Machetare computerizată: Svetlana Cersac Nomenclatura anatomică .............................................................. 62 Coperta: Veaceslav Popovschi Aparatul locomotor . ........................................................................ 63 Osteologie generală . ..................................................................... 64 Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Funcţiile osului ca organ ............................................................... 65 Ştefaneţ, Mihail Clasificarea oaselor ....................................................................... 66 Anatomia omului: (pentru uzul studenţilor) / Mihail Ştefaneţ; Structura osului ............................................................................. 67 Univ. de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”.– Ch.: Dezvoltarea oaselor . ..................................................................... 73 USMF, 2007. – ISBN 978-9975-915-18-2 Anomaliile de dezvoltare a sistemului osos . ................................ 76 Vol. 1.– 2007.– 372 p.– ISBN 978-9975-915-19-9 : 600 ex. Influenţa diferitor factori ai mediului intern şi extern 611(075.8) asupra dezvoltării şi modificării postnatale a oaselor ................... 78 Scheletul trunchiului ....................................................................... 81 Coloana vertebrală ........................................................................ 81 Particularităţile morfologice ale vertebrelor regionale ................. 84ISBN 978-9975-915-19-9 © CEP Medicina, 2007 © M. Ştefaneţ, 2007 Toracele . ....................................................................................... 91 –– ––
  • 3. Caracterele particulare ale unor coaste.......................................... 93 Biomecanica coloanei vertebrale ................................................ 194Dezvoltarea oaselor trunchiului . .................................................... 94 Articulaţiile costovertebrale . ...................................................... 195 Dezvoltarea vertebrelor . ............................................................... 94 Articulaţiile sternocostale ........................................................... 196 Dezvoltarea coastelor şi sternului ................................................. 97 Toracele în ansamblu .................................................................. 197 Anomaliile de dezvoltare ale oaselor trunchiului ......................... 98 Biomecanica toracelui . ............................................................... 198 Anomaliile manifestate în perioada pubertăţii ............................ 102 Articulaţiile craniului .................................................................... 199Scheletul capului ............................................................................ 104 Articulaţia temporo-mandibulară . .............................................. 199 Caracteristica generală ................................................................ 104 Articulaţiile membrului superior ................................................. 201 Oasele craniului cerebral ............................................................ 106 Articulaţiile centurii membrului superior ................................... 201 Oasele craniului facial ................................................................ 118 Articulaţiile membrului superior liber ........................................ 204Craniul în ansamblu ...................................................................... 125 Articulaţiile membrului inferior . ................................................. 214 Baza craniului ............................................................................. 125 Articulaţiile centurii membrului inferior .................................... 214 Craniul facial . ............................................................................. 127 Bazinul în ansamblu . .................................................................. 216 Dezvoltarea craniului .................................................................. 132 Articulaţiile membrului inferior liber ......................................... 221 Particularităţile de vârstă şi de sex ale craniului ......................... 133 Piciorul în ansamblu ................................................................... 237 Anomalii de dezvoltare ale oaselor craniului ............................. 139 Miologia .......................................................................................... 240Scheletul membrelor ...................................................................... 141 Caracteristica morfofuncţională a sistemului muscular .............. 240 Scheletul membrului superior ..................................................... 142 Clasificarea muşchilor ................................................................ 245 Scheletul membrului inferior ...................................................... 153 Dezvoltarea sistemului muscular ................................................ 246 Dezvoltarea membrelor . ............................................................. 165 Dezvoltarea muşchilor trunchiului . ............................................ 248 Anomaliile de dezvoltare ale membrelor .................................... 166 Legităţile distribuirii muşchilor scheletici .................................. 251Artrosindesmologie ........................................................................ 169 Variante şi malformaţii în dezvoltarea muşchilor scheletici ....... 251 Dezvoltarea articulaţiilor ............................................................ 169 Dispozitivele auxiliare ale muşchilor ......................................... 251 Anomalii de dezvoltare ale articulaţiilor .................................... 172 Miologia specială . .......................................................................... 254 Clasificarea unirilor dintre oase .................................................. 172 Muşchii capului. .......................................................................... 254 . Structura diartrozelor .................................................................. 176 Topografia capului ...................................................................... 262Articulaţiile trunchiului ................................................................ 183 Reperele osoase, musculare şi cutanate ale capului . .................. 262 Articulaţiile coloanei vertebrale . ................................................ 183 Muşchii trunchiului ..................................................................... 263 Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniu .................................. 188 Muşchii gâtului ........................................................................... 263 Coloana vertebrală în ansamblu . ................................................ 190 Topografia gâtului........................................................................ 270 –– ––
  • 4. Fasciile gâtului ............................................................................ 272 Reperele osoase, musculare, cartilaginoase şi cutanate ale gâtului ..274 Muşchii spatelui .......................................................................... 274 Cuvânt înainte Fasciile şi topografia spatelui ..................................................... 281 Muşchii toracelui ........................................................................ 282 Anatomia este ştiinţa formei vii Fasciile toracelui ......................................................................... 285 (Fr. I. Rainer) Reperele osoase, musculare şi cutanate ale toracelui ................. 286 Anatomia, fiind o ramură a biologiei, este în acelaşi timp şi cea mai Muşchii abdomenului ................................................................. 287 veche dintre ştiinţele fundamentale ale învăţământului medical fără de Fasciile abdomenului .................................................................. 290 care nu poate fi conceput studiul organismului fiinţei umane în normă, Topografia abdomenului ............................................................. 291 în dezvoltarea sa ontogenetică, precum şi profilaxia şi tratamentul di- Diafragmul .................................................................................. 296 feritor maladii. Deci, anatomia omului este strâns legată de activitatea Zonele cu rezistenţă scăzută ale pereţilor cavităţii abdominale......299 zilnică a fiecărui medic. După cum afirmă Ciirveilhier „pentru orice medic, anatomia este întocmai ca harta pentru un călător”. Reperele osoase, musculare şi cutanate ale abdomenului . ......... 300 Acumulând prin utilizarea noilor metode de investigaţie un volumMuşchii şi fasciile membrului superior . ...................................... 301 impresionant de informaţii referitoare la formă, structură, topografie, Muşchii centurii scapulare .......................................................... 301 anatomia constituie fondul de bază al cunoştinţelor morfologice despre Muşchii membrului superior liber .............................................. 304 organismul uman, pe care se pot fundamenta toate disciplinile medicale. Fasciile şi tecile sinoviale ale membrului superior ..................... 318 Prezentul manual este destinat în primul rând studenţilor în medici- Topografia membrului superior .................................................. 323 nă, dar va fi de un real folos rezidenţilor şi medicilor practicieni. Reperele osoase, musculare şi cutanate ale membrului superior 6 32 Este structuralizat în şase părţi principale, în conformitate cu pro- grama de studii la această disciplină.Muşchii şi fasciile membrului inferior ......................................... 331 Sintetizând noţiunile clasice de anatomie din marele tratate ale lui Muşchii bazinului ....................................................................... 331 Testut, V. P. Vorobiov, Gray, R. D. Sinelnikov, I. F. Ivanov şi îmbinân- Muşchii coapsei .......................................................................... 335 du-le cu noţiunile din anatomiile mai recente, M. G. Prives, M. R. Sa- Muşchii gambei . ......................................................................... 339 pin, A. V. Kraev, V. Papilian, A. Andronescu, R. Robacki, D. Ulmanu, Muşchii piciorului ....................................................................... 345 P. Bordei, V. Ranga, M. Ifrim, precum şi cu experienţa personală spe- Fasciile membrului inferior ........................................................ 348 răm că am reuşit să realizăm o lucrare, care să satisfacă în mare parte exigenţele celora care o vor studia. De aceea, orice remarcă, pozitivă Bursele, canalele osteo-fibroase şi tecile sinoviale ale membrului inferior ................................................................ 352 sau negativă, va fi binevenită. În această lucrare am căutat să prezentăm date despre normal şi Topografia membrului inferior ................................................... 355 variantele normalului în morfologie, noţiuni generale despre sănătate şi Reperele osoase, musculare şi cutanate ale membrului inferior........359 adaptare, perioadele vieţii omului, specificul tipurilor constituţionale, Trecerea în revistă a mişcărilor în articulaţiile scheletului uman.......361 ţinuta, necesare pentru determinarea legăturii dintre formă şi structură –– ––
  • 5. şi stabilirea nivelului de dezvoltare al mecanismelor de compensare şiadaptare. Introducere Studiul anatomiei este foarte anevoios, atât prin el însuşi cât şi prin Obiectul de studiu al anatomieiaceea că forma şi structura pe care le studiază sunt descrisă într-o limbă şi metodele de explorarespecifică, nouă pentru studenţi „limba medicală” – limba latină. No-menclatorul anatomic conţine peste 5000 de cuvinte, termeni noi, de Anatomia este ştiinţa ce studiază forma şi structura organismuluiuz curent, care necesită de a fi cunoscuţi de fiecare medic. În manual uman în filo- şi ontogeneză şi modificările condiţionate de interacţiuneatermenii anatomici sunt utilizaţi în conformitate cu Nomenclatura Ana- cu mediul extern, cu mediul de trai, ţinând cont de vârstă, sex şi particu-tomică Internaţională. larităţile individuale ale organismului. Anatomia, ca ramură a biologiei, Tendinţele noastre de a-l învăţa pe student totul, înseamnă ai supra- este ştiinţa despre substratul material al vieţii şi sănătăţii. Obiectul deîncărca memoria şi ai irosi capacităţile la însuşirea noţiunilor puţin utile cercetare al anatomiei este organismul omului viu.şi ai lăsa puţin timp pentru dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor de În cadrul medicinii, anatomia constituie temelia acesteia, pe care semeditaţie şi conştientizare. Din aceste considerente am căutat să renun- sprijină toate celelalte ştiinţe medicale, care formează edificiul impună-ţăm la multe amănunte şi date de importanţă practică şi teoretică mino- tor al medicinei.ră, care doar aglomerează memoria studentului, prezentând acele forme În cadrul studiului medicinei, anatomia are de îndeplinit trei funcţii.şi structuri, care pot fi utilizate pentru sănătate, profilaxie, diagnostic, În primul rând, trebuie să fie şi este obiect de învăţătură pentrutratament ş.a. cel ce doreşte să devină medic. Nu se poate diagnostica şi trata un Este o necesitate imperioasă ca toate cunoştinţele obţinute în sala de organism bolnav fără cunoştinţe temeinice de anatomie din partea celuidisecţie, în sălile muzeului catedrei să fie completate cu studierea ana- care are această misiune, fără a cunoaşte părţile componente ale orga-tomicului pe viu, cadavrele şi piesele anatomice prezentând doar ima- nismului. Aşadar, anatomia are un rol instructiv şi stă la baza studieriigini ale materiei vii deformate de procedeele de fixare şi conservare. În celorlalte disciplini medicale teoretice şi clinice. Prin cunoaşterea maiacest aspect în manual sunt prezentate reperele osoase, cartilaginoase, profundă a factorilor cauzali ai normogenezei morfofuncţionale în di-musculare, cutanate. versele etape ale ontogenezei postnatale, anatomia ar putea contribui la Anatomia este o ştiinţă vie ce permite studenţilor, medicilor o liber- fundamentarea ştiinţifică a anatomiei preventive şi îmbogăţirea medici-tate a gândirii; pe morţi – imaginea, pe vii – înţelepciunea. Medicina nei moderne cu noi metode de favorizare a tonifierii şi regenerării ţesu-contemporană nu cere de la anatomia de astăzi forma şi structura omului turilor şi organelor prin stimularea interdependenţelor determinate, ceabstract, ci date concrete despre morfologia individului. Se realizează există între elementele de structură şi funcţie ale organismului uman.speranţa lui Goethe, că anatomia este ştiinţa formelor vii, a transformă- A doua funcţie a anatomiei este cea de cercetare, deoarece încărilor şi reorganizărilor formei şi structurii corpului omenesc; o ştiinţă mai sunt domenii ale anatomiei insuficient studiate. De exemplu, mor-fundamentală, progresistă, cu perspective, eternă prin esenţă şi destinată fologia macromicroscopică, care examinează zona intermediară dintrecelor vii. câmpul vizual macroscopic şi cel microscopic. Această zonă reprezin- Autorul tă acel domeniu unde se evidenţiază clar diversitatea corelaţiilor vas- culare şi nervoase, precum şi raportul lor cu elementele substratului, prin care se asigură integritatea formaţiunilor extra- şi intraorganice. –– ––
  • 6. Aici se depistează zonele sistemice şi intersistemice de încrucişare şi care înseamnă a diseca, adică de la denumirea primei metode de cer-suprapunere atât nervoase cât şi vasculare. La etapa actuală a dezvoltă- cetare, utilizată pe larg şi în prezent, justificând expresia latină “mor-rii anatomiei ca ştiinţă aspectul macromicroscopic capătă o importanţă tui vivos dociunt”, în traducere – “morţii învaţă pe cei vii”. Disecţiaprimordială. Fără a studia particularităţile morfologice şi corelaţiile rămâne un mijloc de cercetare cu ajutorul căruia anatomistul pătrundemuşchi – (sau organ) – vas – nerv – ţesut conjunctiv este imposibil de în tainele structurii corpului cu ochiul liber, ceea ce-i permite o descri-a obţine o imagine completă despre structura şi specificul activităţii ere amănunţită. Însă cadavrele, ca şi piesele anatomice, nu reprezintăorganelor şi sistemelor de organe. Un alt domeniu puţin studiat este decât imagini ale materiei vii deformate de procedeele de fixare şianatomia variabilităţii individuale a formei, structurii şi topografiei conservare. Se mai practică şi aşa metode precum: injectarea orga-organelor, sistemelor de organe şi întregului corp omenesc întemeiată nelor, ducturilor, vaselor sangvine şi limfatice cu diferiţi coloranţi;pe baza unui şir de principii teoretice, metodologice şi metodice. Încă coroziunea vaselor injectate cu coloranţi prin utilizarea unor aciziN.I. Pirogov a subliniat necesitatea elaborării ştiinţei despre individu- ce duc la descompunerea parenchimului organului respectiv; metodaalitatea omului, fără de care nu poate exista un progres în medicină. examinării tridimensionale a secţiunilor transversale la nivelul diferi-Este necesar de a studia: tor segmente ale corpului după N.I. Pirogov; coloraţia electivă a ner- - structura segmentară a organelor şi unităţile lor morfofuncţionale; vilor şi vaselor, metoda de plastinaţie a organelor şi cadavrelor; meto- - particularităţile morfofuncţionale ale organelor şi sistemelor de da radiologică a sistemelor tubulare, în care se înjectează în prealabilorgane în perioadele critice ale ontogenezei pre- şi postnatale; substanţă de contrast. - problema revascularizaţiei şi reinervaţiei organelor; În studierea sistemului nervos central şi a celui periferic sunt utili- - particularităţile patului microcirculator în normă şi sub influenţa zate metode experimentale pe animale de laborator: metoda de studiereîndelungată a hipodinamiei; a transportului dendrital şi axonal al aminoacizilor marcaţi, peroxidazei - influenţa modului de trai şi a mediului ambiant asupra diferitor hreanului şi a coloranţilor luminiscenţi; metoda de iritaţie fiziologică aorgane şi sisteme de organe, îndeosebi, în perioadele critice ale ontoge- unor zone ale sistemului nervos central, metoda degeneraţiei Waler canezei postnatale. consecinţă a lezării unor formaţiuni ale sistemului nervos. Nu ne putem baza pe o medicină modernă fără a fi înarmaţi cu re- A treia sarcină a anatomiei este cea educativă, deoarece prin stu- zultatele investigaţiilor factorilor cauzali ai realizării şi dezvoltării nor-diul şi analiza formei şi structurii corpului nostru facem în primul rând malului în sfera morfofuncţională umană, fără profunda cunoaştere ao autoeducare, apropiindu-ne de principiul lui Socrate: “Cunoaşte-te pe structurii şi valorii de reacţie a unităţii biologice şi a dinamicii parame-tine însuţi” (Nosce te ipsum). Dar pentru ce? Pentru a deveni mai buni trilor morfofuncţionali ai individului dat.– aşa ne îndrumau cugetătorii Greciei Antice. Anatomia este şi ştiinţă a Metodele de studiu ale anatomiei omului viu sunt destul de variate.cercetărilor cauzale. Ţinta anatomiei este cunoaşterea şi înţelegerea nu Progresul tehnico-ştiinţific a pus la dispoziţia medicinii o serie de uti-numai a formei şi structurii corpului, ci şi a cauzelor care au dat naştere laje complexe cu ajutorul cărora medicul poate pătrunde în organismulacestor forme şi a stabilităţii interacţiunilor dintre aceste forme. viu şi cerceta aspectul normal şi variabilităţile individuale ale diferitor Pentru familiarizarea viitorului medic cu organizarea anatomică a organe şi sisteme de organe. Metodele de investigaţii pe viu sunt divi-corpului uman, anatomia utilizează în investigaţiile sale un ansamblu zate în două grupe: a) metodele de explorare axate pe simţurile naturale,de metode de cercetare ce vizează cadavrul şi omul viu. numite metode senzoriale directe; b) metode, care se bazează pe dispo- Denumirea acestei disciplini provine din grecescul “anatemno”, zitive şi aparate, fiind numite senzoriale mediate. – 10 – – 11 –
  • 7. Metodele senzoriale directe 1) Somatoscopia presupune analiza vizuală a corpului sau a unoradintre regiunile lui. Examinarea corpului omenesc în poziţie anatomicăeste numită somatoscopie statică; în poziţie specială – somatoscopieposturală; în mişcare – somatoscopie dinamică. Prin examinarea so-matoscopică obţinem informaţii importante ce dau posibilitatea de adetermina dezvoltarea generală a individului, încadrarea organismuluiîn unul din tipurile constituţionale şi de a aprecia gradul de dezvoltarea ţesuturilor subcutanate. 2) Proiecţia – o metodă de explorare prin care se realizează deli- a bmitarea pe suprafaţa corpului a conturului unor organe somatice sauviscerale, chiar şi a unor zone şi puncte anatomo-clinice. La stabilireaproiecţiei se folosesc aşa metode ca palparea, percuţia, auscultaţia. 3) Amprenta palmară, plantară, dentară. Metodele senzoriale mediate (fig. 1) 1) Somatometria sau viscerometria permite determinarea parame-trilor cantitativi ai corpului sau ale unor segmente de corp şi ale diferi-tor organe în diverse perioade ale ontogenezei postnatale. с d 2) Radioscopia şi radiografia simplă sau computerizată. 3) Endoscopia exploratorie sau terapeutică, care se pot realiza fo-losind orificiile naturale ale corpului (rinoscopia, otoscopia, oroscopia,laringoscopia, anoscopia, colposcopia, esofagoscopia, oftalmoscopiaetc.), sau pe cale chirurgicală (pleuroscopia, laparoscopia etc.). 4) Rezonanţa magnetică nucleară (R.M.N.). 5) Explorarea radioizotopică. 6) Ecografia ultrasonică. 7) Tomografia. e f Aceste metode de cercetare ne permit să privim fiecare formaţiune Fig. 1. Metodele senzoriale mediate:a corpului ca o parte din ansamblul unui întreg aflat în permanentă dez-voltare şi modificare, în strânsă legătură cu funcţia şi cu mediul ambiant a – radiograma plămânilor; b – laringoscopia; c – aspectul encefalului în explorare rezonanţo-magnetico-nucleară; d – aspectul ficatului în explorareîn toate perioadele vieţii. Prin utilizarea lor, anatomia devine o ştiinţă a radioizotopică; e – aspectul inimii în ecografie ultrasonică; f – aspectul fi-formei vii (Fr. I. Rainer). catului, pancreasului, rinichilor în tomografie computerizată. – 12 – – 13 –
  • 8. Prin utilizarea unui arsenal bogat de metode de cercetare anatomia a talia 170 cm, poate fi folosit doar la studierea influenţei diferitori fac-urcat din ce în ce mai sus pe treptele epistemologiei, devenind o ştiinţă tori ai mediului ambiant pentru elaborarea unor criterii sau măsuri defundamentală a medicinei. Însă forţa motrică în evoluţia de mai departe profilaxie.a anatomiei totdeauna au fost cerinţele şi interesele medicinei practice. Paralel cu dezvoltarea şi aprecierea noţiunii de normă, în anatomie a apărut şi concepţia anatomiei variabilităţii individuale a formei, struc- Normalul, variante ale normalului, noţiuni de anomalie, turii şi topografiei organelor, sistemelor de organe şi a corpului uman atavisme şi monstruozităţi întemeiată pe un şir de principii teoretice, metodologice şi metodice. Variaţia (varitas) prezintă starea unui obiect sub diferite forme, în Norma reprezintă una din categoriile principale ale medicinei care mod variat, sau poate trece de la o formă la alta. Variantele reprezintăracordează atât aspectul metodologic cât şi cel filozofic. Structura nor- o manifestare a modificării unor însuşiri morfologice şi fiziologice,mală a organismului diferă de la caz la caz, ceea ce compune variabili- ce apar ca rezultat al abaterilor în dezvoltarea organului sau a organe-tatea individuală a organismului, condiţionată de eriditate şi de factorii lor ce nu depăşesc limitele normei. Anatomia variabilităţii individualeexterni. Ea nu reprezintă media aritmetică a variantelor mai frecvent determină capacitatea organismului de a reacţiona la influenţa simul-întâlnite la om, ci acel interval optim în limitele căruia organismul tană a unui complex de excitanţi ai mediului ambiant. Ea determinărămâne sănătos şi îşi poate îndeplini funcţiile sale în volumul deplin. structura cea mai raţională şi avantajoasă a organismului, adecvatăDeci, structura se manifestă prin funcţie şi ea necesită de a fi privită la condiţii concrete ale mediului. Existenţa unui larg spectru de for-numai în coeziune cu funcţia. Norma posedă un diapazon de devieri de me individuale ale organismului permite supravieţuirea populaţiei şila indicii statistici, însă numai în anumite limite, neînsoţite de dereglări adaptarea într-un diapazon mai larg la influenţa factorilor mediuluifuncţionale. ambiant. Chirurgii printre primii au atras atenţia la aceea că aşa-numi- Filozoful V. Petlenko consideră că “norma pentru fiecare om este ta normă ideală aproape că nu se întâlneşte; adeseori se observă o dis- cordanţă între forma şi topografia organelor descrise în manualele deun fenomen obiectiv, individual, real, în dinamică… Sistemul normal anatomie cu ceea ce se vede în câmpul operator. Un adept înflăcărat aleste un sistem ce permanent funcţionează normal”. Ca normă în morfo- anatomiei variabilităţii individuale a fost N.I. Pirogov, care a subliniatlogie, după cum menţionează academicianul, anatomistul M.R. Sapin, necesitatea elaborării ştiinţei despre individualitatea omului.pot fi considerate acele structuri care asigură funcţiile optimale ale unui Problema determinării normei în morfologie, în anatomia variabi-om sănătos. Norma prezintă un fenomen instabil, dinamic, individual lităţii individuale şi a anomaliilor şi astăzi are o semnificaţie deosebi-ce ţine cont de optimumul activităţii sistemului viu. Starea normală a tă. Ca normă în anatomie pot fi considerate tipul constituţional, formasistemelor vii poate fi apreciată în limitele unor sfere, zone, frontierele ţinutei, forma organelor şi a sistemelor de organe sau variantele ana-cărora sunt mobile, instabile. Mobilitatea acestor zone nu ne permite să tomice care asigură o activitate vitală optimă a organismului. Normadeterminăm în realitate limita dintre starea normală şi cea patologică. anatomică reprezintă o valoare în permanentă modificare ce se află înÎntre ele mai există şi starea intermediară, de adaptare, care la fel, se strânsă legătură cu modificările mediului de trai şi a celui ambiant.pronunţă diferit în funcţie de vârstă, tip constituţional, sex ş.a. Aşadar, Anomalie (anomalos – abatere de la normă) în biologie este con-putem afirma că norma în medicină, în morfologie, poate fi dezvăluită siderată ca abatere de la structura şi (sau) funcţiile specifice pentruca un proces contradictoriu dinamic, foarte complicat. “Omul standard, specia biologică respectivă, apărută ca urmare a viciului dezvoltăriiomul model”, de exemplu, un bărbat de 25 ani cu o greutate de 65 kg, embrionare. – 14 – – 15 –
  • 9. Viciile de o formă mai pronunţată, însoţite de dereglări funcţionale Noţiuni generale despre sănătate şi adaptareconsiderabile, deseori incompatibile cu viaţa, se numesc monstruozi-tăţi (monstruositas), de ex. acrania (absenţa craniului), acardia (absenţa Structurile normale şi funcţiile organismului trebuie considerate nuinimii) ş.a. ca un substrat al posibilei dezvoltări a patologicului, dar ca un compo- Noţiunile de anomalie şi atavisme deseori se folosesc ca sinonime. nent al rezistenţei generale nespecifice ce asigură o capacitate înaltă deÎnsă ultima poate fi aplicată pentru indicarea formelor anatomice carac- muncă, o activitate socială, o longevitate sănătoasă. Sănătatea cere săteristice pentru strămoşii îndepărtaţi ai omului. Ca exemplu de atavisme fie apreciată nu în statică, dar în dinamică, paralel şi în strânsă legătu-pot servi vertebrele coccigiene suplimentare, hipertricoza sau pilozi- ră cu modificările mediului ambiant, ţinând cont şi de particularităţiletatea totală a corpului, caninii masivi, sindactilia ş.a. Unele atavisme morfofuncţionale ale fiecărei perioade de vârstă. În acest context, însunt indiferente pentru activitatea şi viabilitatea individului: osişoarele determinarea sănătăţii un rol deosebit revine substratului morfologic ceepisternale, oase suplimentare în jurul articulaţiilor radiocarpiene şi a stă la baza procesului de adaptare care creează posibilităţi de adaptare lagenunchiului, glande tiroide suplimentare ş.a. Unele atavisme consti- condiţiile mediului ambiant şi la necesităţile fenomenelor de creştere şituie cauzele unor maladii – herniile diafragmale, fistulele faringiene, criză în diferite perioade ale vieţii, la procesele de îmbătrânire, la diferi-chisturile laterale şi mediale ale gâtului, orificiile septului interatrial şi te suferinţe psihice şi somatice. Deci, sănătatea reprezintă posibilitateainterventricular. Unele atavisme necesită un tratament chirurgical: poli- organismului de menţinere a stabilităţii şi echilibrului morfofuncţionaldactilia, coaste cervicale, uterul bicorn, uterul dublu, sindactilia ş.a. cu mediul ambiant în toate perioadele ontogenezei postnatale. Noţiunea În funcţie de gradul dereglării structurii, anomaliile sunt divizate de sănătate poate fi interpretată şi ca suma rezervelor organismului cu oîn două grupe: macrosomatice şi microsomatice. La primele se referă productivitate maximală a organelor, menţionând, în acelaşi timp, limi-anomaliile la care defectul structurii poate fi determinat prin metode ta posibilităţilor funcţionale.simple (somatoscopie, radiografie, angiografie). Anomaliile microsco- Maladiile apar atunci când influenţa diferitor factori ai mediuluipice, precum heteroplazia şi displazia, necesită metode de investigaţie ambiant depăşeşte limitele posibilităţilor pe care le poate suporta or-mai dificile. ganismul sau când reacţiile psihice şi cele motorii ale individului la Conform defectului anatomic şi a celui funcţional, deosebim ano- diferiţi excitanţi devansează posibilităţile energetice şi pe cele de adap-malii: absolut compensate; relativ compensate şi decompensate. La tare. Deci, boala este consecinţa unui dezechilibru dintre posibilităţileprima grupă se referă anomaliile la care defectele anatomice aproape organismului şi cerinţele faţă de el, la fel şi consecinţa imperfecţiuniică nu modifică funcţia şi asigură un nivel satisfăcător mecanismelor de mecanismelor de reglare şi adaptare. Însă şi una şi alta este determinatăadaptare şi compensare – distopia glandei tiroide şi a rinichilor, rinichiul de rezervele sistemului muscular, nervos, endocrin, fiecărui organ şi aîn formă de potcoavă, trei sau patru rinichi, absenţa unui rinichi ş.a. fiecărui celule. Compensaţii relative sunt considerate anomaliile apărute în urma Adaptarea reprezintă un proces de acomodare a organismului, adereglării dezvoltării vaselor sangvine şi a celor limfatice – arterio- şi unei populaţii sau sistem biologic faţă de schimbarea condiţiilor deflebectazii, vena cavă superioară dublă ş.a. Anomaliile decompensate existenţă şi activitate care se exprimă prin modificarea morfofuncţio-limitează viabilitatea individului: triada şi tetrada Fallo, defect al sep- nală, conform cerinţelor acestor împrejurări. Din punct de vedere mor-telor cardiace, macrocefalia, microcefalia, craniostenoza, atrezia esofa- fologic, procesele de adaptare se desfăşoară în două forme principale:gului şi a traheei, hipospadia ş.a. prin hipertrofie şi prin atrofie. – 16 – – 17 –
  • 10. Hipertrofia constă în majorarea cantitativă a elementelor structurale Istoricul anatomieiale ţesuturilor, care, la rândul său, duc la o intensificare funcţională. Hiper-trofia se caracterizează şi printr-o creştere a volumului şi a masei organu- Anatomia, fiind o ramură a biologiei, este ştiinţa fundamentalălui, a volumului elementelor celulare, iar în unele cazuri şi a cantităţii celu- a învăţământului medical. Ea studiază organismul în ontogeneză, înlelor în organe. Majorarea numărului de celule se numeşte hiperplazie. strânsă legătură cu vârsta, cu modificările mediului ambiant şi ale me- Atrofia, dimpotrivă, reprezintă un proces caracterizat prin micşora- diului de trai. Reprezentând în cadrul biologiei ştiinţa vieţii, anatomiarea volumului şi a dimensiunilor organelor, precum şi prin modificarea s-a dezvoltat în strânsă legătură cu zoologia, fiziologia, biochimia,cantitativă a elementelor celulare. Adeseori atrofia favorizează dezvol- biofizica, botanica şi în prezent cu genetica. În cadrul medicinei eatarea proceselor patologice din organism. constituie temelia pe care se sprijină toate celelalte ştiinţe din învăţă- Ca proces adaptiv şi de compensare este considerată şi reînnoirea mântul medical.structurală a organismului, numită regenerare. Regenerarea, care asi- În studiul medicinei anatomia îndeplineşte şi alte funcţii importan-gură activitatea vitală a organismului în condiţii obişnuite, este numită te. Misiunea instructivă a acestei discipline a fost formulată de Tilde-regenerare fiziologică. Regenerarea, ce are loc în caz de lezare a ţesu- man: “Medicii fără anatomie sunt precum cârtiţele – sapă în întunericturilor, se numeşte reparativă. şi lasă în urmă numai muşuroaie (morminte)”, deoarece mai există Între sănătate şi maladie există o stare intermediară, în care se află multe domenii care prezintă interes pentru medicină – elementele sub-mai mult de jumătate din populaţia Terrei. Ea încă n-a primit o defi- stratului morfologic al mecanismelor de integrare, adaptare şi compen-niţie ştiinţifică, fiind numită de Galenus “starea a treia”. Deci, Anato- sare, necesare pentru menţinerea echilibrului funcţional ce stă la bazamia Omului este şi o ramură aplicativă a ştiinţelor care studiază forma, sănătăţii în diferite condiţii ale mediului ambiant şi în diferite perioadestructura şi funcţiile organismului, cauzele şi mecanismele apariţiei ale vieţii: sistemul nervos central, sistemul nervos vegetativ, vasculari-diferitor dereglări, precum şi prevenirea diferitor maladii, păstrarea şi zaţia colaterală, anatomia vârstelor, sistematizarea şi integrarea cunoş-restabilirea sănătăţii. tinţelor despre legătura şi influenţa reciprocă a sistemelor somatice şi viscere. După W.B. Cannon, “corpul este creat nu după principiul unei eco- nomii mascate, ci numai pe baza unei abundenţe mărinimoase”. Deci, în faţa Anatomiei stă o problemă nobilă – de a dobândi date noi despre structură şi de a stabili limitele acestei excedenţe. Medicina contemporană nu cere de la anatomie structura şi forma omului abstract, ci date bine determinate despre morfologia individu- lui real, concret. Se realizează speranţa lui Goethe, care spunea că ana- tomia este ştiinţa formelor vii şi a transformărilor şi reorganizărilor corpului omenesc. Deci, ar fi firesc ca această ştiinţă fundamentală, progresistă, cu perspective, eternă prin esenţă şi destinată celor vii, să fie numită Morfologia Omului, denumire dată de marele Goethe (morfos – forma; logos – ştiinţa). – 18 – – 19 –
  • 11. Anatomia, fiind şi o disciplină descriptivă, a acumulat un volum im- descrisă metoda de maceraţie a cadavrelor. Conform acestor studii, cor-presionant de informaţii noi despre alcătuirea corpului omenesc. Aces- pul omului este constituit din 7 membrane, 300 oase, 107 articulaţii,tea însă rămân şi astăzi neutilizate în medicină, în sănătatea publică. 400 vase sangvine, 900 ligamente, 90 vene, 9 organe şi trei umori. Om- Pentru această ştiinţă fundamentală este la fel de important de a nu bilicul era considerat centrul vieţii. Destul de progresivă s-a dovedit a fise limita la cunoştinţe despre Om, tinzând şi la aplicarea utilă a cunoş- concepţia că embrionul apare la contopirea celulelor sexuale masculinetinţelor în activitatea Omului. Evaluarea actuală a acestei ştiinţe va de- şi feminine, la fel şi studiile despre organele de simţ şi importanţa lorpinde nu de ceea ce am reuşit să evidenţiem cu noile metode de investi- în perceperea lumii.gaţie, dar de interpretarea şi aplicarea lor în prevenirea, compensarea şi Informaţii despre acordarea unei atenţii deosebite, conştiente stu-tratamentul diferitor afecţiuni ale organismului uman. dierii structurii corpului omenesc se referă către secolele V – IV î.e.n. Anatomia, ca ştiinţă fundamentală, trebuie să-şi aducă aportul la şi sunt legate de filozofia din Grecia Antică. Fondator al anatomiei şiprogresul medicinei, în special la prevenirea maladiilor, bazându-se pe fiziologiei din această perioadă este Alcmeon din Crotona, autorul unuicunoaşterea profundă şi multilaterală a substratului morfologic al orga- tratat despre structura corpului animalelor. Bazându-se pe rezultatelenelor şi sistemelor de organe. autopsiilor pe animale, autorul pentru prima dată a indicat că la om en- Pentru a pătrunde mai esenţial în oricare ştiinţă, inclusiv în anato- cefalul este organul principal al perceperii şi gândirii; pentru prima datămie, se cere o cunoaştere a istoriei, etapelor ei principale de dezvoltare. a descris unii nervi şi rolul lor în activitatea organelor de simţ.Istoria anatomiei, ca parte a istoriei medicinei, reprezintă cronica luptei Reprezentaţi remarcabili ai medicinei acestei perioade au fostconcepţiilor materialiste despre corpul uman cu idealismul şi dogmatis- Hippocrat, Aristotel, Herofil, Erasistratos ş. a.mul. Tendinţa de a obţine date noi şi precise privind structura corpului Hippocrat (460 – 377 î.e.n.), părintele medicinei, cel mai ilustruuman a avut de suferit secole de-a rândul persecuţii din partea autorită- medic al antichităţii, în lucrările sale descrie unele oase ale craniului,ţilor laice, mai ales ecleziastice. formarea alantoisului, structura inimii, structura ochiului. Trebuie men- Istoria anatomiei, preocupată de studierea structurii corpului omenesc ţionate şi unele concepţii greşite ale autorului despre circulaţia sângeluişi a căilor principale în stabilirea conţinutului său ştiinţific, a fost îndelun- şi importanţa corpului vitros al globului ocular. El considera că aerulgată, anevoioasă şi strâns legată de dezvoltarea practicii medicale. inspirat serveşte la răcorirea inimii şi aceasta n-are nici început şi nici În istoria anatomiei se pot evidenţia două perioade mari. Prima în- sfârşit. Hippocrat susţinea că în structura organismului rolul central îlcepe în antichitate, cu 2500 – 3000 ani î.e.n., iar cea de-a doua este joacă patru sucuri: sângele, flegma, bila (chole) şi bila neagră (melan-epoca Renaşterii, considerată ca perioadă a anatomiei moderne. chole). Prevalenţa unuia din aceste sucuri determină particularităţile de În antichitate, în mileniile 4 – 2 î.e.n., centrul ştiinţei şi culturii îl temperament ale omului: sanguinic, flegmatic, coleric şi melancolic.constituia Egiptul Antic, Vavilonul Antic, Palestina Antică. În Egiptul Aristotel (384 – 322 î.e.n.). În tratatul său “Istoria animalelor”, a fă-Antic au fost obţinute anumite realizări anatomice legate de cultul de cut o încercare de a compara corpul animalelor şi de a studia embrionul,îmbălsămare a cadavrelor. Egiptenii, ce practicau îmbălsămări şi mumi- fiind considerat fondatorul anatomiei comparative şi a embriologiei. Afieri, au descris unele circumvoluţiuni ale encefalului, membranele lui, descris detaliat nervii cranieni, vasele placentei.au făcut referiri la nervi şi la paraliziile lor, au prezentat inima ca locul Herofil (304 î.e.n.) fiind în căutarea sufletului, primul în Grecia An-de unde pleacă toate vasele. tică a făcut în public peste 600 necropsii, a descris encefalul, cerebelul, Începând cu secolul VIII î.e.n., în India Antică, în cărţile sfinte, este meningele şi sinusurile venoase, ventriculul al IV-lea; a dat denumirea – 20 – – 21 –
  • 12. glandei epifize, duodenului, prostatei, veziculelor seminale, a diferenţi- ventriculul III, comunicaţiile dintre ventriculii cerebrali, dura mater, piaat arterele de vene, a determinat rolul diafragmei în respiraţie, a descris mater şi corpii cvadrigemeni; a descris diferite porţiuni ale encefalului,glandele salivare, ficatul şi pancreasul, a studiat vasele limfatice ale inclusiv vena care îi poartă numele (vena cerebri magna Galeni).peritoneului şi jejunului. Întrucât în Roma Antică religia a interzis autopsiile cadavrelor, mul- Lucrarea lui Herofil “Anatomica” a prezentat un stimul în fondarea te din informaţiile anatomice obţinute de Galenus pe animale au fostunei ştiinţe la baza denumirii căreia a fost pusă metoda de investigaţie mecanic transferate la om. Erorile anatomice ale lui Galenus au putut fianatemno – ce înseamnă a diseca. observate numai peste 1400 ani în epoca Renaşterii, când sunt permise Erasistratos (350 – 300 î.e.n.) a împărţit, pentru prima dată, ner- disecţiile pe cadavre.vii în senzitivi şi motori, a dovedit că rădăcinile anterioare ale nervilor Urmează o lungă perioadă – corespunzătoare evului mediu – în carespinali sunt motoare şi poartă răspundere de activitatea muşchilor, iar disecţia este complet abandonată, ca urmare a interdicţiilor bisericiicele posterioare – senzitive. În domeniul sistemului vascular a de- asupra cercetărilor din acest domeniu.scris valvele inimii, aorta, vena cavă, arterele şi venele mari; a studiat În jumătatea a două a evului mediu apare “Canonul medicinei prac-funcţiile organelor sistemului digestiv, a descris cerebelul şi circum- tice” scris de Avicena în anii 1020. Acest tratat, în cinci volume, cu-voluţiunile emisferelor encefalului. Erasistratos a acordat o mai mare prinde experienţa şi toate datele anatomo-fiziologice şi concepţiile me-importanţă funcţiei, fapt pentru care a fost numit mai târziu părintele dicilor greci, romani, indieni şi arabi. El susţine că sediul gândirii estefiziologiei. encefalul, preponderent emisfera stângă. În primul volum prezintă in- În secolul I al erei noastre, Rufii primul a descris încrucişarea parţi- formaţii generale despre structura şi funcţiile corpului omenesc, despreală a nervilor optici şi a determinat că funcţia nervilor este dependentă structura oaselor, muşchilor, ligamentelor, tendoanelor, despre structurade funcţia creierului. În această perioadă (an. 100 a e.n.), Marin a scris craniului, dinţilor, nervilor cranieni. O deosebită atenţie Avicena acordă20 lucrări anatomice în care a descris detaliat muşchii, şapte perechi de tipurilor constituţionale, în funcţie de care individualiza şi tratamentulnervi cranieni şi glandele tubului digestiv. Se presupune că lucrările lui bolnavilor.Galenus au la bază materialele obţinute de Marin. Ibn-an-Nafis din Damasc (sec. XV) pentru prima dată a descoperit Ilustru cercetător, biolog, medic, anatomist şi fiziolog al Romei An- circulaţia sangvină pulmonară.tice a fost Claudiu Galenus (129 – 201 e.n.). Meritele sale deosebite În epoca Renaşterii – epocă de înflorire a artelor şi a ştiinţelor – ana-ca anatomist constau în sintetizarea şi sistematizarea realizărilor în ana- tomia înregistrează un oarecare progres prin lucrările lui Leonardo datomie obţinute în antichitate, expuse în 16 cărţi sub denumirea “Des- Vinci şi Andreas Vesalius.pre anatomie”. Galenus pentru prima dată a utilizat vivisecţia, a fondat Leonardo da Vinci (1452 – 1519), remarcabil pictor, savant în di-medicina experimentală, în special neurologia. A efectuat multiple ex- verse domenii ale ştiinţei, interesat şi de structura corpului omenesc,perimente cu secţionarea măduvei spinării la diferite nivele pe porci, reia disecţia pe cadavre umane ( a disecat 30 cadavre), lăsând moştenirea studiat structura encefalului, concluzionând că anume encefalul pre- 14 volume de planşe anatomice de o mare valoare ştiinţifică. A studiatzintă centrul gândirii, al mişcărilor voluntare şi al senzaţiilor. Galenus proporţiile corpului omenesc, a prezentat clasificarea muşchilor şi func-a demonstrat experimental pe animale că secţionarea măduvei spinării ţia lor din punct de vedere al legilor mecanicii, a descris particularită-la nivelul vertebrei C3 opreşte respiraţia. El a clasificat oasele şi articu- ţile organismului copilului şi adolescentului; primul a studiat anatomialaţiile, a introdus termenii de diafiză şi epifiză. A descris corpul calos, funcţională a aparatului locomotor. – 22 – – 23 –
  • 13. Interesându-se de anatomie ca pictor, Leonardo da Vinci nu s-a li- El a revizuit terminologia anatomică, încercând să realizeze o no-mitat doar la studierea reliefului, fiind considerat şi fondator al anato- menclatură în latina clasică. Fiind profesor universitar şi medic curant,miei plastice. exclusiv practician, afirmă: însănătoşirea este primul scop al medicinei, Andreas Vesalius (1514–1565), belgian, de origine flamandă, iar rolul principal al studiului anatomiei este acela de a fi o bază mate-numit reformatorul anatomiei. Aplicând pe larg disecţia cadavrelor, a rială pentru atingerea acestui scop.pus bazele anatomiei ştiinţifice moderne; a legat forma organului de Deşi a trăit până la vârsta de 50 ani, Vesalius s-a realizat şi şi-afuncţie lui, fiind considerat fondatorul anatomiei sistemice, care până la realizat cea mai valoroasă parte a operei sale până la vârsta de 30 ani.el n-a existat. Vesalius a studiat pentru prima dată sistematic structura De numele lui Vesalius este legată şi descrierea ligamentului inghinal,corpului omenesc, demascând cu îndrăzneală numeroasele greşeli co- a sfenoidului, mandibulei, denumirea valvei mitrale a inimii, corpul ca-mise de Galenus. los, poligonul arterial al encefalului şi alte formaţiuni. După terminarea studiilor şi luarea doctoratului, la vârsta de 25 ani Activitatea ştiinţifică şi de reformator în medicină a lui Vesalius aVesalius a fost numit profesor de anatomie şi de chirurgie la Padova. contribuit mult la dezvoltarea de mai departe a anatomiei de către dis-Practică disecţii sistematice, uneori în prezenta unui publice din zeci cipolii şi succesorii săi.şi chiar sute de spectatori, enunţând principiul că “profesorul trebuie Gabrielle Falopio (1525 – 1562) în lucrarea “Observationes Ana-să execute el însuşi disecţia” şi să verifice înainte de a trage concluzii, tomicae” a descris canalul nervului facial şi nervul, coarda timpanului,nu să accepte ceea ce a scris Galenus. Prin aceasta el combate metoda canalele semicirculare, sinusul sfenoidal, tuba uterină, organele genita-scolastică de predare a anatomiei, folosită pretutindeni până atunci, me- le externe, dezvoltarea şi structura oaselor. Ulterior se fac cercetări maitodă rigidă, care încătuşa progresul. În următoarele sale lucrări, denunţă profunde de anatomie, paralel cu cele de fiziologie, de către Bartolo-peste 200 de inexactităţi din anatomia lui Galenus, care disecase numai meo Eustachio (1520 – 1574), care a efectuat cercetări de anatomieanimale. comparată şi embriologie pe care n-a reuşit să le facă Vesalius. El a În timpul activităţii sale la Padova de-a lungul a 5 ani, Vesalius a descris tuba auditivă, muşchii mimici, sistemul nervos vegetativ, ca-publicat cea mai valoroasă lucrare în 7 volume întitulată “De humani nalul toracic la cal, valva venei cave inferioare, a observat şi a corectatcorporis fabrica” (Despre structura corpului omului). Ea cuprinde în- unele erori ale lui Vesalius. L. Botallo (1530 – 1600) a descris ductultreaga anatomie a omului şi se caracterizează prin înlăturarea tuturor arterial dintre trunchiul pulmonar şi aortă. Dg. Aranzius (1530 – 1589)concepţiilor greşite ale lui Galenus, care au dominat anatomia timp de a descoperit canalul de legătură dintre vena ombilicală şi vena cavă in-peste un mileniu. În această lucrare Vesalius a încercat să prezinte o ferioară. Casparus Bauhinus (1560 – 1624) a descris valva ileocecală;interpretare funcţională a formelor anatomice. Pentru a studia rolul bi- A. Spighellii (1578 – 1625) – lobul caudat al ficatului. Constantinoologic al oaselor, mecanica articulară, funcţiile senzitive şi motorii ale Varolio (1543 – 1575) a descris şi dat numele punţii. În 1628 Caspa-măduvei spinării, Vesalius multă vreme s-a limitat la disecţia şi experi- ro Azelli (1581 – 1626) a descris vasele limfatice ale intestinului şi amentele pe animale. pus bazele studiului sistemului limfatic. La dezvoltarea limfologiei au Vesalius a fost primul care a utilizat respiraţia artificială pe cale contribuit lucrările anatomistului italian P. Mascani (1755 – 1815), înendotraheală, introducând o tulpină de trestie în traheea animalului cu special “Istoria şi iconografia vaselor limfatice”. Mai târziu Marcel-toracele deschis şi suflând prin ea ca să menţină animalul în viaţă mai lo Malpighi (1628 – 1694) descrie capilarele, ca elemente de legăturămultă vreme, pentru a observa contracţiile inimii. dintre artere. – 24 – – 25 –
  • 14. În secolele XVI – XIX au fost realizate numeroase descoperiri ana- Anatomistul şi antropologul francez Jean Leo Testut (1849 – 1925),tomice. În anatomie apare şi cu succes se dezvoltă o tendinţă funcţio- prin lucrările sale de o valoare incontestabilă “Tratatul de anatomie des-nală. În 1628 William Harvey (1578 – 1657) publică lucrarea “Exerci- criptivă” (1889) şi “Tratatul de anatomie topografică” (1905 – 1906) atatio anatomica de motu cordis et sanguini in animalibus” (“Explorări îmbogăţit mult cunoaşterea şi înţelegerea anatomică a corpului ome-anatomice asupra mişcării inimii şi sângelui la animale”) în care prin nesc. Tratatul său de anatomie umană, publicat în patru volume, tradusmetodele de disecţie şi experienţă a descris corect cel mai important în limbile italiană, spaniolă şi portugheză, este bogat ilustrat, cuprin-proces vital – circulaţia sângelui. El a descris legităţile acestei circulaţii, zând aplicaţii medicale, explicaţii embriologice, de anatomie compara-diferenţiind circulaţia sangvină mare şi circulaţia sangvină mică. Prin tă şi variante anatomice.lucrarea sa W. Harvey a pus bazele direcţiei funcţionale în anatomie. Din şcoala engleză se remarcă tratatele lui Gray Henry (1827 –În 1751, în lucrarea “Cercetări despre provenienţa animalelor”, Harvey 1861), anatomist şi chirurg. Manualul său de anatomie descriptivă şipentru prima dată a formulat teza că orice vietate provine din ou (omne chirurgicală a fost reeditat de mai multe ori în Anglia şi America. A fostanimal ex ovo), teză care a stat la bază dezvoltării embriologiei ca şti- tradus în limba română de profesorul şi anatomistul român Gr.T. Popainţă. De asemenea a făcut o serie de descoperiri în studierea structurii şi soţia acestuia, Florica Popa (1944 – 1945).microscopice a organelor (splinei, rinichilor, pielii ş. a.). Progrese mari în anatomie, şi concomitent în chirurgie, a înregistrat Alfonso Borelli (1608 – 1679) în lucrarea “De motu animalium” şcoala rusă în frunte cu N. Pirogov, P. Lesgaft, V. Behterev ş. a., careefectuează analiza fizico-matematică a mecanismelor de mişcare în ar- fac studii complete de anatomie descriptivă şi anatomie topografică sauticulaţii la om şi alte vertebrate, punând bazele biomecanicii prin care a chirurgicală.adus un aport însemnat la fondarea ortopediei moderne. O contribuţie deosebită la dezvoltarea anatomiei topografice şi a chi- Şcoala franceză de anatomie se manifestă prin activitatea anato- rurgiei a adus-o N.I. Pirogov (1810 – 1881), care, elaborând şi utilizândmiştilor G. Riolani, K. Bişa şi Jean Leo Testut. Sub conducerea lui o metodă originală de explorare a corpului uman pe secţiunile consecu-G. Riolani (1580 – 1657), la începutul secolului XVII a fost organizat tive prin cadavre congelate, a scris lucrările “Curs complet de anatomieprimul teatru anatomic. Riolan a studiat structura intestinului şi ence- aplicată a corpului uman” (1844) şi “Anatomia topografică pe secţiunifalului. Prima carte de anatomie în limba franceză “Anatomie univer- efectuate prin cadavre congelate în trei sensuri” (1859). În 1837 a apărutselle du corp humain” (1561) a fost scrisă de chirurgul şi anatomistul lucrarea “Anatomie chirurgicală a trunchiurilor arteriale şi a fasciilor”Ambroise Pare (1510 – 1571). care l-a făcut cunoscut în toată lumea, fiind reeditată în repetate rânduri. K. Bişa (1771 – 1802), discipol al profesorului de anatomie şi chi- Aceste lucrări sunt considerate primele manuale de anatomie topogra-rurgie Marc-Antonie Petit, deşi a trăit numai până la vârsta de 31 ani, fică. Multiplele descoperiri efectuate de N. Pirogov îi poartă numele:este considerat una din gloriile medicinei franceze, autorul celor mai triunghiul cervical, spaţiul treimei distale a antebraţului, ganglionul lim-originale idei apărute în medicina franceză. În lucrarea “Anatomia gene- fatic, ce se află la nivelul inelului femural, şi alte formaţiuni anatomice.rală şi aplicarea ei în fiziologie şi medicină” expune concepţia sa despre După Jonas, “Pirogov simbolizează gloria anatomiei topografice şiţesuturi, organe şi sisteme de organe. După Bişa, toate organele sunt a medicinei operatorii”. N. Pirogov, datorită cunoştinţelor profunde îngrupate în vegetative, ce contribuie la creşterea şi dezvoltarea organis- anatomie, poseda o tehnică operatorie extraordinară. De exemplu, elmului, şi somatice, ce asigură deplasarea în spaţiu. În conformitate cu executa amputaţia coapsei în 3 minute, înlăturarea sânului în 2 minute,aceasta clasificare, sistemul nervos a fost divizat în vegetativ şi animal. iar amputaţia osteoplastică a piciorului în 8 minute. – 26 – – 27 –
  • 15. Bazându-se în activitatea sa pe ideia unităţii organism-mediu şi Şcoala ucraineană este cunoscută prin V.A. Beţ, V.P. Vorobiov,structură-funcţie, N. I. Pirogov a fondat un institut anatomic la Petro- R.D. Sinelnikov.grad, acordând o mare atenţie studiului secţiunilor anatomo-topografi- V.A. Beţ (1834 – 1894) a studiat structura substanţei medulare ace. Intrarea în muzeul de anatomie, unde a activat I.P. Pavlov, iar până glandelor suprarenale şi a scoarţei emisferelor mari, descoperind cel deîn ultimul timp a fost profesor de anatomie M. Prives, este scris: “Hic al cincilea strat al scoarţei cerebrale - celulele piramidale gigante, carelocus est ubi mors gaudat, succurere vitae” (“Acesta este locul unde îi poartă numele (celule Beţ).moartea se bucură să înfrunte viaţa”), constituind o exprimare acade- V.P. Vorobiov (1876 – 1937), proeminent reprezentant al şcoliimică a îndemnului ca cei vii să înveţe pe cei morţi, pentru a acumula anatomiştilor din Harkov, academician, a elaborat metoda macro-mi-priceperea de a înfrunta moartea. croscopică de explorare a structurii organelor la frontiera dintre câm- P.F. Lesgaft (1837 – 1909) este considerat fondatorul anatomiei pul vizual macroscopic şi cel microscopic, astfel punând baza anato-funcţionale şi teoriei educaţiei fizice. El a înaintat şi argumentat po- miei macro-microscopice. Este autorul manualului de anatomie pentrusibilităţile dirijării modificărilor structurale ale corpului omenesc prin stomatologi “Anatomia, histologia şi embriologia cavităţii bucale şi autilizarea exerciţiilor fizice. În lucrările sale “Despre atitudinea ana- dinţilor ” (1936) şi a editat pantatomicul “Atlas anatomia omului”tomiei faţă de educaţia fizică” (1876) şi “Manual de educaţie fizică şi (1938 – 1946). Şi-a adus contribuţia la studierea sistemului nervos pe-dezvoltarea facultăţilor mintale” (1888 – 1901), în care subliniază rolul riferic, îndeosebi a celui vegetativ, a acreditat ideea despre comunicaţiaeducaţiei fizice şi a jocurilor sportive în formarea puterii de voinţă, firei dintre sistemul limfatic şi cel venos. V.P. Vorobiov a elaborat o metodăvoluntare şi dezvoltarea capacităţilor mentale şi intelectuale. Din lucră- specială de îmbălsămare a cadavrelor şi organelor.rile anatomice, de o popularitate deosebită se bucură “Bazele anatomi- R.D. Sinelnikov (1896 – 1981), succesorul lui Vorobiov, a contri-ei teoretice” (1892), “Antropologia şi pedagogia” (1889) şi manualul buit la dezvoltarea de mai departe a anatomiei macro-microscopice a“Anatomia omului” în două volume (1895 – 1896). P.F. Lesgaft primul aparatului locomotor, sistemului endocrin, vascular şi a sistemului ner-a descris legităţile distribuirii şi ramificării vaselor sangvine, a pus ba- vos vegetativ. A elaborat “Atlas anatomia omului” în patru volume.zele ştiinţifice ale biomecanicii şi a determinat factorii ce influenţează La dezvoltarea anatomiei au contribuit şi anatomiştii sovietici (ruşi):forma şi structura organelor. V.N. Tonkov (1872 – 1954), creatorul anatomiei experimentale, care îm- V.M. Behterev (1857 – 1927), anatomist, neuropatolog şi psihiatru, preună cu discipolii săi a elaborat teoria despre circulaţia sangvină cola-a contribuit mult la dezvoltarea anatomiei encefalului, a descoperit nu- terală; printre primii a utilizat la studierea scheletului razele Roentgen,meroşi centri şi conductori cerebrali, care îi poartă numele. A scris lu- fondând o nouă ramură a anatomiei, numită anatomie radiologică; estecrările “Căile conductoare ale encefalului şi măduvei spinării” (1894), autorul manualului de anatomie în trei volume. V.N. Şevkunenko (1872–“Studiu despre funcţiile encefalului”, “Reflexologia”. 1952) împreună cu discipolii săi a elaborat teoria formelor extreme ale N.P. Gundobin (1860 – 1908), clinician-pediatru, anatomist, este variabilităţii individuale şi a demonstrat importanţa lor pentru chirurgie.fondatorul pediatriei ştiinţifice şi a anatomiei de vârstă. În anul 1891 Variantele sistemelor nervos şi venos au fost expuse în lucrarea “Atlasa susţinut teza de doctor în medicină la tema “Structura intestinului la al sistemelor periferice nervos şi venos”. G.M. Iosifov (1870 – 1933),copii”, iar în anul 1906 a publicat monografia “Particularităţile morfo- perfecţionând metodele de explorare ale vaselor limfatice, a aprofundatfuncţionale ale organismului copilului”, tradusă în 1911 în limba ger- cunoştinţele privind anatomia sistemului limfatic. Rezultatele cercetărilormană. au fost publicate în monografia “Anatomia sistemului limfatic” (1930). – 28 – – 29 –
  • 16. Reprezentant al şcolii anatomiştilor condusă de G.M. Iosifov, D.A. funcţie, Fr. Rainer a emis postulatul conform căruia “Anatomia este şti-Jdanov (1908 – 1971), care printre primii a efectuat injectarea vaselor inţa formei vii”, explicând studenţilor la masa de disecţie că “cadavrullimfatice ale trunchiului pe omul viu, a studiat circulaţia colaterală a trebuie să servească nu la cunoaşterea cadavrului, adică a unei materiilimfei. În baza rezultatelor investigaţiilor personale şi ale colaborato- care mai păstrează doar o formă îngheţată a organizării sale, ci a omuluirilor săi, a publicat lucrarea “Anatomia chirurgicală a canalului toracic viu, a omului care se mişcă, gândeşte şi îşi ţese neîntrerupt destinul”.drept” (1945), “Anatomia generală şi fiziologia sistemului limfatic” Deci, piesa anatomică are rost doar în măsura în care ne ajută să integrăm(1952). totul viu şi funcţional din care face parte; să studiem pe viu, să surprin- Şcoala românească de anatomie, descendenţă a şcolii franceze de dem forma în mersul ei spre realizare, nu în oprirea ei ireversibilă.anatomie, s-a afirmat prin Nicolae Kretzulescu, Thoma Ionescu, Ernest Fr. Rainer s-a preocupat de resorbţia cartilajului în procesul osifi-Juvara, Dimitrie Gerota, Francisc I. Rainer ş.a., care au adus contribuţii cării, de originea embriologică a musculaturii perineale; de structuravaloroase la dezvoltarea anatomiei şi a învăţământului medical în Ro- funcţională a derivatelor mezenchimale; de descoperirea ganglionilormânia. Ei au publicat lucrări anatomice în limbi de mare circulaţie in- limfatici subpericardici. Abordarea acestor probleme i-a adus o recu-ternaţională prin care anatomia românească s-a făcut cunoscută în scurt noaştere internaţională.timp pe plan internaţional. Fr. I. Rainer a efectuat primele măsurători antropometrice şi cerce- Nicolae Kretzulescu (1812 – 1900) a pus bazele terminologiei tări genetice longitudinale în cadrul Institutului de Antropologie pe careanatomice româneşti în “Manual de anatomie descriptivă”; Bucureşti, l-a fondat la Bucureşti, la acea vreme unul din primele institute de acest1843, şi în volumele editate între anii 1878 – 1888. profil din lume. A înfiinţat primul Laborator de Biotipologie Constitu- T. Ionescu (1860 – 1926) în 1982 la Paris susţine teza de doctorat ţională Sportivă din Europa în cadrul Academiei Naţionale de Educaţiecu tema “Evoluţia intrauterină a colonului pelvin”, iar în 1984 devine Fizică. A fost primul rector al acestei instituţii, unde susţinea cursurilecoautor la prima ediţie a Tratatului de anatomie umană al lui Poirier de Anatomie, Biomecanică, Antropologie.de la Paris, în care îi revine compartimentul despre tubul digestiv. Ast- Colaborator apropiat al lui Poirier a fost şi profesorul Ernest Ju-fel, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea anatomia românească a întrat vara (1870 – 1933). A susţinut doctoratul la Paris cu tema “Anatomiaîn circuitul internaţional, numele anatomiştilor români şi realizările lor regiunii pterigomaxilare”, de către Facultatea de Medicină din Paris.fiind consemnate în cele mai de valoare tratate de anatomie. În anul 1897 a editat “Cursuri de anatomie practica”, iar în anul 1924 T. Ionescu a descris multe formaţiuni anatomice, a făcut un studiu “Manual de anatomie chirurgicală” în două volume.valoros şi amănunţit al foselor peritoneale, împreună cu D. Gerota pu- Unul dintre cei mai citaţi medici români în literatura internaţionalăblică lucrarea “Anatomia simpaticului cervical”. este profesorul Dimitrie Gerota (1867 – 1939). A studiat anatomia la În istoria şcolii româneşti de anatomie se înscrie şi numele marelui Paris cu profesorii Poirier şi Farabeuf, iar la Berlin cu Waldeyer, undesavant Francisc I. Rainer (1874 – 1944). Unul din discipolii săi este a publicat lucrarea despre tehnica injectării vaselor limfatice. S-a preo-primul român laureat al premiului Nobel – George E. Palade. Fr. Rainer a cupat de studiul ţesutului adipos pararenal care-i poartă numele, iar prinintrodus şi în anatomia românească concepţia structurilor funcţionale, metoda sa de injectare a vaselor limfatice postvitale a contribuit la studiulcare pune bazele determinismului cauzal al faptelor de observaţie macro- limfaticelor viscerale. Fiind profesor de anatomie la Academia de arteşi microscopică, căutând să pătrundă în esenţa structurilor prin interpre- frumoase din Bucureşti, Gerota l-a avut ca student pe Constantin Brân-tarea lor cauzală. Analizând în permanenţă legătura dintre structură şi cuşi, viitorul geniu al sculpturii româneşti şi mondiale contemporane. – 30 – – 31 –
  • 17. Un alt anatomist, care a contribuit mult la dezvoltarea anatomiei în Istoria Anatomiei omului în Republica MoldovaRomânia, a fost profesorul Grigore T. Popa, elev şi urmaş al profeso-rului Rainer. În 1930, fiind la studii în Anglia, a descris, împreună cu Catedra Anatomia Omului a fost fondată în octombrie 1945, concomi-Una Fielding “Sistemul port venos hipofizar”, care le poartă numele, tent cu transferarea Institutului de Medicină din Kislovodsk la Chişinău.deschizând orizonturi largi cercetării ştiinţifice în neuroanatomie, en- Primul conducător al catedrei a fost profesorul universitar A.P. Lavrentievdocrinologie şi în domeniul relaţiilor dintre celula nervoasă şi secreţia (1898 – 1958), anatomist, specialist în domeniul inervaţiei formaţiunilorinternă. Împreună cu soţia sa, Florica Popa a tradus în româneşte anato- conjunctive, discipolul celebrei şcoli de anatomie din Harkov (Ucraina),mia lui Gray, completând-o cu preţioase adnotări şi completări. fondată de renumitul anatomist ucrainian V.P. Vorobiov. Primii colabora- Victor Papilian (1888 – 1956), medic, anatomist şi scriitor român, tori ai catedrei au fost asistenţii B.Z. Perlin, T. Koval şi preparatorul supe-discipol al profesorului D. Gerota, care în 1919 a devenit primul profe- rior I.D. Popazov, cărora li s-au alăturat asistentul N. Volkova, aspirantulsor român de anatomie la facultatea de medicină din Cluj. Este fondato- P. Moscalenko, conferenţiarul A. Şeinfan şi asistentul V. Tkaciuk.rul şcolii româneşti de anatomie umană, de embriologie, de antropolo- În pofida condiţiilor foarte dificile, colectivul catedrei, paralel cu acti-gie şi al unui muzeu de anatomie. Este autorul primului tratat românesc vitatea didactică, era preocupat şi de activitatea ştiinţifică în domeniul iner-complet de anatomie umană: “Manual practic de disecţie” şi “Tratatul vaţiei vegetative a viscerelor. Sub conducerea lui A.P. Lavrentiev, se creea-elementar de anatomie descriptivă şi topografică” cu aplicaţii medico- ză muzeul anatomic, cabinetul pentru studierea anatomiei radiologice.chirurgicale în trei volume, dedicat învăţătorului său Dm. Gerota, ree- Profesorul A.P. Lavrentiev a fost succedat de conferenţiarul V.Gh.ditat de mai multe ori. Ukrainski (1950 – 1951). Timp de 3 ani (1951 – 1953) în fruntea ca- Prin sensibilitatea sa şi dragostea de muzică, artă şi literatură tedrei s-a aflat un alt discipol al academicianului V.P. Vorobiov, pro-V. Papilian a devenit un mare animator al vieţii culturale din Cluj, fesorul A.A. Otelin, preocupat de problemele inervaţiei pielii, perios-contribuind la înfiinţarea filarmonicii din Cluj, deţinând şi funcţia tului şi a viscerelor. În această perioadă colectivul catedrei se com-de director al Teatrului şi Operei din Cluj şi Sibiu. pletează cu profesori tineri, absolvenţi ai Institutului de Medicină din Andronescu Armand, medic şi anatomist român, preocupat de em- Chişinău, asistenţii Galina Vincenco, Natalia Cherdivarenco, aspiran-briologia şi anatomia sistemului nervos. În 1966 a publicat manualul ţii Victor Jiţa, Alexei Popa (1952), Iurii Mihlin, L. Luneova, Mihail“Anatomia copilului”, care în 1970 a fost editat şi în limba rusă. În 1987 Selin (1951). În 1953 a fost creată filiala moldovenească a Asociaţieia publicat “Anatomia dezvoltării omului. Embriologie medicală”. Ştiinţifice unionale a Anatomiştilor, Histologilor şi Embriologilor. În 1954 – 1956 catedra este ghidată de profesoarea V.F. Parfentie- va, reprezentanta remarcabilei şcoli de chirurgie operatorie şi anatomie topografică din Sankt-Petersburg, specialist în domeniul angioarhitec- tonicii glandelor endocrine şi a viscerelor. În perioada 1956 – 1959 catedra a fost dirijată de profesorul univer- sitar V.V. Kuprianov, ulterior academician al AŞM din URSS, laureat al premiului de Stat, şef de catedră la institutul de medicină nr. 2 din Moscova, preşedinte al Societăţii Anatomiştilor din URSS, redactor-şef al revistei “Архив Анатомии, Гистологии и Эмбриологии”. Specia- – 32 – – 33 –
  • 18. list cu renume mondial în domeniul microcirculaţiei, V.V. Kuprianov anatomic, la completarea şi amenajarea căruia au contribuit toţi colabo-a formulat o direcţie ştiinţifică nouă despre circulaţia transcapilară şi ratorii catedrei îndeosebi B. Perlin, G. Vincenco, I. Popazov, N. Leşcen-juxtacapilară la nivelul sistemului microcirculator. co, J. Pavlenco. Actualmente muzeul catedrei dispune de una din cele V. Kuprianov este autorul mai multor lucrări ştiinţifice şi monogra- mai valoroase colecţii de piese anatomice, înalt apreciată de numeroşifii: “Aparatul nervos al vaselor circuitului sangvin mic” (1959); “Căile specialişti din fosta URSS şi de peste hotare.microcirculaţiei” (1969); “Patul microcirculator” (1975); “Microlimfo- Imagini ale pieselor anatomice confecţionate de colaboratorii cate-logia” (1981 cu autori), atlasul “Microanghiologia” (1982). Un inte- drei sunt prezentate în mai multe manuale editate peste hotare, inclusivres deosebit prezintă lucrarea lui V.V. Kuprianov “Лицо человека” în atlasele de anatomie editate de R. Sinelnikov (Harkov) şi cel al siste-(1988), în care împreună cu discipolul său G.V. Stovicek au sistematizat mului nervos vegetativ apărut sub redacţia lui P. Lobko (Minsk).date noi despre structura şi mimica feţii omului, evidenţiind criteriile Muzeul joacă un rol deosebit în propagarea cunoştinţelor despremorfofuncţionale ce determină starea fizică şi psihică a omului. Autorul Om, despre particularităţile morfofuncţionale în diferite etape ale on-demonstrează importanţa cunoaşterii mimicii şi rolul ei în diagnostica- togenezei pre- şi postnatale, despre influenţa diferitor factori nocivirea diferitor maladii. ai modului de trai asupra activităţii organelor şi sistemelor de organe. Reprezentat al şcolii de anatomie a lui V.N. Tonkov (Sankt-Pe- Muzeul este vizitat de elevii şi profesorii liceelor din oraşele şi sateletersburg) şi discipol al lui B.I. Dolgo-Saburov, V.V. Kuprianov a contri- republicii, de către studenţii colegiilor şi universităţilor din republică şibuit mult la modernizarea procesului de studiu al disciplinei. Sub con- de peste hotare, de diferite organizaţii obşteşti.ducerea lui şi-au susţinut tezele de doctor în medicină V. Jiţa (1957), Un grup de colaboratori ai catedrei, printre care A. Popa, A. Nastas,A. Popa (1957), V. Tkaciuk (1957), N. Cereş (1961), G. Vincenco V. Covaliu, T. Lupaşcu, M. Casian, condus de conferenţiarul V. Jiţa au(1961), N. Cherdivarenco (1961); tezele de doctor habilitat – B. Perlin tradus din limba rusă manualul de anatomie a lui N.K. Lâsenkov,(1968), V. Jiţa (1971), N. Cherdivarenco (1977), V. Andrieş (1989). În V.I. Buşkovici şi M.G. Prives (1968).anul 1956 de la Institutul de medicină din Saratov se transferă Tatiana Tematica ştiinţifică a catedrei vizează în principal inervaţia forma-Iastrebova, doctor în medicină. ţiunilor de ţesut conjunctiv şi a vaselor sangvine în normă şi patologie. Între anii 1959 – 1987 catedra a fost condusă de profesorul uni-versitar B. Perlin, Om Emerit în ştiinţă din RM, doctor habilitat în În experienţe pe animale de laborator s-a studiat influenţa sarcinii fizicemedicină. Pe parcursul acestor ani colectivul profesoral-didactic al dozate, a hiper- şi hipochineziei şi a oxigenaţiei hiperbarice. Pe parcurscatedrei este completat cu noi absolvenţi ai Alma Mater: N. Frun- tematica s-a extins prin studierea aspectelor morfologice ale formaţiu-taşu, I. Kuzneţova, A. Nastas, V. Covaliu, V. Andrieş, M. Casian, nilor para- şi periviscerale şi a celor para- şi perivasculare, a particula-T. Lupaşcu, M. Ştefaneţ, V. Corduneanu-Covaliu, D. Didilica-Stratilă, rităţilor morfofuncţionale ale organelor şi diferitor sisteme de organe înG. Marin-Hâncu, I. Bostan, I. Guriţencu, E. Gherghelegiu-Poburnaia, perioadele critice ale dezvoltării postnatale. În realizarea acestor pro-Gh. Nicolau, E. Beşliu-Lopotencu, D. Batâr, I. Catereniuc, O. Belic, bleme sunt utilizate metodele histologice, neurohistologice, histochimi-T. Titova, A. Babuci, V. Supciuc, Z. Zorina, T. Caragia, A. Bendelic, ce, de impregnare cu nitrat de argint şi metodele macromicroscopice deA. Ioniţa, L. Globa, T. Hacina. colorare a pieselor anatomice totale cu reactivul Schif. În 1965 catedra trece în actualul bloc morfologic unde sunt create În baza cercetărilor ştiinţifice din cadrul catedrei au fost susţinutecondiţii mai bune de activitate, fiind posibilă şi extinderea muzeului 5 teze de doctor habilitat în ştiinţe medicale – B. Perlin “Aparatul ner- – 34 – – 35 –
  • 19. vos al pahimeningelui cerebral”, 1967; V. Jiţa “Sistemul inervaţional al cerelor”, V. Andrieş, G. Craciun, T. Iastrebova, B. Perlin; “Vascularizaţiavaselor circuitului cerebral”, 1971; N. Cherdivarenco “Aparatul nervos şi inervaţia articulaţiilor omului”; V. Andrieş T. Iastrebova, T. Lupaşcu;al venei cave inferioare ca instrument al integraţiei regionale”, 1977; “Vascularizaţia şi inervaţia muşchilor”; V. Andrieş, T. Iastrebova, G. Cra-V. Andrieş “Aparatul nervos al bronhiilor şi vaselor circulaţiei pulmo- ciun, D. Batâr; “Elemente de anatomie pe viu”, T. Lupaşcu; “Culegerenare”, 1988; M. Ştefaneţ “Morfologia complexului funiculotesticular de scheme la anatomia omului”, I. Catereniuc, M. Ştefaneţ, L. Globa, T.la om”, 1998, peste 30 de teze de doctor în medicină, 5 monografii, 9 Lupaşcu, T. Titova; “Anatomie preventivă”, M. Ştefaneţ, I. Ştefaneţ, I.manuale, 3 culegeri de lucrări, 3 brivete de invenţii. Catereniuc; “Anatomie preventivă sau substratul morfofuncţional al sănă- Unii din colaboratorii catedrei, doctori şi doctori habilitaţi în tăţii”, M. Ştefaneţ, I. Ştefaneţ; manualul “Anatomia omului”, V. Andrieşmedicină, ulterior au devenit şefi de catedre sau de cursuri la alte în colaborare cu M. Efrim şi D. Bratu.subdiviziuni de învăţământ superior – N. Fruntaşu, V. Jiţa, Gh. Ni- În cadrul catedrei s-au desfăşurat numeroase conferinţe şi simpozi-colau, N. Cherdivarenco, A. Nastas, V. Covaliu. oane unionale ale anatomiştilor, histologilor şi embriologilor din fosta În perioada 1988 – 1991, şef de catedră a fost conferenţiarul Uniune Sovietică (1971, 1983), la fel şi conferinţe şi şedinţe pe proble-M. Ştefaneţ. În acastă perioadă a fost fondat muzeul “Anatomia copi- mele programelor de studii şi predarea anatomiei la diferite facultăţilului”, a fost tradus în română manualul de anatomie în două volume sub (1986).redacţia academicianului AŞ din Federaţia Rusă M.R. Sapin (1990). Înurmătorii şase ani catedra a fost condusă de V. Andrieş, doctor habilitatîn medicină, profesor universitar. În anul 1997, în scopul optimizării şi profilării procesului didacticla facultăţile medicină generală, pediatrie, stomatologie, farmacologieşi medicină preventivă, au fost organizate două catedre: una pentru fa-cultăţile de farmacie, stomatologie şi medicină preventivă, condusă deprofesorul V. Andrieş, şi alta pentru facultăţile medicină generală şi pe-diatrie în frunte cu profesorul M. Ştefaneţ, doctor habilitat în medicină,Lucrător Emerit al învăţământului public. A fost perfectată programaanalitică a disciplinei, accentul fiind pus de studiul anatomic pe viu şiaspectul aplicativ al structurilor studiate, au fost elaborate indicaţii me-todice privind anatomia pe viu, au fost modernizate formele de controlal cunoştinţelor, au fost elaborate culegeri de teste de control în limbileromână, rusă şi engleză, au fost create condiţii pentru funcţionarea gru-pelor cu predare în limbile franceză şi engleză. La dezvoltarea învăţământului de anatomie au contribuit tratatele deanatomie: “Disecţia vaselor sangvine şi a nervilor la om”, B. Perlin, T. Ias-trebova, V. Andrieş; “Vascularizaţia şi inervaţia scheletului”, V. Andrieş,T. Iastrebova, M. Ştefaneţ, E. Beşliu ş.a.; “Vascularizaţia şi inervaţia vis- – 36 – – 37 –
  • 20. Etapele principale aLE dezvoltării 3-a este perioada de formare a embrionului trilaminar. Între ecto- şi organismului uman. ontogeneza endoderm se formează foiţa embrionară medie – mezodermul. Deci, se evidenţiază cele trei foiţe embrionare sau primordiile organelor: Ontogeneza cuprinde toate diferenţierile şi transformările ce au loc ectoderm, mezoderm şi endoderm. În această perioadă are loc apariţiacu o fiinţă de la etapa de contopire a ovulului cu spermatozoidul până complexului axial al primordiilor: pe partea dorsală a endodermuluila încetarea existenţei sale. Ea este constituită din două perioade: intra- apare primordiul coardei dorsale, iar pe cea ventrală – primordiul en-uterină şi extrauterină. dodermului intestinal; pe partea dorsală a endodermului din ectoderm Perioada intrauterină se delimitează în două stadii: stadiul de embri- se diferenţiază placa neurală (neuroectodermul) – primordiul sistemu-on, care durează până la vârsta de 2 luni (a câte 28 de zile fiecare), după lui nervos, iar din restul ectodermului se formează epidermul pielii,care urmează stadiul de făt, când produsul concepţiei ia o înfăţişare cât de numit ectoderm cutanat.cât umană, şi începe geneza organelor. Acest stadiu sfârşeşte cu naşterea. Pe secţiunea transversală a embrionului se observă primordiile or- În cadrul embriogenezei au loc fenomene complicate ale dezvoltării ganelor axiale (fig. 2): pe partea dorsală – placa neurală sau tubul ne-caracterizate prin procese de creştere, diferenţiere şi organizare celulară, ural, pe partea ventrală – intestinul primitiv, între ele – coarda şi dedeterminate de factori genetici, de inducţie şi organizare celulară. În ca- părţile laterale mezodermul.drul acestei etape are loc fecundarea şi formarea zigotului care posedă Către sfârşitul gastrulaţiei, porţiunea dorsală a mezodermului,toate caracterele tipice de la ambele celule sexuale. Din zigot vor lua naş- situată bilateral de coardă, se 1tere numeroase celule cu particularităţi structurale şi funcţionale specifi- segmentează în somite ce se 2ce. Prin organizarea acestora se vor forma ţesuturile, organele şi aparate- împart în porţiuni metamere. 4le, care constituie corpul uman. În desfăşurarea embriogenezei se disting Din această cauză porţiuneacâteva faze: segmentaţia, gastrulaţia, organogeneza şi histogeneza. dorsală a mezodermului se nu- 5 Segmentaţia are loc în prima săptămână a embriogenezei şi con- meşte segmentată. Segmentarea 6stă în multiple diviziuni celulare ale zigotului, care se transformă într-o somiţilor are loc treptat în direc- 3aglomeraţie celulară, numită blastulă. Acest proces durează 3 – 4 zile ţie antero-posterioară. În ziua a 8în trompa uterină, iar spre finele primei săptămâni procesul de seg- 20-a de dezvoltare se formeazămentaţie continuă în cavitatea uterului unde celulele mai mari dau perechea a 3-a de somiţi, în a 7naştere la embrioblast, iar din cele mai mici ia naştere trofoblastul. 30-a zi numărul lor ajunge laTrofoblastul asigură nutriţia, fixarea embrionului în mucoasa uterină, 30, iar către ziua a 35-a – la 43-iar mai târziu va participa la formarea părţii fetale a placentei. Blastu- 44 de perechi. Porţiunea ventra-la reprezintă o veziculă unistratificată care conţine în centru o cavitate lă a mezodermului nu se divideprimitivă – blastocelul. în segmente, dar se prezintă de Fig. 2. Embrion în secţiune transversală: Gastrulaţia este o etapă complexă a embriogenezei caracteriza- fiecare parte prin două lamele, 1 – tub neural; 2- coardă dorsală;tă prin transformarea embrionului unilaminar (blastulei) în embrion care reprezintă porţiunea neseg- 3 – aortă; 4 – sclerotom; 5 – miotom;bilaminar, care în săptămâna a 2 este constituit din foiţa embrionară mentată a mezodermului. La- 6 – dermatom; 7 – intestin primar;externă – ectoderm şi embrionară internă – endoderm. Săptămâna a mela medială aderă la intestinul 8 – celom (cavitatea corpului). – 38 – – 39 –
  • 21. primar şi se numeşte splanhnopleură. Lamela laterală aderă la pere- are loc migrarea celulelor mezenchimale din care se vor diferenţia va-tele corpului embrionului şi se numeşte somatopleură. sele sangvine şi limfatice, sângele, limfa, splina, ganglionii limfatici, La limita dintre partea segmentată (dorsală) şi nesegmentată (ven- ţesutul muscular neted şi formaţiunile din ţesut conjunctiv.trală) mezodermul formează nişte pedunculi segmentari, numiţi nefro- Mezenchimul, sau ţesutul conjunctiv embrionar, ia naştere prin pro-tomi, din care se dezvoltă canaliculele rinichiului primar. liferarea liberă a celulelor mezodermului şi ocupă toate spaţiile dintre Organogeneza şi histogeneza. Această etapă decurge de la sfârşi- epitelii. Ţesutul mezenchimal are o mare importanţă în etapele iniţialetul săptămânii a 3-a şi până la săptămâna a 8-a, când se termină embri- ale embriogenezei deoarece el mediază schimbările metabolice, iar maiogeneza şi începe perioada fetală. În această perioadă are loc evoluţia şi târziu, din el se formează elementele figurate ale sângelui. Celulele salediferenţierea morfogenetică paralelă a celor trei foiţe embrionare. Din intervin în transferul de substanţe şi produşi metabolici în ţesuturile şitubul neural se dezvoltă encefalul, măduva spinării, iar o parte din ce- organele pe cale de dezvoltare.lulele acestui tub formează creste neurale din care se diferenţiază nervii Mezenchimul, din cauza simplei diferenţieri, posedă o potenţă pro-cranieni, nervii spinali, la fel şi ganglionii vegetativi. spectivă extrem de mare şi de aceea se spune că celula mezenchimală Partea dorsală a mezodermului – somiţii – dau naştere la trei pri- este pluripotentă. Din mezenchim derivă toate varietăţile de ţesuturimordii. Din porţiunea ventromedială a somitelor se formează sclero- conjunctive, inclusiv scheletul osos şi cartilaginos al corpului, dermultoamele, care generează ţesut scheletogen şi cartilaginos, iar din cea pielii, iar din mezenchimul somatopleurei – muşchii antero-laterali aidorso-laterală dermatoamele. Din stratul extern al dermatoamelor se trunchiului şi ai membrelor superioare şi inferioare. Din mezenchimulvor diferenţia dermul şi ţesutul subcutanat al tegumentului peretelui splanhnopleurei se dezvoltă partea neepitelială a peretelui tubului diges-dorso-lateral al trunchiului. Deşi nu se observă la suprafaţă, dermatoa- tiv, musculatura viscerală, cu excepţia muşchiului neted al irisului (demele au dispoziţie metamerică, ce corespunde metameriei somitelor, şi origine ectodermală) şi celulelor mioepiteliale; inima, vasele de sângepe care o păstrează în evoluţia ulterioară. Din porţiunea medie se for- şi elementele figurate ale sângelui şi măduva hematogenă; ganglioniimează miotoamele, ale căror celule au devenit mioblaste, în citoplas- şi vasele limfatice; membranele seroase, inclusiv membrana sinovialăma lor diferenţiindu-se miofibrele contractile. Odată cu formarea lor, a articulaţiilor; celulele sistemului reticuloendotelial şi pahimeningele.se realizează contactul între miotoame şi perechile corespunzătoare de Prin derivatul său, reprezentat de ţesutul conjunctiv, mezenchimul ianervi spinali (neuromere). Miotoamele prezintă la început o metamerie parte la formarea tuturor organelor.primitivă sau miomere, care în evoluţia ulterioară se modifică mult. Deci, în mezoderm şi mezenchim au originea: aparatul locomotor cuEste important faptul că miomeria este cea care induce metameria părţile sale componente (scheletul, musculatura striată şi articulaţiile),coloanei vertebrale. Din miotoame se dezvoltă musculatura dorsală a aparatul cardiovascular, sângele şi organele limfoide; aparatul urogeni-trunchiului şi muşchii antero-laterali ai trunchiului. Muşchii porţiuni- tal în cea mai mare parte; musculatura netedă a viscerelor, cu excepţialor libere ale membrelor se dezvoltă din mezenchimul somatopleurei. m. irisului; pleura, pericardul, peritoneul, vaginala testiculului, sinovia- Porţiunile ventrale, nesegmentate ale mezodermului, formate din la articulaţiilor, meningele şi partea corticală a glandei suprarenale.splanhno- şi somatopleură, se numesc splanhnotome. Între lamelele În dezvoltarea normală a fiecărui organ se evidenţiază câteva etape:porţiunii nesegmentate a mezodermului se formează cavitatea corpului determinarea tisulară, proliferaţia, migrarea, diferenţierea şi apoptozaembrionar, numită celom. Din celom se vor diferenţia cavităţile seroa- celulară. Tulburarea măcar a unei din aceste etape conduce la diferitese: pericardială, pleurală şi peritoneală. Din lamelele splanhnotomilor anomalii de dezvoltare. De exemplu, anomalia proliferaţiei, inducţiei şi – 40 – – 41 –
  • 22. diferenţiaţiei celulare duce la aplazia unui sau altui organ; dificultatea Vârstaproceselor de migraţie pot duce la contopirea patologică a organelorsau a porţiunilor de organe, la fel şi la deplasarea organului de la poziţia Deosebim vârsta calendaristică, măsurată prin timpul astrono-sa normală; diminuarea diviziunii normale a celulelor poate avea drept mic (ani, luni, zile) şi vârsta biologică, stabilită după criterii biologi-rezultat hipoplazia structurilor anatomice, iar dereglarea apoptozei la ce. Vârsta biologică a unui organism constituie o rezultantă a vârstelormenţinerea în structura organelor a formaţiunilor de tranziţie. biologice ale diferitor componente ale organismului: ţesuturi, organe, Perioada fetală se caracterizează prin majorarea dimensiunilor cor- sisteme, umori. Modificările de vârstă ale structurii ţesuturilor şi orga-pului şi maturizarea funcţională a organelor şi sistemelor de organe. Sub nelor determină vârsta morfologică; cele caracterizate prin atenuareainfluenţa factorilor teratogeni, în această perioadă dereglările morfolo- activităţii unor organe definesc vârsta fiziologică sau funcţională.gice sunt slab pronunţate şi au un caracter mai mult microscopic. Aceste Modificările mai constante, ce semnalizează o involuţie morfofunc-tulburări se manifestă în diferite perioade ale ontogenezei postnatale ţională, sunt: creşterea tensiunii arteriale, scăderea capacităţii vitaleprin scăderea intelectului, modificarea ritmului de îmbătrânire ş. a. a plămânilor, diminuarea acomodării ochiului. În funcţie de cauzele apariţiei, anomaliile diferitor organe şi sisteme Determinarea vârstei adevărate prezintă o problemă destul de com-sunt grupate în: congenitale ereditare şi congenitale neereditare. La pri- plicată.ma grupă se referă acele anomalii care rezultă din afecţiunile primare Adeseori are loc o necoincidenţă a vârstei calendaristice cu cea bi-ale aparatului genetic, iar anomaliile congenitale neereditare rezultă din ologică. Pe de o parte, se întâlnesc oameni care arată cu mult mai îndereglarea morfogenezei sub influenţa diferitor factori exogeni. Legi- vârstă decât vârsta calendaristică, iar pe de altă parte indivizi “veşnictăţile principale ale apariţiei şi dezvoltării anomaliilor influenţate de tineri”. Ultimii se referă mai frecvent la tipul constituţional astenic.diferiţi teratogeni explică teoria perioadelor critice, esenţa căreia constă Pentru medici o importanţă mai mare are vârsta biologică.în eterogenitatea sensibilităţii embrionului la influenţa diferitor factori Printre indicii morfologici ai vârstei biologice se evidenţiază: sem-externi pe parcursul ontogenezei prenatale. Perioadele critice în dez- nele generale, integrale şi particulare. La primele se referă: dimensiu-voltarea embrionului sunt legate, de regulă, cu perioada organogenezei, nile corpului, particularităţile osificării scheletului, erupţia dinţilor şicare la om corespunde zilelor 18 – 60 după fecundaţie. Pe parcursul manifestarea semnelor sexuale secundare. Cele particulare caracteri-acestei perioade de timp are loc apariţia primordiilor şi morfogeneza zează vârsta biologică a ţesuturilor, organelor şi sistemelor de organe, care pentru diverse organe şi sisteme sunt diferite. La stabilirea vârsteiorganelor şi sistemelor de organe ale embrionului. Acţiunea diferitor biologice, se ţine cont mai ales de: criteriul somatic, ce se stabileştefactori teratogeni poate conduce la dereglarea acestor procese şi, con- pe baza măsurilor, dintre care cea mai expresivă este înălţimea; criteriulcomitent, la apariţia diferitor anomalii. endocrin, ce se determină în baza semnelor clinice şi de laborator, ma- Pentru diferite organe şi sisteme de organe perioadele critice sunt turizarea anumitor glande endocrine; criteriul osos se bazează pe studi-diferite. De exemplu, morfogeneza inimii are loc de la a 20-a şi până erea stadiului de osificare a scheletului.la a 40-a zi; a sistemului nervos central – 24-26 zi a dezvoltării intra- Vârsta poate fi determinată şi prin metode radiologice în conformi-uterine. Aceste intervale de timp sunt numite teratogene în pericolul tate cu apariţia centrilor de osificare şi dispariţia zonelor de creştere,dereglării organogenezei. numite şi zone epifizare. După radiograme se poate determina dacă in- Organogeneza pentru fiecare organ şi sistem de organe este expusă dividul a atins perioada maturizării sau nu. Dacă în articulaţia metacar-în compartimentele respective ale manualului. po-falangiană I a apărut osişorul sesamoid, însă simfiza epifizară încă – 42 – – 43 –
  • 23. nu s-a închis, apoi această informaţie notifică că glandele sexuale sunt mulaţi în decursul vieţii, prin realizarea codului genetic într-un mediuîncă inactive. Pe de altă parte, dispariţia cel puţin a uneia din simfizele concret.oaselor metacarpiane demonstrează începutul maturizării sexuale, apa- Tabelul 1riţia menstruaţiei la fete. Perioadele vieţii postnatale la om Viaţa omului nu prezintă un proces uniform de dezvoltare: pe par-cursul ei se observă câteva modificări considerabile ce manifestă înce- Denumirea perioadei Vârsta Sexputul unei noi etape a vieţii. Aceste transformări corespund anumitorperioade ale vieţii. Neonatală 1-10 zile Masculin şi feminin De sugar 10 zile – 1 an Masculin şi feminin Perioadele de vârstă Mica copilărie 1-3 ani Masculin şi feminin Antepreşcolară 3-7 ani Masculin şi feminin Corespunzător concepţiilor contemporane, ontogeneza reprezintădezvoltarea individuală a organismului, totalitatea modificărilor suc- 8-12 ani Masculin Şcolară inferioarăcesive morfologice, fiziologice şi biochimice de la naştere şi până la 8-11 ani Femininsfârşitul vieţii. Pentru etapele ontogenezei sunt specifice geterohronia 13-16 ani Masculin Pubertateaşi dezvoltarea neuniformă a diferitor sisteme funcţionale ale organis- 12-15 ani Femininmului. Geterohronia proceselor involutive, variabilitatea desfăşurării 17-21 ani Masculindiferitor etape ale ontogenezei ca o contradicţie intrinsecă a dezvoltării, Adolescenţa 16-20 ani Feminindetermină diferite variante ale duratei perioadelor vieţii – de la o îmbă- 22-35 Masculintrânire prematură şi până la longevitate. Maturitatea: 21-35 Feminin În prezent sunt cunoscute mai multe clasificări ale perioadelor vieţii A. Perioada adultă – I 35-60 Masculinpostnatale, însă în medicina practică mai frecvent este folosită clasifi- B. Perioada adultă – II 35-55 Feminincarea recomandată în anul 1965 la Simpozionul pe probleme de morfo-logie, biochimie şi fiziologie de vârstă. 61-75 Masculin Înaintată Durata acestor perioade creşte treptat de la câţiva ani la început şi 55-75 Femininpână la 15 ani mai târziu. În limitele fiecărei perioade a dezvoltării post- Senilitatea sau bătrâneţea 76-90 Masculin şi femininnatale, organismul se află la unul şi acelaş nivel al maturizării morfo-funcţionale. În caz de accelerare a ritmului de dezvoltare sau a celui de Longevitatea peste 91 ani Masculin şi femininîmbătrânire, în organism apare un dezechilibru al modificărilor morfo- Creşterea este un proces cantitativ privind sporirea în greutate, vo-logice şi a celor funcţionale, a diferitor sisteme şi organe, ce adeseori lum şi dimensiuni; dezvoltarea este un fenomen calitativ de diferenţie-duce la o discordanţă în structura organismului. re celulară, care se manifestă prin modificări funcţionale ce marchează Creşterea şi dezvoltarea reprezintă un proces biologic prin care o adaptare a organelor şi sistemelor de organe, o evoluţie complexă şi otrece organismul în evoluţia sa până la maturitate şi depinde în mare integrare coordonată a lor într-un tot unitar. Senescenţa, după cum estemăsură de interacţiunea complexă dintre factorii ereditari şi cei acu- ştiinţific argumentat, începe din momentul conceperii, şi la fel ca ma- – 44 – – 45 –
  • 24. turitatea este condiţionată de perioadele de creştere şi dezvoltare, fiind Perioadele critice se caracterizează printr-o sensibilitate sporită înesenţială pentru întreaga evoluţie ulterioară a organismului. dezvoltarea diferitor maladii. Mai importante pentru clinică sunt trei Sunt evidenţiate şi legile principale ale dezvoltării: perioade critice: 1) perioada maturizării sexuale – de la 14 – 15 până la - endogenitatea demonstrează că creşterea şi dezvoltarea se desfă- 18 – 20 ani; 2) perioada climacterică – de la 40 – 45 până la 50 ani; 3)şoară după legitaţii interne, caracteristice organismului dat şi progra- senilitatea – 75 – 80 ani.mate genetic; Fiecare din aceste perioade semnifică încheierea unei etape a vieţii - ciclicitatea se manifestă prin activarea şi frânarea procesului de şi începerea altei, însoţită de modificări atât în porţiunea somatică acreştere în diferite perioade de viaţă (pe parcursul anului creşterea lungi- corpului, cât şi în viscere şi sistemul neuroendocrin.mii corpului are loc în lunile de vară, iar a masei – în cele de toamnă); - succesivitatea indică etapele de dezvoltare a individului ce se suc- Salturile de creştere ale organismului umanced strict una după alta; - ireversibilitatea se caracterizează prin imposibilitatea repetării În dezvoltarea organismului se evidenţiază trei stadii. Prima – pro-proceselor de creştere şi dezvoltare în ontogeneza parcursă de om; gresivă – care cuprinde dezvoltarea intrauterină şi cea postnatală până - sincronicitatea se manifestă prin faptul că toate organele şi sis- la 20 – 22 ani, pentru care este specific creşterea corpului în înălţime.temele de organe se dezvoltă şi îmbătrânesc la una şi aceiaşi persoană În această perioadă deosebim trei salturi de creştere: primul are loc înrelativ simultan. a doua jumătate a dezvoltării intrauterine; al 2-lea la vârsta de 4 – 7 ani, Corespunzător concepţiilor contemporane, ontogeneza reprezintă unde ritmul de creştere la fete este mai mare decât la băieţi. La începutdezvoltarea individuală a organismului, totalitatea modificărilor suc- mai rapid cresc membrele inferioare, apoi cele superioare şi, în ultimulcesive morfologice, fiziologice şi biochimice de la naştere şi până la rând, trunchiul şi capul. Al treilea salt de creştere are loc la 13 – 16 anisfârşitul vieţii. şi se referă la toate segmentele corpului. În această perioadă la băieţi are Pentru etapele ontogenezei sunt specifice geterohronia şi dezvolta- loc o accelerare pronunţată, depăşind ritmul de creştere la fete.rea neuniformă a diferitor sisteme funcţionale ale organismului. Gete- În caz de maturizare sexuală timpurie şi accelerarea ritmului derohronia proceselor involutive, variabilitatea desfăşurării diferitor etape creştere, picioarele devin relativ mai scurte în comparaţie cu trunchiul.ale ontogenezei ca o contradicţie intrinsecă a dezvoltării, determină di- La o maturizare sexuală mai înaintată şi un ritm moderat al creşterii,ferite variante ale duratei perioadelor vieţii – de la o îmbătrânire prema- membrele inferioare sunt relativ mai lungi. La 19 – 24 ani are loc osifi-tură şi până la longevitate. carea cartilajelor epifizare şi se stopează creşterea. Modificările, ce au loc într-o etapă sau alta a ontogenezei, pot in- Al II-lea stadiu – stabil, cuprinde perioada vieţii între 22 – 50 defluenţa în mod diferit asupra dezvoltării de mai departe a individului. ani, când are loc avansarea în greutate şi creşterea stratului de ţesutInstabilităţile echilibrului sistemelor în dezvoltare, când mecanismele celuloadipos.vechi de reglare şi-au epuizat posibilităţile în menţinerea integrităţii şi Al III-lea stadiu – regresiv, se referă la vârsta de 56 – 90 ani.a modificărilor morfologice adecvate, iar mecanismele ce corespund Studierea particularităţilor dezvoltării fizice a locuitorilor din zo-unui nou nivel de diferenţiere a elementelor sistemelor n-au atins încă nele temperate a demonstrat că creşterea maximă are loc primăvara.nivelul minim al maturităţii, au fost numite de A.S. Leontiuk perioade Majoritatea copiilor cresc mai repede în lunile martie – mai şi mai încetcritice. în septembrie – noiembrie, fapt legat de ritmurile biologice ale activi- – 46 – – 47 –
  • 25. tăţii glandelor endocrine. Saltul de creştere este însoţit de o dezvoltare 3) până la maturizarea sexuală predomină creşterea elementelor sis-intensă a musculaturii la băieţi şi o redistribuire a ţesutului adipos la temului osos, iar după ea a sistemului muscular.fete. Aceste etape sunt însoţite de o sporire a activităţii tuturor organe- Sexul. În realizarea şi desăvârşirea sexului pot fi evidenţiate câtevalor şi sistemelor de organe, de un dezechilibru morfofuncţional şi sunt etape:considerate ca perioade de risc în creşterea şi dezvoltarea individului. 1) De la concepere şi până la a 36-a zi a dezvoltării intrauterine fie-Un rol deosebit revine perioadei pubertăţii, care cere o atenţie deosebită care individ este bisexual.din partea părinţilor, pedagogilor şi medicilor. 2) De la a 37-a zi încep a se dezvolta şi evidenţia elementele din Pubertatea este marcată de două fenomene importante: acceleraţia care se diferenţiază glandele genitale, organele genitale interne şi exter-şi neotenia (M. Efrim). Acceleraţia este fenomenul biologic conform ne, care reprezintă elementul decisiv în stabilirea sexului. Această etapăcăruia generaţia actuală înregistrează un spor în înălţime şi greutate. este numită genito-glandulară sau sexul intragenital şi extragenital.Concomitent cu accelerarea creşterii se observă şi reţinerea procesului 3) În perioada pubertară, odată cu activitatea glandelor genitale, înde îmbătrânire a organismului, care se manifestă prin persistarea men- funcţie de caracterul celulelor sexuale pe care le produc (spermatozoi-struaţiei şi după 50 ani şi prelungirea perioadei reproductive la femei. zii sau ovulele) şi de caracterul hormonal, individul se maturizează din Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării soma- toate punctele de vedere căpătând trăsăturile corporale somatice speci-tosexuale şi de întârziere a maturizării psihointelectuale. fice pentru bărbat sau pentru femeie, obţinând astfel forma definitivă a Exprimându-ne la figurat, perioada maturizării sexuale se poate sexului somatic.compara cu un pod ce balansează, peste care trebuie să treacă o fiinţă 4) Sexul psihic oglindeşte dezvoltarea psiho-sexuală a individului,omenească de la copilăria de aur, liniştită, în perioadele prozaice ale ma- orientarea şi pasiunea către sexul opus.turităţii. Particularităţile dezvoltării şi creşterii organismului masculin Ritmul dezvoltării şi creşterii postnatale atât la băieţi cât şi la feteşi feminin în diferite perioade ale vieţii sunt coordonate de coraportul este variat şi se evidenţiază prin patru perioade:dintre substanţele şi elementele produse de organe şi ţesuturi. Fiecare 1) la 5 – 6 ani are loc creşterea rapidă atât la băieţi cât şi la fete;organ şi ţesut produc substanţe ce stimulează sau deprimă dezvoltarea 2) la 10 – 12 ani are loc creşterea lentă la băieţi, iar la fete până lasa proprie la fel ca şi dezvoltarea altor organe. Rolul coordonator revine 10 ani;substanţelor neuroendocrine. Perioadele de creştere intensivă se schim- 3) la 16 – 18 ani creşterea accelerată la băieţi, iar la fete la 14 – 15 ani;bă cu perioade de încetinire, unde are loc o diferenţiere accentuată a 4) creşterea lentă la bărbaţi are loc până la 24 – 25 ani, iar la femeiţesuturilor. până la 18 – 20 ani. Sunt determinate trei legităţi principale ale dezvoltării organismului Particularităţile sexuale, care îl deosebesc pe bărbat de femeie, se di-specifice pentru perioada maturizării sexuale: vizează în primare şi secundare. Cele primare sunt organele de reprodu- 1) până la maturizarea sexuală creşterea corpului are loc, îndeo- cere după care şi se determină sexul. Toate celelalte caractere se referă lasebi, datorită creşterii picioarelor, iar după perioada maturizării sexu- cele secundare: glandele mamare la femei sunt mai dezvoltate, la bărbaţiale – pe contul trunchiului; rămănând la o etapă embrionară, tegumentele la bărbaţi sunt mai groase 2) până la maturizarea sexuală mai intens are loc creşterea în înălţi- şi mai păroase; prezenţa părului pe faţă, mărul lui adam al laringelui,me, iar pe parcursul acestei perioade şi după prevalează procesul creş- specific pentru bărbaţi, lăţimea mai mare a bazinului feminin, trunchiul laterii oaselor în grosime; femeie mai lung decât la bărbat, iar mâinile şi picioarele mai scurte ş. a. – 48 – – 49 –
  • 26. Constituţia (constituţio – structură, organizare) este definită ca fiind - tipul astenic longilin cuprinde subiecţi slabi, longilini, cu mem-totalitatea caracterelor de ordin psihic şi somatic ale unui individ, care se bre lungi şi subţiri, cap alungit, nas mare şi îngust, profil ascuţit, umeriexteriorizează în particularităţi morfologice, funcţionale, de randament, înguşti, torace lung, îngust şi turtit, unghiul infrasternal ascuţit, bazinrezistenţă, precum şi reacţia individului faţă de diferite influenţe nocive şi îngust, musculatura slab dezvoltată;patologice. Aceste caracteristici sunt în parte genetice, dar au şi o compo- - tipul hiperstenic – este de statură mijlocie sau mai mică, cu peri-nentă dobândită sub acţiunea factorilor mediului extern fizic şi social. metrul toracic mare, membre scurte, capul este mare, de formă rotunji- Pe baza trăsăturilor morfofuncţionale specifice fiecărui individ şi tă, gâtul scurt şi gros, umerii largi şi drepţi, torace larg, scurt, bombat,care determină reacţia generală a organismului, sunt stabilite trei tipuri unghiul infrasternal obtuz, abdomen şi bazin voluminos.constituţionale (fig. 3): Fiecărui tip îi sunt specifici nu numai indici antropometrici, dar şi - tipul normostenic, caracterizat prin proporţionalitatea dimensi- compoziţia corpului, activitatea sistemelor nervos şi endocrin, structura,onală a corpului, care din punct de vedere biologic este tipul cu cea poziţia şi funcţia organelor interne. De exemplu, la indivizii de tip con-mai mare supleţe (elasticitate, flexibilitate) a reacţiilor de răspuns şi a stituţional hiperstenic cordul este relativ voluminos, situat transversal,echilibrului neurovegetativ; plămânii scurţi, diafragma are o poziţie înaltă, stomacul relativ scurt, situat transversal, ansele intestinului subţire sunt orizontalizate; ficatul, rinichii, splina voluminoase. La astenici invers, organele au o poziţie mai joasă, cu excepţia plămânilor, dimensiunile cărora sunt mai reduse. Sunt cunoscute diferite caracterizări ale tipurilor constituţionale. După criteriile proporţiilor corpului, V.N. Şevkunenko şi A.M. Ghe- selevici au împărţit indivizii în trei tipuri constituţionale – dolihomorf, mezomorf şi brahimorf. După particularităţile depunerilor de ţesut adi- pos, se evidenţiază tipurile: hipotrofic, mezotrofic şi hipertrofic; după forţa musculară – hipodinamic, mezodinamic şi hiperdinamic. Printre sistemele, ce determină formarea unui sau altui tip consti- tuţional, A.A. Bogomoleţ le evidenţiază pe cel endocrin, vegetativ şi retiloendotelial. Luând în considerare nivelul înalt al metabolismului în sistemul reticuloendotelial şi rolul considerabil în asigurarea trofică a organelor parenchimatoase, autorul apreciază elementele mezenchima- le nu numai ca un schelet moale sau stroma diferitor organe, dar şi ca un sistem fiziologic activ şi specific pentru ţesutul conjunctiv. Asupra fiecărui organism se reflectă vârsta ţesutului conjunctiv. Încă în floarea a c A B C b vieţii, în depline capacităţi mintale şi fizice, în lipsa semnelor de dis- Fig. 3. Tipurile constituţionale după M. V. Cernoruţki: pnee sau ameţeală, în unghiurile ochiului apar radiaţii (riduri radiale), A – tipul astenic; B – tipul normostenic; C – tipul hiperstenic. iar pigmentofagii argintează tâmplele. Insuficienţa înnăscută sau dobân- dită a mezenchimei influenţează în mod direct procesul de regenerare a – 50 – – 51 –
  • 27. sângelui şi a sistemului vascular. Această insuficienţă prezintă premise - hiperginismul – depunerea de grăsime în jumătatea inferioară ade apariţie şi dezvoltare a diferitelor tipuri de anemii şi dereglări ale corpului, sunt bine pronunţate caracterele sexuale secundare;microcirculaţiei, ce conduc la distrofia miocardului şi dereglarea cir- - hiperadrismul – sporirea caracterelor sexuale secundare.culaţiei sângelui în encefal. Insuficienţa elasticităţii ţesutului pulmonar Modificările criteriilor constituţionale sunt influenţate nu numaieste o reflectare a insuficienţei formaţiunilor mezenchimale de ţesut de factorii interni, dar şi de cei sociali. De exemplu, o activitate fizicăconjunctiv, ce duc la o respiraţie incompletă, la o dereglare a metabolis- intensivă în perioada maturizării sexuale stimulează la fete producţiamului gazos şi a circulaţiei sangvine în circuitul pulmonar. de hormoni sexuali masculini ceea ce contribuie la “masculinizare”, Analizând rolul şi particularităţile morfofuncţionale ale sistemului la dezvoltarea proporţiilor corpului după tipul masculin. Şi invers, oconjunctiv, A.A. Bogomoleţ evidenţiază patru tipuri constituţionale: activitate fizică insuficientă la băieţi în această perioadă duce la dere- - tipul constituţional astenic, la care predomină ţesutul conjunctiv glarea echilibrului hormonilor sexuali şi, corespunzător, la “feminiza-fin şi slab dezvoltat; rea” proporţiilor corpului. - tipul constituţional fibros, pentru care este specific un ţesut con- Deci, de proprietăţile constituţionale ereditare şi dobândite depindejunctiv fibros dens; metabolismul, capacitatea reacţională, modul de protecţie şi adaptare - tipul constituţional păstos, caracterizat prin predominarea ţesutu- al organismului la acţiunile mereu schimbătoare ale factorilor mediu-lui conjunctiv lax; lui extern, predispoziţia faţă de diferite maladii, apariţia şi modul de - tipul constituţional lipomatos cu o dezvoltare abundentă a ţesutu- evoluţie a patologicului. Toate acestea confirmă importanţa cunoaşteriilui adipos. tipurilor constituţionale în practica medicală. Această clasificare a tipurilor constituţionale permite o prognozăpentru diferite procese patologice, ne orientează la evidenţierea simp- Habitusul şi ţinutatomelor timpurii ale patologicului, profilaxia şi tratamentul multormaladii. Habitus este aspectul fizic exterior al unui individ după care se poa- Fiind foarte variate, unele forme ale tipurilor constituţionale, for- te aprecia starea sănătăţii fizice şi sufleteşti, la fel şi predispunerea lamate ca urmare a disfuncţiei endocrine şi a diferenţierii genitale in- anumite maladii. Acest termen, folosit pentru prima dată de Galenus, secomplete, se află la limita dintre normă şi patologic. Acestea sunt: menţine şi în zilele noastre şi constituie un ansamblu de criterii externe - infantilismul – menţinerea formei specifice pentru perioada juve- ce caracterizează structura corpului şi exteriorul omului. Habitusul in-nilă, înfăţişare tinerească, proporţiile corpului sunt specifice pentru ti- clude şi particularităţile constituţionale, ţinuta, culoarea pielii, expresiapul dolihomorf, caracterele sexuale secundare sunt slab dezvoltate; feţei, specificul mersului. - evnuhoidismul – apropiere între tipurile constituţionale feminin şi O imagine a habitusului poate fi obţinută după o inspecţie vizuală acele masculin; următoarelor trăsături: - feminismul – apariţia la bărbaţi a caracterelor sexuale feminine 1. Particularităţile constituţionale, înălţimea, dimensiunile transver-(sunt bine dezvoltate glandele mamare, regiunea fesieră, bazinul lat, sale, proporţiile dintre diferite segmente ale corpului, nivelul de dezvol-oasele subţiri, umerii înguşti); tare a musculaturii şi a ţesutului adipos. - virişismul – prezenţa la femei a criteriilor constituţionale masculine; 2. Starea fizică generală, unde un rol deosebit revine particularităţi- lor ţinutei şi a mersului. O ţinută corectă, un mers liber şi rapid ne măr- – 52 – – 53 –
  • 28. turiseşte despre un individ sănătos şi bine antrenat. O ţinută adinamică, Ţinuta este influenţată de o serie de factori cum ar fi: starea de să-un mers încet, tărăgănat şi obosit, cu trunchiul înclinat înainte divulgă nătate, condiţiile de viaţă şi de muncă, igiena generală, munca fizică şio astenie, o istovire ca urmare a unor maladii, a unei oboseli fizice sau sportul. Înţeleasă ca o noţiune funcţională în ansamblu şi nu doar ca opsihice enorme. problemă de estetică, ţinuta corectă a corpului ce se formează încă în 3. Vârsta individului, determinarea corelaţiei dintre vârsta reală şi copilărie trebuie păstrată toată viaţa. O ţinută incorectă în perioada decea posibilă în baza datelor examinării vizuale. Pentru unele maladii creştere contribuie la deformarea scheletului şi la dereglarea activităţiieste caracteristic că omul are o înfăţişare cu mult mai tânără decât vâr- organelor sistemului respirator, cardiovascular, digestiv, sistemului ner-sta calendaristică (de exemplu, în diferite vicii cardiace dobândite); în vos central.alte maladii, ca ateroscleroza, dereglări ale metabolismului lipidelor, Ţinuta caracterizează tonusul şi nivelul general de dezvoltare al or-dereglări ale glandelor suprarenale, indivizii arată mai în etate decât ganismului, tonusul muscular, starea funcţională a sistemului nervosvârsta calendaristică. central şi periferic. 4. Culoarea pielii. Culoarea normală a pielii diferă de la un su- La o ţinută corectă, axele trunchiului şi ale capului se află pe o verti-biect la altul, în funcţie de particularităţi individuale – rasă, sex, vârstă. cală perpendiculară pe suprafaţa de sprijin; articulaţiile coxofemurale şiSchimbarea aspectului culorii poate fi provocată de factorii interni sau ale genunchiului sunt extinse (dezdoite); curburile coloanei vertebraleexterni prin modificările irigaţiei sangvine şi a compoziţiei sângelui sau sunt pronunţate moderat, umerii puţin coborâţi şi traşi înapoi, omoplaţiia grosimei epidermului. aşezaţi simetric şi fixaţi către coaste, abdomenul plat sau reliefat mode- 5. Particularităţile mimicii şi expresiei feţei, a privirii, ce caracte- rat. Ţinuta depinde mult de forma spatelui.rizează starea sufletească a individului, la fel şi dimensiunile pupilei, Deosebim următoarele tipuri ale ţinutei (fig. 4): a) ţinuta cifotică lascânteierea ochilor, starea de încordare a unor muşchi ai feţei, caracte- care sunt mărite curburile cervicală şi lombară (în normă cea cervicalărul ridurilor şi al altor modificări. nu trebuie să depăşească 2 – 2,5 cm, iar lordoza lombară – 2,5 – 3 cm), Ţinuta prezintă poziţia firească în care fiecare persoană este obiş- ceea ce duce la o gârbovire a întregului spate. Capul şi gâtul se înclinănuită să-şi ţină corpul în stare de repaus, stând sau şezând, şi în timpul mult înainte, umerii sunt aduşi în faţă, pieptul turtit şi muşchii planuluimersului fără o încordare esenţială a unor grupe separate de muşchi. O anterior relaxaţi.ţinută corectă este importantă nu numai din punct de vedere estetic, dar b) Ţinuta redresată – sunt slab pronunţate toate curburile coloaneişi anatomofiziologic. În caz de dereglare a ţinutei, atât pentru viscere vertebrale, gradul de mobilitate în articulaţiile coastelor este limitat,cât şi pentru aparatul locomotor se creează condiţii ce duc la dereglarea ceea ce duce la micşorarea volumului cutiei toracice.activităţii normale şi, ulterior, la diferite maladii. c) Ţinuta gârbovită - este bine pronunţată lordoza cervicală, cea Ţinuta începe a se forma din fragedă copilărie, perfecţionându-se pe lombară este redusă, capul şi umerii aplecaţi şi puţin deplasaţi anterior.parcursul creşterii şi dezvoltării organismului. La aprecierea ţinutei se Picioarele sunt semiflexate în articulaţiile genunchiului. Această ţinutăţine cont de poziţia capului, gâtului, umerilor, omoplaţilor, forma coloa- este tipică pentru perioada de senilitate.nei vertebrale, forma şi dimensiunile abdomenului, înclinaţia bazinului, d) Ţinuta lordotică - este bine dezvoltată lordoza lombară, abdo-de forma şi poziţia membrelor superioare şi inferioare. Rolul principal menul este ieşit anterior, muşchii abdomenului sunt slab dezvoltaţi. Oîn formarea ţinutei revine coloanei vertebrale. astfel de ţinută adeseori se întâlneşte la elevii claselor începătoare, însă poate fi menţinută şi în celelalte perioade ale vieţii. – 54 – – 55 –
  • 29. Axul longitudinal sau cranio-caudal este vertical şi trece prin vertex superior, coccis inferior şi cade în centrul poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa plantară a tălpilor şi spaţiul dintre ele). Axul vertical Planul frontal Axul Planul sagital sagintal Scolioză Normă Redresată Planul transversal Axul transversal A B 1 2 3 Fig. 5. Axurile şi planurile de orientare ale corpului uman: A – integral; B – aparte: 1 – plan mediosagital; 2 – plan frontal; 3 – plan transversal. Gârbovită Cifotică Lordotică Axul sagital sau antero-posterior (ventro-dorsal) este axul grosi- Fig. 4. Tipuri ale ţinutei. mii corpului. Axul transversal sau frontal, corespunde lăţimii corpului. Este ori- Elemente de orientare a corpului zontal şi are un pol stâng şi altul drept. Planurile. Fiecare din cele trei planuri – sagital, frontal şi transver- În anatomie corpul uman este studiat convenţional în poziţie verti- sal – trec prin câte două din axurile amintite.cală, cu membrele superioare lângă trunchi şi cu faţa palmară a mâinii Planul sagital sau mediosagital, trece prin axul longitudinal şiorientată anterior (poziţia de supinaţie). În conformitate cu o convenţie sagital, divizând corpul în două jumătăţi simetrice, numite antimere.internaţională, această poziţie a corpului uman se numeşte poziţie ana- Formaţiunile corpului, mai apropiate de acest plan, sunt desemnatetomică normală. ca mediale; cele depărtate – laterale. Toate celelalte planuri sagitale, Corpul omului, construit pe principiul simetriei bilaterale, este un paralele cu planul mediosagital, se numesc planuri parasagitale.corp tridimensional, cu trei axuri şi trei planuri, care stabilesc poziţia Planul frontal trece paralel cu fruntea şi împarte corpul în douăspaţială a organelor sau a diferitelor părţi componente. Axurile sale co- părţi: anterioară sau ventrală şi posterioară sau dorsală.respund dimensiunilor spaţiului şi sunt reciproc perpendiculare (fig. 5). – 56 – – 57 –
  • 30. Planul transversal sau orizontal, trece prin axul sagital şi trans-versal şi este perpendicular pe planurile sagital şi frontal. El împarte 1corpul în segmente paralele superioare, sau craniene, şi inferioare,sau caudale. De aceea, acest plan mai este numit planul metameriei 2corpului. Deci, odată cu axurile şi planurile corpului aţi făcut cunoştinţă şicu unii termeni anatomici de orientare, precum: ventral, dorsal, medi- 3al, lateral, cranial, caudal. În descrierea gradului de profunzime a for- 10maţiunilor corpului se folosesc termenii superficial şi profund; cândvorbim despre organe aflate în interiorul unei cavităţi sau a unei părţia corpului sunt utilizaţi termenii intern, aflat înăuntru, şi extern, aflatîn afară. 4 12 98 7 La descrierea membrelor corpului se foloseşte termenul de proxi- 11 5mal pentru formaţiunile mai apropiate de trunchi, de rădăcina mem- 13 6brului, şi distal pentru cele mai depărtate. Exemple: antebraţul estesituat distal de braţ şi proximal faţă de mână. La antebraţ se mai folo- 14sesc termenii: marginea radială, în loc de laterală, şi marginea ulnară,în loc de medială. 15 Pe gambă, marginea unde este situată tibia, se numeşte tibială, iarcea unde se află fibula – fibulară. La mână se foloseşte termenul de Fig. 6. Liniile de reper şi zonele anatomoclinice ale peretelui anteriorvolar sau palmar, pentru formaţiunile palmei mâinii, iar la picior ter- al trunchiului:menul de dorsal pentru formaţiunile superioare, şi plantar pentru cele 1 – fosa jugulară; 2 – fosa supraclaviculară; 3 – fosa subclaviculară;inferioare de la nivelul plantei sau tălpii piciorului. 4 – epigastru; 5 – mezogastru; 6 – hipogastru; 7 – linia mediană anterioa- În determinarea dimensiunilor diferitor formaţiuni sunt utilizaţi ter- ră; 8 – linia sternală; 9 – linia parasternală; 10 – linia medioclaviculară;menii: mare – magnus, mic – parvus, mai mare – major, mai mic – mi- 11- linia axilară anterioară; 12 – linia axilară medie; 13 – linia bicostală;nor. Termenii minor şi major sunt utilizaţi la denumirea unei mărimi 14 – linia ombilicală; 15 – linia biiliacă.comparate a două formaţiuni identice. De exemplu, pe femur trochan- Proiecţia şi limitele organelor pe suprafaţa corpului pot fi determi-ter major şi trochanter minor. Termenul magnus nu înseamnă prezenţa nate prin utilizarea liniilor verticale şi orizontale pe pereţii trunchiuluiunei formaţiuni similare de volum mai mic. De exemplu, foramen mag- (fig. 6,7). Pe suprafaţa anterioară a trunchiului, la limita dintre jumă-num la osul occipital al craniului. tatea dreaptă şi stângă, trece linia mediană anterioară. De-a lungul Soma, sau partea somatică a corpului, cuprinde totalitatea formaţiu- coloanei vertebrale trece linia mediană posterioară. Pe marginile ster-nilor în afară de viscere. Viscerele sunt organele interne ale corpului. nului – linia sternală; prin mijlocul claviculei – linia medioclavicula- ră, care coincide cu poziţia mamelonului şi se mai numeşte linia ma- melară; linia parasternală, ce se află la distanţe egale între sternală – 58 – – 59 –
  • 31. şi medioclaviculară. În regiunea fosei axilare deosebim trei linii: linia je, prin două linii verticale trasate de-a lungul marginilor laterale aleaxilară anterioară, ce începe de la plica omonimă a fosei axilare; linia muşchilor drepţi abdominali, este divizat în trei regiuni. În epigas-axilară medie, începe de la punctul cel mai profund al fosei axilare, şi tru distingem regiunea medie – regiunea epigastrică, şi două regiunilinia axilară posterioară – începe de la plica omonimă. Prin unghiul laterale – ipocondriacă dreaptă şi stângă; în mezogastru – regiuneainferior al omoplatului trece linia scapulară; linia paravertebrală este ombilicală, şi regiunile laterale dreaptă şi stângă; în hipogastrum – re-orientată de-a lungul articulaţiilor costo-transversale. giunea pubică şi două regiuni inghinale dreaptă şi stângă (fig. 8). 5 1 6 5 I 4 1 2 8 II 3 3 7 9 2 4 6 11 12 III 10 Fig. 8. Liniile de reper şi zonele anatomoclinice ale peretelui ventral al abdomenului: Fig. 7. Liniile şi zonele anatomoclinice ale peretelui posterior al trun- 1 – linia bicostală; 2 – linia biiliacă; 3 – marginea laterală a muşchiu- chiului: lui drept abdominal; I – epigastrul; II –mezogastrul; III – hipogastrul;1 – fosa suprascapulară; 2 – spaţiul interscapular; 3 – spaţiul subscapu- 4 – regiunea epigastrică propriu-zisă; 5 – regiunea hipohondriacă stângă;lar; 4 – regiunea lombară; 5 – linia vertebrală; 6 – linia scapulară. 6 – regiunea hipohondriacă dreaptă; 7 – regiunea ombilicală; 8 – regiu- nea laterală abdominală dreaptă; 9 – regiunea laterală abdominală stân- Abdomenul, prin două linii orizontale, este împărţit în trei etaje: gă; 10 – regiunea pubiană; 11 – regiunea inghinală dreaptă; 12 – regiuneaetajul superior – epigastrul, epigastrium; etajul mediu – mezogas- inghinală stângă.trul, mesogastrium şi etajul inferior – hipogastrul, hypogastrium. Li-nia superioară – linia bicostală, linea bicostalis, trece între cartilajelecoastelor X; linia inferioară – linia bispinală, linea bispinarum, treceîntre spinele antero-superioare ale oaselor iliace. Fiecare din aceste eta- – 60 – – 61 –
  • 32. Nomenclatura anatomică Aparatul locomotor Nomenclatura anatomică internaţională este utilizată pentru indica- Deplasarea organismului în spaţiu şi modificarea poziţiei corpuluirea şi descrierea componentelor structurale ale corpului în limba latină. se realizează datorită aparatului locomotor, alcătuit dintr-un complexEa include termenii care determină poziţia, dimensiunile organelor, lo- de organe cu structuri şi funcţii diferite: segmente osoase, articulaţiicul unor părţi faţă de altele sau faţă de planurile corpului; unii termeni şi muşchi striaţi, reţele nervoase, neuroreceptori cu căile lor aferentesunt utilizaţi pentru a desemna unele mişcări ce au loc în diferite seg- şi eferente, reţele vasculare. Morfofuncţional aparatul locomotor estemente şi organe ale corpului. Fiind permanent în căutarea cuvintelor constituit din diferite tipuri de ţesut conjunctiv şi ţesut muscular striat.care să exprime pe cât se poate mai bine noţiunile anatomice, ea a trecut Toate formaţiunile aparatului locomotor, formate din ţesut fibros, suntprin mai multe etape. Astfel, în 1895 la Basel s-a publicat Nomenclatu- structurate conform forţelor de tracţiune directă sau indirectă la carera Anatomică Bazeliană – B.N.A. (Basel Nomina Anatomica). sunt supuse funcţional. În 1936 la Jena apare J.N.A. (Jenär Nomina Anatomica), fiind mult Studierea aparatului locomotor reprezintă un interes deosebit nu nu-mai complicată decât prima. Şcoala franceză avea terminologia sa (în mai pentru ortopedişti, traumatologi, radiologi, reumatologi, neurologi,limba franceză), bogată în nume proprii. neurochirurgi şi oncologi, dar şi pentru specialiştii din domeniul educa- În ultimul timp s-a impus stabilirea unei noi nomenclaturi cu ter- ţiei fizice şi sportului şi cel al recuperării pe diferite profiluri.meni latineşti simpli, reprezentativi şi scurţi, renunţându-se total la nu- Morfologic, funcţional şi genetic toate structurile conjunctivale suntmele proprii. materializate în schelet. Deosebim câteva tipuri de schelet: în funcţie de În 1955 la Paris, la cel de-al VI-lea Congres internaţional al ana- consistenţă – schelet dur şi schelet moale, iar după localizare – interntomiştilor, a fost adoptată o nouă Nomenclatură Anatomică Internaţio- şi extern.nală unificată în limba latină, numită Pariziană (parisiensia nomina Scheletul moale constituie o totalitate de formaţiuni conjunctiva-Anatomica, P.N.A.). Ea corespunde cel mai mult cerinţelor menţionate le, care asigură funcţia de sprijin, de integrare mecanică şi biologică amai sus. tuturor organelor si sistemelor de organe, prin intermediul cărora are La cel de al IX-lea Congres internaţional al anatomiştilor de la Le- loc distribuirea vaselor sangvine şi a nervilor. În scheletul moale suntningrad (1970), s-a hotărât de a exclude din nomenclatura anatomică localizate zonele de compensare vasculară şi nervoasă (anastomoze,termenii ce ţin de embriologie şi histologie, puţin importanţi pentru reţele nervoase şi vasculare, zone reflexogene, ganglioni vegetativi şianatomişti, deoarece au apărut nomenclaturile internaţionale în embrio- limfatici). Acest schelet este constituit din ligamente, tendoane, fascii,logie şi histologie. Unele modificări ale Nomenclaturii Anatomice In- aponevroze, din ligamente şi ţesut celular lax din componenţa organe-ternaţionale au avut loc la Congresul I internaţional, Tochio (1975). lor. După cum a menţionat academicianul I.I. Bogomoleţ, “îmbătrânesc Ultimele schimbări în Nomenclatura Anatomică Internaţională au în primul rând ţesuturile conjunctive, prin intermediul cărora are locfost incluse la şedinţa Comitetului Federal al Terminologiei Anatomice nutriţia organelor. Procesul poate fi încetinit prin aplicarea unui efort(FCAT), constituit din 56 membri ai Federaţiei internaţionale a Asocia- fizic sistematic asupra organismului”.ţiei Anatomiştilor (Stuttgart – New York, 1998). În manual a fost folosită această nomenclatură anatomică internaţi-onală cu noile ei modificări. – 62 – – 63 –
  • 33. Osteologie generală Funcţiile osului ca organ Osteologia este ştiinţa despre sistemul osos, care constituie schele- Până nu demult se considera că sistemul osos îndeplineşte numaitul dur, alcătuit din 200 – 220 oase (fig. 9). Din ele 33 – 34 sunt oase funcţii mecanice, ce asigură deplasarea, de unde şi a provenit termenulimpare – vertebrele, sacru, coccisul, unele oase ale craniului şi sternul. de aparat locomotor, care nu corespunde specificului morfofuncţionalCelelalte oase sunt pare. Scheletul este divizat în axial – craniul (29 oase), al acestuia. Scheletul determină ţinuta corpului, asigură mişcările finecoloana vertebrală (26 oase) şi cutia toracică (25 oase), şi complemen- şi armonioase, serveşte drept suport pentru fixarea viscerelor, asigurândtar – oasele membrelor superioare (64 oase) şi inferioare (62 oase). Masa activitatea lor normală. Fiecare os este considerat ca un organ ce posedătotală a oaselor omului viu constituie 14 – 20% din masa corpului. o anumită poziţie, structură, inervaţie şi vascularizare. În ultimul timp s-a determinat că sistemul osos îndeplineşte multiple funcţii atât meca- 1 1 nice cât şi biologice. 2 2 Funcţiile mecanice ale sistemului osos: de sprijin, realizată prin 22 3 4 fixaţia viscerelor şi ţesuturilor moi (muşchi, fascii); de aparat antigra- vitar, ce contribuie la respingerea forţelor gravitaţionale, care apasă 5 6 asupra corpului; de locomoţie ce se manifestă prin formarea pârghiilor 6 lungi şi scurte, puse în acţiune de muşchi; de protecţie ce se realizea- 7 ză datorită formării canalelor osoase (canalul vertebral), cutiei osoase 21 8 9 (craniul), cavităţilor osoase (cutia toracică, cavitatea bazinului); oasele 20 10 protejază de asemenea şi măduva osoasă, situată în interiorul lor. 11 Funcţiile biologice: 19 12 - ţesutul osos reprezintă organul principal al metabolismului săru- rilor minerale din organism, contribuind la menţinerea la un nivel con- 18 stant – homeostatic – a componenţei ionice a lichidelor din organism datorită procesului neîntrerupt de histogeneză; 17 - ţesutul osos este un depozit al sărurilor minerale din organism, 16 necesare procesului de hematopoieză; 15 - funcţia hematopoietică; 14 13 - măduva osoasă reprezintă unicul izvor de celule imunocompetente A B din organism; Fig. 9. Scheletul uman. A – aspect anterior; B - aspect posterior: - depozit de sânge, în care se află 50% din cantitatea de sânge circulant;1 – cranium; 2 – columna vertebralis; 3 – clavicula; 4 – scapula; 5 – cos- - posedă capacitatea de creştere şi regenerare, aflându-se într-o per-tae; 6 – humerus; 7 – radius; 8 – ulna; 9 – carpus; 10 – metacarpus; manentă modelare, adaptare, reorganizare, îmbătrânire; restructurarea11 – phalanges manus; 12 – os ischii; 13 – phalanges pedis; 14 – metatar- ţesutului osos are loc atât de intens, încât la adult el se reînnoieşte pesus; 15 – tarsus; 16 – fibula; 17 – tibia; 18 – patella; 19 – femur; 20 – os deplin timp de 10 ani;pubis; 21 – os ilium; 22 – sternum. – 64 – – 65 –
  • 34. - ţesutul osos reprezintă unul din componenţii principali necesari în Oasele plate participă la formarea cavităţilor corpului şi a centuri-dezvoltarea normală a celulelor măduvei osoase; participarea la histo- lor (oasele bolţii craniene, coxalul şi omoplatul).geneza ţesutului hematopoetic este o particularitate funcţională impor- Oasele mixte au o structură complicată. Ele constau din părţi cetantă a ţesutului osos. diferă după formă şi structură (oasele bazei craniului, vertebrele). Oasele aerofore sau pneumatice au în corpul lor cavităţi tapetate Clasificarea oaselor cu mucoasă şi pline cu aer (oasele craniului: frontalul, sfenoidul, etmo- idul, maxila, temporalul). Prin forma şi dimensiunile lor, oasele determină forma, dimensiuni-le şi proporţiile organismului uman şi ale diferitor segmente. Structura osului Conform formei, structurii şi dimensiunilor oasele se împart în 5grupe. Aspectul atât de variat al oaselor este legat de necesităţile funcţi- 2 - Oasele tubulare, care constituie 4 onale, fiind o reflectare a proprietăţilor ţesutului osos de a se arhitec-scheletul membrelor şi execută funcţii tura conform solicitărilor mecanice specifice. Ţesutul osos alcătuieştede pârghii. La ele deosebim (fig. 10): scheletul dur şi constă din celule osoase şi substanţă intercelulară,corpul sau diafiză în interiorul cărora raportul dintre care este de 1:2, 1:3. În substanţa intercelulară se con-se află canalul medular; două epifize - ţin 1/3 substanţe organice şi 2/3 substanţe minerale. Osul viu conţineproximală şi distală, înzestrate cu feţe 12,5% de substanţe organice de natură proteică şi 21,8% substanţearticulare, tapetate cu cartilaj articular; minerale, 50% apă, 15,7% lipide. Substanţa fundamentală a ţesutu-între diafiză şi epifize până la vârsta lui osos este oseina, o scleroproteină impregnată cu săruri minerale,de 22 – 25 ani deosebim o porţiune a 1 care-i oferă o duritate specifică şi rezistenţă faţă de anumite solicităriosului numită metafiză ce corespunde mecanice.zonei de creştere a osului în lungime. O calitate specifică o ţesutului osos este capacitatea de mineraliza-Distingem oase tubulare lungi, ce for- re, datorită căreia osul dobândeşte trăsături mecanice specifice numaimează scheletul braţului, antebraţului, pentru el. Mineralizarea se datorează interacţiunii dintre substanţele or-coapsei şi gambei, şi oase tubulare ganice şi minerale. Colagenul, împreună cu substanţele minerale, deter-scurte – falangele degetelor, oasele 5 mină calităţile mecanice ale oaselor.metacarpiene şi metatarsiene. 3 Scheletul prezintă şi depoul principal de Ca şi P în organism. Oasele Oasele spongioase în structura că- sunt şi locul de depozitare a acidului citric. În oase se află aproape 70%rora predomină ţesutul osos spongios, Fig. 10. Structura osului tubu- din toată cantitatea acestuia din corpul uman. Acest acid contribuie ac-acoperit cu o lamelă subţire de ţesut lar lung: tiv la procesul de reorganizare a structurii osului, de mineralizare cuosos compact. Distingem oase spongi- 1 – diafiză; 2 – epifiză superioară; formarea de compuşi diferiţi cu participarea sărurilor de Ca şi P.oase lungi (coastele şi sternul) şi oase 3 – epifiză inferioară; 4 – meta- Ţesutul osos se compune din trei tipuri de celule osoase: oste-spongioase scurte (vertebrele, oasele fiza superioară; 5 – metafiza in- oblaste – celule osoase tinere, osteocite – celule osoase mature şicarpiene, tarsiene şi cele sesamoide). ferioară. osteoclaste – sincitii celulare policariotice. – 66 – – 67 –
  • 35. Din punct de vedere al genezei, ţesutul osos apare sub două forme: Ţesutul osos spongios are forma unui burete cu cavităţi de formă şiţesut osos primar fibros, prezent la om numai în perioadele de osteo- mărimi diferite, umplute cu măduvă osoasă, fiind înconjurate de ţesutgeneză. La omul adult se conţine numai în locurile de sutură ale oaselor osos compact. La oasele bolţii craniene, care în special execută funcţiacraniului, iar la nou-născuţi şi la copiii mici persistă până la vârsta de un de protecţie, substanţa spongioasă are un caracter deosebit şi poartă nu-an, un an şi jumătate, când este înlocuit treptat prin ţesut osos lamelar. mele de diploё (dublu). Ea se află între două plăci osoase – externă şi Ţesutul osos lamelar se află sub două forme: internă. Ultima este numită şi lamelă sticloasă, lamina vitrea, deoarece - ţesut osos compact prezent în diafizele oaselor lungi şi scurte, este cu mult mai fragilă şi în caz de traume cerebrale se fractureazăla suprafaţa epifizelor, precum şi în cele două lame osoase ale oaselor mai uşor ca cea externă, în fragmente mici asemenea sticlei din spate acraniului; automobilului. - ţesut osos spongios, întâlnit în acele locuri unde osul înfruntă for- Ţesutul osos lamelar compact este format din lamele osoase dis-ţe de tensionare de diferite direcţii şi unde este necesară asamblarea puse spiralat în jurul canalului Havers, care constituie unitatea mor-unei structuri trainice şi rezistente cu o greutate redusă la un volum fofuncţională a osului – osteonul. Canalul Havers conţine vase sang-considerabil (epifizele oaselor tubulare lungi, vertebre, carp, tars şi în vine şi nervi (fig. 12).diploia oaselor craniene). Aranjamentul trabeculelor osoase în epifizele 3oaselor şi în oasele spongioase corespunde forţelor de presiune şi tracţi-une variabile ca mărime şi direcţie în regiunile respective (fig. 11). 2 A B A Fig. 11. Aranjamentul trabeculelor osoase în: Fig. 12. Structura osteonului (schemă): A – epifizele oaselor tubulare lungi; B – în oasele spongioase 1 – osteocitul; 2 – lamelă osoasă; 3 – canalul central al osteonului. (după Tittel). – 68 – – 69 –
  • 36. În secţiune longitudinală canalele Havers sunt lungi şi anastomo- fică atât structura, cât şi compoziţia chimică. De exemplu, femurul sezează între ele prin intermediul canalelor Volkmann, deschizându-se reînnoieşte pe deplin timp de 50 de zile.atât în cavitatea medulară a osului, cât şi la suprafaţa lui, subperiostal Atât substanţa compactă, cât şi cea spongioasă sunt compuse din(fig. 13). Între osteonii din compacta unui os se găsesc şi sisteme lame- osteoni. Deosebirea constă în faptul că în osul compact, osteonii suntlare interhaversiene sau intermediare, care reprezintă fostele sisteme strânşi legaţi între ei prin lamele osoase intermediare, constituind ohaversiene, modificate în urma activităţii osteoclastelor. structură cu o duritate remarcabilă, în timp ce osul spongios este al- cătuit din sisteme haversiene lărgite, transformate în areole, cu pereţi 1 subţiri, formaţi din lamele osoase unice sau foarte puţine. 2 Stratul de osteoni este acoperit de lamele osoase mari, întinse, con- centrice, ce formează sistemul fundamental lamelar extern, învelit de periost. 3 Periostul este o membrană fibroasă, rezultată în procesul ontogene- zei din pericondru, de grosime diferită în funcţie de vârstă, sex şi dimen- siunile oaselor. În structura periostului se deosebesc trei straturi: extern 3 5 – sau adventicial, bogat în vase sangvine, nervi şi receptori; intermedi- 8 ar – fibroelastic şi intern – cambial, osteogen sau “stratul proliferativ”. 4 Aderenţa osteoperiostică are loc prin aşa-numitele fibrele lui Sharpey, 6 care se diferenţiază din stratul fibroelastic. În perioada osteogenezei periostul participă la formarea de ţesut 9 osos, iar la adult are rol în nutriţia osului şi creşterea lui în grosime. Pe- riostul, prin conţinutul său vasculo-nervos, asigură nutriţia şi inervaţia osului-organ, iar prin bogăţia de osteoblaste şi osteoclaste contribuie la Fig. 13. Macro-microstructura osului: osteogeneză, osteocicatrizare şi osteoremaniere.1 – lamele osoase generale externe; 2 – osteonii cu vase sangvine; 3 – pe- Substanţa compactă dinspre canalul medular, areolele ţesutuluiriost; 4 – fibre Sharpey; 5 – canale Havers; 6 – canal Volkmann; 7 – lame- spongios şi în interior canalele Havers sunt tapetate cu endost, ce re-le osoase interhaversiene; 8 - canalul osteomedular; 9 – endostul. prezintă o membrană cu proprietăţi asemănătoare cu cele ale periostu- lui. Endostul are o importanţă deosebită şi în realizarea funcţiilor de Osteonii sunt într-o continuă remaniere, lamelele interne înnoindu- transport şi metabolice la nivelul pat vascular - matrice osoasă. Celulelese, iar cele externe resorbindu-se. În structura osului pot fi evidenţiate endostului reprezintă o verigă a barierei hemato-osoase, ce joacă un roltrei tipuri de osteoni: osteoni în dezvoltare, osteoni maturizaţi şi oste- important în menţinerea homeostazei minerale.oni în stare de resorbţie. Osteonul se reînnoieşte histologic în maxi- În interiorul oaselor tubulare deosebim canalul medular central, cemum 6 luni. reprezintă o construcţie funcţională, ce anulează forţele de forfecare şi Osul este unicul organ în care modificarea structurii este însoţită de fac osul mai uşor şi mai rezistent. În canal se conţine componenta prin-o devastare aproape totală a ţesutului deja existent cu formarea unuia cipală a osului-organ, măduva osoasă, şi ramurile terminale ale vaselornou. Graţie acestui fenomen, osul se reînnoieşte permanent şi îşi modi- şi nervilor, ce pătrund în os prin canalele Volkmann. – 70 – – 71 –
  • 37. Măduva osoasă apare în procesul evoluţiei ca un dispozitiv de vas se formează un canal (canalis), un canalicul (canaliculus), o fisu-adaptare la acţiunea gravitaţiei în legătură cu trecerea de la mediul ră (fissura) şi o incizură (incisurae). Pe faţa fiecărui os şi în regiuneade viaţă acvatic la cel terestru. Ea se dezvoltă din celulele ţesutului epifizelor se observă nişte orificii, numite orificii nutritive (foraminaosteogen, căptuşind cavitatea canalului medular şi cavităţile substan- nutricia). Epifizele oaselor sunt înzestrate cu feţe articulare (facies ar-ţei osoase spongioase. Măduva osoasă apare în luna a doua a vieţii ticularis), care pot fi concave sau convexe.embrionare în claviculă, în a treia lună în oasele plate şi puţin maitârziu în oasele tubulare. Ea începe să funcţioneze din luna a patra Dezvoltarea oaselorde viaţă intrauterină, iar din luna a şasea devine organul central alhematopoiezei. Procesul de formare a ţesutului osos şi definitivarea formei, structu- Prin structurarea evolutivă se distinge măduvă hematogenă sau roşie, rii şi dimensiunilor oaselor poartă numele de osteogeneză. Fenomenulmăduvă osteogenă, măduvă galbenă, şi măduvă gelatinoasă. Măduva de osteogeneză, alături de organogeneză, are ca rezultat formarea osuluiosteogenă şi cea hematogenă participă la osteogeneză şi hematopoieză. ca organ. Formarea fiecărui os are loc pe contul osteoblaştilor, celulelorLa făt şi la nou-născut toate oasele sunt căptuşite cu măduvă roşie. tinere care produc substanţa fundamentală osoasă. Măduva galbenă apare în diafizele oaselor la sfârşitul primei luni În dezvoltarea oaselor deosebim trei etape: desmală sau fibroasă,de viaţă extrauterină. În oasele plate, coaste, stern ia apare după 30 ani. cartilaginoasă şi osoasă.Măduva galbenă, în care predomină celulele lipidice, joacă rolul unui Ţesutul osos provine ca origine embrionară din mezenchim. La în-depozit de energie. În anemii cauzate de reducerea numărului de globu- ceput, după etapa membranoasă, toate oasele, în afară de oasele bolţiile roşii, măduva galbenă poate redeveni hematogenă. craniene şi clavicule, sunt formate din ţesut cartilaginos. Urmează oste- Măduva gelatinoasă sau cenuşie, bogată în ţesut conjunctiv, este ogeneza care poate fi conjunctivală sau desmală, şi cartilaginoasă.specifică bătrânilor. Osteogeneza, atât în membranele conjunctive, cât şi în piesele car- Funcţiile măduvei osoase: tilaginoase, începe cu apariţia centrilor de osificare – conglomerări de - participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei; osteoblaşti şi vase sangvine. Centrii de osificare apar după o anumită - organ hematopoietic; topografie şi într-o anumită cronologie. În funcţie de perioada şi or- - asigură procesele de reparare osoasă la adult; dinea apariţiei, şi în raport cu distribuirea lor se descriu trei grupe de - unicul izvor de celule imunocompetente; centri de osificare: a) centrii primari, care apar în prima jumătate a - rezervor de grăsime al organismului. dezvoltării intrauterine şi sunt localizaţi în corpurile şi diafizele oaselor; La exteriorul fiecărui os se observă rugozităţi ce reprezintă locul de b) centrii secundari, care se formează în a doua jumătate a perioa-origine sau inserţie a tendoanelor muşchilor, fasciilor sau ligamentelor. dei intrauterine şi la nou-născuţi, fiind localizaţi în epifizele oaselor;Proeminenţele pe suprafaţa oaselor se numesc apofize (apophysis), din c) centrii auxiliari care apar, de obicei, la 8 – 9 ani în apofize, creste şicare fac parte: tuberozitatea (tuber), tuberculul (tuberculum), creasta tuberculi (fig. 14).(crista), apofiza (processus). Suprafeţele oaselor sunt delimitate de Ordinea de apariţie a centrilor de osificare este ereditară, dar datamargini (margo). Pe oase se mai observă depresiuni, numite fose (fos- apariţiei şi rapiditatea dezvoltării lor este condiţionată de o serie de fac-sa, fovea) sau fosete (fossula). La adiacenţa unui vas sangvin sau nerv tori, printre care: factorul de rasă (la negri mai timpuriu decât la albi),pe os se formează un şanţ (sulcus). La nivelul penetrării osului printr-un factorul alimentar (concentraţia de săruri minerale şi vitamine) şi – 72 – – 73 –
  • 38. factorul sexual (la fete centrii de 2 perioadei de dezvoltare intrauterine, în centrii primari de osificare dinosificare apar mai devreme decât 3 diafize, continuând în a doua jumătate a vieţii intrauterine şi după naş-la băieţi). tere în centrii secundari din epifize. Treptat cartilajul este înlocuit cu Osteogeneza desmală începe 3 os, în afară de o pătură subţire de cartilaj de pe suprafeţele articulare,în săptămâna a 6-a de viaţă intrau- precum şi discul cartilaginos la limita dintre diafiză şi epifize, numit şiterină, punctul de plecare fiind un cartilaj de creştere, ce constituie metafiza oaselor tubulare.nucleu central de osificare, care se Oasele tubulare lungi se osifică din trei centri de osificare – câte unextinde progresiv până la formarea 1 centru în epifize şi unul în diafiză; oasele tubulare scurte din doi centriosului în totalitate. Prin osificare de osificare – unul în diafiză şi al doilea în epifiză. O epifiză a oaselordesmală se formează oasele neu- tubulare scurte se osifică din acelaşi centru din care are loc şi osificarearocraniului şi claviculele, de unde diafizei. Aceste oase se mai numesc monoepifizare.şi denumirea lor de oase desmale. La copii şi chiar şi în perioada prepubertară apar centrii auxiliariÎn dezvoltarea lor se disting două de osificare, care ulterior se unesc cu cei primari şi secundari realizândstadii. Primul este cel de blastem modelarea individuală a oaselor. Centrii auxiliari se împart în două gru-mezenchimal, în care se produce pe – stabili şi instabili. La cei instabili se referă aşa-numitele pseudo-condensarea mezenchimului, cu epifize, delimitate în extremităţile articulare ale oaselor tubulare scurteformarea schiţei conjunctive a vii- din contul diafizei. Pseudoepifizele apar relativ des, de regulă, sporadic,torului os, bine vascularizat. În al 2 şi sunt localizate mai cu seamă în regiunea primului os metacarpian şidoilea stadiu, prin apariţia centru- Fig. 14. Distribuirea centrilor de a primului os metatarsian, consolidându-se în scurt timp cu metafizalui de osificare, începe formarea osificare într-un os tubular lung: corespunzătoare.ţesutului osos. La oasele neuro- 1 – centrul primar diafizar; 2 – cen- Creşterea în lungime a oaselor are loc datorită cartilajului diafizo-craniului, zonele de creştere sunt trii secundari epifizari; 3 – centrii epifizar până la vârsta de 23 – 25 ani la bărbat şi 20 – 21 ani la femeie.reprezentate de fontanele şi regi- auxiliari (după A. Andronescu). Tulburările în evoluţia acestui cartilaj determină o sudare osoasă precoceunile suturilor. a epifizelor respective cu diafiza şi încetarea creşterii osului. Procesul Oasele bazei craniului, oasele trunchiului şi ale membrelor se osifi- de osificare este deosebit de activ în perioada maturaţiei sexuale. Dupăcă în baza formării ţesutului osos prin osteogeneză encondrală. Osteo- structura şi dimensiunile fisurii epifizare se poate determina ritmul degeneza acestor oase se desfăşoară în două etape: prin osificare pericon- creştere şi dezvoltare a organismului în perioada respectivă a ontogene-drală sau periostală, realizată la nivelul pericondrului, devenit periost; zei. La o creştere accelerată, fisurile epifizare sunt largi, iar la un ritmosificare encondrală, în care cartilajul este distrus atât în diafiză, cât şi încetinit ele dispar, în primul rând în oasele metacarpiene şi falange.în centrul epifizelor sau în oasele scurte, apărând în locul lui osul. Caracterul osificării depinde şi de structura osului. De exemplu, Osteogeneza encondrală începe în săptămânile a 7-a a 9-a de viaţă oasele şi porţiunile lor constituite din substanţă spongioasă se osificăintrauterină, cu variabilitate de la un os la altul şi în funcţie de sex. La endocondral, iar oasele şi porţiunile lor constituite din substanţă osoasăsexul feminin, osificarea începe mai timpuriu decât la cel masculin şi compactă şi spongioasă (diafizele oaselor, oasele centurilor ş. a.) – en-se încheie mai devreme. Formarea osului începe în prima jumătate a docondral şi pericondral. – 74 – – 75 –
  • 39. Încetarea procesului de creştere a oaselor se caracterizează prin apa- Această anomalie se caracterizează prin predominarea dereglă-riţia sinostozelor. Termenul de sinostoză înseamnă consolidarea într-un rii dezvoltării sau a vertebrelor (spondilo-displazie), sau a epifizelorsingur os a tuturor elementelor dezvoltate din diferiţi centri de osificare. (displazia epifizară). Deseori se înregistrează şi hemidisplazia epifi-Prima sinostoză apare în primul os metacarpian şi epifiza distală a hu- zară.merusului, racordată la intensificarea activităţii glandelor sexuale. Arahnodactilia, fiind o formă diametral opusă condrodisplaziei, se caracterizează prin accelerarea evidentă a procesului de creştere Anomaliile de dezvoltare ale sistemului osos în oasele tubulare şi, în primul rând, în segmentele distale ale mem- brelor. Dereglările diferenţierii organelor acestui sistem se împart în trei grupe: Exostozele osteocartilaginoase prezintă o anomalie a dezvoltării - condrogeneza imperfectă, caracterizată prin tulburarea diferenţie- ţesutului cartilaginos de creştere în zonele epimetafizare şi a celor derii ţesutului cartilaginos, îndeosebi în zonele de creştere ale oaselor; dezvoltare a apofizelor. Aceste dereglări se manifestă prin apariţia pe - osteogeneza imperfectă, manifestată prin fragilitatea oaselor şi de- suprafaţa oaselor a unor proeminenţe ce constau din os spongios, aco-formarea scheletului; perite cu un strat de ţesut cartilaginos, în baza căruia are loc dezvoltarea - diferenţierea imperfectă a organelor aparatului locomotor de pro- de mai departe a exostozelor.venienţă mezodermală. Discondroplazia. În această anomalie cartilajul de creştere nu se În funcţie de localizare şi caracterul dereglărilor dezvoltării cartila- transformă cu vârsta în ţesut osos, dar invers, are loc majorarea canti-jului zonei de creştere, se deosebesc următoarele forme ale condrogene- tăţii de ţesut cartilaginos ceea ce conduce la dereglarea activităţii apa-zei imperfecte: condrodisplazia; displazia spondilo-epifizară; arahno- ratului locomotor.dactilia; exostoze osteocartilaginoase multiple; discondroplazia. Osteogeneza imperfectă se caracterizează prin dereglarea proce- Pentru condrodisplazie este specifică o blocare acută a dezvoltării ţe- sului de osificare atât a oaselor desmale, cât şi a celor condrale. Oaselesutului cartilaginos de creştere în regiunea epimetafizară, ceea ce conduce sunt subţiri şi nu sunt în stare să suporte nici greutăţi mici, uşor se de-la dereglarea tipică a proporţiilor corpului, caracteristică pentru pitici, la formează şi se fracturează. Multiple fracturi pot avea loc în cavitateacare membrele sunt foarte scurte la un trunchi aproape normal. În această uterului, la naştere şi în perioada postnatală.anomalie este dereglată în primul rând creşterea în lungime a segmente- Osteogeneză ectopică – osificarea ţesuturilor moi în locuri neobiş-lor proximale ale membrelor (femurul şi humerusul), pe urmă a oaselor nuite (pereţii vaselor sangvine, în rinichi ş. a.).medii şi mai puţin a segmentelor distale. La aceşti indivizi se depistează Osteoporoză – tulburarea formării matricei osoase în perioada dez-deseori şi izodactilia – degete scurte, groase, de aceeaşi lungime. voltării şi modelării scheletului. Displazia spondilo-epifizară se depistează mai frecvent decât con- Osteomalacie – dereglarea calcificării neoformaţiunilor ţesutuluidrodisplazia şi este localizată în epifize şi vertebre. Epifizele oaselor osos determinată de insuficienţa de Ca sau de vitamina D.tubulare lungi sunt dezvoltate incomplet, sunt incongruente, cauzândluxaţii şi subluxaţii în articulaţiile mari. Deseori epifizele în aceastăanomalie se osifică din mai multe centre de osificare. Ca urmare a aces-tor particularităţi, în displazia spondilo-epifizară toate articulaţiile au ostructură anatomică incorectă şi funcţional sunt depreciate. – 76 – – 77 –
  • 40. Influenţa diferitor factori ai mediului intern şi extern asupra nezie este însoţită de o diminuare a osteogenezei şi subţierea substanţei dezvoltării şi modificării postnatale a oaselor compacte. În hiperchinezie, invers, are loc o accelerare a sedimentării sărurilor de calciu urmată de scăderea nivelului de Ca în sânge. Siste- Osteogeneza, creşterea şi menţinerea structurilor osoase se află sub mul osos este unul din primele sisteme care reacţionează la condiţiileun control permanent al mai multor factori: genetici, funcţionali, me- de imponderabilitate şi regimul hipodinamic. La cosmonauţi în timpulcanici, de nutriţie, activitatea glandelor endocrine, a sistemului nervos, zborului s-a determinat o micşorare evidentă a concentraţiei de Ca (pânăactivitatea viscerelor, profesie, factori alimentari ş. a. la 20%) în schelet, o sporire a eliminării lui din oase prin sânge în urină Osul nu este un organ inert. Ca organ este subordonat influenţei le- şi o descreştere a nivelului de mineralizare a ţesutului osos. Decalcinareagilor biologice:1 – adaptarea permanentă la noile condiţii; 2 – unitatea şi atrofia ţesutului osos se observă şi la bolnavii imobilizaţi la pat. S-aorganismului cu mediul ambiant; 3 – unitatea structurii, formei şi func- demonstrat existenţa ritmurilor nictimerale în activitatea metabolică a ţe-ţiei. Pe parcursul întregii vieţi, de la naştere şi până la moarte, are loc o sutului osos. Biosinteza de colagen are loc mai intens ziua decât noaptea,continuă restructurare a scheletului osos. Mai intensiv acest proces are iar osteoblaştii sunt mai activi dimineaţa. Aceasta ne confirmă încă odatăloc în primii doi ani de viaţă şi este legat de adaptarea la noile condiţii că scheletul nu este o formaţiune mecanică, predestinată îndeplinirii doarde viaţă şi dezvoltarea mişcărilor specializate, apoi la 8 – 10 ani şi în a funcţiilor mecanice.perioada maturizării sexuale, între 12 – 16 ani. S-a stabilit că nu toţi fac- Procesul de formare a osului este influenţat de hormonii hipofizaritorii excitanţi sunt în stare de a stimula osteogeneza. Există şi factori care de creştere, tiroidieni, sexuali, vitaminele şi sărurile minerale. Excesulfrânează procesul osteogenezei. Pe cale experimentală s-a demonstrat că hormonului de creştere în perioada de dezvoltare a organismului condu-lipsa excitanţilor duce la încetinirea creşterii osului. Factori favorabili ce la gigantism, iar în starea adultă la acromegalie, caracterizată printr-odezvoltării şi creşterii osului sunt considerate tracţiunile musculare, miş- lungire şi îngroşare exagerată a membrelor şi o dezvoltare excesivă acările, efortul fizic etc. Unul din factorii stimulatori importanţi în sporirea oaselor craniului. Deficienţa de elaborare a hormonului de creştere estecreşterii oaselor prin apoziţie este şi extinderea periostului, generată de cauza piticismului sau nanismului, caracterizat prin dispariţia cartila-modificările morfofuncţionale ale capsulei articulare, a ligamentelor, a jelor de creştere înainte de vreme.tendoanelor muşchilor. În aceste cazuri are loc activizarea celulelor oste- Procesul de sinostozare a porţiunilor de os este influenţat şi de ac-ogene ale periostului, ce stimulează creşterea în grosime. Încă la începu- tivitatea glandelor sexuale. Hipofuncţia glandelor sexuale cu secreţietul secolului XX, P.F. Lesgaft a constatat că gradul de dezvoltare a oaselor internă are ca rezultat închiderea timpurie a cartilajelor de creştere şieste strict dependent şi direct proporţional cu nivelul activităţii sistemului o maturizare precoce a scheletului. Hiperfuncţia lor provoacă gigantis-muscular. În caz de pasivitate fizică, oasele devin mai fragile şi mai sub- mul prin menţinerea cartilajelor de creştere, în special la membre.ţiri. S-a determinat că hiperchinezia contribuie la creşterea femurului în Alimentaţia raţională, însoţită de o cantitate suficientă de vitaminelungime, pe când hipochinezia inhibă dezvoltarea lui. Diametrul trans- A, C, D întăreşte oasele. Vitamina D influenţează osteogeneza în modversal al osului şi grosimea substanţei compacte se micşorează în caz de direct, favorizând calcificarea. Hipovitaminoza D determină calcifica-hipochinezie şi sporeşte în hiperchinezie. Aceste modificări morfologice rea insuficientă a oaselor – rahitismul, în timp ce hipervitaminoza Darmonizează cu schimbarea concentraţiei de Ca în sânge. Hipochinezia este însoţită de resorbţie osoasă. Vitamina A reglează activitatea osteo-conduce la majorarea concentraţiei de Ca în sânge, iar hiperchinezia la blastelor şi osteoclaştilor. În hipovitaminoza A se sintetizează cantităţimicşorarea ei. Sporirea concentraţiei de Ca în sânge în caz de hipochi- scăzute de substanţă intercelulară amorfă, oasele devenind mai puţin – 78 – – 79 –
  • 41. rezistente la presiune; hipervitaminoza A accelerează osificarea la nive- Scheletul trunchiuluilul cartilajului de creştere epifizar, împiedicând creşterea. Deficienţa devitamina C provoacă procese de osteoporoză, în special a metafizelor. Scheletul trunchiului este format de coloana vertebrală, colum- Procesul de senescenţă a sistemului osos se manifestă prin apariţia na vertebralis, şi cutia toracică, compages thoracis, thorax. Coloanaexostozelor osoase în regiunea feţelor articulare, uzarea cartilajului şi vertebrală la adult este constituită din 24 vertebre libere – 7 cervica-a altor ţesuturi ale aparatului locomotor, reducerea grosimii substanţei le, 12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre sacralecompacte a osului şi dezvoltarea osteoporozei. Aceste fenomene ale se- concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene, la felnescenţei apar, mai întâi, la oasele mâinii şi ale coloanei vertebrale. concrescute. La nou-născut coloana vertebrală este formată din 33 Radiologic sunt descrise trei semne de bază (triada Rohlin) ale mo- vertebre separate. Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coas-dificărilor senile din aparatul osteo-articular: te articulate cu vertebrele toracale şi de stern. - apariţia osteofiţilor marginali pe marginea feţelor articulare şi înlocurile de fixare a ligamentelor şi a tendoanelor muşchilor; Coloana vertebrală - osteoporoza; - îngustarea fisurilor articulare. Coloana vertebrală este o parte componentă a scheletului axial al Cuvântul osteoporoză provine din latină şi înseamnă os poros. La corpului. Prezintă o structură heterogenă complexă rezultată din succe-femei osteoporoza se dezvoltă mai timpuriu decât la bărbaţi. Osteopo- siunea alternantă a vertebrelor şi discurilor intervertebrale. De ea suntroza afectează foarte des femeile aflate în postmenopauză. În oasele legate toate celelalte segmente ale trunchiului (toracele şi bazinul), pre-bătrânilor creşte esenţial cantitatea de substanţe anorganice şi ele devin cum şi craniul, membrele superioare şi inferioare. Ea protejează siste-fărâmicioase, se fracturează uşor şi regenerează foarte greu. mele de comunicare ale organismului şi face posibilă atât mobilitatea, Modificările de vârstă sunt atât de caracteristice pentru oase, încât cât şi stabilitatea corpului. Este unica formaţiune de integrare a siste-după astfel de criterii precum diametrul oaselor tubulare lungi şi al ca- mului osos, muscular şi nervos.nalului osteomedular, grosimea substanţei compacte a diafizei, lungi- Conform sintezei statistice prezentată de Reinberg, coloana verte- brală reprezintă un segment complex de o mare importanţă funcţională,mea oaselor tubulare scurte şi gradul de dezvoltare a osteoporozei se constituit din 33 – 34 piese osoase, 344 de suprafeţe articulare, 24 dis-poate stabili cu o mare exactitate vârsta şi profesia individului. curi intervertebrale, 365 ligamente şi 730 puncte de origine şi inserţie Particularităţile de vârstă ale scheletului sunt în strânsă legătură cu ale fasciculelor musculare. Structura multisegmentară a coloanei ver-maturizarea sexuală şi dezvoltarea somatică. Este bine cunoscut faptul tebrale este determinată de funcţiile statice şi dinamice complexe pecă dezvoltarea osului pisiform şi a osului sesamoid al primului deget care le îndeplineşte, rezistenţa faţă de forţele de gravitaţie şi inerţie,reprezintă stigmatul pilozităţii pubiene şi a creşterii glandelor mamare. diversitatea mişcărilor, distribuirea segmentară a nervilor spinali, sus-Sinostoza primului os metacarpian coincide cu apariţia primei menstru- ţinerea capului.aţii, iar cea a extremităţilor distale ale oaselor antebraţului cu încheierea Vertebrele sunt dispuse în patru regiuni topografice: cervicală, tora-maturizării sexuale. Formarea definitivă a osului pisiform şi dezvolta- cală, lombară şi sacrococcigiană, constituite din vertebre regionale curea osului sesamoid al primului deget al mâinii este considerat predece- anumite proprietăţi morfologice, corespunzătoare fiecărei regiuni (fig.sorul saltului pubertar de creştere. 15). La nivelul fiecărei regiuni vertebrele sunt adaptate condiţiilor di- namice specifice. Modificări substanţiale au suferit primele două ver- – 80 – – 81 –
  • 42. tebre cervicale, ca urmare a rolului lor în realizarea mobilităţii capului. toracală predomină diametrul antero-posterior. Aceste particularităţi aleVertebrele aflate între două regiuni întrunesc în structura lor caracterele vertebrelor prezintă o reflectare a poziţiei şi oscilaţiei proiecţiei centru-ambelor regiuni între care se găsesc, fiind numite vertebre de tranzi- lui de greutate în condiţiile statice şi dinamice obişnuite.ţie. Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră Vertebrele, care şi-au păstrat independenţa şi mobilitatea (cervica- le, toracale şi lombare), se numesc vertebre adevărate. Cele sacrale şi coccigiene, fiind sudate între ele, alcătuiesc două formaţiuni osoase I I 1 – sacrul şi coccisul, şi sunt numite vertebre false. La vertebrele adevărate deosebim: - caractere morfologice generale – constituite după un tip comun; - caractere regionale – determinate de diferenţe funcţionale şi ra- II II 2 porturi anatomice specifice; - caractere speciale – vertebrele aceleiaşi regiuni posedă particula- rităţi anatomice distinctive. Caracterele generale. Vertebra (vertebra) este constituită din două părţi principale (fig. 16): 4 6 5 3 III III 3 2 1 2 15 5 5 IV IV 4 4 5 3 V V A B C 9 Fig. 15. Coloana vertebrală. 8 7 A BA – aspect anterior; B – aspect posterior; C – aspect lateral. Segmen- 6 A Btele: I – cervical; II – toracal; III – lombar; IV –sacral; V – coccigian. Fig. 16. Vertebră toracală.1,3 – lordozele cervicală şi lombară; 2,4 – cifozele toracală şi sacrală; A – aspect lateral: 1 – corpus vertebrae; 2 – fovea costalis superior; 3 – in-5 – promontorium. cisura vertebralis superior; 4 – processus articularis superior; 5 – processus transversus; 6 – processus spinosus; 7 – processus articularis inferior; 8 – in-la alta, în funcţie de solicitarea la care sunt supuse. În regiunea cervi- cisura vertebralis inferior; 9 – fovea costalis inferior.cală şi lombară diametrul transversal al corpurilor vertebrale este mai B – aspect superior: 1 – arcus vertebrae; 2 – processus transversus; 3 – for.mare decât cel antero-posterior, ceea ce explică posibilităţile mai mari vertebrale; 4 – processus articularis superior; 5 – fovea costalis transversalis;ale acestor regiuni de a realiza mişcări de flexie şi extensie. În regiunea 6 – processus spinosus. – 82 – – 83 –
  • 43. a) anterioară, numită corp (corpus vertebrae), de formă cilindri- şi posterioară, apofizele unciforme inferioare, aşezate în plan frontal.că cu două feţe – superioară şi inferioară, prin care vertebrele vin în Între ele se găsesc două depresiuni laterale, îndreptate în sens sagitalcontact una cu alta prin intermediul unui disc intervertebral. Cele două pentru articularea cu apofizele unciforme ale vertebrei subiacente. Însuprafeţe prezintă central o zonă spongioasă, punctul slab al vertebrei, normă apofizele unciforme sunt puţin înclinate spre interior. În caz deunde se poate produce hernierea intraspongioasă a nucleului pulpos; artroză deformantă, suprafaţa externă a acestor apofize se înclină spre b) posterioară, reprezentată de arcul vertebrei (arcus vertebrae), exterior, ceea ce poate conduce la compresiunea arterei vertebrale pede pe care se desprind apofizele articulare superioare şi inferioare sectorul aflat în afara orificiilor apofizelor transversale.pare (processus articulares superiores et inferiores) şi apofiza spinoasă O particularitate caracteristică pentru toate vertebrele cervicale este(processus spinosus). Legătura arcului cu corpul vertebral are loc prin prezenţa unui orificiu la baza apofizelor transversale (foramen pro-intermediul a doi pediculi (pedunculi arcus vertebrae), care delimitează cessus transversus), formate datorită concreşterii apofizelor transversa-orificiul vertebral (foramen vertebrale). Prin însumarea tuturor orificii- le cu rudimentele coastelor cervicale. La baza apofizelor transversalelor vertebrale se constituie canalul vertebral (canalis vertebralis) ce ale vertebrelor C2 – C7 se determină un orificiu suplimentar, depistatadăposteşte măduva spinării acoperită de meninge. Diametrele canalului mai frecvent pe partea dreaptă.vertebral sunt în raport direct cu gradul de mobilitate al coloanei, fiind Pe suprafaţa superioară a apofizelor transversale se găseşte şanţulmaxime la nivelul regiunii cervicale şi lombare. Marginile pediculilor nervului spinal (sulcus nervi spinalis).atât cranial pe cât şi caudal poartă incizuri vertebrale superioare şi inferi- Apofizele spinoase, cu excepţia vertebrelor VI şi VII, sunt scurte,oare (incisurae vertebrales superiores et inferiores). Incizurile inferioare bifurcate la capăt şi aşezate orizontal. 5sunt mai pronunţate ca cele superioare. La unirea vertebrelor acestea de-limitează orificiile intervertebrale (foramina intervertebralia), prin caretrec nervii spinali şi vasele sangvine. De-a lungul coloanei vertebraledeosebim 25 perechi de orificii intervertebrale: 8 cervicale, 12 toracale 4 6şi 5 lombare. În regiunea cervicală şi lombară ele au o lungime de 1,5 – 2cm, fapt ce ne determină să le numim tunele sau canale intervertebrale. 7 Particularităţile morfologice ale vertebrelor regionale 8 9 Vertebrele cervicale (vertebrae cervicales) (fig. 17) susţin şi asigu-ră mobilitatea capului, contribuind la formarea canalului arterei verte-brale (sursa principală în vascularizarea encefalului). În comparaţie cu 3 9 2vertebrele altor regiuni, corpul lor este de dimensiuni mai mici, are for- 1mă prismatic-patrulateră, cu diametrul transversal mai mare decât cel Fig. 17. Vertebră cervicală; aspect superior:sagital. Pe faţa cranială a corpului vertebral, lângă marginile laterale, se 1 – corpus vertebrae;2 – processus costalis; 3 – processus transversus;găsesc două apofize semilunare sau unciforme (processus uncinatus), 4 – processus articularis superior; 5 – processus spinosus; 6 – foramen processus transversus; 7 – foramen vertebrale; 8 – sulcus nervi spinalis;cu o dispoziţie sagitală, iar pe faţa caudală, lângă marginile anterioară 9 – processus unciformis. – 84 – – 85 –
  • 44. Apofizele transversale, unciforme, articulare şi pediculii vertebrali Cele două mase laterale prezintă pe faţa lor cranială şi caudală câteformează o unitate morfofuncţională complex unco-transversoarticu- o suprafaţă articulară – facies articulares superiores et inferiores. Celelar. Elementele componente ale acestui complex sunt mulate în jurul superioare sunt concave şi articulează cu condilii occipitali, iar cele in-rădăcinilor nervilor cervicali, formând pentru aceasta un jgheab, numit ferioare sunt plate şi articulează cu axisul. Lateral fiecare masă lateralăjgheabul nervului spinal. Componentele acestui complex joacă un rol se continuă cu apofize transversale, baza cărora este străbătută de unesenţial în asigurarea integrităţii conţinutului canalului intervertebral. orificiu – foramen transversus, prin care trece artera vertebrală. Aceas-În timpul unor mişcări cervicale ample, ele protejează elementele vas- ta lasă o urmă sub forma unui şanţ pe faţa superioară a arcului dorsal,culare şi nervoase de elongaţii sau compresiuni. posterior de masele laterale, numit şanţul arterei vertebrale (sulcus Primele două vertebre cervicale, datorită articulaţiei cu craniul, di- arteriae vertebralis).feră ca formă şi structură de celelalte vertebre. Pe faţa anterioară a arcului anterior se află tuberculul anterior (tu- Prima vertebră cervicală (fig. 18), atlasul (atlas), nu are corp de- berculum anterius), iar pe faţa posterioară fosa articulară pentru articu-oarece acesta s-a sudat cu a 2-a vertebră cervicală, formându-i apofi- laţia cu apofiza odontoidă a axisului.za odontoidă. Atlantul prezintă două mase laterale (massae laterales) Vertebra a II-a cervicală (fig. 5unite prin două arcuri, anterior, mai scurt (arcus anterior), şi posteri- 19), axis (axis), prezintă pe faţaor mai întins (arcus posterior). Aceste formaţiuni delimitează orificiul superioară a corpului apofizavertebral de diametru mare, la care se pot evidenţia două porţiuni: una odontoidă sau dintele axisuluiventrală, mai îngustă, pentru apofiza odontoidă şi o porţiune dorsală, (dens axis). 4care adăposteşte segmentul superior al măduvei spinării. Pe dinte se află câte o faţă ar- 1 ticulară anterioară (facies articu- 3 10 1 laris anterior) pentru atlas şi pos- 2 terioară (facies articularis poste- 2 rior) pentru ligamentul transvers 3 Fig. 19. Vertebra a II-a cervicală al atlantului. La această vertebră 4 – axisul; aspect lateral: lipsesc apofizele articulare superi- 1 – facies articularis superior; 2 – pro- 5 oare. Pe faţa superioară a corpului, cessus transversus; 3 – for. processus 6 lateral de dinte, se află feţele arti- transversus; 4 – processus spinosus; 9 culare superioare pentru articularea 5 – dens. 7 cu masele laterale ale atlantului. 8 Vertebra a VII-a cervicală, fiind vertebră de tranziţie, se caracteri- Fig. 18. Vertebra I-a cervicală – atlasul; aspect superior: zează prin lungimea apofizei spinoase, îngroşate la capăt. Această ver-1 – arcus anterior; 2 – massa lateralis; 3 – processus costalis; 4 – for. tebră se numeşte proeminentă (vertebra prominens), vârful apofizeiprocessus transversus; 5 – processus transversus; 6 – sul. a. vertebralis; spinoase proemină şi uşor poate fi palpat pe viu.7 – arcus posterior; 8 – tuberculum posterius; 9 – fovea articularis supe- Vertebrele toracale, vertebrae toracicae, prezintă unele particula-rior; 10 – tuberculum anterius. rităţi determinate de participarea lor la formarea toracelui şi asigurarea – 86 – – 87 –
  • 45. acestuia cu proprietăţi biomecanice specifice, dependente de activitatea te câte un tubercul, tuber- 3viscerelor acestei cavităţi. culul accesor, tuberculum 2 7 Corpul vertebrei toracale este aproape cilindric şi prezintă patru feţe accessorius. 1articulare, câte două pe fiecare faţă postero-laterală – una superioară şi Sacrul, os sacrum (fig. 5alta inferioară, pentru articularea cu capul coastei, numite fose costale 21), este un os rezultat dinsuperioare şi inferioare (foveae costalis superiores et inferiores). Ori- osificarea cartilajelor deficiul vertebral este relativ mic, apofizele spinoase sunt mai lungi, au o articulaţie dintre cele cinciformă prismatic-triunghiulară, înclinate în sens inferior, limitând anumite vertebre sacrale (vertebraemişcări. La nivelul vertebrelor 6 – 10, aceste apofize sunt aşezate aproa- sacrales). Are o formă pira-pe vertical şi se suprapun una peste alta, împiedicând extensia şi rotaţia midală, la care distingem 8coloanei vertebrale. Apexul apofizei spinoase în segmentul toracic co- următoarele părţi: baza sa- 4respunde corpului următoarei vertebre adiacente. Apofizele transversale crului (basis ossis sacri), orientată în sus; apexul sa- 6sunt orientate lateral şi dorsal, prezentând pe partea ventrală a vârfului lor crului (apex sacri), orientat Fig. 20. Vertebră lombară:câte o suprafaţă articulară (fovea costalis processus transversus) pentru în jos şi anterior; faţa ante- 1 – corpus vertebrae; 2 – processus costarius;articularea cu tuberculul costal. Vertebrele de tranziţie rioară pelviană (facies pel- 3 – processus articularis superior; 4 – pro- Vertebra I-a toracică – corpul prezintă apofize unciforme, iar pe vica); faţa dorsală (facies cessus spinosus; 5 – processus mamillaris; 6 – facies articularis inferior; 7 – incisuramarginea superioară a corpului se găseşte câte o fosetă costală completă dorsalis); 2 părţi laterale vertebralis superior; 8 – incisura vertebralispentru capetele primei perechi de coaste şi semifosete pe marginea lui (pars lateralis). inferior. inferioară. La baza sacrului se află Vertebra a X-a toracală prezintă câte o singură semifaţetă articu- apofizele articulare superioare şi câte o incizură vertebrală, care formea-lară pe marginea superioară a corpului. ză cu incizurile vertebrale inferioare ale vertebrei a V-a lombară câte în Vertebrele XI şi XII toracale seamănă mai mult cu vertebra lom- orificiu intervertebral. La unirea cu corpul ultimei vertebre lombare sebară, corpul este mai voluminos, pe părţile laterale prezintă câte o sin- formează unghiul sacro-lombar, numit promontoriu (promontorium). Pe faţa pelviană se observă patru linii transversale, la extremitatea căro-gură faţetă articulară completă. ra se află orificiile sacrale pelviene (foramina sacralia anteriora). Vertebrele lombare, vertebrae lumbales (fig. 20), prezintă anumi- Pe faţa dorsală a sacrului se află cinci creste longitudinale: creas-te particularităţi morfologice determinate de rolul funcţional pe care îl ta sacrală mediană (crista sacralis mediana), formată din concreş-îndeplinesc: corpul este voluminos, cu diametrul transversal mai mare terea apofizelor spinoase; creasta sacrală medială (crista sacralisdecât cel ventro-dorsal; orificiul vertebral este mai larg decât cel al ver- medialis) rezultată din concreşterea apofizelor articulare. Se continuătebrelor toracale şi are o formă triunghiulară; apofiza spinoasă de formă cranial cu apofizele articulare superioare, iar inferior cu coarnele sa-patrulateră; apofizele articulare sunt situate în plan sagital, unde la cele crale (cornua sacralia); lateral de această creastă se află orificiilesuperioare suprafeţele sunt orientate medial, iar la cele inferioare late- sacrale posterioare (foramina sacralia posteriora); creasta sacralăral; pe apofiza articulară superioară se determină apofiza mamelară, laterală (crista sacralis lateralis), formată la concreşterea apofizelorprocessus mamillaris; pe faţa dorsală a apofizelor transversale se găseş- transversale. – 88 – – 89 –
  • 46. Feţele laterale prezintă fiecare câte o suprafaţa articulară, numită Toracele (thorax) 4faţă auriculară (facies auricularis), prin care se articulează cu coxa- Scheletul toracelui este 1lul. Alături de ea se afla tuberozitatea osului sacru (tuberositas ossis format de 12 vertebre toraca-sacri) pentru inserţia ligamentelor şi muşchilor. În interiorul osului se le, de 12 perechi de coaste şi 5găseşte canalul sacral (canalis sacralis), care se termină prin hiatul de stern, situat ventral pe linia 7sacral (hiatus sacralis), delimitat de coarnele sacrale. mediană. 6 Coccisul (os coccygis) (fig. 21) ia naştere prin sudarea a 4 – 5 ver- Sternul (sternum) estetebre coccigiene (vertebrae coccygeae) şi are o formă triunghiulară cu un os spongios lung consti-baza orientată în sus iar vârful în jos. Pe faţa posterioară a corpului tuit din trei părţi: superioa-primei vertebre coccigiene observăm câte un corn coccigian (cornu ră – manubriul; medie – cor-coccygeum), care se articulează cu coarnele sacrale. pul; inferioară – apendicele 8 2 3 4 xifoid (fig. 22). 4 Manubriul sternului (ma- 10 nubrium sterni) pe marginea 9 1 sa superioară prezintă incizu- ra jugulară (incisura jugula- 3 1 2 ris), lateral de care se află in- 2 8 Fig. 22. Sternul – aspect anterior: cizura claviculară (incisura 1 – manumbrium sterni; 2 – corpus 7 clavicularis), pentru articulaţia sterni; 3 – processus xiphoideus; 4 – in- 5 3 cu clavicula. Sub ea se găseş- cisura jugularis; 5 – incisura costalis 6 te incizura costală (incisura I; 6 – incisura costalis II; 7 – angulus 6 costalis), pentru cartilajul pri- sterni; 8 – incisura costalis III-VII. 5 mei coaste şi jumătate de inci- zură pentru cartilajul coastei a doua. La unirea manubriului cu corpul se 7 formează unghiul sternului (angulus sterni). Corpul sternului ( corpus sterni) pe faţa anterioară prezintă 3 – 4 A B linii transversale (locul de unire al sternebrelor); pe marginile corpului se Fig. 21. Sacrul şi coccisul. observă incizuri costale (incisurae costales) pentru articularea cu carti-A – aspect anterior: 1 – forr. sacralia pelvina; 2 – pars lateralis; 3 – pro- lajul coastelor 2 – 7.cessus articularis superior; 4 – basis ossis sacri; 5 – lineae transversae; Lamela dorsală a corpului sternal este mai puţin groasă decât cea6 – apex ossis sacri; 7 – os coccygis. ventrală, de ce trebuie ţinut cont fiindcă în caz de puncţie sternală aB – aspect posterior: 1 – forr. sacralia dorsalia; 2 – facies auricularis; măduvei osoase roşii, ea poate fi uşor perforată.3 – crista sacralis intermedia; 4 – canalis sacralis; 5 – cornu coccygeum; Apendicele xifoid (processus xiphoideus) are forme şi dimensiuni6 – cornu sacrale; 7 – crista sacralis mediana; 8 – facies dorsalis; 9 – cris- diferite.ta sacralis lateralis; 10 – tuberositas sacralis. – 90 – – 91 –
  • 47. Coastele (costae) sunt oase spongioase lungi, în număr de 12 pe- tis costae, despărţite printr-o creastă, crista capitis costae, care se arti-rechi, la care deosebim: partea posterioară osoasă şi anterioară mai culează cu feţele articulare de pe corpurile vertebrelor toracice; gâtulscurtă – cartilaginoasă (fig. 23). coastei (collum costae); la limita dintre col şi corp se află tuberculul După modul de unire cu sternul, coastele se împart în: adevărate coastei (tuberculum costae), care prezintă pentru primele zece perechi(costae verae), care prin părţile lor cartilaginoase se unesc nemijlocit cu de coaste o faţă articulară, facies articularis tuberculi costae, pentrusternul – primele şapte perechi (I – VII); coaste false (costae spuriae), pe- apofiza transversală a vertebrelor toracale. Posterior de tuberculul coas-rechile VIII – X, care se unesc cu cartilajul coastei a VII prin intermediul tei urmează o curbură numită unghiul coastei, angulus costae.unei lamele cartilaginoase comune; coaste flotante (costae fluctuantes),perechile XI şi XII, care se termină în muşchii peretelui abdominal. Caracterele particulare ale unor coaste 1 3 3 2 4 Coasta I-a este scurtă, are o poziţie orizontală, două feţe – superi- 1 oară şi inferioară; două margini – medială şi laterală. Pe faţa superioară 4 se află tuberculul muşchiului scalen anterior (tuberculum musculi 8 2 scaleni anterioris). Anterior de tubercul trece şanţul venei subclavicu- 6 5 lare (sulcus venae subclaviae), iar posterior se observă şanţul arterei 7 subclaviculare (sulcus arteriae subclaviae). Tuberculul costal se află la nivelul unghiului costal, lipseşte creasta capului coastei. Coasta a doua, de asemenea, este scurtă. Pe faţa supero-laterală se află tuberozitatea muşchiului dinţat anterior (tuberositas musculi se- A B rati anterioris). Nu are şanţ costal.Fig. 23. Coasta I-a dreaptă (A); coasta a V-a dreaptă (B) –aspect superior: Coastele XI şi XII nu au tuberculi costali, iar capul nu are creastă, de-1 – caput costae; 2 – collum costae; 3 – tuberculum costae; 4 – corpus cos- oarece se articulează cu o fosă deplină pe corpul vertebrelor omonime.tae; 5 – angulus costae; 6 – tuberculum m. scaleni anterioris; 7 – sulcus v.subclaviae; 8 – sulcus a. subclaviae. Lungimea coastelor este variabilă, creşte până la perechea a şapteaşi apoi descreşte până la perechea a douăsprezecea. Coastele sunt alcătuite din corp şi două extremităţi – una posterioa-ră şi alta anterioară. Corpul (corpus costae) prezintă două feţe – internă şi externă, şidouă margini – superioară şi inferioară. De-a lungul marginii inferioaretrece şanţul costal (sulcus costae) pentru fasciculul vasculonervos in-tercostal. Pe extremitatea posterioară distingem: capul coastei (caputcostae) prevăzut cu două suprafeţe articulare, facies articularis capi- – 92 – – 93 –
  • 48. Dezvoltarea oaselor trunchiului Vertebra precartilaginoasă prezintă o parte ventrală, ce devine corp vertebral, şi una dorsală cu prelungiri, care vor forma arcul vertebral. I. Dezvoltarea vertebrelor Din arcul vertebral descind apofizele transversale şi coastele, care în Vertebrele se dezvoltă în trei etape: membranoasă, cartilaginoasă regiunea toracică pătrund în spaţiile dintre miotomi, numite miosepturi,şi osoasă. Prima etapă durează până la începutul lunii a 2-a fetale. La dând naştere ulterior coastelor.primele etape coloana vertebrală este reprezentată de coarda dorsală 3 I II IIIşi mezenchimul ce o însoţeşte de părţile laterale. Coarda dorsală estesituată între aortă şi tubul neural (fig. 24). Mezenchimul înconjoară 1 1 1coarda dorsală şi tubul neural şi prin arterele şi nervii intersegmen- 2 5tari se împarte în segmente, numite sclerotomi. Structura viitoarelorvertebre este determinată de sclerotomii, care din săptămâna a 4-a 6iau naştere din mezenchimul peretelui medial şi ventral al somitelor. 7Celulele mezenchimale migrează către linia mediană şi se dispun în 7trei regiuni: în jurul notocordului; tubului neural; în pereţii trunchiuluiîn dreptul septurilor intersegmentare, determinând structura coaste-lor. Masa celulară a sclerotomilor formează protovertebrele, a căror 4porţiune caudală, prin proliferare, devine mai densă. Protovertebrelesunt separate prin septuri intersegmentare formate de mezenchimul Fig. 24. Dezvoltarea vertebrelor (după Tunchmann-Duplessisce însoţeşte vasele şi nervii intersegmentari. În săptămâna a 5-a de şi M. Clara):viaţă intrauterină are loc resegmentarea vertebrelor, care se manifestă I – sclerotomi şi notocord; II – diferenţierea sclerotomilor în segmenteleprin aceea că partea densă caudală a protovertebrelor se separă prin- superioare (clare) şi inferioare (dense); III – formarea vertebrelor din ju- mătăţile a doi sclerotomi succesivi; notocordul apare fragmentat în nucleiitr-o fisură intersegmentară sau sclerotomială de partea cranială cu o pulpoşi. 1 – nucleu pulpos; 2 – sclerotom; 3 – segment dens al sclerotomu-densitate celulară mai mică. Aceste două părţi se numesc scleromite. lui; 4 – segment clar al sclerotomului; 5 – vertebră; 6 – disc intervertebral;Porţiunea caudală a unei protovertebre fuzionează cu porţiunea cra- 7 dispoziţia miotomilor în stadiul I (somitic) şi III (vertebral).nială a vertebrei subiacente, formând schiţa unui corp vertebral. Prinaceastă reorganizare a sclerotomilor în vertebre definitive, vertebrele Din săptămâna a 6-7-a de viaţă intrauterină în schiţa mezenchima-îşi schimbă metameria primitivă, miotomii însă îşi păstrează meta- toasă a vertebrei se conturează centrii de condrificare. Spre finele luniimeria iniţială şi ajung astfel să se prindă cu fiecare capăt pe câte o a 3-a de viaţă intrauterină, arcul cartilaginos se uneşte cu corpul ver-vertebră din cele două alăturate. După resegmentarea vertebrelor, fi- tebrei, în timp ce fuziunea celor două jumătăţi ale arcului pe linia me-ecare miotom corespunde la două vertebre vecine. Această alternanţă diană, posterior de tubul neural, se realizează abia în luna a 4-a. Acestfavorizează mobilitatea coloanei. fapt favorizează dezvoltarea măduvei spinării. Dacă această fuziune nu Din mezenchimul ce separă corpurile vertebrelor se dezvoltă discul are loc, canalul vertebral rămâne deschis, ceea ce determină apariţiaintervertebral. Mezenchimul de la periferie va da naştere inelului fibros al unei malformaţii congenitale, cunoscute sub numele de spina bifida saudiscului, iar celulele din centrul notocordului vor forma nucleul pulpos. rachischizis. – 94 – – 95 –
  • 49. În săptămânile 8 – 10 de ani, succedată de cea de-a II-a perioadă cu ritm de creştere rapid la 1viaţă intrauterină apar centrii de vârsta de 15 – 17 ani. Curburile coloanei vertebrale se definitivează înosificare: câte doi în corp şi câte 2 jurul vârstei de 3 – 4 ani.trei în fiecare jumătate de arc 3 II. Dezvoltarea coastelor şi sternuluivertebral. Osificarea definitivă a Coastele se dezvoltă ca prelungiri mezenchimale ale arcurilor verte-vertebrelor are loc din trei centri 4 brale. Centrii de condrificare apar în săptămâna a 7-a de viaţă intrauterină.de osificare: unul în corp şi câte Locul de continuare între corpul vertebral şi coastă este transformat în arti-unul în semiarcuri. La naştere cei culaţia costovertebrală, iar la nivelul apofizei transversale în articulaţie cos-trei centri de osificare ai unei ver- totransversală. În săptămâna a 9-a începe procesul de osificare, cu excepţiatebre nu sunt fuzionaţi (fig. 25), 5 extremităţii ventrale. Centrul primar de osificare este localizat în regiuneafiind legaţi prin punţi cartilagi- 6 viitorului unghi costal. La 15 ani se osifică capul şi tuberculul coastei. Lanoase, fapt care explică flexibili- 7 nivelul vertebrelor C6, C7 şi L1 există câte un centru separat de osificare detatea mare a coloanei vertebrale care este legată apariţia la acest nivel de coaste supranumerare.în timpul naşterii copilului. Sternul se dezvoltă din două benzi mezenchimatoase, despărţite între La naştere fiecare vertebră Fig. 25. Centrii de osificare ai unei ele printr-o fisură mediană, fără a avea conexiuni cu coastele (fig. 26).este alcătuită din trei porţiuni vertebre de tip toracic (după A. An-osoase unite între ele prin zone Prin creşterea în sens ventral, coastele vin în contact cu schiţa sternului dronescu):cartilaginoase: corpul şi cele 1 – principal; 2 – accesor; 3 – lateraldouă jumătăţii de arc. Fuziunea anterior; 4 – lateral posterior; 5 – pri-centrilor primari de osificare se mar transversal; 6 – secundar trans-realizează după naştere. Centrii versal; 7 – spinos.arcurilor se contopesc la vârstade 3 – 5 ani, formând apofizele spinoase. Fuziunea centrilor arculuivertebral cu cel al corpului vertebrei are loc la vârsta de 3 – 6 ani. Iniţial vertebrele se aseamănă între ele. Diferenţierea lor regionalăare loc la sfârşitul vieţii intrauterine şi se continuă după naştere, datorită A Bsolicitărilor funcţionale. Până la pubertate, vârfurile apofizelor spinoaseşi ale celor transversale, la fel şi suprafaţa superioară şi cea inferioară acorpului vertebrelor rămân mult timp cartilaginoase, osificându-se dincentrii secundari de osificare, care apar la vârsta de 9 – 13 ani. Toţi centrii secundari de osificare fuzionează cu restul vertebrei înjurul vârstei de 18 – 25 ani. C D E În dezvoltarea postnatală a coloanei vertebrale deosebim două ac- Fig. 26. Dezvoltarea sternului (după Patten).celerări ale ritmului de creştere. Primul durează de la naştere până la A – săptămâna a 6-a; B - săptămâna a 8-a; C - săptămâna a 9-a; D – Lu-vârsta de 2 ani. Urmează o perioadă cu creştere mai lentă între 2 şi 15 nile 5 – 6; E – sternul la adult. – 96 – – 97 –
  • 50. cu care fuzionează, alcătuind barele ster- le forme ale acestei anomalii: a) spina bifida occulta, când tegumentulnale. Sudarea are loc pe linia mediană de la suprafaţă este intact; b) spina bifida aperta, deschisă, în care mar-în sens craniocaudal cu formarea ster- 1 ginile tubului se continuă cu pielea (fig. 29). Spina bifida oculta aparenului cartilaginos. Procesul se încheie destul de frecvent (15 – 20%) şi este descoperită întâmplător cu ocaziaîn săptămâna a 9-a de viaţă intrauterină. 2 unor examene radiologice. Uneori prezenţa unui smoc de păr demascăÎn luna a 4 – a 6-a apar centrii de osi- defectul, alteori enurezisul.ficare (fig. 27), sternul fiind constituitîn această perioadă din trei părţi: pre-sternul (viitorul manubriu); mezoster- 3nul (viitorul corp constituit din patrupiese, numite sternebre); procesul en- Fig. 27. Osificarea sternului:ziform sau xifoidian. În lunile VI – VII 1 – centrul primar de osificare a manubriului sternului; 2 –se iniţiază osificarea sternebrelor prin centrii primari de osificare aiintermediul a doi centri de osificare. La corpului sternului; 3 – centru Bvârsta de 3 ani apare centrul primar de de osificare a apofizei xifoideosificare în procesul xifoid. Acesta poa- (după A. Andronescu).te rămâne cartilaginos până la bătrâneţe.Până la pubertate sternebrele sunt separate de câte o lamă de ţesut car- A Ctilaginos. Ulterior ele fuzionează, cu excepţia unghiului sternal, undecartilajul dintre corp şi manubriu se sinostozează la vârsta de 25 ani. Fig. 28. Spina bifida posterior. A – vertebra C1; B – vertebra lombară;Orificiile, ce pot persista pe stern, sunt o urmare a lipsei de sudură a C – vertebrele sacrale (din colecţia muzeului catedrei).celor două jumătăţi iniţiale. Osificarea dintre manubrium şi mezosterneste o excepţie, dată fiind importanţa acestui unghi pentru respiraţie. Anomaliile de dezvoltare ale oaselor trunchiului 1. Anomalii de dezvoltare ale vertebrelor Variaţii numerice, care au la bază variaţii numerice ale somitelor,se înregistrează mai cu seamă în segmentul presacral al coloanei ver-tebrale. Spondylolysis, numită spina bifida sau rahischisis. Această ano-malie reprezintă o dereglare a procesului de fuzionare a centrilor deosificare ai vertebrei. Mai frecvent se întâlnesc în regiunea cervicală şi Fig. 29. Spina bifida aperta. Meningocel în regiunea lombo-sacrală.lombosacrală a coloanei vertebrale (fig. 28). Se evidenţiază următoare- – 98 – – 99 –
  • 51. Topografic la această anomalie deosebim: - spondilolisteză – arcul vertebrei L5 în porţiunea proceselor articu- - spina bifida anterior – despicătura ventrală a unor corpuri ver- lare inferioare şi celui spinos este separat de restul vertebrei. Ca urmare,tebrale ce apare ca consecinţă a dereglării fuzionării celor doi centri vertebra L5 nu este bine fixată de sacrum şi poate aluneca ventral, antre-primari de osificare ai corpului; nând şi restul coloanei, care se sprijină pe ea; - spina bifida lateralis – tulburare a consolidării centrilor de osifi- - stenoză congenitală a canalului vertebral, localizată mai frecventcare dintre corp şi arc; la nivelul primului disc intervertebral, la nivelul corpului unei vertebre - spina bifida posterior ‑ lipsa arcului vertebral şi închiderea incom- cervicale sau a întregului segment cervical.pletă a tubului neural. Se depistează mai frecvent în regiunea lombară 2. Anomalii de dezvoltare ale coastelorinferioară şi sacrală; - coastele supranumerare pot fi simetrice sau unilaterale. Existenţa - platispondilia congenitală locală sau generalizată – oprirea creşte- unor coaste supranumerare cervicale poate tulbura vascularizaţia mem-rii în înălţime a corpului vertebrei; brului superior sau poate fi cauza nevralgiei brahiale; - asomia – lipsa corpului vertebrei; - bifurcaţia coastei (fig. 31); - hemisomia sau hemispondilia – dezvoltarea numai a unei jumătăţi - fuzionarea coastelor, uneori 5 – 6 coaste pot fi ataşate la o singurăde corp vertebral; vertebră. - cifozele şi scoliozele congenitale – accentuarea curburilor sagitale 3. Anomalii de dezvoltare a sternuluisau laterale ale coloanei vertebrale; - schistosternia – prezenţa congenitală a fisurii mediosternale. În - concrescenţa vertebrelor – consecinţă a dereglărilor procesului de asemenea cazuri, sub pielea care acoperă fisura se observă pulsaţiileresegmentare (fig. 30); cordului; - occipitalizarea atlasului – sinostoze, anomalii de blocare totale - prezenţa orificiilor în stern (fig. 32);sau parţiale (numai corpul sau numai arcul); - bifurcaţia sternului şi a apofizei xifoide. - asimilaţia vertebrelor – mai frecventă la frontiera dintre vertebrelelombare şi cele sacrale. Deosebim sacralizare şi lombalizare; A C B A C A B C CFig. 30. Concrescenţa vertebrelor. A – vertebrele C2 şi C3; B – vertebre- Fig. 31. Anomalii de dezvoltare ale coastelor: A – coastă cervicală; le C2-3-4; C – vertebrele toracale Th3-4 (din colecţia muzeului catedrei). B – bifurcaţia coastei; C – consolidare osoasă a coastelor. – 100 – – 101 –
  • 52. tă (mai frecvent L5-S1); blocarea sau concreşterea vertebrelor adia- cente, care apare din cauza dereglărilor ce au loc în primele perioade ale dezvoltării intrauterine sau ca o urmare a hipoplaziei discurilor intervertebrale, unde cartilajul este înlocuit cu ţesut conjunctiv supus ulterior osificării. Mai frecvent în proces sunt antrenate vertebrele C2 şi C3. La acest grup se referă şi sindromul Klippeli-Feilea, condiţionat de dereglarea procesului de segmentare a porţiunii cervicale, ceea ce conduce la micşorarea numărului de vertebre şi limitarea mişcărilor în această regiune; Kyphosis adolescentium – deformarea coloanei vertebrale cu 100 sau mai multe grade. Există două tipuri de scolioză: morfologică şi fiziologică. Primul tip este determinat de anomaliile de dezvoltare ale vertebrelor sau ale altor formaţiuni de sprijin. Tipul funcţional este provocat de influenţa diferitor factori, de exemplu, scurtarea unui membru inferior. Scolioza idiopatică apare în perioada accelerării dezvoltării scheletului (la vârsta de 10-15 ani) şi se ma- nifestă printr-o modificare rapidă sau surprinzătoare a ţinutei; se de- pistează mai frecvent la fete. Vertebre cuneiforme, ce se formează în Fig. 32. Anomalii de dezvoltare a sternului: prezenţa orificiului în urma dereglării procesului de osificare; sacralizarea, lombalizarea, stern şi bifurcaţia apofizei xifoide. occipitalizarea. Din anomaliile sternului şi ale cutiei toracice în perioada pubertară Anomalii manifestate în perioada pubertăţii. Anomaliile verte- se evidenţiază pectus excavatum şi pectus craniatum. Dezvoltarea aces-brelor şi ale coastelor se întâlnesc destul de frecvent, însă unele din tor anomalii este determinată de iregularitatea consolidării centrilor deele nu pot fi depistate nici prin metode radiologice, deoarece procesul osificare ale sternului. În această perioadă pot fi depistate şi orificiilede osificare se încheie destul de târziu. Printre acestea se numără: în stern. Dintre anomaliile coastelor se determină coaste cervicale sauspina bifida oculta, care de regulă se localizează la nivelul L5-S1, sau lombare suplimentare, care pot fi uni- sau bilaterale.poate cuprinde tot sacrul, deoarece în majoritatea cazurilor la vâr-sta de 10 ani concreşterea arcurilor S1-S3, nu are loc, iar la 17 anieste prezentă încă o fisură neosificată. Concreşterea arcurilor poateavea loc cu întârziere (la 25-30 ani). Deseori această anomalie nu semanifestă clinic, rareori pot apărea dureri în regiunea lombară. Uniiautori consideră că aceste anomalii se asociază cu asemenea dereglărimedulare precum incontinenţa de urină, enureza nocturnă, impotenţa,osteocondroza timpurie, lombalgiile; spina bifida lateralis se depis-tează în 3-4 % cazuri şi este localizată la nivelul L5; spondylolisthesis– deplasarea anterioară a unei vertebre în raport cu vertebra subiacen- – 102 – – 103 –
  • 53. Scheletul capului Neurocraniul (neurocranium) constituie porţiunea superioară şi pos- terioară a craniului. Din punct de vedere topografic, este împărţit în două Caracteristica generală porţiuni: bolta craniană sau calvaria şi baza craniului. Ele sunt sepa- rate printr-un plan orizontal care trece prin glabelă şi protuberanţa occi- Totalitatea oaselor capului formează craniul. El îndeplineşte două pitală externă. Neurocraniul este format din 8 oase: frontalul, etmoidul,funcţii principale: adăposteşte encefalul şi organele de simţ (organul sfenoidul, occipitalul, două oase parietale şi două temporale. La formareavăzului, auzului, mirosului şi al gustului), precum şi segmentele iniţiale calvariei iau parte scuama osului frontal, situată anterior, scuama osuluiale aparatului de import al materiei cum sunt: cavitatea bucală şi cavita- occipital, aşezată posterior; între ele se găsesc oasele parietale, feţele tem-tea nazală (fig. 33). Corespunzător acestor funcţii, craniul este alcătuit porale ale aripilor mari ale sfenoidelor şi scuama temporalelor.dintr-un etaj superior, neurocraniu, şi altul inferior numit viscerocra- Baza craniului este formată dinainte – înapoi de porţiunea orizon-niu. Craniul este structurat din 23 oase din care numai mandibula şi tală a frontalului, de lama ciuruită a etmoidului, sfenoid, porţiunea pie-hioidul sunt mobile. troasă a temporalelor, porţiunea bazilară şi părţile laterale ale osului occipital. Faţa superioară a bazei craniului se numeşte endobază, iar faţa inferioară – exobază. 1 1 Baza craniului este străbătută de numeroase orificii şi fisuri prin 12 care trec cele 12 perechi de nervi cranieni, ramificările lor, precum şi 10 2 3 arterele şi nervii craniului şi encefalului. 2 9 49 10 13 Oasele calvariei sunt oase plate, dezvoltate prin osificare desmală,3 4 8 5 de unde şi numele de oase de membrană. Specific pentru oasele craniu- 5 6 8 14 lui este că în structura lor iau parte două lame de ţesut osos compact, una 7 externă şi cealaltă internă, iar între ele se află ţesut osos spongios plin 11 9 cu măduvă osoasă roşie, numit diploe. Aceste lamele sunt de grosime 6 7 diferită. Lama externă este mai groasă şi posedă un relief mai complicat, A B determinat de inserţia muşchilor şi ligamentelor, care formează diferite rugozităţi, linii, fose ş. a. Lama internă, numită şi lamă vitroasă (la- Fig. 33. Craniul. mina votrea), este subţire, conţine multe substanţe neorganice şi în caz de traume se fragmentează în cioburi mici. Pe ea se determină reliefulA – aspect anterior: 1 – os frontale; 2 – os nasale; 3 – os sphenoidale; structurilor encefalului – impresiuni digitiforme (impressiones digi-4 – septum nasi osseum; 5 – concha nasalis inferior; 6 – mandibula; tatae) şi proeminenţe cerebrale (juga cerebralia). Primele corespund7 – maxilla; 8 – os zygomaticum; 9 – orbita; 10 – os lacrimale. circumvoluţiunilor emisferelor encefalului, iar ultimele şanţurilor dintreB – aspect lateral: 1 – os frontale; 2 – os sphenoidale; 3 – os nasale; 4 – os la-crimale; 5 – os zygomaticum; 6 - maxilla; 7 – mandibula; 8 – porus acusticus circumvoluţiuni. Pe părţile laterale ale endobazei craniului se observăexternus; 9 –processus mastoideus; 10 – squama ossis temporalis; 11 – os oc- şanţuri arteriale (sulci arteriosi) prin care trec arterele, iar în regiuneacipitale; 12 – os parietale; 13 – fossa temporalis; 14 – fossa infratemporalis. posterioară a endobazei se determină şanţuri venoase (sulci venosi). Faţa externă a oaselor cutiei craniene este învelită de periost, iar pe faţa internă se află membrana fibroasă a encefalului – dura mater, care – 104 – – 105 –
  • 54. aderă nemijlocit la os şi contribuie la creşterea rezistenţei craniului. În Scuama frontală are forma unei lame cu faţa externă convexă şi cearegiunea suturilor craniului periostul este strâns unit cu osul, iar în ce- internă concavă. Pe faţa externă (facies externa) deosebim două tubero-lelalte părţi ale osului, între os şi periost se află un spaţiu fisural, numit zităţi frontale (tuber frontale), sub care se află arcurile sprâncenoasespaţiu periostal, căptuşit cu ţesut conjunctiv lax şi adipos. În ele pot (arcus superciliaris), ce se termină de partea medială cu o proeminenţă,apărea abcese, iar în caz de lovituri – hematoame. numită glabela (glabella). La limita dintre scuamă şi părţile orbitale ale În afară de oase plate, în structura craniului deosebim şi oase ce osului se află marginea supraorbitală (margo supraorbitalis) pe parteaconţin cavităţi cu aer, numite oase pneumatice. Aceste cavităţi se nu- medială a căreia se observă incizura supraorbitală (incisura supraorbita-mesc sinusuri paranazale şi comunică cu cavitatea nazală. lis), iar uneori orificiul supraorbital (foramen supraorbitale) prin care trec Specific pentru scheletul craniului este prezenţa stâlpilor de rezistenţă nervii şi vasele omonime. Lateral marginea supraorbitală trece în apofizace reprezintă porţiuni ale oaselor prin care forţele presiunii masticatoare zigomatică (processus zygomaticus). De la acest proces începe o linie cuse transmit la bolta craniului. Între aceşti stâlpi de rezistenţă se află locuri traiect ascendent – linia temporală (linea temporalis). În interiorul osu-mai slabe formate de lamele osoase cu mult mai slab pronunţate. lui se găsesc sinusurile frontale (sinus frontalis), care sunt nişte cavităţi asimetrice de forma unor piramide triunghiulare; prin canalul frontonazal, Oasele craniului cerebral ce începe la nivelul aperturii sinusului frontal (apertura sinus frontalis), ele comunică cu cavitatea nazală. La copil au dimensiuni reduse, dar se Osul frontal (os frontale) este un os impar ce contribuie la delimita- dezvoltă la pubertate. Cele două sinusuri sunt separate între ele printr-unrea cavităţii nazale, a orbitelor, a fosei craniene anterioare şi a fosei tem- sept osos, septul sinusului frontal (septum sinuum frontalium).porale. Este alcătuit din scuama frontalului (squama frontalis), partea Forma şi dimensiunile sinusurilor sunt variabile, astfel încât în înăl-orbitală (pars orbitalis) şi partea nazală (pars nasalis) (fig. 34). ţime pot depăşi arcurile superciliare, sau se pot prelungi între compac- tele lamelor orbitale. După dimensiuni distingem: - sinusuri mici, mai frecvente la femei; - sinusuri mijlocii, cele mai frecvente, specifice pentru ambele sexe; 2 1 1 - sinusuri mari, care au înălţime mare între compactele scuamei. Faţa internă (facies interna) prezintă pe linia mediană şanţul sinu- sului sagital superior (sulcus sinus sagittalis superioris), care în partea 3 4 inferioară a scuamei continuă cu creasta frontală (crista frontalis). La baza crestei se află orificiul orb (foramen caecum). 5 4 2 Partea nazală (pars nasalis) este porţiunea cea mai redusă a osului 6 3 cuprinsă între extremităţile mediale ale marginilor supraorbitale şi de- A B 5 limitează anterior şi lateral incizura etmoidă. Pe linia mediană prezintă Fig. 34. Osul frontal. spina nazală (spina nasalis), ce participă la formarea septului nazal.A – aspect anterior: 1 – squama frontalis; 2 – tuber frontale; 3 – linea tempo- De părţile laterale ale spinei se află aperturile sinusului frontal (aper-ralis; 4 – processus zygomaticus; 5 – arcus superciliaris; 6 – pars nasalis; turae sinus frontalis). Marginea nazală (margo nasalis) articulează cuB – aspect interoposterior: 1 – sul. sinus sagittalis superioris; 2 – processus oasele nazale, constituind punctul antropometric nazion.zygomaticus; 3 – pars orbitalis; 4 – crista frontalis; 5 – foramen cecum. – 106 – – 107 –
  • 55. Partea orbitală (pars orbitalis) este formată de cele două lame or- La acest os se deosebesc patru margini şi patru unghiuri: frontalăbitale, despărţite între ele prin incizura etmoidală (incisura ethmoida- (margo frontalis), occipitală (margo occipitalis), sagitală (margo sagitta-lis), unde este aşezată lama cribroasă a etmoidului. Pe faţa superioară lis), care se articulează cu cea a osului parietal opus, şi inferioară sau scua-sau cerebrală se evidenţiază impresiunile digitale şi proeminenţele ce- moasă (margo squamosus). Lângă marginea sagitală se află orificiul pa-rebrale. Pe faţa inferioară sau orbitală, lângă unghiul ei lateral, se află rietal (foramen parietale). Unghiul frontal (angulus frontalis) se găseştefosa glandei lacrimale (fossa glandulae lacrimalis), iar lângă incizura la intersecţia suturii sagitale cu cea coronală. Această intersecţie suturalăsupraorbitală foseta şi spina trohleară (fovea et spina trochlearis). se numeşte bregma; unghiul occipital (angulus occipitalis), corespunde Osul parietal (os parietale) (fig. 35) este un os pereche de o for- locului de întâlnire a suturii sagitale cu sutura lambdoidă; unghiul sfenoi-mă patrulateră, cu două feţe; externă şi internă. Faţa externă (facies dal (angulus sfenoidalis), pătrunde între osul frontal şi aripa mare a osuluiexterna), convexă, prezintă aproape în centrul ei tuberul parietal (tu- sfenoid; unghiul postero-inferior sau mastoidian (angulus mastoideus). Osul occipital (os occipitale) este un os impar, aşezat la parteaber parietale), iar mai inferior două linii temporale: superioară (linea postero-inferioară a craniului. Prin el trece un orificiu larg, foramentemporalis superior) şi inferioară (linea temporalis inferior). Faţa in- magnum, prin care cavitatea craniului comunică cu canalul vertebral.ternă (facies interna) este concavă şi prezintă o serie de impresiuni Acest orificiu este delimitat de părţile componente ale osului: scuama(impressiones digitatae), şanţuri arteriale şi venoase. Pe faţa internă a occipitală (squama occipitalis), două porţiuni laterale (partes latera-marginii sagitale se află şanţul sinusului sagital superior (sulcus sinus les) şi porţiunea bazilară (pars basilaris) (fig. 36). Scuamei occipitalesagittalis superioris) de-a lungul căruia sunt prezente depresiuni mici,numite foveole granulare (foveolae granulares), unde se adăpostescgranulaţiile arahnoidei. 1 2 1 3 6 2 8 3 2 3 4 1 8 5 5 7 4 8 6 6 5 A B 7 Fig. 36. Osul occipital. A B 7 A – aspect anterosuperior: 1 – sulcus sinus sagittalis superior; 2 – protu- berantia occipitalis interna; 3 – crista occipitalis interna; 4 – sul. sinus sig- Fig. 35. Osul parietal. moidei; 5 – pars bazilaris; 6 – incisura jugularis; 7 – for. magnum; 8 – sul.A – faţa externă a osului din dreapta; sinus transversi.B – faţa internă a osului din dreapta: 1 – facies externa; 2 – tuber parietale; 3 B – aspect posteroinferior: 1 – protuberantia occipitalis externa; 2 – li- nea nuchae superior; 3 – linea nuchae inferior; 4 – crista occipitalis– for. parietale; 4 – linea temporalis superior; 5 – facies interna; 6 – sul. sinus externa; 5 – for. magnum; 6 – condylus occipitalis; 7 – tuberculum pha-sagittalis superior; 7 – sul. sinus sigmoidei; 8 – linea temporalis inferior. ryngeum; 8 – canalis hypoglossalis. – 108 – – 109 –
  • 56. i se descriu două feţe: externă sau exocraniană şi internă sau endocra- anterioare se află creasta sfenoidală (crista sphenoidalis), ce formeazăniană. o mică parte a septului nazal şi articulează cu marginea posterioară a În centrul feţei externe se află protuberanţa occipitală externă lamei perpendiculare a etmoidului.(protuberantia occipitalis externa), care reprezintă şi un punct cranio- Aripile mici (ala minor) se îndreaptă lateral de la partea superioarămetric – inion (inion). Pe linia mediană, între protuberanţă şi orificiul şi anterioară a corpului sfenoidal prin două rădăcini, care delimiteazăoccipital mare, se observă creasta occipitală internă (crista occipitalis canalul optic (canalis opticus) prin care trece nervul optic şi arterainterna) situată inferior de protuberanţa occipitală internă. oftalmică. Spaţiul dintre aripile mici şi mari se numeşte fisura orbita- Părţile laterale au pe faţa inferioară câte un condil occipital (con- lă superioară (fissura orbitalis superior), prin care trec nervii ocolo-dylus occipitalis) înzestrat cu o faţetă articulară pentru articulaţia cu I motor, trohlear, abducens şi nervul oftalmic (prima ramură a nervuluivertebră cervicală. Mai sus de condili trece canalul nervului hipoglos trigemen).(canalis nervi hypoglossi). Marginea anterioară a părţii laterale prezintă 2 63 14 5 7 2 1o incizură adâncă, denumită incizura jugulară (incisura jugularis). Partea bazilară (pars basilaris) se află anterior de orificiul occi- 4pital. Pe faţa internă deosebim clivusul (clivus) care este în raport cu 7 8 6 83 5bulbul rahidian, puntea şi artera bazilară; faţa externă este rugoasă şiprezintă tuberculul faringian (tuberculum pharyngeum). A 9 B 11 10 10 Osul sfenoid (os sphenoidale), os impar, situat în partea mijlocie 11a bazei craniului, constituit din corp, două aripi mari, două aripi mici, 9 Fig. 37. Osul sfenoid.două apofize pterigoidiene (fig.37). A – aspect posterior: 1 – ala minor; 2 – canalis opticus; 3 – sul. chiasma- Corpul (corpus) are formă aproximativ cuboidală, cu şase feţe: su- tis; 4 – fissura orbitalis superior; 5 ala major; 6 – corpus; 7 – for. rotun-perioară, inferioară, anterioară, posterioară şi două feţe laterale. În inte- dum; 8 – canalis pterygoideus; 9 – lamina lateralis processus pterygoidei;riorul corpului se află două cavităţi, numite sinusuri sfenoidale (sinus 10 – lamina medialis processus pterygoidei; 11 – hamulus pterygoideus.sphenoidalis), despărţite între ele printr-o lamă osoasă – septul sinusu- B – aspect anterior: 1 – ala major; 2 – ala minor; 3 – processus pterygoi-lui sfenoidal (septum sinus sphenoidalis). Fiecare sinus prin orificiul deus; 4 – fisura orbitalis superior; 5 – for. rotundum; 6 – canalis pterygoi-sinusului sfenoidal (apertura sinus sphenoidalis) se deschide în meatul deus; 7 – apertura sinus sphenoidalis; 8 – crista sphenoidalis; 9 – hamulusnazal superior. pterygoideus; 10 – lamina lateralis processus pterygoidei; 11 – lamina medialis processus pterygoidei. Pe faţa superioară a corpului se află şaua turcească (sella turci-ca) în centrul căreia se determină o depresiune, numită fosa hipofizară Aripile mari (ala major) se desprind de pe feţele laterale ale corpu-(fossa hypophysialis), care găzduieşte glanda endocrină hipofiza. Li- lui sfenoidal; ele participă la formarea fosei craniene mijlocii, orbitelor,mita posterioară a acestei fose este reprezentată de o creastă – dorsum fosei pterigopalatine, fosei temporale şi infratemporale. La rădăcina lorsellae, iar limita anterioară este tuberculul şeii turceşti (tuberculum se găsesc dinainte – înapoi trei orificii: orificiul rotund (foramen ro-sellae). Anterior de tubercul se găseşte şanţul chiasmatic (sulcus pre- tundum), prin care trece ramura a 2-a a nervului trigemen; orificiul ovalchiasmatis), care continuă antero-lateral cu canalele optice. Pe feţele la- (foramen ovale) pentru ramura a 3-ea a nervului trigemen; orificiul spi-terale se află şanţul carotic (sulcus caroticus). Pe linia mediană a feţei nos (foramen spinosum) pentru artera meningială medie. – 110 – – 111 –
  • 57. Feţele aripii mari sunt: cerebrală (facies cerebralis), orbitală (facies 1 4orbitalis), temporală (facies temporalis), maxilară (facies maxillaris).Pe faţa cerebrală se văd impresiunile digitale, proeminenţele cerebrale şişanţurile arteriale. Faţa temporală prin creasta infratemporală (crista 1infratemporalis) este împărţită în două părţi inegale: partea superioară 2 2mai mare, ce întră în componenţa fosei temporale, şi partea inferioară maimică, ce formează peretele superior al fosei infratemporale. Faţa maxila- 9 3 3 7ră formează parţial peretele posterior al fosei pterigopalatine; pe ea se află 5 8 6 5 4orificiul rotund. Faţa orbitală este o parte componentă a peretelui lateralal orbitei şi formează limita inferioară a fisurii orbitale superioare. 11 7 6 Apofizele pterigoide (processus pterygoideus) sunt două proeminen- A 10 9 8 Bţe pe faţa inferioară a corpului osului sfenoid, baza cărora este penetrată Fig. 38. Osul temporal drept.de canalul pterigoid (canalis pterygoideus). Orificiul anterior al acestui A – faţa externă: 1 – squama temporalis; 2 – processus zygomaticus; 3 – tuber-canal se deschide în fosa pterigopalatină. Apofizele sunt constituite din culum articulare; 4 – fossa mandibularis; 5 – fissura petrosquamosa; 6 – fis-două lamele – una medială (lamina medialis) şi alta laterală (lamina late- sura petrotympanica; 7 – pars tympanica; 8 – processus styloideus; 9 – porusralis), între care se află fosa pterigoidă (fossa pterygoidea). Pe marginea acusticus externus; 10 – processus mastoideus; 11 – foramen mastoideum.anterioară trece şanţul pterigopalatin (sulcus pterygopalatinus). B – faţa internă: 1 - facies cerebralis; 2 – eminentia arcuata; 3 – sulcus Osul temporal (os temporale) este un os pereche cu o structură sinus petrosi superioris; 4 – sulcus sinus sigmoidei, 5 – apertura exter- na aqueductus vestibuli; 6 – processus styloideus; 7 – fossa subarcua-foarte complicată ce contribuie la formarea bazei craniului. În interior ta; 8 – porus acusticus internus; 9 – apex partis petrosae.conţine organul acustic şi vestibular şi este situat între occipital, parietalşi sfenoid. În structura lui deosebim partea scuamoasă, partea timpanică Partea timpanică (pars tympanica) prezintă o lamă de forma unuişi piramida sau partea pietroasă (fig.38, 39). jgheab ce delimitează anteroinferoposterior orificiul auditiv extern Partea scuamoasă (pars squamosa), are două feţe – una externă (porus acusticus externus) şi meatul acustic extern (meatus acusticussau temporală (facies temporalis), şi o faţă internă sau cerebrală (fa- externus). Anterior de orificiul auditiv extern, sub fosa mandibulară, secies cerebralis). Pe faţa externă trece şanţul arterei temporale medii află fisura timpanoscuamoasă (fissura tympanosquamosa), care prin(sulcus arteriae temporalis mediae); de la partea inferioară a scuamei intermediul unei lamele osoase se împarte în două fisuri: fisura pietro-porneşte apofiza zigomatică (processus zygomaticus) orientată înainte. timpanică (fissura petrotympanica), unde se deschide orificiul anteriorJoncţionează cu apofiza temporală a osului zigomatic formând arcul al canalului nervului, coarda timpanului şi a arterei timpanice anterioa-zigomatic. Marginea superioară a acestuia este palpabilă, iar la indivizii re; şi fisura pietroscuamoasă (fissura petrosquamosa).slabi chiar vizibilă. La locul de origine a procesului zigomatic se găseş- Partea pietroasă (pars petrosa) are formă piramidală cu o faţă an-te tuberculul articular (tuberculum articulare); posterior de tubercul terioară, alta posterioară şi una inferioară; în conformitate cu aceste feţese află fosa mandibulară (fossa mandibularis), care se articulează cu distingem şi trei margini: superioară, anterioară şi posterioară.condilul mandibulei. Pe faţa anterioară a piramidei (facies anterior partis petrosae) se disting o serie de neregularităţi, determinate de formaţiunile cu care – 112 – – 113 –
  • 58. vine în contact sau de cele exis- arcuata); inferior şi lateral de ea – apertura externă a apeductuluitente în profunzimea osului: vestibulului (apertura externa aqueductus vestibuli). 12 2 3 - impresiunea trigeminală Pe marginea posterioară a piramidei trece şanţul sinusului pietros 1(impressio trigemini), care se află inferior (sulcus sinus petrosi inferioris).în regiunea vârfului piramidei şi 11 Faţa inferioară a piramidei prezintă numeroase elemente descriptive:reprezintă amprenta ganglionului 10 4 - fosa jugulară (fossa jugularis), situată aproape de baza piramideitrigemen al nervului omonim; şi incizura jugulară; pe fundul fosei jugulare se găseşte şanţul şi cana- 6 5 - eminenţa arcuată (eminen- liculul mastoidian (sulcus et canaliculus mastoideus) prin care trecetia arcuata), care este determinată 7 ramura auriculară a nervului vag;de canalul semicircular anterior al - orificiul extern al canalului carotid (foramen caroticum exter-labirintului osos al urechii interne; 9 num), situat anterior de fosa jugulară. Continuă în canalul carotic prin 8 - tegmentul cavităţii tim- care trece artera carotidă internă;panice (tegmen tympani) ce pre- - orificiul intern al canalului carotid (foramen caroticum inter-zintă o lamă osoasă fină dispusă num) localizat pe vârful piramidei;între eminenţa arcuată şi fisura - foseta pietroasă (fossula petrosa) aşezată pe creasta dintre orifi-pietroscuamoasă; Fig. 39. Osul temporal drept, aspect ciul extern al canalului carotid şi fosa jugulară; ea protejează ganglionul - şanţul nervului pietros inferior: inferior al nervului glosofaringian;mare (sulcus n. petrosi majoris), 1 – canalis musculotubarius; 2 – for. - orificiul inferior al canaliculului timpanic (apertura inferior ca-care începe la nivelul hiatusului caroticum internum; 3 – apex partis naliculi timpanici); prin acest canalicul trece nervul timpanic, ram alcanalului nervului pietros mare petrosae; 4 – for. caroticum externum; glosofaringianului, ce ajunge în cavitatea timpanică;(hiatus canalis n. petrosi majo- 5 – apertura externa canaliculi co- - apofiza stiloidă (processus styloideus) se află postero-lateral deris) şi şanţul nervului pietros chleae; 6 – fossa jugularis; 7 – for. sty- fosa jugulară, a cărui lungime variază; pe el se inseră trei muşchi: stilo-mic (sulcus n. petrosi minoris) lomastoideum; 8 – incisura mastoidea; glos, stilofaringian şi stilohioidian;care începe la nivelul hiatusului 9 – processus mastoideus; 10 – fossa - orificiul stilomastoidian (foramen stylomastoideus) localizat în- mandibularis; 11 – tuberculum articu-canalului nervului pietros mic tre apofizele stiloidă şi mastoidă, prin care nervul facial părăseşte cana- lare; 12 – processus zygomaticus.(hiatus canalis n. petrosi mino- lul omonim ce străbate stânca piramidei osului temporal.ris); aceste formaţiuni se observă lateral de impresiunea trigeminală. Apofiza mastoidiană (processus mastoideus) corespunde bazei Faţa anterioară a piramidei este delimitată de cea posterioară prin piramidei temporalului şi ia naştere în perioada postnatală. Aceastămarginea superioară pe care trece şanţul sinusului pietros superior apofiză se dezvoltă sub influenţa tracţiunii muşchiului sternocleido-(sulcus sinus petrosi superioris). mastoidian care se insera pe ea. Medial de apofiza mastoidiană se află Pe faţa posterioară a piramidei se află orificiul auditiv intern (po- incizura mastoidiană (incisura mastoidea) şi şanţul arterei occipita-rus acusticus internus), care trece într-un canal, meatul auditiv intern le (sulcus arteriae occipitalis); pe faţa posterioară se găseşte orificiul(meatus acusticus internus), pentru nervii facial şi vestibulocohlear. mastoidian (foramen mastoideum), care se deschide în şanţul sinusu-Superior de meatul acustic intern se află fosa subarcuată (fossa sub- lui sigmoid (sulcus sinus sigmoidei), situat pe faţa cerebrală a porţiunii – 114 – – 115 –
  • 59. mastoidiene. În profunzimea apofizei mastoidiene se găsesc celulele Prin el trece ramura nervului facial - coarda timpanului (chorda tym-mastoidiene. În partea anterosuperioară se află una din cele mai mari pani).dintre ele – antrul mastoidian (antrum mastoideum), care comunică Osul etmoid (os ethmoidale) este un os impar care aparţine atâtcu cavitatea timpanică. bazei craniului cât şi craniului visceral, luând parte la formarea cavităţii Canalele osului temporal. Canalul carotid (canalis caroticus) nazale şi a orbitelor. El este alcătuit din: lama perpendiculară, lama cri-începe pe faţa inferioară a piramidei cu orificiul carotid extern şi, cur- broasă şi labirintele etmoidale (fig. 40). 1bându-se aproape în unghi drept, se termină în vârful piramidei prin 4orificiul carotid intern. Porţiunea orizontală a canalului este vecină cumelcul şi paralelă cu canalul musculotubar. Prin el trece artera carotidă 1internă. 5 2 Canalul facial (canalis facialis) începe pe fundul meatului acus- 6tic intern, trece perpendicular pe axul longitudinal al piramidei şi la 5nivelul fisurii canalului nervului pietros mare face un cot aproape în 3 3unghi drept – cotul canalului facial (geniculum canalis facialis), unde 2se găseşte ganglionul geniculat. De aici canalul urmează un traiect în 2 4 5lungul axului piramidei până în dreptul orificiului stilomastoidian, undese curbează din nou în unghi drept, terminându-se pe faţa inferioară A Ba piramidei cu orificiul stilomastoidian (foramen stylomastoideum).Prin acest canal trece nervul facial. Fig. 40. Osul etmoid. Canalul musculotubar (canalis musculotubarius) începe cu orifi- A – aspect superior: 1 – crista galli; 2 – lamina cribrosa; 3 – lamina orbita- lis; 4 - lamina perpendicularis; 5 – labyrinthus ethmoidalis;ciul extern situat în vârful piramidei, în unghiul format de marginea an- B – aspect lateral: 1 – crista galli; 2 – lamina orbitalis; 3 – cellulae eth-terioară a piramidei şi solzul temporalului. Prin el se face comunicarea moidales posteriores; 4 – concha nasalis media; 5 – lamina perpendicula-cu cavitatea timpanică. Printr-un sept el este împărţit în două semica- ris; 6 – cellulae ethmoidales anteriores.nale: superior, semicanalul muşchiului tensor al timpanului (semi-canalis m. tenzoris tympani), ce conţine muşchiul tensor al timpanului, Lama perpendiculară (lamina perpendicularis) este constituită dinşi inferior – semicanalul tubei auditive (semicanalis tubae auditivae), două porţiuni – una superioară, situată deasupra lamei ciuruite, numităce constituie partea osoasă a trompei auditive. creasta cocoşului (crista gali); cealaltă este situată sub lama ciuruită Canaliculul timpanic (canaliculus tympanicus) începe în foseta ce participă la formarea părţii superioare a septului nazal.pietroasă, penetrează peretele inferior al cavităţii timpanice şi se termi- Lama cribroasă (lamina cribrosa) este situată în incizura etmoida-nă pe faţa anterioară a piramidei prin fisura canalului nervului pietros lă a frontalului, străbătută de numeroase orificii, prin care din cavitateamic. Prin canaliculul timpanic trece nervul timpanic – ramură a nervu- nazală trec în cavitatea craniului nervii olfactivi.lui glosofaringian. De o parte şi de alta a lamei perpendiculare se afla labirintul etmoi- Canaliculul coardei timpanului (canaliculus chorda tympani) dal (labyrinthus ethmoidalis) constituit din sinusuri etmoidale cu pereţiîncepe de la canalul nervului facial, înaintea ieşirii lui din piramidă. subţiri (celullae ethmoidales) care comunică între ele şi cu cavitatea – 116 – – 117 –
  • 60. nazală. Topografic celulele etmoidale sunt grupate în: anterioare, mijlo- tă tuberozitatea maxilei (tuber maxillae) cu multiple orificii alveolarecii şi posterioare; cele anterioare şi mijlocii se deschid în meatul nazal (foramina alveolaria); prin care trec nervi şi vase la molarii superiori, şimijlociu, iar cele posterioare în meatul nazal superior. şanţul palatin mare (sulcus palatinus major); 3) orbitală (facies orbi- De părţile laterale labirintele etmoide sunt acoperite de o lamă fină talis) prezintă şanţul infraorbital (sulcus infraorbitalis), care anteriorcare intră în componenţa peretelui medial al orbitei – lamela orbitală se transformă în canalul infraorbital (canalis infraorbitalis), în care se(lamina orbitalis). află orificii pentru vasele şi nervii dinţilor superiori; 4) nazală (facies Pe faţa medială a labirintului se evidenţiază două lamele numite nasalis), pe care se observă hiatul maxilar, şanţul lacrimal (sulcus la-cornet nazal superior (concha nasalis superior) şi cornetul nazal me- crimalis), anterior de care trece creasta cornetului (crista conchalis),diu (concha nasalis media). Între aceste două cornete există un spaţiu pe care se fixează cornetul nazal inferior.îngust, numit meatul nazal superior (meatus nasi superior), iar subcornetul nazal mediu se află meatul nazal mediu (meatus nasi me- 1dius). În meatul nazal mediu proeminează bula etmoidă (bulla ethmo- 1idalis), una din cele mai voluminoase alveole ale labirintului etmoid. 9 2Antero-inferior de ea se găseşte hiatul semilunar hiatus semilunaris), 8care împreună cu oasele vecine (cornetul nazal inferior, maxila) for- 14 13 3 3 4mează infundibulul etmoidal (infundibulum ethmoidale), prin care si- 10nusul frontal comunică cu meatul nazal mediu. 12 5 4 7 2 6 15 9 8 Oasele craniului facial (viscerocraniul) 5 6 7 Viscerocraniul este alcătuit din 14 oase, dintre care şase sunt pe- 11 10rechi: maxila, zigomaticul, nazalul, lacrimalul, palatinul şi cornetul na-zal inferior, şi două impare – mandibula şi vomerul. Oasele perechi sunt A Bastfel grupate şi articulate încât dau naştere cavităţilor orbitale, nazaleşi bucale, fiind sediul organelor de simţ şi a celor ce constituie porţiunea Fig. 41. Maxila.iniţială a sistemului respirator şi digestiv. A – aspect lateral: 1- processus frontalis; 2 – crista lacrimalis anterior; 3 – Maxila (maxilla) are o formă neregulată fiind formată din corp şi margo infraorbitalis; 4 – facies anterior; 5 – for. Infraorbitale; 6 – fossa ca-patru apofize: frontală, zigomatică, alveolară şi palatină (fig. 41). nina; 7 – incisura nasalis; 8 – sulcus lacrimalis; 9 – spina nasalis anterior; Corpul maxilei (corpus maxillae). În profunzimea corpului se află o 10 – juga alveolaria; 11 – processus alveolaris; 12 – processus zygomaticus;cavitate pneumatică, numită sinus maxilar (sinus maxillaris), care prin 13 – facies orbitalis; 14 – sulcus infraorbitalis; 15 – facies infratemporalis;hiatul maxilar (hiatus maxillaris) comunică cu cavitatea nazală (meatul B – aspect medial: 1 – processul frontalis; 2 – facies nasalis; 3 – sulcus la-nazal mediu). Volumul său este de 10 – 15 cm3. Pe corp deosebim patru crimalis; 4 – hiatus maxillaris; 5 – processus palatinus; 6 – sulcus palatinusfeţe: 1) anterioară (facies anterior), cu marginea infraorbitală (margo major; 7 – canalis incisivus; 8 – spina nasalis anterior; 9 – crista etmoidalis;infraorbitalis), inferior de care se află orificiul infraorbital (foramen 10 – crista conchalis.infraorbitale); 2) infratemporală (facies infratemporalis), care prezin- – 118 – – 119 –
  • 61. Apofiza frontală (processus frontalis) este situată anterosuperior nopalatina), care la unirea cu corpul osului sfenoid formează orificiulşi articulează cu osul frontal; pe faţa medială se află creasta etmoidă sfenopalatin (foramen sphenopalatinum).(crista ethmoidalis), cu care concreşte cornetul nazal mediu, iar pe mar-ginea posterioară şanţul lacrimal (sulcus lacrimalis). Apofiza zigomatică (processus zygomaticus) se îndreptă spre late- 2 1ral pentru a se articula cu osul zigomatic. Apofiza alveolară (processus alveolaris) prezintă pe marginea in- 3ferioară, arcus alveolaris, alveolele dentare (alveoli dentales), despăr-ţite prin septurile interalveolare (septa interalveolaria). 8 Apofiza palatină (processus palatinus) este o lamă osoasă cu di- 4recţie orizontală, care pleacă de pe faţa nazală a maxilei şi se sutureazăpe linia mediană cu cea de pe osul opus, formând cele 2/3 anterioare ale 6palatului dur (palatum durum). Faţa inferioară este rugoasă şi prezintă 5şanţuri palatine (sulci palatini). Pe partea anterioară se află canalulincisiv (canalis incisivus). A 7 Osul palatin (os palatinum) participă la formarea cavităţii nazale, 2cavităţii bucale, orbitei şi fosei pterigopalatine. Este alcătuit din douălamele – una orizontală şi alta perpendiculară, unite aproape în unghi 2 1drept (fig. 42). Lama orizontală (lamina horizontalis), unindu-se cu 1 3lama omonimă de partea opusă, formează treimea posterioară a pala- 3tului dur. Lamela perpendiculară (lamina perpendicularis) pe faţa laterală 4prezintă şanţul mare palatin (sulcus palatinus major), care împreună 4cu şanţul omonim al maxilei formează canalul palatin mare (cana-lis palatinus major), care se termină cu orificiul palatin mare (foramenpalatinum majus), iar pe faţa medială cu două creste - creasta etmoidă 5 5(crista ethmoidalis) şi creasta cornetului (crista conchalis). B Osul palatin prezintă trei apofize: apofiza piramidală (processuspyramidalis), situată la nivelul de joncţiune al lamelelor orizontală şi Fig. 42. Osul palatin drept.perpendiculară; prin această apofiză trec canalele palatine mici (cana- A – aspect intern: 1 – processus sphenoidalis; 2 – processus orbitalis;les palatini minores); apofiza orbitală (processus orbitalis) participă 3 – incisura sphenopalatina; 4 – lamina perpendicularis; 5 – laminala formarea peretelui inferior al orbitei; apofiza sfenoidă (processus horizontalis; 6 – processus piramidalis; 7 - sulcus palatinus major; 8 – crista conchalis;sphenoidalis) se uneşte cu faţa inferioară a corpului osului sfenoid. În- B – aspect extern: 1 – processus sphenoidalis; 2 – processus orbitalis; 3 – in-tre aceste două apofize se află incisura sfenopalatină (incisura sphe- cisura sphenopalatina; 4 – lamina perpendicularis; 5 – lamina horizontalis. – 120 – – 121 –
  • 62. Cornetul nazal inferior (concha nasalis inferior) (fig. 43,a) con- Osul zigomatic (os zygomaticum) (fig. 43,d) are o formă patrulateră,stituie o lamă subţire, cu marginea inferioară liberă, iar cea superioară care prin apofizele frontală, temporală şi prin apofiza zigomatică a maxileiconcrescută cu creasta cornetului maxilei şi a lamelei perpendiculare a uneşte oasele craniului cerebral şi facial, consolidând craniul facial. Osulosului palatin. prezintă feţele laterală temporală, orbitală şi două apofize – frontală (pro- Osul nazal (os nasale) (fig. 43,b) are o formă aproximativ dreptun- cessus frontalis), care joncţionează cu apofiza zigomatică a osului frontal,ghiulară, variabilă de la individ la individ; împreună cu procesul frontal şi temporală (processus temporalis), care împreună cu apofiza zigomaticăal maxilei formează scheletul osos al piramidei nazale. a osului temporal formează arcul zigomatic (arcus zygomaticus). Osul lacrimal (os lacrimale) (fig. 43,c) prezintă creasta lacrimală Mandibula (mandibula) este unicul os mobil al craniului, fiind(crista lacrimalis), anterior de care trece şanţul lacrimal (sulcus lacri- constituit din corp dispus orizontal, pe care sunt fixaţi dinţii şi douămalis), care împreună cu şanţul omonim al apofizei frontale a maxilei ramuri orientate vertical, care servesc la formarea articulaţiei tem-formează fosa sacului lacrimal (fossa sacci lacrimalis). poromandibulare şi inserţia muşchilor masticatori (fig. 44). Aceste Vomerul (vomer) formează partea posteroinferioară a septului na- două porţiuni se unesc sub un unghi, formând unghiul mandibuleizal osos (fig. 43,e). (angulus mandibulae), pe faţa externă a căruia se află tuberozitatea maseterică (tuberositas masseterica), iar pe cea internă – tuberozi- tatea pterigoidă (tuberositas pterygoidea). Unghiul mandibulei este un reper important în antropologie (gonion) şi în chirurgie; este situat la nivelul unui plan orizontal, care trece prin corpul celei de a treia A vertebră cervicală. 8 B C 1 Fig. 44. Mandibula: 1 – processus coronoideus; 2 – incisura mandibulae; 3 – 9 ramus mandibulae; 4 – tube- 2 11 rositas masseterica, 5 – cor- pus mandibulae; 6 – foramen 3 10 mentale; 7 – protuberantia 12 D mandibulae; 8 - processus condylaris; 9 – foramen man- dibulae; 10 – tuberositas 4 pterygoidea, 11 – linea mylo- hyoidea; 12 – fovea subman- 5 6 7 E dibularis. Corpul mandibulei (corpus mandibulae) are forma unei potcoave Fig. 43. Oasele mici ale craniului facial. A – concha nasalis inferior; şi i se descriu două feţe – una externă şi alta internă, o margine inferi- B – os nasale; C – os lacrimale; D – os zygomaticum; E – vomer. oară bazală şi una superioară alveolară. – 122 – – 123 –
  • 63. Pe partea anterioară a corpului mandibulei, pe linia medie, se află (cornua majora) şi coarneleprotuberanţa mentală (protuberantia mentalis), mărginită lateral mici (cornua minora) (fig. 45).de o proeminenţă, numită tubercul mental (tuberculum mentale). Osul hioid prin intermediulPosterior de tubercul, la nivelul spaţiului dintre molarii unu şi doi, membranelor, ligamentelor şi 3se află orificiul mental (foramen mentale), ce prezintă orificiul de muşchilor este suspendat ladeschidere a canalului mandibular, prin care trece artera şi nervul oasele craniului şi unit cu la-omonim. ringele. Pe faţa internă a corpului mandibulei proeminează spinul mental(spina mentalis), lateral de care se află fosa digastrică (fossa di- Craniul în ansamblu 2gastrica), locul de inserţie a muşchiului omonim. Sub spina mentală 1începe linia milohioidiană (linea mylohyoidea), care are o direcţie Bolta craniului (calvaria) Fig. 45. Osul hioid:postero-superioară şi laterală, ce împarte faţa internă a corpului man- este formată de scuama oaselor 1 – corpus; 2 – cornua minora; 3 – cor-dibulei în doua fosete: una superioară – foseta sublinguală (fovea frontal, occipital şi temporale, nua majora.sublingualis), pentru glanda sublinguală, şi una inferioară – foseta de oasele parietale, de aripile mari ale sfenoidului, articulate între elesubmandibulară (fovea submandibularis) pentru glanda salivară cu prin suturi (fig. 33):acelaşi nume. - sutura sagitală (sutura sagittalis) formată la joncţiunea margini- Ramurile mandibulei (ramus mandibulae). Pe faţa internă obser- lor sagitale ale oaselor parietale;văm orificiul mandibular (foramen mandibulae) situat la 2 cm infe- - sutura coronală (sutura coronalis) formată între scuama frontalu-rior de incizura mandibulei, care duce în canalul mandibulei (canalis lui şi marginea frontală a oaselor parietale;mandibulae). Canalul trece în profunzimea mandibulei şi se termină pe - sutura lambdoidă (sutura lambdoidea) dintre scuama occipitalăfaţa ei externă cu orificiul mental. Posterior de orificiul mandibular tre- şi marginea occipitală a oaselor parietale;ce şanţul milohioidian (sulcus mylohyoideus) determinat de traiectul - sutura scuamoasă (sutura squamosa) între partea scuamoasă amănunchiului vasculonervos milohioidian. osului temporal şi osul parietal; Ramura mandibulei se termină cu două apofize – una anterioară, - suturile zimţate (sutura serratae) la unirea aripilor mari ale sfe-apofiza coronoidă (processus coronoideus), şi alta posterioară, apofiza noidului cu oasele vecine - temporal, parietal şi frontal – şi între apofizacondilară (processus condylaris). Între ele se află incizura mandibu- mastoidiană a temporalului cu parietalul şi occipitalul.lei (incisura mandibulae). De la baza apofizei coronoide trece creasta Baza craniului (basis cranii) este constituită din următoarele oase:buccinatorie (crista buccinatoria). frontal, etmoid, sfenoid, occipital şi cele două oase temporale. Ea este Apofiza condilară este alcătuită din cap (caput mandibula) şi col neregulată atât pe faţa internă cât şi pe faţa externă, fiind perforată de(collum mandibulae); pe faţa anterioară a colului se află foseta pte- numeroase orificii, canale sau fisuri prin care pătrund sau ies din craniurigoidiană (fovea pterygoidea) pentru inserţia muşchiului pterigoid vase sangvine şi nervi. Baza craniului prezintă o faţă internă, endobazalateral. (basis cranii interna), şi o faţă externă, exobaza (basis cranii externa). Osul hioid (os hyoideum) este situat între mandibulă şi laringe. Endobaza este împărţită în trei fose cerebrale (fig. 46): anterioară,Este alcătuit din corp (corpus) de la care pornesc coarnele mari medie şi posterioară. Frontiera dintre fosa craniană anterioară şi medie – 124 – – 125 –
  • 64. trece prin marginea posterioară a aripilor mici şi tuberculul şeii osului Fosa craniană posterioară (fossa cranii posterior) este formată desfenoid, iar limita dintre fosa medie şi cea posterioară serveşte drept osul occipital, feţele posterioare ale piramidelor, faţa internă a apofize-marginea superioară a piramidelor temporalelor şi spetează a şeii tur- lor mastoidiene a osului temporal, o parte anterioară a corpului osuluiceşti a osului sfenoid. sfenoid. În această fosă distingem următoarele orificii: occipital mare, Fosa craniană anterioară (fossa cranii anterior) este formată de canalul nervului hipoglos, jugular, mastoidian, auditiv intern şi canalulpărţile orbitale ale oaselor frontale, lamela cribroasă a etmoidului, creas- condilar.ta cocoşului, anterior de care se află orificiul orb şi creasta frontală. Baza externă a craniului prin două linii convenţionale – una prin Fosa craniană medie (fossa cranii media) este formată de şaua marginea posterioară a palatului osos şi a doua prin marginea anterioarăturcească şi aripile mari ale sfenoidului, faţa anterioară a piramidei şi a orificiului occipital mare – este împărţită în trei etaje: anterior, mediufaţa cerebrală a scuamei temporalului. În această fosă deosebim: fisura şi posterior (fig. 47).orbitală superioară prin care trec nervul oculomotor (III), trohlear (IV),abducens (VI) şi nervul oftalmic (prima ramură a nervului V); orificiul Fig. 47. Baza externă a craniului:rotund (a doua ramură a nervului V); orificiul oval (ramura a treia a 1 – palatum durum; 2 – vomer; 3 –nervului V); orificiul spinos pentru artera meningeală medie; orificiul choana; 4 – fissura orbitalis inferior; 5 – for. lacerum; 6 – for. ovale; 7 – for.lacerat (foramen lacerum), delimitat de vârful piramidei, aripa mare a spinosum; 8 – tuberculum articulare;osului sfenoid, partea bazilară a occipitalului. 9 – fossa mandibularis; 10 – porus acusticus externus; 11 – processusFig. 46. Baza internă a craniu- styloideus; 12 – for. stylomastoideum; 17 lui.I – fossa cranii anterior: 1 – 13 – for. jugulare; 14 – condylus oc-pars orbitalis ossis frontalis; 2 cipitalis; 15 – for. magnum; 16 – for.– crista galli; 3 – lam. cribrosa; 3 caroticum externum; 17 – tuberculumII – fossa cranii media: 4 – ca- pharyngeum; 18 – processus mastoi-nalis opticus; 5 – sulcus chias- 7 deus; 19 – processus pterygoideus.matis; 6 – fossa hypophysialis;7 – fisura orbitalis superior; 8 Craniul facial– for. rotundum; 9 – for. ovale;10 – for. spinosum;11 – for. lace- Orbita (orbita) prezintă o cavi-rum; III – fossa cranii posterior: tate piramidală, având baza orientată anterior, numită întrarea în or-12 – porus acusticus internum; bită (aditus orbită), şi vârful îndreptat posteromedial străbătut de ca-13 – canalis hypoglossalis;14 – for. jugulare; 15 – clivus; nalul optic (canalis opticus). Fiecare orbită prezintă patru pereţi (fig.16 – for. magnum; 17 – crista 48): peretele superior alcătuit anterior de partea orbitală a frontalului şioccipitalis interna; 18 – sulcus 20 posterior de aripa mică a sfenoidului; peretele medial este constituit desinus sigmoidei; 19 – sulcus si- osul lacrimal, lama orbitală a etmoidului, apofiza frontală a maxilei şinus transversi; 20 – protuberan- corpul sfenoidului; peretele lateral este format de faţa orbitală a osuluiţa occipitalis interna. zigomatic şi a aripilor mari ale sfenoidului; peretele inferior este for- – 126 – – 127 –
  • 65. mat de feţele orbitale ale maxilei şi 1 7 împărţită în două jumătăţiosului zigomatic. Între pereţii lateral (fig. 49).şi inferior se află fisura orbitală in- 3 Cavitatea nazală este de- 6ferioară (fissura orbitalis inferior), limitată de patru pereţi: su- 8 2iar între pereţii superior şi lateral se perior, inferior şi doi laterali. 5 7 8află fisura orbitală superioară (fis- Peretele superior în sens an-sura orbitalis superior). 5 tero-posterior este format de 1 Comunicările orbitei. Orbita oasele nazale, lama cribroasăcomunică cu: cavitatea craniului prin a etmoidului, partea nazală a 2canalul optic, fisura orbitală superi- osului frontal şi faţa inferioarăoară şi orificiile etmoidale anterioare; a corpului osului sfenoid. 4cu cavitatea nazală prin canalul na- 4 6 Peretele inferior este alcă- 3zolacrimal (canalis nasolacrimalis) Fig. 48. Orbita, aspect anterior: tuit de procesele palatine ale Fig. 49. Septul nazal osos:şi orificiile etmoidale posterioare; cu 1 – canalis opticus; 2 – fossa glan- maxilei în porţiunea sa ante- 1 – lamina perpendicularis ossis ethmo-fosa infratemporală şi pterigopalatină dulae lacrimalis; 3 – fissura orbi- rioară, şi de lamele orizontale idalis; 2 – vomer; 3 – palatum durum;prin fisura orbitală inferioară; prin ca- talis superior; 4 – fissura orbitalis ale oaselor palatine în treimea 4 – canalis incisivus; 5 – os nasale;nalul şi orificiul infraorbital comuni- inferior; 5 – sulcus infraorbitalis; sa posterioară, formând împre- 6 – sinus frontalis; 7 – sinus sphenoida-că cu suprafaţa anterioară a maxilei; 6 – for. infraorbitale; 7 – for. su- ună palatul dur, care desparte lis; 8 – fossa hypophysialis.prin orificiul zigomaticoorbital, de pe praorbitales; 8 – fossa sacci lacri- cavitatea nazală de cea bucală.peretele lateral al orbitei, ce continuă malis. Pereţii laterali ai cavităţii nazale sunt formaţi de faţa nazală şi apofizaîntr-un canal (pentru nervul zigoma- frontală a maxilei, de osul lacrimal, de labirintul etmoidului, de lama ver-tic), orbita comunică cu faţa laterală a osului zigomatic. ticală a osului palatin şi lama medială a apofizei pterigoide a sfenoidului. Cavitatea nazală (cavum nasi) este delimitată de oasele craniu- Fiecare perete lateral mai prezintă câte trei cornete nazale: superior, mediului facial şi ale celui cerebral; anterior se deschide prin apertura pi- şi inferior. Toate aceste cornete delimitează trei meaturi nazale (fig. 50), lariformă (apertura piriformis), iar posterior prin doua coane (choa- nivelul cărora se deschid sinusurile paranazale (fig. 52): în meatul nazalnae) comunică cu faringele. Tot conturul aperturii piriforme este superior (meatus nasi superior) se deschid celulele etmoidale posterioare,palpabil. Apertura piriformă este delimitată de marginea inferioară a sinusul sfenoidal şi orificiul sfenopalatin; în meatul nazal mijlociu (mea-oaselor nazale şi incizurile nazale ale maxilei (dreaptă şi stângă), iar tus nasi medius), situat între cornetele nazale mediu şi inferior, se deschidcoanele sunt delimitate: lateral de lamela medială a apofizei pterigo- celulele etmoidale mijlocii şi anterioare, apertura sinusului frontal prin in-ide; medial de vomer, superior de corpul osului sfenoid, inferior de fundibulul etmoidal şi hiatul semilunar, care duce în sinusul maxilar. Mea-lamele orizontale ale osului palatin. Prin septul nazal osos (septum tul nazal inferior nu comunică cu sinusurile paranazale, însă în porţiuneanasi osseum), format aproape în totalitate din două oase - vomer şi anterioară se deschide canalul nazolacrimal prin care secretul glandelorlama perpendiculară a osului etmoid (mai participă şi creasta sfe- lacrimale nimereşte în cavitatea nazală. Spaţiul dintre cornetele nazale şinoidului, creasta nazală, rostrul sfenoidal) – cavitatea nazală este septul nazal formează meatul nazal comun (meatus nasi communis). – 128 – – 129 –
  • 66. Fosa temporală (fossa tem- 4 2 10 Explorare manuală. Pot fi uşorporalis) este ocupată de muş- 5 1 explorate manual următoarele repere 6chiul temporal şi delimitată osoase ale craniului:postero-superior de linia infra- - marginile supraorbitale, întretemporalis; inferior de creasta care se determină glabela; în porţi- 1 5infratemporală a aripilor mari unea medială a fiecărei din marginiale sfenoidului şi marginea infe- poate fi palpată incizura supraorbi- 2 3rioară a arcului zigomatic; ante- 3 9 tală;rior de osul zigomatic (fig. 33). - arcurile superciliare se palpează Fosa infratemporală (fos- deasupra marginilor supraorbitale, asa infratemporalis) este deli- 8 7 căror dezvoltare este în raport cu ceamitată de fosa temporală prin a sinusurilor frontale; 4creasta infratemporală, fiind Fig. 50. Peretele lateral al cavităţii - tuberele frontale, ce se palpeazăconturată de patru pereţi (fig. 33) nazale. superior de arcurile superciliare; Fig. 51. Fosa pterigopalatină. 1 – concha nasalis superior; 2 – con-formaţi respectiv din: peretele cha nasalis media; 3 – concha nasalis - în regiunea posterioară se pot Osul zigomatic şi aripa mare asuperior – osul temporal şi ari- inferior; 4 – lamina cribrosa; 5 – si- palpa protuberanţa şi creasta occipi- sfenoidului sunt parţial înlătura-pa mare a sfenoidului; peretele nus frontalis; 6 – sinus sphenoidalis; tală externă; te: 1 – foramen rotundum; 2 – for.medial – lamela laterală a apo- 7 – palatum durum; 8 – canalis incisi- - în regiunile laterale ale bolţii sphenopalatinum; 3 – canalisfizei pterigoide a sfenoidului; vus; 9 – for. sphenopalatinum; 10 – hi- pterygoideus; 4 – canalis pala-peretele anterior – tuberozita- atus maxillaris. tinus major; 5 – fissura orbitalis inferior.tea maxilei şi osul zigomatic; peretele lateral – ramurile mandibulei. Comunicările fosei infratemporale: prin fisura orbitală inferioară craniene se palpează tuberele pa-comunică cu orbita; prin fisura pterigomaxilară (fissura pterygomaxil- 1 rietale; inferior osul zigomatic şilaris) – cu fosa pterigopalatină; prin orificiul oval şi spinos – cu fosa cra- arcada zigomatică;niană mijlocie. 3 - conductul auditiv extern, Fosa pterigopalatină (fossa pterygopalatina) este cea mai profun- posterior de care se palpează apo- 2dă regiune şi este delimitată anterior de maxilă, posterior de apofiza fiza mastoidă a temporalului;pterigoidă şi medial de lama perpendiculară a osului palatin ce desparte - oasele nazale;această fosă de cavitatea nazală (fig. 51). - maxila – fosa canină, mar- Comunicările fosei pterigopalatine: prin fisura pterigomaxilară ginea infraorbitală, apofizele eicu fosa infratemporală; prin orificiul rotund cu fosa craniană medie; frontală, alveolară şi palatină (ul-prin orificiul sfenopalatin cu cavitatea nazală; prin fisura orbitală in- Fig. 52. Sinusurile paranazale: tima prin cavitatea bucală);ferioară cu orbita; prin canalul palatin mare cu cavitatea bucală; prin 1 – frontal; 2 – maxilar; 3 – sfenoi- - prin cavitatea bucală se pal-canalul pterigoid cu baza craniului în regiunea orificiului lacerat. dal. pează palatul dur; – 130 – – 131 –
  • 67. - mandibula – corpul, protuberanţa mentală, unghiul mandibulei, ar- Osificarea condrocraniului începe în luna a treia. Substituirea sche-cada alveolară; prin cavitatea bucală se palpează apofiza coronoidiană; letului cartilaginos cu cel osos în regiunea bazei craniului are loc pe - condilul mandibulei şi articulaţia temporomandibulară se palpează parcursul întregii vieţi. Chiar şi la maturi între aceste oase persistă sec-prin introducerea unui deget în conductul auditiv extern şi executând toare de ţesut cartilaginos sub formă de sincondroze (synchondrosis pe-mişcările de coborâre şi ridicare a mandibulei. trooccipitalis, synchondrosis sphenooccipitalis). Osteogeneza membranoasă a oaselor bolţii craniului, de asemenea, Dezvoltarea craniului are loc pe parcursul întregii vieţi. Formaţiuni de ţesut conjunctiv ne- osificate se păstrează între oasele craniului sub formă de fontanele la În dezvoltarea sa craniul uman trece prin trei etape: blastem nou-născut şi la copii, şi sub formă de suturi la maturi.mezenchimatos, craniul primordial membranos sau desmocraniul; con- Corespunzător ontogenezei, oasele craniului pot fi clasificate în treidrocraniul sau stadiul cartilaginos, şi craniul osos. grupe: Craniul cerebral reprezintă o prelungire a coloanei vertebrale şi se 1. Oasele, ce formează capsula cerebrală:dezvoltă din sclerotomii somiţilor cranieni. În săptămâna a 5 – 6-a de a) oase, ce se dezvoltă pe bază de ţesut conjunctiv sau oasele prima-viaţă intrauterină mezenchimul sclerotomilor, înconjurând veziculele re ale bolţii craniene: parietale, frontalul, partea superioară a scuameicerebrale şi organele senzoriale, formează o capsulă membranoasă ce occipitalului, scuama şi partea timpanică a temporalului;constituie desmocraniul. b) oase, ce se dezvoltă pe bază de cartilaj sau oase secundare – oase- În săptămâna a şaptea începe procesul de condrificare, care are le bazei craniului: sfenoidul, partea inferioară a scuamei occipitalului şiloc numai în regiunea bazei, deoarece oasele feţii şi bolţile sunt oase părţile bazilară şi laterale ale occipitalului, piramida temporalului.de membrană. Craniul facial se dezvoltă din mezenchimul adiacent la 2. Oasele, ce se dezvoltă de la capsula nazală: a) în bază de ţesutporţiunea iniţială a intestinului primar. În mezenchimul dintre pungile conjunctiv: lacrimale, nazale, vomerul; b) în bază de cartilaj: etmoidulbranhiale se formează arcurile branhiale cartilaginoase. O importanţă şi cornetul nazal inferior.deosebită în dezvoltarea craniului facial o au primele două arcuri vis- 3. Oasele, ce se dezvoltă din arcurile viscerale: a) imobile – maxi-cerale. Osificarea desmocraniului începe la embrionul de 25 mm prin la, palatine şi zigomatice; b) mobile – mandibula, hioidul şi oscioareleapariţia în capsula mezenchimatoasă a bolţii a patru centri de osificare auditive.de fiecare parte a liniei mediane: 1) un centru dublu pentru osul frontal, situat între marginea supra- Particularităţile de vârstă şi de sex ale craniuluiorbitală şi tuberul frontal. Sutura metopică, ce separă aceşti doi centri,dispare spre finele primului an postnatal sau începutul celui de al doi- Craniul la nou-născut şi copil se deosebeşte de craniul adultului, înlea, prin fuzionarea lor; primul rând, prin marea elasticitate şi existenţa unor membrane conjunc- 2) câte un centru pentru fiecare os parietal situat la nivelul tuberului tive, numite fontanele (fonticuli), situate la locul de întretăiere a unorparietal; suturi ale craniului (fig. 53). Fontanelele au dimensiuni variate şi pot fi 3) un centru pentru scuama temporalului; perechi sau neperechi. Cele mai mari dintre ele sunt situate pe linia me- 4) un centru pentru scuama occipitalului situat superior de linia nu- dio-sagitală a calvariei – fontanela anterioară şi fontanela posterioară.cală superioară. Fontanela anterioară (fonticulus anterior) are formă rombică şi – 132 – – 133 –
  • 68. se află la locul încrucişării suturilor sagitală, coronară şi frontală; se tere. Conform dinamicii osificării fontanelelor se poate pronunţa asupraînchide la vârsta de 2 ani. dezvoltării scheletului şi a metabolismului sărurilor minerale din orga- Fontanela posterioară (fonticulus posterior) se află la locul de în- nism. Datorită dezvoltării intense a encefalului şi a organelor de simţ, întâlnire dintre sutura sagitală şi cea lambdoidă; ea dispare în decursul această perioadă, volumul craniului cerebral îl depăşeşte pe cel facial delunii a doua după naştere. opt ori. Baza craniului, în comparaţie cu calvaria, creşte mai lent, oasele sunt unite între ele prin ţesut cartilaginos şi conjunctiv. Tuberele oaselor parietale şi frontale sunt bine dezvoltate; glabela, arcurile superciliare şi sinusurile frontale lipsesc. Maxila şi mandibula încă sunt slab dezvoltate, prin ce se determină 1 înălţimea redusă a craniului facial. Apofiza mastoidiană încă nu este dezvoltată, porţiunile osului temporal sunt despărţite prin lamele de cartilaj şi ţesut conjunctiv. A B Volumul craniului cerebral la nou-născut este de 385 – 450 cm3; la 6 luni – se dublează; la 2 ani creşte de 3 ori, iar la adult de 4 ori. Raportul dintre craniul cerebral şi facial la adult şi la nou-născut 5 este diferit. Faţa la nou-născut este joasă şi lată. Raportul dintre craniul facial şi cerebral la nou-născut este de 1:8; la 2 ani de 1:6; la 5 ani – 1:4; la 10 ani – 1:3. La maturi – femei este de 1:2,5, iar la bărbaţi de 1:2. 4 În ontogeneza postnatală a craniului deosebim 5 perioade: prima perioadă – de la naştere şi până la vârsta de 7 ani – se caracterizează C 7 8 D prin dispariţia fontanelelor, apariţia şi dezvoltarea sinusurilor paranaza- le, creşterea mai accelerată a regiunii occipitale a craniului; în a doua Fig. 53. Craniul la nou-născut. perioadă, de la 7 până la 13 – 14 ani, ce corespunde pubertăţii, creştereaA - aspect anterior; B – aspect lateral; C – postero-superior; D – aspect craniului este mai lentă, însă are loc o avansare în dezvoltarea cavităţiisuperior: 1 – sutura frontalis; 2 – tuber frontale; 3 – fonticulus anterior; nazale, orbitelor şi a maxilei; perioada a treia – de la vârsta de 14 – 16 ani4 – sut. lambdoidea; 5 – sut. sagittalis; 6 – os parietale; 7 – fonticulus şi până la vârsta de 20 – 25 ani – se individualizează prin creşterea intensăposterior; 8 – os occipitale. a craniului facial. Se evidenţiază particularităţile de sex: la bărbaţi craniul Fontanelele laterale (fonticuli lateralis) mai mici şi perechi, câte facial creşte în înălţime mai rapid ca la femei. Faţa la bărbaţi se alungeşte,două din ambele părţi; cei anterioară este numită sfenoidală (fonticului iar la femei se păstrează forma rotunjită; în perioada a patra – 25 – 45 anisphenoidalis), iar cea posterioară mastoidiană (fonticulus mastoideus). dimensiunile craniului nu se modifică, are loc osificarea suturilor (la băr-Ambele fontanele se osifică în a 2 - 3-a lună după naştere. baţi mai devreme ca la femei). La bărbaţi în primul rând se osifică sutura Importanţa fontanelelor constă în aceea că în timpul naşterii permit sagitală, iar la femei cei coronară. La dolihocefali acest fenomen are locprin elasticitatea lor micşorarea considerabilă a dimensiunii bolţii cra- mai timpuriu în comparaţie cu cei brahicefali. S-a constatat dependenţaniene şi acomodarea craniului formei şi dimensiunilor canalului de naş- dintre osificarea suturilor craniului şi facultăţile mintale ale individului. – 134 – – 135 –
  • 69. Sunt descrise cazuri de prezenţă a acestor suturi şi la vârsta de 80 ani la - eurion, corespunde celui mai proeminent punct al tuberului parietal;indivizii preocupaţi de o muncă intelectuală furtunoasă şi osificarea lor la - asterion, situat la nivelul întâlnirii dintre oasele parietal, temporalvârsta de 30 – 40 ani la cei mai puţin antrenaţi în aşa o activitate. şi occipital. Perioada a cincea de la vârsta de 46 ani şi până la senilitate se carac- Pentru calculul indicilor cranieni se determină diametrele – trans-terizează, îndeosebi prin modificarea craniului facial ca urmare a atro- versal, antero-posterior maxim şi a înălţimii craniului.fierii substanţei osoase a apofizelor alveolare ale mandibulei şi maxilei, Diametrul transversal reprezintă distanţa dintre punctele cele maica o consecinţă a abraziunii şi căderii dinţilor. Datorită atenuării funcţi- îndepărtate lateral ale oaselor parietale.ei de masticaţie şi atrofiei parţiale a muşchilor masticatori, se modifică Diametrul longitudinal sau antero-posterior reprezintă distanţarelieful mandibulei, maxilei, osului zigomatic. Faţa devine mai scurtă, dintre glabelă şi punctul cel mai îndepărtat al osului occipital.oasele mai fine şi mai fragile. Înălţimea corespunde distanţei dintre bazion şi bregma. Diferenţele de sex ale craniului sunt neînsemnate, însă unele par- Indicele cranian longitudinal este determinat prin raportul:ticularităţi pot fi menţionate. Pe craniul masculin tuberozităţile, liniilemusculare, arcurile superciliare, sinusurile paranazale sunt mai pronun- Diametrul transversal maximţate. Grosimea oaselor la bărbaţi este mai mare; este mai bine dezvolta- X100tă şi fosa craniană posterioară a endobazei. Diametrul antero-posterior maxim Dimensiunile şi formele craniului, care variază în funcţie de vârstă,sex şi tip constituţional, sunt determinate după datele craniometriei cu Dacă acest indice este egal cu 75 sau o valoare mai mică, apoi cra-ajutorul unui sistem special de măsurare. Cunoaşterea datelor antropo- niul este dolicocefal; indicele egal cu 83 sau o valoare mai mare estemetrice este importantă atât în antropologie cât şi în medicina legală şi caracteristic pentru un craniu brahicefal; între craniul lung şi craniulîndeosebi în chirurgia maxilo-facială şi plastică. Mai frecvent se apre- scurt se află craniul mijlociu cu indicele cuprins între 77,5 şi 82.ciază indicii transversal, longitudinal şi înălţimea craniului. Pentru sta- Pe parcursul dezvoltării postnatale craniul suferă o acţiune mode-bilirea acestor indici sunt folosite aşa-numitele puncte craniometrice, latoare datorită staţiunii bipede, dezvoltării encefalului, acţiunii muş-care reprezintă repere osoase fixe. chilor ce se inseră pe el, procesului de masticaţie şi vorbirii articulate. O să enumerăm unele din ele: Aceste modificări sunt însoţite de o arhitectură corespunzătoare, care - glabella, cuprinsă între cele două arcuri superciliare; asigură o mare rezistenţă şi elasticitate din partea scheletului necesare - nasion, locul de intersecţie a suturii sagitale cu cea nazofrontală; în activitatea normală a encefalului şi a organelor de simţ. În structura - bregma, locul de întâlnire dintre sutura coronară şi sutura sagitală; - lambda, se află la joncţiunea suturii sagitale cu sutura lambdoidă; craniului se creează un schelet de maximă rezistenţă între arcurile căruia - innion, corespunde protuberanţei occipitale externe; se dispun zone mai fine şi mai slabe. - bazion, corespunde punctului median al marginii anterioare a ori- Specific pentru oasele ce formează calvaria este prezenţă unei struc-ficiului occipital mare; turi uniforme, constituite din două lamele de substanţă compactă şi din- - pterion punctul situat la locul de întâlnire dintre frontal, parietal, tr-un strat de diploe între ele. Grosimea lor este destul de uniformă, înaripa mare a sfenoidului şi scuama temporalului; medie de 5 mm, însă la nivelul protuberanţei occipitale interne ajunge - gonion corespunde unghiului mandibulei; la 10 – 15 mm. Diferenţele de grosime sunt mai bine pronunţate la baza - punctul malar, cel mai proeminent punct al osului zigomatic; craniului. – 136 – – 137 –
  • 70. Viscerocraniul este alcătuit din oase spongioase şi oase subţiri fără 2. Stâlpul mijlociu sau zigomatic este foarte puternic şi porneştesubstanţă spongioasă. Aceste diferenţe de structură, grosime şi arhi- de la nivelul premolarilor şi primilor doi molari superiori, urcă prin faţatectură au un rol important în organizarea stâlpilor sau arcurilor de anterioară a corpului maxilei, ajunge la osul zigomatic unde se împarterezistenţă şi în condiţionarea fracturilor. În asemenea situaţie, propa- în două curente secundare, reduse ca intensitate: unul anterior, care pringarea fracturilor craniene de la calvarie la bază trebuie să treacă prin apofiza orbitală a zigomaticului ajunge pe marginea supraorbitală a fron-zonele slabe. În realitate are loc altfel – fractura părţii bazilare şi a talului, şi altul posterior, care trece prin arcul zigomatic, apoi se continuăpărţilor pietroase este cu mult mai frecventă decât cea a părţilor cu prin creasta supramastoidiană şi se pierde în liniile temporale.rezistenţă minimă. Explicaţia constă tocmai în convergenţa stâlpilor 3. Stâlpul posterior, pterigopalatin, preia presiunile de la nivelulcătre această regiune de solicitare maximă. ultimilor doi molari superiori, urcă prin tuberozitatea maxilei, lama per- Aspectul craniului cu proeminenţele, liniile, crestele şi cu zonele sla- pendiculară a palatinului şi procesul pterigoidian, ajungând la nivelulbe, toate determinate de tracţiunile musculare şi de alţi factori, formează corpului sfenoidului.un sistem al stâlpilor de rezistenţă ce reflectă arhitectura craniului. În structura componentei spongioase a mandibulei se descriu şapte La nivelul calvariei craniului distingem trei arcuri sagitale şi două sisteme traiectoriale de condensare a forţelor de presiune masticatoriearcuri transversale. exercitate asupra arcului alveolar prin intermediul dinţilor şi al forţelor 1. Un arc medio-sagital, care începe la crista gali, ce continuă cu de tracţiune ale muşchilor masticatori.creasta frontală, sutura sagitală, protuberanţa occipitală internă şi creas-ta occipitală internă. Anomalii de dezvoltare ale oaselor craniului 2. Două arcuri laterosagitale, stâng şi drept, care sunt dispuse în juruloriginii muşchilor temporali; ele încep cu linia temporală a frontalului, se Variante şi anomalii de dezvoltare ale oaselor craniului se întâlnesccontinuă cu liniile temporale ale parietalului, cu creasta supramastoidia- destul de frecvent.nă, cu arcul zigomatic şi osul zigomatic până la punctul de plecare. Sutura metopică, care se păstrează între cele două jumătăţi ale Aceste arcuri sagitale sunt solidarizate prin arcuri transverse: 1 – frontalului, specifică nou-născutului; variază forma şi dimensiunileanterior, format de arcadele orbitale; 2 – posterior format de cele trei linii sinusului frontal, uneori el poate lipsi; oasele parietale printr-o suturănucale – supremă, superioară şi inferioară. orizontală sau verticală pot fi divizate în două părţi superioară şi inferi- La nivelul bazei craniului aceste formaţiuni se numesc căpriori de oara, anterioara şi posterioară.rezistenţă: unul anterior, format de aripile mici ale sfenoidului; unul Osul zigomatic poate fi dublu, poate lipsi sau printr-o sutură orizon-posterior, format de piramidele temporalului, un căprior frontal format tală poate fi împărţit în două jumătăţi; la osul occipital poate fi observatde crista gali şi unul occipital ce corespunde crestei occipitale interne. processus paramastoideus, care reprezintă o prelungire a apofizei jugu- La nivelul viscerocraniului organizarea arhitecturală prin prezenţa lare; se întâlneşte asimilarea totală sau parţială a atlasului. Poate fi distinsstâlpilor verticali de rezistenţă permite maxilarului să reziste la presiuni condylus occipitalis tertius, localizat pe marginea anterioară a orificiuluimult mai puternice decât presiunea masticatorie. Stâlpii verticali por- occipital mare, care articulează cu arcul anterior al atlasului. Printr-o su-nesc din regiunile alveolodentare: tură transversală scuama occipitalului total sau parţial poate fi separată de 1. Stâlpul anterior sau frontal pleacă din dreptul caninilor şi in- celelalte porţiuni, formând un os aparte – os interparietal.cisivilor superiori, urcă prin maxilar, apofiza frontală a maxilei şi la La osul temporal apofiza stiloidă poate lipsi sau poate fi prea lungă.nivelul orbitei se răsfrâng spre marginea supra- şi infraorbitală. – 138 – – 139 –
  • 71. Palatum fissum poate apărea în urma neconcreşterii apofizelor pa- Scheletul membrelorlatine ale maxilei şi ale lamelelor orizontale ale palatinului. La osul sfenoid corpul poate fi împărţit în două porţiuni – anterioară Membrele superioare sau toracice şi membrele inferioare sau pelvineşi posterioară; în centrul şeii turceşti poate exista un canal îngust – ca- sunt constituite după un plan comun, însă modificările funcţionale speci-nalul cranio-faringian. Uneori orificiile oval şi spinos sunt unite într-un fice pentru om au contribuit şi la apariţia particularităţilor structurale bineorificiu comun. Vomerul poate fi înclinat în stânga sau în dreapta. pronunţate. Fiecare membru are o centură care îl fixează de trunchi, şi trei În cazul când fontanelele se osifică din centre separate de osificare, segmente. Aceste deosebiri sunt bine definite în fiecare segment.se dezvoltă aşa-numitele oase fonticulare, iar oasele mici suplimentare, Ca o reflectare a predestinaţiei membrului superior ca organ al mun-ce pot apărea în suturile craniului, se numesc oase suturale sau vormi- cii, centura scapulară, alcătuită din claviculă şi omoplat, formează unere (ossa suturalia) (fig. 54). Ele mai frecvent se întâlnesc în sutura inel incomplet atât anterior cât şi posterior. Anterior el este completat delambdoidă. porţiunea superioară a sternului cu care se articulează cele două clavi- Acrania este caracterizată prin lipsa bolţii craniene, fiind însoţită cule, iar posterior omoplaţii sunt separaţi între ei printr-o distanţă sufi-de anencefalie, incompatibilă cu viaţa. cient de mare şi sunt uniţi cu scheletul trunchiului doar prin muşchi. Craniostenoza sau craniosinostozisul, se constată în cazul când are La membrul inferior, care este predestinat funcţiei de sprijin şi lo-loc închiderea prematură a fonta- 1 comoţie, centura pelviană, constituită din oasele coxale şi sacru, reflec-nelelor şi a suturilor (fig. 54 b). tând particularităţile funcţionale ale membrului, formează un inel ososConcreşterea timpurie a oaselor masiv şi relativ rigid.craniului duce la microcefalie Segmentele distale ale membrelor – la cel superior, mâna, este adap-şi micşorarea evidentă a dimen- 3 tată funcţiei de prehensiune, iar la cel inferior, piciorul, este adaptat însiunilor craniului. O oblitera- 2 primul rând funcţiei de sprijin a întregului organism. Pentru asigurareare precoce a suturilor coronare acestor funcţii, membrul superior se caracterizează printr-un grad mareşi lambdoide provoacă oprirea de mobilitate, îndeosebi în articulaţia umărului, iar la membrul inferiorcreşterii craniului în lungime şi stabilitatea este asigurată prin sacrificarea gradului de mobilitate în ar-datorită menţinerii suturii sagi- ticulaţia coxofemurală.tale are loc o creştere compen- Există câteva legităţi ale structurii scheletului membrelor: structurasatorie a acestuia în sus ceea ce plurisegmentală, divizarea radială a segmentelor distale, la fel şi a si-duce la dezvoltarea craniului în metriei. Fig. 54. Os sutural: Prima legitate se exprimă prin aceea că fiecare membru este con-formă “de turn”, acrocefalia sau 1 – sutura sagitalis; 2 – sutura lamb-ocsicefalia. stituit din câteva segmente mobile cu o structură diferită. Deosebim doidea; 3 – ossa suturalia. centura membrului şi partea liberă a membrului. Centura reprezintă ve- Plagiocefalie sau craniu asi-metric, se dezvoltă prin închiderea unilaterală a suturilor lambdoidă şi riga de unire a porţiunii libere a membrului cu scheletul trunchiului.coronară. Este mai frecventă la bărbaţi. Scheletul membrului liber este format la rândul său din trei segmente: Microcefalia rezultă din închiderea prematură a suturilor sau ma- proximal, mediu şi distal. Cel distal, la rândul său, este constituit lacrocefalie. fel din trei segmente la care ultimul – degetele – sunt prezentate prin – 140 – – 141 –
  • 72. trei falange – distală, medie şi proximală. Numărul elementelor osoase Faţa superioară, netedă în porţiunea ei mijlocie, unde se poate palpacresc în sens distal – segmentul proximal este constituit dintr-un singur sub piele, iar la cele două extremităţi este rugoasă şi serveşte pentruos; cel mijlociu din 2 oase, iar cel distal din 26 – 27 oase. inserţii musculare. Divizarea radială este caracteristică pentru segmentele distale ale 4 2membrelor, unde asigură mărirea suprafeţei de sprijin şi adaptarea for-mei piciorului la mers şi a mâinii la manipularea diferitor obiecte. 1 5 Conform legităţii simetriei, membrul superior stâng şi inferior 3stâng reprezintă o reflectare a membrului superior şi inferior drept.Însă această simetrie, ca şi în celelalte porţiuni ale corpului, este Fig. 55. Clavicula dreaptă:relativă. Abaterea de la această simetrie se exprimă prin dezvoltarea 1 – extremitas acromialis; 2 – extremitas sternalis; 3 – tuberculum conoideu et linea trapezoidea; 4 – facies articularis acromialis; 5 – facies articula-neuniformă a oaselor de ambele părţi; la majoritatea oamenilor oa- ris sternalis.sele braţului şi antebraţului din dreapta sunt mai lungi, mai groaseşi mai grele, iar la membrele inferioare predomină lungimea celui Faţa inferioară. În porţiunea mijlocie a feţei înferioare se află ori-stâng. Deoarece acest fenomen se armonizează cu o dezvoltare mai ficiul nutritiv şi şanţul muşchiului subclavicular (sulcus musculi sub-puternică a membrului superior drept, apoi putem vorbi de o simetrie clavi) în care se înseră muşchiul subclavicular. Medial de şanţ se găseşteasimetrică (încrucişată), specifică pentru om. impresiunea ligamentului costoclavicular (impressio ligamenti costo- clavicularis), pe care se inseră ligamentul cu acelaşi nume. Lateral de Scheletul membrului superior (ossa membri superioris) şanţ se află tuberculul conoid (tuberculum conoideum) şi linia trapezo- idă (linea trapezoidea). Membrul superior, numit şi membrul toracic, este format dintr-o Marginea anterioară este concavă în treimea laterală, unde se in-porţiune, care îl leagă de trunchiul osos, numită centura scapulară, şi seră muşchiul deltoid, şi convexă în două treimi mediale, unde se inserăo porţiune în continuarea precedentei, numită membrul superior liber. muşchiul pectoral mare.Scheletul membrului superior liber este format la rândul său din: sche- Marginea posterioară în porţiunea mijlocie are raporturi cu muşchiulletul braţului, antebraţului şi mâinii. omo-hioidian, cu muşchii scaleni, cu artera şi vena subclaviculară, cu trun- Centura membrului superior (cingulum membri superioris), fiind chiurile plexului brahial şi cu domul pleural, sub care se găseşte apexulformată din claviculă, situată anterior, şi omoplat, situat posterior, fi- pulmonar. Aceste raporturi sunt deosebit de importante, deoarece în cazxează membrul superior de toracele osos. de fracturi de claviculă, fragmentele fracturate pot leza vasele subclavicu- Clavicula (clavicula) este orientată transversal, la limita dintre gât lare şi trunchiurile plexului brahial. Calusul poate comprima şi elementeleşi torace. Prezintă un corp, două extremităţi şi două curburi inegale, complexului vasculonervos din această regiune. Clavicula, spre deosebirecare îi dau forma litere “S” culcat (fig. 55). de oasele lungi, nu posedă canal medular în interiorul corpului. Extremitatea medială sau sternală (extremitas sternalis) este Extremitatea sternală prezintă o faţă articulară destinată articulă-mai voluminoasă, cu concavitatea posterior, iar extremitatea late- rii cu manubriul sternului (facies articularis sternalis). Extremitatearală sau acromială (extremitas acromialis) este mai mică, cu conca- acromială este turtită cranio-caudal şi prezintă o faţă articulară cu acro-vitatea anterior. Corpul claviculei prezintă două feţe şi două margini. mionul omoplatului (facies articularis acromialis). – 142 – – 143 –
  • 73. Explorarea manuală. Clavicula este uşor accesibilă palpării. La Explorare manuală. Pot fi explorate următoarele repere ale omo-explorare se remarcă forma osului, se pot explora corpul claviculei, ex- platului:tremitatea sternală şi cea acromială. - faţa posterioară oferă la palpare spina scapulei şi acromionul; Scapula (scapula) este un os lat, de formă triunghiulară, aşezat - la persoanele slabe cu uşurinţă poate fi explorată marginea medială;la partea posterioară a toracelui, între primul spaţiu intercostal, la ni- - unghiul inferior;velul căruia se află baza, şi coasta a VII – VIII-a, la nivelul căreia se - procesul coracoidian este palpabil în porţiunea superioară a şanţu-află vârful. Prezintă trei margini: marginea medială (margo medialis) lui deltoido-pectoral sau fosa subclaviculară.orientată spre coloana vertebrală, marginea laterală (margo lateralis) 1şi marginea superioară (margo superior), prevăzută în partea laterală 1 2 5 2cu incizura scapulei (incisura scapulae) (fig. 56). La unirea margi-nilor se formează trei unghiuri: unghiul superior (angulus superi-or), unghiul inferior (angulus inferior) şi unghiul lateral (angulus 3lateralis), care este mai voluminos şi prezintă procesul coracoidian 4 4(processus coracoideus) şi cavitatea glenoidală (cavitas glenoida-lis). Cavitatea glenoidală este legată de restul scapulei printr-o porţiu- 5 3ne mai îngustă, numită colul scapulei (collum scapulae). Pe margineasuperioară a acestei cavităţi se află tuberculul supraglenoidal (tu-berculum supraglenoidale), pentru inserţia capului lung al muşchiuluibiceps brahial, iar pe marginea inferioară este tuberculul infragle-noidal (tuberculum infraglenoidale), pentru inserţia capului lung almuşchiului triceps brahial. Faţa anterioară a omoplatului, orientată A Bspre coaste, numită faţa costală (facies costalis), prezintă o conca- Fig. 56. Scapula.vitate, fosa subscapulară (fossa subscapularis), străbătută de 3 – 4 A – aspect posterior: 1 – fossa supraspinata; 2 – spina scapulae; 3 –creste pe care se inseră muşchiul subscapular. Pe faţa posterioară acromion; 4 – collum scapulae; 5 – fossa infraspinata.(facies posterior) se află o lamă osoasă, numită spina scapulei (spina B – aspect anterior: 1 – processus coracoideus; 2 – incisura scapulae;scapulae), care o împarte în două fose: fosa supraspinoasă (fossa 3 – fossa subscapularis; 4 – cavitas glenoidalis; 5 – facies articularissupraspinata) şi fosa subspinoasă (fossa infraspinata), de care se in- acromialis.seră muşchilor cu acelaşi nume. Spina scapulei continuă în porţiuneaei laterală cu o proeminenţă, care poate fi palpată sub piele acromion(acromion) înzestrat cu o faţă articulară pentru claviculă (facies arti-cularis acromii). Pe omoplat în fosa supraspinoasă, în fosa subspinoasă, la nivelulacromionului şi la nivelul procesului coracoidian se află numeroase ori-ficii nutritive. – 144 – – 145 –
  • 74. Scheletul membrului superior liber prin fosa axilară, braţul fiind în abducţie. Corpul humerusului poate fi (skeleton membri superioris liberi) palpat de ambele părţi ale muşchiului biceps brahial. La nivelul epifizei distale a humerusului se pot palpa epicondilul Scheletul braţului medial, epicondilul lateral, precum şi capitolul. Ultimul se poate explo- ra lateral de olecranon, sub epicondilul lateral Humerusul (humerus) este un os tubular lung, care prezintă odiafiză şi două epifize, proximală şi distală (fig.57). Epifiza proxi- 3 2 1 1 4 4mală este formată din: cap (caput humeri), de formă sferică, orien- 7 2tat medial şi puţin posterior. Axul său formează cu axul diafizei un 56 8 8 3unghi de 130º. Capul humerusului articulează cu cavitatea glenoidalăa scapulei; pe marginea lui trece un şanţ circular, numit colul ana-tomic (collum anatomicum); doi tuberculi – tuberculul mare (tu-berculum majus), situat pe partea laterală a capului, şi tuberculul 9 5mic (tuberculum minus), situat pe partea anterioară a epifizei. Întretuberculi se află şanţul intertubercular (sulcus intertubercularis),delimitat de creasta tuberculului mare (crista tuberculi majoris)şi creasta tuberculului mic (crista tuberculi minoris). Prin şanţ tre-ce tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial. Porţiunea deos mai jos de tuberculi este mai îngustă şi constituie colul chirur- 11 6 13 10gical (collum chirurgicum). Compacta osului aici este mai subţire, 14 12 7reprezentând sediul celor mai frecvente fracturi ale humerusului. 15 10 A BAceste fracturi pot fi însoţite de lezarea nervului axilar, care înfă- 9 8şoară colul chirurgical. Tot aici poate avea loc dezlipirea traumatică Fig. 57. Humerus, drept.a epifizei, care se poate produce la copii şi tineri, deoarece epifi- A - aspect anterior: 1 – caput humeri; 2 – collum anatomicum; 3 – tuberculumza superioară şi diafiza se sudează abia la vârsta de 20 – 25 ani. majus; 4 – tuberculum minus; 5 – crista tuberculi majoris; 6 – crista tuberculi De ambele părţi ale condilului humeral sunt două proeminenţe minoris; 7 – sul. intertubercularis; 8 – collum chirurgicum; 9 – tuberozitasosoase, numite epicondili, care servesc pentru inserţii musculare. Epi- deltoidea; 10 – fossa coronoidea; 11 – fossa radialis; 12 – epicondylus me- dialis; 13 – epicondylus lateralis; 14 – capitulum humeri; 15 – throchleacondilul medial (epicondylus medialis), pe faţa posterioară a căruia humeri.trece şanţul nervului ulnar (sulcus nervi ulnaris). Epicondilul lateral B – aspect posterior: 1 – caput humeri; 2 – collum anatomicum; 3 – collum(epicondylus lateralis), este mai mic ca cel medial. chirurgicum; 4 – tuberculum majus; 5 – sulcus nervi radialis; 6 – fossa Explorare manuală. Explorarea capului humeral este destul de di- olecrani; 7 – epicondylus lateralis; 8 – trochlea humeri; 9 – sulcus nervificilă, din cauza muşchilor ce înconjoară articulaţia scapulo-humerală. ulnaris; 10 – epicondylus medialis.Porţiunea anterioară a capului se palpează prin muşchiul deltoid, braţulfiind în rotaţie externă. Porţiunea inferioară a capului se poate explora – 146 – – 147 –
  • 75. Oasele antebraţului 1 1 2 2 3 Antebraţul este constituit din două oase tubulare lungi: ulna situat 8 3medial şi radius de partea laterală (fig. 58). Fiecare os este constituit 4din corp şi două extremităţi. Diafizele celor două oase sunt prismatictriunghiulare fiecare prezentând trei feţe şi trei margini: faţa posterioară 5(facies posterior), faţa anterioară (facies anterior) şi faţa laterală a ra-diusului (facies lateralis), iar la ulnă faţa medială (facies medialis). Din 4cele trei margini, marginea orientată în spaţiul interosos este numitămargine interosoasă (margo interossea). Pe faţa anterioară a corpuluise află orificiul nutritiv (foramen nutricium). Volumul extremităţilor acestor două oase este diferit: epifiza superi-oară a ulnei este mai voluminoasă decât a radiusului, iar inferior epifizaradiusului este mai voluminoasă decât epifiza ulnei. Ulna (ulna). Epifiza proximală este formată din 2 apofize: una pos- 6 5terioară, proces olecranian (olecranon) şi alta anterioară, numită pro- A 7 B 6ces coronoidian (processus coronoideus) (fig. 58). Între aceste apofize Fig. 58. Oasele antebraţului.se află incizura trohleară (incisura trochlearis) ce se articulează cu A – ulna: 1 – olecranon; 2 – incisura trochlearis; 3 – processus coronoide-trohleea humerusului. Faţa laterală a apofizei coronoide prezintă o su- us; 4 – tuberositas ulnae; 5 – corpus ulnae; 6 – caput ulnae; 7 – processusprafaţa articulară, numită incizura radială (incisura radialis), care se styloideus ulnae; 8 – incisura radialis.va articula cu capul radiusului. Mai jos de apofiza coronoidă se află B – radius: 1 – caput radii; 2 – collum radii; 3 – tuberositas radii; 4 – cor-tuberozitatea ulnei (tuberositas ulnae). pus radii; 5 – incisura ulnaris; 6 – processus styloideus radii. Extremitatea inferioară a ulnei prezintă două formaţiuni: capul Radiusul (radius) (fig. 58). Epifiza superioară este compusă din trei(caput ulnae) cu circumferinţa articulară (circumferintia articularis) elemente: capul (caput radium) cu o depresiune pe faţa lui superioară,pentru incizura ulnară a radiusului şi procesul stiloidian (processus numită foseta capului radial (fovea articularis), care corespunde capitu-styloideus), situat în partea medială a capului. lului humerusului, şi circumferinţa capului (circumferentia articularis) Explorare manuală. La nivelul epifizei proximale se explorează ole- ce corespunde incizurii radiale de pe ulnă; colul (collum radii), porţiuneacranul, îndeosebi în flexia antebraţului; la nivelul diafizei se palpează pe îngustă dintre cap şi corp; tuberozitatea radiusului (tuberositas radii)toată lungimea marginea posterioară; la nivelul epifizei distale se explo- situată mai jos de col, locul de inserţie al muşchiului biceps brahial. Perează capul şi procesul stiloidian. Olecranul împreună cu epicondilul me- partea medială a epifizei distale se află incizura ulnară (incisura ulna-dial şi epicondilul lateral al humerusului în extensie se găsesc pe aceeaşi ris), cu care articulează capul ulnei. Faţa laterală se prelungeşte cu o pro- eminenţă osoasă, numită apofiza stiloidă (processus stiloideus).linie, iar în flexia antebraţului pe braţ formează un triunghi. Aceste repere Explorare manuală. În mişcările de rotaţie, sub epicondilul lateralosoase, uşor palpabile chiar şi în caz de edem, prezintă importanţă practi- al humerusului, prin palpare poate fi explorat capul radiusului. În porţi-că în aprecierea luxaţiilor şi a fracturilor de la nivelul articulaţiei cotului. unea distală se palpează procesul stiloidian. – 148 – – 149 –
  • 76. Scheletul mâinii se află următoarele oase: scafoidul (os scaphoideum), semilunarul (os luna- Denumirea de mână provine de la latinescul manus, derivat din ma- tum), tricvetrul (os triquetrum) şi pisi-nipulus. Mâna este cel mai perfecţionat segment al aparatului locomo- formul (os pisiforme); în rândul distal,tor al omului şi reprezintă un organ complex alcătuit din 27 oase, 27 în aceeaşi ordine se găsesc: trapezul (osarticulaţii şi 19 muşchi. trapezium), trapezoidul (os trapezoide- Mâna nu este numai un organ de manipulare perfecţionată ci şi un um), capitatul (os capitatum) şi osul cuorgan specializat al sensibilităţii. De multe ori mâna capătă şi atribuţii cârlig (os hamatum). Toate oasele suntde limbaj. Multiplele posibilităţi de mişcare de care dispune mâna ome- înzestrate cu feţe articulare pentru arti-nească fac din aceasta un veritabil mijloc de exprimare. Gesturile, care cularea cu oasele vecine. În ansamblulse execută cu mâna, sunt uneori mai semnificative decât vorbele. La lor ele formează un masiv osos carpi-surdomuţi, mâna s-a transformat într-un adevărat organ al limbajului, an de formă semicilindrică prezentândfiecare literă a alfabetului fiind ilustrată cu ajutorul mâinii. patru feţe. Faţa anterioară este concavă Dintre funcţiile senzoriale ale mâinii trebuie menţionate aprecie- formând şanţul carpian (sulcus carpi)rea formei şi volumului obiectelor – stereognozia, aprecierea greutăţii pe unde alunecă tendoanele flexorilorobiectelor – barognozia şi aprecierea preciziei mişcărilor – kinestezia. degetelor şi nervul median. Şanţul car-Însă nu numai mâna în totalitate dispune de calităţi bine diferenţiate, Fig. 59. Oasele mâinii drep- pian este delimitat lateral de o proemi- te. Faţa dorsală:senzoriale şi motorii, ci şi fiecare deget în parte. Astfel, policele, datori- nenţă formată de tuberculul osului sca- 1 – phalanx distalis; 2 – phalanxtă mişcărilor de opoziţie, execută forma principală a prehensiunii, pen- foid şi tuberculul osului trapez, numită media; 3 – phalanx proximalis;sa dintre police şi restul mâinii. Pierderea policelui reduce capacitatea eminenţia carpi radialis, iar medial de 4 – ossa metacarpalia; 5 – osfuncţională a mâinii cu 60%. eminenţia carpi ulnaris formată de câr- trapezium; 6 – os trapezoideum; Indexul este degetul adresei. Are forţă şi intervine ca unul din stabi- ligul osului hamat şi de osul piziform. 7 – os capitatum; 8 – os hama-lizatorii principali ai mişcărilor de prehensiune. El dispune de cea mai Faţa posterioară este convexă şi vine tum; 9 – os scaphoideum; 10 –mare sensibilitate, fiind un deget tactil prin excelenţă. Degetul mijlociu în raport cu tendoanele extensorilor. os lunatum; 11 – os triquetrum;este degetul forţei, indispensabil prehensiunii obiectelor grele şi menţine- Pe faţa superioară, orientată spre 12 – os pisiforme.rii în poziţiile atârnat sau sprijinit. Inelarul completează acţiunea degetu- oasele antebraţului, feţele articulare alelui mijlociu în mişcările de forţă. Rolul degetului mic este mai redus şi primelor trei oase carpiene ale primului rând formează condilul carpiancontribuie la o stabilitate mai mare a prehensiunii. de formă elipsoidă care se articulează cu radiusul. Faţa inferioară, nere- Oasele mâinii (ossa manus). Scheletul mâinii este format din 27 gulată, se articulează cu oasele metacarpiene.oase (fig. 59) subdivizate în oasele carpului (ossa carpi), oasele meta- Metacarpul (metacarpus) este format din cinci oase tubulare scurte,carpului (ossa metacarpi) şi oasele degetelor mâinii (ossa digitorum numite metacarpiene (ossa metacarpalia), cu o singură epifiză (oasemanus). monoepifizare). Enumerarea lor se face latero-medial de la police (I) Carpul (carpus) este format din opt oase dispuse în două rânduri, spre degetul mic (V). Fiecare os metacarpian prezintă un corp (corpus),câte patru în fiecare rând. Începând de la police, în rândul proximal o bază (basis) şi un cap (caput). Corpurile oaselor din partea palmară – 150 – – 151 –
  • 77. sunt întrucâtva concave, iar din partea dorsală sunt uşor convexe. Baza diusului, deasupra eminenţei tenare; el mai poate fi palpat şi în porţiuneaoaselor metacarpiene II – V prezintă o faţă articulară superioară, plană superioară a tabacherei anatomice, îndeosebi când mâna se află în adduc-pentru joncţiunea cu oasele carpiene din rândul doi şi câte o faţă laterală ţie. Tricvetrul se palpează pe faţa posterioară a gâtului mâinii, sub pro-şi una medială plate pentru articularea cu metacarpienele vecine. cesul stiloid al ulnei. Pisiformul se simte cu uşurinţă pe faţa anterioară a Metacarpianul I (os metacarpale I) este mai scurt şi mai gros. Pe gâtului mâinii, sub capul ulnei, deasupra eminenţei hipotenare. Trapezulbaza lui se află o faţă articulară în formă de şa care se articulează cu poate fi explorat în porţiunea inferioară a tabacherei anatomice. Cârligultrapezul. Capetele oaselor metacarpiene II – V sunt rotunjite şi posedă osului hamat poate fi palpat cu dificultate la nivelul eminenţei hipotenareo suprafaţă articulară pentru articularea cu baza falangelor proximale cu 1 cm mai jos de osul pisiform. Osul capitat se palpează pe faţa dorsalăale degetelor. Capul osului I metacarpian posedă o suprafaţă articulară a mâinii. Semilunarul şi trapezoidul sunt inabordabile.elipsoidală. Oasele metacarpiene şi falangele pot fi uşor explorate, îndeosebi în Oasele degetelor mâinii (ossa digitorum manus). Mâna posedă poziţia de flexie a degetelor.cinci degete numerotate latero-medial de la I la V: degetul mare saupolicele (pollex), indicele (index), mijlociul (digitus medius), cel mai Scheletul membrului inferiorlung, inelarul (digitis annularis) şi degetul mic (digitus minimus sau (ossa membri inferioris)auricularis). Oasele, care formează degetele, se numesc falange (phalanges digi- Membrele inferioare sunt destinate staticii şi locomoţiei şi sunt for-torum). Sunt oase tubulare scurte, câte trei pentru degetele II – IV: pro- mate din centura pelviană şi scheletul membrului inferior liber.ximală, phalanx proximalis, medie, phalanx media, şi distală, phalanx Centura pelviană (cingulum pelvicum) este formată din cele douădistalis. Policele are numai două falange: proximală şi distală. Falange- oase coxale, care leagă membrul inferior liber cu coloana vertebrală,le proximale sunt cele mai lungi, iar cele distale sunt cele mai scurte. constituind împreună cu osul sacrum şi vertebrele coccigiene bazinul Fiecare falangă prezintă o bază (basis phalangis), care se articulează osos.cu capul metacarpianului corespunzător, un corp (corpus phalangis) şi un Scheletul membrului inferior liber este format din trei segmente:cap (caput phalangis). Falanga distală se termină cu o tuberozitate dispusă - scheletul coapsei alcătuit din osul femur; la nivelul articulaţiei ge-ca o potcoavă (tuberositas phalangis distalis) ce corespunde unghiei. nunchiului se adaugă rotula situată anterior; Oasele sesamoide ale mâinii şi degetelor (ossa sesamoidea). Sunt - scheletul gambei format din două oase lungi – tibia şi fibula;oase mici cuprinse în grosimea unor tendoane sau ligamente în vecină- - scheletul piciorului constituit din 26 de oase dispuse în trei grupe:tatea unor articulaţii ale mâinii. La mână există un număr variabil de tarsul (7 oase), metatarsul (5 oase) şi oasele degetelor (14 falange).oase sesamoide, toate situate pe faţa palmară. Două sunt constante şi se Coxalul (os coxae) este un os plat, embriologic structurat din treiaflă la nivelul articulaţiei metacarpofalangiene a policelui: unul medial oase: ilionul, situat cranial, dorsal şi lateral, ischionul, caudal şi dorsal,şi altul lateral. Se pot întâlni câte un os sesamoid la nivelul articulaţiei şi pubisul – ventral. Ele se sudează definitiv între 12 – 16 ani la fete şimetacarpofalangiene a indicelui şi degetului mic, mai rar la nivelul ar- 13 – 18 ani la băieţi (fig. 60A, 60B). Corpurile acestor oase formeazăticulaţiilor interfalangiene ale policelui. cavitatea acetabulară (acetabulum), care se află pe faţa exterioară a Explorare manuală. Accesibile la palpare sunt unele oase carpiene. coxalului, este orientată antero-lateral şi inferior şi se articulează cuScafoidul poate fi palpat medial şi inferior faţă de procesul stiloid al ra- capul femurului. – 152 – – 153 –
  • 78. Acetabulul este o cavitate (spina iliaca posterior superior).profundă, delimitată de o margine Mai jos de ele, pe marginea an-ascuţită, care în partea inferioară terioară şi posterioară a aripei ili-este întreruptă de incizura ace- ace, se află spina iliacă antero-tabulului (incisura acetabuli). inferioară (spina iliaca anteriorForma şi dimensiunile acetabu- inferior) şi spina iliacă postero-lului sunt diferite şi dependente inferioară (spina iliaca posteriorde vârstă şi sex. Adâncimea ace- inferior).tabulului la nou-născut este mică Faţa externă a aripii ilionuluişi recepţionează numai 1/3 din este străbătută de trei linii semi-capul femural; la vârsta de un an circulare, numite linii gluteale.adâncimea este de 12 mm; la 5 14 Faţa internă a aripii este netedă,ani – de 16 mm, iar la bătrâneţe concavă, numită fosa iliacă (fos-poate recepţiona mai mult de ju- sa iliaca), delimitată de corpulmătate din capul femural. Adân- ilionului prin linia arcuată (liniacimea medie la adult este de 22 – arcuata). Linia arcuată continuă30 mm; raportul dintre adâncimea Fig. 60A. Coxalul drept, faţa externă: anterior cu eminenţa iliopubicăşi diametrul cavităţii constituie in- 1 – os ilium; 2 – crista iliaca; 3 – spina (eminentia iliopubica). Postero- Fig. 60B. Coxalul drept, faţa internă: iliaca anterior superior; 4 – spina iliaca 1 – spina iliaca anterior superior;dicele acetabular şi este de 0,60. inferior de fosa iliacă se află o su- posterior superior; 5 – spina iliaca an- 2 – crista iliaca; 3 – fossa iliaca;La femeie acest indice este mai terior inferior; 6 – spina iliaca posterior prafaţă articulară, asemănătoare 4 – tuberositas iliaca; 5 – spina ilia-mic decât la bărbat, ceea ce expli- inferior; 7 – spina ischiadica; 8 – inci- cu pavilionul urechii, numită faţa ca posterior superior; 6 – spina iliacacă o frecvenţă mai mare a luxaţiei sura ischiadica major; 9 – incisura is- auriculară (facies auricularis); posterior inferior; 7 – incisura ischi-congenitale de femur la fete. chiadica minor; 10 – tuber ischiadicum; ea se articulează cu o suprafaţă adica major; 8 – spina ischiadica; 9 Suprafaţa interioară a aceta- 11 – fosa acetabuli; 12 – incisura ace- asemănătoare de pe osul sacru cu – incisura ischiadica minor; 10 – ra-bulului prezintă: suprafaţa se- tabuli; 13 – facies lunata; 14 – ramus care formează articulaţia sacroili- mus ossis ischii; 11 – os ischii; 12 – fo- superior ossis pubis. ramen obturatum; 13 – ramus inferiormilunară (facies lunata), care acă. Superior de faţa auriculară se ossis pubis; 14 – facies symphysia-este articulară, şi fosa acetabulului (fossa acetabuli), nearticulară. află o puternică rugozitate – tu- lis; 15 – ramus superior ossis pubis; Ilionul (os ilium) este constituit din corp (corpus ossis ilii), care par- berozitatea iliacă (tuberozitas 16 – pecten ossis pubis; 17 – eminen-ticipă la formarea acetabulului, şi porţiunea superioară mai lată – aripa iliaca), destinată inserţiei liga- tia iliopubica; 18 – spina iliaca ante-ilionului (ala ossis ilii). Pe partea de sus aripa se termină cu o margine, mentelor articulaţiei sacroiliace. rior inferior.numită creasta iliacă (crista iliaca), pe care se evidenţiază trei linii Pubisul (os pubis) reprezintă porţiunea antero-inferioară a coxa-rugoase pentru inserţia muşchilor abdomenului. În partea anterioară lului. În alcătuirea lui distingem un corp (corpus ossis pubis) şi douăcreasta iliacă se termină cu spina iliacă antero-superioară (spina ilia- ramuri – ramura superioară (ramus superior ossis pubis), care coteşteca anterior superior), iar posterior cu spina iliacă postero-superioară sub un unghi ascuţit (unghiul pubisului) şi se continuă cu ramura in- – 154 – – 155 –
  • 79. ferioară (ramus inferior ossis pubis). La acest nivel de trecere a ramurii capitis femoris) pentru inserţia ligamentului capului femurului. Capulsuperioare în cea inferioară, imediat sub unghiul pubian, se află o su- priveşte antero-superior şi puţin medial. Capul este unit cu corpul prinprafaţă ovală, faţa pubiană sau simfizară (facies symphysialis), care se colul femurului (collum femoris), formând unghiul cervico-diafizar.articulează cu suprafaţa similară a pubisului de partea opusă, formând Acest unghi, numit şi unghiul de înclinaţie, măsoară aproximativsimfiza pubiană. Cu 2 cm mai lateral de faţa simfizială pe ramura su- 125 – 1300. Mărirea acestui unghi duce la abducţia membrului infe-perioară se află tuberculul pubian (tuberculum pubicum) de la care rior, deformaţie numită coxa valga, iar micşorarea lui se soldeazăpe marginea posterioară a ramurii superioare continuă creasta pubică cu adducţie, deformaţie ce poartă denumirea de coxa vara. Sudarea(crista pubica), ce se termină cu eminenţa iliopubică. Pe faţa inferioară deplină a capului cu colul are loc între 14 – 20 ani.a ramurii superioare trece şanţul obturator (sulcus obturatorius). 1 1 Ischionul (os ischii) cuprinde porţiunea postero-inferioară a osului. 2 2El este format din corp (corpus ossis ischii) şi o ramură (ramus ossis 3 4ischii). La limita dintre corp şi ramură se găseşte tuberozitatea ischia- 3dică (tuber ischiadicum). Superior de această tuberozitate se află spina 5 1ischiadică (spina ischiadica) ce desparte două incisuri: inferioară – in-cisura ischiadică mică (incisura ischiadica minor) şi incisura ischia-dică mare (incisura ischiadica major). Ramura ischionului unindu-se 6cu ramura inferioară a pubisului, delimitează gaura obturată (foramen 2obturatum). C Explorare manuală. Se palpează şi uneori se vede (la subiecţiislabi) creasta coxalului şi spina iliacă antero-superioară. Sub spina iliacăantero-superioară se poate palpa incizura prin care trece nervul femuralcutanat lateral. Mai inferior, uneori se palpează şi spina iliacă antero- 7inferioară. De partea posterioară a crestei iliace se palpează spina iliacăpostero-superioară. Pe linia mediană se palpează uşor simfiza pubiană, 5 6 4 8 9 10deasupra organelor genitale externe. La bărbat, la nivelul orificiului ex- A Btern al canalului inghinal, se palpează tuberculul pubian, palpabil lafemeie la locul de joncţiune al labiilor mari cu muntele lui Venus. Fig. 61. Femurul drept. Faţa internă a acetabulului o putem palpa prin tuşeu rectal sau vagi- A – aspect anterior: 1 – fovea capitis femoris; 2 – collum femoris; 3 – lineanal. Prin tuşeu vaginal se poate palpa şi marginea inferioară a simfizei intertrochanterica; 4 – epicondylus medialis; 5 – epicondylus lateralis;pubiene. Tuberozitatea ischiadică se poate palpa uşor la nivelul fesei în 6 – facies patellaris.condiţiile în care coapsa este flectată. B – aspect posterior: 1 – caput femoris; 2 – trochanter major; 3 – trochan- Femurul (femur) este un os tubular lung constituit din corp şi două ter minor; 4 – crista intertrochanterica; 5 – tuberositas glutea; 6 – lineaepifize (fig. 61). Pe epifiza proximală e situat capul femurului (ca- aspera; 7 – facies poplitea; 8 – condylus medialis; 9 – condylus lateralis;put femoris) în centrul căruia se află foseta capului femurului (fovea 10 – fossa intercondylaris. C – patella: 1 – basis patellae; 2 – apex patellae. – 156 – – 157 –
  • 80. La limita dintre col şi corp se află două proeminenţe, numite tro- dilul lateral (epicondylus lateralis) pe care se inseră ligamentele cola-hantere: superolateral trohanterul mare (trochanter major), iar infe- terale ale articulaţiei genunchiului.rior şi medial trohanterul mic (trochanter minor). Pe faţa medială a Rotula (patella) este un os sesamoid, situat în tendonul muşchiuluitrohanterului mare se găseşte o depresiune rotunjită şi profundă, ce cvadriceps femural (fig. 61). Ea este de formă triunghiulară cu baza (ba-poartă denumirea de fosa trohanterică (fosa trochanterica). Anterior, sis patellae) orientată superior şi vârful (apex patellae), îndreptat inferi-între cele două trohantere, trece linia intertrohanterică (linea inter- or. Faţa anterioară (facies anterior) este rugoasă, iar faţa posterioară sautrochanterica), iar posterior – creasta intertrohanterică (crista inter- articulară (facies articularis) joncţionează cu faţa rotuliană a femurului.trochanterica). Explorare manuală. Pot fi uşor văzuţi (la indivizii mai slabi) şi Corpul femurului (corpus femoris) are o formă prismatic triunghiulară palpaţi epicondilii medial şi lateral, şi trohanterul mare. Inspecţia şi pal-cu marginile rotunjite la care distingem trei feţe: anterioară, laterală şi medi- parea patelei se fac cel mai bine în extensia gambei pe coapsă, dar cuală. Prezintă o uşoară curbură cu concavitatea îndreptată dorsal. Marginea musculatura relaxată.posterioară este rugoasă şi se numeşte linia aspră (linea aspera), care se Oasele gambei (ossa cruris). Scheletul gambei este format din douăîmparte în labiile medială şi laterală (labium mediale et labium laterale). oase tubulare lungi: tibia (tibia), situată medial, şi fibula (fibula), situ-În partea de sus ele sunt divergente şi se îndreaptă spre trohanterele mare şi ată lateral (fig. 62). Tibia este mai voluminoasă decât fibula deoarecemic ale femurului. Labia laterală se îngroaşă formând tuberozitatea glu- greutatea corpului se transmite la oasele tarsiene numai prin tibie. Eletee (tuberositas glutea), locul de inserţie a muşchiului gluteu mare. Labia sunt unite prin extremităţile lor proximale şi distale, fiind separate prinmedială se prelungeşte cu linia pectineului (linea pectinea). În porţiunea spaţiul interosos al gambei (spatium interosseum cruris).inferioară a diafizei femurului ambele labii se îndepărtează delimitând o Tibia are un corp şi două epifize. Corpul tibiei (corpus tibiae) are osuprafaţă triunghiulară, numită faţa poplitee (facies poplitea). formă prismatică triunghiulară şi prezintă trei feţe şi trei margini. Faţa Epifiza inferioară este mai voluminoasă, fiind formată din două medială (facies medialis), netedă, se află nemijlocit sub piele. Faţaproeminenţe articulare, numite condili: condilul medial (condylus me- laterală (facies lateralis) şi faţa posterioară (facies posterior) suntdialis) şi condilul lateral (condylus lateralis). Anterior cei doi condili acoperite de muşchi. În porţiunea superioară faţa posterioară prezin-converg spre o suprafaţă articulară, numită faţa patelară (facies pa- tă linia muşchiului solear (linea musculi solei). Marginea anterioa-tellaris), iar posterior condilii sunt separaţi prin fosa intercondilară ră (margo anterior) este ascuţită. Ea proemină sub piele; superior se(fossa intercondylaris). îngroaşă, formând tuberozitatea tibiei (tuberositas tibiae) pe care se Condilul medial este mai îngust decât cel lateral, fiind situat mai jos inseră muşchiul cvadriceps al femurului. Marginea medială (margoca acesta. Graţie acestei particularităţi, coapsa formează cu gamba un medialis) este pronunţată numai în partea inferioară. Marginea latera-unghi obtuz de 170 – 1750, deschis lateral. Unghiul este mai accentuat la lă (margo lateralis) este orientată spre fibulă, din care cauză se numeştefemei decât la bărbaţi. Când condilul medial coboară prea mult, unghiul şi margine interosoasă (margo interossea).se micşorează sub 1450 şi genunchiul este proiectat medial. Această de- Epifiza superioară este voluminoasă, fiind constituită din doi con-formaţie poartă denumirea de genu valgum (X). Când unghiul dintre dili: condilul medial (condylus medialis) şi condilul lateral (condyluscoapsă şi gambă, este deschis medial, se formează genu varum (O). lateralis). Fiecare condil prezintă o faţă superioară articulară (faci- Mai sus de feţele articulare ale condililor se află câte o proeminenţă, es articularis superior), separate prin eminenţa intercondilară (emi-numite epicondilul medial (epicondylus medialis) şi respectiv epicon- nentia intercondylaris). Ea este formată din doi tuberculi – tuberculul – 158 – – 159 –
  • 81. intercondilar medial (tuberculum intercondylaris medialis) şi tuber- Epifiza inferioară este mai puţin dezvoltată ca cea superioară şiculul intercondilar lateral (tuberculum intercondylaris lateralis). An- prezintă următoarele elemente:terior şi posterior faţă de eminenţa intercondilară se află două suprafeţe - faţa articulară inferioară (facies articularis inferior) ce joncţio-rugoase, numite aria intercondilară anterioară (aria intercondylaris nează cu astragalul;anterior), pe care se inseră ligamentul încrucişat al articulaţiei genun- - maleola medială (malleolus medialis), care deviază pe partea medi-chiului. Inferior de condilul lateral se află faţa articulară fibulară (fa- ală a tibiei în sens inferior; posterior de ea se află şanţul maleolar (sulcuscies articularis fibularis) pentru articulare cu capul fibulei. malleolaris) prin care trece tendonul muşchiului tibial posterior. Lateral prezintă o faţă articulară pentru talus ( facies articularis malleoli); - incisura fibulară (incisura fibularis), ce se află pe marginea late- rală, serveşte pentru joncţiunea cu fibula. Fibula este un os tubular lung care, la fel, prezintă un corp şi două epifize (fig.62). Corpul (corpus fibulae) este prismatic triunghiular şi prezintă trei feţe şi trei margini: faţa laterală (facies lateralis), faţa me- dială (facies medialis) şi faţa posterioară (facies posterior), delimitate prin trei margini – marginea anterioară (margo anterior), marginea posterioară (margo posterior) şi marginea medială, numită interosoa- să (margo interosseus). Pe epifiza superioară se află capul fibulei (caput fibulae), care pre- zintă o faţă articulară (facies articularis capitis fibulae). Capul se pre- lungeşte superior cu un vârf (apex capitis fibulae), unit cu corpul prin- tr-un col (collum fibulae), înconjurat lateral de nervul fibular comun, raport important în fracturile osului la acest nivel. Epifiza inferioară este formată de o proeminenţă vizibilă sub piele, numită maleola laterală (malleolus laterales), care este mai lungă de- cât maleola medială. Faţa medială a maleolei prezintă o faţă articulară A B (facies articularis malleoli). Fig. 62. Tibia şi fibula din dreapta.A – aspect anterior: 1 – condylus medialis; 2 – condylus lateralis; 3 – tubero- Explorare manualăsitas tibiae; 4 – margo anterior; 5 – malleolus medialis; 6 – tibia; 7 – fibula;8 – margo interosseus tibiae; 9 – malleolus lateralis. În primul rând poate fi explorată tuberozitatea tibiei şi margineaB – aspect posterior: 1 – eminentia intercondylaris; 2 – caput fibulae; anterioară a diafizei tibiei, care se poate palpa pe toată lungimea sa. În3 – linea m. solei; 4 – sulcus malleolaris. partea superioară a gambei se palpează condilii tibiei şi capul fibulei. Sub acest reper osos, la nivelul colului fibular, trece nervul fibular comun. În partea inferioară a gambei sunt accesibile pentru palpare maleola medială şi maleola laterală. – 160 – – 161 –
  • 82. Oasele piciorului (ossa pedis) care deosebim corpul (corpus cal- canei), ce posterior se termină cu Oasele piciorului sunt dispuse în trei grupe: tarsul, metatarsul şi o proeminenţă (tuber calcanei).oasele degetelor (fig. 63). Pe partea superioară a calcaneului Tarsul (tarsus) este un masiv osos care ocupă jumătatea posterioară distingem trei feţe articulare – an-a piciorului. Este alcătuit din şapte oase dispuse în două rânduri: terioară, medie şi posterioară – ce - rândul posterior cu două oase suprapuse: astragalul deasupra şi corespund feţelor calcaniene de pecalcaneul dedesubt; faţa inferioară a talusului. Feţele - rândul posterior constituit din cinci oase: navicularul, cuboidul şi medie şi posterioară sunt despărţi-trei cuneiforme. Cele şapte oase ale tarsului formează o boltă concavă te prin şanţul calcaneului (sulcusinferior, pe care se sprijină greutatea corpului. calcanei), care împreună cu şanţul Astragalul (talus) este format din corp (corpus tali), cap (caput talusului formează un canal, numittali) şi col (collum tali). Pe suprafaţa superioară a corpului se află tro- sinus tarsi. Antero-superior şan-hleea astragalului (trochlea tali) ce prezintă trei feţe articulare: faţa ţul calcanean este limitat printr-osuperioară (facies superior), în cea mai mare parte articulară, ce jonc- proeminenţă puternică, numită su-ţionează cu faţa articulară inferioară a tibiei; faţa maleolară medială portul astragalului (sustentaculum(facies malleolaris medialis) şi faţa maleolară laterală (facies mal- tali), pe care se sprijină capul talu-leolaris lateralis), care articulează cu feţele respective ale maleolelor. sului. Sub el se găseşte şanţul ten-Pe partea inferioară a astragalului se află trei feţe articulare de unire cu donului muşchiului flexor lung alcalcaneul: anterioară, medie şi posterioară. Între feţele articulare medie halucelui (sulcus tendinis m. flexor Fig. 63. Oasele piciorului drept.şi posterioară trece şanţul astragalului (sulcus tali). hallucis longi). Aspect superior: Capul astragalului este înzestrat cu o faţă articulară pentru a articula Osul navicular (os naviculare) 1 – phalanx distalis; 2 – phalanxcu osul navicular, numită naviculară (facies articularis navicularis). este situat pe partea medială a picio- media; 3 – phalanx proximalis;Deoarece colul astragalului nu prezintă continuarea direcţiei corpului, rului, cuprins între capul astragalului, 4 – ossa metatarsalia; 5 – calcaneus;fiind înclinat infero-medial, între aceste două porţiuni se formează două cuboid şi cele trei oase cuneiforme. 6 – talus; 7 – os naviculare; 8 – osunghiuri: unghiul de declinaţie şi unghiul de înclinaţie. Unghiul de Osul cuboid (os cuboideum) cuneiforme laterale; 9 – os cuneifor-înclinaţie este deschis inferior şi are în medie 1150, iar unghiul de decli- este aşezat pe partea laterală a pi- me intermedium; 10 – os cuneiformenaţie este deschis medial şi are 1580. ciorului, anterior calcaneului. Pe mediale; 11 – os cuboideum. Cele două unghiuri se modifică în unele deformaţii ale piciorului. partea inferioară se află tuberozitatea osului cuboid (tuberozitas ossisUnghiul de înclinaţie este cu atât mai deschis cu cât piciorul este mai cuboidea), anterior de care trece şanţul tendonului muşchiului pero-plat şi invers, cu cât unghiul este mai ascuţit cu atât piciorul este mai near lung (sulcus tendinis m. peronei longi).boltit. Unghiul de declinaţie este mai mic şi colul mult deviat medial în Oasele cuneiforme (ossa cuneiformia) sunt trei oase de formă pris-piciorul varus. matic triunghiulară, care contribuie la edificarea bolţii transversale a Calcaneul (calcaneus) este cel mai voluminos os al tarsului la piciorului, fiind plasate anterior navicularului şi articulate între ele. – 162 – – 163 –
  • 83. Cuneiformul medial (os cuneiforme mediale) este situat pe mar- o parte a capului astragalului. În poziţia de flexie forţată a degetelor seginea medială a piciorului şi articulează anterior cu baza metatarsia- pot palpa capetele metatarsienelor I – V. Cu uşurinţă se palpează toatenului I; cuneiformul intermediar (os cuneiforme intermedium) arti- falangele degetelor.culează anterior cu metatarsianul II; cuneiformul lateral (os cunei-forme laterale) anterior se uneşte cu metatarsianul III. Dezvoltarea membrelor Oasele metatarsului (ossa metatarsalia). Metatarsul este formatdin cinci oase tubulare scurte, care se compun din corp (corpus), o bază Primii muguri ai membrelor la om apar în săptămâna a 3-ea de dez-(basis) şi un cap (caput). Corpul are o formă prismatică triunghiulară şi voltare intrauterină sub forma unor excrescenţe ale trunchiului în regi-prezintă o faţă dorsală, una medială şi alta laterală. Baza este înzestrată unea cervicală inferioară şi lombosacrală, regiuni din care primesc pecu feţe articulare, care servesc la articulaţia metatarsienelor între ele şi baza metameriei inervaţia (C4 – T1, şi L2 – S3). Primordiile membrelorcu oasele tarsiene. superioare apar înaintea celor inferioare. Astfel, în ziua a 24-a a vieţii Capul are o suprafaţă articulară convexă care se articulează cu fa- intrauterine apar membrele superioare, iar în ziua a 26-a – membrelelanga proximală. Capul metatarsianului I pe partea plantară este înzes- inferioare.trat cu două feţe articulare pentru unirea cu oasele sesamoide. În săptămâna a 6-a proeminenţele membrelor cresc, devin mai pla- te. Marginea liberă se lărgeşte şi la săptămâna a 7-ea se remarcă extre- Oasele degetelor piciorului (ossa digitorum pedis) mităţile în formă de paletă festonată cu cinci proeminenţe indicatoare ale degetelor. La sfârşitul lunii a 2-a, prin resorbţia membranelor inter- Scheletul degetelor de la picior se aseamănă cu falangele degetelor de degetale, se conturează degetele.la mână numai că sunt mai scurte. Degetul I se numeşte haluce (hallux), Scheletul membrelor se formează începând cu centurile şi se con-iar degetul V – deget mic (digitus minimus). Cu excepţia halucelui, care tinuă cu extremităţile distale. Ulterior se dezvoltă antebraţul şi gamba,are numai două falange – una proximală şi una distală, fiecare deget are şi în sfârşit braţul şi coapsa. În dezvoltarea membrelor superioare şi acâte trei falange – proximală (phalanx proximalis), medie (phalanx me- celor inferioare există un paralelism. Astfel, dezvoltarea segmentelordia) şi distală (phalanx distalis). membrelor decurge în felul următor: după apariţia centurilor se diferen- Falangele sunt oase tubulare scurte şi prezintă un corp (corpus pha- ţiază elementele distale, pe urmă cele medii şi în sfârşit cele proximale.langis), un cap (caput phalangis) şi o bază (basis phalangis). Capul şi În săptămâna a 5-a, în mugurii membrelor apar numeroase condensăribaza sunt înzestrate cu feţe articulare pentru unirea cu oasele metatar- mezenchimale precartilaginoase; în săptămâna a 7-a începe stadiul car-siene şi a falangelor între ele. Fiecare falangă distală se termină cu o tilaginos, iar în săptămâna a 8-a osificarea encondrală, care continuă şituberozitate (tuberositas phalangis distalis). În regiunea articulaţiilor după naştere. La naştere epifizele şi metafizele sunt cartilaginoase, iarmetatarsofalangiene I şi V şi în articulaţia interfalangiană a halucelui diafizele complet osificate. În oasele membrelor centrii secundari deconstant se determină oase sesamoide. osificare din epifize se formează la vârsta de 5 – 10 ani. Epifizele osoase Explorarea manuală. Sub maleola medială cu uşurinţă se explo- concresc cu diafizele după 15 – 18 ani.rează sustentaculum tali. Între maleola medială şi laterală, ventral şi Numai corpul claviculei, spre deosebire de celelalte oase ale mem-distal, se palpează proeminenţa unghiului ventrolateral al trohleei ta- brelor, se osifică endesmal, deci trece în dezvoltarea sa numai două etape:lusului. În mişcările de flexie şi extensie ale piciorului se poate palpa membranoasă şi osoasă. În săptămâna a 6-a apare centrul de osificare în – 164 – – 165 –
  • 84. corpul claviculei. Din ele se osifică numai corpul şi extremitatea acro- tatea cartilajelor de creştere în primii ani de viaţă. Sunt condiţionate de izo-mială a claviculei. În cartilajul extremităţii sternale centrul de osificare larea unui fragment din acest cartilaj, ce se osifică independent. Aplaziileapare tocmai la vârsta de 16–18 ani şi concreşte cu corpul claviculei la congenitale ale peroneului. Aplazia congenitală a patelei. Patella partita20 – 25 ani. este o anomalie generată de prezenţa mai multor nuclee de osificare, a căror La sfârşitul lunii a 2-a are loc mişcarea de rotaţie a membrelor supe- sutură nu a fost posibilă.rioare cu 900 în exterior, iar a celor inferioare în interior, care are drept Genu valgum – deviaţia laterală a picioarelor de la linia mediană curezultat determinarea poziţiei lor definitive. alipirea genunchilor. Genu valgum al adolescenţilor apare cu predilecţie către vârsta de 12 – 16 ani şi se întâlneşte mai mult la băieţi. Deformi- Anomaliile de dezvoltare ale membrelor tatea se produce sub influenţa creşterii dezechilibrate a condilului intern femural. Genu varrum – genunchii depărtaţi în afară. Genu recurba- Lipsa claviculei – uni- sau bilaterală; clavicula scurtă; bifurcaţia tum – genunchii sunt fixaţi în hiperextensie, flexia fiind foarte redusă, iarextremităţii acromiale, unde o parte se articulează cu acromionul, iar patela poate lipsi.cealaltă cu creasta omoplatului. Membre suplimentare – mai frecvent cele inferioare. Polifalan- Anomaliile omoplatului sunt însoţite de obicei, de anomaliile cla- gia. Luxaţie şi subluxaţie congenitală, mai frecvent în articulaţiaviculei şi humerusului. Absenţa cavităţii glenoidale a omoplatului se coxofemurală la sexul feminin. Răspândirea acestei anomalii în di-îmbină cu deformaţia congenitală a capului humerusului, scurtarea cla- ferite ţări este diferită. Andren (1961), studiind această problemă, aviculei şi alte modificări ale acestor oase; poziţia asimetrică a omopla- demonstrat că în aşa ţări ca China, India, Brazilia, această patologieţilor; omoplat suplimentar constituie 5% din cazuri. aproape că nu se întâlneşte, însă este destul de răspândită în Saksonia, Amelia, absenţa totală a unuia din membre; ectromelie – absenţa Italia de Nord, Cehoslovacia, Ungaria. Parţial, autorul explică aceastăsubtotală a unui membru, adactilia – lipsa degetelor; afalangia – lipsa particularitate prin specificul tradiţiilor acestor popoare în îngrijireafalangelor; ectrodactilia – lipsa unuia sau a mai multor degete; poli- copiilor mici. Fixarea picioarelor în poziţia de adducţie predispune ladactilia – degete supranumerare; halomegalia – degete gigante; sin- apariţia luxaţiei în articulaţia coxofemurală. Această poziţie duce la odactilia (degete lipite) – poate fi membranoasă, cutanată, osoasă; ma- dezvoltare insuficientă a cavităţii acetabulare. În cazul când copilulcrodactilia – degete mari prin surplus de falange; brahidactilia – de- timp îndelungat se află cu picioarele desfăcute (îndepărtate), are loc ogete scurte prin absenţa uneia sau a 2 falange, a unor degete. dezvoltare normală a elementelor ce preîntâmpină aceste luxaţii. De Ectrocherie, caracterizată prin absenţa mâinii; ectropodie – ab- exemplu, s-a stabilit că în Vietnamul de munte, luxaţia congenitală a femurului practic nu se întâlneşte, deoarece femeile acestei ţări poartăsenţa piciorului propriu-zis. Brachimelie – scurtarea unuia sau a mai copiii în spate (poziţia Lorens) cu picioarele îndepărtate, îmbrăţişândmultor segmente de membru. Focomelie, când sunt dezvoltate nu- cu ele trunchiul mamei (K. Karcinov, 1958). Această anomalie estemai segmentele distale ale membrelor şi mâna sau piciorul sunt fi- strict dependentă de particularităţile structurii şi diferenţierii cavităţiixate direct pe trunchi (lipsind braţul şi antebraţul, respectiv coapsa acetabulare.şi gamba). Micromelie – membre scurte cu segmente proporţionale Amputaţia congenitală – uni- sau bilaterală, mai frecvent a seg-între ele. Sinostoza oaselor antebraţului sau a gambei. Pseudoartro- mentelor distale ale membrului.ze congenitale. Picior strâmb congenital. Spre deosebire de luxaţia congenita- Exostoză osteogenică este caracterizată prin oase care apar în vecină- lă a femurului, se întâlneşte mai frecvent la bărbaţi. Forma tipică a – 166 – – 167 –
  • 85. acestei anomalii se caracterizează prin următorul complex de crite- Artrosindesmologierii: 1 – marginea laterală a piciorului este răsucită în jos şi serveşteca punct de sprijin al corpului; 2 – marginea medială este răsucită Tradus cuvânt în cuvânt, termenul artrosindesmologie înseamnăinvers – în sus; 3 – suprafaţa dorsală a piciorului priveşte înain- ştiinţa despre articulaţii şi ligamente (de la cuvintele arthros – articula-te; 4 – suprafaţa plantară este îndreptată înapoi. La o formă foarte ţie, desmos – ligament, logos – ştiinţă). În structura scheletului deose-pronunţată a acestei anomalii, bolnavii se sprijină pe faţa dorsală a bim peste 230 articulaţii diferite după structură şi funcţii, şi în jurul lapiciorului. o 1000 de ligamente. Fuziunea congenitală a oaselor adiacente. Se deosebesc două varianteale acestei anomalii: concrescenţa şi asimilaţia. Se întâlnesc mai frecvent lacoloana vertebrală, iar în regiunea membrelor în articulaţiile interfalangiene,intercarpiene, intertarsiene, simfiza pubiană şi porţiunea proximală a oaselorantebraţului. O anomalie rar întâlnită este sirenomelia, care apare ca rezultat aldereglării diferenţierii segmentelor membrului inferior; are loc asimi-laţia şi concreşterea tuturor segmentelor de membru şi formarea unuimembru nesegmentat şi nefuncţional. A B C D Fig. 64. Dezvoltarea articulaţiilor: A. 1 – aglomeraţie de mezenchim ce precede formarea cartilajului; 2 – ampla- samentul viitoarei fisuri articulare; 3 – primordiul epicondriului; B. 1 – pri- mordiul cartilaginos al diafizei; 2 – primordiul cartilaginos al epifizei; 3 – pe- ricondriu. C. 1 – canalul medular; 2 – diafiz; 3 – periost; 4 – zona de eroziune a cartilajului; 5 – fisura articulară; 6 – cartilaj epifizar; 7 – diafiză cartilagi- noasă. D. 1 – canal medular; 2 –diafiz; 3 – periost; 4 – lamela cartilaginoasă epifizară; 5 – cartilaj articular; 6 – centru de osificare epifizar; 7 – zona de eroziune a cartilagului. Structura plurisegmentală a scheletului reprezintă una din condiţi- ile principale ce asigură mobilitatea în diferite segmente ale corpului. Factorul determinant al morfologiei articulaţiilor este mişcarea. Carac- terul mişcărilor depinde de tipul de unire a oaselor, definit la primele etape ale ontogenezei, care demonstrează că dezvoltarea articulaţiilor este strâns legată de dezvoltarea oaselor. Articulaţiile, ca şi oasele, sunt – 168 – – 169 –
  • 86. organe de origine mezodermală. Ele se dezvoltă din mezenchimul inter- scapular şi cotiloidian) sunt derivate din mezenchimul interzonal, per-zonal, numit blastem articular sau disc intercondral. sistent în aceste articulaţii. Din acelaşi ţesut iau naştere, din necesitatea Blastemul mezenchimal osteogen este iniţial neîntrerupt în mugurii frânării unor mişcări şi a creşterii stabilităţii articulare, ligamentele arti-membrelor şi în calota craniană. Modelele precartilaginoase şi cele carti- culare şi capsulare. Bursele sinoviale apar la fel ca şi fisurile în ţesutullaginoase ale oaselor mezenchimul interzonal se modifică în sensul for- fibros embrionar periarticular.mării articulaţiei. Evoluţia acestui mezenchim are loc în două etape: Forma şi structura, caracteristice fiecărei articulaţii sinoviale, sunt - poate să persiste în întregime, realizând uniri neîntrerupte – si- determinate, în primul rând, genetic. Factorii funcţionali mecanici in-nartroze, fără cavitate articulară (sindesmoze, sincondroze) cu evoluţia tervin în mod secundar în remodelarea articulaţiilor sinoviale, care în-finală în sinostoză; cepe în perioada intrauterină, când întră în acţiune musculatura schele- - poate evolua cavitar, formând uniri întrerupte – articulaţii mobile tică şi presiunile intraarticulare.sau diartroze. Pătrunderea, în mod intensiv, a vaselor sangvine din epicondru în La diferenţierea diartrozelor dintre machetele oaselor, mezenchimul modelul cartilaginos al osului determină diferenţierea cartilajului arti-supus presiunii de creştere cedează şi dispare, realizând fisuri articulare cular şi osificarea endocondrală a epifizelor oaselor. Feţele articulare înprimare. În săptămâna a 8-a, fisura devine cavitate articulară, iar din articulaţiile temporo-mandibulare şi sterno-claviculare sunt acoperitelimitele laterale ale mezenchimului interzonal, în continuarea pericon- cu cartilaj fibros, iar în celelalte articulaţii cu cartilaj hialin.drului, se formează capsula articulară. Morfogeneza articulaţiilor este un proces dinamic ce continuă pe Termenul apariţiei cavităţilor articulare în diferite segmente ale cor- parcursul întregii vieţi, fiind în strânsă legătură şi dependenţă cu me-pului este variabil. Prima începe să se formeze articulaţia coxofemurală diul de trai. La nou-născuţi aparatul artro-ligamentar anatomic este dejala feţii de 20 – 30 mm; cavitatea articulaţiei umărului apare la fătul de format, însă creşterea şi modelarea formei feţelor articulare continuă şi34 mm, iar cavitatea sinovială a articulaţiilor mâinii la fătul de 30 – 50 forma lor definitivă se determină în termeni diferiţi, fiind dependentămm. La nivelul capsulei apar îngroşări, care devin ligamente articula- de mai mulţi factori ai mediului intern şi extern. Capsula articulară estere. Un strat celular subţire delimitează iniţial cavitatea articulară deve- foarte subţire, iar dimensiunile cavităţii articulare, în comparaţie cu ceinind membrana sinovială; aceasta va dispărea ulterior de pe cartilajul maturi, sunt mai mari. Bursele sinoviale sunt slab dezvoltate, în loculextremităţilor osoase, care vor ajunge în contact, dar persistă pe faţa lor deseori se determină aglomerări de ţesut conjunctiv lax. Ele se for-internă a capsulei articulare. Aşa se formează cavitatea sinovială, în mează paralel cu dezvoltarea muşchilor.care apare lichidul sinovial, format din plasmă dializată, celule cartila- Factorii mecanici şi funcţionali intervin în timp, modelând for-ginoase desprinse şi mucus. mele primare şi definitivând suprafeţele articulare de care depinde Formarea cavităţii sinoviale nu este complet elucidată, existând mai direcţia şi amplitudinea mişcărilor. După P.F. Lesgaft, forma defi-multe ipoteze în acest sens. Conform uneia din ele, apariţia cavităţii nitivă a articulaţiei se cristalizează conform legii unităţii şi lupteisinoviale este rezultatul activităţii enzimatice. Se presupune că pot in- contrariilor, unde una din condiţii este unirea trainică a oaselor printerveni enzime (hialuronidaza) cu rol în depolimerizarea şi lichefierea economisirea ţesuturilor şi a spaţiului în organism, iar a doua estemucopolizaharidelor stratului mezenchimal intermediar. necesitatea asigurării condiţiilor favorabile pentru efectuarea liberă Formaţiunile fibroase intraarticulare (meniscurile articulaţiei a mişcărilor.genunchiului, discurile sterno-clavicular şi temporo-mandibular, labrul – 170 – – 171 –
  • 87. Anomalii de dezvoltare ale articulaţiilor Schema 1 CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR Anumiţi factori teratogeni limitează mişcările embrionului şi fătu-lui, producând contracturi congenitale sau luxarea articulaţiilor. SEMIARTICULA II Artrogripoza – grup eterogen de contracturi congenitale ale mai SINARTROZE (simfize)multor articulaţii. Este specifică triada: mână strâmbă, picior strâmb şiluxaţie de femur. Art. fibroase Sindesmoze Luxaţiile congenitale de umăr, de şold, ale patelei şi femurotibială. Membrane Ligamente Clasificarea unirilor dintre oase Gomfoze Elastice Funcţiile complexe ale sistemului osos în organism necesită şi o Suturicomplexitate a organelor de legătură dintre oase. De aici şi multitudineaşi varietatea tipurilor de uniri (schema 1). Unirile dintre oasele scheletului corpului omenesc pot fi împărţiteîn trei grupe mari: Sincondroze Din ate Scuamoase Plane - sinartroze sau uniri neîntrerupte; - diartroze sau uniri întrerupte; Sinostoze Fibroase şi hialinice - hemiartroze sau simfize, forma de tranziţie dintre sinartroze şidiartroze. Relieful oaselor reflectă tipul lor de unire. La unirile neîntrerupte, Sinsarcoze Temporare Permanentepe oase sunt bine pronunţate rugozităţile, liniile, crestele, tuberozităţile,iar cele întrerupte prezinţă diferite forme de feţe articulare. Sinartrozele reprezintă unirile oaselor prin intermediul a diferitor DIARTROZE Uniaxialetipuri de ţesut conjunctiv. Fisuri sau cavităţi articulare între aceste oaselipsesc. Aceste uniri sunt trainice, însă mobilitatea lor este limitată sau art. sinoviale Elipsoide Cilindrice (trohoide)pe deplin lipseşte. În funcţie de tipul de ţesut, care uneşte oasele, distin- Biaxialegem: sinfibroze, sincondroze şi sinostoze (fig. 65). Seliforme Trohleare (ginglimus) Sinfibrozele (junctura fibrosa) constituie unirile oaselor prin inter- Pluriaxialemediul ţesutului conjunctiv fibros dens. La acest grup se referă liga- Bicondilare Elicoidalementele, membranele, fontanelele, suturile şi gomfozele. Ligamentele (ligamenta) constituie fascicule de ţesut conjunctivfibros dens inserate pe oasele vecine, care consolidează articulaţia şireglamentează mişcările în ea. În unele articulaţii aceste ligamente sunt Sferoide Cotilice (enartroze) Plane (amfiartroze) – 172 – – 173 –
  • 88. structurate din fascicule elastice de culoare galbenă, de unde şi denu- fortificarea capsulei articulare; frânare şi reglamentare a mişcărilor; demirea lor de ligamente galbene (ligamenta flava). Deosebim ligamente amortizare; rolul unui schelet moale fiind locul de origine sau inserţie alungi, care unesc câteva oase (ligamentul longitudinal anterior şi poste- muşchilor (ligamentele la membre şi coloana vertebrală).rior al coloanei vertebrale, ligamentul supraspinal) şi ligamente scurte, Membranele (membranae) reprezintă unirea oaselor prin lamelece unesc oasele adiacente (interspinale, intertransversale şi majoritatea din ţesut conjunctiv, care, spre deosebire de ligamente, captivă spaţiulligamentelor articulaţiilor membrelor). dintre două oase. Rolul lor este asemănător cu cel al ligamentelor. Tipuri de sinartroze Fontanelele (fonticuli) sunt nişte formaţiuni de ţesut conjunctiv în structura cărora se află foarte puţine fibre conjunctivale. Sunt localizate Fibroase Cartilaginoase la intersecţia suturilor craniului cerebral. Cu vârsta se osifică şi se men- Suturi ţin numai suturile. Sutura (suturae) reprezintă un strat îngust de ţesut conjunctiv fi- Sincondroză bros ce se află între oasele craniului. Conform formei lor, deosebim suturi dinţate (sutura serrata), scuamoase (sutura squamosa) şi plane Gomfoze (sutura plana). Ele reprezintă zona de creştere a oaselor craniului şi îndeplinesc funcţia de amortizare, protejând encefalul, organul văzului, organul auzului şi echilibrului de zdruncinături. Gomfoza (gomphosis) este o unire fibroasă a rădăcinii dintelui cu ţesutul osos al alveolei dentale. Acest ţesut este numit periodont (pe- Simfiză riodontium). 2 Sincondrozele (synchondroses) reprezintă unirea oaselor prin ţesut Sindesmoze cartilaginos hialin (coastele cu sternul, partea bazilară a occipitalului cu corpul sfenoidului) şi fibros (discurile intervertebrale). Unele sincon- droze, cu vârsta, sunt substituite de ţesut osos şi se numesc temporare, 1 iar dacă se păstrează pe toată viaţa se numesc constante. 3 Sincondrozele sunt uniri trainice, puţin mobile, şi datorită caracte- relor elastice contribuie la amortizare. Gradul de mobilitate depinde de grosimea stratului cartilaginos dintre oase. Sinostoze (synostosis) – uniri imobile prin intermediul ţesutului osos. Hemiartrozele reprezintă un grup de uniri situate între sinartroze şiFig. 65. Tipuri de sinartroze: 1 – membrana interosoasă a antebraţului; diartroze, având caractere comune ambelor forme articulare. Ele posedă 2 – disc intervertebral; 3 – simfiza pubiană. o schiţă de cavitate între oasele articulare, cartilaje de legătură şi liga- mente foarte puternice. Au mobilitate redusă. Hemiartrozele tipice sunt În raport cu capsula articulară se evidenţiază ligamentele intraarticu- simfiza pubiană şi sacrococcigiană. Ele pot fi mobilizate în sarcină dato-lare şi extraarticulare. Ultimele, la rândul său, se împart în extracapsu- rită relaxinei, care în apropierea termenului de naştere relaxează aparatullare şi capsulare. Ligamentele îndeplinesc funcţiile de: unire a oaselor; – 174 – – 175 –
  • 89. ligamentar al acestor articulaţii. În aceste condiţii, la acest nivel se pot Pacini, Ruffini, Golgi-Matzoni, colbele Crauze. Structural deosebimefectua mişcări de nutaţie şi contranutaţie în jurul unui ax transversal ce două straturi: extern – membrana fibroasă (membrana fibrosa) şitrece prin centrul suprafeţelor articulare. Aceste mişcări sunt determinate intern – membrana sinovială (membrana synovialis), care tapetea-de capul fătului în trecerea lui prin canalul pelvian. După naştere, articu- ză reliefurile, fundurile de sac şi ligamentele intraarticulare. În in-laţiile devin iarăşi rigide şi elastice. teriorul articulaţiei membrana sinovială formează plici şi vilozităţi sinoviale, localizate în jurul suprafeţei articulare. Plicile sinoviale Structura diartrozelor deosebit de mari constituie corpuri adipoase articulare. Toate aceste formaţiuni au rolul de a mări suprafaţa de acţiune a membranei si- Diartrozele prezintă o structură tipică care în varianta minimă sunt noviale şi de a umple spaţiile moarte intraarticulare prin proprietateaformate din suprafeţe articulare, capsulă articulară şi cavitatea ar- lor de a fi plastice, acomodându-se la modificările de volum şi formăticulară, ce asigură o mare amplitudine şi variabilitate a mişcărilor. La ale acestor spaţii.acestea se adaugă anexele, legate de caracteristicile funcţionale ale fie- Funcţia principală a membranei sinoviale este producerea lichi-cărei articulaţii: ligamente, discuri, meniscuri, burelete glenoidal, burse dului sinovial, care asigură mecanismele de alunecare în timpulsinoviale, corpuri adipoase, oase sesamoide. mişcărilor articulare. O altă funcţie importantă este cea de control a Suprafeţele articulare (facies articularis) sunt reprezentate de car- fluxului de electroliţi, apă şi proteine, care trec spre şi dinspre arti-tilajul hialin, care acoperă majoritatea epifizelor osoase. Cartilajul are culaţie. Lichidul sinovial după compoziţia sa reprezintă un transsu-un aspect caracteristic alb-albăstrui, sticlos, grosimea variază, în funcţie dat al plasmei sângelui şi limfei din capilarele membranei sinoviale.de particularităţile funcţionale, între 1 – 7 mm. Posedă un sistem de nu- Componentul principal al lichidului sinovial este acidul hialuronic. Eltriţie legat de lichidul sinovial şi de procesul de difuziune din capilarele mai conţine elemente celulare cartilaginoase, conjunctive plate, deta-membranei sinoviale. şate prin descuamare, 95% apă, proteine, mucopolizaharide, săruri, Principalele caracteristici funcţionale ale cartilajului articular sunt: glucoză, uree şi alte substanţe care îl fac vâscos. Cantitatea de lichid depinde de dimensiunile articulaţiei şi constituie de la 2-4 mm3 pânărezistenţa la compresiune; elasticitatea; distribuţia sarcinilor şi încărca- la 5 cm3.rea uniformă a osului subcondral; durabilitatea, care poate asigura func- Rolul lichidului sinovial este:ţia normală a articulaţiei, asigurarea unei suprafeţe netede autolubrifia- - de lubrifiere a feţelor articulare;te, pentru ca oasele să alunece în interiorul articulaţiei. Prin structura sa, - de nutriţie a cartilajului articular;care îi atribuie rezistenţă şi elasticitate, cartilajul are rol de amortizator - de amortizare;al şocurilor ce intervin în timpul mişcărilor, nivelează neregularităţile - de participant la metabolismul substanţelor;feţelor articulare şi facilitează mişcările. - de menţinere a feţelor articulare. Capsula articulară (capsula articularis) este reprezentată de un Membrana fibroasă reprezintă o continuare a periostului şi conţinemanşon fibros rezistent, inserat pe circumferinţa suprafeţelor arti- numeroase fibre colagene şi elastice. În unele locuri membrana fibroa-culare pe care le uneşte, sau la o distanţă oarecare de la ele. Con- să devine mai groasă, formând aşa-numitele ligamente capsulare, ligg.crescând cu periostul formează o cavitate articulară închisă. Ca şi capsularia, care consolidează capsula articulară. Membrana fibroasăperiostul, capsula articulară este bogată în vase sangvine şi terminaţii este mai subţire şi mai puţin rezistentă în articulaţiile cu mobilitatenervoase libere şi incapsulate de tipul corpusculilor lamelari. Vater- mare, şi mai groasă în articulaţiile cu mişcări limitate. – 176 – – 177 –
  • 90. Cavitatea articulară (cavum articulare) este reprezentată de un Bureletul articular reprezintă o formaţiune cartilaginoasă inelară,spaţiu ermetic delimitat de membrana sinovială şi cartilajul suprafe- care cu o margine concreşte cu capsula articulară, iar cu cealaltă conti-ţelor articulare. În cavitatea articulară presiunea este negativă, ceea nuă pe faţa articulară. Ea se întâlneşte în articulaţia umărului şi coxo-ce contribuie la contenţiunea feţelor articulare. În caz de traumă în- femurală, unde contribuie la majorarea dimensiunilor feţei articulare însoţită de leziuni ale capsulei articulare, în cavitatea articulară pătrun- primul caz şi la aprofundarea cavităţii articulare în al doilea caz.de aer şi feţele articulare se desprind una de alta. Linia de contact Bursele sinoviale (bursae synoviales) constituie nişte prolabări aledintre feţele articulare este numită linia sau interlinia articulară, membranei sinoviale, de regulă, situate între suprafaţa osului şi tendoa-cunoaşterea căreia este importantă pentru medicul practician. Forma nele musculare. Ele au funcţia de a atenua frecarea suprafeţelor ten-şi volumul cavităţii articulare depind de configuraţiile feţelor arti- doanelor şi oaselor care vin în contact reciproc. În număr mai mare seculare, structura capsulei şi prezenţa diferitor elemente auxiliare. În întâlnesc în articulaţiile membrelor. Volumul lor este de la 0,5 şi pânăarticulaţiile cu mişcări reduse cavitatea articulară este cu mult mai la 5 cm3, conţin lichid sinovial; o parte din ele comunică cu cavitateamică decât în cele cu o mobilitate sporită. articulară. Una din calităţile principale ale articulaţiilor este flexibilitatea, ma- Oasele sesamoide (ossa sesamoidea) sunt strâns unite cu capsu-nifestată prin dimensiunile amplitudinii mişcărilor. Nici una din calită- la articulară şi tendoanele muşchilor ce înconjoară articulaţia. Unaţile motorii – forţa, rezistenţa, viteza – nu sunt atât de dependente de din suprafeţele osului, fiind îndreptată spre cavitatea articulară, estevârstă ca flexibilitatea. Influenţa vârstei asupra articulaţiilor este relati- acoperită cu cartilaj hialin. Aceste oase contribuie la micşorarea ca-vă şi depinde, în primul rând, de specificul activităţii fizice a omului. vităţii articulare şi indirect la majorarea amplitudinii mişcărilor. Ele Amplitudinea mişcărilor în articulaţii depinde de vârstă, sex, gra- servesc şi ca scripete pentru tendoanele muşchilor ce acţionează asu-dul de antrenament şi unele particularităţi individuale. Astfel, în una şi pra unirilor dintre oase. Unul dintre cele mai mari oase sesamoideaceeaşi articulaţie la femei mobilitatea este mai mare decât la bărbaţi, este patela.la tineri – mai mare decât la maturi, iar la persoanele antrenate – maidezvoltată decât la cele neantrenate. Antrenarea contribuie la modifica- Biomecanica articulaţiilorrea structurală şi funcţională a întregului sistem articular. În articulaţiile, ale căror feţe articulare nu sunt congruente, sunt Articulaţiile sunt organe ale locomoţiei, deplasării corpului în spa-nişte lamele cartilaginoase diferite ca formă, ce contribuie la majora- ţiu; contribuie la menţinerea poziţiei corpului; iau parte la deplasarearea corespunderii lor, numite discuri şi meniscuri articulare (disci et unor segmente ale corpului în raport cu alte segmente.menisci articulares), bureletul articular (labrum articulare). Discul Biomecanica articulaţiilor, în mare măsură, este determinată de for-prezintă o lamelă cartilaginoasă, concrescută pe marginea externă cu ma feţelor articulare, care determină numărul axelor în jurul cărora aucapsula articulară, şi care separă cavitatea articulară în două camere. loc mişcările. În articulaţii mişcările se efectuează în jurul a trei axeMeniscurile, la fel, sunt nişte lamele cartilaginoase sau conjunctive, de principale: frontală, sagitală şi longitudinală.formă semilunară ce se intercalează între feţele articulare, şi spre deo- În jurul axei frontale se realizează flexia (flexio), micşorarea un-sebire de discuri, nu separă cavitatea articulară în două etaje. În timpul ghiului dintre oasele articulante, şi extensia (extensio), mişcarea înmişcărilor discurile şi meniscurile asigură amortizarea şocurilor şi izbi- sens opus, ce duce la majorarea acestui unghi. În jurul axei sagitale seturilor, atenuând în acelaşi timp şi neregularităţile feţelor articulare. efectuează: adducerea (adductio) – mişcarea de apropiere a membrului – 178 – – 179 –
  • 91. sau a unui segment de membru de planul medial, şi abducerea (abduc- mişcările în articulaţia dată. În conformitate cu aceasta, după numărultio) – îndepărtarea de la planul median. În jurul axei longitudinale are axelor de rotaţie, deosebim: articulaţii uniaxiale; articulaţii biaxiale şiloc rotaţia (rotatio): în interior, spre planul medial, numită pronaţie articulaţii pluriaxiale.(pronatio), iar în exterior – supinaţie (supinatio). Mişcarea circulară Articulaţiile uniaxiale sunt cele cilindrice sau trocoide (art. tro-(circumductio) are loc la trecerea de la o axă la alta în cadrul căreia choidea) şi trohleare (ginglymus). În cele cilindrice axul de mişcareextremitatea liberă (distală) a membrelor (mâna sau piciorul) descrie o coincide cu axul lung al feţei articulante şi asigură mişcarea în jurulcircumferinţă. Pot avea loc şi mişcări de alunecare a feţelor articulare axului longitudinal.una în raport cu cealaltă. În articulaţiile trohleare faţa articulară e situată transversal de axul Caracterul mişcărilor este determinat de forma feţelor articulare, iar longitudinal al oaselor articulante (exemplu – articulaţiile interfalangie-amplitudinea depinde de diferenţa dimensiunilor şi valorilor unghiulare ne la mână şi picior), realizând mişcările de flexie şi extensie.ale feţelor articulare. Cu cât această diferenţă este mai mare, cu atât şi Articulaţiile biaxiale. În articulaţia elipsoidală (art. ellipsoidea),amplitudinea mişcărilor este mai mare. Când feţele articulare sunt egale feţele articulare se prezintă ca nişte porţiuni de elipsă ale capului ar-şi congruente, mişcările sunt foarte limitate. Amplitudinea mişcărilor ticular şi fosei articulare respective. Mişcările sunt posibile în juruldepinde şi de particularităţile inserţiei capsulei, particularităţile morfo- a două axe reciproc perpendiculare. În articulaţia seliformă (art. sel-logice şi de amplasare a ligamentelor şi muşchilor periarticulari şi de laris), feţele au formă de şa. Articulaţia condilară (art. condylaris)tipul de unire a oaselor. constituie forma de tranziţie de la articulaţia trohleară la cea elipso- idală. Axul principal este cel frontal. Spre deosebire de articulaţiile Clasificarea diartrozelor uniaxiale, în cele biaxiale este mai mare diferenţa dintre dimensiunile şi formele feţelor articulante, şi consecutiv are loc majorarea amplitu- În clasificarea morfofuncţională a articulaţiilor se ţine cont îndeo- dinii de mişcare. Articulaţiile biaxiale au două axe, una transversală şisebi de: 1) numărul feţelor de articulaţie; 2) forma feţelor articulare; 3) alta sagitală. O astfel de aranjare a axelor asigură 5 tipuri de mişcări:numărul axelor de rotaţie. flexie, extensie, abducţie, adducţie şi circumducţie. Dacă mişcările În funcţie de numărul feţelor distingem: a) articulaţie simplă (art. se efectuează în jurul axurilor frontale şi verticale, se realizează nu-simplex), formată doar din două feţe articulare; b) articulaţie compu- mai 3 tipuri de mişcări: flexie, extensie şi rotaţie. După formă aceastăsă (art. composita), formată din trei şi mai multe feţe; c) articulaţie articulaţie este bicondilară, de exemplu articulaţiile genunchiului şicomplexă (art. complexa) care între feţele articulare prezintă un disc temporo-mandibulară.ce divizează cavitatea articulară în două etaje (de exemplu, articulaţia Articulaţiile pluriaxiale, de exemplu articulaţia sferoidă (art.temporomandibulară); d) articulaţie combinată (art. combinata) care spheroidea), articulaţia cotilică (art. cotylica), articulaţia plană (art.constă din două sau mai multe articulaţii izolate anatomic, însă funcţi- plana). Articulaţiile pluriaxiale, cu trei axuri de rotaţie, posedă celeonează sincronic, îndeplinind unele şi aceleaşi funcţii în acelaşi timp, mai mari posibilităţi de mişcare, în jurul cărora se efectuează şaseconstituind o unitate funcţională (articulaţiile radioulnară proximală şi tipuri de mişcări. În articulaţiile plane feţele sunt absolut congruen-distală, articulaţiile costovertebrale). te, aderă intim una la alta şi corespunzător mişcările au caracter de Conform formei feţelor articulare, deosebim articulaţii cilindrice, alunecare fiind mult limitate. Acest tip de articulaţii se numesc am-elipsoidale, trohleare, şelare, sferoide şi plane. Forma feţelor articulare, fiartroze (amphiarthrosis). În funcţie de conducerea mişcărilor,la rândul său, determină numărul axelor în jurul cărora se realizează – 180 – – 181 –
  • 92. diartrozele se împart în diartroze cu conducere osoasă, ligamentoasă articulaţiile trunchiuluişi musculară. articulaţiile coloanei vertebrale Conducerea osoasă a mişcărilor este determinată de forma feţelorarticulare, care permit realizarea numai a unor mişcări. De exemplu, în Constituind segmentul axial al corpului, coloana vertebrală estearticulaţia cotului, vârful olecranomului, în extensie maximă, pătrunde unită nemijlocit cu craniul, cu coastele şi cu oasele coxale. Vertebreleîn fosa omonimă a humerusului şi limitează mişcarea de extensie; for- se unesc între ele prin articulaţii cu mobilitate redusă, iar din suma-ma trohleei humerale cu faţa articulară în scripete spiralat, nu permite ţia mişcărilor posibile, în acestea se realizează mişcările ample aledecât mişcarea de flexie-extensie. coloanei ca întreg. Fiecare vertebră adevărată articulează cu vertebra Articulaţiile, la care amplitudinea mişcărilor este frânată la un mo- adiacentă în trei puncte: două, situate posterior, joncţionează cu apo-ment dat de ligamente, se numesc articulaţii cu conducere ligamentoa- fizele articulare, al treilea punct, situat anterior, uneşte corpurile ver-să; de exemplu, articulaţia coxo-femurală la care extensia este frânată tebrelor prin discurile intervertebrale. Prin această unire se formeazăde ligamentul ilio-femural. doi piloni – unul anterior, constituit din corpurile vertebrelor şi discu- Articulaţiile, la care amplitudinea şi direcţia mişcărilor este limitată rile intervertebrale, şi unul posterior, format din arcurile vertebrelorde muşchi, se numesc articulaţii cu conducere musculară. De exem- şi articulaţiile intervertebrale. Datorită 7 6plu, articulaţia umărului cu ligamente slabe, la care mişcările prea am- funcţiilor şi numărului mare de muşchiple sunt frânate de muşchi. ce se inseră, în structura coloanei ver- 1 tebrale deosebim câteva tipuri de uniri Simfiza (fig. 66): 3 1) sindesmoze – ligamentele lungi şi 2 Simfizele (symphysis) reprezintă articulaţii de tranziţie, la care în scurte;profunzimea ţesutului cartilaginos se formează o fisură îngustă, neta- 2) sinelastoze – ligamentele galbene;petată cu membrană sinovială. În ele sunt posibile numai deplasări li- 3) sincondroze – discurile interver- 4 5mitate ale oaselor. Deosebim următoarele simfize: simfiza manubriului tebrale;sternului; simfizele intervertebrale şi simfiza pubiană. 4) sinostoze – dintre vertebrele sa- crale; 5) simfize – dintre sacru şi coccis; 6) diartroze – dintre apofizele arti- Fig. 66. Unirile vertebrelor, culare. aspect lateral: Coloana vertebrală, formând un 1 – discus intervertebralis; complex osteo-ligamentar, prezintă o 2 – lig. supraspinale; 3 – lig. formaţiune elastică şi flexibilă, datorită interspinale; 4 – articulatio alternării elementelor rigide osoase – zygapophysialis; 5 – lig. longi- tudinale anterius; 6 – lig. lon- vertebrele – cu elemente elastice – dis- gitudinale posterius; 7 – for. curi intervertebrale. intervertebrale. – 182 – – 183 –
  • 93. Vertebrele adevărate articulează între ele prin corpurile lor şi proce- fibros este mai slab dezvoltată în comparaţie cu cea anterioară. Porţiu-sele articulare (fig. 66). Corpurile vertebrelor adiacente sunt unite prin nile anterolaterale ale discurilor intervertebrale uşor proiemină în afaraintermediul a 24 de discuri fibro-cartilaginoase intervertebrale şi al li- marginii vertebrelor, deoarece discul este puţin mai lat decât corpurilegamentelor vertebrale longitudinale anterior şi posterior. Primul disc se vertebrelor adiacente.află între axis şi cea de-a 3-a vertebră cervicală, iar ultimul între corpul 3 5celei de-a 5-a vertebre lombare şi baza sacrului. Înălţimea discuriloreste diferită de la o regiune la alta a coloanei: 5 – 6 mm pentru cea cer-vicală, 2 – 3 mm pentru cea toracală şi 10 – 18 mm pentru cea lombară, 1constituind un indicator direct proporţional al mobilităţii coloanei ver-tebrale în diferite segmente. În regiunile cervicală şi lombară, discurileintervertebrale sunt mai înalte în partea anterioară, iar în cea toracală în 6partea posterioară, fapt important în formarea curburilor coloanei. 2 Forma şi funcţionalitatea discului intervertebral influenţează per-fomanţele funcţionale ale coloanei vertebrale. Discul intervertebral, 5 3(discus intervertebralis) este compus din patru părţi (fig. 67): porţiuneacentrală (nucleul pulpos); inelul fibros sau lamelar; două plăci termina-le cartilaginoase, aflate nemijlocit la frontiera dintre disc şi corpul ver- A 4 Btebrei, prin intermediul cărora, prin difuziune şi osmoză, are loc nutriţiaşi metabolismul discului şi al corpurilor vertebrelor. Fig. 67. Discul intervertebral şi articulaţiile intervertebrale. Secţiune ori- Nucleul pulpos (nucleus pulposus), de o consistenţă gelatinoasă, zontală între vertebrele II şi III lombare; aspect superior (A) şi anterior (B):amortizează şi distribuie presiunea în timpul mişcărilor şi diminuează 1 – articulatio zygapophysialis deschis; 2 – lig. longitudinale posterius; 3 – nucleus pulposus; 4 – lig. longitudinale anterius; 5 – anulus fibrosus;presiunea verticală suportată de corpurile vertebrelor. Nucleul pulpos 6 – lig. flavum.este elementul care dirijează mobilitatea dintre corpurile vertebrelor şise deplasează întotdeauna în direcţie opusă celei pe care o ia coloana Lamelele cartilaginoase ale discului intervertebral reprezintă un car-vertebrală. În timpul flexiei ventrale, nucleul pulpos se deplasează dor- tilaj epifizar, ce permite creşterea în înălţime a corpului vertebral, deoa-sal, iar în extensie – ventral. În discurile cervicale şi lombare nucleul rece la acest nivel se află stratul de creştere endocondrală a nucleului depulpos este deplasat către partea posterioară a discului, iar în cele tora- osificare al corpului vertebral. Ele sunt formate din cartilaj hialin.cale este situat mai aproape de partea anterioară. La nou-născut, discurile intervertebrale constituie 50% din înălţi- Inelul fibros (anulus fibrosus) este format din lamele de fibre mea coloanei vertebrale. În perioada postnatală corpurile vertebrelorde colagen dispuse concentric şi încrucişat în jurul nucleului pulpos. cresc mai intensiv în comparaţie cu discurile. La maturi, discurilor le15 – 20 lamele sunt distribuite înaintea nucleului pulpos şi 7 – 10 îna- revine 2,5% din lungimea coloanei vertebrale.poia acestuia. Legătura trainică a discului cu lamelele osoase ale corpu- Funcţiile discurilor intervertebrale:rilor vertebrelor adiacente are loc prin intermediul fasciculelor Sharpey. - contribuie la consolidarea vertebrelor şi protejarea corpurilor ver-În regiunea cervicală şi lombară circumferinţa posterioară a inelului tebrelor de traumatizare; – 184 – – 185 –
  • 94. - determină biomecanica coloanei vertebrale; nunţată la femei, care după vârsta de 50 de ani de obicei dispare. Această - asigură flexibilitate şi armonie în mobilitatea vertebrelor şi a co- articulaţie este consolidată de ligamentele: ligg. sacrococcygeae ventra-loanei; le, dorsale profundum, dorsale superficiale et laterale. Cornua sacralia - joacă un rol deosebit în amortizarea şocurilor, menţinerea curbu- şi cornua coccygea sunt unite prin ţesut conjunctiv - sindesmoză.rilor, difuziunea greutăţii şi revenirea la starea de echilibru după efec- Arcurile vertebrale sunt unite între ele prin ligamente – sinfibrozetuarea unei mişcări; şi sinelastoze. - datorită elasticităţii discului, se atenuează izbiturile şi zdruncină- Sinfibrozele sunt reprezentate de ligamentele intertransversale,turile, ce se transmit coloanei vertebrale, măduvei spinării şi encefalului interspinoase şi supraspinos. În regiunea cervicală ligamentul supra-în timpul mersului, alergărilor, săriturilor. spinos este mai dezvoltat, fiind numit ligament nucal (lig. nuchae), Ligamentul longitudinal anterior (lig. longitudinale anterius) se în- şi formează un adevărat scut fibros, ce separă muşchii cefei. El estetinde pe faţa anterioară a coloanei vertebrale până la vertebra a II-a sacrală. constituit din fibre conjunctive, colagene şi elastice. În regiunea cervi-El este bine dezvoltat în regiunea lombară şi foarte slab în cea cervicală; cală ligamentele intertransversale lipsesc. Ligamentul supraspinos (lig.aderă la corpurile vertebrale şi mai puţin la discurile intervertebrale. supraspinale) reprezintă un cordon fibros ce se întinde şi se fixează pe Ligamentul longitudinal posterior (lig. longitudinale posterius) vârfurile apofizelor spinoase ale tuturor vertebrelor.se întinde pe faţa posterioară a corpurilor vertebrelor, în interiorul ca- Sinelastozele sunt ligamente galbene (ligg. flava) care unesc ar-nalului rahidian, care se lărgeşte la nivelul discurilor şi se îngustează la curile vertebrale. Sunt numite astfel din cauza culorii ţesutului elasticnivelul corpurilor vertebrale. Dacă ligamentul longitudinal anterior sare din care sunt formate. Cele mai puternice sunt ligamentele galbene dinpeste discurile intervertebrale, fixându-se doar pe corpurile vertebre- regiunea lombară, având o grosime de 2 – 7 mm, iar cele mai slabe dinlor, apoi cel posterior se prinde pe discuri şi sare peste partea mijlocie regiunea cervicală.scobită a corpurilor vertebrale. Cunoaşterea acestor particularităţi ale Articulaţiile uncovertebrale sau articulaţiile laterale ale corpu-ligamentelor şi discurilor este importantă, pentru că explică mecanis- lui vertebrelor cervicale, cemul herniilor discului intervertebral. Aceste ligamente contribuie şi la se formează între apofizele 3 1menţinerea curburilor coloanei vertebrale. unciforme şi scobiturile de Articulaţiile proceselor articulare, articulaţiile zigapofizale (ar- pe faţa inferioară a corpuri-ticulationes zygapophysiales) fac parte din articulaţiile plane, combina- lor vertebrei supraadiacente.te, pluriaxiale, puţin mobile. Sunt considerate diartroze Articulaţia lombosacrală (articulatia lumbosacralis) uneşte apo- pâlniforme cu capsulă şi si-fizele articulare inferioare ale vertebrei a V-a lombară cu apofizele arti- novială (fig. 68). Feţele ar-culare superioare ale sacrului. Este de tip trohoid, între corpurile acestor ticulare sunt acoperite cu overtebre se află discul intervertebral. lamă subţire de cartilaj hialin. Articulaţia sacrococcigiană (articulatia sacrococcygea) este con- Aceste articulaţii se conturea- 2stituită după tipul simfizelor şi uneşte vârful sacrului cu prima vertebră ză în regiunea cervicală de la Fig. 68. Articulaţii uncovertebrale:coccigiană. axis până la prima vertebră 1 – processus unciformis; 2 – corpus În discul intervertebral al acestei articulaţii se află o fisură, mai pro- toracală inclusiv şi servesc la vertebrae; 3 – art. uncovertebralis. – 186 – – 187 –
  • 95. realizarea mişcărilor de lateralitate în segmentul cervical. Modificări Articulaţia atlantoaxială are o structură mai complicată deoarecedegenerative se înregistrează mai frecvent la nivelul vertebrelor mai atlasul se articulează cu axisul prin trei articulaţii separate: două atlan-mobile C5 – C7. toaxiale laterale şi articulaţia atlantoaxială mediană. Articulaţia atlantoaxială laterală, articulatio atlantoaxialis late- Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniul (fig. 69). ralis, este formată de feţele inferioare ale maselor laterale şi feţele arti- culare superioare de pe corpul atlasului. Este o articulaţie combinată cu Legătura capului cu coloana vertebrală este complexă. Ea se reali- capsule articulare separate.zează prin două articulaţii – una între condilii occipitali şi atlas, şi alta Articulaţia atlantoaxială mediană, articulatio atlantoaxialisîntre atlas şi axis. Ele sunt mobile şi permit mişcări în jurul a trei axe, mediana, este formată de feţele articulare anterioară şi posterioară aleca şi în articulaţiile sferoide. apofizei odontoide şi arcul anterior al atlasului, transformat într-un Articulaţia atlantooccipitală, articulatio atlantooccipitalis, are inel osteo-fibros prin ligamentul transversal al atlasului (lig. transver-loc între condilii occipitali şi fosetele articulare superioare ale ma- sum atlantis), care se întinde între masele laterale ale atlasului. Esteselor laterale ale atlasului. Ambele oase sunt unite şi prin membra- o articulaţie trohoidă în care dintele axisului se roteşte în inelul os-nele: atlantooccipitală anterioară (membrana atlantooccipitalis teo-fibros. Apexul apofizei odontoide este unit de marginea anterioarăanterior), dintre arcul an- a orificiului occipital mare prin intermediul ligamentului apical alterior al atlasului şi margi- 3 apofizei odontoide (lig. apicis dentis). Lateral de acesta se află liga- 4 7nea anterioară a orificiului mentele alare, ligg. alaria, mai groase şi mai puternice, care merg de 1occipital, şi membrana pe laturile dintelui pe faţa medială a condililor occipitali. Aceste liga-atlantooccipitală posteri- mente limitează rotaţia excesivă a capului în stânga şi în dreapta. Deoară (membrana atlanto- la ligamentul transvers al atlasului în sus şi în jos pornesc fascicule,occipitalis posterior) dintre 2 deviate de la ligamentul longitudinal posterior al coloanei vertebrale,arcul posterior al atlasului care împreună formează ligamentul cruciform al atlasului, lig. cru-şi marginea posterioară a ciforme atlantis. 8 Posterior, articulaţiile atlantoaxiale şi ligamentele lor sunt acoperiteorificiului occipital mare.Prin ultima se trece cu acul 6 5 de membrana tectoria, ce vine de pe clivus şi trecând pe faţa posterioa-când se fac puncţiile suboc- ră a corpului vertebrei a 3-a cervicale, continuă cu ligamentul longitu-cipitale. Este o articulaţie dinal posterior al coloanei.combinată de tip elipsoidal În ansamblu, în articulaţiile atlantooccipitale şi atlantoaxiale, au loc Fig. 69. Articulaţiile coloanei vertebralecu două grade de libertate. cu craniul. Ligamentele articulaţiei atlan- şase tipuri de mişcări – înclinaţia înainte şi înapoi, înclinaţii laterale,Mişcările se realizează în rotaţie şi circumducţie. Deci, după numărul de mişcări se aseamănă cu toaxiale mediane (aspect posterior):jurul axului frontal – flexia 1 – lig. alare; 2 – fasciculus longitudinalis su- articulaţiile sferoide.şi extensia, şi în jurul axului perior; 3 – os occipitale; 4 – lig. transversum atlantis; 5 – membrana tectoria; 6 – fascicu-sagital – lateroflexia (încli- lus longitudinalis inferior; 7 – canalis hypo-narea laterală a capului). glossi; 8 – lig. cruciforme atlantis. – 188 – – 189 –
  • 96. Coloana vertebrală în ansamblu terale, prin intermediul incizurilor pediculilor arcului vertebral, se for- mează 25 perechi de orificii intervertebrale prin care trec nervii spinali Coloana vertebrală (fig. 70), columna vertebralis, se formează şi vasele sangvine.prin aşezarea metamerică a vertebrelor unite între ele prin toate varietă- La nivelul vertebrelor lombare, datorită grosimii pediculilor, acesteţile de legături – diartroze, sinartroze şi simfize. găuri devin canale intervertebrale. Ele sunt delimitate de următoarele structuri: anterior – de suprafaţa postero-laterală a discului interverte- bral şi periostul corpurilor vertebrelor adiacente; superior şi inferior de 1 I I rădăcinile arcurilor; posterior – de apofizele articulare superioare şi in- ferioare, capsula şi ligamentele articulaţiilor zigoapofizale şi porţiunile laterale ale ligamentelor galbene. La nivelul vertebrelor C3 – C7 orifi- ciile intervertebrale sunt conturate şi de articulaţiile uncovertebrale, iar II în segmentul toracic T1 – T10 de capsula articulaţiilor costo-vertebrale 2 II şi anume de articulaţia capului coastei. La nivelul celui de al 5-ea canal intervertebral lombar, acest orificiu este cel mai strâmt din regiunea lombară, deşi prin el trece nervul lombar 5, cel mai voluminos dintre nervii lombari. Această particularitate structurală are importanţă în pa- tologia sacro-lombară. III Compresiunea formaţiunilor neurovasculare din aceste canale sau III orificii poate avea loc la alunecarea unei vertebre în articulaţiile in- 3 tervertebrale, în caz de traumă sau subluxaţie, hernie de disc, osteo- 5 condroză, osteofite marginale ale corpurilor vertebrelor şi a altor mo- 4 dificări ce conduc la micşorarea lumenului canalului intervertebral. IV IV I 5 Clinic aceste modificări morfofuncţionale se manifestă prin sindro- V mul radicular. A V B Luând în considerare multiplele ei funcţii (de suport, de mişcare, de Fig. 70. Coloana vertebrală. A – aspect lateral; B – aspect anterior: protecţie şi formogenetică), complexitatea structurală (osoasă, fibroasă,I – regiunea cervicală; II – regiunea toracală; III – regiunea lombară; IV – re- elastică, cartilaginoasă şi musculară), precum şi numeroasele intercon-giunea sacrală; V – regiunea coccigiană. 1,3 – lordozele cervicală şi lombară; diţionări cu toate părţile corpului omenesc din sfera morfologică şi cea2,4 – cifozele toracică şi sacrală; 5 – promontorium. funcţională, această parte a aparatului locomotor constituie organul axial al corpului. Din suprapunerea corpurilor vertebrale, alternând cu discurile inter- În cursul ontogenezei postnatale coloana vertebrală suferă modificărivertebrale, ia naştere în partea anterioară coloana corpurilor vertebrale, de dimensiuni, formă şi structură. La nou-născut ea are lungimea de circaelementul de susţinere al greutăţii trunchiului. În partea posterioară, din 20 – 22 cm, ceea ce constituie 40% din lungimea totală a corpului. Lasuprapunerea arcurilor vertebrale, ia naştere canalul vertebral, canalis vârsta de 2 ani, lungimea ei se dublează, ajungând să măsoare 43 – 46 cm;vertebralis, elementul de protecţie al măduvei spinării, iar în părţile la- – 190 – – 191 –
  • 97. la vârsta de 10 – 12 ani lungimea coloanei constituie 55 – 59 cm, iar la ani şi se menţine până la 45 – 50 ani, după care segmentul superiorpubertate – 60 cm. La adulţi ea măsoară 74 – 75 cm. Lungimea coloanei al porţiunii toracale începe să se rotunjească, apropiindu-se de cifozavertebrale are o mare variabilitate legată de înălţimea, constituţia şi sexul senilă.purtătorului. Datele prezentate mai sus arată că ea creşte de la naştere şi Pe lângă cele patru curburi sagitale, apar şi curburi în plan frontal,până la vârsta adultă de circa trei ori şi jumătate. În vârstă senilă lungimea numite scolioze, mai puţin accentuate decât cele din plan sagital. Se evi-coloanei vertebrale scade aproximativ cu 5 – 10 cm din cauza diminuării denţiază trei astfel de curburi: 1 – cervicală, cu convexitatea la stânga;grosimii discurilor intervertebrale şi sporirii convexităţii curburilor co- 2 – toracală, cu convexitatea la dreapta; 3 – lombară, cu convexitatealoanei. la stânga. Formarea curburilor în plan frontal este condiţionată de func- Coloana vertebrală în ansamblu nu este rectilinie. Modificările for- ţionalitatea mai pronunţată a unuia din membrele superioare – dreptacimei se manifestă prin apariţia curburilor în plan sagital şi frontal. Cur- sau stângaci – şi dezvoltarea neuniformă a membrelor inferioare, undeburile sunt programate genetic, însă se dezvoltă sub presiunea funcţiilor membrul pelvin stâng, fiind mai lung cu 1 – 2 cm la dreptaci, determinăpe care le îndeplineşte coloana îndată după naştere. Coloana vertebrală o înclinare spre dreapta a coloanei lombare.a fătului prezintă doar o singură curbură sagitală mare, cu concavitatea Aceste modificări de formă ale coloanei vertebrale, ce constituie unorientată ventral, ca urmare a poziţiei acestuia în uter. În a doua jumă- resort spiralat, apar ca o necesitate funcţională de a spori elasticitatea,tate de viaţă intrauterină apare proeminenţa lombosacrală, care devine capacitatea de amortizare a şocurilor şi contuziunilor ce intervin în tim-promontoriu, şi se schiţează concavitatea sacrului. După naştere, la vâr- pul mersului şi ca o necesitate de a suporta anumite poveri: greutateasta de 2 – 3 luni, dacă copilul este culcat în decubit ventral şi începe corpului, greutatea cutiei toracice şi a cavităţii abdominale cu viscerelesă-şi ridice şi să ţină capul, datorită încordării muşchilor inseraţi pe adăpostite în ea. Aceste curburi constituie şi nişte adaptări funcţionalevertebrele cervicale şi toracale superioare, începe să se curbeze coloana în menţinerea echilibrului corpului omului.cervicală, cu convexitatea îndreptată înainte, ventral. Astfel, ia naştere În diferite poziţii vicioase, scoliozele fiziologice se pot exagera, de-lordoza cervicală. Această curbură este formată de vertebrele cervicale venind patologice. Apar mai frecvent la copiii cu o musculatură slabşi cele toracale superioare. Convexitatea maximă se află la nivelul ver- dezvoltată, îndeosebi a spatelui şi abdomenului. Aceste deformări aletebrelor C5 – C6. coloanei vertebrale se dezvoltă în cele două salturi ale creşterii post- La vârsta de 1 – 2 ani, când copilul se ridică în poziţie verticală şi natale: primul coincide cu erupţia dinţilor, iar al doilea – cu începutulîncepe să meargă, se formează o nouă curbură în regiunea lombară, maturizării sexuale.convexă ventral, lordoza lombară. Ea este constituită de ultimele ver- În dezvoltarea coloanei vertebrale se evidenţiază două etape. Primatebre toracale şi cele lombare; convexitatea maximă corespunde L4. etapă, iniţială, este progresivă, iar cea de a doua – regresivă sau invo- Cifoza toracală se definitivează la 6 – 7 ani, proeminenţa maxi- lutivă. Este cunoscut faptul că coloana îmbătrâneşte înaintea celorlaltemă localizându-se la nivelul T6 – T7. Ultima curbură este înfăţişată de segmente ale aparatului locomotor.concavitatea sacrului – cifoza sacrală. Între ultimele două curburi, Flexibitatea şi elasticitatea coloanei vertebrale sunt mult influenţatedatorită înclinaţiei bazinului, se formează unghiul promontoriu, care de particularităţile morfofuncţionale ale discurilor intervertebrale, des-bombează anterior. În primii 6 – 7 ani de viaţă curburile nu sunt încă tul de variate în diferite perioade ale vieţii. Elasticitatea discului depin-trainice, din care cauză poate avea loc diminuarea lor şi chiar dispari- de de caracterul structurii nucleului pulpos, în care cu vârsta cantitateaţia în poziţie culcat. Stabilirea definitivă a curburilor are loc la 18 – 20 de apă scade. – 192 – – 193 –
  • 98. Cu vârsta, legătura dintre disc şi corpul vertebrei se defectează, ceea gapofizale, ligamentele galbene şi muşchii intervertebrali. Elementelece conduce la creşterea mobilităţii dintre vertebre. În consecinţă, are loc componente ale segmentului de mişcare se influenţează reciproc, fiindsedimentarea sărurilor în fasciculele ligamentului longitudinal anterior, reciproc dependente. În compoziţia motosegmentului din regiunea to-îndeosebi în locurile aderării la corpul vertebrei. Acest fenomen este racică sunt incluse şi articulaţiile costovertebrale. Vertebrele adiacenteconsiderat o reacţie a organismului orientată la limitarea acestei mobi- contactează prin intermediul a trei puncte de sprijin cu o mobilitate re-lităţi prin fortificarea fisurii intervertebrale. În 70% din cazuri are loc şi dusă: unul impar – nucleul pulpos, şi două pare – articulaţiile zigapofi-calcificarea inelului fibros al discului intervertebral. zale. Din punct de vedere al biomecanicii, această interdependenţă este La vârsta de 50 de ani curburile coloanei vertebrale încep a se ate- optimă, deoarece toate cele trei puncte se află permanent în acelaşi plannua. La unii indivizi se dezvoltă cifoza senilă. Scurtarea şi curbarea şi mişcările dintre vertebre se efectuează numai în jurul şi de-a lungulanormală a coloanei vertebrale sunt determinate nu atât de vârsta indi- axurilor ce trec prin aceste puncte. Numărul motosegmentelor este va-vidului, cât de insuficienţa activităţii fizice. Compresia discurilor inter- riat şi nu corespunde numărului de vertebre. Cu excepţia vertebrelor C2vertebrale la elevi este atât de puternică, încât primăvara înălţimea lor şi S1, fiecare vertebră deserveşte două segmente motorii succesive, re-este mai mică decât toamna. constituind unitatea coloanei vertebrale ca organ axial prin suprapunere de 23 de ori. Pe parcursul vieţii, ca urmare a osteocondrozei, la sinosto- Biomecanica coloanei vertebrale zarea vertebrelor adiacente are loc descreşterea lor numerică. Articulaţiile costovertebrale (articulationes costovertebrales) Prezenţa în coloana vertebrală a tuturor tipurilor de uniri – diartroze- (fig. 71) asigură legătura extremităţilor vertebrale ale coastelor cu co-le intervertebrale, discurile intervertebrale, simfizele intervertebrale – îi loana vertebrală, având rol important în biomecanica respiratorie. Elepermite să realizeze mişcări destul de variate şi complexe rezultate din sunt alcătuite din două articulaţii: articulaţia capului coastei cu corpuri-mişcările cumulate ale tuturor articulaţiilor intervertebrale: flexie – exten- le vertebrale şi alta între tuberculul costal şi apofiza transversală. Ulti-sie, înclinare laterală (lateroflexia), rotaţia şi, ca o rezultantă a acestora, ma lipseşte la perechile XI şi XII de coaste.circumducţia. Discul funcţionează ca o articulaţie universală, iar fiecare Articulaţiile capului coastei (articulationes capitis costae) suntvertebră prezintă şase grade de libertate, impuse de cele 3 axuri. Deşi am- diartroze plane combinate între faţa articulară a capului coastelor şi fe-plitudinea mişcării între două vertebre este mică, suma mişcărilor dintre ţele costale de pe corpul a două vertebre alăturate. Ele au o capsulătoate vertebrele coloanei vertebrale reprezintă o mişcare de ansamblu cu articulară şi ligamente. Capul primei şi ultimelor două coaste se articu-amplitudini mari. lează cu o singură vertebră. Creasta capului costal pătrunde în spaţiul În prezent ca unitate morfofuncţională a coloanei vertebrale este dintre vertebre şi este legată de discul intervertebral prin ligamentulconsiderat motosegmentul sau segmentul de mişcare ce vizează spa- capului coastei (lig. capitis costae). În exterior capsula este întărită deţiile de mobilitate dispuse segmentar între piesele osoase, ceea ce a per- ligamentul radiat al capului costal (lig. capitis costae radiatum), alemis o abordare mai funcţională a structurii complexe a coloanei şi o cărui fibre pleacă de pe capul coastei şi radiază spre feţele laterale alemai bună înţelegere a biomecanicii, profilaxiei, patologiei şi tratamen- corpurilor vertebrale şi pe discul intervertebral.tul acesteia. Articulaţiile costotransversale (articulationes costotransversaria) Componentele segmentului de mişcare sunt: discurile interverte- sunt diartroze dintre faţa articulară a tuberculilor costali ai primelor 10brale, ligamentul longitudinal anterior şi cel posterior, articulaţiile zi- perechi de coaste şi faţa costală de pe apofizele transversale ale primelor – 194 – – 195 –
  • 99. 10 vertebre toracale. Capsula articulară este întărită de ligamente capsu- Cartilajele coastelor false 2lare, cum sunt ligamentul costo-transversal (lig. costotransversarium). VIII – X nu se unesc nemijlocit cu sternul, dar, concrescând între ele şi cu cartilajul coastei a VII, formează arcul costal (arcus cos- 5 10 6 talis). Uneori între cartilajele coas- telor se formează articulaţii inter- 9 condrale, articulationes intercon- 4 drales. Extremităţile anterioare ale coastelor sunt unite între ele prin 8 7 membrana intercostală externă 1 (membrana intercostalis externa), iar extremităţile posterioare prin 4 3 membrana intercostală internă 2 (membrana intercostalis interna). Fig. 72. Unirea coastelor cu sternul: Fig. 71. Articulaţiile coastelor cu vertebrele: 1 – cartilago costalis; 2 – art. ster-1 – lig. capitis costae radiatum; 2 – lig. longitudinale anterius; 3 – corpus Toracele în ansamblu nocostales; 3 – membrana sterni;vertebrae; 4 – lig. costotransversarium; 5 – costae; 6 – lig. costotransver- 4 – art. interchondrales.sarium laterale; 7 – facies articularis capitis costae; 8 – articulatio capitis Toracele (compages toracis, thorax), constituit prin articulaţia a 12costae (deschis); 9 – articulatio costotransversarium (deschis); 10 – arti- perechi de coaste cu 12 vertebre toracice şi cu sternul, reprezintă o forma-culatio zygapophysealis (deschis). ţiune osoasă şi cartilaginoasă, rezistentă, elastică şi mobilă într-un anumit grad, delimitând în interior cavitatea toracică (cavum thoracis). Articulaţiile costovertebrale sunt uniaxiale, combinate. Axul de ro- La torace deosebim două aperturi, una superioară şi alta inferioarătaţie trece prin centrele articulaţiilor în jurul căreia se realizează ascen- (fig. 73). Apertura superioară, apertura thoracis superior, este delimitatăsiunea şi discensiunea coastelor. de corpul vertebrei toracice T1, de marginea medială a coastei I şi de in- Articulaţiile sternocostale (articulationes sternocostalis) se for- cizura jugulară a manubriului sternal. Ea este orientată în plan oblic, pri-mează la unirea cartilajelor coastelor II – VII cu incizurile costale ale vind în sus şi înainte; incizura jugulară corespunde vertebrei T2. Aperturasternului (fig. 72). Cartilajul primei coaste concreşte cu sternul formând inferioară, apertura thoracis inferior, este mai largă ca cea superioară. Eao sincondroză. Capsula articulară, formată de pericondrul care se con- este delimitată de corpul vertebrei T12, de marginea inferioară a coastei atinuă cu periostul sternului, este întărită de ligamentele sterno-costale XII-a şi de arcul cartilaginos al coastelor. Arcurile costale, la nivelul apen-radiate (ligg. sternocostalia radiata). Anterior aceste ligamente con- dicelui xifoid, delimitează unghiul infrasternal, angulus infrasternalis,cresc cu periostul sternului, formând membrana sternului (membrana de 790 la bărbat şi 750 la femeie. Vârful unghiului corespunde vertebrei asterni). În articulaţia coastei a II-a este ligamentul sternocostal intra- IX-a toracice. Spre deosebire de apertura superioară, care este liberă, ceaarticular (lig. sternocostale intraarticulare). inferioară este închisă de diafragm. Coastele sunt separate între ele prin spaţiile intercostale (spatia intercostalia). – 196 – – 197 –
  • 100. În interiorul cutiei toracice, cor- 1 Articulaţiile craniuluipurile vertebrale toracale proeminăanterior şi formează de o parte şi Deosebim articulaţiile oaselor craniului şi articulaţia craniului cualta şanţurile pulmonare, sulci coloana vertebrală. 4pulmones sau costo-vertebrale, Majoritatea oaselor craniului sunt unite între ele prin articulaţii neîn-care la copii sunt mai puţin adânci. trerupte, sinartroze. Este prezentă doar o singură diartroză – articulaţia Forma şi dimensiunile torace- 6 8 temporomandibulară. Sinartrozele craniului sunt, la rândul lor, de douălui variază în funcţie de vârstă, sex tipuri: sinfibroze (suturi la adulţi şi membrane, fontanele, la nou-năs-şi tip constituţional. La nou-năs- 5 cuţi) şi sincondroze fibroase, localizate la baza craniului. Printre acesteacuţi, diametrul antero-posterior se numără synchondrosis spheno-occipitalis dintre corpul sfenoidului şieste mai mare, ulterior el descreşte 3 partea bazilară a occipitalului, synchondrosis petro-occipitalis între pi-şi creşte cel transversal. La femei ramida temporalului şi partea bazilară a occipitalului. Odată cu vârstael este mai scurt şi mai îngust decât 7 are loc osificarea cartilajului, acestea devenind sinostoze.la bărbaţi. În funcţie de tipul con- 8stituţional, deosebim trei forme de 6 7 9 2 Articulaţia temporo-mandibularătorace: plată, cilindrică şi conică. (articulatio temporo-mandibularis) 1Toracele plat este specific pentru Fig. 73. Toracele, aspect anterior.tipul dolicomorf, la care coastele 1 – apertura thoracis superior; 2 – Este singura diartroză a craniu-sunt înclinate mult în jos, unghiul apertura thoracis inferior; 3 – angu- lui şi are rol în masticaţie, vorbire şiinfrasternal este ascuţit. La indi- lus infrasternalis; 4 – angulus sterni; mimică. Prezintă o articulaţie elipso-vizii de tip brahimorf toracele are 5 – processus xiphoideus; 6 – corpus idală, combinată şi datorită discului 5formă conică: coastele sunt mai sterni; 7 – arcus costalis; 8 – spatia articular este şi complexă (fig. 74). intercostalia. Este formată de următoarele suprafe- 4puţin înclinate în jos, unghiul in-frasternal este obtuz, diferenţa dintre dimensiunile anteroposterioară şi ţe osoase: faţa articulară a condilului 3transversală este minimă. Pentru tipul mezomorf este caracteristic tora- mandibulei şi fosa mandibulară cu tu- 2cele cilindric, o formă intermediară între cea plată şi conică. berculul articular al temporalului. În- trucât cele două feţe articulare, tem- Fig. 74. Articulaţia temporo- Biomecanica toracelui porală şi mandibulară, sunt convexe, mandibulară, aspect din dreapta ele sunt incongruente; în articulaţiile (secţiune sagitală): 1 – processus coronoideus; 2 – ra- Oblicitatea în jos şi înainte a arcurilor costale osteocartilaginoase, de acest gen este prezent discul intra- mus mandibulae; 3 – lig. styloman-dispuse metameric, are mare importanţă în mecanica respiraţiei. Miş- articular care echilibrează incongru- dibulare; 4 – caput mandibulae;cările respiratorii constau în ridicarea şi coborârea coastelor, care prin enţa feţelor articulare. 5 – processus mastoideus; 6 – po-intermediul cartilajelor costale deplasează sternul, mărind şi micşorând Discul prezintă o formaţiune fi- rus acusticus externus; 7 – capsuladiametrele cutiei toracice. Ele au la bază mişcarea de rotaţie din articu- brocartilaginoasă biconcavă, pe mar- articularis; 8 – fossa mandibula-laţiile costovertebrale, al cărei ax este oblic, paralel cu colul coastei. ginea căreia se fixează capsula articu- ris; 9 – discus articularis. – 198 – – 199 –
  • 101. lară, astfel încât cavitatea articulară este împărţită în două etaje, de cele Articulaţiile membrului superiormai multe ori complet izolate, fiecare având sinoviala sa: (juncturae membri superioris) - un etaj superior, discotemporal; - un etaj inferior, discomandibular. Articulaţiile membrului superior se împart în articulaţiile centurii Ele reprezintă două spaţii distincte morfologic şi funcţional. Spaţiul membrului superior şi articulaţiile membrului superior liber.superior are o poziţie antero-superioară şi în el se face alunecarea an-terioară a discului împreună cu capul mandibular în cursul deschiderii Articulaţiile centurii membrului superiorgurii, al mişcărilor de propulsie şi de lateralitate ale mandibulei. Spaţiulinferior are o poziţie postero-inferioară şi aici condilul face mişcări de Oasele centurii membrului superior se unesc de torace printr-o sin-rotaţie în jurul axului său. Datorită faptului că discul articular prezintă gură articulaţie – cea dintre claviculă şi stern. Prin cealaltă extremitate,inserţii musculare, articulaţia temporomandibulară este cea mai dife- clavicula se leagă de scapulă, iar scapula la rândul ei se uneşte cu tora-renţiată, cea mai evoluată din organism; nici o altă articulaţie cu disc nu cele numai prin legături musculo-aponeurotice. Acest mod de articulareare inserţii musculare. Fineţea mişcărilor necesare vorbirii şi realizării explică asigurarea de către centura scapulară a unui grad înalt de mobi-sunetelor muzicale, artistice, impune un mecanism articular fin. litate a membrelor superioare şi a prehensiunii. Capsula articulară este laxă, anterior fiind mai fină decât posterior, Articulaţia sternoclaviculară (articulatio sternoclavicularis) se re-şi este concrescută pe tot perimetrul cu discul articular. Ea este întărită alizează între faţa articulară a extremităţii mediale a claviculei şi incizurade ligamentele capsulare colaterale, iar la distanţă de capsulă se găsesc claviculară a sternului (fig. 75). Suprafeţele articulare sunt incongruente 5ligamentele sfeno-mandibular, pterigo-mandibular şi stilo-mandibular. 4 3 1 6Ele poartă numele oaselor pe care se inseră. Toate aceste ligamente frâ-nează o prea mare deschidere a orificiului bucal. În articulaţia tempo-romandibulară se produc următoarele mişcări: de ridicare şi coborâre 2a mandibulei; deplasarea mandibulei înainte (propulsie) şi înapoi (re-tropulsie); mişcări de lateralitate (mişcarea mandibulei în dreapta şi în 8 7stânga). Articulaţia craniului cu coloana vertebrală este alcătuită din douăarticulaţii, una superioară, între condilii occipitali şi atlas – atlantooc-cipitală, şi alta inferioară, între atlas şi axis – atlantoaxială. Ele se vorstudia odată cu articulaţiile coloanei vertebrale. Fig. 75. Articulaţiile sternoclaviculare (articulaţia dreaptă e deschi- să); aspect anterior: 1 – discus articularis; 2 – capsula articularis,3 – lig. interclaviculare; 4 – lig. sternoclaviculare anterius; 5 – lig. costoclaviculare; 6 – clavi- cula; 7 – costa I; 8 – manubrium sterni. – 200 – – 201 –
  • 102. şi ca formă se apropie de cele seliforme. Pentru o concordanţă per- 1 2 3fectă, între aceste feţe articulare este situat discul articular (discus 4articularis), care la periferie concreşte cu capsula şi divizează cavita- 10tea articulară în două camere. Capsula articulară se inseră pe margi- 9nile feţelor articulare şi este întărită de ligamentele sternoclaviculareanterior şi posterior (ligg. sternoclavicularia anterius et posterius), 6ligamentul interclavicular (lig. interclaviculare), ce trece deasupra 5incizurii jugulare a sternului, ligamentul costoclavicular (lig. costo-claviculare) între claviculă şi prima coastă. 11 7 În această articulaţie sunt posibile mişcările de ridicare-coborâ-re, antero-posterioare şi circumducţie. Amplitudinea mişcărilor este 8limitată. Articulaţia acromioclaviculară (articulatio acromioclavicularis) Fig. 76. Articulaţia acromioclaviculară (dreaptă), ligamentele scapulei: Este o articulaţie plană realizată între feţele articulare ale extremităţii 1 – lig. coracoacromiale; 2 – lig. trapezoideum; 3 – lig. conoideum; 4 – ex-laterale a claviculei şi a acromionului (fig. 76). Aproximativ într-o treime tremitas acromialis claviculae; 5 – processus coracoideus; 6 – acromion;din cazuri, din cauza neconcordanţei suprafeţelor articulare, între ele se 7 – capsula articularis; 8 – cavitas glenoidalis; 9 – acromion; 10 – art.include un disc articular. Capsula este întărită pe faţa superioară de liga- acromioclavicularis; 11 – tendo m. bicipitis brachi (caput longum).mentul acromioclavicular (lig. acromioclaviculare). Stabilitatea aces-tei articulaţii este asigurată şi de ligamente extraarticulare – un ligament Ligamentul coracoacromial este o lamă fibroasă triunghiularăputernic coracoclavicular (lig.coracoclaviculare), care uneşte tubercu- racordată în formă de boltă deasupra articulaţiei umărului. Acest li-lum conoideum şi linea trapezoidea a claviculei cu apofiza coracoidă a gament limitează mişcările humerusului în direcţie ascendentă înomoplatului. Acest ligament este constituit din două fascicule: ventral, timpul abducţiei. Ligamentul transversal superior se întinde deasu-ligamentul trapezoid (lig. trapezoideum), şi dorsal – ligamentul conoid pra incizurii scapulare superioare, pe care o transformă astfel într-un(lig. conoideum). Mişcările sunt posibile în jurul a trei axuri, însă ampli- orificiu osteofibros prin care trece nervul suprascapular. Ligamentultudinea lor este mult redusă. transversal inferior este un fascicul îngust şi subţire, care se întinde Sindesmozele centurii membrului superior sau ligamentele pro- între baza acromionului şi marginea posterioară a cavităţii glenoidaleprii ale scapulei, reprezintă fascicule fibroase care leagă diferite porţiuni şi a capsulei articulaţiei umărului. Trecând peste şanţul de la nivelulale scapulei, fără a avea atribuţii la articulaţii (fig. 76). Sunt în număr de colului scapulei, delimitează un orificiu prin care trece pachetul vas-trei: ligamentul coracoacromial (lig. coracoacromiale), ligamentele culonervos suprascapular.transversale superior şi inferior ale scapulei (lig. transversum sca-pulae superius et inferius). – 202 – – 203 –
  • 103. Articulaţiile membrului superior liber biceps brachi, ce trece prin 8 9 10 7 (juncturae membri superioris liberi) cavitatea articulară, supe- rior de capul humerusului. 5 Articulaţia scapulohumerală sau articulaţia umărului (articu- Membrana sinovială mailatio humeri) este o articulaţie sferoidă, care uneşte capul humeral şi formează şi bursa sub- 6cavitatea glenoidă a scapulei (fig.77, 78). Deoarece capul humeru- tendinoasă a muşchiuluisului este mai mare decât cavitatea glenoidală, articulaţia prezintă o subscapular (bursa sub- 4 1formaţiune acomodatoare, care măreşte cavitatea de recepţie, numită tendinea m. subscapula- 4labrum glenoidian (labrum glenoidale). Bureletul glenoidal este un ris), care este situată lainel fibro-cartilaginos care se inseră pe conturul cavităţii glenoide. baza apofizei coracoide, 2Chiar mărită cu bureletul glenoidal, cavitatea glenoidă nu cuprinde sub tendonul muşchiuluiîn totalitate capul humeral. subscapular, şi comunică Capsula articulară destul de subţire şi cu o mare laxitate se fixează cu cavitatea articulară. 3pe faţa externă a bureletului articular, dar nu perfect circular. În partea Capsula articularăsuperioară se întinde până la baza coracoidului, trecând peste tuberculul este întărită prin liga- Fig. 78. Articulaţia umărului (secţiunesupraglenoidian şi de aceea 8 1 mentele coracohumeral frontală): 1 – processus coracoideus;inserţia capului lung al bi- 2 (lig. coracohumerale) şi 2 – cavum articulare; 3 – capsula articula-cepsului este intraarticulară, 3 glenohumerale (lig. gle- ris; 4 – caput humeri; 5 – acromion; 6 – lig.în timp ce în partea inferi- nohumeralia): superior, coracohumerale; 7 – articulatio acromiocla-oară inserţia capului lung al mijlociu şi inferior, ce se vicularis; 8 – lig. coracoacromiale; 9 – lig.tricepsului rămâne extraarti- fixează pe bureletul gle- coracoclaviculare; 10 – lig. transversus sca-culară. Inserţia humerală are 4 noidal şi colul anatomic pulae superius. 7 5loc la nivelul colului anato- al humerusului. Un rol important în menţinerea suprafeţelor articularemic, deci la periferia carti- revine presiunii atmosferice, muşchilor şi tendoanelor periarticularelajului hialin, lăsând liberi (mm. supraspinatus, infraspinatus, teres minor, subscapularis).cei doi tuberculi ai epifizei 6 Datorită particularităţilor morfologice, articulaţia umărului este ceaproximale a humerusului. mai mobilă din toate articulaţiile corpului omenesc. Această articulaţieLa nivelul şanţului intertu- permite efectuarea următoarelor mişcări: flexie – extensie în jurul axu-bercular membrana sinovia- lui frontal; abducţie – adducţie până la nivelul orizontal în jurul axuluilă a capsulei formează teaca Fig. 77. Articulaţia umărului, aspect sagital (mai sus de nivelul orizontal mişcarea este frânată din cauza blo- anterior:sinovială intertuberculară 1 – lig. coracohumerale; 2 – lig. cora- cării tuberculului mare al humerusului în ligamentul coracoacromial;(vagina synovialis inter- coacromiale; 3 – processus coracoideus; rotaţia medială şi laterală executată în jurul unui ax vertical; circumduc-tubercularis) ce îmbracă 4 – scapula; 5 – capsula articularis; 6 – hu- ţia, ce are loc prin trecerea de la un ax la altul unde capul humerusuluitendonul capului lung al m. merus; 7 – tendo m. bicipitis brachi (caput longum); 8 – acromion. descrie un cerc mic, urmărind conturul cavităţii glenoide, în timp ce – 204 – – 205 –
  • 104. extremitatea inferioară a humerusu- 9 rale radiale) format din fascicule care pleacă de pe epicondilul laterallui descrie un cerc mare. al humerusului şi se inseră pe marginea incizurii trohleare a ulnei şi pe Articulaţia cotului (articulatio marginea incizurii radiale a ulnei; ligamentul inelar al radiusului (lig.cubiti) uneşte oasele antebraţului - annulare radii), prezentat de un fascicul, ce cuprinde colul radiusului,radiusul şi ulna – cu humerusul. Ar- 1 şi se fixează pe marginile incizurii radiale a ulnei.ticulaţia cotului este formată din treiarticulaţii: humeroulnară, humerora- 8dială şi radioulnară proximală (fig. 279, 80). Toate aceste trei articulaţii 7au o capsulă şi o cavitate comună,anatomic şi chirurgical se descriu cao singură articulaţie. Din punct de ve- 6 3dere al suprafeţelor articulare, articu-laţia humeroulnară este trohleară, ar- 5 4 3ticulaţia humeroradială este sferoidă,iar articulaţia radioulnară proximalăeste trohoidă, cuplată funcţional cu 7articulaţia radioulnară distală. Fig. 79. Articulaţia cotului, as- pect anterior: Din punct de vedere fiziologic se 1 – capsula articularis; 2 – lig.descriu două articulaţii: articulaţia collaterale ulnare; 3 – chordahumero-antebrahială, în care se obliqua; 4 – ulna; 5 – radius; 6execută mişcări de flexie – extensie, – tendo m. bicipitis brachi; 7 – lig. Fig. 80. Articulaţia cotului (secţiune sagitală):şi articulaţia radioulnară proximală anulare radii; 8 – lig. collaterale 1 – humerus; 2 – cavitas articulare; 3 – capsula articularis; 4 – olecranon;în care se execută mişcări de pronaţie radiale; 9 – humerus. 5 – ulna; 6 – processus coronoideus; 7 – cartilago articularis; 8 – trochlea– supinaţie. humeri. Capsula articulară se fixează pe humerus în aşa mod ca fosele co-ronoidă, radială şi olecraniană să fie în cavitatea articulară, iar cei doi Conformaţia extremităţilor osoase articulare determină mişcările în arti-epicondili - medial şi lateral – rămân liberi pentru inserţii musculare şi culaţia cotului. În articulaţia cubitală sunt posibile mişcări de flexie şi exten-ligamentare. Pe oasele antebraţului inserţia capsulei se face la nivelul sie în jurul axului frontal. Deoarece axul trochlea humeri trece oblic faţă deulnei pe marginile incizurii trohleare şi incizurii radiale. Vârful olecra- axul longitudinal al humerusului, în caz de flexie are loc o uşoară deviere anonului şi procesul coronoid sunt în interiorul capsulei. antebraţului în direcţie medială. Amplituda mişcării de flexie este cuprinsă Capsula articulară este întărită de trei ligamente: ligamentul cola- între 900 – 1400 până la maximum 1500 (la subiecţii mai puţin musculoşi).teral ulnar (lig. collaterale ulnare) este cel mai puternic ligament, for- În extensie, cele trei proeminenţe osoase ale cotului – epicondilulmat din fascicule care merg radiar de pe epicondilul medial la marginea medial, vârful olecranonului şi epicondilul lateral – sunt situaţi pemedială a incizurii trohleare; ligamentul colateral radial (lig. collate- aceeaşi linie orizontală. Când antebraţul este flectat, vârful olecraniu- – 206 – – 207 –
  • 105. lui părăseşte fosa olecraniană, în timp ce cei doi condili rămân pe loc. În nea de sus a membranei interosoase, între oasele antebraţului, se întin-acest fel, linia dreaptă, care se află între cele trei proeminenţe osoase, va de un fascial fibros, numit coardă oblică (chorda obliqua); superiordeveni un triunghi cu vârful inferior. Acest aspect este important în dia- se inseră pe apofiza coronoidă, încrucişează tendonul bicepsului şi segnosticul diferenţial al unei fracturi a extremităţii distale a humerusului termină pe radius, puţin inferior de tuberozitate.de o luxaţie posterioară. În luxaţie sau o fractură a olecranonului aceste Articulaţia radioulnară proximală (articulatio radioulnaris pro-rapoarte sunt profund alterate: cele trei proeminenţe osoase ale cotului ximalis) constituie o articulaţie trohoidă formată de unirea circumferin-nu mai sunt pe aceeaşi linie şi modificări suferă triunghiul. ţei articulare a radiusului şi incizura radială a ulnei. Este o articulaţie Articulaţia cotului participă şi la realizarea mişcărilor de pronaţie şi trohoidă, care anatomic face parte din articulaţia cotului. Între margineasupinaţie ale oaselor antebraţului ce se efectuează în jurul axului longi- inferioară a incizurii radiale a ulnei şi partea medială a colului radial setudinal. În acest caz, în articulaţia radioulnară proximală se realizează află ligamentul pătrat (lig. quadratum). Contribuie la limitarea mişcă-rotaţia radiusului şi împreună cu el a mâinii. La efectuarea acestor miş- rii de supinaţie.cări contribuie şi articulaţia humeroradială. Amplituda mişcării este de Articulaţia radioulnară distală (articulatio radioulnaris distalis)1200 – 1400 . este o articulaţie trohoidă, uniaxială, alcătuită de incizura ulnară a radi- usului şi capul ulnei, completate de discul articular (discus articularis) Articulaţiile oaselor antebraţului fibrocartilaginos triunghiular. Acest disc separă articulaţia radioulnară distală de articulaţia radiocarpiană. Epifizele ulnei şi radiusului se unesc între ele Articulaţiile radioulnare proximală şi distală, deşi anatomic sunt se-prin două diartroze (fig. 81): articulaţia radioulna- parate una de alta, constituie o unitate funcţională, o articulaţie combi- 3ră proximală (articulatio radioulnaris proximalis) 7 nată cu mişcări de pronaţie şi supinaţie. Cele două tipuri de mişcări se 8şi articulaţia radioulnară distală (articulatio ra- fac prin rotaţia radiusului în jurul ulnei. În supinaţie, cele două oase sunt 1 paralele, iar în pronaţie radiusul încrucişează ulna în “X”. Amplitudineadioulnaris distalis). Diafizele oaselor antebraţuluisunt unite prin sinartroză sinfibroză – membrana maximală a mişcării radiusului în articulaţiile radioulnare (supinaţia şiinterosoasă a antebraţului (membrana interossea pronaţia) atinge 1800.antebrachi), care completează spaţiul dintre margi-nile interosoase ale acestora. Marginea superioară Articulaţia oaselor antebraţului cu oasele mâiniieste subţire şi delimitează cu epifizele proximaleale oaselor antebraţului un orificiu, prin care trece Această unire se efectuează prin articulaţia radiocarpiană (articu-artera interosoasă posterioară. Superior de margi- 6 latio radiocarpea). Ea se numeşte radiocarpiană deoarece din cele două 4 oase ale antebraţului numai radiusul se articulează direct cu carpul, ulna Fig. 81. Unirea oaselor antebraţului (drept), aspect fiind separată de carp prin discul articular al articulaţiei radioulnare dis- anterior:1 – ulna; 2 – processus styloideus ulnae; 3 – caput radii; tale. Este o diartroză compusă, elipsoidală, formată de faţa articulară4 – radius; 5 – processus styloideus radii; 6 – membrana carpiană a radiusului, discul articular şi de feţele articulare superioareinterossea antebrachii; 7 – lig. annulare radii; 8 – art. ale scafoidului, semilunarului şi tricvetrului (fig. 82, 83, 84). Acesta din 9 2 urmă se va articula cu discul articular. Cele trei oase, fiind unite întreradioulnaris proximalis; 9 – art. radioulnaris distalis. 5 – 208 – – 209 –
  • 106. ele prin ligamente interosoase, formează condilul carpian acoperit de Fig. 83. Articulaţiile şi ligamentele mâinii,cartilaj hialin. aspect posterior: 1 – lig. collaterale carpi radiale; 2 – os scap-Fig. 82. Articulaţiile şi ligamentele mâinii, hoideum; 3 – lig. intercarpea dorsalia; 4 – os aspect anterior: trapezoideum; 5 – os capitatum; 6 – lig. colla-1 – articulatio radioulnaris distalis; 2 – lig. teralia; 7 – lig. metacarpea dorsalia; 8 – lig.collaterale carpi radiale; 3 – lig. pisohama- carpometacarpea dorsalia, 9 – os hamatum;tum; 4 – lig. pisometacarpeum; 5 – hamulus 10 – os triquetrum; 11 – lig. collaterale carpiosis hamati; 6 – lig. hamatometacarpeum; 7 ulnare; 12 – lig. radiocarpeum dorsale.– lig. carpometacarpeum; 8 – lig. metacar-peum transversum profundum; 9 – vagina Articulaţia este sediul mişcărilor mâi-fibroza digiti manus; 10 – tendo m. flexoris nii pe antebraţ, însă aceste mişcări de fle-digitorum superficialis et profundi; 11 – lig. xie, extensie, lateralitate, circumducţie şicollateralia; 12 – os capitatum; 13 – lig. carpi rotaţie nu se produc numai în articulaţia ra-radiatum; 14 – lig. collaterale carpi radiale; diocarpiană, la aceste mişcări participând15 – lig. radiocarpeum palmare; 16 – ulna; articulaţia mediocarpiană şi celelalte arti-17 – radius; 18 – membrana interossea an- culaţii ale mâinii. Amplitudinea mişcărilortebrachii. mâinii reprezintă sumaţia tuturor mişcări- lor ce au loc în aceste articulaţii. Capsula articulară se inseră la perife-ria suprafeţelor articulare şi este întărită de mai multe ligamente: liga- Fig. 84. Articulaţiile şi ligamentele mâinii,mentul colateral radial al carpului (lig. collaterale carpi radiale), secţiune frontală (schemă):care porneşte de la apofiza stiloidă a radiusului spre scafoid; ligamen- 1– articulatio radiocarpea; 2 – articulatiotul colateral ulnar al carpului (lig. collaterale carpi ulnare) ce se in- radioulnaris distalis; 3 – discus articularis; 2seră proximal pe vârful stiloidei ulnare, iar distal se vor fixa pe tricvetru 4 – articulatio mediocarpea; 5 – articulatio 1 3şi pisiform; ligamentul radiocarpian palmar (lig. radiocarpeum pal- carpometacarpea V; 6 – articulatio carpome- 4mare), care începe de la marginea anterioară a feţei articulare a radiu- tacarpea policis. 5sului şi se fixează pe oasele rândului proximal al carpului: ligamentul 6radiocarpian dorsal (lig. radiocarpeum dorsale), ce porneşte de pe Articulaţiile mâiniimarginea posterioară a suprafeţei articulare a radiusului şi se termină pe (articulationes manus)faţa dorsală a primului rând de oase carpiene. Mişcările se efectuează în Articulaţia mediocarpiană (articula-jurul axului frontal – flexie - extensie – cu o amplitudine de 700; în jurul tio mediocarpea) este o diartroză între rân-axului sagital – adducţie, amplitudinea de 400 şi adducţie de 150. dul proximal şi cel distal al oaselor carpie- ne şi este legată funcţional de articulaţia radiocarpiană. Fisura articulară are o formă sigmoidă. – 210 – – 211 –
  • 107. Articulaţiile intercarpiene (articulationes intercarpeae) repre- articulaţiilor carpometacarpiene şi este consolidată de ligamentelezintă unirile dintre feţele articulare ale oaselor carpiene aflate în con- dorsale şi palmare (ligg. metacarpea dorsalia et palmaria) ale meta-tact articular. carpului şi ligamente interosoase (ligg. metacarpea interossea), care Articulaţiile mediocarpiană şi intercarpiene sunt consolidate de se află în interiorul articulaţiilor şi unesc feţele oaselor metacarpieneligamente palmare şi dorsale, ligamente intercarpiene palmare şi dor- contactante.sale. Oasele carpului se unesc între ele prin intermediul ligamentelor Articulaţiile metacarpofalangiene (articulationes metacarpopha-intraarticulare – ligg. intercarpea interossea. Din articulaţia intercar- langeae) sunt formate de feţele articulare ale capului oaselor metacarpi-piană face parte şi articulaţia dintre osul piziform şi tricvetru (ar- ene, ce au aspectul unui segment de sferă, şi bazele falangelor proxima-ticulatio ossis pisiformis), consolidat de ligamentul pizohamat (lig. le de formă elipsoidală. Capsula articulară este subţire şi laxă, întărităpisohamatum) şi de ligamentul pizometacarpian (lig. pisometacar- de ligamentele colaterale (ligg. collateralia). Mişcările sunt de: flexiepeum). Ambele ligamente prezintă o continuare a tendonului flexoru- şi extensie, amplitudinea fiind de circa 900; de apropiere şi îndepărtarelui ulnar al mâinii. a degetelor (abducţia şi adducţia) şi de rotaţie, care sunt mult limitate Articulaţiile carpometacarpiene (articulationes carpometacarpa- de ligamentele colaterale.les) unesc feţele articulare distale ale oaselor carpiene din rândul doi cufeţele articulare ale bazelor oaselor metacarpiene. Cu excepţia articu- Articulaţiile interfalangienelaţiei carpometacarpiene a policelui, toate aceste articulaţii după formă (articulationes interphalangeae)sunt plane, consolidate de ligamentele carpometacarpiene dorsale şipalmare (ligg. carpometacarpea dorsalia et palmaria). Degetele mâinii prezintă câte două articulaţii interfalangiene, Articulaţia carpometacarpiană a policelui (articulatio carpome- una proximală şi alta distală, cu excepţia policelui, care prezintă otacarpalis pollicis) este o articulaţie în şa dintre faţa articulară a trape- singură articulaţie. După forma feţelor, acestea sunt trohleare. Cap-zului şi baza metacarpianului I. Capsula articulară largă şi feţele articu- sula este subţire şi întărită de ligamentele palmare (ligg. palmaria)lare seliforme permit realizarea mişcărilor în jurul a două axuri: frontal şi colaterale (ligg. collateralia). Dintre mişcări se pot efectua flexia– flexie şi extensie; datorită faptului că axul nu e situat absolut transver- şi extensia.sal, policele în timpul flexiei se contrapune celorlalte degete realizândopoziţia, oppositio, policelui. Mişcarea inversă, revenirea policelui lapoziţia iniţială, se numeşte repositio. - Articulaţiile intermetacarpiene (articulationes intermetacarpea) Cu excepţia primului metacarpian, care este independent, celelaltepatru metacarpiene sunt unite între ele la nivelul extremităţilor pro-ximale prin articulaţii planiforme, iar la nivelul extremităţilor dista-le printr-un ligament transvers. Capsula lor este comună cu capsula – 212 – – 213 –
  • 108. Articulaţiile membrului inferior fizei de promontoriu şi creşterea diametrului antero-posterior al aperturii superioare a bazinului aproximativ cu 3-5 mm. Hiperflexia membrelor Între membrele inferioare şi cele superioare există deosebiri atât mor- inferioare pe bazin antrenează o mişcare de nutaţie care are ca urmarefologice, cât şi funcţionale. În timp ce membrele superioare au devenit creşterea diametrului antero-posterior 1organe de muncă, membrele inferioare au rămas în slujba locomoţiei şi a al strâmtorii inferioare cu 1,3-2,5 cm.sprijinului organismului pe sol. Deoarece membrele inferioare sunt arti- 5culate foarte strâns de coloana vertebrală, ele sunt mai puţin mobile decât Fig. 86. Unirea oaselor bazinului şicele superioare. articulaţia coxofemurală dreaptă, Articulaţiile centurii membrului inferior (articulationes cinguli aspect posterolateral:membri inferioris) se formează la unirea oaselor bazinului între ele în 1- foramen ischiadicum majus; 2 – fora-două planuri: anterior, prin simfiza pubiană, şi posterior cu osul sacrum men ischiadicum minus; 3 – lig. sacro- 3prin articulaţiile sacroiliace (fig. 85). Din unirile acestor oase rezultă ba- spinale; 4 – lig. sacrotuberale; 5 – liga- mentum sacroiliacum dorsale; 6 – lig. 6zinul, unit cu coloana vertebrală prin articulaţia lombosacrală, iar de păr- iliofemorale.ţile laterale – cu partea liberă a membrului inferior. Fig. 85. Ligamentele bazinului, 3 2 Simfiza pubiană (symphysis pu- aspect anterior: 1 bica) uneşte oasele pubisului între ele 21 – vertebra lumbalis IV; 2 – lig. şi face parte din hemiartroză. Feţele 4longitudinale anterius; 3 – lig. ilio- simfiziale sunt tapetate cu cartilajlumbale; 4 – lig. sacrococcygeum 10 5 concresc cu discul fibrocartilaginosanterius; 5 – articulatio sacroiliaca interpubian (discus interpubicus). În(deschisă) et ligg. sacroiliaca inte-rossea; 6 – lig. sacrospinale; 7 – lig. 6 interiorul discului deseori se deter- 4sacrotuberale; 8 – symphysis pubis; 7 mină o fisură verticală care apare în al 2-lea an de viaţă. Ea constituie9 – lig. arcuatum pubis; 10 – lig. sa- schiţa unei cavităţi articulare, conţinând lichid sinovial.croiliaca ventralia 9 Cele două ramuri ischiopubiene, unindu-se, formează unghiul sub- 8 pubian, care depăşeşte 900 – 1000, iar la bărbaţi echivalează cu 700 – 750. Mişcările la nivelul acestei ar- Unghiul subpubian are o deosebită importanţă obstetricală.ticulaţii sunt foarte reduse, suprafaţa articulară iliacă alunecând pe su- Simfiza pubiană este întărită de două ligamente: ligamentul pubi-prafaţa articulară a sacrului. Aceste mişcări sunt numite de nutaţie şi an superior (lig. pubicum superius) şi din partea inferioară – ligamen-contranutaţie. În nutaţie baza sacrului se îndreaptă anterior, iar vârful tul arcuat al pubisului (lig. arcuatum pubis). Rolul simfizei pubieneposterior. Contranutaţia este mişcarea prin care sacrul basculat anterior este de a mări rezistenţa bolţii pe care o structurează sacrul împreună curevine la poziţia normală. Amplitudinea mişcărilor de nutaţie creşte spre cele două oase coxale, având rolul unui contrafort, capabil să suporte,sfârşitul sarcinii, când elementele capsulo-ligamentare suferă un proces pe de o parte, greutatea trunchiului cu viscerele conţinute în el, iar pede inhibiţie cu lichid interstiţial şi se relaxează sub influenţa unui hor- de altă parte să transmită această greutate membrelor inferioare şi prinmon denumit relaxină. Această mişcare are ca rezultat îndepărtarea sim- mijlocirea lor solului. – 214 – – 215 –
  • 109. Membrana obturatoare (membrana obturatoria) reprezintă o for- a simfizei pubiene, de marginea inferioară a ramurilor inferioare ischio-maţiune fibroasă ce ia naştere de pe marginea ascuţită a găurii obtura- pubiene, de ligamentele sacrotuberale, de tuberozităţile ischiatice şi dete prin fascicule, ce se întretaie în sensuri diferite, predominând cele vârful coccisului. Cavitatea bazinului mic este delimitată: posterior detransversale. Ea închide gaura obturată, cu excepţia şanţului obturat. faţa pelviană a sacrului şi de faţa anterioară a coccisului; anterior de ra-Împreună cu acest şanţ formează canalul obturator, prin care trec vasele murile superioare şi inferioare ale oaselor pubiene şi de faţa posterioarăsangvine şi nervii din cavitatea bazinului mic pe coapsă. a simfizei pubiene; lateral de feţele mediale ale coxalelor, ce corespund acetabulului, şi membrana obturatorie. Bazinul în ansamblu Înclinaţia bazinului. În poziţie verticală, planul aperturii superioa- re este oblic şi priveşte în sus şi înainte. Promontoriul este cu 9 – 10 cm Prin articularea oaselor coxale între ele şi cu sacrul, care pătrunde mai sus decât marginea superioară a simfizei pubiene. Între planul oblicîntre acestea, se formează bazinul osos sau pelvisul. El reprezintă seg- al aperturii superioare a bazinului şi planul orizontal se formează unmentul inferior al trunchiului, ce face legătura dintre coloana vertebrală unghi, numit unghiul de înclinaţie al bazinului (inclinatio pelvis). Laşi membrele inferioare. Datorită poziţiei lui de intermediar, bazinul se femei acest unghi constituie 550 – 600, la bărbaţi – 500 – 550 (fig. 88).mai numeşte şi centura pelviană. Spre deosebire de centura scapulară, Apertura pelviană inferioară, la fel, este oblică, dar priveşte în jos şicare este deosebit de mobilă, centura pelviană este rigidă. Rolul ei nu înainte, are oblicitate mai mică şi formează cu planul orizontal un unghieste de a permite mişcări de mare amplitudine, ci numai de a transmite de circa 100. Axul bazinului mic (axis pelvis) este linia ce leagă centrelegreutatea corpului spre membrele inferioare şi de a susţine viscerele diametrelor anteroposterioare ale aperturii superioare, a cavităţii şi aabdominale. Are, deci, un rol static prin excelenţă. aperturii inferioare ale bazinului. El este reprezentat de o linie curbă, Deosebim bazinul mare, pelvis major, şi bazinul mic sau obste- paralelă cu suprafaţa pelviană a sacrului (fig. 88).trical, pelvis minor, despărţite prin strâmtoarea superioară formată Particularităţile de sex ale bazinului (fig. 87). Există varietăţi deanatomic de linia terminală, linea terminalis. Linia terminală trece pe formă ale pelvisului care determină modificarea diametrelor bazinului.promontoriu, părţile laterale ale sacrului, liniile arcuate ale coxalelor, Deosebim: bazin lat, bazin rotund, bazin oval şi triunghiular. Forma şipe crestele oaselor pubiene şi marginea superioară a simfizei pubiene. dimensiunile bazinului sunt determinate de forma, dimensiunile şi pozi- Bazinul mare are pereţii osoşi numai în partea posterioară – corpul ţia sacrului, coxalelor, gradul de dezvoltare a promontoriului etc.vertebrei V lombare şi în părţile laterale – aripile oaselor iliace. Ante-rior, peretele abdominal se întinde până la simfiza pubiană. În sus, laomul viu, bazinul mare comunică larg cu cavitatea abdominală; în jos,prin strâmtoarea superioară, se continuă cu bazinul mic. Clinic şi topo-grafic, bazinul mare aparţine cavităţii abdominale. Bazinul mic, numit şi bazinul obstetrical sau cavitatea pelviană (înclinică şi anatomia topografică), are drept limită proximală aperturasuperioară a pelvisului, apertura pelvis superior, şi distală - apertura A A B Binferioară, apertura pelvis inferior. Apertura superioară a bazinului este Fig. 87. Bazin de bărbat (A) şi de femeie (B).delimitată de linia terminală, iar cea inferioară – de marginea inferioară – 216 – – 217 –
  • 110. la femeie şi 700 – 750 la bărbat. Distanţele dintre spinele şi crestele ilionului la femeie sunt mai mari, fiind determinate de poziţia aripilor 9 ilionului; promontoriul la femeie proemină mai puţin ca la bărbat. 10 1 Cavitatea bazinului mic la femeie este mai largă, la bărbat mai în- gustă, de formă cilindrică. Sacrul la femeie este mai scurt şi mai lat, 2 3 4 8 iar tuberozităţile ischionului sunt mai îndepărtate, ceea ce conduce la 4 2 7 4 1 majorarea diametrului transversal al aperturii inferioare cu 1 – 2 cm. 6 5 3 Pe baza unor investigaţii speciale s-a observat că în urma efor- 7 A 6 B turilor fizice intensive începute de la vârsta de 8 – 10 ani, bazinul 5 suferă modificări importante. La dansatoarele profesioniste, care şi- au început pregătirea din copilărie, strâmtoarea superioară a bazi- nului devine rotundă, iar în unele cazuri ajunge să aibă diametrul anteroposterior mai mare decât cel transversal. Modificările apar ca consecinţă a importantelor forţe musculare care acţionează asupra bazinului osos pe cale de structurare. Un mare număr din figurile clasice de dans se bazează pe mişcări C de abducţie şi de rotaţie externă ale articulaţiilor coxofemurale şi pentru menţinerea echilibrului, îndeosebi în sprijinul unilateral, muş- chii fesieri se contractă puternic, ceea ce atrage presarea transversală Fig. 88. Bazin feminin. Dimensiunile bazinului mare şi mic. a oaselor iliace şi în consecinţă îngustarea diametrului transversal.A – aspect antero-superior: 1 – distantia cristarum; 2 – diametr trans- În schimb, exerciţiile făcute în sprijin bilateral se execută prin inter-versa; 3 – distantia spinarum; 4 – diametr obliqua; 5 – conjugata vera;6 – symphyzis pubica; 7 – eminentia iliopubica; 8 – spina iliaca anterior venţia grupelor musculare interne ale coapsei, care acţionează asuprasuperior; 9 – crista iliaca; 10 – articulatio sacroiliaca. regiunii pubiene atrăgând mărirea diametrului anteroposterior. DinB – secţiune sagitală: 1 – conjugata anatomică; 2 – conjugata gineco- aceste motive, la dansatoare, procentul dificultăţilor obstetricale estelogică; 3 – diametr recta (ieşirea din bazin); 4 – conjugata diagonalis; mult mărit faţă de restul femeilor.5 – 600 – unghiul de înclinare a bazinului; 6 – axa bazinului; 7 – dia- Diametrele bazinului (fig. 88). Cunoaşterea diametrelor normalemetr recta (în cavitatea bazinului). ale bazinului are importanţă în obstetrică, deoarece permite aprecieriC – Rombul lui Michaelis (după Robachi). asupra modului cum se va desfăşura naşterea. Abateri de la mărimea lor normală – în cazul bazinelor deformate, strâmtate, prin anomalii conge- Bazinul este diferit structurat la femeie şi la bărbat. Diferenţele nitale sau deformări patologice, în rahitism, acondroplazii, sacralizareasexuale încep să apară la vârsta de 10 – 12 ani. Oasele, ce constitu- vertebrei L5 etc. – duc la dificultăţi de naştere. Uneori, când diametreleie bazinul masculin, sunt mai groase şi proeminenţele mai evidente. sunt foarte mici, împiedicând naşterea pe căile naturale, pentru a evitaPelvisul este mai scurt şi mai lat la femeie şi mai îngust şi mai înalt unele dificultăţi, ce pot influenţa sănătatea şi viaţa fătului, se recoman-la bărbat. La femeie diametrele transversale sunt mai mari şi bazinul dă naşterea pe cale abdominală, prin operaţie cezariană.este mai înclinat decât la bărbaţi; unghiul subpubian este de 900 – 1000 – 218 – – 219 –
  • 111. Prin tact vaginal (sau rectal) se pot explora elementele, care alcătu- din cazuri, el foloseşte diametrele oblice, occipitalul situându-se îniesc apertura pelviană superioară, pereţii cavităţii pelviene şi apertura dreptul eminenţei iliopubiene).pelviană inferioară, descriind un şir de diametre importante în clinica Diametrele aperturii inferioare:obstetricală. - diametrul anteroposterior sau distanţa dintre marginea inferioară Pentru evaluarea pe viu a dimensiunilor bazinului se execută pelvi- a simfizei şi vârful coccisului, este de 9,5 cm. La naştere el se măreştemetria externă şi pelvimetria internă. În pelvimetria externă se utilizea- cu 2 cm datorită mobilizării înapoi a coccigeului în articulaţia sacro-ză reperele osoase ale bazinului. coccigiană; În obstetrică, o importanţă deosebită au şi dimensiunile bazinului - diametrul transversal este distanţa dintre tuberozităţile ischiadicemare: distanţa dintre spinele iliace anterioare superioare (distantia spi- şi măsoară 11 cm.narum), egală cu 25 – 27 cm; distanţa dintre punctele cele mai înde- Pe faţa posterioară a pelvisului se poate delimita rombul lombo-părtate ale crestei iliace (distantia cristarum), ce măsoară 27 – 29 cm; sacral posterior al lui Michaelis (fig. 88 c), care permite apreciereadistanţa dintre trohanterele mari ale femurului (distantia trohanterica), simetriei şi a dezvoltării dimensionale a bazinului. Rombul este deli-care măsoară 30 – 31 cm; şi conjugata externă (conjugata externa) – mitat: superior – de apofiza spinoasă a vertebrei L5; inferior – de vârful coccigeului, explorabil în porţiunea superioară a şanţului interfesier; iardistanţa dintre simfiză şi apofiza spinoasă a L5, este de 20 cm. lateral de spinele iliace postero-superioare. Diametrul transversal îm- Diametrele aperturii superioare sau a intrării în bazinul mic: parte rombul în două triunghiuri: superior, cu înălţimea de 4 cm, şi in- - conjugata anatomică, conjugata anatomica, 11,5 cm – distanţa ferior, cu înălţimea de 7 cm. Orice modificări morfologice ale bazinuluidintre promontoriu şi marginea superioară a simfizei; osos pot reprezenta factori de risc pentru o naştere normală. Astfel de - conjugata adevărată (ginecologică), conjugata vera (s. gynecolo- modificări se reflectă în forma şi dimensiunile rombului lui Michaelis.gica), măsoară 10,5 – 11 cm şi este distanţa dintre promontoriu şi ceamai proeminentă porţiune în pelvis a simfizei pubiene. Ea poate fi apre- Articulaţiile membrului inferior liberciată prin pelvimetrie internă, prin tact vaginal; - conjugata diagonală, conjugata diagonalis, reprezintă distanţa În timp ce mişcările membrelor superioare faţă de trunchi se rea-dintre marginea inferioară a simfizei şi promontoriu, poate fi determi- lizează într-un triplu sistem mecanic format din articulaţia sternocla-nată prin tact vaginal; echivalează cu 12,5 – 13 cm. Pentru a determina viculară, acromioclaviculară şi cea a umărului, mişcările membrelordimensiunile conjugatei ginecologice este necesar de a scădea din lun- inferioare faţă de trunchi se fac într-o singură articulaţie – articulaţiagimea conjugatei diagonale 2 cm; şoldului, puternică, solidă şi aşezată profund în pereţii pelvisului. - diametrul transversal este distanţa dintre punctele cele mai înde- Articulaţia şoldului sau articulaţia coxofemurală (articulaţia cox-părtate ale liniilor arcuate şi măsoară 13,5 cm; ae) este o articulaţie sferoidală, care uneşte femurul cu coxalul (fig. 86, - diametrele oblice, în număr de două, reprezintă distanţa dintre 89). Feţele articulare sunt reprezentate de capul femurului şi faţa semilu-eminenţa iliopubiană şi articulaţia sacroiliacă de partea opusă; are lun- nară a acetabulului, care pentru a-şi mări suprafaţa articulară şi adânci-gimea de 12 – 12,5 cm. mea posedă un fibrocartilaj circular, numit burelet acetabular (labrium acetabulare). La nivelul incizurii acetabulului el trece ca o punte trans- În prima fază a naşterii, capul fătului îşi acomodează diametrul cel formând-o într-un orificiu. Această porţiune a labrumului este denumitămai mare la diametrele cele mai mari ale aperturii superioare (în 66% ligament transvers al acetabulului (lig. transversum acetabuli). – 220 – – 221 –
  • 112. 1 murului până la nivelul incizurii acetabulare şi ligamentul transvers al 3 2 acetabulului. Ligamentul este înconjurat de sinovială, mărind în felul acesta suprafaţa de secreţie a acestei membrane. Ligamentul conţine 7 8 4 1 vase sangvine, contribuind astfel la nutriţia capului femurului. Exterior capsula articulară este întărită antero-medial şi posterior 5 5 prin trei ligamente care asigură o soliditate articulaţiei atât în mers cât şi în poziţie statică. Ligamentul iliofemural (lig. iliofemorale, Bertini) este cel mai pu- 6 ternic ligament al articulaţiei şi rezistă la o tracţiune de 350 – 600 kg. Acest ligament pleacă de la spina iliacă antero-inferioară şi se inseră pe toată întinderea liniei intertrohanteriene. El se opune mai ales unei 4 extensii exagerate şi mişcării de abducţie. Acestei mişcări se opune şi 2 3 ligamentul pubofemural. A B Ligamentul pubofemural (lig. pubofemorale) începe pe ramura Fig. 89. Articulaţia coxofemurală dreaptă. A – în secţiune frontală: superioară a pubisului şi pe corpul ileonului şi se inseră pe trohanterul1 – linea epifizară; 2 – cartilaj articular; 3 – os coxae; 4 – cavitas articu- mic şi linia intertrohanterică.laris; 5 – lig. capitis femoris; 6 – capsula articularis; 7 – zona orbicularis; Ligamentul ischiofemural (lig. ischiofemurale) este situat pe faţa8 – labrum acetabulare. postero-inferioară a articulaţiei. Porneşte de pe corpul ischionului şi se in-B – aspect anterior: 1 – lig. iliofemorale; 2 – lig. pubofemorale; 3 – mem- seră pe trohanterul mare, frânând mişcările de rotaţie medială şi adducţie.brana obturatoria; 4 – canalis obturatorius; 5 – trochanter major. Articulaţia coxo-femurală, fiind o articulaţie sferoidală, are trei axuri de mişcare, la nivelul ei executându-se următoarele mişcări: flexie – ex- Capsula articulară se inseră pe circumferinţa acetabulului, iar pe femur tensie, abducţie – adducţie, rotaţie şi circumducţie. Amplitudinea mişcări-depăşeşte capul şi se fixează pe col, unde anterior ajunge până la linia lor de flexie şi extensie depinde de poziţia genunchiului. Când genunchiulintertrohanterică, iar posterior la 1 cm medial de creasta intertrohanteri- este flectat, flexia poate atinge 1200, când genunchiul este extins flexiacă. Inserţia capsulei la distanţă de colul femural îi măreşte laxitatea şi îi atinge 900. Când coapsele sunt extinse amplitudinea maximă de abducţiepermite efectuarea unor mişcări variate şi de amplitudine mare. Fracturile este de 600, astfel că ambele coapse formează între ele un unghi de 1200.colului femural sunt grave, deoarece uneori sunt intraarticulare şi pot duce Abducţia este limitată prin punerea în tensiune a ligamentului iliofemuralla anchiloze. Capsula este formată din două feluri de fibre: fibre longitu- (când coapsa este în extensie) şi pubofemural când coapsa este în flexie.dinale superficiale întinse de la osul coxal la femur, net distincte pe faţa Amplitudinea mişcării de rotaţie laterală, când coapsa este în exten-anterioară a capsulei; fibre circulare profunde care prezintă o condensare sie este de 150, iar cea de rotaţie medială de 350. Când coapsa este înspre partea mijlocie a capsulei, formând zona orbiculară (zona orbicu- flexie şi abducţie amplitudinea mişcărilor de rotaţie atinge 850 – 1000.laris) sau ligamentul inelar. În componenţa acestei formaţiuni continuă Circumducţia este mişcarea ce rezultă din alternarea celor patrufasciculele din ligamentele iliofemural, pubofemural şi ischiofemural. mişcări precedente. În timpul executării circumducţiei, capul femural În interiorul cavităţii articulare e situat şi ligamentul capului fe- se învârteşte în acetabul; epifiza inferioară a femurului descrie un cerc,murului (lig. capitis femoris), care se întinde de la foseta capului fe- iar diafiza acesteia, un con. – 222 – – 223 –
  • 113. Articulaţia genunchiului, articulatio genus (fig. 90,92), este cea şi meniscul lateral (meniscus 1 2mai complicată articulaţie din corpul omenesc. La realizarea ei partici- lateralis), care în mişcări 4pă trei oase: femurul, patela şi tibia. sunt solidare cu condilii tibiei şi alunecă pe feţele articulare ale condililor tibiali. Fiecare menisc reprezintă o placă fi- brocartilaginoasă semilunară, marginea groasă a cărora e orientată exterior şi concres- 7 cută cu capsula, iar marginea 8 subţiată e orientată spre inte- riorul articulaţiei. 3 5 Meniscul lateral are for- Fig. 91. Articulaţia genunchiului drept în ma literei “O” aproape com- secţiune orizontală. Aspect superior: 7 plet, iar meniscul medial a 1 – lig. transversum genus; 2 – meniscus late- literei “C”; ele se prind prin ralis; 3 – lig. cruciatum posterius; 4 – menis- Fig. 90. Articulaţia genunchiului drept. A – aspect anterior (capsula articulară este înlăturată): extremităţi pe fosa intercon- cus medialis; 5 – lig. cruciatum anterius. dilară anterioară şi posteri-1 – facies patellaris; 2 – condylus lateralis; 3 – meniscus lateralis; 4 – lig.collaterale fibulare; 5 – lig. capitis fibulae anterius; 6 – fibula; 7 – tibia; oară a tibiei. Anterior meniscurile se unesc printr-o bandeletă fibroasă8 – membrana interossea cruris; 9 – tendo m. bicipitis femoris; 10 – facies transversală, numită ligamentularticularis patellae; 11 – lig. patellae; 12 – lig. collaterale tibiale; 13 – lig. 14 transvers al genunchiului (lig.transversum genus; 14 – meniscus medialis; 15 – lig. cruciatum anterius; transversum genus).16 – lig. cruciatum posterius; 17 – femur. 10B – aspect posterior: 1 – lig. collaterale fibulare; 2 – lig. cruciatum poste-rius; 3 – membrana interosea cruris; 4 – lig. collaterale tibiale; 5 – lig. 9 Fig. 92. Articulaţia genunchiului.meniscofemorale posterius; 6 – lig. cruciatum anterius; 7 – meniscus me- Secţiune sagitală.dialis; 8 – condylus medialis tibiae. 1 – femur; 2 – lig. cruciata; 3 – tibia; 8 4 – bursa infrapatellaris profunda; Suprafeţele articulare sunt situate la nivelul epifizei distale a femu- 5 – lig. patellae; 6 – plica alares;rului, epifizei proximale a tibiei şi pe faţa posterioară a patelei. Epifiza 13 7 – cavitas articularis; 8 – patella;distală a femurului participă la formarea articulaţiei prin cei doi condili 2 6 9 – tendo m. quadricipitis femoris;şi prin suprafaţa patelară. Epifiza proximală a tibiei prezintă faţa su- 4 10 – bursa suprapatellaris; 11 – m. 5perioară articulară cu cele două fose articulare separate între ele prin popliteus; 12 – m. gastrocnemius; 11eminenţa intercondilară. 13 – capsula articularis; 14 – m. 12 Incongruenţa dintre feţele articulare ale tibiei şi femurului este com- quadriceps femoris. 3pletată de două meniscuri (fig. 91): meniscul medial (meniscus medialis) – 224 – – 225 –
  • 114. Meniscul lateral, fiind mai rezistent şi mai mobil, se deplasează fă- Ligamentul colateral tibial (lig. collaterale tibiale) se inseră pro-când mişcări mai intense, în timp ce meniscul medial, mai subţire, şi ximal pe epicondilul medial al femurului, concreşte cu capsula, aderă lamai ales, mai puţin mobil la nivelul cornului său posterior, nu poate meniscul medial şi se fixează pe marginea medială a tibiei. Este cauzaurma uneori deplasarea condilului femural medial şi este strivit. frecventă a unor leziuni ale meniscului medial, ca urmare a aderenţei Meniscurile joacă şi rolul unui amortizor de şoc între extremităţile sale strânse cu acesta, când în urma unei mişcări bruşte în articulaţia ge-osoase, participă la lubrifierea suprafeţelor articulare, asigurând repar- nunchiului poate fi ciupit sau fracturat meniscul, cum se poate întâmplatizarea uniformă a sinoviei pe suprafaţa cartilajelor, reducând esenţial unor sportivi (fotbalişti, schiori, alpinişti).frecarea dintre feţele articulare. Cele două meniscuri au sarcina de a Ligamentul colateral fibular (lig. collaterale fibulare) începe deanihila şi de a atenua efectul forţei presiunilor declanşate prin folosirea la epicondilul lateral al femurului şi se inseră pe faţa laterală a capuluiei zilnică. Meniscul prezintă totodată punctul slab al genunchiului, ast- fibulei. Acest ligament este independent pe toată lungimea sa faţă defel 90% din intervenţiile chirurgicale ale genunchiului se efectuează din capsula articulară subiacentă.cauza accidentării meniscurilor. Pe partea posterioară a articulaţiei se evidenţiază: ligamentul po- Capsula articulară se inseră pe femur la o distanţă de 1 – 1,5 cm de pliteu oblic (lig. popliteum obliquum), o expansiune fibroasă ce secartilajul hialin, iar pe tibie şi rotulă nemijlocit pe marginile cartilajului desprinde din tendonul muşchiului semimembranos şi se întreţese înhialin care acoperă feţele articulare. Pe părţile laterale, faţa medială a capsula articulaţiei, inserându-se pe condilul lateral al femurului; li-capsulei aderă la faţa periferică a meniscurilor, care împart astfel cavi- gamentul popliteu arcuat (lig. popliteum arcuatum) format din fibretatea capsulară în două porţiuni: supra- şi submeniscală, care comunică arcuate care încep de pe suprafaţa posterioară a capului fibulei şi de peîntre ele prin porţiunea lor centrală. Membrana sinovială a capsulei for- epicondilul lateral al femurului. Fasciculele acestui ligament se ridică înmează numeroase pliuri ce conţin ţesut adipos. Cele mai dezvoltate sunt sus şi parţial se inseră în porţiunea medie a ligamentului popliteu oblic,pliurile alare (plicae alares) care prolabează în cavitatea articulară între iar parţial pe suprafaţa posterioară a tibiei; ligamentele cruciforme saufemur, tibie şi patelă. Ele sunt localizate inferior de patelă de ambele încrucişate (ligamenta cruciata genus), două cordoane fibroase scurtepărţi ale ligamentului patelar. O prelungire a acestora este plica sinovi- şi groase care se întind de la suprafaţa intercondilară a tibiei la feţeleală infrapatelară ce se îndreaptă spre aria intercondilară anterioară. În intercondilare ale femurului. Deşi profunde, sunt ligamente extraarticu-împrejurimea patelei se determină şi multiple plici sinoviale mai mici lare, deoarece se află în afara sinovialei. Deosebim: ligamentul cruciatdupă dimensiuni şi numeroase vile sinoviale. anterior (lig.cruciatum anterius) care începe de la faţa medială a con- Articulaţia genunchiului este fortificată de ligamente dispuse ven- dilului lateral al femurului şi se inseră pe aria intercondilară anterioară atral, lateral şi dorsal. tibiei; ligamentul cruciat posterior (lig.cruciatum posterior), descinde Ventral se află ligamentul patelei (lig. patellae), o lamă tendinoasă, de pe faţa laterală a condilului medial şi se inseră pe aria intercondilarăcare reprezintă porţiunea subpatelară a tendonului muşchiului cvadri- posterioară a tibiei. Aceste două ligamente, încrucişându-se sub formaceps al femurului. literei “X”, asigură unirea trainică dintre femur şi tibie. Retinaculele patelare, medial şi lateral (retinaculum patellae medi- Cavitatea articulară este largă, iar datorită ligamentelor încrucişateale şi retinaculum patellae laterale), sunt formate de fasciculele interne şi şi a celor două meniscuri pare compartimentală. În articulaţia genun-externe ale tendonului muşchiului cvadriceps al femurului şi se răsfiră dela rotulă spre epicondilii lateral şi medial ai femurului. O parte din fibrele chiului se află două corpuri adipoase: corpul adipos anterior sau in-acestor ligamente se inseră pe suprafaţa anterioară a tibiei. frapatelar (corpus adiposum infrapatellare) pe secţiune sagitală are – 226 – – 227 –
  • 115. formă triunghiulară cu baza la ligamentul patelar şi vârful în fosa in- au loc în etajul superior al cavităţii articulaţiei genunchiului, între condi-tercondilară; corpul adipos posterior al genunchiului, localizat pos- lii femurului şi faţa superioară a meniscurilor, iar mişcările de rotaţie înterior ligamentelor încrucişate şi a sinovialei, între acesta din urmă şi cel inferior, delimitat de suprafaţa inferioară a meniscurilor şi suprafaţaligamentele posterioare ale articulaţiei genunchiului. articulară a condililor tibiei. Ligamentele cruciate frânează mişcările de Bursele seroase ale articulaţiei genunchiului (fig. 92). flexie, extensie şi de rotaţie medială şi se relaxează la rotaţia laterală. În jurul articulaţiei genunchiului există un număr mare de burse se-roase. Unele sunt anexate ligamentelor, iar altele sunt dispuse în jurul Articulaţiile tibiofibularepatelei şi a extremităţii superioare a tibiei, fiind împărţite în burse pre-patelare şi pretibiale. Oasele gambei la nivelul epifizelor proximale sunt unite printr-o Bursele prepatelare sunt în număr de trei (una superficială şi două articulaţie sinovială (fig. 90), epifizele distale printr-o sindesmoză, iarprofunde): diafizele prin membrana interosoasă crurală (fig. 90,93). - bursa subcutanată prepatelară (bursa subcutanea prepatellaris) Articulaţia tubiofibulară (articulatio tibiofibularis) este o diartrozăsituată între piele şi fascia genunchiului; plană dintre faţa articulară a capului fibulei cu faţa articulară fibulară a con- - bursa subfascială prepatelară (bursa subfascialis prepatellaris) dilului lateral al tibiei. Capsula se inseră pe marginea cartilajului hialin şi înse află între fascie şi tendonul muşchiului quadriceps al femurului; unul din şase cazuri cavitatea articulară comunică cu cavitatea articulaţiei - bursa subtendinoasă prepatelară (bursa subtendinea prepatella- genunchiului. Capsula este întărită de două ligamente: ligamentul anteri-ris) dispusă între tendonul quadricepsului şi patelă. or al capului fibulei (lig. capitis fibulae anterius) şi ligamentul posterior Bursele pretibiale, la fel în număr de trei – două superficiale şi al capului fibulei (lig. capitis fibulae posterius). Fiind o articulaţie plani-una profundă, formă, nu prezintă decât mişcări de alunecare de amplitudine redusă. - bursa subcutanată infrapatelară (bursa subcutanea infrapatella- Sindesmoza tibiofibulară (syndesmosis tibiofibularis) reprezintăris) dispusă în ţesutul subcutanat, anterior de ligamentul patelar; o unire neîntreruptă între extremităţile distale ale celor două oase ale - bursa subcutanată a tuberozităţii tibiei (bursa subcutanea tube- gambei (fig. 93). Cele două suprafeţe articulare nu prezintă cartilaj hi-rositas tibiae) situată în ţesutul subcutanat al tuberozităţii tibiei; alin, fiind acoperite numai de periost. Această sindesmoză este conso- - bursa infrapatelară profundă (bursa infrapatellaris profunda) lo- lidată de ligamentele tibiofibulare anterior, posterior şi interosos (ligg.calizată între ligamentul patelar şi tibie; tibiofibularia anterius et posterius). Ligamentul interosos se continuă În regiunea articulaţiei genunchiului sunt bine dezvoltate bursele superior cu membrana interosoasă crurală. Adeseori sinoviala articu-seroase anexate muşchilor sau tendoanelor periarticulare: bursa ten- laţiei talocrurale emite o prelungire care pătrunde între tibie şi fibulă,donului bicepsului femural, bursa tendonului muşchiului croitor, bur- până la nivelul ligamentului interosos.sa tendoanelor “labei de gâscă”, bursele gastrocnemianului (laterală şi Membrana interosoasă crurală (membrana interossea cruris)medială), bursa muşchiului popliteu. este o formaţiune fibroasă, rezistentă, dispusă în spaţiul dintre cele două După forma feţelor articulare articulaţia genunchiului este condilară, oase ale gambei. Se inseră pe marginile interosoase ale tibiei şi fibuleiuniaxială şi prezintă două mişcări principale: flexia şi extensia cu ampli- şi serveşte pentru inserţii musculare, participând la delimitarea lojelortudinea medie de 1500. Aceste mişcări sunt însoţite de altele secundare, musculare anterioară şi posterioară ale gambei. În partea sa superioarăde rotaţie medială şi laterală, posibile în poziţia de flexie a genunchiului, şi inferioară prezintă câte un orificiu pentru trecerea vaselor şi nervilor.când ligamentele colaterale sunt relaxate. Mişcările de flexie şi extensie Această unire practic este imobilă. – 228 – – 229 –
  • 116. unirile oaselor piciorului Ligamentul medial (deltoid), ligamentum mediale (deltoideum), este gros şi puternic, de formă triunghiulară, începe pe maleola medială Articulaţia talocrurală (articulatio talocruralis), numită şi articu- şi cu baza se inseră pe oasele navicular, astragal şi calcaneu. Este con-laţia gleznei, uneşte cele două oase ale gambei cu talusul şi constituie o stituit din patru fascicule: tibiotalar anterior, tibionavicular, tibiocalca-articulaţie trohleară tipică. Este o articulaţie compusă, formată de feţele nean şi tibiotalar posterior.articulare ale epifizelor distale ale tibiei şi fibulei cu feţele articulare Ligamentul colateral lateral este radiar şi se întinde de la maleolaale astragalului (fig. 93). Tibia şi fibula, unite prin sindesmoza tibiofi- fibulară la talus şi calcaneu, fiind constituit din trei fascicule distincte,bulară, formează o scoabă alungită transversal, în care pătrunde corpul denumite în raport cu dispoziţia lor: ligamentul talofibular anterior, li-talusului. gamentul calcaneofibular şi talofibular posterior. Capsula articulară se inseră în părţile superioară şi inferioară la pe- În articulaţia talocrurală au loc mişcările de flexie şi extensie a pi-riferia cartilajului hialin, cu excepţia părţii anterioare a articulaţiei unde ciorului. Flexia sau flexia dorsală este mişcarea prin care faţa dorsală ase inseră pe tibie şi pe colul talusului la 7 – 8 mm de cartilajul hialin. piciorului se apropie de faţa anterioara a gambei, iar extensia sau flexiaAnterior şi posterior capsula este subţire şi laxă. Pe părţile laterale cap- plantară este mişcarea în sens invers, prin care faţa dorsală a picioruluisula este îngroşată de către ligamentele colaterale medial şi lateral. se îndepărtează de gambă. Amplitudinea totală a mişcărilor de flexie şi extensie este de 700, dintre care 250 revin flexiei dorsale, iar 450 extensi-Fig. 93. Articulaţia talocrurală. ei. În flexia plantară sunt posibile şi mişcări laterale de mică amplitudi- Ligamentele şi articulaţiile pi- ne. Mobilitatea articulaţiei talocrurale variază de la individ la individ. ciorului. Faţa dorsală: Oasele tarsului sunt unite între ele prin următoarele articulaţii: sub-1 – malleolus medialis; 2 – lig. talară, talocalcaneonaviculară, calcaneocuboidă, cuneonaviculară şimediale (deltoideum); 3 – lig. 17 16 1 tarsometatarsiene.talonaviculare; 4 – lig. calca- Articulaţia subtalară (articulatio subtalaris) uneşte talusul şineonaviculare; 5 – lig. calcane- 15 2 3 calcaneul prin două articulaţii: una anterioară şi cealaltă posterioară,ocuboideum; 6 – ligg. calcane- 14 4 separate prin sinus tarsi. Este formată de faţa articulară anterioară şionavicularia dorsalia; 7 – ligg. 13 5 12 posterioară calcaneală de pe suprafaţa inferioară a astragalului şi de fe-collateralia; 8 – ligg. tarsome- 6 11 ţele articulare de pe faţa superioară a calcaneului. Feţele articulare sunttatarsea dorsalia; 9 – lig. cune- 10 absolut congruente.ocuboideum dorsale; 10 – lig. 9 Capsula articulară se inseră la periferia cartilajului hialin şi este for-calcaneocuboideum dorsale; tificată de: ligamentul talocalcanean interosos, talocalcanean lateral şi11 – lig. talocalcaneum interos- 8 talocalcanean medial. Ligamentul talocalcanean interosos este foarteseum; 12 – calcaneus; 13 – lig. puternic, ocupă sinus tarsi, separând articulaţia subtalară de cea talo-talocalcaneum laterale; 14 – lig. calcaneonaviculară.calcaneofibulare; 15 – malleolus 7 În cazurile de torsiuni ale piciorului, ligamentul interosos are rolullateralis; 16 – lig. talofibulare de frânare a exagerării mişcărilor, asigurând astfel articulaţiei un gradanterius; 17 – lig. tibiofibulare mare de stabilitate şi elasticitate, absolut necesare în timpul mersului.anterius. – 230 – – 231 –
  • 117. Articulaţia talocalcaneonaviculară (articulatio talocalcaneona- rul se află în supinaţie, din care cauză în timpul mersului copilul nu sevicularis), localizată anterior de articulaţia subtalară, formată de capul sprijină pe toată talpa, dar numai pe marginea ei laterală. Odată cu vârstaastragalului, faţa posterioară concavă a navicularului, faţa superioară are loc pronaţia piciorului – coborârea marginii mediale. Articulaţiilea calcaneului (fig. 93) şi ligamentul calcaneonavicular plantar (lig. talocrurală, subtalară şi talocalcaneonaviculară pot funcţiona şi indepen-calcaneonaviculare plantare), care conţine în porţiunea dintre susten- dent. În prima articulaţie predomină mişcările de flexie şi extensie, iar întacul şi marginea posterioară a navicularului un strat de cartilaj fibros ultimele două – de pronaţie şi supinaţie. În mod normal ele funcţioneazăfibrocartilago navicularis. Pe această porţiune a ligamentului calca- împreună, constituind o singură articulaţie – articulaţia piciorului, arti-neonavicular plantar se sprijină capul talusului, transmiţându-se astfel culatio pedis, în care astragalul îndeplineşte rolul unui disc osos.greutatea corpului acestui ligament şi prin intermediul bolţii plantare. Articulaţia calcaneocuboidiană, articulatio calcaneocuboidea,Prin relaxarea ligamentului capul talusului coboară, iar bolta plantară este formată de faţa articulară cuboidală a calcaneului şi faţa articularăse reduce. posterioară a cuboidului. Articulaţia e siliformă, feţele articulare sunt Pe sub faţa plantară a ligamentului calcaneonavicular trec tendoane- maximal congruente, mişcările sunt limitate.le muşchilor tibial posterior şi ale flexorilor degetelor, care contribuie Capsula articulară se inseră la periferia cartilajului hialin, fiind maiîn mod activ la susţinerea capului talar, a bolţii piciorului şi a greutăţii laxă lateral decât medial. Partea plantară a capsulei e fortificată de li-corpului. gamentul calcaneocuboid plantar, lig. calcaneocuboideum plantare, Capsula articulară se inseră pe marginea feţelor articulare şi este şi ligamentul plantar lung, lig. plantare longum, cel mai puternic dinfortificată de ligamente. Ligamentul talonavicular, lig. talonavicula- ligamentele piciorului. Acest ligament începe pe faţa inferioară a calca-re, fortifică partea superioară a articulaţiei; de părţile laterale articulaţia neului şi se inseră pe bazele oaselor II – V metatarsiene.este întărită de ligamentul talocalcaneal lateral, lig. talocalcaneum Articulaţia transversă a tarsului, articulatio tarsi transversa saulaterale şi ligamentul talocalcaneal medial, lig. talocalcaneum medi- articulaţia lui Chopart (fig. 93), este formată din articulaţia talonavi-ale; şi pe suprafaţa plantară ligamentul calcaneonavicular plantar. culară şi articulaţia calcaneocuboidiană. Interliniul articular este dispus Cu toate că după forma feţelor articulare articulaţia talocalcaneona- transversal, având forma literei “S” culcat. Pentru această articulaţieviculară este considerată sferoidă, mişcările sunt posibile doar în jurul este specific prezenţa unui ligament comun pentru ambele articulaţii,axului sagital comun şi pentru articulaţia subtalară. Mişcările în aceste numit bifurcat, lig.bifurcatum, denumit “cheia articulaţiei”. Aceas-articulaţii se efectuează simultan constituind o articulaţie combinată tă denumire este justificată deoarece pentru dezarticulare este absoluttalotarsală, articulatio talotarsalis. Totodată talusul rămâne imobil, se necesară secţionarea sa. Posterior se inseră pe marginea superioară amişcă doar restul piciorului împreună cu calcaneul şi navicularul. calcaneului şi se împarte în două fascicule: unul medial, ligamentul La rotaţia în afară se ridică marginea medială a piciorului – supina- calcaneonavicular, lig. calcaneonaviculare, care este mai gros şi se in-ţia. Simultan are loc şi adducţia. În caz de rotaţie înăuntru – pronaţie, seră pe toată lungimea marginii posterolaterale a navicularului; celălaltmarginea medială a piciorului se coboară, iar cea laterală se ridică. În fascicul, lateral, ligamentul calcaneocuboidian, lig. calcaneocuboide-acelaşi timp are loc abducţia piciorului. um, se inseră pe faţa dorsală a osului cuboid. Aşadar, mişcarea de flexie dorsală se îmbină cu supinaţia şi adducţia, Articulaţia cuneonaviculară, articulatio cuneonavicularis, esteiar flexia plantară se poate îmbina cu pronaţia şi abducţia, la fel şi cu planiformă, reprezentată de unirea navicularului cu cele trei oase cune-supinaţia şi adducţia. La copil, îndeosebi, în primul an de viaţă, picio- iforme. Capsula articulară se inseră pe marginea cartilajului hialin, fi- – 232 – – 233 –
  • 118. ind întărită de ligamentele cuneonaviculare dorsale şi plantare, ligg. interosoase, ligg. cuneometatarsia interossea, în număr de trei: medial,cuneonavicularia plantaria et dorsalia, de ligamentele intercuneifor- mijlociu şi lateral. Ligamentul interosos medial, numit şi ligamentulme interosoase, ligg. intercuneiformia interossea, şi de ligamentele Lisfranc, uneşte primul cuneiform cu al doilea metatarsian. Este unintercuneiforme dorsale şi plantare, ligg. intercuneiformia dorsalia fascicul fibros scurt gros şi cel mai important ligament în dezarticulaţieet plantaria. şi reprezintă “cheia articulaţiei Lisfranc”. Articulaţiile tarsometatarsiene, articulationes tarsometatarseae Articulaţiile intermetatarsiene, articulationes intermetatarseae,sau articulatia Lisfranc, sunt articulaţii plane, amfiartroze, formate la sunt planiforme şi se formează la unirea oaselor metatarsiene la nivelulunirea celor trei oase cuneiforme şi a cuboidului cu oasele metatarsiene. bazei, iar la nivelul capetelor prin ligamentul metatarsian transvers pro- fund. Capsulele acestor articulaţii sunt întărite de ligamentul metatarsi- Fig. 94. Ligamentele şi articulaţiile picio- an dorsal, lig. metatarseum dorsale; ligamentul metatarsian plantar, rului. Faţa plantară: lig. metatarseum plantare şi ligamentul metatarsian interosos, lig. me-1 – ligg. plantaria; 2 – ligg. cuneonavicularia tatarseum interosseum. Aceste articulaţii prezintă numai mişcări limita-plantaria; 3 – tendo m. tibialis anterioris; 4– tendo m. tibialis posterioris; 5 – lig. cal- te de alunecare. Între cele cinci oase metatar-caneonaviculare plantare; 6 – lig. plantare siene se delimitează patru spaţii interosoaselongum; 7 – tendo m. peronei longi; 8 – tendo 1 metatarsiene, spatia interossea metatarsi. 11m. peronei brevis; 9 – ligg. tarsometatarseaplantaria; 10 – ligg. metatarsea plantaria; 11 10 Fig. 95. Piciorul în secţiune orizontală:– lig. collateralia. 9 1 – articulatio subtalaris; 2 – lig. talocalcane- 7 2 um interosseum; 3 – articulatio talocalcaneo- 12 Prin articulaţia oaselor cuneiforme şi 3 navicularis; 4 – articulatio cuneonavicularis;a cuboidului se realizează o boltă osoasă 4 3 5 – lig. intercuneiforme interosseum; 6 – articu- 8 7transversală cu concavitatea inferior – ar- latio tarsometatarsea; 7 – articulatio calcane- 4cada tarsiană. Bazele celor cinci oase me- 7 ocuboideae; 8 – lig. cuneocuboideum boideum 6 5tatarsiene formează o boltă transversală, 6 5 interosseum; 9 – os cuboideum; 10 – ligg. me- 8concavă inferior – arcada metatarsiană. tatarsea interosseum; 11 – articulatio metatar- 9Concavitatea acestei arcade este orientată sophalangea; 12 – articulatio interphalangea. 10infero-medial, deoarece al cincilea metatar-sian are o direcţie descendentă care îl apro- Articulaţiile metatarsofalangiene, arti-pie mai mult de sol decât primul metatarsian. culationes metatarsophalangeae, sunt forma- Între aceste oase se formează trei articulaţii separate: 1) unirea osu- te de capetele oaselor metatarsiene şi bazelelui cuneiform medial cu osul I metatarsian; 2) unirea oaselor metatar- falangelor proximale ale degetelor. Capsula 11siene II şi III cu oasele cuneiforme intermediar şi lateral; 3) unirea oa- este fină şi laxă, fortificată din partea lateralăselor metatarsiene IV şi V cu osul cuboid. Capsulele articulaţiilor sunt şi medială de ligamentele colaterale, ligg.fortificate de ligamentele tarsometatarsiene dorsale şi plantare, ligg. collateralia; inferior de ligamentele planta- 12tarsometatarsea dorsalia et plantaria; ligamentele cuneometatarsiene re, ligg. plantaria; ligamentul metatarsian – 234 – – 235 –
  • 119. transvers profund, lig. metatarseum transversum profundum, care lea- Piciorul în ansamblugă capetele metatarsienelor de la I până la al V-lea. Acest ligament con-creşte cu capsulele articulaţiilor metatarsofalangiene. În aceste articula- Dispoziţia şi structura oaselor, articulaţiilor şi ligamentelor picioru-ţii sunt posibile mişcările de flexie şi extensie cu o amplitudine totală de lui sunt condiţionate de presiunea de sus în jos, dată de greutatea corpu-900. Flexiunea este mai accentuată decât extensiunea şi este însoţită de lui şi contrapresiunea, datorită rezistenţei solului, constituie o perfectăadducţie. Abducţia este posibilă numai când degetele sunt întinse. adaptare la statica şi locomoţia bipedă. Navicularul, cele trei oase cune- iforme, cuboidul şi oasele metatarsiene I – V, se unesc prin amfiartroze 1 şi constituie baza solidă a piciorului. Aceste formaţiuni sunt în aşa fel dispuse, încât alcătuiesc o boltă cu o dublă concavitate: longitudinală şi transversală, care asigură picioru- 2 6 lui o elasticitate adecvată în timpul deplasărilor organismului în mod ortostatic, biped. Bolta piciorului este rezultatul articulării speciale a 3 14 13 4 oaselor tarsului şi metatarsului, structurată boltit, concav atât în sens 12 11 antero-posterior, cât şi în sens transvers, menţinută prin prezenţa unor 5 ligamente şi tendoane puternice. Bolta longitudinală are un stâlp medial 10 format de: astragal, navicular, cuneiforme şi primele trei oase metatar- siene şi un stâlp lateral format de: calcaneu, cuboid şi ultimele două 7 8 oase metatarsiene cu curbura mai puţin accentuată. 15 9 Fig. 96. Articulaţiile piciorului drept. Secţiune sagitală: 45°1 – tibia; 2 – articulatio talocruralis; 3 – talus; 4 – articulatio subta-laris; 5 – calcaneus; 6 – lig. talocalcaneum interosseum; 7 – lig.plantare longum; 8 – os sesamoideum; 9 – caput os metatarsale II;10 – os metatarsale; 11 – articulatio tarsometatarsea; 12 – os cuneiforme I; 60°13 – articulatio cuneonavicularis; 14 – os naviculare; 15 – articulatio ta- 55° 120° 30 mm 60° 130°localcaneonavicularis. A B Fig. 97. Determinarea înălţimii bolţii longitudinale I a piciorului şi Articulaţiile interfalangiene ale piciorului, articulationes inter- parametrii ei în normă (după I. V. Gaivoronskii):phalangeae pedis. Cu excepţia halucelui, care posedă o singură articu- A – metoda clinică bazată pe măsurarea distanţelor dintre punctele osoaselaţie, toate celelalte degete au două articulaţii interfalangiene. Ele fac palpabile ale piciorului; B – metoda radiologică, bazată pe măsurareaparte din articulaţii trohleare (ginglime). Fiecare articulaţie este întărită distanţelor dintre punctele indicate pe radiogramă.de două ligamente colaterale, ligg. collateralia; şi un ligament plan-tar, lig. plantare. Mişcările principale sunt flexia şi extensia, precum şi Deosebim cinci arcuri ale bolţii longitudinale, care încep din acelaşimişcări accesorii de abducţie, adducţie şi rotaţie. punct – de la tuberozitatea calcaneului –şi se orientează anterior de-a lungul oaselor metatarsiene. Cel mai lung şi mai înalt este arcul II, iar – 236 – – 237 –
  • 120. cel mai scurt şi mai jos – arcul V. Bolta transversală corespunde unei tâmpină compresiunea ţesuturilor moi în timpul mişcării, contribuind lalinii oblice care trece prin cele trei oase cuneiforme şi osul cuboid, sau crearea condiţiilor favorabile în circulaţia sangvină.linia ce trece prin punctele superioare ale celor cinci arcuri ale bolţii Bolta contribuie de asemenea la adaptarea piciorului la mers şi aler-longitudinale. gat pe teren accidentat. La copii, îndeosebi până la vârsta de 1 an, picio- Arcul longitudinal medial este mai înalt, nu întră în contact cu su- rul se află în poziţie de supinaţie, din care cauză în timpul mersului co-prafaţa de sprijin a plantei şi este numit arc de amortizare. Arcul longi- pilul se sprijină numai pe marginea laterală a tălpii piciorului. Cu vârstatudinal lateral este mai puţin boltit şi atinge suprafaţa de sprijin, fiind are loc coborârea marginii mediale, proces numit pronarea piciorului.numit arc de suport. Pentru diferenţierea piciorului normal de piciorul plat se utilizează Bolta piciorului este susţinută datorită formei, aşezării şi tipurilor diferite metode de determinare a înălţimii stâlpului medial al bolţii lon-de unire dintre oase, de ligamente, tendoane şi de muşchi. Cea longi- gitudinale (fig. 97). Una din metode constă în determinarea intervaluluitudinală este menţinută de ligamentele plantar lung, calcaneonavicular (distanţei) dintre apexul maleolei mediale şi linia orizontală ce uneşteplantar, aponeuroza plantară. Sensul transversal al bolţii este asigurat de capul osului metatarsian I cu tuberul calcaneului. Dacă piciorul estemodul de articulare a celor trei cuneiforme, de ligamentele transversale normal, apoi înălţimea acestui stâlp constituie nu mai puţin de 55 – 60plantare (metatarsian transversal profund, metatarsian interosos), apoi mm. Pe radiogramele piciorului, îndeplinite în poziţie standartă de pro-de tendoanele muşchilor fibular lung, tibial anterior şi posterior, care fil, se determină intervalul dintre suprafaţa inferioară a navicularului şise prind toate pe marginea medială a piciorului; tendonul muşchiului linia orizontală ce uneşte capul metatarsianului I şi tuberul calcaneului.fibular lung ajunge la baza primului metatarsian şi la primul cuneiform, În normă ea constituie nu mai puţin de 35 mm. Pe aceste figuri suntdupă ce a străbătut de-a curmezişul talpa pe sub bolta piciorului. Tendo- prezentate şi dimensiunile unghiurilor triunghiurilor formate la unireanul muşchiului tibial anterior se inseră pe aceleaşi oase, iar cel al muş- acestor puncte (repere). Pentru piciorul normal, în primul caz, prin uti-chiului tibial posterior pe tuberculul osului navicular. Prin structura şi lizarea metodelor clinice, unghiul de la vârful maleolei mediale nu tre-poziţia lor, aceste tendoane formează un fel de scară de călărie, care tra- buie să depăşească 950, iar cel de la tuberozitatea calcaneului – 600. Pege în sus de boltă, când muşchii respectivi se contractă, menţinând-o. radiograme dimensiunile unghiului navicular nu trebuie să depăşească Muşchii longitudinali şi tendoanele lor, inserate pe falangele degete- 1300. La micşorarea înălţimii bolţii unghiul devine mai mare de 1400,lor, scurtează piciorul, contribuind la retractarea bolţii longitudinale, iar ceea ce indică la apariţia piciorului plat.muşchii transversali îngustează piciorul, fortificând bolta transversală. Modificările bolţii plantare şi ale formei piciorului sunt apreciate Greutatea corpului se transmite solului prin trei puncte de sprijin: după forma amprentei plantare. La un picior normal amprenta este con-unul posterior – tuberozitatea calcaneului, şi două anterioare – medial, tinuă de-a lungul marginii laterale a piciorului, lăţită la nivelul călcâiu-capul metatarsianului I, şi lateral, capul metatarsianului V. lui şi al metatarsului. La piciorul excavat amprenta este discontinuă, fi- Scăderea tonusului muşchilor şi slăbirea aparatului ligamentar al ind prezentă numai la nivelul călcâiului şi al capetelor metatarsienelor.piciorului duc la turtirea bolţii, dând naştere piciorului plat. Tocurile La piciorul plat amprenta este cu atât mai largă cu cât piciorul este maiînalte, prin modificarea distribuţiei greutăţii corpului, slăbesc aparatul plat şi poate lua aspect convex pe marginea sa medială.de susţinere al bolţii şi pot duce la deformări. Piciorul plat apare mai frecvent în perioadele critice ale dezvoltării Bolta piciorului asigură funcţia de amortizare în statică şi dinamică, postnatale: când copilul începe a merge, perioada accelerării creşterii, peri-reduce efectele izbiturilor din timpul mersului, alergărilor, la fel preîn- oada maturizării sexuale, perioada gravidităţii, climacterică şi a senilităţii. – 238 – – 239 –
  • 121. masa musculaturii scheletice ajunge până la 50 – 60% din masa corpu- Miologia lui. În corpul omenesc se numără peste 639 de muşchi, dintre care 317 Caracteristica morfofuncţională a sistemului muscular sunt perechi şi 5 impari. Fiecare muşchi scheletic constituie un organ aparte, care posedă o formă şi structură specifică. El este alcătuit din fibre musculare striate Sistemul muscular cuprinde toate formaţiunile constituite din celule unite între ele prin lamele de ţesut conjunctiv, acoperite la exteriorcontractile şi este alcătuit din musculatura somatică şi cea viscerală. cu fascia proprie, conţine vase sangvine şi nervi. Unitatea morfofunc-În timpul dezvoltării sistemului muscular apar patru tipuri de celule ţională a muşchilor scheletici este fibra musculară striată, diametrulmusculare: striate, netede, cardiace striate şi cardiace din sistemul ex- căreia nu depăşeşte 110 µ, iar lungimea – de la câţiva milimetri pânăcitoconductor. Muşchii striaţi, în general, acţionează voluntar şi sunt la 10 – 12 cm.inervaţi de nervi somatici. Muşchiul ca organ este format din componenta musculară şi una Din fibre musculare striate sunt constituiţi toţi muşchii scheletici, conjunctivă. Ţesutul conjunctiv al muşchiului scheletic se diferenţiazădiafraga, muşchii limbii, palatului moale, faringelui, laringelui, muşchii din mezenchimul local în timpul miogenezei. El formează învelişul ex-porţiunii superioare a esofagului, perineului, muşchii globului ocular şi terior al muşchiului – epimisium, de la care pornesc septuri conjunctive,ai urechii medii. ce înconjoară fasciculele de fibre musculare, alcătuind perimisium. În Datorită activităţii muşchilor scheletici se efectuează toate mişcări- ele sunt cuprinse vasele sangvine, limfatice şi nervii. În jurul fiecăreile ce au loc între diferite segmente ale corpului, deplasarea în spaţiu şi fibre musculare se află o teacă conjunctivală fină, evidenţiată mai alesmenţinerea echilibrului. Aceşti muşchi realizează mişcările de respira- prin capilarele pe care le conţin şi care înconjoară fiecare fibră muscula-ţie, masticaţie, deglutiţie, defecaţie, micţiune, mişcările globului ocular, ră – endomisium (fig. 98). Formaţiunile menţionate nu numai că asigurădetermină specificul mimicii, fonaţia şi articularea sunetelor; participă integritatea mecanică şi biologică a fibrelor şi fasciculelor musculare,la formarea pereţilor cavităţilor toracice şi abdominale, la refluxul sân- dar şi permit alunecarea liberă a lor în timpul contracţiilor musculare.gelui venos şi limfei etc. Muşchii scheletici se diferenţiază din necesitatea unui răspuns rapid 3şi precis la stimuli. Ei au un metabolism intens, fiind mari producători 2de energie, în concordanţă cu lucrul mecanic pe care-l efectuează princontracţie. 1 Muşchii netezi din structura viscerelor cavitare, canalelor glandula-re, vaselor sangvine, la fel şi muşchiul cardiac, funcţionează involuntar,deservesc funcţiile viscerale motorii şi sunt inervaţi de sistemul nervosvegetativ. Musculatura netedă, spre deosebire de cea striată, reacţionea-ză mai lent la stimuli şi produce cantităţi mici de energie. La maturi, masa muşchilor scheletici constituie – la bărbaţi apro-ximativ 40% din masa totală a corpului, iar la femei – 35%. La nou-născut masa musculară nu depăşeşte 20%; până la vârsta de 18–20 ani Fig. 98. Organizarea internă a muşchiului ca organ:masa musculară se dublează. Dacă se practică sportul sau munca fizică, 1- endomisium; 2 – perimisium; 3 – epimisium. – 240 – – 241 –
  • 122. Partea conjunctivală a muşchiului este constituită din fascicule de joacă un rol important în menţinerea temperaturii corpului omenesc. Înfibre tendinoase şi tendocite, distribuite printre ele. Elementele conjunc- timpul somnului, când activitatea sistemului nervos central este redusă,tivale ale muşchiului continuă în structura tendonului, la care deosebim: tonusul muscular scade considerabil.endo-, peri- şi epitendinii. Partea tendinoasă este trainic unită cu cea Forţa musculară se exprimă prin valoarea contracţiei maxime dez-musculară şi la fel de trainic este fixată pe os, cartilaj sau fascie. La unii voltată la excitaţia muşchiului şi depinde de: numărul de fascicule mus-muşchi, îndeosebi la cei care participă la formarea pereţilor cavităţii ab- culare; forţa contractării fibrelor musculare din componenţa muşchiu-dominale, partea conjunctivală a muşchiului se numeşte aponevroză. lui; dimensiunea secţiunii transversale a muşchiului; lungimea iniţială Activitatea muşchilor depinde de trei proprietăţi esenţiale ale ţesu- a muşchiului; gradul de antrenare; dimensiunile suprafeţelor de originetului muscular: excitabilitatea, contractilitatea şi elasticitatea. şi inserţie ale muşchiului; dimensiunile unghiului de inserţie pe osul Excitabilitatea este capacitatea muşchiului de a reacţiona la anu- vecin (forţa musculară este cu atât mai mare, cu cât locul de inserţie almite excitaţii. muşchiului este mai departe de axa articulaţiei); caracterul inervaţiei. Contractilitatea este capacitatea muşchiului de a-şi schimba forma Unitatea componentă de bază a aparatului locomotor este cea ci-sub acţiunea excitaţiei şi de a exercita o tracţiune la extremităţile sale. netică, alcătuită din articulaţie – muşchi – nerv. Fiecare din aceste treiÎn felul acesta se realizează deplasarea segmentelor corpului sau fixarea structuri îşi are un rol bine definit, dar care nu se motivează decât înlor într-o anumită poziţie. relaţia de interdependenţă a întregii unităţi cinetice. Această unitate Elasticitatea este proprietatea muşchiului de a reveni la forma ini- poartă denumirea de aparat neuromusculoartrocinetic.ţială după încetarea contracţiei. Activitatea motrică este totdeauna o activitate complexă. Orice miş- Tonusul muscular. Muşchii netezi, precum şi cei striaţi, nu sunt care, oricât de simplă, implică participarea anumitor grupe muscularecomplet relaxaţi nici în starea de repaus a organismului, aflându-se în – sinergiste şi antagoniste, a căror activitate este coordonată de sistemulpermanenţă într-o oarecare încordare, într-un anumit grad de tensiune, nervos central. Aceste asocieri într-o acţiune comună sunt determinatedenumită tonus muscular. Gradul de contractare şi activitate a muşchi- şi de unele particularităţi de aşezare şi distribuire ale muşchilor – încru-lor variază continuu, atât în starea de veghe, cât şi de somn. Tonusul cişările musculare, lanţurile şi chingile musculare.muscular se datorează activităţii sistemului nervos central. Se deosebesc trei tipuri de încrucişări ale muşchilor scheletici (fig. 99): Primind în permanenţă excitaţii de la receptorii din muşchi, tendoa- - încrucişările muşchilor situaţi în diferite straturi ale aceleaşi regi-ne, articulaţii şi alţi receptori, sistemul nervos central determină în mod uni topografice; - încrucişările muşchilor sinergişti ce merg în aceeaşi direcţie, carereflex tonusul muscular. se împart în trei subgrupe: a – muşchii ce se încrucişează la locul de ori- Tonusul muşchilor netezi este indispensabil bunei funcţionări a or- gine; b – încrucişările pe traiectul muşchiului; c - încrucişările la loculganelor interne. Astfel, tonusul muşchilor netezi din pereţii arteriali asi- de inserţie al muşchilor;gură menţinerea presiunii sângelui, iar a celor din pereţii stomacului şi - încrucişările fasciculelor musculare din componenţa aceluiaşiintestinului condiţionează mişcările peristaltice ale acestor organe. muşchi. Tonusul muşchilor scheletici nu dispare nici în repaus absolut, asi- Acest fenomen este universal pentru fiecare segment al corpului şigurând păstrarea diverselor poziţii ale corpului şi este hotărâtor pentru reprezintă o argumentare morfologică a unităţii funcţionale a grupeloratitudinea caracteristică şi expresia feţei fiecărui om. Tonusul muscular de muşchi antagonişti. – 242 – – 243 –
  • 123. Lanţul muscular sau motor reprezintă o grupare de muşchi în sens lar – locul unde vasele sangvine şi nervii perforează fascia şi pătrundlongitudinal de-a lungul unui lanţ articular. Întinzându-se peste mai în muşchi. Aceste hiluri sunt localizate pe faţa internă a muşchiului.multe articulaţii, datorită contracţiei simultane şi succesive a muşchilor Mai frecvent aceste puncte apar în regiunea cervicală, la nivelul centu-lanţului, are loc solidarizarea într-o acţiune comună a mai multor seg- rii scapulare şi pelviene şi sunt localizate pe marginile libere ale muş-mente corporale. chilor. Chingile musculare, de obicei, sunt alcătuite din doi muşchi cu in-serţia distală apropiată sau chiar comună, şi cu capetele proximale di-vergente. 5 6 1 2 3 4 Fig. 100. Schema unităţii neuromotrice. 1 – funiculul anterior al măduvei spinării; 2 – corpul celulei nervoase motorii; 3 – nerv spinal; 4 – fibră nervoasă motorie; 5 – fibră musculară; 6 – terminaţii nervoase. Fibrele nervoase ajung la cele musculare striate prin intermediul formaţiunilor de ţesut conjunctiv. Un muşchi poate primi o ramură ner- voasă, care derivă de la un nerv spinal, sau una şi mai multe ramuri, de la mai mulţi nervi spinali. Astfel, un muşchi poate avea o inervaţie A B C uni- sau plurisegmentară. Înainte de a pătrunde în muşchi, dar şi după penetraţie, nervul, ramificându-se, asigură fiecare fibră musculară cuFig. 99. Tipuri de încrucişări musculare: A – încrucişările muşchilorsituaţi în diferite straturi ale aceleiaşi regiuni; B – încrucişările siner- fibre nervoase. Una şi aceeaşi fibră nervoasă inervează un număr vari-giştilor ce merg în aceeaşi direcţie; C – încrucişările fasciculelor mus- at de fibre musculare, răspândite în întregul muşchi. Neuronul motor, culare din componenţa aceluiaşi muşchi (m. maseter). axonul şi ramificaţiile sale, ce inervează fibrele musculare, constituie unitatea neuromotorie (fig. 100). Numărul de fibre musculare, inervate Zonele excitabilităţii mărite, localizate în limitele muşchilor sche- de un motoneuron, variază de la 2 – 3 până la câteva sute.letici sau a fasciilor musculare, poartă denumirea de puncte triggermiofasciale. R. Melzak (1981), luând în considerare răspândirea largă Clasificarea muşchilora hipertonusului – zonelor trigger, atrage atenţia asupra posibilităţiiapariţiei lor în perioada creşterii organismului, ca urmare a tensionării Clasificarea muşchilor scheletici are loc în raport cu: regiunile cor-şi întinderii elementelor sistemului osteomuscular. În 80 – 85% de ca- pului; forma şi structura; funcţia; dezvoltarea; articulaţiile; orientareazuri localizarea punctelor trigger miofasciale coincide cu hilul muscu- fasciculelor musculare; aşezarea anatomo-topografică. – 244 – – 245 –
  • 124. 1. În conformitate cu regiunile corpului, deosebim: muşchii capului, gului în săptămâna a 5-a. Celulele, ce vor deveni componente ale muş-ce se divid în muşchi mimici, muşchi masticatori şi muşchii organelor chilor striaţi, se diferenţiază în miofibrile în luna a 3-a. Acestea aparde simţ; muşchii trunchiului, ce se împart în muşchii spatelui, toracelui când fibra nervoasă ia contact cu mioblastul pentru a forma placa mo-şi abdomenului; muşchii membrului superior, care corespunzător seg- torie. Din luna a 6-a, mioblastele nu se mai divid, iar muşchiul va sporimentelor se împart în muşchii centurii scapulare, muşchii braţului, an- dimensional prin creşterea fiecărei fibre, având loc o creştere volume-tebraţului şi ai mâinii; muşchii membrului inferior, unde avem muşchii trică şi nu numerică, deoarece puţine fibre se mai formează în primulcenturii (muşchii bazinului), muşchii coapsei, gambei şi ai piciorului. an postnatal. Fusurile neuromusculare senzitive apar în luna a 3-a, cu 2. După formă şi structură: muşchi fusiformi, caracteristici pentru o lună înaintea plăcilor motorii. Contractilitatea muşchiului anticipea-membre; muşchi lungi, scurţi şi laţi. Ultimii sunt specifici pentru trunchi. ză stabilirea legăturilor cu nervul şi diferenţierea mioblastelor. PrimeleÎn conformitate cu formele geometrice – muşchi circulari, pătraţi, delto- mişcări ale fătului apar încă în luna a 2-a de la fecundare. Mişcările suntizi, trapezi, romboizi ş. a. Dacă fibrele nusculare ale muşchiului sunt si- lente, aritmice şi asimetrice, deoarece în această perioadă încă nu s-atuate de o singură parte a tendonului şi sub un unghi faţă de el, muşchiul definitivat legătura nerv – muş- chi. În lunile a 3-a şi a 4-a, odată 2se numeşte unipenat, iar dacă astfel de fascicule se află de ambele părţiale tendonului, muşchiul se numeşte bipenat. După numărul capetelor cu consolidarea legăturii nerv-de origine deosebim muşchi cu două, trei sau patru capete. muşchi şi mielinizarea nervilor periferici, mişcările devin mai 3 3. În raport cu funcţia exercitată deosebim: muşchi flexori, exten-sori, abductori, adductori, pronatori, supinatori, rotatori. puternice şi sunt percepute de C1 4. În conformitate cu dezvoltarea există muşchi autohtoni, trunco- femeia gravidă.petali, truncofugali. Sistemul muscular se dez- 4 5. După numărul articulaţiilor peste care trec: muşchi uniarticulari voltă din cele trei primordii ale 1(toţi muşchii scurţi); muşchi biarticulari, muşchi poliarticulari. mezodermului (fig. 101): T1 6. După direcţia fasciculelor musculare: muşchi oblici, transversali, a) mezodermul paraxial,orbiculari şi muşchi cu fasciculele musculare longitudinale drepte. segmentat în somite, din care iau naştere miotoamele; 5 7. După aşezarea anatomotopografică: muşchi superficiali şi pro- 4 b) mezodermul intermediar;funzi; interni şi externi; mediali şi laterali. c) mezodermul lateral ne- segmentat, din care se formea- L1 Dezvoltarea sistemului muscular Cocc1 S1 ză somato- şi splanhnopleura. Diferenţierea miotoamelor Fig. 101. Embrionul uman de 5 săptă- Muşchii netezi şi muşchii striaţi sunt de provenienţă mezodermală, începe în săptămâna a 5-a. În mâni. Miotoamele spinale şi muscula-cu excepţia muşchilor irisului, muşchilor erectori ai părului şi celulele tura branhială: săptămâna a 6-a musculaturamioepiteliale ale glandelor sudoripare şi canalelor galactofore ale glan- 1 – partea hipaxială a miotoamelor; fătului este formată şi aptă dedei mamare, care sunt de origine ectodermală. funcţionare. 2 – veziculă otică; 3 – miotoame occi- Procesul de miogeneză începe încă în cursul săptămânilor a 5-a şi a Din miotoame iau naştere: pitale; 4 – mezenchim somatopleural;6-a de viaţă intrauterină. Primul muşchi neted apare în peretele esofa- muşchii scheletici ai trunchiu- 5 – partea epaxială a miotoamelor. – 246 – – 247 –
  • 125. lui, gâtului şi parţial cei ai membrelor, muşchii extrinseci ai globului Există trei grupuri de mio- 2ocular, muşchii limbii, muşchiul diafragmului şi muşchii diafragmului tomi: spinali, occipitali sau pos- 3pelvian. totici şi preotici. Miotomii spinali C1 Din mezodermul intermediar - musculatura netedă a căilor urina- sunt formaţiuni metamerice, me-re şi genitale. tameria cărora corespunde meta- 4 Din somatopleură - mezenchimul primordiilor musculare ale ex- meriei primitive a somitelor.tremităţii libere a membrelor superioare şi inferioare, parţial diafrag- În săptămânile a 5-a şi a 6-amul, muşchii derivaţi din sfincterul cloacal, respectiv, din sfincterul de viaţă intrauterină miotomii T1anal şi urogenital. încep să se dividă în două părţi: Din splanhnopleură - muşchiul cardiac şi musculatura netedă a dorsală, sau epaxială, numită şiorganelor sistemelor digestiv, respirator, vezico-uretral şi a vaselor epimer; şi ventrală sau hipaxi- 5sangvine. ală, numită şi hipomer. Drept Mezenchimul arcurilor branhiale formează primordiile muşchi- urmare, are loc împărţirea nervi- 1 Coc1 L1lor masticatori, mimici, vălului palatin, faringelui, laringelui şi parţial lor spinali într-o ramură primară 6primordiul muşchiului sternocleidomastoidian şi trapez. dorsală şi alta ventrală. Acestea S1 Pe parcursul dezvoltării organismului au loc o serie de procese, care vor inerva derivatele musculare Fig. 102. Embrion uman de cinciconduc la diferenţierea formei muşchilor şi a sediului lor final. Muş- ale părţilor epaxiale şi hipaxia- săptămâni. Partea epaxială şi hipa-chii ocupă poziţia în raport cu articulaţia şi axele de mişcare. Funcţia le. Raporturile mionervale men- xială a miotomilor spinali:fiecărui muşchi depinde numai de raportul faţă de axele articulaţiei. ţionate persistă pe tot parcursul 1 – miotoame coccigiene; 2 – veziculăFiecărei axe îi corespunde cel puţin o pereche de muşchi cu acţiune ontogenezei. După sursele de otică; 3 – miotoame occipitale; 4 – mi-diametral opusă. inervaţie putem determina pro- otoame cervicale; 5 – miotoame tora- venienţa muşchilor. cale; 6 – miotoame lombare. Dezvoltarea muşchilor trunchiului Epimerele se subdivid într-o masă superficială nesegmentată, din care se diferenţiază musculatura extensorie a coloanei vertebrale şi o masă Muşchii trunchiului se diferenţiază din porţiunea dorsală, a mezo- profundă segmentată din care se dezvoltă muşchii intervertebrali pro-dermului, care are o structură segmentară constituită din somite (fig. funzi, scurţi. Hipomerele devin muşchi prevertebrali. Muşchii ventrali,102). Somitele încep să se dezvolte la un embrion de 1,5 mm în sens sau toraco-abdominali, sunt flexori ai trunchiului. Diferenţierea lor arecraniocaudal. Un embrion de 8 mm are deja 35 – 40 de somite, reparti- loc în săptămâna a 7-a şi dă naştere celor trei pături musculare: la nive-zate în felul următor: 3 – 5 occipitale, 8 cervicale, 12 toracale, 5 lomba- lul toracelui – trei muşchi intercostali; la nivelul abdomenului – muşchiire şi cca 5 coccigiene. oblici interni şi externi, şi muşchiul transvers abdominal. Extremitatea ventrală a hipomerilor formează în regiunea cervicală muşchii infrahioi- După migrarea celulelor sclerotomului din care se dezvoltă coloana dieni; la nivelul toracelui dispar, uneori rămânând muşchiul sternal, iar lavertebrală, porţiunea dorsomedială a somitei formează miotomii, care nivelul abdomenului – muşchiul drept abdominal.stabilesc legătura cu perechile corespunzătoare de nervi spinali. Uneori dintr-un miotom se pot dezvolta câţiva muşchi, inervaţi de ramurile unuia şi aceluiaşi nerv. În alte cazuri, muşchiul rezultă din – 248 – – 249 –
  • 126. contopirea câtorva miotomi sau porţiuni ale lor, de exemplu, muşchiul Legităţile distribuirii muşchilor scheleticioblic abdominal extern. Acest muşchi este inervat din mai multe surse.În caz dacă muşchiul îşi schimbă poziţia iniţială, după inervaţie putem - amenajarea simetrică;afla provenienţa acestui muşchi. Astfel, muşchii superficiali ai spatelui - provenienţă segmentară;sunt inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali, dovadă a fap- - amenajarea segmentară în regiunea trunchiului;tului că aceşti muşchi se dezvoltă din porţiunile ventrale ale miotomi- - amenajarea perpendiculară a fasciculelor musculare pe axele arti-lor. Muşchiul diafragmul este inervat de n. frenicus, ramură a plexului culaţiilor;cervical, dovadă a diferenţierii lui din partea hipaxială a miotoamelor - amplasarea punctelor de origine şi inserţie în apropierea articu-cervicale 3,4 şi 5. laţiilor. Muşchii profunzi ai spatelui, toracelui şi muşchii abdomenului,primordiile cărora apar în limitele trunchiului şi nu le depăşesc cu in- Variante şi malformaţii în dezvoltarea muşchilor scheleticiserţia, se numesc muşchi autohtoni. Musculatura care se formează înprimordiul mezenchimal al membrelor şi se deplasează prin extremi- Variantele musculare reprezintă abateri de la dezvoltarea normală, caretăţile proximale pe trunchi şi se inseră pe oasele trunchiului constituie nu afectează major funcţia lor. Pot lipsi, sau invers, pot fi prezente capetegrupul truncopetal. Din aceşti muşchi fac parte pectoralii mare şi mic, suplimentare de origine şi inserţie ale muşchilor; poate avea loc concreş-marele dorsal şi marele psoas. Muşchii, care se diferenţiază de la mio- terea muşchiului pectoral mare şi mic, a muşchilor romboizi, muşchiultomii porţiunilor ventrale şi cu extremităţile distale se fixează pe oasele rotund mic şi infraspinos, sau rotund mare cu muşchiul dorsal mare.membrelor, formează grupul truncofugal. Aceşti muşchi sunt: trapez, Din malformaţii mai severe sunt aplaziile sau absenţa muşchilor,sternocleidomastoidian, romboid, dinţat anterior, levator al omoplatu- care de regulă, sunt unilaterale. Mai frecventă este absenţa muşchiuluilui, subclavicular, omohioid. pectoral mare, care poate fi asociată cu absenţa glandelor mamare; ab- Muşchii, care se diferenţiază în limitele primordiilor membrelor pe senţa m. trapez şi a m. supraspinos este însoţită de subluxaţia capuluibază de mezenchim şi se inseră pe oasele membrelor, se numesc muşchi humeral.autohtoni. Hipertrofia sau amioplazia congenitală a m. sternocleidomastoidian Muşchii capului şi ai gâtului, care derivă de la porţiunea ventrală ce determină torticolis congenital.nesegmentată a mezodermului la nivelul arcurilor viscerale, au primit Hipoplazia sau absenţa dezvoltării normale a unei grupe muscularedenumirea de musculatură viscerală. se poate solda cu imobilizarea prin contractură a mai multor articulaţii. Muşchii masticatori şi unii muşchi ai gâtului sunt derivaţi ai pri- Distrofia muşchilor peretelui abdominal care poate fi asociată cumului arc visceral. Muşchii mimici derivă de la un primordiu comun malformaţii grave urogenitale sau gastrointestinale.muscular al arcului doi visceral. De la primordiul musculaturii arcurilorbranhiale se dezvoltă muşchii trapez şi sternocleidomastoidian. Dispozitivele auxiliare ale muşchilor Drept dispozitive auxiliale aflate în legătură cu muşchiul şi activi- tatea lui sunt considerate: fasciile, tecile fibroase, bursele sinoviale şi oasele sesamoide. – 250 – – 251 –
  • 127. Fasciile musculare sunt formaţiuni conjunctive, care învelesc fie- (fig. 103), prin care trec nervii şi vasele sangvine spre tendon. Întrecare muşchi în parte, un grup de muşchi sau totalitatea muşchilor unui cele două foiţe se delimitează o cavitate capilară, în care se află unsegment corporal. Ele se dezvoltă din mezenchimul de înveliş al pri- strat de lichid de alunecare.mordiilor musculare. Particularităţile morfologice ale fasciei corespund Acelaşi rol îndeplinesc şi bursele sinoviale, dezvoltate la nivelulparticularităţilor funcţionale ale muşchilor dintr-un segment sau altul al tendoanelor şi muşchilor, unde aceştia sunt expuşi unor presiuni. Dupăcorpului. Diferenţierea fasciilor începe odată cu apariţia primilor miş- localizare, bursele sinoviale pot fi: subcutanate, subfasciale, subtendi-cări şi contracţii musculare. noase, submusculare. Distingem fascii superficiale şi fascii proprii. Fascia superficială Oasele sesamoide servesc muşchilor drept scripete peste care treceeste bine fixată de piele prin intermediul fasciculelor conjunctive şi mai tendonul. Ele măresc unghiul de fixare al acestora pe os şi respectiv,slab cu fascia proprie. La limita dintre grupele de muşchi antagonişti, forţa musculară. În locurile, unde tendonul muşchiului îşi schimbă di-fasciile ambelor grupe se încrucişează, concresc cu periostul şi alte for- recţia, se formează aşa-numitele trohlei musculare.maţiuni, formând septe intermusculare. Gradul de dezvoltare al acestorsepte depinde de nivelul de dezvoltare şi activitatea muşchilor antago- 1nişti. La unirea şi concreşterea fasciilor una cu alta sau cu periostul se 2formează noduli fasciali. 3 4 Nodulii fasciali îndeplinesc un rol de sprijin şi restrictiv. Rolul desprijin constă în legătura directă sau indirectă a nodulilor cu periostul, 1 2 a 5iar cel restrictiv se manifestă prin limitarea răspândirii substanţelorinjectate. Aspectul aplicativ al fasciilor constă în faptul că ele repre- 3zintă continuarea flexibilităţii şi elasticităţii scheletului osos şi consti-tuie o formaţiune de sprijin care opune o rezistenţă fermă muşchiuluice se contractă. Fasciile joacă un rol deosebit în circulaţia sângelui bvenos şi a limfei spre inimă. 4 5 6 Tecile fibroase şi osteofibroase sunt formaţiuni conjunctiv-fi- Fig. 103. Structura tecii sinoviale a tendonului muşchiului.broase de formă circulară ce se fixează pe marginile şanţurilor osoa- a. Secţiune transversală: b. Secţiune longitudinală:se, prin care trec tendoanele. Ele menţin tendonul în poziţie fiziolo- 1 – mezotendon; 1 – vagina fibrosa tendinis;gică în timpul contracţiilor muşchilor. Tecile fibroase sunt răspân- 2 – teaca osteofibroasă; 2 – vagina sinovialis tendinis;dite în regiunile unde muşchii posedă tendoane lungi ce trec peste 3 – foiţa parietală a tecii sinoviale; 3 – tendo;articulaţiile ce posedă o mobilitate exprimată – segmentele distale 4 – foiţa viscerală a tecii sinoviale; 4 – foiţa viscerală a teciiale membrelor superioare şi inferioare. Alunecarea tendoanelor este 5 – tendon. sinoviale;favorizată de teaca sinovială la care foiţa parietală acoperă pereţii 5 – cavitatea tecii sinoviale; 6 – foiţa parietală a teciicanalelor osteofibroase, iar cea viscerală se alipeşte de suprafaţa ten- sinoviale.donului. La trecerea foiţei viscerale în cea parietală se formează oduplicatură a tunicei sinoviale, numită mezotendon, mezotendineum – 252 – – 253 –
  • 128. Miologia specială Muşchiul maseter, m. mas- 1 seter, de formă tetragonală, care Topografic, muşchii scheletici se împart în: muşchii capului, trun- după dispoziţia fibrelor sale estechiului şi ai membrelor. Fiecare din ei, corespunzător regiunilor şi par- format din două părţi: una super-ticularităţilor morfofuncţionale, se divid în felul următor: ficială, cu o dispoziţie oblică in- 3 Muşchii capului: mm. mimici şi masticatori. fero-posterioară, şi alta profundă 2 Muşchii trunchiului: mm. gâtului, spatelui, toracelui, abdomenu- cu dispoziţie verticală.lui, perineului şi diafragma. Prima parte îşi are originea pe Muşchii membrelor superioare: mm. centurii scapulare, braţului, marginea inferioară a osului zigo-antebraţului, mâinii. matic şi 2/3 anterioare ale arcului Muşchii membrelor inferioare: mm. bazinului, coapsei gambei, zigomatic, cu inserţia pe tuberozi- 6piciorului. tatea maseterică a mandibulei, iar 4 Muşchii capului partea profundă se prinde pe tre- 5 imea posterioară a arcului zigo- Fig. 105. Muşchii masticatori, aspect Muşchii capului pot fi grupaţi în: matic şi se inseră pe faţa externă a posterior: 1. Muşchii organelor de simţ (se vor studia odată cu organele de simt). apofizei coronare a mandibulei. 1- discus articularis; 2 – m. pterygoi- 2. Muşchii masticatori, derivaţi ai arcului I visceral, inervaţi de ner- Muşchiul temporal, m. tem- deus lateralis; 3 – processus condyla-vul trigemen. poralis, prin originea sa ocupă ris mandibulae; 4 – angulus mandibu- 1 fosa temporală şi printr-un ten- lae; 5 – m. pterygoideus medialis; 6 m. 3. Muşchii mimici, ce sedezvoltă din arcul II visceral, don puternic se inseră pe proce- maseter.inervaţi de nervul facial. sul coronoidian al mandibulei. Muşchiul pterigoidian medial, m. pterygoideus medialis, are ori- ginea în fosa pterigoidiană a apofizei omonime a osului sfenoid şi se Muşchii masticatori inseră pe tuberozitatea pterigoidiană a unghiului mandibulei, unde fiind (fig. 104,105) unit cu muşchiul maseter printr-o fâşie aponevrotică, constituie o ansă cinematică musculară, care cuprinde în concavitatea sa mandibula. Muşchii masticatori au ori- Muşchiul pterigoidian lateral, m. pterygoideus lateralis, are ori-ginea pe oasele craniului şi se 4 ginea de pe faţa maxilară a aripilor mari ale sfenoidului şi de pe apofizafixează pe mandibulă, consti- pterigoidiană a aceluiaşi os şi se inseră pe colul mandibulei, pe discultuind astfel un complex mus- 3 intraarticular, pe capsula articulaţiei temporomandibulare.cular, care realizează mişcările 2 Acţiune. Mm. maseter, temporal şi pterigoid medial ridică mandi-unicului os mobil al craniului bula. La contracţia bilaterală a muşchilor pterigoidieni laterali are loc Fig. 104. Muşchii masticatori:visceral în articulaţia temporo- 1 – m. temporalis; 2 – processus coronoi- anteropulsarea mandibulei, iar mişcarea în direcţie opusă – retropulsa-mandibulară în timpul masti- deus; 3 – m. masseter; 4 – m. pterygoide- rea, care la rândul său are loc la contracţia fasciculelor posterioare alecaţiei, deglutiţiei, vorbirii. us lateralis. muşchiului temporal. La contracţia unilaterală a muşchiului pterigoid – 254 – – 255 –
  • 129. lateral are loc deplasarea mandibulei în direcţie opusă muşchiului care altfel şi muşchii mimicii contri-se contractă. buie la procesul de mestecare a alimentelor. Muşchii mimicii (fig. 106 a, b) Deci, muşchii mimicii inter- vin şi în prehensiunea alimente- 16 lor, masticaţie, respiraţie, vorbire, 13 18 23 Muşchii mimicii sunt situaţi 1 superficial şi datorită conexiuni- dozarea excitaţiilor senzoriale, în lor intime pe care le au cu pie- exprimarea unor stări sufleteşti. lea feţei sunt numiţi şi muşchi Fiecare exprimare psihică se rea- pieloşi. Ei sunt subţiri, fini, greu lizează prin acţiunea unui grup de 11 de disecat, nu prezintă înveliş muşchi; în acelaşi timp un muşchi 4 fascial, ci se găsesc în grosimea poate lua parte la mai multe ase- 5 menea exprimări. 6 pielii, fixându-se cu unul, sau12 În funcţie de repartiţia lor de- cu amândouă capetele pe stratul 15 osebim patru grupe de muşchi: 7 profund al acesteia. Sunt dispuşi - muşchii din jurul orbitei; în jurul orificiilor naturale ale - muşchii din jurul orificiului 14 feţei, a căror formă şi mărime le 11 nazal; Fig. 106 B. Muşchii capului (mi- modifică prin contracţia lor. La - muşchii din jurul orificiului mici şi masticatori): 17 om aceşti muşchi sunt mai bine bucal; 1 – venter frontalis; 2 – m. orbicula- 10 dezvoltaţi în jurul orbitei şi ori- - muşchii din jurul conductu- ris oculi; 3 – m. levator angulus oris; A ficiului bucal, realizând dilatarea lui auditiv extern. 4 – m. orbicularis oris; 5 – m. de- Fig. 106 A. Muşchii capului: sau micşorarea acestora. Influen- pressor labii inferioris; 6 – glandu- A – aspect lateral. 1 – galea aponeu- ţând prin activitatea lor expresia I. Muşchiul orbicular al lae submandibularis; 7 – m. sterno- rotica; 2 – venter frontalis m. occipi- feţei, revenirea la poziţia iniţială ochiului, m. orbicularis oculi, cleidomastoideus; 8 – m. trapezius; tofrontalis; 3 – m. orbicularis oculi; are loc nu prin prezenţa antago- format din fascicule muscula- 9 – m. masseter; 10 – m. buccinator; 4 – m. levator labii superioris; 5 – m. 11 – glandula parotis; 12 – ductus nismului muscular, dar datorită re preponderent semicirculare şi parotideus; 13 - venter occipitalis; zygomaticus minor; 6 – m. nasalis; unităţii funcţionale a elasticită- mai puţin circulare, este alcătuit 14 - galea aponeurotica;.15 – m. tem- 7 – m. orbicularis oris; 8 – m. depre- ţii aponevrozelor, muşchilor şi din trei părţi: palpebrală, orbitală poralis; 16 – fascia temporalis. sor anguli oris; 9 – m. depresor labii a ţesutului conjunctiv elastic al şi lacrimală. Partea palpebrală, inferioris; 10 – m. platisma; 11 – m. pielii. Revenirea trăsăturilor feţii pars palpebralis, este cuprinsă în grosimea pleoapelor, ale căror fas- zygomaticus major; 12 – venter oc- la normal se face lent, armonios cicule musculare se interţese în regiunea unghiului lateral al ochiului. cipitalis m. occipitofrontalis; 13 – m. şi nu brusc. La expresivitatea mi- Partea orbitală, pars orbitalis, este aşezată pe aditus orbită, fascicu- temporalis; 14 – fascia masseterica; micii feţei umane contribuie şi lele musculare groase având originea pe circumferinţa orbitei. Partea 15 – m. auricularis posterior; 16 – m. grosimea pielii, turgorul ei, stra- lacrimală, pars lacrimalis, reprezintă o parte desprinsă din porţiunea auricularis superior; 17 – m. risorius; tul adipos subcutanat, precum palpebrală, luând naştere de pe creasta lacrimală şi de pe peretele dorsal 18 – m. auricularis anterior. şi musculatura masticatoare. De al sacului lacrimal. – 256 – – 257 –
  • 130. Acţiune. Muşchiul orbicular al ochiului are un rol important în apă- ciul bucal; este format din două porţiuni: labială şi marginală. Înălţimeararea bulbului ocular şi în distribuirea şi drenarea lacrimilor. Porţiunea acestui muşchi este identică dimensiunilor verticale ale coroanelor in-palpebrală apropie pleoapele în condiţii normale, închizând fanta palpe- cisivilor maxilei şi mandibulei.brală, ca în somn sau clipit. Porţiunea orbitală contribuie la închiderea Partea labială, pars labialis, mai îngustă, ocupă marginea liberă afantei palpebrale în scopul apărării bulbului ocular. buzelor. Fasciculele musculare se întind de la un colţ al gurii la celălalt Contracţia acestor două porţiuni determină împrăştierea lacrimilor unde interţesându-se formează comisura labială, comissura labiorum.pe suprafaţa corneei şi acumularea lor în lacul lacrimal din regiunea Partea marginală, pars marginalis, este formată din fascicule deunghiului medial al ochiului. Porţiunea lacrimală, dilatând punctele la- fibre ce aparţin muşchilor dispuşi radiar în jurul orificiului bucal.crimale şi sacul lacrimal, favorizează scurgerea lichidului lacrimal. Acţiune. Porţiunea labială închide orificiul bucal, iar când intervi- Porţiunea orbitală, prin contracţie şi scurtare circulară, determină ne şi porţiunea marginală are loc o închidere forţată a acestuia. Acţiu-apariţia unor cute radiale ale pielii de la nivelul unghiului lateral al nea simultană a acestor două porţiuni intervine în: sugere, prehensiune,ochiului cu aspect de riduri. masticaţie, articularea vocalelor “O”, “U” şi articularea consoanelor; Muşchiul sprâncenos, m. corrugator supercilii, pleacă de la arcul intervine de asemenea în suflat, fluierat, cântatul la instrumentele desuperciliar şi se inseră pe pielea sprâncenei respective. Este acoperit de suflat. Împreună cu ceilalţi muşchi din jurul orificiului bucal modificămuşchiul frontal şi de orbicularul ochiului. astfel această regiune încât conduce la exprimarea necazului, durerii Acţiune. Prin contracţia sa, trage pielea infero-medial, formând fizice, deciziei şi în genere la determinarea fizionomiei.cute verticale ce exprimă mânie, durere. Muşchiul ridicător al buzei superioare, m. levator labii superi- II. Muşchiul nazal, m. nasalis, are o porţiune transversală şi alta oris, are origine pe marginea infraorbitală a maxilei şi se termină înalară care merge pe cartilajul aripei nasului şi pe sept. tegumentul plicii naso-labiale. Acţiune. Partea transversală determină constricţia orificiului nazal, Acţiune. Ridică buza superioară şi contribuie la formarea şanţuluiiar cea alară realizează dilatarea acestui orificiu. nazolabial. Muşchiul depresor al septului nazal, m. depressor septi nasi, in- Muşchiul depresor al buzei inferioare, m. depressor labii inferioris,tră în componenţa părţii alare a muşchiului nazal şi se inseră pe partea cu originea pe baza mandibulei şi inserţia în pielea şi mucoasa buzei infe-cartilaginoasă a septului nazal. rioare. Acţiune. Trage septul nazal în jos. Acţiune. Coboară buza inferioară, exprimând ironia. Muşchiul piramidal al nasului, m. procerus, este un muşchi subţi- Muşchiul ridicător al unghiului gurii, m. levator anguli oris, are ori-re cu originea pe osul şi cartilajul nazal şi inserţia în pielea frunţii. ginea în partea superioară a fosei canine şi se inseră în comisura labială. Acţiune. Contracţia lui determină formarea cutelor transversale la Acţiune. Este ridicător al comisurii labiale şi buzei superioare, ex-nivelul pielii rădăcinii nasului. Exprimă emoţii dureroase, ameninţare. primând agresivitatea. În jurul orificiului bucal sunt dispuşi muşchi circulari, care închid Muşchiul depresor al unghiului gurii, m. depressor anguli oris,orificiul, şi muşchi radiari ai deschiderii bucale. Din toţi aceşti muşchi are originea pe faţa externă a bazei mandibulei; fasciculele muscularenumai orbicularul gurii realizează constricţia orificiului bucal, restul au converg către comisura labială.un rol important în mimică şi diverse acte fiziologice. Acţiune. Coboară comisura labială, lungeşte şanţul nazolabial, ex- III. Muşchiul orbicular al gurii, m. orbicularis oris, este dispus primând tristeţe, dispreţ, dezgust.în profunzimea buzelor, constituind un inel eleptic ce înconjoară orifi- – 258 – – 259 –
  • 131. Muşchiul buccinator, m. buccinator, este cel mai profund muşchi Acţiune. Fiind subdezvoltaţi, au o influenţă redusă asupra pavilio-pielos, contribuie la formarea obrajilor, având originea pe creasta buc- nului urechii.cinatorie a mandibulei, pe apofiza alveolară a maxilei, ce corespundedinţilor molari, de unde fibrele sale converg spre comisura labială, unde Muşchii bolţii craniene (fig. 106 a)fibrele inferioare se încrucişează cu cele superioare şi trec în buze. La ni-velul celui de al doilea molar superior muşchiul este străbătut de canalul Muşchiul epicranian, m. epicranius, acoperă bolta craniană şiglandei parotide. Între mm. buccinator şi maseter se găseşte o masă de e constituit din aponevroza epicraniană, galea aponeurotica şi treigrăsime, care formează corpul adipos al obrazului (corpul Bichat). ventere musculare: 1 – venterul frontal, venter frontalis, fibrele că- Acţiune. Apasă obrazul la dinţi, iar împreună cu orbicularul gurii, ruia se întreţese în pielea sprâncenelor; 2 – venterul occipital, venterexercită presiuni asupra alimentelor în timpul masticaţiei. Când cavi- occipitalis, cu originea pe faţa posterioară a scuamei occipitale, su-tatea bucală este plină cu aer, el îl comprimă şi îl expulzează cu forţa, perior de linia nucală supremă; 3 – venterul lateral sau temporopa-astfel participând la fluierat şi cântatul cu instrumentele de suflat, de rietal care se divide în cei trei muşchi auriculari: anterior, superior şiunde şi numele de “muşchi ai trompetiştilor”. posterior. Muşchiul mental, m. mentalis, porneşte de la proeminenţele alveolare Aponevroza epicraniană este o lamă fibroasă şi rezistentă ce repre-ale incisivilor şi caninilor, de unde coboară iradiind în pielea gropiţei băr- zintă tendonul intermediar al muşchiului epicranian.biei. Prin contracţia sa participă la propulsarea buzei inferioare înainte. Muşchiul epicranian aderă la pielea capului astfel încât cele două Muşchiul zigomatic mic, m. zygomaticus minor, pleacă de pe osul straturi sunt inseparabile datorită unei lame de ţesut conjunctiv fibroszigomatic, de unde fasciculele sale cu direcţie infero-medială se între- care le uneşte. Faţa profundă a muşchiului este despărţită de periostulţese în pielea colţului gurii şi a buzei superioare. oaselor bolţii craniului printr-un strat de ţesut conjunctiv lax care per- Acţiune. Contribuie la ridicarea buzei superioare, formarea şanţului mite glisarea şi scalparea straturilor precedente, dar şi difuzarea unornazolabial şi la exprimarea dispreţului. hematoame sau colecţii purulente până la inserţiile sale. Contracţia ven- Muşchiul zigomatic mare, m. zygomaticus major, are aceeaşi ori- terului frontal determină apariţia cutelor transversale ale pielii expri-gine şi inserţie ca şi precedentul, contribuind prin contracţia sa la pro- mând atenţia, surpriza, spaima.vocarea râsului, dând feţei expresia veseliei. Împreună cu zigomaticulmic ridică buza superioară. Fasciile capului Muşchiul rizoriu, m. rizorius, este un muşchi subţire inconstant,are originea în pielea obrazului şi fascia maseterică şi se inseră la co- Fascia temporală prezintă o lamelă fibroasă compactă, care, aco-misura labială. perind muşchiul omonim, superior de arcul zigomatic, se separă în la- Acţiune. Este responsabil de gropiţa din obraji şi prin contracţia sa mela superficială, ce se fixează pe faţa externă a arcului, şi lamelamăreşte diametrul transversal al fantei bucale, exprimând veselie, râs. profundă – pe faţa lui internă. Între aceste lame se află un spaţiu um- IV. Muşchii din jurul pavilionului urechii la om sunt puţin dezvol- plut cu ţesut adipos, vase şi nervi.taţi. Sunt în număr de trei: m. auricularis anterior; m. auricularis su- Fascia maseterică, fascia masseterica, acoperă muşchiul omonimperior; m. auricularis posterior. Ei pleacă de pe planurile osoase şi şi se inseră superior pe arcul zigomatic, inferior pe marginea mandibu-aponevrozele vecine şi se inseră pe cartilajele urechii. lei, iar anterior şi posterior pe ramurile mandibulei. – 260 – – 261 –
  • 132. Fascia parotidă, fascia parotidea, este bine dezvoltată şi formează nasul, cavitatea bucală, care determină particularităţile individualepentru glanda parotidă o capsulă. ale feţei. Fascia bucofaringiană, fascia bucopharyngea, acoperă muşchiul În regiunea feţei sunt bine reliefate oasele şi arcurile zigomatice,buccinator şi continuă în peretele lateral al faringelui. arcurile supraciliare, oasele nazale, mandibula, unghiul mandibulei, protuberanţa mintală, arcadele alveolare ale mandibulei şi maxilei; în Topografia capului regiunea capului – tuberele frontale şi parietale, protuberanţa occipita- lă, creasta occipitală externă; posterior de pavilionul urechii – apofiza Spaţiul interaponeurotic temporal, spatium interaponeuroticum mastoidă a temporalului. Pe partea laterală a feţei se reliefează muş-temporale, este delimitat de foiţa superficială şi profundă a fasciei tem- chiul maseter. Pliurile cutanate ale feţei sunt variate. Mai stabile suntporale şi periostul arcului zigomatic, în care se află ţesut adipos. pliurile nazolabiale, nazobucale, mentolabiale, fosa mentală şi cutele Spaţiul subaponeurotic temporal, spatium subaponeuroticum transversale ale frunţii.temporale, se află sub foiţa profundă a fasciei temporale, deci între eaşi periostul oaselor craniului, fiind astfel un spaţiu osteofibros. În el se Muşchii trunchiuluiaflă muşchiul temporal, ţesut adipos, vase şi nervi. Spaţiul temporopterigoidian, spatium temporopterygoideum, lo- Muşchii trunchiului participă la formarea pereţilor cavităţilor tora-calizat între muşchii pterigoidian lateral şi cel temporal. Acest spaţiu cale şi abdominale unde sunt adăpostite organele de importanţă vita-are forma unei fisuri sagitale, care comunică cu regiunile vecine: prin lă – inima, organele aparatelor respirator şi digestiv. Prin intermediulfisura orbitală inferioară comunică cu orbita, prin orificiul sfenopalatin muşchilor trunchiului are loc integrarea morfofuncţională cu membrelecu cavitatea nazală, iar prin canalul palatin mare - cu cavitatea bucală. superioare, inferioare şi cu craniul. Deci, acest grup de muşchi, influ-Acest spaţiu conţine vase sangvine: artera maxilară şi ramuri ale ei, enţând un număr mare de articulaţii cu diferit grad de mobilitate, estemultiple vene ce formează plexul venos pterigoidian. cel mai numeros, cu direcţii diferite, amenajare pluristratificată, partici- Spaţiul interpterigoidian, spatium interpterygoideum, se află între pând la respiraţie şi la determinarea ţinutei.muşchii pterigoidieni medial şi cel lateral, comunicând cu spaţiile tem-poro-pterigoidian şi parafaringian. Prin acest spaţiu, în afară de artera Muşchii gâtului (fig. 107 a, b, c)maxilară şi plexul venos pterigoidian, mai trece şi nervul mandibular(ramura a 3-a a nervului trigemen). Conform traiectului vaselor şi ner- Gâtul, constituind partea anatomică ce face legătura capului cuvilor, prin orificiile oval şi spinos, acest spaţiu comunică cu cavitatea trunchiul, posedă muşchi cu o structură, topografie şi acţiune complica-craniului. tă. În această regiune se află muşchi ce influenţează mişcările capului, mandibulei, osului hioid, segmentul cervical al coloanei vertebrale şi a Reperele osoase, musculare şi cutanate ale capului primelor două coaste. În afară de aceasta, în regiunea cervicală se află muşchi, ce modifică forma şi poziţia limbii, faringelui şi laringelui. În această regiune, pentru porţile vitale ale organismului (diges- În funcţie de provenienţă, deosebim următoarele grupe de muşchi:tiv şi respirator) şi organele de simţ (vizual, olfactiv, auditiv, gusta- 1) derivaţi ai I-lui arc visceral: mm. milohioid, venterul anterior altiv) sunt localizate orbitele cu globul ocular, pleoapele, sprâncenele, muşchiului digastric; – 262 – – 263 –
  • 133. 2) derivaţi ai arcului II visceral: mm. stilohioid, venterul posterior al lui sternal, şi celălalt clavicular de la extremitatea sternală a claviculei.muşchiului digastric, platisma; Între claviculă şi cele două capete de origine ale muşchiului se delimitea- 3) derivaţi ai arcurilor branhiale: mm. sternocleidomastoideu şi trapez; ză fosa supraclaviculară mică, fosa supraclavicularis minor, în profun- 4) autohtoni, care se divid în: zimea căreia poate fi găsit nervul frenic. Muşchiul străbate în diagonală a) muşchii anteriori: sternohioid, sternotireoid, tireohioid, omohio- regiunea antero-laterală a gâtului şi se inseră pe apofiza mastoidiană aid şi geniohioid; osului temporal şi pe partea laterală a liniei nucale superioare. b) muşchii laterali: scaleni anterior, mediu şi posterior; Acţiune. Prin contracţia bilaterală, când ambii muşchi iau punctul c) muşchii prevertebrali: lung al gâtului, lung al capului şi drept fix pe stern, capul se flectează pe gât şi gâtul pe torace. Dacă mai înainteanterior şi lateral al capului. a fost realizată o uşoară extensie a capului prin acţiunea musculaturii Topografic, muşchii gâtului se împart în următoarele grupe: cefii, apoi muşchiul sternocleidomastoidian exagerează extensia. Prin 1) muşchii superficiali – platisma, sternocleidomastoidian; contracţia sa unilaterală el înclină capul spre aceeaşi parte şi roteşte faţa 2) muşchii inseraţi pe osul hioid: spre partea opusă. Uneori, capul poate rămâne permanent în această po- a) suprahioidieni: mm. milohioid, digastric, stilohioid, geniohioid; ziţie, ca urmare a contracţiei spasmatice sau a unei retracţii congenitale b) infrahioidieni: mm. sternohioid, sternotireoid, tireohioid, omohioid. a muşchiului, constituind ceea ce se numeşte torticolis. Când ia punct 3) muşchi profunzi: fix pe apofiza mastoidiană, muşchiul acţionează ca ridicător al torace- a) laterali: muşchii scaleni; lui, intervenind în inspiraţia forţată. b) prevertebrali. Între cei doi muşchi sternocleidomastoidieni se găseşte regiunea cer- vicală mijlocie ventrală care cuprinde muşchii supra- şi infrahioidieni. Muşchii superficiali ai gâtului Muşchii inseraţi pe osul hioid (fig. 107) Muşchiul platisma, m. platysma, este un muşchi pielos, situat ne- Muşchii suprahioidieni sunt muşchii care unesc osul hioid cu bazamijlocit sub piele. Se întinde de la fascia pectorală şi deltoidă, aderă craniului, cu mandibula, cu limba şi cu faringele. Ei contribuie la for-intim la piele şi trecând peste claviculă se extinde pe suprafaţa antero- marea planşeului cavităţii bucale şi, fiind coborâtori ai mandibulei, par-laterală a gâtului, trece peste mandibulă şi se inseră în fascia parotidă ticipă la masticaţie, deglutiţie, vorbire.şi maseterică. O parte din fasciculele musculare se inseră în colţul gurii Muşchiul digastric, m. digastricus, este un muşchi biventer. Ven-şi pe marginea mandibulei, iar altele, parţial, se prelungesc în muşchiul terul posterior, venter posterior, are originea pe incisura mastoidiană adepresor al buzei inferioare şi muşchiul rizoriu. temporalului, se orientează infero-anterior şi medial până deasupra osu- Acţiune. Prin contracţiile sale muşchiul întinde pielea gâtului evi- lui hioid, de unde se continuă cu tendonul intermediar, care perforeazătând comprimarea venelor gâtului, contribuind astfel la refluxul sânge- muşchiul stilohioid. Venterul anterior, venter anterior, are originealui venos de la encefal, faţă şi col. În afară de aceasta, platisma coboară în fosa digastrică a mandibulei, se îndreaptă postero-inferior şi lateral,comisura buzelor, exprimând sentimente de tristeţe, de dispreţ, frică, până deasupra osului hioid, unde se continuă cu tendonul intermediar.suferinţă etc. Tendonul intermediar este în strânsă legătură cu cornul mare al osului Muşchiul sternocleidomastoidian, m. sternocleidomastoideus, are hioid printr-o ansă fibroasă. Ambele ventere ale muşchiului digastricoriginea prin două capete: unul sternal, de pe faţa anterioară a manubriu- delimitează de jos triunghiul submandibular. – 264 – – 265 –
  • 134. Fig. 107 A. Muşchii gâtului, marginii posterioare a muşchiului sternocleidomastoidian trece în ten- aspect anterior: donul intermedian. Venterul superior se inseră pe marginea inferioară a1 – m. digastricus (venter an- corpului osului hioid.terior); 2 – m. mylohyoideus; Muşchiul sternohioidian, m. sternohyoideus, se întinde între su-3 – m. sternocleidomastoi- prafaţa posterioară a manubriului sternal şi corpul osului hioid.deus; 4 – m. omohyoideus;5 – os hyoideum; 6 – m. di-gastricus (venter posterior);7 – m. stylohyoideus; 8 – m.sternothyreoideus; 9 – larinx;10 – fasciculul vasculo-ner-vos. Muşchiul stilohioidian,m. stylohyoideus, începe de Ala apofiza stiloidă şi se fi-xează pe corpul osului hioid. Muşchiul milohioidian, m. mylohyoideus, are originea pe linia mi-lohioidiană a mandibulei, de unde fasciculele anterioare şi medii se în-dreaptă spre linia mediană, unde fibrele celor doi muşchi încrucişându-seformează un rafeu tendinos. Fasciculele posterioare se inseră pe faţa ante- B Crioară a osului hioid. Acest muşchi formează planşeul cavităţii bucale. Fig. 107 B. Muşchii gâtului, aspect lateral: Muşchiul geniohioidian, m. genyohyoideus, este situat superior de 1 – glandula parotis; 2 – m. mylohyoideus; 3 – m. digastricus (venter anteri-muşchiul milohioidian; faţa sa medială este în contact cu cea a muş- or); 4 – os hyoideum; 5 – m. thyrohydeus; 6 – m. omohyoideus (venter superi-chiului opus şi se întinde între spina mintală şi corpul osului hioid. or); 7 – m. sternohyoideus; 8 – m. sternocleidomastoideus; 9 – m. pectoralis Acţiunea muşchilor suprahioidieni. Toţi cei patru muşchi, menţio- major; 10 – m. deltoideus; 11 – m. trapezius; 12 – m. omohyoideus (venternaţi mai sus, prin contracţiile sale ridică osul hioid, iar când osul hioid inferior); 13 – m. scalenus posterior; 14 – m. scalenus medius; 15 – m. scale- nus anterior; 16 – m. levator scapulae; 17 – m. digastricus (venter posterior);este fixat, ei coboară mandibula, devenind astfel antagonişti ai muşchi- 18 – m. stylohyoideus.lor masticatori. C: – 1 – m. mylohyoideus; 2 – m. digastricus (venter anterior); 3 – os hyoide- Muşchiul omohioidian, m. omohyoideus, este un muşchi lung şi um; 4 – m. thyrohyoideus; 5 – m. constrictor pharyngis inferior; 6 – m. omo-subţire, constituit din două ventere – superior şi inferior, unite printr-un hyoideus (venter superior); 7 – m. sternohyoideus; 8 – m. sternothyroideus;tendon intermediar. Venterul inferior are originea de pe marginea supe- 9 – m. scalenus anterior; 10 – m. scalenus medius; 11 – m. scalenus posteri-rioară a omoplatului, medial de incisura scapulei şi ligamentul transvers or; 12 – m. omohyoideus (venter inferior); 13 – m. levator scapulae; 14 – m.superior, de unde se orientează antero-superior şi medial, iar la nivelul longus coli; 15 – m. longus capitis; 16 – m. semispinalis capitis; 17 – m. lon- gissimus capitis; 18 – m. digastricus (venter posterior); 19 – m. stylohyoideus. – 266 – – 267 –
  • 135. Muşchiul sternotiroidian, m. sternothyroideus, prezintă o lamă eaşi parte, cu punctul fix pe torace, înclină coloana cervicală demusculară situată profund de m. sternohioidian cu originea pe faţa pos- partea lor. Când se contractă bilateral, măresc rigiditatea coloaneiterioară a manubriului şi cartilajul coastei I cu inserţia pe linia oblică a cervicale. Contracţia muşchilor scaleni anteriori flexează segmentulcartilajului tiroid. cervical. Dacă au punct fix pe vertebre, ei ridică coastele I şi II, de- Muşchiul tirohioidian, m. thyrohyoideus, continuă muşchiul pre- venind muşchi inspiratori.cedent de la cartilajul tiroid până la corpul osului hioid. Muşchii prevertebrali (fig. 108). Aceşti muşchi aderă nemijlocit la Acţiunea muşchilor infrahioidieni. Toţi muşchii infrahioidieni sunt faţa antero-laterală a coloanei vertebrale cervicale de la osul occipital şicoborâtori ai osului hioid. Sternohioidianul, omohioidianul şi tirohioi- până la vertebra a III-a toracală.dianul, acţionează direct asupra osului hioid, pe când sternotiroidianul Muşchiul lung al gâtului, m. longus colli, de formă triunghiulară,efectuează tracţiunea laringelui în jos, iar tirohioidianul contribuie la situat pe partea antero-laterală a coloanei vertebrale, de-a lungul tuturorapropierea hioidului de laringe; când hioidul este fixat muşchiul reali- vertebrelor cervicale şi a prime-zează tracţiunea laringelui în sus. lor trei toracale. Muşchiul omohioidian, punând în tensiune fascia cervicală mij- Muşchiul lung al capului,locie, dilată venele gâtului şi favorizează circulaţia sângelui prin m. longus capitis, porneşte deele. Tendonul intermediar al muşchiului încrucişează vena jugulară la apofizele transverse ale ver-internă la nivelul cartilajului cricoid şi prin contracţiile muşchiului tebrelor cervicale 3 – 6 şi se in-lumenul venos este deschis în toate fazele respiraţiei. Când venele seră pe partea bazilară a osuluisunt tăiate, menţinerea deschisă a lumenului lor favorizează apariţia occipital.emboliilor gazoase. Muşchii drepţi anteriori şi laterali ai capului, mm. rec- Muşchii profunzi ai gâtului ti capitis anterior et lateralis, se întind de la masele laterale Grupul lateral este alcătuit din trei muşchi scaleni: anterior, mediu ale atlantului (cei anteriori) şişi posterior (fig. 108). apofizele laterale (cei laterali) Muşchiul scalen anterior, m. scalenus anterior, ia naştere pe tuber- şi se inseră corespunzător peculii anteriori ai apofizelor transverse ale vertebrelor III – VI cervicale partea bazilară şi laterală a oc-şi se inseră pe tuberculul muşchiului scalen anterior de pe coasta I. cipitalului. Fig. 108. Muşchii prevertebrali, aspect Muşchiul scalen mediu, m. scalenus medius, pleacă de pe apofize- Acţiunea muşchilor pre- anterior:le transverse ale vertebrelor cervicale II – VII şi se inseră pe coasta I, vertebrali. Muşchii prever- 1 – os occipitale; 2 – m. rectus capitisposterior de şanţul arterei subclaviculare. tebrali sunt flexori ai capului, anterior; 3 – m. rectus capitis lateralis; Muşchiul scalen posterior, m. scalenus posterior, ia naştere de la lungul gâtului fiind şi flexor al 4 – m. longus coli; 5 – m. scalenus anteri-tuberculii posteriori ai apofizelor transverse IV – VI cervicale şi se in- coloanei cervicale. or; 6 – m. scalenus medius; 7 – m. longusseră pe coasta a II-a, uneori şi pe a III-ea. capitis; 8 – m. scalenus posterior. Acţiunea muşchilor scaleni. Contracţia muşchilor scaleni de ace- – 268 – – 269 –
  • 136. Topografia gâtului (fig. 109) tului, între muşchii scaleni, distingem spaţii triunghiulare prin care trec nervii şi vasele sangvine ale membrului superior. Gâtul, cervix, este împărţit în regiunea posterioară, regio cervica- Spaţiul interscalen, spatium interscalenum, ce se află între muş-lis posterior sau regio nuchae, şi anterioară, regio cervicalis anterior, chii scaleni anterior şi mediu, iar inferior delimitat de coasta I; prin elfrontieră între care serveşte marginea anterioară a muşchiului trapez. trec artera subclavie şi plexul brahial. Regiunea anterioară a gâtului este împărţită de către muşchiul ster- Spaţiul antescalen, spatium antescalenum, delimitat anterior denocleidomastoidian în trei regiuni: regiunea sternocleidomastoidiană, mm. sternotiroidian şi sternohioid, iar posterior de muşchiul scalen an-care corespunde proiecţiei acestui muşchi, şi două triunghiuri: cervical terior. Prin el trec vena subclavie şi nervul frenic.lateral şi medial. Triunghiul medial al gâtului, trigonum coli mediale, posterior este Triunghiul cervical lateral, trigonum colli laterale, este delimitat conturat de muşchiul sternocleidomastoidian, anterior – de linia me-anterior de muşchiul sternocleidomastoidian, posterior de muşchiul tra- diană a gâtului şi superior – de marginea inferioară a mandibulei. Înpez şi inferior de claviculă. Prin intermediul omohioidului, care trece limitele acestui triunghi, prin intermediul venterului superior al omo-oblic de sus în jos şi înapoi, acest triunghi se împarte în două triun- hioidului şi venterelor digastricului, se formează trei triunghiuri mici:ghiuri: omotrapezoid şi omoclavicular. omotraheal, carotid şi submandibular. Triunghiul omotrapezoid, trigonum omotrapezoideum, este deli- Triunghiul omotraheal, trigonum omotraheale, este delimitatmitat anterior de muşchiul sternocleidomastoidian, posterior – de muş- postero-inferior de muşchiul sternocleidomastoidian, postero-supe-chiul trapez şi inferior – de venterul inferior al muşchiului omohioid. rior – de venterul superior al omohioidului, anterior – de trahee. Triunghiul omoclavicular, trigonum omoclaviculare, este deli- Triunghiul carotid, trigonum caroticum, este delimitat posterior demitat inferior de claviculă, superior de venterul inferior al omohioi- muşchiul sternocleidomastoidian, antero-inferior de venterul superiordului şi anterior de marginea posterioară a muşchiului sternocleido- al muşchiului omohioid, antero-superior de venterul posterior al muş-mastoidian. chiului digastric. Triunghiul submandibular, trigonum submandibulare, este deli- Fig. 109. Topografia gâtului: mitat inferior de venterele muşchiului digastric, superior de marginea1 – fossa retromandibularis; 2 – tri- mandibulei. În acest triunghi se află glanda salivară submandibulară.gonum submandibulare; 3 – trigo- În limitele triunghiului submandibular se conturează triunghiul lingval,num omohyoideum; 4 – m. digastri- trigonum linguale, sau triunghiul Pirogov. Este delimitat anterior de margi-cus (venter anterior); 5 – m. omohyo- nea posterioară a milohioidului, posterior de venterul posterior al muşchiu-ideus (venter superior); 6 – trigonum 4 1 lui digastric şi superior de nervul hipoglos. Prin el trece artera linguală.omotracheale; 7 – m. sternocleido-mastoideus; 8 – trigonum omoclavi- 2 Postero-superior triunghiul submandibular continuă cu fosa retroman- 3 10 7 dibulară, fossa retromandibularis, în care se află glanda salivară parotidă,culare; 9 – trigonum omotrapezoide- 5 9 vase sangvine şi nervi. Ea este delimitată anterior de ramura mandibulei;um; 10 – m. trapezius. 6 posterior – de apofiza mastoidiană şi muşchiul sternocleidomastoidian; 8 Mai profund, în regiunea infe- superior – de meatul auditiv extern; medial – de apofiza stiloidă a tempo-rioară a triunghiului lateral al gâ- ralului şi muşchii ce se inseră pe el (stilohioid, stiloglos, stilofaringian). – 270 – – 271 –
  • 137. Fasciile gâtului (fig. 110) Schema 3 Fasciile gâtului În regiunea gâtului distingem fascia cervicală constituită din trei I. Fascialamele: superficială, proprie şi endocervicală. În raport cu osul hioid, superficialăfascia proprie se divide în partea infrahioidiană şi partea suprahioidia- II. Fascia Partea infrahioidiană a) foiţa superficială;nă. Partea infrahioidiană la rândul său este alcătuită din trei foiţe – su-perficială, pretraheală şi prevertebrală. Fascia endocervicală constă din proprie b) foiţa pretraheală;două foiţe – viscerală şi parietală (Schema 3). c) foiţa prevertebrală. Lamina superficială, lamina superficialis, reprezintă o foiţă sub- Partea suprahioidiană a) foiţa superficială;cutanată subţire, situată în ţesutul adipos. Ea se deosebeşte de fasciile III. Fascia a) foiţa viscerală; b) foiţa profundă.subcutanate din alte regiuni ale corpului prin aceea că conţine muş- endocervicală b) foiţa parietală.chiul platisma. Lamina pretraheală se extinde pe spaţiul triunghiular delimitat Foiţa superficială a fasciei proprii, lamina superficialis fascia superior de osul hioid, din părţi de mm. omohioidieni şi inferior de fe-propria, formează câte o teacă pentru muşchiul sternocleidomastoidian ţele posterioare ale sternului şi claviculei. Această lamelă formează tecişi trapez. La nivelul apofizelor transverse ale vertebrelor cervicale ea pentru muşchii infrahioidieni.lansează o prelungire fascială care separă regiunea anterioară a gâtului Lamina endocervicală, lamina endocervicalis, este constituită dinde cea posterioară. Datorită acestei despărţiri, unele procese supurative foiţa viscerală, ce acoperă fiecare organ în parte (laringele, traheea,în aceste regiuni decurg independent. Marginea inferioară a fasciei se glanda tiroidă, faringele, esofagul) şi foiţa parietală, care cuprinde toateinseră pe partea anterioară a manubriului sternului şi claviculei, iar su- viscerele în întregime şi formează teci pentru vasele sangvine (arteraperior pe osul hioid, continuându-se până la marginea mandibulei. carotidă comună şi vena jugulară internă). Fig. 110. Fasciile gâtului Lamina prevertebrală, lamina prevertebralis, e situată pe faţa an- în secţiune transversală: 13 terioară a coloanei vertebrale şi a muşchilor profunzi ai gâtului, poste-1 – lamina superficialis; rior de faringe şi se întinde de la baza craniului până la vertebra a III-a2 – lamina prevertebra- toracică. Ea formează teci pentru muşchii scaleni şi cei prevertebrali.lis; 3 – platysma; 4 – m. Între această fascie şi peretele posterior al faringelui se află un stratsternocleidomastoideus; masiv de ţesut adipos lax.5 – lamina pretrachealis; 11 2 Porţiunea suprahioidiană a fasciei cervicale proprii la fel este alcă-6 – gl. thyroidea; 7 – tra- 8chea; 8 – esophagus; 9 – va- 9 tuită din două lamele – una superficială şi alta profundă, care formea- 4 10 6 ză teci pentru muşchii suprahioidieni şi glanda submandibulară. Foiţagina carotica; 10 – m. omo- 7hyoideus; 11 – m. scalenus 14 3 superficială continuă în faţă cu fascia parotidă şi maseterică, iar cea 12 1 profundă cu fascia bucofaringee. Între lamelele fasciei cervicale se for-anterior; 12 – m. sternohyo-ideus; 13 – m. trapezius; mează spaţii căptuşite cu ţesut conjunctiv lax. 514 – m. sternothyroideus. Spaţiul interaponeurotic suprasternal, spatium interaponeuroti- cum suprasternale, se află deasupra inciziei jugulare a sternului, între – 272 – – 273 –
  • 138. lamina superficială a fasciei proprii şi lamina pretraheală. În acest spa- Muşchii superficiali ai spatelui (fig. 111)ţiu se află arcul venos jugular format la anastomoza venelor jugulareanterioare. Lateral acest spaţiu se dilată, formând posterior de muşchiul Muşchii superficiali ai spatelui sunt stratificaţi. În primul strat suntsternocleidomastoidian recessus cecum sternocleidomastoideus. doi muşchi – trapez şi dorsal mare, în cel mijlociu – muşchii romboizi Spaţiul previsceral, spatium previscerale, se află între foiţa visce- mare şi mic şi muşchiul ridicător al scapulei, iar în al treilea strat muş-rală şi parietală a fasciei endocervicale, anterior de laringe şi trahee, şi chii dinţat posterior superior şi dinţat posterior inferior.comunică cu mediastinul anterior. Muşchiul trapez, m. trapezius, are formă triunghiulară cu baza Spaţiul retrovisceral, spatium retroviscerale, se află posterior de pe coloana vertebrală şi vârful pe acromion, cu originea pe protube-laringe şi esofag, între lamela endocervicală şi cea prevertebrală, care ranţa occipitală externă, linia nucală superioară, pe ligamentul nucalcontinuă în mediastinul posterior. şi pe apofizele spinoase ale vertebrelor T1 – T12. Inserţia are loc pe extremitatea acromială a claviculei, pe acromion şi spina scapulei. Reperele osoase, musculare, cartilaginoase La nivelul apofizei spinoase a vertebrei cervicale VII, fasciculele şi cutanate ale gâtului de origine ale ambilor muşchi formează o structură aponevrotică – rombică, care pe viu se manifestă printr-o depresiune. După tra- Forma şi relieful regiunii cervicale sunt determinate de vârstă, sex şi iectul fibrelor deosebim trei porţiuni: partea descendentă formată dintipul constituţional. La astenici gâtul este mai lung ca la hiperstenici, la fasciculele superioare, ce coboară de pe craniu; partea transversală,copii şi la femei este mult mai neted decât la bărbaţi. Pe faţa anterioară mijlocie cu fascicule orizontale, şi partea ascendentă, formată de fas-a gâtului sunt reliefate: baza mandibulei, corpul osului hioid, cele două ciculele inferioare.lamele ale cartilajului tiroid şi proeminenţa tiroidă, care la bărbaţi este Direcţia diferită a fibrelor musculare explică acţiunea multiplă amai pronunţată. În partea antero-inferioară se evidenţiază fosa jugulară muşchiului: partea superioară descendentă ridică umărul, deplasând un-şi venterele sternale ale muşchilor sternocleidomastoidieni, care lateral ghiul inferior al omoplatului lateral; partea transversală trage omoplatuldelimitează această fosă. înapoi, apropiindu-i marginea medială de coloana vertebrală, iar cea În regiunea laterală relieful este determinat de muşchiul sternoclei- ascendentă coboară umărul. La contractarea simultană a tuturor porţi-domastoidian, marginea antero-superioară a căruia reprezintă un reper unilor ambilor muşchi are loc apropierea omoplaţilor şi a umerilor depentru acces şi palparea fasciculului vasculonervos al gâtului. coloana vertebrală. La contracţia bilaterală a muşchilor, când punctul În regiunea posterioară sunt bine conturate apofizele spinoase ale fix este pe scapulă şi claviculă, are loc extinderea coloanei cervicale şivertebrelor C6 – C7 şi porţiunile superioare ale muşchilor trapezi. a capului, iar la contracţia sa unilaterală are loc o rotaţie uşoară a feţei şi înclinarea coloanei şi a capului de aceeaşi parte. Muşchii spatelui Muşchiul dorsal mare, m. latissimus dorsi, are originea pe trei- mea posterioară a crestei iliace, pe apofizele spinoase ale vertebrelor Toţi muşchii spatelui sunt perechi, aşezaţi în două straturi: super- lombare şi ale ultimelor şase vertebre toracale, de pe creasta sacralăficial şi profund. Muşchii superficiali se inseră pe oasele centurii sca- mediană, de pe faţa externă a ultimelor patru coaste, adeseori şi de pepulare, pe humerus şi pe coaste, iar cei profunzi pe oasele scheletului unghiul inferior al omoplatului. În regiunea lombară, aponevrozeleaxial. ambilor muşchi formează rombul lombar. Fasciculele musculare con- – 274 – – 275 –
  • 139. vergând spre lateral şi cranial se inseră printr-un tendon puternic pe Acţiune. Este un puternic adductor al braţului, îl roteşte înăuntru,creasta tuberculului mic al humerusului. iar dacă punctul fix este pe humerus ridică trunchiul (de exemplu exer- ciţiul la bara fixă). Datorită inserţiei pe coaste participă la inspiraţie. 15 1 Muşchiul romboid, m. romboideus, este acoperit de muşchiul tra- 2 pez. Are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor două vertebre cer- 16 3 2 vicale şi a primelor patru toracale. Se inseră pe marginea medială a 4 4 3 5 scapulei sub spina ei. 5 Acţiune. Apropie şi ridică scapula spre coloana vertebrală. 1 Muşchiul ridicător al scapulei, m. levator scapulae, îşi are origi- 6 nea pe apofizele transverse ale primelor patru vertebre cervicale şi se 14 inseră pe unghiul superior al scapulei. 8 15 6 Acţiune. Ridică omoplatul spre coloana vertebrală cervicală, iar 14 dacă punctul fix devine omoplatul, înclină capul şi gâtul de aceeaşi par- 13 13 te; prin contracţiile bilaterale extind gâtul şi capul. 12 7 7 11 8 Muşchiul dinţat posterior superior, m. seratus posterior superior, 9 9 este situat sub muşchiul romboid, are originea pe apofizele spinoase ale 10 10 ultimelor două vertebre cervicale şi ale primelor 2 – 3 toracale, de unde 12 fasciculele sale coboară în jos şi lateral, înserându-se pe faţa externă a 11 coastelor 2 – 5. A B Acţiune. Prin ridicarea coastelor contribuie la inspiraţie. Muşchiul dinţat posterior inferior, m. seratus posterior inferior, Fig. 111. este aşezat sub muşchiul dorsal mare; printr-o aponevroză aderentă deA – Muşchii superficiali ai spatelui. 1 – m. trapezius; 2 spina scapulae; cea lombo-dorsală are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor două3 – m. deltoideus; 4 – m. infraspinatus; 5 – m. teres minor; 6 – m. teres ma- vertebre toracale şi a primelor două lombare. Fasciculele muscularejor; 7 – trigonum lumbale; 8 – m. latissimus dorsi; 9 – m. gluteus medius; urcă lateral şi prin patru digitaţii se inseră pe coastele IX – XII.10 – m. gluteus maximus; 11 – crista iliaca; 12 – m. obliquus externus abdo- Acţiune. Coborând ultimele coaste, contribuie la expiraţie. Fixândminis; 13 – fascia toracolumbalis; 14 – m. triceps brachii; 15 – m. splenius ultimele coaste, creează un punct de sprijin pentru diafragm.capitis.B – muşchii superficiali şi profunzi ai spatelui: 1 – m. semispinalis capi-tis; 2 – m. splenius capitis; 3 – m. splenius cervicis; 4 – m. levator scapu- Muşchii profunzi ai spatelui (fig. 112 )lae; 5 – m. romboideus; 6 – m. latissimus dorsi; 7 – m. obliquus externusabdominis; 8 – m. gluteus medius; 9 – m. piriformis; 10 – m. gemellus Muşchii profunzi ai spatelui sunt situaţi în cele două jgheaburi alesuperior; 11 – m. gemellus inferior; 12 – m. gluteus maximus; 13 – fascia spinării delimitate de apofizele spinoase, transverse şi unghiurile costa-thoracolumbalis (lamina profunda); 14 – m. serratus posterior inferior; le. Aceşti muşchi se grupează în două tracturi longitudinale: unul medi-15 – m. serratus anterior; 16 – m. supraspinatus. al, adăpostit de şanţul vertebral, cuprins între apofizele spinoase şi cele – 276 – – 277 –
  • 140. transverse ale vertebrelor, şi celă- Tractul lateral (fig. 113)lalt lateral, situat mai superficialîn şanţul costal, delimitat de apo- 1 Muşchiul extensor al coloanei vertebra- 2fizele transversale şi unghiurile le, m. erector spinae, se întinde de-a lungulcostale. În regiunea posterioară coloanei vertebrale de la sacru şi până la bazaa gâtului şi capului, superficial craniului. Are originea pe apofizele spinoasede cele două tracturi musculare, 3 ale ultimelor vertebre lombare, pe faţa poste-este dispus tractul spino-trans- rioară a sacrului, pe creasta iliacă şi pe fasciavers reprezentat prin muşchiul toracolombară. În conformitate cu inserţia,splenius al capului şi gâtului. 1 muşchiul se divide în trei părţi: muşchiul ili- Muşchiul splenius al capu- ocostal, m. iliocostalis, ce se inseră pe coas- 2 5lui şi gâtului, m. splenius capitis 3 te; muşchiul lung dorsal, m. longissimus, cuet cervicis, situat sub muşchiul 6 inserţia pe apofizele transversale şi apofizatrapez, romboid şi dinţat pos- mastoidiană; muşchiul spinal, m. spinalis, peterior, superior are originea pe 7 apofizele spinoase.ligamentul nucal, pe apofizele 8 Muşchiul iliocostal, conform regiunilorspinoase ale vertebrei cervicale 4 spinării, se împarte în porţiunile: lombară, to-VII şi ale primelor şase vertebre racală şi cervicală. La muşchiul longissim de-toracale, de unde fibrele muscu- osebim porţiunile: lombară, toracală, cervicalălare se îndreaptă spre lateral şi şi cefalică. Muşchiul spinal reprezintă cel maispleniul capului, se inseră pe li- slab component al muşchiului erector. Topo-nia nucală superioară şi apofiza Fig. 112. Muşchii profunzi ai spa- grafic se disting trei porţiuni: toracală, cervica- Fig. 113. Porţiunilemastoidiană, iar spleniul gâtului telui: lă şi cefalică. muşchiului erectorpe apofizele transverse ale verte- 1 – m. semispinalis capitis; 2 – m. Tractul medial. Muşchii acestui sistem spinae:brelor cervicale II – III. splenius capitis; 3 – m. serratus pos- se întind între apofizele transverse şi spinoa- 1 – m. spinalis; 2 – m. Acţiune. Prin contracţia lor terior superior; 4 – m. erector spinae; se ale vertebrelor, de unde provine şi denu- longissimus; 3 – m. ili-bilaterală, are loc extinderea ca- 5 – mm. intercostales externi; 6 m. ser- mirea de sistem transverso-spinal. Din acest ocostalis.pului şi a gâtului, iar la contracţia ratus posterior inferior; 7 – fascia tho- grup fac parte: muşchiul semispinal, m. semispinalis, fasciculeleunilaterală înclină capul de ace- racolumbalis; 8 – m. obliquus internus căruia se aruncă peste 5 – 6 vertebre; muşchii multifizi, mm. multi-eaşi parte. abdominis. fidi, fasciculele cărora sar peste 2 – 3 vertebre, şi muşchii rotatori, mm. rotatores, care ocupă stratul cel mai profund, fibrele muscula- re inserându-se pe vertebrele supraiacente sau sar peste o vertebră. Către tractul medial se mai referă: muşchii interspinali, mm. in- terspinales, aflaţi între apofizele spinoase ale vertebrelor adiacente. – 278 – – 279 –
  • 141. Ei sunt mai bine dezvoltaţi în segmentele mai mobile ale coloanei tebrale şi craniovertebrale. În mişcarea de extensie sunt antagoniştivertebrale – cervical şi lombar; muşchii intertransversari, mm. in- ai flexorilor, reprezentaţi de muşchii ventrali ai trunchiului (anterioritertransversarii, dintre apofizele transverse ale vertebrelor vecine; ai gâtului şi abdomenului). În mişcările de flexie laterală şi rotaţie amuşchii suboccipitali, mm. suboccipitales, care se află în regiunea trunchiului, ei acţionează asupra aceloraşi articulaţii şi sunt sinergişticelor mai mobile articulaţii ale coloanei vertebrale: atlantooccipitală cu muşchii antero-laterali ai gâtului şi abdomenului, prin intermediulşi atlantoaxială. Ei se mai numesc şi muşchi occipitovertebrali (fig. cărora se realizează lanţuri cinematice musculare.114). Acest grup este compus din doi muşchi oblici şi doi drepţi:muşchiul oblic superior al capului, m. obliquus capitis superior, cu Fasciile şi topografia spateluioriginea pe apofiza transversalăa atlasului şi inserţia pe linia nu- Fascia superficială ce acoperă muşchii superficiali este slab dez-cală inferioară; muşchiul oblic voltată. În regiunea lombară sub această fascie se determină masa adi-inferior al capului, m. obliquus poasă lombo-fesieră care acoperă porţiunea inferioară a muşchilor laţicapitis inferior, cu originea pe ai spatelui.apofiza spinoasă a atlasului şi În regiunea cervicală, între muşchii superficiali şi profunzi, se aflăinserţia pe apofiza transversa- fascia nucală, fascia nuchae, care medial concreşte cu ligamentul nu-lă a atlasului; muşchiul marele cal şi apofizele spinoase ale acestor vertebre.drept posterior al capului, m. Fascia toracolombară, fascia toracolumbalis, desparte muşchiirectus capitis posterior major, autohtoni (profunzi) de muşchii superficiali ai spatelui. În această fas-se întinde de la apofiza spinoa- 5 cie distingem foiţa superficială sau posterioară şi foiţa profundă, sausă a axisului până la linia nucală anterioară. Foiţa superficială se întinde de la creasta ilionului şi până în regiunea cefii; medial ea se fixează pe apofizele spinoase, lateral îninferioară; muşchiul mic drept regiunea toracală ajunge până la unghiurile coastelor, iar în regiuneaposterior al capului, m. rectus lombară până la marginea laterală a muşchiului erector al spatelui, undecapitis posterior minor, are ori- concreşte cu foiţa profundă a fasciei toracolombare. Foiţa profundă seginea pe tuberculul posterior al Fig. 114. Muşchii suboccipitali: determină numai în regiunea lombară, unde ea desparte muşchiul erectoratlasului şi inserţia pe linia nu- 1 – m. rectus capitis posterior major; al spatelui de muşchiul patrat lombar. Inferior această foiţă se fixează pecală inferioară. La contractarea 2 – m. rectus capitis posterior mi- creasta ilionului, superior pe coasta a XII-a, medial pe apofizele trans-unilaterală a acestor muşchi are nor; 3 – m. obliquus capitis superior; verse ale vertebrelor lombare, iar lateral concreşte cu foiţa superficială,loc rotirea capului de aceeaşi 4 – m. obliquus capitis inferior; 5 – m. multifidus. formând pentru aceşti muşchi o teacă osteofibroasă. Din foiţa profundăparte, iar când se contractă bila- a acestei fascii îşi are originea muşchiul transvers al abdomenului, iar deteral se retroflectează capul. la cea superficială încep muşchii dorsal mare şi dinţat posterior inferior. Acţiune. Acţiunea muşchilor profunzi ai spatelui este multiplă În straturile profunde ale regiunii suboccipitale se determină aglo-realizând în special extensia coloanei vertebrale şi a capului, cu rol merări de ţesut adipos şi conjunctiv, care umplu spaţiile dintre muşchiiîn staţiunea bipedă, în menţinerea echilibrului corpului în poziţiile acestui grup.statice şi cele dinamice. Ei acţionează asupra articulaţiilor interver- – 280 – – 281 –
  • 142. În regiunea lombară a spatelui deosebim două formaţiuni topografi- De la această inserţie lungă fasciculele musculare converg lateral şi sece: triunghiul lombar şi un spaţiu patrulater lombar. inseră printr-un tendon comun pe creasta tuberculului mare al hume- Triunghiul lombar, trigonum lumbale (Petit), delimitat inferior de rusului.creasta ilionului, lateral de muşchiul oblic abdominal extern şi medial Acţiune. Când braţul atârnă pe lângă corp el poate face rotaţia media-de marginea laterală a muşchiului dorsal mare; aria acestui triunghi este lă a braţului, deci este un muşchi pronator. Când ia punct fix pe torace, iarformată de muşchiul oblic intern al abdomenului. Acest triunghi repre- braţul este dispus orizontal, muşchiul, fiind un puternic adductor, coboarăzintă un loc de rezistenţă minoră a peretelui dorsal al trunchiului şi în 10 braţul ridicat. Când muşchiul ia punct fix pe humerus, ridică toracele în– 13% cazuri poate lipsi. În această formaţiune topografică nu sunt pro- sus; împreună cu muşchiul trapez şi dorsal mare intervine în mişcarea deiectate organe de importanţă vitală; nu reprezintă un loc riscant şi poate căţărare, fiind, în acelaşi timp, un muşchi inspirator auxiliar.fi utilizat la efectuarea unui drenaj, în caz de intervenţii chirurgicale în Muşchiul pectoral mic, m. pectoralis minor, este situat pe faţaregiunea spaţiului retroperitoneal. anterioară a toracelui, fiind acoperit de muşchiul pectoral mare. El Patrulaterul lombar (spaţiul Grynfelt). Latura superioară a are originea pe faţa externă a coastelor II – V şi inserţia pe apofizaacestuia este determinată de marginea inferioară a muşchiului dinţat coracoidă a scapulei.posterior inferior şi coasta a XII-a; lateral este delimitat de muşchii Acţiune. Trage scapula îna-oblic intern şi extern al abdomenului; medial – muşchiul erector al inte şi în jos, iar când ia punct fixspatelui; posterior – muşchiul dorsal mare; anterior de foiţa profun- pe scapulă, ridică coastele, deve-dă a fasciei toracolombare. 2 nind muşchi inspirator auxiliar 4 3 (în inspiraţia forţată). Muşchii toracelui (fig. 115, 116) Fig. 115. Muşchii toracelui, cen- 5 Musculatura toracelui este constituită din muşchi, care cu un capăt se turii scapulare şi ai braţului:fixează pe oasele centurii scapulare şi a membrului superior liber, şi muş- 1 – m. sternocleidomastoideus;chii proprii, autohtoni, care contribuie la formarea pereţilor cutiei toracice. 2 – m. omohyoideus; 3 – m. ster- 12 I. Muşchii care acţionează asupra centurii scapulare şi a braţului: nohyoideus; 4 – m. sternothyroi- 11mm. pectorali mare şi mic (truncopetali), subclavicular, dinţat anterior deus; 5 – m. deltoideus; 6 – sulcus(truncofugali). deltoideopectoralis; 7 – m. pecto- II. Muşchii autohtoni: mm. intercostali externi, mm. intercostali in- ralis major; 8 – m. obliquus ex- ternus abdominis; 9 – linea alba;terni, mm. subcostali, muşchiul transvers al toracelui, mm. ridicători ai 10 – m. obliquus internus abdo-coastelor. minis; 11 – m. serratus anterior; Muşchiul pectoral mare, m. pectoralis major, are originea prin 12 – m. pectoralis minor.patru porţiuni: partea claviculară, pars clavicularis, de pe 2/3 me-diale ale claviculei; partea sternocostală, pars sternocostalis, de pe Muşchiul subclavicular, m.faţa anterioară a sternului şi cartilajele coastelor II – VII; partea ab- subclavius, este situat între cla-dominală, de pe partea anterioară a tecii muşchiului drept abdominal. viculă şi prima coastă. El trage – 282 – – 283 –
  • 143. clavicula în jos, iar când ia punct fix pe claviculă, ridică prima coastă, culare se îndreaptă în sus şi lateral,fiind un inspirator auxiliar. unde se inseră pe cartilajele coas- Muşchiul dinţat anterior, m. seratus anterior, este aşezat pe pere- telor II – VI.tele lateral al toracelui, unde prin nouă dinţi are originea pe faţa externă Acţiune. Ca şi muşchii inter-a primelor nouă coaste şi se inseră prin doi dinţi pe marginea medială a costali interni, coborând coastele,scapulei, iar prin şapte dinţi pe unghiul ei inferior. este un muşchi expirator. Acţiune. Când ia punct fix pe scapulă, muşchiul lărgeşte diametrultransversal al cutiei toracice, fiind un muşchi inspirator auxiliar, inter- Fasciile toraceluivenind inspiraţia forţată; dacă punctul fix este pe coaste, apoi împreunăcu mm. romboizi şi trapezi fixează scapula pe trunchi. Porţiunea inferi- În regiunea toracelui deose-oară a muşchiului roteşte unghiul inferior al scapulei înainte şi lateral, bim: fascia pectorală superficială,în timpul abducţiei membrului superior. fascia pectorală proprie şi fascia Muşchii intercostali externi, mm. intercostales externi, în număr endotoracică.de 11 perechi, se prind pe marginile superioară şi inferioară ale coas- Fascia pectorală superficia- Fig. 116. Muşchii de pe faţa inter-telor adiacente. Ei se întind în lungul spaţiului intercostal de la nivelul lă reprezintă o lamelă subţire,care nă a peretelui anterior al toracelui:tuberculului costal şi până la cartilajul costal, de unde până la stern de- acoperă glanda mamară, formând 1 – m. transversus thoracis; 2 – mm.vin membrane fibroase intercostale externe. Pa partea anterolaterală a capsula mamelei, de la care trimi- intercostales interni; 3 – diaphrag-cutiei toracice fasciculele musculare sunt orientate oblic în jos, anterior te în interiorul ei septuri conjunc- ma (rezecat); 4 – m. transversus ab-şi medial, iar pe partea dorsală oblic în jos şi lateral. Prin acţiune sunt tive, ce separă glanda în lobi. De la dominis; 5 – foiţa posterioară a teciimuşchi inspiratori. această fascie spre piele, mamilon muşchiului drept abdominal. Muşchii intercostali interni, mm. intercostales interni, sunt situaţi şi claviculă pornesc fascicule bine dezvoltate, ce formează ligamentelesub cei externi, la fel între marginile coastelor adiacente, direcţia fasci- suspensoare ale glandei mamare, ligg. suspensoria mammaria.culelor musculare fiind opusă intercostalilor externi. Ei se întind de la Fascia pectorală proprie constă din trei lamele – superficială, pro-marginea sternului şi până la unghiul coastei. De aici şi până la coloana fundă şi lamela toracică a fasciei toracale proprii. Lamela superficialăvertebrală ei sunt substituiţi de membrana intercostală internă. Sunt muş- acoperă muşchiul pectoral mare şi se inseră pe periostul claviculei şichi expiratori. sternului. În şanţul deltoidopectoral ea concreşte cu lamela profundă Muşchii subcostali, mm. subcostales, sunt situaţi pe faţa internă a acestei fascii. Lamela profundă este mai pronunţată şi la nivelul tri-a porţiunii inferioare a toracelui, la nivelul unghiului costal (fig. 116). unghiului clavipectoral se numeşte fascie clavipectorală, fascia clavi-Fasciculele musculare au aceeaşi oblicitate ca şi intercostalii interni pectoralis. Din exterior, muşchii intercostali externi, sternul şi coasteleînsă se aruncă peste una sau două coaste. Sunt consideraţi muşchi in- sunt învelite de lamela toracică a fasciei pectorale proprii.spiratori. Fascia endotoracică, fascia endothoracica, înveleşte din interior Muşchiul transversal al toracelui, m. transversus thoracis, este coastele, mm. intercostali interni, subcostali, transversal al toracelui.situat endotoracic şi are originea pe apofiza xifoidă, pe faţa posterioară Între muşchii toracelui se determină două spaţii:a corpului sternului şi pe cartilajele coastelor VI şi VII; fasciculele mus- - spaţiul subpectoral superficial, spatium subpectorale superfi- – 284 – – 285 –
  • 144. ciale, delimitat de faţa posterioară a muşchiului pectoral mare şi faţa Muşchii abdomenului (fig. 115, 117, 119)anterioară a pectoralului mic; - spaţiul subpectoral profund, spatium subpectorale profundum, Abdomenul reprezintă o parte a trunchiului dintre torace şi ba-delimitat de faţa posterioară a pectoralului mic şi lamela toracică a fas- zin. Limitele peretelui ventral al abdomenului nu corespund limite-ciei pectorale proprii. Ambele spaţii sunt căptuşite cu ţesut conjunctiv şi lor cavităţii abdominale, deoareceadipos, care continuă cu ţesutul celuloadipos al cavităţii axilare. cranial ea se extinde în cavitatea toracică, iar caudal în cavitatea Reperele osoase, musculare şi cutanate ale toracelui bazinului. Limita superioară a abdomenului trece de-a lungul Pe cutia toracică uşor se determină toate coastele, cu excepţia coas- aperturii toracice inferioare, iartei I, situată posterior de claviculă, spaţiile intercostale, incisura jugu- cea inferioară este reprezentatălară a sternului, manubriul şi corpul sternului, apofiza xifoidă, arcadele de linia ce pleacă de la creasta ili-costale şi unghiul infrasternal. Un reper deosebit de important este un- acă şi merge de-a lungul ligamen-ghiul sternal, deoarece la acest nivel se articulează cartilajul coastei a tului inghinal şi a simfizei pubi-II-a cu sternul şi de aici începe numărarea coastelor. Cartilajul coastei a ene. Limita superioară a cavităţiiVII-a se articulează cu unghiul xifocostal. abdominale este reprezentată de Sunt reliefate contururile muşchiului pectoral mare. La nivelul coas- muşchiul frenic, a cărui convexi-telor III – VII sunt localizate glandele mamare. Pe faţa laterală a torace- tate ajunge până la nivelul coasteilui se observă o linie dinţată, formată la nivelul inserţiilor fasciculelor a V-a, iar limita inferioară se con-muşchilor oblic extern al abdomenului şi dinţat anterior. În adâncitura sideră a fi apertura superioară aformată de muşchii pectorali mari la bărbaţi şi mamele la femei se evi- micului bazin.denţiază şanţul median anterior. Muşchii abdomenului sunt Pielea toracelui este subţire. La femei este evidentă plica şi şanţul muşchi laţi şi participă la forma-submamar. În regiunea posterioară a spatelui se observă şanţul longitu- rea pereţilor antero-laterali şi pos- Fig. 117. Muşchii abdomenului. Din dreapta sunt secţionaţi muş-dinal median dorsal, ce corespunde apofizelor spinoase C7 – Th12, care teriori ai abdomenului. Dispoziţia chii oblici, iar muşchiul rect ab-continuă până în regiunea sacrală. Acest şanţ este determinat de proe- spaţială a muşchilor şi aponevro- dominal este excizat parţial:minenţa muşchiului erector al trunchiului de ambele părţi ale coloanei zelor realizează, la nivelul pereţi- 1 – intersectio tendinea; 2 – m.vertebrale, fiind mai pronunţat în porţiunea sa medie. lor abdominali, chingi musculoa- rectus abdominis; 3 – m. obliquus Apofizele spinoase ale vertebrelor sunt vizibile şi palpabile în poziţia poneurotice care, prin contracţie, internus abdominis; 4 – m. pyrami-de flexiune a coloanei vertebrale. Relieful feţei dorsale a toracelui este acţionează atât asupra conţinutului dalis; 5 – vagina m. recti abdomi-determinat şi de gradul de dezvoltare a muşchilor – trapez, dorsal mare, abdominal (presa abdominală), cât nis (peretele posterior); 6 – funicu-rotund mare şi mic, infraspinat, la fel şi de reperele osoase ce proemină şi a staticii şi dinamicii trunchiu- lus spermaticus; 7 – lig. inguinale;sub piele: creasta omoplatului, unghiul inferior şi marginea medială a lui, în cadrul lanţurilor musculare 8 – fascia transversalis; 9 – lineaacestui os. kinematice. arcuata; 10 – linea semilunaris; 11 – m. transversus abdominis. – 286 – – 287 –
  • 145. Muşchii anteriori Muşchiul oblic abdominal intern, m. obliquus internus abdominis, este acoperit de oblicul extern şi are originea pe fascia toracolomba- Muşchiul drept abdominal, m. rectus abdominis, este un muşchi ră, creasta iliacă şi treimea laterală a ligamentului inghinal; fasciculelelung al peretelui anterior, cu fascicule verticale, situat de o parte şi alta musculare posterioare se inseră pe marginea inferioară a ultimelor 3 – 4a liniei mediane, într-o teacă fibroasă, formată de aponevrozele muş- coaste. Celelalte fascicule trec într-o aponevroză largă, care de-a lungulchilor laţi ai abdomenului. Are originea pe faţa anterioară a cartilajelor marginii laterale a muşchiului drept se împarte în două foiţe, participândcoastelor V – VII şi pe apofiza xifoidă, de unde coboară şi se inseră pe la formarea tecii acestuia. Sub ombilic, fuzionând, foiţele trec anteriorosul pubis şi simfiza pubiană. În traiectul său este întretăiat transversal de muşchiul drept.de 3 –4 intersecţii tendinoase, intersectiones tendineae, care îl împart Muşchiul transvers abdominal, m. transversus abdominis, esteîn 4 –5 segmente musculare. De obicei, două din aceste intersecţii se situat mai profund de oblicul intern şi are originea pe faţa internă aaflă mai sus de ombilic, a treia la nivelul ombilicului şi a patra, instabilă ultimelor şase coaste, alternând cu fasciculele diafragmului, pe fasciaşi mai puţin pronunţată, mai jos de ombilic. Intersecţiile tendinoase sunt toracolombară, creasta iliacă şi pe treimea laterală a ligamentului inghi-concrescute cu foiţa anterioară a tecii muşchiului drept abdominal, ceea nal. Ajungând în apropierea marginii laterale a muşchiului drept al ab-ce contribuie la majorarea forţei acestuia. domenului, el trece în aponevroză sub forma unei linii curbe, convexă Muşchiul piramidal, m. pyramidalis, reprezintă un muşchi rudi- spre lateral, denumită linia semilunară, linia semilunaris. Din muşchiimentar, situat anterior porţiunii inferioare a muşchiului drept, între sim-fiza pubiană şi linia albă. oblic intern şi transvers pleacă fascicule musculare, ce înconjoară cor- donul spermatic şi testiculul, formând muşchiul cremaster. Muşchii laterali Muşchii posteriori În constituţia acestui grup de muşchi deosebim o porţiune muscu-lară şi alta aponevrotică. Aponevrozele lor formează teaca muşchiului Muşchiul pătrat lombar, m. quadratus lumborum, de formă pa-drept al abdomenului şi linia albă. trulateră, participă la formarea peretelui posterior al abdomenului. El Muşchiul oblic abdominal extern, m. obliquus externus abdomi- ocupă spaţiul dintre creasta iliacă şi coasta a XII-a, fiind constituit dinnis, este un muşchi lat şi superficial cu originea pe faţa externă a ulti- două porţiuni:melor 7 – 8 coaste, fasciculele căruia alternează cu cele ale muşchiului - porţiunea ventrală, care uneşte creasta iliacă cu coasta a XII-a;dinţat anterior. Fibrele sale se îndreaptă oblic în jos şi medial pentru a - porţiunea dorsală, formată din fascicule musculare cu traiecttrece la nivelul marginii laterale a muşchiului drept abdominal în apo- oblic, cu originea pe creasta iliacă şi inserţia pe apofizele transverse alenevroză. Marginea inferioară a aponevrozei acestui muşchi este mai vertebrelor lombare.bine dezvoltată şi se întinde de la spina iliacă anterioară superioară şipână la tuberculul pubian, formând ligamentul inghinal, ligamentum Acţiunea muşchilor abdomenuluiinghuinale. În apropierea simfizei pubiene fasciculele aponevrozei for-mează doi pedunculi: pedunculul medial, crus mediale, ce se inseră pe Prin acţiunea lor muşchii abdomenului participă la statică şi mişcă-faţa anterioară a simfizei pubiene; pedunculul lateral, crus laterale, cu rile trunchiului, la mişcările respiratorii şi la realizarea presiunii abdo-inserţia pe tuberculul pubian. – 288 – – 289 –
  • 146. minale. Când iau punct fix pe bazin, ei contribuie la efectuarea tuturor Fascia endoabdominală acoperă din interior pereţii cavităţii abdo-mişcărilor trunchiului, cu excepţia extensiei. minale, componenta principală a căreia este fascia transversală, fascia Flexia trunchiului are loc la contracţia bilaterală a muşchilor drepţi transversalis.abdominali şi oblici. La flexia laterală participă muşchiul pătrat lombarşi muşchii oblici, când se contractă unilateral. La mişcarea de rotaţie Topografia abdomenuluiparticipă muşchii oblici, când se contractă de partea opusă mişcării; deexemplu, muşchii oblici din stânga fac rotaţia la dreapta şi invers. Prin Teaca muşchiului drept abdominal, vagina m. recti abdominis,tracţiunea asupra coastelor ei intervin în mişcarea de expiraţie, fiind (fig. 118) este constituită din aponevrozele celor trei muşchi laţi abdo-antagonişti ai diafragmului. minali, la care deosebim peretele anterior şi posterior, structura cărora Datorită tonusului şi contracţiei muşchilor abdomenului, se menţine este diferită.poziţia normală a organelor cavităţii abdominale, se realizează parti- Conform particularităţilor morfologice, teaca muşchiului rect abdo-ciparea lor la micţiune, defecaţie, precum şi la expulzarea fătului la minal este împărţită în trei segmente: superior, mediu şi inferior. În seg-naştere. mentul superior, la nivelul cartilajelor costale V – VIII, peretele anterior este format de aponevroza muşchiului oblic extern al abdomenului, iar cel posterior de cartilajele acestor coaste. În segmentul mijlociu, de la Fasciile abdomenului nivelul cartilajului coastei a VIII şi până la linia orizontală ce trece cu 2 – 5 cm mai jos de ombilic, peretele anterior este format de aponevro- În regiunea abdomenului deosebim trei fascii: za muşchiului oblic extern şi lamela anterioară a aponevrozei oblicului - fascia superficială a abdomenului, fascia abdominis superficialis; intern; peretele posterior fiind constituit de lamela posterioară a obli- - fascia proprie a abdomenului, fascia abdominis propria; cului intern şi aponevroza muşchiului transvers. În segmentul inferior - fascia endoabdominală, fascia endoabdominalis. (2 – 5 cm mai jos de ombilic şi până la simfiza pubiană) aponevrozele Fascia superficială a abdomenului este mai bine dezvoltată în re- celor trei muşchi abdominali trec pe faţa anterioară a muşchiului dreptgiunea hipogastrică, unde se împarte în două foiţe, între care se găseşte abdominal, iar pe partea posterioară este numai fascia transversală. Li-ţesut celuloadipos şi venele subcutanate. Fasciculele acestei fascii se mita dintre peretele aponevrotic şi cel fascial este numită linia arcuatadeplasează pe faţa dorsală a penisului (a clitorisului), formând ligamen- (Dauglasi), concavă inferior.tul suspensor al penisului (clitorisului). În regiunea inghinală ea este Deci, în structura peretelui posterior al tecii muşchiului drept almai groasă şi concreşte cu ligamentele inghinale. Datorită acestei parti- abdomenului deosebim trei segmente: superior – cartilaginos, mijlo-cularităţi, hematoamele, abcesele nu coboară pe coapsă. ciu – aponevrotic şi inferior – fascial. Teaca aponevrotică, prin particu- Fascia proprie a abdomenului. Conform aşezării celor trei muşchi larităţile sale morfologice, constituie unitatea funcţională a muşchilorlaţi, această fascie se împarte în trei lamele: lamela superficială, care, abdomenului. Peretele anterior al tecii fiind unit intim cu intersecţiileacoperind muşchiul oblic extern al abdomenului în regiunea inelului aponevrotice ale muşchilor, împiedică alunecările laterale ale acestorasuperficial al canalului inghinal, formează fibrele intercrurale, fibrae în înclinaţia laterală a trunchiului.intercrurales, înconjoară cordonul spermatic şi se continuă în fascia Peretele posterior al tecii nu aderă la intersecţiile tendinoase alecremasterică. Lamela mijlocie acoperă muşchiul oblic intern, iar cea muşchiului drept abdominal, ceea ce permite ca un proces inflamatorprofundă muşchiul transvers al abdomenului. să descindă din partea superioară spre simfiza pubiană. Aşadar, teaca – 290 – – 291 –
  • 147. drepţilor abdominali reprezintă o regiune în care se stabileşte unitatea niei albe se află inelul ombilical, anulus umbilicalis. Are forma uneiactivităţii muşchilor laterali din ambele părţi ale abdomenului. Peretele benzi aponevrotice ce se lărgeşte la nivelul ombilicului şi se îngusteazăabdominal este constituit din chingi musculo-aponevrotice, încrucişate în treimea inferioară a abdomenului. Mai sus de ombilic lăţimea linieiîn direcţii oblice, transversale şi longitudinale (fig. 118). Prin interme- albe este 1,5 – 2,0 cm, la nivelul ombilicului – 4 – 5 cm, iar mai inferiordiul tecii aceşti doi muşchi se află sub acţiunea muşchilor laterali sau de ombilic – 0,5 – 1 cm.sprijină prin contracţiile lor activitatea acestora. Lăţimea liniei albe prezintă particularităţi de vârstă, sex şi tip con- 1 stituţional. Cu vârsta la bărbaţi linia albă se lărgeşte la nivelul ombili- 2 cului şi mai superior de el; la femei – în regiunea ombilicului şi inferior de el. La dolicomorfi linia albă are aspect de o fascie dreaptă şi tendinţa de a se îngusta inferior de ombilic. La brahio- şi mezomorfi lăţimea ma- ximă a liniei albe este mai jos de ombilic. În genere linia albă la bărbaţi 3 4 7 6 este mai groasă şi mai îngustă decât la femei; mai lată la brahiomorfi şi 5 A foarte îngustă la dolicomorfi. În afară de inelul ombilical, printre fasciculele aponevrotice ale li- niei albe apar orificii şi fisuri pentru trecerea elementelor vasculoner- 2 voase. Se întâlnesc mai frecvent în porţiunea superioară a liniei albe. În caz de majorare a presiunii intraabdominale, prin el pot apărea hernii ale liniei albe. Canalul inghinal 3 5 1 4 B Canalul inghinal, canalis inguinalis, reprezintă un interstiţiu în Fig. 118. Schema structurii tecii muşchiului drept abdominal: porţiunea inferioară a peretelui abdominal ventral prin care la bărbatA – superior de ombilic: 1 – aponeurosis m. obliqui externi abdominis; trece funiculul spermatic, iar la femei ligamentul rotund al uterului (fig.2 – aponeurosis m. obliqui interni abdominis; 3 – aponeurosis m. transver- 119). Lungimea canalului este de 4 – 5 cm. Acesta este delimitat desi abdominis; 4 – fascia transversalis: 5 – m. rectus abdominis; 6 – vagina patru pereţi şi două orificii:m. recti abdominis (peretele posterior); 7 – linea alba. - peretele anterior, format de aponevroza oblicului extern;B – inferior de ombilic: 1 – aponeurosis m. obliqui interni abdominis; - peretele posterior, de fascia transversală;2 – aponeurosis m. obliqui externi abdominis; 3 – aponeurosis m. transver- - peretele superior este reprezentat de marginea inferioară a muş-sus abdominis; 4 – m. rectus abdominis; 5 – fascia transversalis. chilor oblic intern şi transvers; Linia albă a abdomenului, linea alba, se formează la încrucişarea - peretele inferior este format de jgheabul pe care-l alcătuieşte li-aponevrozelor celor şase muşchi laţi ai abdomenului. Este situată între gamentul inghinal.muşchii drepţi ai abdomenului şi se întinde de la xifoidul sternului până Inelul inghinal superficial, anulus inguinalis superficialis, estela marginea superioară a simfizei pubiene. Aproximativ la mijlocul li- delimitat de trei fascicule ale aponevrozei muşchiului oblic abdominal – 292 – – 293 –
  • 148. extern: superior – de pedunculul medial, crus mediale, inferior – de Peritoneul, ce acoperă faţa postero-inferioară a peretelui anterior alpedunculul lateral, crus laterale; lateral – de fibrele intercrurale, fibrae abdomenului, formează două fose inghinale: fosa inghinală laterală,intercrurales, care unesc pedunculii medial şi lateral; medial – liga- fossa inguinalis lateralis, şi fosa inghinală medială, fossa inguinalismentul reflex, lig. reflexum, format de fibrele inferioare ale aponevrozei medialis. Ele sunt delimitate una de alta prin trei pliuri peritoneale om-muşchiului abdominal extern de partea opusă. Inelul are un diametru de bilicale: plica umbilicalis lateralis, determinată de artera epigastricăaproximativ 2 cm şi permite pătrunderea în el a pulpei degetului mic. inferioară; plica umbilicalis medialis, ce conţine ligamentul ombilicalLa femei el este de două ori mai mic decât la bărbaţi. Inelul inghinal medial; plica umbilicalis mediana, ce acoperă ligamentul ombilicalprofund, anulus inguinalis profundus, are forma unei fante verticale median.şi se află în regiunea peretelui posterior al canalului inghinal. Fascia Fosetele inghinale laterale se află lateral de plicile ombilicale la-transversală, în acest loc fiind foarte subţire, la marginile inelului con- terale şi corespund inelului profund al canalului inghinal. Fosetele in-tinuă pe funiculul spermatic şi pe testicul, formând fascia spermatica ghinale mediale corespund inelului superficial al canalului inghinal şiinterna. Marginea medială a inelului inghinal intern este fortificată de sunt delimitate de plicile ombilicale laterale de o parte şi cele medialeun fascicul de fibre arciforme ce formează ligamentul interfoveolar, de altă parte.lig. interfoveolare (lig. Hesselbachii) şi de fascicule tendinoase ce se Aceste fosete sunt puncte slabe ale peretelui abdominal şi în anumi-desprind de la aponevroza muşchiului transvers al abdomenului, numit te condiţii (eforturi fizice mari) prin ele pot prolaba viscerele, formândfalx inguinalis (lig. Henle). hernii. Când herniile apar prin fosa inghinală laterală (inelul profund), 13 ele se numesc hernii inghinale oblice externe (indirecte), caracterizateFig. 119. Canalul inghinal: 7 prin aceea că pot coborî de-a lungul funiculului spermatic până la scrot.1 – m. rectus abdominis; Dacă se fac prin fosa inghinală medială, ele apar imediat la nivelul ine-2 – vagina m. recti (lamina lului superficial şi se numesc hernii inghinale directe.anterior); 3 – crus media-le; 4 – fibrae intercruralis; La făt, ca urmare a descendenţei testiculului din cavitatea abdomi-5 – m. piramidalis; 6 – anu- nală în bursele scrotale, se formează canalul peritoneo-vaginal întrelus inghuinalis superficialis; cavitatea peritoneală şi vaginală a testiculului. Acest canal se închide7 – crus laterale; 8 – lig. 6 după naştere şi cele două cavităţi se separă. În cazul când persistă, prinreflexum; 9 – testis et m. el pot apărea herniile inghino-scrotale congenitale. La făt peretele pos-cremaster; 10 – funiculus terior al canalului inghinal conţine fascicule ale muşchilor oblic internspermaticus; 11 – canalis şi transvers.inguinalis; 12 – aponeurosis La nou-născut cele două inele ale canalului inghinal se află la ace-m. obliqui externi abdominis; laşi nivel şi canalul este mai scurt, reprezintând una dintre cauzele ce13 – m. obliquus internus favorizează formarea herniei congenitale. În timpul creşterii inelul in-abdominis; 14 – m. obliquus ghinal profund se deplasează lateral şi în sus ceea ce duce la alungireaexternus abdominis. canalului. 2 La femei canalul inghinal este mai lung, mai îngust, inelele mai mici. – 294 – – 295 –
  • 149. Diafragmul nivelul articulaţiei sternocostale VI. Datorită acestor particularităţi to- pografice ale diafragmului, volumul cavităţii toracice este cu mult mai Diafragmul, diaphragma (m.phrenicus), reprezintă un muşchi plat mic în comparaţie cu toracele osos. La fel şi cavitatea abdominală de-de forma unei cupole situat la frontiera a două cavităţi (fig. 120,132), păşeşte limitele abdomenului.care funcţionează în regimuri de presiune diferite: negativă în cavi- În spaţiul subdiafragmal sunt situate aşa organe precum ficatul, sto-tatea toracelui şi pozitivă în cea abdominală. Datorită superiorităţii macul, splina, rinichii şi glandele suprarenale. Suprafaţa superioară apresiunii intraabdominale, diafragmul dobândeşte forma boltită spre diafragmului este acoperită de fascia endotoracică, pleură (la periferie)torace. şi pericard (în centru), iar faţa inferioară – de fascia endoabdominală şi 8 peritoneu. La nou-născut şi la copii până la 5 ani diafragmul este aşezat mai sus ca la maturi, fapt ce se explică prin poziţia orizontală a coastelor în această perioadă a vieţii. Conform particularităţilor morfologice, la diafragm deosebim o par- te periferică musculară, pars muscularis, şi una centrală aponevrotică, numită centrul tendinos, centrum tendineum. În conformitate cu originea fasciculelor musculare, la diafragm se disting următoarele porţiuni: lombară, costală şi sternală. Partea lombară, pars lumbalis, este localizată în regiunea primelor patru vertebre lombare şi perechii a XII-a de coaste. Ea este formată din doi pedunculi: drept şi stâng (crus dextrum et crus sinistrum) cu originea pe faţa anterioară a corpurilor primelor 3 – 4 vertebre lombare, Fig. 120. Diafragmul; aspect inferior: pe discurile intervertebrale corespunzătoare şi pe arcadele fibroase lum-1 – pars sternalis; 2 – centrum tendineum; 3 – hiatus esophageus; 4 – parscostalis; 5 – hiatus aorticus; 6 – foramen v. cavae;7 – trigonum sternocos- bo-costale medială şi laterală, care trec peste muşchiul psoas şi pătrattalis; 8 – trigonum lumbocostalis. lombar. La nivelul primei vertebre lombare fasciculele musculare ale acestor doi pedunculi se încrucişează, delimitând hiatul aortal, hiatus Diafragmul este un muşchi somatic ce activează şi zi şi noapte; fiind aorticus, prin care trece aorta şi ductul toracic. Marginile acestui orificiuun muşchi voluntar, influenţează nemijlocit frecvenţa şi profunzimea sunt delimitate de fascicule fibroase, datorită cărora contracţiile diafrag-respiraţiei. Poziţia, structura şi funcţiile diafragmului sunt legate de ac- mului nu se reflectă asupra lumenului aortei. Superior şi în stânga detivitatea organelor cavităţii abdominale şi toracice şi depind de vârstă, hiatul aortal fasciculele musculare ale acestor doi pedunculi formeazăsex şi tipul constituţional. hiatul esofagian, hiatus esophageus, prin care trece esofagul împreună Respectiv poziţiei, la diafragm deosebim două porţiuni: verti- cu nervii vagi. Fasciculele musculare ale hiatului esofagian îndeplinesccală – vertebrolombară, şi orizontală – sternocondrocostală. şi rol de sfincter, ce reglează trecerea bolului alimentar în stomac. Punctul superior al cupolei diafragmului din dreapta se află la ni- Cu vârsta are loc lărgirea hiatului esofagian şi aortal. O insuficienţă avelul unirii cartilajului coastei V pe stern, iar din stânga, inferior – la hiatului esofagian se observă la copii şi la persoanele trecute de 50 de ani. – 296 – – 297 –
  • 150. Partea costală, pars costalis, reprezintă cel mai vast sector al dia- rolului în circulaţia sângelui, favorizând refluxul sângelui venos de lafragmului, cu originea pe faţa internă a ultimelor şase coaste, de unde viscere în vena cavă inferioară;fasciculele musculare converg spre centrul tendinos. - funcţia de muşchi inspirator; Partea sternală, pars sternalis, este cea mai mică şi are originea pe - un organ de suport pentru inimă şi plămâni, pe de o parte, şi pentruapendicele xifoid, de unde după un scurt traiect, fibrele musculare se ficat, stomac, splină şi rinichi, pe de altă parte;termină pe partea anterioară a centrului tendinos. - contractându-se simultan cu muşchii abdomenului, contribuie la Între porţiunile lombară şi costală, la fel şi între cea costală şi sporirea presiunii intraabdominale;sternală, se formează nişte sectoare triunghiulare lipsite de fascicule - influenţează tonusul şi motricitatea tubului digestiv;musculare, unde numai lamelele subţiri ale fasciilor endotoracice şi - indirect contribuie la fonaţie şi circulaţia bilei;endoabdominale, pleura şi peritoneul despart cavitatea abdominală de - prin contracţiile sale intervine în importante acte fiziologice: mic-cea toracică. Aceste sectoare reprezintă locuri slabe ale diafragmului ţiune, defecaţie, vomă, expulzarea fătului din uter, influenţează dinami-şi sunt numite corespunzător – trigon lumbocostal şi trigon sterno- ca esofagiană, preîntâmpinând refluxul gastro-esofagian.costal. Aici, în caz de majorare excesivă a presiunii abdominale, suntposibile hernii diafragmale. Zonele cu rezistenţă scăzută ale pereţilor Centrul tendinos reprezintă o formaţiune aponevrotică constituită cavităţii abdominaledin încrucişările fasciculelor aponevrotice ale porţiunilor musculare alediafragmului, în centrul căreia se află orificiul venei cave inferioare, Ca urmare a particularităţilor morfofuncţionale ale muşchilor şiforamen venae cavae. La nou-născut centrul tendinos este cu mult mai aponevrozelor, în pereţii cavităţii abdominale se creează unele zonemic decât la adult, deoarece la ei predomină partea musculară. Cu vâr- care predispun la apariţia de hernii. Ele sunt dispuse de-a lungul linieista, datorită intensificării activităţii organelor cutiei toracale, are loc de- albe, în regiunea inghinală, în regiunea lombară şi pe diafragm.muscularizarea şi majorarea dimensiunilor centrului tendinos. Centrul Pe peretele anterior al abdomenului sunt următoarele zone:tendinos al diafragmului, posedând o mare durabilitate, nu se distinge - linia albă, partea supraombilicală;prin elasticitate. Drept urmare, în caz de traume grele, însoţite de trau- - zona ombilicală;matizarea diafragmului, mai întâi este vizat centrul tendinos. - linia albă subombilicală; Acţiune. Conform particularităţilor morfofuncţionale, diafragmul - linia semilunară Spiegel;reprezintă un component activ al mecanismului de integrare şi influenţă - peretele posterior al tecii aponevrotice a muşchiului rect al abdo-reciprocă dintre partea somatică a corpului şi viscere. Este un organ de menului inferior de linia arcuată (arcada Douglas);consolidare activă a componentelor osoase, articulare şi musculare ale - inelul inghinal superficial;trunchiului. Prin contracţia acestuia are loc majorarea celor trei dia- - inelul inghinal profund;metre ale toracelui: vertical, transversal şi antero-posterior. Diafragmul - inelul femural.este unicul organ care contribuie: Pe peretele posterior: - la menţinerea dezechilibrului presiunii în cele două cavităţi; - triunghiul lombar Petit, unde pot apărea herniile lombare inferioare; - asigură integritatea morfofuncţională a viscerelor celor două cavităţi; - tetragonul lombar Grynfeldt, unde pot apărea herniile lombare su- - este considerat a doua inimă, graţie contracţiilor sale ritmice şi perioare. – 298 – – 299 –
  • 151. Pe peretele superior: mează ligamentul inghinal ce se reliefează paralel şi puţin superior de - triunghiul sternocostal Larrey; plica inghinală. - triunghiul lombocostal Bochdalek; Relieful peretelui posterior este stabilit de creasta iliacă, coasta a XII-a - hiatul esofagian; şi muşchii spatelui. În această regiune este bine pronunţat şanţul longitu- - orificiul venei cave inferioare. dinal dorsal, ce corespunde apofizelor spinale ale vertebrelor lombare. În regiunea dorsală se reliefează rombul lui Michaelis delimitat de Reperele osoase, musculare şi cutanate ale abdomenului patru linii ce unesc patru repere osoase: superior – apofiza spinoasă a vertebrei L5; inferior – vârful coccisului şi lateral spinele iliace posterosu- Forma şi dimensiunile abdomenului variază în raport cu vârsta, se- perioare. Prin determinarea acestui romb se apreciază simetria şi dezvol-xul, tipul constituţional, postura, starea de plenitudine sau de vacuita- tarea oaselor bazinului, date utile în obstetrică. Prezenţa unor modificărite ale viscerelor. La indivizii normoponderali abdomenul are o formă în forma rombului reprezintă factori de risc pentru o naştere normală.cilindrică, turtită antero-posterior. La copiii mici el bombează supra-ombilical, din cauza dimensiunilor mari ale ficatului. La obezii de sex Muşchii şi fasciile membrului superiormasculin, abdomenul este rotunjit, mai proeminent supraombilical, iarla femeile supraponderale, bombarea este mai mult subombilicală. La Datorită ortostatismului, membrul superior la om este desprinssubiecţii slabi, peretele anterior este puternic excavat (supt). Limitele de sol şi în comparaţie cu membrul inferior prezintă o musculaturăperetelui anterior al abdomenului sunt reprezentate prin reperele osoase mai puţin voluminoasă în ceea ce priveşte masa, dar mult mai bogatăreliefate sub piele: arcadele costale, unghiul infrasternal şi apofiza xi- numeric, mai diferenţiată, căpătând posibilitatea de a executa mişcărifoidă a sternului – superior şi crestele iliace cu spinele iliace şi simfiza de o amplitudine, precizie şi fineţe deosebită în urma specializăriipubiană – inferior. sale în procesul muncii. De la apofiza xifoidă a sternului şi până la simfiza pubiană se obser- Muşchii membrului superior se împart în patru grupe: 1) muşchiivă şanţul median, ce corespunde liniei albe a abdomenului. În regiunea centurii scapulare; 2) muşchii braţului; 3) muşchii antebraţului; 4) muş-ombilicului acest şanţ este întrerupt de inelul ombilical, în centrul căruia chii mâinii.se află o proeminenţă – mamelonul ombilical cu cicatricea ombilicală.Ultima a luat naştere în urma secţionării cordonului ombilical. Aspectul Muşchii centurii scapulare (fig. 121)general al ombilicului prezintă variaţii individuale. De ambele părţi ale liniei mediane a abdomenului se reliefează doi Aceşti muşchi contribuie la joncţionarea oaselor centurii cu oaselestâlpi verticali întrerupţi de două şanţuri transversale ce corespund muş- trunchiului (unire musculară a oaselor – synsarcosis), pornind din toa-chilor drepţi şi intersecţiunilor tendinoase, care sunt mai bine pronunţa- te direcţiile cu originea pe oasele craniului şi ale coloanei vertebralete superior de ombilic. În partea inferioară, la nivelul simfizei pubiene, (trapez, dorsal mare, romboizi, levator al scapulei), pe coaste şi sternlinia mediană se termină cu o proeminenţă formată din ţesut adipos, (pectoralul mare, pectoralul mic, subclavicularul, dinţat anterior). Muş-numită muntele Venus. chii menţionaţi, cu acţiune asupra articulaţiei umărului şi a centurii sca- Relieful pereţilor laterali sunt determinaţi de muşchii oblici externi pulare, au fost descrişi în cadrul musculaturii spatelui şi a toracelui.ai abdomenului. În partea inferioară, aponevroza acestui muşchi for- Datorită acestor modalităţi de acţionare, membrul superior a dobândit o – 300 – – 301 –
  • 152. mobilitate vastă şi variată, câştigând şi un spor însemnat de performan-ţă şi randament. Ceilalţi muşchi, în număr de şase, constituie grupul autohton, cuoriginea pe omoplat, iar inserţia pe extremitatea superioară a humeru- 1 10sului. Ei se găsesc ventral, dorsal, medial şi lateral în jurul articulaţieiumărului, asupra căreia acţionează determinând mişcări ample în jurulcelor trei axuri, care trec prin centrul capului humeral. Muşchiul deltoid, m. deltoideus, este muşchiul care formează în 4partea laterală relieful umărului, fiind situat imediat sub piele. Are for- 3 5mă triunghiulară, cu baza în sus şi vârful în jos, acoperind articulaţiaumărului anterior, posterior, superior şi lateral. După origine şi direcţia 7fibrelor este format din trei porţiuni: claviculară, ce se fixează pe mar-ginea anterioară a treimei laterale a claviculei; acromială, pe marginea 6laterală a acromionului; scapulară, cu fixare pe spina scapulei şi fasciainfraspinată. El se inseră pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului,fiind delimitat de muşchiul pectoral mare prin şanţul delto-pectoral. In-serţia deltoidului pe humerus are loc sub cea a pectoralului mare, ceeace are importanţă în deplasarea capetelor osoase în caz de fractură adiafizei humerale deasupra tuberozităţii deltoidiene. Fragmentul osos A Binferior se va deplasa în sus fiind tras de muşchiul deltoid, iar fragmen- Fig. 121A. Muşchii centurii Fig. 121B. Muşchii centuriitul osos superior va fi tras medial de pectoralul mare. Faţa profundă scapulare şi ai braţului, aspect scapulare şi ai braţului, aspecta deltoidului este separată de articulaţia scapulohumerală prin bursa anterior: posterior:subdeltoidiană, bursa subdeltoidea, care se prelungeşte cu bursa sub- 1 – m. subscapularis; 2 – foramen 1 – m. supraspinatus; 2 – spinaacromială, bursa subacromialis, situată între acromion şi ligamentul trilaterum; 3 – m. latissimus dor- scapulae; 3 – m. infraspinatus;coracoacromial. si; 4 – m. coracobrachialis; 5 – 4 – m. teres minor; 5 – m. deltoide- Acţiune. Sunt posibile contracţiile separate ale porţiunilor deltoidu- caput longum m. tricipitis brachii; us; 6 – caput laterale m. tricipitis 6 – caput mediale m. tricipitis brachii; 7 – caput mediale m. tri-lui, precum şi ale muşchiului în ansamblu. Porţiunea claviculară flec- brachii; 7 – m. biceps brachii; 8 – cipitis brachii; 8 – caput longumtează braţul şi-l roteşte în interior, porţiunea scapulară extensează braţul caput longum m. bicipitis brachii; m. tricipitis brachii; 9 – foramenşi-l roteşte spre exterior, iar porţiunea medie abduce braţul. Contracţia 9 – caput breve m. bicipitis brachii; quadrilaterum; 10 – foramen tri-totală a muşchiului abduce braţul până la 700. 10 – m. deltoideus. laterum; 11 – m. teres major. Muşchiul supraspinos, m. supraspinatus, e situat în fosa omo- Acţiune. Împreună cu muşchiul deltoid abduce braţul, întinde cap-nimă. Are originea în fosa şi fascia supraspinoasă, trece pe sub acro- sula articulară, evitând o eventuală strangulare a acesteia.mion şi ligamentul coracoacromial, inserându-se pe aria superioară a Muşchiul infraspinos, m. infraspinatus, se întinde de la fosa şi fas-tuberculului mare a humerusului şi în capsula articulaţiei umărului. cia infraspinoasă la aria medie a tuberculului mare al humerusului. – 302 – – 303 –
  • 153. Acţiune. Roteşte braţul în afară şi întinde capsula articulară. uneşte cu capul scurt, caput breve, care vine de pe apofiza coracoidă Muşchiul rotund mic, m. teres minor, este situat imediat dedesub- a omoplatului. Printr-un tendon comun muşchiul se inseră pe tubero-tul muşchiului infraspinos, îşi are originea pe marginea laterală a scapu- zitatea radială. Din partea medială a acestui tendon se desprinde o la-lei şi pe fascia infraspinoasă, se inseră pe faţeta inferioară a tuberculului melă fibroasă – aponevroza muşchiului biceps brahial, aponeurosismare humeral şi pe capsula articulară. m. bicipitis brachii, care se inseră pe fascia antebraţului. Sub el îşi au Acţiune. Este rotator lateral şi adductor al humerusului. traiectul nervul median şi artera brahială. Muşchiul rotund mare, m. teres major. Este situat dedesubtul ro- Acţiune. Este un flexor al antebraţului pe braţ. În poziţie de prona-tundului mic, cu originea pe unghiul inferior al scapulei şi porţiunea in- ţie a antebraţului are funcţie de supinator. Trecând peste articulaţia sca-ferioară a marginii laterale a scapulei. Traversează humerusul la nivelul pulohumerală, capul lung contribuie la mişcarea de adducţie şi flexie acolului chirurgical şi se inseră pe creasta tuberculului mic al humerusu- braţului, iar cel scurt la abducţia braţului.lui împreună cu tendonul muşchiului dorsal mare. Muşchiul brahial, m. brahialis, este situat sub biceps, având origi- Acţiune. Este rotator medial şi adductor al humerusului. Întrucât face nea pe faţa anterioară a treimii medii şi inferioare a humerusului şi de laposibil de a duce mâinile la spate, a fost numit “Muşchiul cărturarilor”. septele intermusculare ale braţului, între inserţiile muşchilor deltoid şi Muşchiul subscapular, m. subscapularis, îşi are originea în fosa coracobrahial şi se inseră pe tuberozitatea ulnei. Fasciculele profundesubscapulară, de unde fibrele converg spre tuberculul mic al humerusu- ale muşchiului se implică în capsula articulaţiei cotului.lui şi capsula articulară. În regiunea de fixare, între tendonul muşchiului Acţiune. Este un puternic flexor al antebraţului pe braţ şi un tensorşi capsula articulaţiei, se află bursa subtendinoasă a muşchiului subsca- al capsulei articulaţiei cotului.pular, care comunică cu cavitatea articulară. Muşchiul coracobrahial, m. coracobrachialis, este situat la partea Acţiune. Este cel mai puternic rotator medial al braţului şi adductor, superioară şi medială a braţului, cu originea pe procesul coracoid alcând braţul este ridicat. scapulei, comună cu capul scurt al bicepsului şi se inseră pe humerus, inferior de creasta tuberculului mic. Muşchii membrului superior liber Acţiune. Este flexor şi adductor al braţului. Muşchii braţului (fig. 121 ) Grupul posterior de muşchi ai braţului (fig. 121) Muşchii braţului sunt repartizaţi în două grupe: una anterioară, carecuprinde muşchii flexori, şi alta posterioară, care cuprinde muşchii ex- Muşchiul triceps brahial, m. triceps brachii, ocupă partea poste-tensori. Cele două grupe musculare sunt separate de septurile intermus- rioară a braţului şi are trei capete de origine, unul pe scapulă şi douăculare medial şi lateral. Grupul anterior cuprinde trei muşchi: bicepsul pe humerus. Capul lung, caput longum, se inseră pe tuberculul infra-brahial, brahialul şi coracobrahialul; grupul posterior este reprezentat glenoidal al scapulei, trece printre rotundul mic şi mare şi se inserăde doi muşchi: tricepsul brahial şi anconeul. printr-un tendon plat pe olecranon. Capul lateral, caput laterale, are Muşchiul biceps brahial, m. biceps brachii, are originea pe sca- originea pe faţa postero-laterală a humerusului, între tuberculul marepulă prin două capete, unul lung şi altul scurt. Capul lung, caput lon- şi marginea superioară a şanţului nervului radial şi septul intermuscu-gum, porneşte de la tuberculul supraglenoidal al scapulei, pătrunde prin lar lateral. Fasciculele musculare, trecând oblic peste şanţul nervuluicapsula articulară şi străbate articulaţia umărului, trece prin şanţul in- radial, îl transformă într-un canal osteo-muscular prin care trec: nervultertubercular al humerusului şi la nivelul porţiunii medii a braţului se radial, artera brahială profundă şi cele două vene satelite. – 304 – – 305 –
  • 154. Capul medial, caput mediale, are originea pe faţa posterioară a hu- lateral trecând pe sub muşchii laterali ai antebraţului unde se inseră pemerusului situată inferior de şanţul nervului radial şi de la ambele septe partea mijlocie a feţei laterale a radiusului.intermusculare. Toate cele trei capete la nivelul treimii medii a humerusu- 19 1lui în urma fuzionării se inseră printr-un tendon comun pe olecranon. Acţiune. Este extensor al antebraţului, iar prin capul lung este ex- 18 2 1tensor şi adductor al braţului. 17 2 Muşchiul anconeu, m. anconeus, este un muşchi mic, triunghiular, 16situat pe faţa posterioară a cotului cu originea pe epicondilul lateral al 3 14humerusului şi inserţia la partea superioară a ulnei, capsula articulaţiei 15 4cotului şi fascia antebraţului. 13 3 Acţiune. Este un extensor al antebraţului şi un stabilizator al rotaţiei 12 5 4ulnei. 14 11 5 13 6 Muşchii antebraţului 12 Muşchii antebraţului în marea lor majoritate sunt pluriarticulari, ac- 7ţionând asupra câtorva articulaţii: a cotului, radioulnară, radiocarpiană, 11articulaţiile mâinii şi a degetelor. După forma sa, majoritatea sunt muş- 6chi lungi la care porţiunea musculară se află spre partea proximală a 10 7antebraţului, iar tendoanele spre partea distală, din ce cauză antebraţul 10 8 8în apropierea mâinii evident se îngustează. 9 9 A B Conform criteriului topografic, muşchii antebraţului se împart în Fig. 122. Muşchii antebraţului, aspect anterior: A – stratul superficial:trei grupe: anterioară, posterioară şi laterală. 1 – epicondylus medialis humeri; 2 – m. pronator teres; 3 – m. flexor carpi Grupa musculară anterioară (fig. 122) ulnaris; 4 – m. palmaris longus; 5 – m. flexor digitorum superficialis; 6 – re- Această grupă este plasată anterior şi medial în raport cu scheletul tinaculum flexorum; 7 – m. palmaris brevis; 8 – hypothenar; 9 – aponeurosisantebraţului, fiind formată din muşchi flexori ai mâinii şi degetelor, şi palmaris; 10 – thenar; 11 – tendo m. abductoris pollicis longi; 12 – m. flexordin pronatori. Aceşti muşchi sunt amplasaţi în patru straturi, în urmă- pollicis longus; 13 – m. flexor digitorum superficialis (caput radiale); 14 – m.toarea consecutivitate dinspre suprafaţă spre profunzime: flexor carpi radialis; 15 – m. brachioradialis; 16 – aponeurosis m. bicipitis a) stratul superficial: brachii (fascia Pirogowi); 17 – tendo m. bicipitis brachii; 18 – m. brachialis; 19 – m. biceps brachii. Muşchiul pronator rotund, m. pronator teres, are originea prin B – stratul profund: 1 – brachialis; 2 – epicondylus medialis humeri; 3 – ten-două fascicule: humeral de pe epicondilul medial al humerusului, şi do m. bicipitis brachii; 4 – m. flexor digitorum profundus; 5 – m. flexor pol-septul intermuscular medial al braţului şi fasciculul coronoidian de pe licis longus; 6 – m. flexor carpi ulnaris; 7 – m. pronator quadratus; 8 – m.apofiza coronoidiană a ulnei. Printre cele două fascicule ale muşchiului opponens digiti minimi; 9 – tendines m, flexoris digitorum profundi; 10 – m.trece nervul median, separat de artera ulnară prin fasciculul coronoidi- opponens pollicis; 11 – m. pronator teres; 12 – m. brachioradialis; 13 – m.an. După fuzionarea celor două fascicule, muşchiul se îndreaptă infero- extensor carpi radialis longus; 14 – m. supinator. – 306 – – 307 –
  • 155. Acţiune. Este un pronator al antebraţului şi al mâinii, participând şi La mijlocul falangelor proximale fiecare tendon se bifurcă în doila flexia antebraţului în articulaţia cotului. pedunculi, printre care trece tendonul respectiv al flexorului profund Muşchiul flexor radial al carpului, m. flexor carpi radialis, începe al degetelor. O parte din fasciculele acestor pedunculi se încrucişeazăde pe epicondilul medial al humerusului, fascia antebraţului şi se inseră dorsal de tendonul flexorului profund al degetelor, formând încrucişa-pe baza osului metacarpian II. rea tendinoasă – chiasma tendineum. Deci, fiecare tendon al flexorului Acţiune. Este flexor al mâinii pe antebraţ şi abductor al mâinii. superficial formează la nivelul degetului un inel, prin care trece tendo- Muşchiul palmar lung, m. palmaris longus, cu originea pe epicon- nul corespunzător al flexorului profund. De aici rezultă denumirea dedilul medial al humerusului, care dispunând de un corp muscular scurt tendoane perforante şi tendoane perforate.şi fusiform spre mijlocul antebraţului continuă cu un tendon aplatizat Acţiune. Trecând peste mai multe articulaţii el produce flexia falan-şi subţire. Ultimul, trecând pe deasupra retinaculului flexor, continuă în gei mijlocii pe cea proximală, flexia falangei proximale pe metacarp şiporţiunea proximală a aponeurozei palmare. Uneori acest muşchi poate flexia mâinii pe antebraţ. Este un adductor al mâinii şi apropie degetelelipsi. depărtate. Muşchiul flexor ulnar al carpului, m. flexor carpi ulnaris, areoriginea prin două capete – unul humeral de pe epicondilul medial al Stratul al treilea de muşchihumerusului şi fascia antebraţului, şi celălalt ulnar de pe olecranon şitreimea superioară a marginii posterioare a ulnei. În treimea superioară Muşchiul flexor profund al degetelor, m. flexor digitorum pro-a antebraţului ambele capete fuzionează şi distal, printr-un tendon lung fundus, are originea pe faţa anterioară (două treimi proximale) a ulneiînglobează osul piziform, transformându-l într-un os sesamoid şi inse- şi membrana interosoasă a antebraţului, împărţit în partea inferioară înrându-se pe baza metacarpianului V şi pe cârligul osului cu cârlig. patru fascicule, care se termină fiecare prin câte un tendon ce trec îm- Acţiune. Este un flexor slab al mâinii şi întinde aponeuroza palmară. preună cu tendoanele flexorului superficial al degetelor în canalul car- Acţiune. Este flexor şi adductor al mâinii. pal. La nivelul falangelor proximale tendoanele flexorului profund trec b) Stratul al doilea este format de muşchiul flexor superficial al printre tendoanele bifurcate ale flexorului superficial şi se inseră pe faţadegetelor, m. flexor digitorum superficialis, care prezintă două capete anterioară a bazei falangelor distale ale degetelor II – V.de origine: capătul humeroulnar, mai voluminos, ce începe de la epi- Acţiune. Flectează falangele distale ale degetelor II – V, degetelecondilul medial al humerusului, fascia antebraţului, ligamentul colate- şi mâna.ral ulnar şi apofiza coronară a ulnei şi capătul radial, mai mic, ce începe Muşchiul flexor lung al policelui, m. flexor pollicis longus, arepe cele două treimi superioare ale marginii anterioare a radiusului. Cele originea pe faţa anterioară a radiusului şi pe membrana interosoasă, iardouă capete se unesc, formând o arcadă fibroasă, pe sub care trec ner- inserţia printr-un tendon lung, care trece prin canalul carpului pe bazavul median şi artera ulnară. Masa musculară rezultată din unirea celor falangei distale a policelui.două capete se împarte în patru fascicule musculare, care continuă cu Acţiune. Flectează falanga distală, policele şi participă la flexiapatru tendoane cilindrice. Ultimele, împreună cu tendoanele flexorului mâinii.profund al degetelor, traversează canalul carpal şi se îndreaptă spre faţapalmară a degetelor II – V, unde se inseră pe baza falangelor medii aledegetelor 2 – 5. – 308 – – 309 –
  • 156. Stratul al patrulea de muşchi Acţiune. Muşchiul este extensor şi abductor al mâinii şi un flexor al antebraţului pe braţ şi su- Muşchiul pronator patrat, m. pronator qua- pinator.dratus, (fig. 123), prezintă un patrulater situat Muşchiul extensor radial scurt al carpului,în partea inferioară a antebraţului, înaintea celor m. extensor carpi radialis brevis, are originea pedouă oase şi a membranei interosoase. Are ori- epicondilul lateral al humerusului şi se inseră pe 5 baza celui de al III-lea os metacarpian.ginea şi inserţia pe faţa anterioară a radiusului şiulnei în porţiunea distală a lor; fibrele sale au un Acţiune. Este extensor şi abductor al mâinii.traiect transversal. Muşchiul supinator, m. supinator, are ori- ginea pe epicondilul lateral al humerusului, liga- Acţiune. Este un pronator al mâinii şi antebra- mentul colateral radial, ligamentul anular radial şiţului. creasta supinatorie a ulnei. Muşchiul are o direcţie oblică, fibrele sale înconjoară radiusul şi se inseră Fig. 123. Pronatorul patrat; canalul carpului pe faţa lui laterală, în partea proximală, deasupra deschis.1 – m. pronator quadratus; 2 – pronator teres; 3 – m. inserţiei muşchiului pronator rotund.supinator; 4 – membrana interossea; 5 – art. cubiti; Acţiune. Este supinator al antebraţului.6 – art. radioulnaris distalis. Fig. 124. Muşchii antebraţului, aspect lateral: Grupa musculară laterală (fig. 124) 1- m. brachioradialis; 2 – m. extensor carpi radialis longus; 3 – m. extensor carpi radialis brevis; 4 – m. Această grupă cuprinde patru muşchi, care din extensor digitorum; 5 – m. extensor pollicis longus;superficial spre profunzime, sunt următorii: bra- 6 – m. extensor pollicis brevis; 7 – m. abductor pol-hioradialul, extensorul radial lung al carpului, ex- licis longus.tensorul radial scurt al carpului şi supinatorul. Muşchiul brahioradial, m. brachioradialis, Grupa musculară posterioară (fig. 125)proemină sub piele, are originea pe epicondilul 6 Muşchii din această grupă sunt dispuşi în două planuri: superficiallateral al humerusului şi inserţia pe extremitatea distală a radiusului, şi profund.deasupra apofizei stiloide. Planul superficial este format din trei muşchi care diverg de la epi- Acţiune. Produce flexia antebraţului în articulaţia cotului, iar când condilul lateral al humerusului la ulnă şi la oasele mâinii: extensorulantebraţul este în pronaţie, contribuie la mişcarea de supinaţie şi devine degetelor, extensorul degetului mic, extensorul ulnar al carpului.pronator când antebraţul este în supinaţie completă. Planul profund cuprinde patru muşchi: abductorul lung al policelui, ex- Muşchiul extensor radial lung al carpului, m. extensor carpi ra- tensorul lung al policelui, extensorul scurt al policelui, extensorul indicelui.dialis longus, este situat sub muşchiul brahioradial şi are originea pe Muşchiul extensor al degetelor, m. extensor digitorum, are ori-epicondilul lateral al humerusului şi septul intermuscular lateral al bra- ginea pe epicondilul lateral şi pe fascia antebraţului, în apropiereaţului şi inserţia pe baza osului metacarpian II. articulaţiei radiocarpiene, se divide în patru tendoane ce trec pe sub – 310 – – 311 –
  • 157. retinaculul extensorilor şi se inseră pe faţa dorsală a degetelor II – V.Modul de inserţie a celor patru tendoane ale muşchiului este deosebit, 18 1în comparaţie cu ceilalţi muşchi ai antebraţului: în dreptul feţei dorsalea falangei proximale, fiecare tendon se împarte în trei benzi tendinoase, 2 17 1cea mijlocie fixându-se pe faţa dorsală a primei falange, în timp ce cele-lalte două benzi, reunite la nivelul feţei dorsale a celei de a doua falange, 16se inseră pe baza falangei distale. La nivelul capetelor oaselor metacar-piene tendoanele extensorului sunt legate între ele prin punţi fibroase 2transversale – conexiuni intertendinoase, connexus intertendineus. 3 Acţiune. Extensia degetelor II – V şi a mâinii în articulaţia radio-carpiană. 15 10 Muşchiul extensor al degetului mic, m. extensor digiti minimi, are 14 4originea pe epicondilul lateral şi inserţia se face pe baza falangelor me-die şi distală ale degetului mic. 3 Acţiune. Este extensor al degetului mic şi al mâinii. 13 5 4 Muşchiul extensor ulnar al carpului, m. extensor carpi ulnaris, 5are originea pe epicondilul lateral al humerusului, fascia antebraţului şi 6 6capsula articulaţiei cotului, iar inserţia pe baza osului metacarpian V. 7 Acţiune. Este extensor şi adductor al mâinii. 12 1 7 8 Muşchiul abductor lung al policelui, m. abductor pollicis longus,îşi are originea pe faţa dorsală a radiusului, membrana interosoasă şi 11 8de pe ulnă, de unde coboară, trecând peste muşchii extensori radiali ai 10carpului şi se inseră pe baza metacarpianului I. 9 Acţiune. Abduce policele şi mâna. A B Muşchiul extensor scurt al policelui, m. extensor pollicis brevis, Fig. 125. Muşchii antebraţului, aspect posterior: A – stratul superficial: 1 – m. brachioradialis; 2 – m. extensor carpi radia-are aceeaşi origine şi acelaşi traiect ca şi muşchiul abductor lung, inse- lis longus; 3 – m. extensor carpi radialis brevis; 4 – m. extensor digitorum;rându-se însă pe baza falangei proximale a policelui. 5 – m. abductor pollicis longus; 6 – m. extensor pollicis brevis; 7 – m. Acţiune. Efectuează extensia falangei proximale şi abduce policele. extensor pollicis longus; 8 – m. tendines m. extensoris digitorum; 9 – con- Muşchiul extensor lung al policelui, m. extensor pollicis longus, nexus intertendineus; 10 – tendo m. extensoris digiti minimi; 11 – tendo m. extensoris indicis; 12 - retinaculum extensorum; 13 – m. extensor carpicu originea pe faţa posterioară a ulnei şi membrana interosoasă a ante- ulnaris; 14 – m. extensor digiti minimi; 15 – m. flexor carpi ulnaris; 16 – m.braţului, intersectă oblic tendoanele extensorilor radiali şi se inseră pe anconeus; 17 – olecranon; 18 – m. triceps brachii.baza falangei distale a policelui. Pe partea laterală a articulaţiei radio- B – stratul profund: 1 – epicondylus lateralis humeri; 2 – m. supinator; 3 – tendo m. extensoris carpi radilis longi; 4 – tendo m. extensoris carpicarpiene tendonul muşchiului extensor lung al policelui, pe de o parte, radialis brevis; 5 – m. abductor pollicis longus; 6 – m. extensor pollicisşi tendoanele abductorului şi extensorului scurt al policelui – pe de altă brevis; 7 – m. extensor pollicis lingus; 8 – retinaculum extensorum; 9 – m.parte, delimitează un spaţiu triunghiular – tabachera anatomică. extensor indicis; 10 – m. flexor digitorum profundus. – 312 – – 313 –
  • 158. Acţiune. Extensia policelui; policele fiind în abducţie, contribuie la Acţiune. Efectuează opoziţia policelui celorlalte patru degete.mişcarea de adducţie. Muşchiul flexor scurt al policelui, m. flexor pollicis brevis, în Muşchiul extensor al indecilui, m. extensor indicis, are originea pe partea proximală constă din două fascicule: superficial şi profund.faţa posterioară a ulnei, de pe treimea ei distală şi membrana interosoa- Capul superficial, caput superficiale, îşi ia originea de la retinacululsă, coboară împreună cu muşchiul extensor al degetelor şi se inseră pe flexor, iar capul profund, caput profundum, de la oasele trapez, tra-falanga proximală a indicelui. pezoid şi metacarpian II şi se inseră pe falanga proximală a policelui. Acţiune. Extensia indicelui şi a mâinii. Printre cele două capete ale muşchiului trece tendonul flexorului lung al policelui. Muşchii mâinii (fig. 126) Fig. 126A. Muşchii mâinii: Muşchii mâinii sunt dispuşi numai pe suprafaţa palmară şi în spa- stratul superficial:ţiile interosoase. Pe faţa posterioară mâna prezintă numai tendoanele 1 – m. abductor digiti minimi; 2 – m. flexor digiti minimi; 3 – m. 5muşchilor posteriori ai antebraţului. Muşchii mâinii (în număr de 19) se împart în trei grupe: opponens digiti minimi; 4 – mm. lumbricales; 5 – vagina fibrosa 2 1) o grupă laterală reprezentată de muşchii policelui, 4 muşchi, care 3 digitorum magnus; 6 – tendinesformează eminenţa tenară; m. flexoris digitorum profundi; 2) o grupă medială, reprezentată de muşchii degetului mic, la fel 4 7 – tendines m. flexoris digito-muşchi, care formează eminenţa hipotenară; rum superficialis; 8 – m. interos- 3) o grupă mijlocie, situată între grupele menţionate şi formată de 7 seus dorsalis I; 9 – m. adductorpatru muşchi lombricali, trei interosoşi palmari şi patru muşchi intero- pollicis; 10 – m. flexor pollicis 6soşi dorsali. brevis; 11 – m. abductor pollicis A brevis; 12 – retinaculum flexo- Muşchii eminenţei tenare (tenar) rum; 13 – m. palmaris brevis. Sunt dispuşi în trei planuri: din primul plan face parte abductorul Acţiune. Flectează falanga proximală şi policele în ansamblu,scurt al policelui, din planul doi opozantul şi flexorul scurt al policelui, participă la adducţia policelui.iar din planul trei adductorul. Muşchiul adductor al policelui, m. adductor pollicis, este situat Muşchiul abductor scurt al policelui, m. abductor pollicis brevis, sub tendoanele muşchilor flexori superficial şi profund ale degetelorare originea pe tuberculul scafoidului şi porţiunea laterală a retinaculului şi sub muşchii lumbricali. Este format din două fascicule: unul oblicflexorilor şi se inseră pe partea laterală a falangei proximale a policelui. şi celălalt transversal. Fasciculul oblic are originea pe osul capitat şi Acţiune. Este abductor şi rotator lateral al policelui. baza oaselor metacarpiene II şi III, iar fasciculul transversal de la faţa Muşchiul opozant al policelui, m. opponens pollicis, are originea palmară a metacarpianului III. Tendonul comun se inseră pe falangade la osul trapez şi retinaculul flexorilor şi se inseră pe marginea radială proximală a policelui.şi faţa anterioară a primului metacarpian. Acţiune. Adduce policele şi participă la flexia lui. – 314 – – 315 –
  • 159. Muşchii eminenţei hipotenare, hypotenar, sunt dispuşi în trei pla- Fig. 127. Muşchii şi tendoa-nuri: în primul plan se găseşte muşchiul palmar scurt; în planul doi nele dorsale ale mâinii: 1 – tendo m. abductor pollicis 8muşchii flexor scurt şi abductorul degetului mic; în planul trei – muş-chiul opozant al degetului mic. longi; 2 – tendo m. extensoris 4 1 3 pollicis longi; 3 – tendo m. ex- tensoris carpi radialis longi; 5 2 Fig. 126 B. Muşchii mâinii; stratul profund: 4 – tendo m. extensoris carpi 61 – m. pronator quadratus; 2 – articu- 14 radialis brevis; 5 – tendi- 2 7lationes intercarpea; 3 – m. opponens nes m. extensoris digitorum;digiti minimi; 4 – mm. interossei pal- 6 – mm. interossei dorsales;mares; 5 – tendo m. flexoris digitorum 3 7 – connexus intertendineus; 11 8 – tendo m. extensoris carpisuperficialis; 6 – tendo m. flexoris digi- 4torum profundi; 7 – chiasma tendinum; 12 ulnaris; 9 – retinaculum ex-8 – m. interosseus dorsalis I; 9 – m. ad- tensorumductor pollicis (caput obliquum); 10 – m. 5adductor pollicis (caput transversum); Muşchiul opozant al11 – m. abductor pollicis brevis secţio- degetului mic, m. opponensnat; 12 – tendo m. flexoris pollicis longi; 7 digiti minimi, are originea de la retinaculul flexor şi cârligul osului cu 613 – m. flexor pollicis brevis; 14 – m. op- cârlig şi se inseră pe toată întinderea marginii mediale a osului meta- Bponens pollicis. carpian V. Acţiune. Efectuează opoziţia degetului mic către police. Muşchiul palmar scurt, m. palmaris brevis, prezintă o lamă mus-culară subţire, situată în ţesutul celular subcutanat al hipotenarului. Este Muşchii regiunii