Manag+inovarii
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Like this? Share it with your network

Share
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Be the first to comment
    Be the first to like this
No Downloads

Views

Total Views
434
On Slideshare
434
From Embeds
0
Number of Embeds
0

Actions

Shares
Downloads
13
Comments
0
Likes
0

Embeds 0

No embeds

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
    No notes for slide

Transcript

  • 1. ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTISanda Vişan Ligia Florica BotezMANAGEMENTUL CERCETĂRII-DEZVOLTĂRIICurs pentru învăţământul la distanţăpentru studenţii facultăţilordeManagement, anul IComerţ, anul IIIEditura ASEBucureşti2011Copyright © 2011, Sanda Vişan, Ligia Florica BotezToate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorilorEditura ASEPiaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, Româniacod 010374www.ase.rowww.editura.ase.roeditura@ase.roReferenţi:Prof. univ. dr. Cosmin DOBRINProf. univ. dr. Ion POPAISBN 978-606-505-503-2CuprinsIntroducereUnitatea de invatare 1. Procese fundamentale in epoca contemporană1.1. Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană1.2. Strategia Lisabona si obiectivul “3%”1.3. Procesul Bologna1.4. Anul european al creativităţii şi inovaţiei1.5. Strategia economică a UE 2020Teste de autoevaluare la unitatea de invatare 1Rezumat la unitatea de invatare 1Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de invatare 1Bibliografie unitatii de invatare 1Unitatea de invatare 2. Creativitate2.1. Noţiuni generale2.2. Metode şi tehnici de stimulare a creativităţii temaTeste de autoevaluare la unitatea de invatare 2Rezumat la unitatea de invatare 2Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de invatare 2Bibliografie la unitatea de invatare 2Unitatea de invatare 3. Inovare3.1. Noţiuni introductive3.2. Omul inovant3.3. Inovarea tehnologică3.4. Rolul progresului tehnic în dobândirea şi menţinerea avantajului concurenţial3.5. Strategii de perfecţionare tehnologică3.6. Managementul inovării3.6.1. Activitatea inventivă şi invenţiile1
  • 2. 3.6.2. Brevetul de invenţie3.6.3. Protecţia invenţiilorTeste de autoevaluare la unitatea de invatare 3Rezumat la unitatea de invatare 3Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 3Bibliografie la unitatea de invatare 3Unitatea de invatare 4. Cercetarea ştiinţifică4.1. Locul şi rolul cercetării ştiinţifice în societatea modernă4.2. Ştiinţa şi cercetare ştiinţifică4.3. Forme de cercetare ştiinţifică4.4. Etapele de realizare a cercetării ştiinţifice4.5. Scientometria4.6. Ierarhizarea universităţilor conform clasamentului Shanghai4.7. Clasificarea universităţilor din România4.8. Obiectivele politicii în domeniul cercetării ştiinţifice în RomâniaTeste de autoevaluare la unitatea de invatare 4Rezumat la unitatea de invatare 4Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 4Bibliografie la unitatea de invatare 4Unitatea de invatare 5. Managementul cercetării ştiinţifice5.1. Conceptul de management al cercetării ştiinţifice5.2. Sistemul de cercetare5.2.1. Sistemul de cercetare în România5.2.2. Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică5.2.3. Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice5.3. Publicaţii ştiinţifice5.4.Controlul activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare5.5. Finanţarea activităţii de cercetare ştiinţifică5.5.1. Finanţarea de la buget5.5.2. Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare II5.5.3. Alte surse de finanţare5.6. Proiecte de cercetare5.7. Programe-cadru ale Uniunii Europene pentru cercetare.Teste de autoevaluare la unitatea de invatare 5Rezumat la unitatea de invatare 5Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 5Bibliografie la unitatea de invatare 5Unitatea de invatare 6. Progresul tehnic6.1.Progresul tehnic şi creşterea economică6.1.1. Definiţii6.1.2. Caracteristicile progresului tehnic6.1.3. Progresul tehnic şi strategiile ştiinţei6.2. Difuzarea progresului tehnic6.3. Transferul de cunoştinţe şi tehnologie6.4. Forme de materializare a progresului tehnicTeste de autoevaluare la unitatea de invatare 6Rezumat la unitatea de invatare 6Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 6Bibliografie la unitatea de invatare 6Bibliografie2
  • 3. IntroducereCursul de Managementul cercetării-dezvoltării este destinat studenţilor din anul I ai FacultăţiideManagement şi din anul III ai Facultăţii de Comerţ, pentru activitatea didactică, dar şi celorpreocupaţi de probleme legate de tematica acestui curs.Obiectivul încorporat în acest curs este în concordanţă cu importanţa activităţii de cercetareştiinţifică pentru mediul universitar. Centrul de greutate al preocupărilor noastre a fost orientatspre aspectele esenţiale ale stadiului actual al ştiinţei de la începutul mileniului al III-lea, actulcreator şi de inovare, locul şi rolul cercetării ştiinţifice, managementul cercetării ştiinţifice. Seacordă interes şi aspectelor legate de progresul tehnic, rezultate din cele mai noi cuceriri aleştiinţei, ca o componentă majoră a dezvoltării economico-sociale actuale.Cursul este structurat pe 6 unităţi de învăţare :1. Procese fundamentale în epoca contemporană2. Creativitate3. Inovare4. Cercetare ştiinţifică5. Managementul cercetării ştiinţifice6. Progresul tehnicÎn acest scop au fost definite şi clarificate noţiuni legate de cercetare, cine o face, de ce, în cecondiţii, cerinţele actuale în contextual globalizării, concurenţei, ridicării la grad înalt autilizării informaţiilor prin mijloace ultraperformante, a asigurării protecţiei mediului.Considerăm că studenţii economişti trebuie să se înscrie chiar din anul I în procesul decunoaştere, atât prin asimilarea cunoştinţelor predate la cursuri, cât şi prin participareaefectivă la cercetarea ştiinţifică. Cadrele didactice au obligaţia profesională şi morală de aeduca studenţii în spiritual celor mai noi descoperiri din domeniu. Invăţământul actual trebuiasă fie cât mai antrenant, astfel încât studenţii să fie motivaţi pentru o participare cât mai activăla diferite forme de cercetare economică.Formele de cercetare studenţească sunt diverse, pornindu-se de la referate realizate ca temepentru casă, la lucrări ştiinţifice ce pot fi prezentate în sesiuni de comunicări ştiinţificestudenţeşti, sau de nivel ceva mai ridicat, precum participarea la realizarea unor teme decercetare finanţate sau nefinanţare şi culminând cu elaborarea lucrării de diplomă.Acest curs, sperăm să contribuie la instruirea modernă a studentului economist, să-i cultiveaptitudinile creatoare, spiritul de cercetător ştiinţific, pentru a deveni viitor specialist peprobleme de economie, sensibil şi adaptabil la tot ce este nou, capabil de decizii corecte, unmembru competent sau un leader în echipe integrate de cercetare ştiintifică.Cursul are afectat în programa analitică 4 ore de activităţi tutoriale (AT), 10 ore de activităţitip TC şi câte 14 ore pentru fiecare grupă de activităţi aplicative (AA) la facultatea deManagement.Pentru facultatea de Comert sunt prevazute 6 ore de activităţi tutoriale (AT) si 16 ore deactivităţi tip TC.Pe lângă predare, la activitătile tutoriale se vor discuta aspecte fundamentale conţinute înunităţile de învăţare şi se vor realiza diverse aplicaţii.Activitatea se încheie cu:- examen în sesiunea de examen din iulie, pentru studenţii Facultăţii de Management, anul I ;- probă de verificare pentru studenţii Facultăţii de Comerţ, anul III.Nota de la examen, respectiv proba de verificare se va calcula ţinând cont de rezultateleobţinute la examen/proba de verificare şi de activitatea la TC si AA, conform programeloranalitice specifice facultăţilor.UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1PROCESE FUNDAMENTALE ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ3
  • 4. CuprinsObiective1.1. Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană1.2. Strategia Lisabona si obiectivul “3%”1.3. Procesul Bologna1.4. Anul european al creativităţii şi inovaţiei1.5. Strategia economică a UE 2020Teste de autoevaluare la unitatea de învăţare 1Rezumat la unitatea de învăţare 1Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de învăţare 1Bibliografie unităţii de învăţare 1ObiectivePrezenta unitate de învăţare ajută la conştientizarea studentului asupra epocii actuale, cucerintele ei generale şi în particular cu cerinţele învăţământului universitar european.1. Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporanăEpoca actuala este influenţată de noua revoluţie ştiinţifico-tehnică, în care se schimbă rapidtehnologiile, se extinde automatizarea, se prelucrează şi se transmit rapid informaţiile.Ştiintele si tehnologiile se dezvoltă în ritm exponenţial, afectând toată viaţa, de la domeniulcasnic, la spaţiul cosmic. Noile descoperiri ştiinţifice pot contrazice unele legi stabiliteanterior, ca de ex. indivizibilitatea atomului, teoria formării speciilor etc.Se reduce perioada între o descoperire ştiinţifică şi aplicarea ei în practică.În epoca actuală, competitivitatea nu se mai bazează numai pe factorii de producţie primari,cum ar fi forţa de muncă ieftină şi accesul la resursele naturale, sau pe investiţii. Economia sebazează pe inovare, ca sursă dominantă a avantajului competitiv, deci pe capacitatea de arealiza produse şi servicii inovatoare la limita maximă a tehnologiei globale, utilizând celemai avansate metode.Cercetarea-dezvoltarea a fost socotită fie ca iniţiator, fie ca factor decisiv al procesuluiinovator. S-au descoperit şi se perfecţionează continuu sistemele de propulsie auto, naval şiaeriene, care au făcut posibilă pătrunderea omului şi în spaţiul cosmic; radiodifuziunea şiteleviziunea dau o noua valoare transmiterii informaţiilor şi sunt perfectibile, tinzând cătreteleviziunea digitală şi tridimensională; mijloacele de comunicaţie s-au perfecţionatspectaculos, folosind şi sistemul de sateliţi, ajungând să dirijeze traficul auto, aerian, marin, săexploreze spaţiul terestru şi marin, să aibe aplicaţii spectaculoase în tehnica militară.Tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC) au devenit parte integrantă a activităţiicotidiene.S-au descoperit noi materiale şi structuri, care au înlocuit materialele tradiţionale înconstrucţiile mecanice, civile şi industriale. Se descoperă particule subatomice, noi substanţechimice, care vor modifica radical modul de viaţă şi vor contribui şi la păstrarea sănătăţiioamenilor.Actuala revoluţie ştiinţifico-tehnică a adus schimbări importante referitoare la:- creşterea productivităţii;- creşterea calităţii produselor;- scăderea costurilor produselor;- reducerea consumurilor de materii prime si de energie;- orientarea investiţiilor preponderant spre domenii high-tech;- reducerea poluării mediului;- circulaţia rapidă a informaţiilor;- dezvoltarea comunicării între oameni;- cresterea importanţei individului în noua societate;- angajarea unui număr crescut de oameni în activităţi de cercetare;4
  • 5. - adaptarea în timp a oamenilor la schimbări prin calificări si recalificări;- creşterea calităţii vietii.Pentru noul secol al XXI-lea, studiile de prognoză efectuate în ţări dezvoltate ale UniuniiEuropene, SUA şi Japonia au arătat că următoarele domenii ştiinţifice şi tehnologice vor aveaun rol important: ştiinţa şi tehnologia informaţiei; tehnologia genetică; tehnologiamaterialelor; energetica; ştiinţa mediului; ştiinta creierului.Un fenomen interesant al ultimilor ani, generat de dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţei estestudiul multidisciplinar al unor fenomene. Tendinţa este de transformare a ştiinţei structuraleîn ştiinţă integrativă. Ştiinţa integrativă se va baza pe principii fundamentale noi, va dispunede o matematică integrativă, care să reprezinte noile teorii ale realităţii fizice şiinformaţionale, deoarece viaţa este deosebit de complexă.Aceste transformări au loc simultan cu procesul de globalizare, ca rezultat al modificărilor lanivelul economiei mondiale. Asistăm la dispariţia barierelor vamale, la apariţia unor firmemultinaţionale, la creşterea competiţiei pe pieţele interne şi externe.Economia viitorului este considerată economia bazată pe cunoaştere − un conceptmai larg, care integrează inovaţia, societatea informaţională şi capitalul uman. Se întrevăd:- utilizarea mai amplă a sistemelor inteligente, care să asiste managerii în luarea rapidă adeciziilor importante;- modificarea drastică a raportului dintre numărul personalului care va lucra în creareainformaţiei şi cel care va lucra în activităţi de producţie de bunuri materiale;- informaţia va deveni o marfă, datorită valorii şi codificării ei;- pregătirea profesională va fi tot mai bună. În viitor o persoană va trebui să posede nu numaiknow-how, adică abilităţi fizice, psihice şi mentale (şcolarizare, training, forţă de muncă,rezistenţă la stress), dar şi know-what (cunoaşterea informaţiei, faptelor, fenomenelor), know-why (înţelegerea fenomenelor) şi know-who (capacitatea de a interacţiona cu persoanedeţinătoare de informaţii);- scurtarea duratei de viaţă a produselor;- produsele vor fi mai ieftine, mai competitive, de calitate mai bună, cu durata de viaţăstabilită de design şi nu de materialele utilizate;- activităţile ce înglobează progres tehnic vor deveni tot mai eficiente;- tot mai multe produse vor îngloba tehnologie inteligentă (microcalculatoare, sisteme mobilede comunicaţii, sisteme multimedia etc.);- se va realiza “comunicarea” între diferite produse, excluzând omul din activităţile de rutină,necreative.Datorită concurenţei tot mai puternice, marile firme vor forma consorţii internaţionale, carevor împărţi riscul identificării, producerii şi lansării noilor tehnologii.Organizarea firmelor va tinde către modelul tip reţea, renunţând la modelul piramidal.Activitatea productivă se va orienta către zonele sărace, cu forţă de muncă ieftină, păstrând înţările avansate tehnologic numai activităţile de concepţie, design şi de producere a bunurilorde “marcă”.Munca fizică va deveni mai puţin apreciată, exceptând sectorul serviciilor.Angajaţii vor fi apreciaţi tot mai mult şi după calităţile native: creativitate, spontaneitate,rapiditate în luarea deciziilor. Se vor forma echipe internaţionale, multidisciplinare şimulticulturale.România dispune de forţă de muncă relativ ieftină şi bine instruită, cu potenţial inovativ,capabilă de a utiliza noul, creativă, aptă de a obţine finanţări pentru proiecte locale. Totodatătrebuie stimulaţi creatorii de informaţie să rămână în ţară. Investiţiile trebuie orientate cătredomenii de înaltă tehnologie, către cercetare, training, industria de software. Este necesar săse dezvolte infrastructura comunicaţiilor, accesul la internet, comerţul electronic.2. Strategia Lisabona si obiectivul “3%”5
  • 6. Plecînd de la premizele că cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologică şi inovarea suntprincipalii factori de crestere a competitivitatii firmelor si a ocuparii fortei de muncă, înmartie 2000, Consiliul European întrunit la Lisabona a stabilit strategia bazată pe obiectivulca până în 2010 Europa să devină “cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pecunoaştere din lume, capabilă de creştere economică susţinută, cu locuri de muncă maimulte şi mai bune şi o extraordinară coeziune socială”. Scopul strategiei este de a ajutaEuropa să recupereze decalajul faţă de Statele Unite, care au întrecut Europa din punct devedere al dezvoltării. Strategia se află în permanenţă modernizare şi reconfigurare pe măsuraevoluţiei cadrului teoretic şi a contextului politic.UE si-a propus totodată creşterea investiţiei în cercetare la 3% din PIB-ul UE incepând cuanul 2010, din care 2% din investiţii private şi 1% din sectorul public.Strategia Lisabona şi-a propus şase obiective importante:1. Crearea centrelor europene de excelenţă prin colaborarea între laboratoare;2. Lansarea iniţiativelor tehnologice europene – platformele tehnologice,3. Stimularea creativităţii în cercetarea fundamentală prin competiţia între echipe la nivelEuropean,4. Europa să devină mai atractivă pentru cei mai buni cercetători;5. Dezvoltarea infrastructurii de cercetare de interes european;6. Imbunătăţirea coordonării programelor naţionale de cercetare.Consiliul European întrunit în primavara anului 2005, analizând stadiul indepliniriiobiectivelor stabilite prin Strategia Lisabona a constatat necesitatea relansării acesteia prinstabilirea ţintelor, indicatorilor si a procedurii de monitorizare. Astfel lansarea Programulcadru 7 de cercetare ştiinţifică va imbunătăţi cooperarea prin stimularea investiţiilor private îndomenii cruciale pentru competitivitate şi prin depaşirea decalajului tehnologic. Lansareainitiativelor (platformelor) tehnologice va reprezenta o noua cale de realizare a parteneriatelorpublic-privat.Dintre programele lansate pentru perioadele următoare se citează:1. Programul pentru competitivitate şi inovare (2007-2013) creat pentru:- susţinerea actiunilor pentru dezvoltarea capacităţăă inovative a întreprinderilor şi industriei ;- implementarea instrumentelor de capital de risc pentru companiile inovative si cu rataridicata de crestere;- îmbunătăţirea rolului retelelor suport pentru inovare si afaceri;- asigurarea programelor de formare pentru factorii de decizie care elaborează politici indomeniul inovarii.2. Programul de antreprenoriat si inovare care:- facilitează accesul la finanţare şi investiţii suport pentru activităţi innovative;- asigură introducerea celor mai bune reglementări si a unui mediu administrativ prietenos.Politica de coeziune economică şi socialăUniunea Europeana are în componenţă 460 milioane locuitori situaţi în state cu dezvoltareeconomică diferită. Politicile comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate deinstituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii urmăresc o dezvoltarearmonioasă şi reducerea discrepanţelor. Politica de coeziune este parte integranta a stragiei dela Lisabona.Politica de coeziune are trei obiective:1. Convergenţa, sau reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni. Statele pot solicitafinanţare pentru regiunile care au PIB/capita sub 75% din media europeana. Este finantat dintoate cele 4 Fonduri Structurale si are cele mai mari sume alocate (78%);2. Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă. Statele pot solicita finanţare pentruregiunile care nu sunt eligibile pentru obiectivul Convergenţă. Sunt alocate în acest scop18%din Fondurile Structurale;6
  • 7. 3. Cooperarea teritorială europeană - sprijină adaptarea şi modernizarea politicilor şisistemelor de educaţie, instruire şi angajare a forţei de muncă. Obiectivul este finanţat de FSE(fondurile structurale europene) şi acoperă întreag teritoriul Uniunii Europene, cu excepţiaregiunilor ce fac obiectul obiectivului 1. Alocarea este de 4% din fonduri.Fondurile Structurale sunt principalul instrument al politicii de coeziune economică şisocială a Uniunii Europene, politică ce are ca scop reducerea diferenţelor de dezvoltare dintrediferitele regiuni ale Uniunii. Pentru România, Fondurile Structurale reprezinta poate cel maimare avantaj al integrării, aducând şansa de a recupera decalajele economice si sociale ce nedespart de statele mai dezvoltate.Comisia europeana a prezentat la 2 februarie 2005 o strategie revizuită pentru UE în scopulstimulării creşterii şi creării de locuri de muncă. Aceasta strategie are ca scop revitalizareaagendei Lisabona prin programele de dezvoltare regională şi natională.La 14 iulie 2004 Comisia Europeana a adoptat cadrul legislativ pentru reforma politicii decoeziune pentru perioada 2007-2013, în care obiectivul programelor este de a ridica nivelulcompetitivităţii si al creşterii Uniunii Europene lărgite.3. Procesul BolognaProcesul Bologna urmăreşte crearea unei arii de educaţie superioară stabilind standarde deabsovire academică şi de asigurare a calităţii mai comparabile şi compatibile în Europa. S-adenumit după locul unde s-a propus, Universitatea din Bologna, în care s-a semnat în 1999declaraţia miniştrilor educaţiei din 29 de ţări ale europei. Acest proces a deschis semnareaConvenţiei Culturale Europene a Consiliului Europei şi întâlniri guvernamentale.Înainte de semnarea Declaraţiei de la Bologna s-a lansat Magna Charta Universitatum, în1988, la întâlnirea rectorilor de universităţi la a 900-a aniversare a universităţii din Bologna.Miniştrii educaţiei din câteva ţări mari europene au semnat declaraţia de la Sorbonna (Paris,1988), fiind de acord cu „armonizarea arhitecturii sistemului European al educaţieisuperioare”. De aceea, oficialii francezi denumesc în particular La Sorbonne/Bolognaprocess.Consiliul Europei şi UNESCO au recunoscut convenţia de la Lisabona şi recunoaşterea părţiide calificare academică a procesului, care au fost ratificate de majoritatea ţărilor participantela procesul Bologna.4. Anul european al creativităţii şi inovaţieiAnul 2009 a fost desemnat de Parlamentul European ca fiind "Anul european alcreativităţii şi inovării", prin rezoluţia legislativă adoptată la data de 23 septembrie 2008. .Obiectivul global al Anului european al creativităţii şi inovării a fost sprijinireaeforturilor statelor membre pentru promovarea creativităţii, prin învăţarea de-a lungulvieţii, drept motor pentru inovare şi factor-cheie pentru dezvoltarea competenţelorpersonale, profesionale, antreprenoriale şi sociale şi bunăstarea tuturor membrilorsocietăţii.Obiectivul specific al Anului european al creativităţii şi inovării a fost de asublinia factorii care pot contribui la promovarea creativităţii şi a capacităţii de inovare:• crearea unui mediu favorabil inovării şi adaptabilităţii într-o lume aflată încontinuă schimbare, inclusiv pe planul social şi antreprenorial;• evidenţierea deschiderii spre diversitate culturală drept mijloc de încurajare acomunicării interculturale şi promovarea unei mai strânse legături între arte,precum şi cu şcolile şi universităţile;• stimularea sensibilităţii estetice, dezvoltării emoţionale, gândirii creative şiintuiţiei la toţi copiii, de la vârsta cea mai fragedă, inclusiv în învăţământulpreşcolar;• promovarea educării, în domeniile matematic, ştiinţific şi tehnologic,a aptitudinilor de bază şi avansate favorabile inovării tehnologice;7
  • 8. • lărgirea accesului la o serie de forme creative de exprimare atât prin intermediulînvăţământului formal, cât şi prin activităţi neformale şi informale pentru tineret;• sensibilizarea publicului, atât în interiorul, cât şi în exteriorul pieţei muncii, înceea ce priveşte importanţa creativităţii, cunoaşterii şi flexibilităţii într-o epocă aschimbărilor tehnologice şi integrării globale rapide pentru o viaţă prosperă şisatisfăcătoare etc.Pentru ca Europa să devină mai creativă şi mai inovatoare este nevoie de omajorare a investiţiilor publice şi private în dezvoltarea şi punerea în practicăa cunoaşterii. De asemenea, sunt necesare fonduri suplimentare pentru măsuri care săajute oamenii să ţină pasul cu schimbarea (de exemplu prin formare profesională şiprograme de învăţare de-a lungul vieţii).5. Strategia economica a UE 2020Comisia Europeana a elaborat strategia economică pentru perioada 2011-2020.Strategia 2020 are scopul de a scoate Europa din criză si de a pregăti economia UE pentrudeceniul următor, în condiţiile concurenţei pe plan mondial si a altor provocări.Documentul Comisiei subliniază necesitatea coordonării si colaborării economice întrestatele membre ale UE, evidenţiind trei domenii prioritare:• creşterea economică inteligentă − dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştereşi inovare;• creşterea economică durabilă − promovarea unei economii competitive, cu emisiiscăzute de carbon şi o utilizare eficientă a resurselor;• creşterea economică inclusivă − promovarea unei economiii cu grad ridicat deocupare a forţei de muncă, generatoare de coeziune socială şi teritorială.Pentru a măsura aceste obiective largi, Comisia a stabilit cinci indicatoride referinţă la nivel UE:1. 75% din populaţia în vârstă de 20-64 de ani trebuie să fie angajată.2. 3% din PIB-ul UE trebuie să fie investit în cercetare şi dezvoltare.3. Să fie îndeplinite obiectivelor climatice şi energetice „20/20/20”: reducereaemisiilor de dioxid de carbon cu 20% faţă de nivelul din anul 1990, scădereaconsumului energetic cu 20%, iar 20% din energie să fie produsă din surseregenerabile.4. Ponderea abandonului şcolar timpuriu trebuie să fie sub 10%, iar cel putin 40%din generaţia tânară trebuie să aibă studii universitare.5. Trebuie redus cu 20 de milioane numărul persoanelor expuse riscului sărăciei.Comisia a propus initiative-pilot, care devin prioritare pentru organizaţiile lanivelul UE, pentru statele membre, autorităţile locale şi regionale:• O uniune a inovării − reorientarea cercetării-dezvoltării şi a politicii de inovarecătre provocările majore, reducând în acelaşi timp timpul de lansare pe piaţă anoilor produse.• Tineretul în mişcare−promovarea mobilităţii studenţilor şi a tinerilor profesionişti.• O agendă digitală pentru Europa − printr-o piaţă unică digitală bazată pe internetultrarapid.• O Europă care îşi utilizează eficient resursele.• O politica industrială pentru o creştere economică verde.• O agendă pentru noi competenţa şi locuri de muncă.• Platforma europeană împotriva sărăciei – asigurarea coeziunii economice, socialeşi teritoriale, ajutând persoanele sărace şi excluse social şi permiţându-le să joaceun rol activ în societate.Teste de autoevaluare la unitatea de invatare 11. Cum se numeşte actualul proces revoluţionar care afectează viaţa economicosocială8
  • 9. contemporană?2. Care sunt schimbările importante aduse de actuala revoluţie ştiinţifico-tehnică ?3. Cum definiţi Strategia Lisabona?4. Ce se înţelege prin obiectivul „3%” din politica UE?5. Ce este procesul Bologna?6. Ce domenii prioritare se înscriu în Strategia economică a UE până în anul2020?De consultat:1. http://www.cnfis.ro/fd/bologna/niv_national.html;2. www.europarl.ro/view/ro/activitati/anul_european.htmlRezumat la unitatea de invatare 1Epoca actuala este influenţată de noua revoluţie ştiinţifico-tehnică, în care seschimbă rapid tehnologiile, se extinde automatizarea, se prelucrează şi se transmit rapidinformaţiile. Economia se bazează pe inovare, ca sursă dominantă a avantajuluicompetitiv, deci pe capacitatea de a realiza produse şi servicii inovatoare la limitamaximă a tehnologiei globale, utilizând cele mai avansate metode. Aceste transformări auloc simultan cu procesul de globalizare, ca rezultat al modificărilor la nivelul economieimondiale. Considerând cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologică şi inovarea caprincipalii factori de crestere a competitivitatii firmelor si a ocuparii fortei de muncă, înmartie 2000, Consiliul European întrunit la Lisabona a stabilit strategia ca Europa sădevină “cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume,capabilă de creştere economică susţinută, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şio extraordinară coeziune socială”. Anul 2009 a fost declarat ca anul european alcreativităţii şi inovaţiei.UE si-a propus creşterea investiţiei în cercetare la 3% din PIB-ulUE începând cu anul 2010, din care 2% din investiţii private şi 1% din sectorul public. Înprivinţa învăţământului superior, procesul Bologna urmăreşte crearea unei arii deeducaţie superioară stabilind standarde de absovire academică şi de asigurare a calităţiimai comparabile şi compatibile în Europa. UE a stabilit Strategia pentru creştereaeconomică a Europei până în anul 2020.Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de învăţare 11. Epoca actuala este influenţată de noua revoluţie ştiinţifico-tehnică, în care seschimbă rapid tehnologiile, se prelucrează şi se transmit rapid informaţiile,economia se bazează pe inovare, ca sursă dominantă a avantajului competitiv,iar cercetarea-dezvoltarea suht considerate fie ca iniţiator, fie ca factor decisival procesului inovator.2. Actuala revoluţie ştiinţifico-tehnică a adus schimbări importante referitoare la:creşterea productivităţii; creşterea calităţii produselor; reducerea consumurilorde materii prime si de energie; orientarea investiţiilor preponderent spredomenii high-tech; reducerea poluării mediului; circulaţia rapidă ainformaţiilor; dezvoltarea comunicării între oameni; creşterea importanţeiindividului în noua societate; angajarea unui număr crescut de oameni înactivităţi de cercetare; adaptarea în timp a oamenilor la schimbări princalificări si recalificări; creşterea calităţii vietii.3. În martie 2000, Consiliul European întrunit la Lisabona a stabilit strategiabazată pe obiectivul ca până în anul 2010 Europa să devină „cea maicompetitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă decreştere economică susţinută, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi oextraordinară coeziune socială”.4. UE si-a propus creşterea investiţiei în cercetare la 3% din PIB-ul UE incepândcu anul 2010, din care 2% din investiţii private şi 1% din sectorul public.9
  • 10. 5. Procesul Bologna urmăreşte crearea unei arii de educaţie superioară stabilindstandarde de absovire academică şi de asigurare a calităţii mai comparabile şicompatibile în Europa.6. Domeniile prioritare ale Strategiei UE 2020 sunt: creşterea economicăinteligentă, durabilă şi inclusivă.UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2CREATIVITATECuprinsObiective2.1. Noţiuni generale2.2. Metode şi tehnici de stimulare a creativităţiiTeste de autoevaluare la unitatea de invatare 2Rezumat la unitatea de invatare 2Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de invatare 2Bibliografie la unitatea de invatare 2ObiectiveStudentul va cunoaşte sensul corect al noţiunii de creativitate, importanţa ei legatăde activitatea de cercetare ştiintifică şi de cea productivă, precum şi câteva din metodeleşi tehnicile de stimulare a creativităţii.2.1. Noţiuni generaleNoţiunea de creativitate a fost introdus în 1938 de G.W.Allport ca o dispoziţiegenerală a personalităţii spre nou, deci o anumită organizare a proceselor psihice însistemul de personalitate.Creativitatea poate fi definită şi drept capacitatea de identificare a unor noilegături între elemente, evenimente, obiecte, legi etc. aparent fără legătură.Trăsăturile definitorii creativităţii sunt noutatea şi originalitatea ideilor,soluţiilor, comportamentelor. Noutatea se referă la diferenţa de timp la care apare unprodus faţă de celelalte produse, iar originalitatea se referă la raritatea produsului. Potexista şi idei, produse etc. noi (recente), dar cu originalitate redusă. Important este caprodusele, ideile etc. să aibe valoare, deci calităţi care să le recomande. De aceea esteabsolut necesar să existe curaj pentru asumarea riscului, să se renunţe la felul clasic, darcomod de a privi lumea.Alte trăsături ale creativităţii sunt eficienţa, productivitatea, utilitatea. Multe ideipot fi noi, originale, dar nu sunt creative deoarece nu sunt utile, sau nu sunt eficiente.Există mai multe forme de creativitate:1. După modul de desfăşurare a activităţii creatoare poate exista creativitateindividuală, colectivă şi socială.2. După conţinut, există creativitate tehnică, ştiinţifică, artistică, organizatorică,politică etc.Activitatea creativă implică:- selectarea informaţiei, deci identificarea unui domeniu, a unor elemente la carese pot aduce contribuţii noi;- realizarea propriu-zisă a actului creativ, prin realizarea de noi conexiuni;- analiza produsului actului creativ, pentru a stabili dacaă va fi acceptat pe piaţă.Uneori acceptarea de către piaţă se face în mai mulţi ani.Oamenilor înalt creatori le sunt caracteristice două trăsături:- abstractizarea, deci capacitatea de a stabili clar modelul de căutare a soluţiei,independent de contextul problemei;- generalizarea, deci extinderea răspunsurilor la clase largi.Etapele procesului creator10
  • 11. Procesul creator necesită parcurgerea a patru etape şi anume: prepararea,incubaţia, iluminarea şi verificarea.1) Prepararea sau pregătirea este o etapă complexă şi uneori chiar decisivă, încare au loc:- observaţia şi sesizarea problemei;- analiza şi definirea problemei, pentru a clarifica necesitatea creativităţii;- strângerea materialului informaţional, de preferinţă cât mai variat;- formularea de ipoteze preliminare, restructurarea materialului şi apariţiaprimelor soluţii.Originalitatea are un rol important în căutarea preliminară de soluţii. Trebuie să serenunţe la modele tradiţionale, la restricţii iluzorii, pentru a nu bloca creativitatea.2) Incubaţia este etapa de aşteptare, în care activitatea se desfăşoară preponderantîn plan mintal, preconştient, cu grad mai mare de libertate şi flexibilitate. Persoana esteaparent pasivă, dar mintal realizează operaţii de combinare şi sinteză între informaţiiledeja stocate şi cele noi.3) Iluminarea este momentul central al creaţiei, bazat pe etapele anterioare. Ideea,soluţia la o problemă apare brusc, fără intervenţia unei persoane, prin asociaţii, analogiiîntre domenii. Se poate produce în stări conştiente sau mai puţin conştiente (somn,trezire). Este facilitată de unele condiţii cum sunt: ambianţă plăcută, linişte, singurătate,capacitate de transpoziţie.4) Verificarea este o etapă de elaborare, revizuire şi cizelare a ideilor, soluţiilor.Pentru domeniul tehnico-ştiinţific, verificarea se realizează în trei faze, prin:- proiectul pentru materializarea ideii într-o soluţie tehnică reală;- execuţia, sau realizarea fizică la nivel de laborator;- experimentele pentru confirmarea practică a realizării ideii.Finalizarea ideilor creatoare necesită eforturi mari spirituale, fizice şi susţinerefinanciară.Factorii intelectuali care favorizează creativitateaFactorii intelectuali implicaţi în activitatea creatoare sunt numerosi. Conformpsihologului american J.P.Guilford, creator al unui “model tridimensional alintelectului”, aceşti factori sunt:1) Inteligenţa, definită drept capacitatea de a utiliza gândirea într-un anumit scopşi pentru rezolvarea de probleme.2) Rezolvarea de probleme, adică de situaţii pentru care nu există încămodalităţi de soluţionare.3) Imaginaţia permite utilizarea de imagini complexe şi dinamice pentrudescoperirea de noi relaţii. Mecanismele operaţionale sunt asocierea şicombinarea între fenomene, obiecte care par total diferite între ele, pentruapariţia de idei originale.4) Sensibilitatea la implicaţii constă în observarea şi analizarea unei nevoi,cerinţe, care ridică o problemă. În modelul lui Guilford, această abilitate estedenumită evaluarea semantică de implicaţii şi reprezintă o dispoziţie complexăa personalităţii pentru a identifica probleme pe care ceilalţi nu le văd.5) Procesele asociative. Activitatea creatoare implică operaţii de combinare şirecombinare a unor elemente existente separat până la un moment dat.6) Fluiditatea se referă la uşurinţa şi rapiditatea de a stabili asociaţii, la debitulverbal, de idei şi de exprimări După materialul cu care se operează pot existamai multe tipuri de fluiditate:- fluiditatea ideaţională (de idei), caracterizată prin cantitatea de idei,cuvinte, titluri, fraze, răspunsuri elaborate de individ;11
  • 12. - fluiditatea asociativă dată de cantitatea de asociaţii, relaţii, produse,stabilirea de analogii, similarităţi, aflarea de sinonime;- fluiditatea expresională dată de cantitatea de expresii noi, propoziţii, idei,întrebări, răspunsuri;- fluiditatea verbală, exprimată prin cantitatea de cuvinte folosite în unitateade timp, cuvinte ce corespund cerinţelor unor clase stabilite anterior;- fluiditatea figurală exprimată de desene cu o anumită temă.7) Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă a gândiriiodată cu apariţia ideilor noi. Flexibilitatea poate fi:- spontană, când iniţiativa elaborării unei diversităţi de răspunsuri aparţineunei persoane;- adaptivă, când elaborarea unei diversităţi de răspunsuri rezultă dininstructajul probei.8) Originalitatea sau capacitatea de aflare a unor răspunsuri rare din punct devedere statistic.9) Elaborarea reprezintă stabilirea etapelor (paşilor) pentru rezolvarea uneiprobleme, considerând cât mai multe consecinţe şi implicaţii pe care le poateavea soluţia problemei.MotivaţiaMotivaţia reprezintă motorul fiecărei acţiuni şi activităţi. Ea poate fi reprezentatăprin dorinţa de a avea succes, sau prin teama de eşec.Motivaţia creativă poate fi apreciată prin:- caracterul ofensiv (de creştere, de dezvoltare);- caracterul neperiodic, deci dorinţa de cunoaştere a noului se amplifică fărăperiodicitate;- caracterul direct sau intrinsec. Omul nu urmăreşte un scop exterior acţiunii, ciacţionează din plăcere;- orientarea către conţinutul muncii şi nu spre aspectele de climat;- orientarea spre obţinerea de performanţe superioare în muncă;- caracterul extensional, spre proiecte variate, nu numai spre un singur domeniude activitate.Se apreciază că persoanele înalt-creatoare se manifestă în mai multe domenii deacţiune, din care 2-3 sunt diferite de profesie.Atitudini creativeAtitudinile creative reprezintă o trăsătură de personalitate, având un rol decisiv înrealizarea si autodepăşirea persoanei. Câteva exemple:- capacitatea de a observa lucruri banale;- capacitatea de concentrare;- experienţa proprie;- receptivitatea faţă de nou;- curajul în abordarea situaţiilor noi şi asumarea riscului;- nonconformismul intelectual şi profesional;- orientarea către viitorul îndepărtat;- sensibilitatea faţă de experienţa anterioară;- căutarea creativă;- abilitatea de organizare optimă şi eficientă a timpului, prin ierarhizareaproblemelor şi soluţionarea lor în funcţie de importanţă;- responsabilitatea profesională;- finalizarea ideilor, a proiectelor;- forţa intelectuală şi morală pentru argumentarea propriilor idei;12
  • 13. - autonomie şi independenţă în realizarea problemelor de specialitate (prin efortindividual);- evitarea problemelor de rutină, a muncii repetitive;- independenţa în gândire şi acţiune;- relativa independenţă faţă de opiniile altora;- aprecierea şi autoaprecierea după originalitatea rezultatelor;- spiritul de investigaţie ştiinţifică;- iniţiativa;- încrederea în forţele proprii;- abilitatea de a opera în acelaşi timp cu mai multe idei;- aspiraţiile profesionale permanent la cote ridicate;- autodepăşirea, nemulţumirea faţă de lucrurile deja finalizate;- tendinţa de autoperfecţionare continuă.2.2. Metode şi tehnici de stimulare a creativităţiiProducerea ideilor necesită metode şi tehnici speciale. Metodele trebuie să fiecombinate, utilizate alternativ (pentru a nu se instala rutina), iar trecerea de la o metodă laalta să se realizeze cu uşurinţă.Metodele sunt foarte diverse, dar pot fi grupate în trei mari categorii:- metode de abordare logică (convergente);- metode euristice (divergente);- metode imaginative.Metodele convergente intervin preponderent în actul de creaţie, la etapele depregătire şi incubaţie. Metodele divergente şi imaginative intervin în etapele de iluminareşi verificare.I. Metode de abordare logică (convergente)Aceste metode urmăresc să pună în evidenţă subproblemele, pentru a fi mai uşorde abordat. Se utilizează analiza funcţională, analiza morfologică şi analiza grafică.a. Analiza funcţională utilizează evidenţierea funcţiilor unui produs, ierarhizareaacestor funcţii, costurile lor. Se caută apoi soluţii de îndeplinire a funcţiilor încondiţii îmbunătăţite, în care costurile pot rămâne constante, sau sediminuează.b. Analiza morfologică implică descompunerea unui produs în elemente de formă,căutarea tuturor soluţiilor existente, combinarea acestor soluţii, stabilireacostului de realizarea a fiecărei soluţii şi alegerea variantei optime.c. Analiza grafică efectuează analiza folosind grafice. De exemplu: drumul critic,arborele decizional etc.II. Metode euristice (divergente)Aceste metode îşi propun să caute o soluţie dintr-o infinitate de soluţii, fără a aveacertitudinea de că soluţia aflată este cea optimă. Metodele sunt: morfologică, matriceadescoperirilor şi desfacerea problemei în elemente.1. Metoda morfologică urmăreşte identificarea tuturor soluţiilor de rezolvare aunei probleme, în limitele unor restricţii de natură tehnologică, financiară,comercială etc. Metoda se foloseşte la conceperea de noi produse, sau lamodernizarea produselor. Se parcurg mai multe etape:• precizarea problemei ce trebuie rezolvată, definindu-se principalii factori(parametri) implicaţi în rezolvarea ei;• analiza factorilor şi stabilirea valorilor pe care le pot lua. Valorile seînscriu în matrici de forma:Se încercuieşte în fiecare matrice câte o valoare şi se leagă între ele cercurile,obţinându-se un lanţ ce poate constitui o soluţie de rezolvare a problemei. Operaţiile se13
  • 14. repetă, pentru obţinerea tuturor soluţiilor posibile, în anumite condiţii restrictive. Serecomandă ca la aplicarea metodei să nu se facă nicio apreciere asupra utilităţii soluţiilor.• stabilirea valorilor performanţelor pentru toate soluţiile posibile. Se alegesoluţia optimă pentru posibilităţile şi condiţiile la un moment dat. Metoda contribuie laidentificarea unor noi soluţii, oferind simultan idei pentru cercetarea ştiinţifică.2. Matricea descoperirilor este o tehnică care permite combinarea a doi factori.Se construieşte un tabel cu dublă intrare, în care se înscriu diferiţi factori peorizontală şi verticală. Acestea se pot combina diferit, pentru a se obţine o ideeasupra unui nou produs, sau altă necesitate luată în considerare.De cele mai multe ori, factorii luaţi în studiu sunt de natură tehnică-tehnică şitehnică-economică. Eficienţa acestei tehnici creşte când echipa de cercetare este alcătuitădin specialişti pe diverse domenii, furnizori de materiale si beneficiari.De exemplu, matricea tehnico-economică este folosită pentru căutarea ideilor deobţinere a noi produse, sau de realizare a produselor cu costuri minime.3. Desfacerea problemei în elementele sale şi înscrierea lor într-o matrice deanaliză este o tehnică prin care fiecare element component este cercetat cu oserie de întrebări dintr-o grilă. Tehnica se foloseşte în special pentruperfecţionarea produselor deja existente.Matricea de analiză poate fi şi tridimensională. Fiecare proprietate a produsului(mărime, culoare, densitate etc.) se analizează cu o grilă de evaluare (de tipul a adăuga, arearanja, a omite, a separa etc.) şi o listă cu întrebări (cine?; unde?; când?; ce?; cum?;de ce?). Se reprezintă matricea printr-un paralelipiped, având înscrise pe laturiproprietăţile produsului, grila de evaluare şi lista de întrebări. Parcurgând proprietăţileprodusului în diferite situaţii (prin luarea în considerare a posibilităţilor de schimbare şia întrebărilor) se ajunge la o serie de soluţii noi, de îmbunătăţire a produsului (fig.2.1).III. Metode imaginativePentru a stimula creativitatea se iau în considerare metodele creative (nu şi celereproductive), orientate spre crearea unui lucru nou. Tehnicile utilizate sunt denumite:brainstorming, sinectică, carnetul colectiv, Phillips 66, notarea ideilor din timpul somnului.i) Brainstorming (asaltul de idei) apelează la discuţia în grup pentru obţinereaa cât mai multe idei, într-un timp scurt (0,5-1 oră), în vederea aflării soluţieioptime pentru rezolvarea unei probleme. Autorul acestei tehnici (A. Osborn)a considerat valabile următoarele reguli:• cantitatea generează calitatea, deci la cât mai multe idei creşteprobabilitatea de a afla una valoroasă;• orice critică este interzisă pentru a evita inhibarea ideilor;• stimularea asociaţiei de idei pornind de la ideile emise;• imaginaţia, chiar absurdă este bine-venită.Sedinţa de brainstorming se organizează cu 5-12 persoane de profesii diferite, peaceeaşi poziţie ierarhică, cu interes pentru o problemă, prin participare benevolă. Loculse alege în afara instituţiei, la o oră convenabilă tuturor participanţilor. Convocarea seface prin invitaţie; ţinuta membrilor grupului este comodă ; prezentarea problemei decătre conducătorul grupului va dura 3 minute, iar intervenţiile vor fi de 1-2 minute. Sevor nota toate ideile, care vor fi ulterior analizate de experţi.După încheierea şedinţei grupul se dizolvă.Tehnica prezintă şi dezavantaje: apariţia de stagnări în timpul şedinţei, peste caretrebuie să se treacă cu abilitate şi nevalorificarea permanentă a potenţialului creativ algrupului.Tehnica a fost îmbunătăţită prin mărirea duratei unei şedinţe la câteva ore şireluarea acesteia pentru soluţionarea problemei. Se recomandă ca din grup să facă parte14
  • 15. persoane cu experienţă, dar şi altele cu experienţă redusă, chiar studenţi sau elevi. Alteabordări ale tehnicii brainstorming recomandă abordarea treptată, în etape, a rezolvăriiunei probleme complexe. De exemplu, reducerea costurilor de producţie poate fi abordatăprin divizare în subprobleme, care sunt analizate una câte una.ii) Sinectica utilizează analogii, deci referiri şi comparaţii cu activitatea fiecăreipersoane, cu fapte din domenii diferite, sau cu imagini simbolice.Grupul sinectic cuprinde 5-7 persoane, cu vârste de 25-40 ani, din toate sectoareleîntreprinderii, cu interes faţă de problemele de specialitate. Discuţiile se poartă încontradictoriu, argumentate ştiinţific, într-o şedinţă de 50-60 minute. Grupul este condusde doi leaderi, unul tehnic şi celălalt din afara domeniului. Discuţiile sunt înregistratepentru a fi analizate ulterior.a. Metoda carnetului colectiv este apreciată ca una dintre cele mai eficientemetode intuitive. Aplicarea metodei constă într-o serie de etape:- constituirea unui grup de creativitate, în care fiecare persoană primeşte uncarnet pentru notarea timp de o lună a ideilor, în vederea soluţionării uneiprobleme;- după o lună, fiecare membru întocmeşte un rezumat, în care propune ideacea mai bună;- conducătorul grupului preia carnetele şi sintetizează ideile;- carnetele cu rezumatul conducătorului sunt redistribuite membrilorgrupului;- organizarea unei discuţii în grup pentru alegerea celor mai bune idei.b. Tehnica Phillips 66 (denumită după numele lui Phillips Donald) propuneorganizarea de reuniuni cu maxim 30 persoane, care vor dezbate o problemă decreativitate timp de 2 ore.Participanţii sunt împărţiţi în grupuri de câte 6, din care unul va fi ales careprezentant. Se prezintă problema ce trebuie rezolvată, după care grupurile se retragpentru 6 minute. Fiecare reprezentant de grup notează ideile elaborate. Grupurile sereunesc şi fiecare reprezentant va prezenta ideile. In final se vor selecta ideile interesantesi se va adopta idea cea mai avantajoasă.Această tehnică este apreciată ca deosebit de operativă.c. Tehnica notării ideilor din timpul somnului pleacă de la ideea că în timpulsomnului se pot stabili combinaţii noi între informaţii.Practic, această tehnică presupune însuşirea datelor unei probleme, înainte deculcare. Se notează rapid imaginile ce apar înainte de dormit, sau la trezire. Ideile noi sediscută apoi în echipă, pentru selectarea lor. Tehnica se poate combina cu reuniunile debrainstorming. După o astfel de reuniune, pot apărea a doua zi, idei noi, chiar superioare.Cu unele mici dezavantaje, metodele şi tehnicile de stimulare a creativităţiiprezintă avantaje:- contribuie la creşterea eficienţei economice şi sociale;- contribuie la creşterea competitivităţii firmelor, prin asimilarea de noi produse,reducerea costurilor, creşterea calităţii produselor şi a activităţii firmelor îngeneral, asigurarea protecţiei mediului etc.;- atrag personalul la rezolvarea unor probleme complexe ale conducerii;- permit elaborarea mai multor variante de decizii, cu consecinte economicosocialediferenţiate.Teste de autoevaluare la unitatea de învăţare 21. Cum se defineşte creativitatea?2. Cum se clasifică formele de creativitate?3. Care sunt etapele ale procesului creator?15
  • 16. 4. Enumeraţi factorii care facvorizează creativitatea.5. Care sunt categoriile de metode şi tehnici de stimulare a creativităţii?6. Cum se aplică metoda morfologică?7. Cum se aplică metoda “matricea descoperirilor”?8. Ce este brainstormingul şi ce reguli se impun după Osborn?Rezumat la unitatea de învăţare 2Se prezintă şi se defineşte creativitatea ca o dispoziţie generală a personalităţii sprenou (G.W.Allport, 1938), sau drept capacitatea de identificare a unor noi legături întreelemente, evenimente, obiecte, legi etc. aparent fără legătură. Se specifică trăsăturile şiformele de creativitate. Sunt prezentate cele patru etape ale procesului creator (prepararea,incubaţia, iluminarea şi verificarea), factorii care favorizează creativitatea şi diverse tipuride motivaţii. Sunt descrise metode şi tehnici de stimulare a creativitătii: metode de abordarelogică (convergente), metode euristice (divergente) şi metode imaginative.Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de învăţare 21. După G.W.Allport, creativitatea reprezintă o dispoziţie generală apersonalităţii spre nou, deci o anumită organizare a proceselor psihice însistemul de personalitate. Creativitatea poate fi definită şi drept capacitatea deidentificare a unor noi legături între elemente, evenimente, obiecte, legi etc.aparent fără legătură.2. Există mai multe forme de creativitate:- după modul de desfăşurare a activităţii creatoare poate exista creativitateindividuală, colectivă şi socială,- după conţinut, există creativitate tehnică, ştiinţifică, artistică, organizatorică,politică etc.3. Etapele procesului creator sunt: prepararea, incubaţia, iluminarea şi verificarea.4. Conform psihologului american J.P.Guilford factorii care favorizeazăcreativitatea sunt: inteligenţa, capacitatea de rezolvare a problemelor,imaginaţia, sensibilitatea la implicaţii, capacitatea de a efectua proceseasociative, fluiditatea ideaţională (de idei), asociativă, expresională, verbală,figurală, flexibilitatea spontană şi adaptivă, originalitatea , elaborarea.5. Metodele şi tehnicile de stimulare a creativităţii sunt pot fi grupate în trei maricategorii: de abordare logică (convergente); euristice (divergente); imaginative.6. Analiza funcţională utilizează evidenţierea funcţiilor unui produs, ierarhizareaacestor funcţii, costurile lor. Se caută apoi soluţii de îndeplinire a funcţiilor încondiţii îmbunătăţite, în care costurile pot rămâne constante, sau sediminuează.7. Metoda morfologică pentru identificarea tuturor soluţiilor de rezolvare a uneiprobleme, în limitele unor restricţii de natură tehnologică, financiară,comercială etc. utilizează mai multe etape: • precizarea problemei ce trebuierezolvată; • analiza factorilor şi stabilirea valorilor pe care le pot lua. Valorilese înscriu în matrici; • se încercuieşte în fiecare matrice câte o valoare şi seleagă între ele cercurile, obţinându-se un lanţ ce poate constitui o soluţie derezolvare a problemei. Operaţiile se repetă, pentru obţinerea tuturor soluţiilorposibile, în anumite condiţii restrictive; • se alege soluţia convenabilă pentruun moment dat.8. Brainstorming apelează la discuţia în grup pentru obţinerea a cât mai multeidei, într-un timp scurt (0,5-1 oră), în vederea aflării soluţiei optime pentrurezolvarea unei probleme. Autorul acestei tehnici (A. Osborn) a consideratvalabile următoarele reguli: • cantitatea generează calitatea, deci la cât maimulte idei creşte probabilitatea de a afla una valoroasă; • orice critică este16
  • 17. interzisă pentru a evita inhibarea ideilor; • stimularea asociaţiei de idei pornindde la ideile emise; • imaginaţia, chiar absurdă este bine-venită.UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3INOVARECuprinsObiective3.1. Noţiuni introductive3.2. Omul inovant3.3. Inovarea tehnologică3.4. Rolul progresului tehnic în dobândirea şi menţinerea avantajului concurenţial3.5. Strategii de perfecţionare tehnologică3.6. Managementul inovării3.6.1. Activitatea inventivă şi invenţiile3.6.2. Brevetul de invenţie3.6.3. Protecţia invenţiilorTeste de autoevaluare la unitatea de invatare 3Rezumat la unitatea de invatare 3Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 3Bibliografie la unitatea de invatare 3ObiectiveStudentul învaţă despre o problemă deosebit de importantă a actualei revoluţiiştiinţifico-tehnice, inovarea şi în particular inovarea tehnologică, precum şi despre câtevaaspecte manageriale legate de activitatea inventivă.3.1. Noţiuni introductivePrima definiţie a inovării tehnico-economice a fost dată de economistul austriacJ.Schumpeter în anul 1941, care afirma că inovarea reprezintă acţiunea de a producealtceva sau altfel. El considera următoarele activităţi ca aparţinând activităţii de inovare:- crearea de produs nou;- introducerea unei noi metode de fabricaţie;- utilizarea unei materii prime noi;- intrarea pe o nouă piaţă, sau crearea unei noi pieţe;- o nouă organizare a firmei;- crearea unei noi imagini a firmei.După Mansfield, inovarea reprezintă procesul global de creativitate tehnologică şicomercială, transferul unei idei noi, sau un nou concept, până la stadiul final al unui nouprodus, proces, sau activitate de service acceptate de piaţă.Altă definiţie consideră inovarea ca fiind transformarea unei idei într-un produsvandabil, nou sau ameliorat, într-un proces industrial sau comercial, sau într-o nouămetodă socială.Inovarea nu înseamnă un proces revoluţionar întotdeauna, ci se poate realiza şi înpaşi mici. Pentru materializarea inovării se parcurg mai multe etape:1. Apelare la sursa ideilor: imaginaţie, observaţii, analize.2. Creativitatea pentru generarea de idei noi.3. Rafinarea ideii pentru a stabili dacă ideea este compatibilă cu problemele şipolitica firmei.4. Fezabilitatea pentru a justifica tehnic şi economic utilitatea aplicării ideii.5. Implementarea în practică a ideii noi.6. Obţinerea rezultatului: produs nou, proces nou, costuri mai mici etc.17
  • 18. Cauzele care determină inovarea în întreprinderi POATE FII SUBIECT DEEXAMEN a spusActivitatea de inovare în întreprinderi este provocată de o serie de factori, ca deexemplu:1. Nevoia de a păstra sau dezvolta poziţia ocupată de firmă pe piaţă, pentru a nupierde clienţii.2. Cererea pieţii pentru produse cât mai diverse, cu performanţe înbunătăţite3. Obligativitatea de a respecta legislaţia şi cerinţele sociale.4. Utilizarea de resurse de materii prime şi de energie care pot avea fluctuaţii depreţuri;5. Concurenţa, care poate pătrunde pe piaţă cu produse noi, mai ieftine etc.;6. Cerinţele dezvoltării întreprinderii;7. Poziţia şi strategia conducerii firmei.Conducerea poate fi de tip conservator(mizând pe stabilitate), controlor (urmărind aspectele tehnico-economice şisociale), lider (încurajează creşterea, optimizarea), întreprinzător (cautăoportunităţi), creator (crează oportunităţi).Factorii care încurajează inovarea într-o întreprindereSe identifică o multitudine de factori care încurajează inovarea într-oîntreprindere:- conducerea întreprinderii orientată spre introducerea noului, cu strategie şiobiective clare;- alegerea corectă a personalului, după criterii de competenţă;- existenţa unui serviciu de cercetare, care să se implice în toate fazeleactivităţii;- alcătuirea unei echipe pluridisciplinare pentru inovare şi introducereaelementelor inovante;- cunoaşterea opiniei clienţilor, în privinţa deficienţelor produselor,îmbunătăţirii caracteristicilor produselor, introducerii de noi produse;- apelarea la studii de prognoză, care să permită alegerea corectă a politiciifirmei, pentru dezvoltare, introducerea noului;- concentrarea resurselor pe un număr limitat de proiecte de inovare, pentru orealizare rapidă a lor.Pot exista însă în activitatea firmelor şi factori care frânează activitatea deinovare, ca de exemplu:- concentrarea excesivă a eforturilor pe activităţi de perfecţionare;- poziţia conducerii de a nu-şi asuma riscul introducerii noului, de a nu seangaja în proiecte de introducere a noului;- depresiunea economică, care limitează fondurile, scade cererea produselor pepiaţă, creşterea riscurilor;- inerţia pieţei în a accepta noul. Poate fi cauzată în unele ţări şi de putereaslabă de cumpărare;- schimbarea domeniului de activitate al firmei prin înnoire, care poate frânatemporar;- incertitudinile referitoare la evoluţia preţurilor resurselor naturale şi deenergie;- informarea defectuoasă.Se admite existenţa următorilor factori care explică de ce unele întreprinderi suntmai inovante decât altele (în special în sfera IMM-urilor):1. Deschiderea firmei spre mediul exterior (deci capacitatea firmei de a urmăriinformaţiile din exterior);18
  • 19. 2. Resursele umane;3. Resursele tehnologice: materii prime, materiale, utilităţi, energie, informaţii,utilaje, aparate etc.4. Resursele financiare;5. Organizarea întreprinderii;6. Strategia adoptată;7. Conducerea întreprinderii.Clasificarea întreprinderilor după implicarea în activitatea de inovare esteprezentata în tabelul 3.1.Tabelul 3.1. Clasificarea întreprinderilor după implicarea în activitatea de inovareTipul întreprinderii închisă stabilă deschisă inovantăInovare foarte redusă redusă moderată susţinutăComportare opusă la nou răspunde la nou activă permanent activăEficienţă redusă moderată înaltă slabăConducere opusă la nou lipsă de interes acceptă noul susţine permanent noulSursele potenţiale ale inovării poate fii subiect exEconomistul american Peter Drucker a identificat şapte surse potenţiale aleinovării, din care patru sunt surse interne firmei, iar următoarele trei sunt surse externefirmei.Sursele interne de stimulare a inovării sunt:1. Neprevăzutul, sub forma succesului sau insucesului. De exemplu, multeproduse realizate pentru tehnica militară au avut success pe piaţa de bunuri. Deexemplu GPS – sistemul de poziţionare globală, a pătruns şi în construcţia deautomobilele, pe lângă aeronave şi nave maritime.2. Incongruenţa sau discrepanţa poate stimula sau nu inovarea. De exemplu,incongruenţa dintre realitatea percepută şi cea adevărată. Astfel, cererea marela transportul de mărfuri şi de pasageri a stimulat creşterea gabaritului navelor,extinderea utilizării transcontainerelor, adaptarea managementului prin noisoluţii de depozitare şi transport, noi construcţii de porturi etc.3. Necesităţile procesului. Multe procese sunt susceptibile la inovare pentru acâştiga pe piaţă, sau a menţine un segment de piaţă. Astfel, fabricareacircuitelor integrate s-a realizate pe plachete germaniu, apoi de siliciu,lucrându-se azi pe plachete de siliciu cu depunere de germanium, după care seconfigurează circuitul integrat.4. Schimbări în structura domeniului sau a pieţelor. Fotografia pe placă desticlă a fost înlocuită cu cea cu peliculă pe suport de celuloză modificată, iar înultimii ani, cu fotografia digitală. Preţurile au scăzut, performanţele aparatelorau crescut, devenind azi accesibilă multor categorii de oameni.Sursele externe de stimulare a inovării sunt considerate:1. Modificările demografice, ca număr, grupe de vârstă. Astfel, tinerii impunanumite cerinţe pentru produse şi servicii, care nu pot fi trecute cu vederea..2. Schimbările de atitudine. Uneori în societate pot apărea unele atitudini carestimulează creativitatea şi inovarea. De exemplu, grija faţă de sănătate a dus laapariţia produselor “ecologice”, a crescut solicitarea pentru vaccinuri,gimnastică de întreţinere, publicaţii, reclame etc.3Noile cunoştinţe din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnologiei sunt generatoare de inovaţie.Indicatorii procesului de inovareIndicatorii procesului de inovare urmăresc:· Comercializarea tehnologiei, deci transferul de la ştiinţă la idei comerciale de succes.· Transferul de cunoştinţe, prin colaborare efectivă şi flux de informaţii, la toate nivelele.19
  • 20. · Receptivitatea faţă de ideile altora, asigurându-se astfel şi accesul la sursele de cunoştintedin întreaga lume.Câteva exemple de indicatori :1. Cheltuielile întreprinderilor cu inovaţia, inclusiv C-D2. Performanţa în domeniul brevetelor ( patentelor)3. Ponderea firmelor care inovează. De exemplu, în UK, peste jumatate din întreprinderiledin industria prelucrătoare sunt clasificate drept inovatoare, ceea ce este peste mediaeuropeană.4. Procentul vanzărilor de produse noi sau îmbunătăţite5. Colaborarea cu universităţi, crearea de firme în mediul universitar‘Spin-offs’ şi ‘start-ups’ sunt firme create pentru a aplica direct în lumeacomercială cunoştinţele şi expertiza deţinute de institutele de învăţământsuperior. Ele pot fi infiinţate de studenţi şi membri ai staff-ului universitar, pebaza cunoştinţelor şi expertizei din toate domeniile.6. Apelarea la diverse surse de informaţii pentru inovaţie.7. Publicarea cercetărilor în parteneriat universităţi – industrie. Această practicăeste dominantă în industriile farmaceutică şi chimică, care în UK, de exemplu,deţine 40% din articolele publicate în comun cu universităţile.8. Internaţionalizarea cercetării şi dezvoltării (C-D). Canada deţine primul loc,urmată de UK, fiind cele mai atractive locaţii pentru activităţile de C-D cuparticipare străină.9. Alianţele tehnologice între firme10. Rata de înfiinţare şi închidere de întreprinderi. O rata înaltă a întreprinderilornoi demonstrează un dinamism întreprinzator al economiei şi capacitatea ei dea se transforma şi adapta la noile condiţii impuse de piaţă. O rată înaltă aîntreprinderilor închise trebuie să ducă la îmbunătăţirea alocării resurselor,deoarece resursele pot fi dirijate către aceia care sunt capabili să le exploateze.11. Viteza de creştere a firmelor. Există puţine întreprinderi cu ritm rapid dedezvoltare (companii cu rata compusă de creştere de cel putin 20% pe an, timpde 4 ani ), care tind să fie principala sursă de inovare şi de creare de noi locuride munca. Acestea descoperă rapid noile oportunităţi şi sunt destul de flexibileca să le exploateze. Cercetările din SUA relevă că în perioada 1994-1998,astfel de întreprinderi au reprezentat 4% din numărul firmelor, dar au creat maimult de 95% din noile locuri de muncă.12. Atitudinea faţă de asumarea unor riscuriAtitudinea firmelor faţă de nereuşită este de asemenea importantă, deoareceîntreprinzătorii trebuie să înveţe din propriile greşeli înainte de a realiza oafacere de succes.Atitudinea societăţii faţă de risc poate de asemenea să afecteze dinamismulunei economii prin influenţa ei asupra : cererii de noi produse şi servicii ;adoptarea unor noi tehnologii ; disponibilitatea capitalului de risc ; politicileguvernamentale şi abordarea reglementărilor.3.2. Omul inovantActivitatea creatoare şi de inovare este caracteristică omului. Un om inovanttrebuie să fie receptiv la nou, să dea dovadă de imaginaţie, spirit de observaţie, capacitatede a face conexiuni, extrapolări şi în acelaşi timp să fie pragmatic.Capacitatea de a fi creativ şi inovant se poate aprecia după următoarele criterii:1. Uşurinţa de a rezolva problemele cu care se confruntă.2. Capacitatea de a-şi asuma riscuri, inevitabile oricărei înnoiri.3. Capacitatea de a conduce un colectiv deoameni (să fie leader).20
  • 21. 4. Să comunice cu uşurinţă cu oamenii.5. Să posede experienţă în domeniu.6. Să dea dovadă de imaginaţie şi optimism.Calităţile cerute de criteriile prezentate nu se pot reuni în acelaşi om. Pot existaoameni creativi, dar care nu reuşesc să transpună în viaţă produsul imaginaţiei şi oamenicare nu generează idei noi, care realizează noul după ideile altora etc.Sociologul englez Kirton consideră existenţa a două mari categorii de oameni:metodici (pedanţi) şi inovativi. El propune un test specific, cu 32 întrebări notate de la1 la 5, pentru autoapreciere de către subiecţi. Nota finală va fi cuprinsă în intervalul32-160. Mediana, care exprimă în măsură egală creativitatea şi inventivitatea esteconsiderată pentru punctajul de 96. Se obţine o distribuţie Gauss a celor chestionaţi, încare cei cu punctaj sub 96 sunt consideraţi metodici, iar cei cu punctaj peste 96, inventivi.Într-o echipă pot coexista oameni inventivi şi metodici, care trebuie săcolaboreze. Oamenii inventive vor facilita introducerea noului, vor dinamiza echipa princomportarea lor, creând mobilitatea necesară schimbărilor radicale.Oamenii metodici în schimb, vor aduce ordine, stabilitate, coerenţa echipei,asigurând siguranţa realizării inovaţiilor cu grad mai mare de risc.Caracteristicile de bază ale oamenilor metodici şi inventivi sunt sintetizate întabelul 3.2.Tabelul 3.2. Caracteristicile oamenilor metodici şi inventiviCaracteristicile oamenilor metodici Caracteristicile oamenilor inventiviPrecizie, constanţă, eficienţă, prudenţă, spirit metodicPar indisciplinaţi, au un stil propriu de abordare a problemelorCaută solutii problemelor după o metodologie stabilită şi verificată (prin paşi de rezolvare)Caută soluţii complicate, inedite, alternative, fiind deseori în contradictoriu cu ceilalţiUrmăresc în mod egal scopul şi mijloacele de atingereSe preocupă în special de scopPot lucra o lungă perioada de timp fără schimbăriAcceptă pentru scurt timp activitatea de rutinăRespectă reguli, regulamente Nu respectă reguli, obiceiuriConduc structuri stabilizate Preiau controlul în situaţii atipiceNu sunt prea siguri de sine, se supun ordinelor ierarhiceSunt foarte siguri de sine, apărându-şi propriile ideiAu un aport major în societate Foarte utili în situaţii de criză, sau pentru prevenirea lorDupă J.P.Sol, oamenii se deosebesc ca: logici (perfecţionişti), poeţi (care propun ideioriginale) şi experţi (care judecă şi critică). In echipe este de preferat să existeoameni din toate categoriile.Oamenii pot fi stimulaţi să aducă soluţii noi prin mediul de activitate şi prin poziţia conduceriifirmei.Pot fi însă şi situaţii de stagnare a performanţelor creative ale oamenilor. De exemplu: teamade a nu face greşeli, de ridicol, sau de furt intelectual; birocraţia care poate „sufoca”realizarea ideilor; ierarhizarea în echipă, când cei cu idei, de obicei tineri, nu îndrăznesc să-şipromoveze ideile; alegerea greşită a temei.3.3. Inovarea tehnologicăConform Lexiconului tehnic român, tehnologia industrială este „ştiinţa metodelor şi amijloacelor de prelucrare a materialelor”, respectiv „ansamblul proceselor tehnologice folositepentru realizarea unui produs”.Conform definiţiei date de comisia economică ONU pentru Europa, tehnologiaindustrială constă în „aplicarea corectă a cunoştiinţelor ştiinţifice şi tehnice în concepţia,dezvoltarea şi fabricarea unui produs”.21
  • 22. Procesul tehnologic reprezintă totalitatea operaţiilor concomitente sau ordonate în timp,necesare fie pentru obţinerea unui produs (prin extragere, prelucrare, asamblare), fie pentruîntreţinerea sau reparea unui sistem tehnic.Procedeul tehnologic indică modul corect, respectiv mijloacele tehnice prin care se realizeazăprocesele tehnologice de obţinere a unui produs.Operaţia tehnologică reprezintă o etapă prin care se realizează o anumitătransformare a materiei prime. Operaţiile pot fi fizice, chimice şi biologice.Un grup de operaţii constituie o fază de fabricaţie (de preparare, de separare etc.),iar timpul necesar pentru ca materiile prime să parcurgă toate etapele procesuluitehnologic constituie ciclul de fabricaţie.Succesiunea logică a tuturor etapelor de transformare a materiei prime în produsconstituie fluxul tehnologic al procesului considerat.Fluxul tehnologic se reprezintă prin scheme de operaţii, care conţin succesiuneaîn timp a operaţiilor, inscripţionate în dreptunghiuri şi prin scheme cu utilaje (schemetehnologice), care reprezintă succesiunea utilajelor (notate convenţional prin simboluri)corespunzătoare operaţiilor prin intermediul cărora se realizează procesul tehnologic.Operaţiei principale din cadrul unui proces tehnologic îi corespunde un utilajprincipal; în funcţie de capacitatea acestuia se stabileşte capacitatea de producţiei aîntregii instalaţii.Fluxurile tehnologice permit acestuia cunoaşterea integrală a procesuluitehnologic, cu evidenţierea intrărilor şi ieşirilor pe fiecare fază, în scopul întocmiriibilanţurilor, a calculării costurilor şi optimizării procesului de producţie în ansamblu etc.Inovarea tehnologică reprezintă aşadar transformarea unei idei într-un produsvandabil, nou sau ameliorat, sau într-un proces industrial îmbunătăţit sau nou.Clasificarea inovaţiilor tehnologice se poate orienta după: poate fii subiect ex1. obiectul inovării;2. gradul de intensitate;3. impactul asupra industriei şi pieţii în general.1. După obiect se diferenţiază inovarea de produs şi cea de proces tehnologic, cutrei variante: de flux tehnologic, de procedeu de fabricaţie şi inovarea incrementată.a) Inovarea de produs este forma de inovare cea mai frecventă, ce se manifestăprin schimbări în:- concepţia produsului, utilizând principii noi, tehnologii noi;- utilizarea de noi materiale cu caracteristici mai bune;- un nou design;- noi utilizări ale aceluiaşi produs.b) Inovarea de proces vizează aspectele interne dintr-o întreprindere. Se pot schimba:- fluxurile tehnologice (de exemplu: introducerea robotizării în industria de asamblare aaparatelor electronice, în construcţia de autoturisme etc.);- procedeele de fabricaţie (procedeul float de obţinere a geamurilor plane, pe orizontală şi nupe verticală, cum erau variantele clasice, sau procedeele noi din construcţii, bazate pe cofrajeglisante, utilizarea de materiale polimerice etc.);- se ameliorează unele operaţii ale fluxului, pentru reducerea consumurilorde materiale, energie, creşterea calităţii, a productivităţii etc. Această variantă poartădenumirea de inovare incrementată.O analiză a procedeelor de inovare reliefează că inovarea de produs ocupă un loc primordialfaţă de cea de proces, cu toate că activitatea de cercetare-dezvoltare a firmeloreste direcţionată preponderent către inovarea de proces.Inovarea de proces nu este specifică numai industriei, ea afectând şi alte domenii de activitate.Inovarea de produs are o pondere mai mare în perioada emergentă a tehnologilor,22
  • 23. când se caută soluţii de obţinerea produselor cu performanţe mai bune, dar şi cu costuriacceptabile. Inovarea de proces este intensificată în special în perioada evolutivă atehnologiilor. La maturitatea tehnologiilor intervine rutina, activitatea inovativă scade,referitor la procesul tehnologic şi produsul deja lansat. Dar inovarea se poate concentra sprealt process, sau alt produs, ce urmează a fi lansate pe piaţă.2. După gradul de intensitate tehnologică se deosebesc inovaţii de ameliorare, de adaptareşi de ruptură.a) Inovaţiile de ameliorare sunt mai simplu de gândit şi realizat. Prin acestea se fac modificăripentru înlocuirea unor materiale cu altele, modificări la soluţiile constructive, se apelează laalte tehnici şi tehnologii. De exemplu se înlocuiesc metalele cu materiale plastice saucompozite; materialele clasice din construcţii: ciment, var, ipsos se înlocuiesc cu materialeplastice, aluminiu, sticlă etc.b) Inovaţiile de adaptare menţin principiile de bază ale produsului, dar realizează un saltcalitativ la unul sau mai multe componente. De exemplu, introducerea motorului Diesel laautomobile; trenurile de mare viteză adaptate la circulaţia călătorilor (după modificărileconstructive ale garniturii de tren, infrastructurii, şi managementului feroviar) etc.c) Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă principiile de funcţionare, pentru obţinerea deproduse noi, sau cu performanţe înbunătăţite. Este posibilă chiar a dispariţie a vechilortehnologii, prin substituirea cu cele noi. Astfel, centralele neconvenţionale de producere aenergiei electrice se bazează pe alte principii de funcţionare decât termo-, hidro – sauatomocentralele. Centralele solare folosesc fie încălzirea cu radiaţie solară a unor fluide, fieefectele termoionic şi fotovoltaic. Centralele eoliene utilizează curenţii de aer, centralelemareomotrice – mişcările de flux-reflux şi ale valurilor, centralele geotermale folosesccăldura acumulată în roci etc. Din păcate aceste tipuri de centrale încă nu pot substitui pe celeconvenţionale.Fig.3.1. Modificarea unei tehnologii prin perfectionare sau înlocuire3. După impactul asupra pieţei în general şi asupra industriei în particular se distinginovaţii de fond, de nişă comercială, curente şi revoluţionare.Inovarea de fond crează un produs nou pentru o piaţă nouă.Inovarea de nişă comercială foloseşte un produs deja cunoscut căruie îi găseşte o piaţă nouă.Inovarea curentă aduce pieţii produse îmbunătăţite calitativ, sau cu design modificat, cu preţmai scăzut etc.Inovarea revoluţionară schimbă modul de realizare a produsului, păstrându-i acestuiafuncţiile şi a segmentului de piaţă . Astfel, fiecare generaţie de calculatoare reprezintă oinovaţie revoluţionară.În general, un produs nou parcurge următoarele etape: apariţie (inovare de fond), lărgireaaplicaţiilor (inovare de nişă), îmbunătăţiri (inovare curentă), inovare revoluţionară.Diferitele tipuri de inovaţii pot avea efecte economice diferite:- pot păstra şi chiar întări vechile relaţii de afaceri;- crează noi relaţii de afaceri;- păstrează tehnologiile existente;- crează noi logistici tehnologice.Concurenţa obligă întreprinderile să inventeze permanent, pentru a nu fi eliminatede pe piaţă. Sunt situaţii când se poate modifica poziţia concurenţială a firmelor pe piaţădatorită experienţei în domeniu şi progresului tehnic. Curba “experienţei” ce redăvariaţia costului unitar în timp este descrescătoare (fig.3.2). Progresul tehnic determină cala costuri egale, produsele să prezinte performanţe diferite. Considerând două firme A şiB, reprezentând variaţia costurilor unitare în timp se observă avantajul concurenţial alfirmei A la un moment dat, când costul unitar în firma A este mai scăzut decât în firma B.După N ani, avantajul concurenţial se schimbă în favoarea firmei B, prin reducerea costurilor.23
  • 24. Fig.3.2. Variaţia costurilor unitare în două firme A şi B în timp.3.4. Rolul progresului tehnic în dobândirea şi menţinerea avantajului concurenţialProgresul tehnic contribuie la creşterea competitivităţii firmei, deci la creşterea capacităţiiacesteia de a rezista concurenţei. Pentru a studia rolul progresului tehnic în dobândirea şimenţinerea avantajului concurenţial se întreprind activităţi specifice, cunoscute ca veghetehnologică şi prognoză tehnologică.1. Veghea tehnologicăVeghea tehnologică reprezintă activitatea de structurare, finalizare şi prezentarea rezultatelor căutării de informaţie externă.Veghea tehnolgică are ca obiective:- informarea asupra stadiului cunoaşterii din alte firme şi tendinţele dezvoltării;- detectarea noutăţilor susceptibile de a fi integrate în sistemele deja existente(tehnici noi, aparate, dispozitive, tehnologii);- identificarea potenţialilor concurenţi;- depistarea zonelor în care firma se poate extinde datorită unor avantaje:performanţele produselor, costurile convenabile, concurenţa redusă, piaţa favorabilă etc.Informarea întreprinderii asupra apariţiei noului în zona de preocupări cunoaşte mai multestadii. La început se semnalează sporadic, elemente ce prefigurează o viitoare dezvoltare. Înetapa următoare, informaţiile devin mai coerente şi consistente şi valorificarea lor poate aduceun avantaj economic, sau dimpotrivă, momentul favorabil a fost depăşit. La durată de timpmai mare, avantajele economice scad, datorită extinderii concurenţei.Informaţiile pe care trebuie să le obţină întreprinderile pot fi de natură diferită şi anume:ştiinţifice, tehnice, tehnologice, tehnico-economice, legislative, de protecţie a mediului,oamenilor, (producători şi consumatori), marketing, comunicaţii, organizare, formare.Informaţia este prelută ca informaţie brută, devine apoi informaţie prelucrată, ce se poateutiliza şi difuza.a) Informaţia brută este diversă, vastă, necesitând resurse importante pentru culegere.Statistica arată că firmele investesc în culegerea şi prelucrarea de informaţii utile sume cereprezintă sub 1% din cifra de afaceri în Europa şi 1,5% din cifra de afaceri în Japonia.Sursele din care se procură informaţiile pot fi primare, secundare şi neformalizate.Sursele primare sunt considerate revistele de specialitate, volumele conferinţelor,congreselor ştiintifice şi simpozioanelor, brevetele de invenţii, tezele de doctorat. Se găsesc inbiblioteci, sau pe suport electronic şi se apelează prin internet şi intranet.Conţin informaţii de ultimă oră, în detaliu.Sursele secundare pot fi: revistele de rezumate, ziare, cărţi,, bănci de date, reviste specializateîn veghea tehnologică (FUTURETECH, HIGH TECH MATERIALS ALERT, INSIDE R&Dş.a. în SUA.), mijloacele mass-media, internet. Conţin informaţii prezentate relative succinct.Sursele neformale sunt cu mult mai diverse. Cele legale sunt materialele publicitare,prospectele, manualele tehnice de utilizare a produselor, expoziţiile, colocviile, saloaneletehnice, sesiunile de comunicări. Informaţii se mai pot obţine din atelierele de service, de lafurnizorii de materiale, din vizite în întreprinderi, călătorii de studii, contractele de cercetare,din contactul direct cu angajaţii unei alte firme etc.Un alt mod de a privi sursele de informaţii consideră existenţa unor surse:- „deschise” ce pot reprezenta 70% din totalul informaţiilor;- „închise” , cu o pondere de 20%;- spionaj economic (10%), pentru care se iau măsuri speciale de delimitare. Nueste de neglijat în domenii ca produse farmaceutice, aeronautică, materiale speciale,industria automobilelor etc.b) Informaţia prelucrată24
  • 25. Prelucrarea informaţiei are drept scop înţelegerea ei şi eliminarea informaţiilor inutile.Trebuie făcută în timp scurt de la culegere pentru a fi utilizabilă.Prelucrarea informaţiei urmează mai multe etape:1. completarea informaţiei sumare cu detalii. Se apelează la cărţi, articole dinreviste, brevete în original, banca de date etc.;2. trierea informaţiei, prin extragerea elementelor utile;3. evaluarea prin apelare la cunoştinţele specialiştilor întreprinderii;4. verificarea;5. sinteza, sub formă de rapoarte cu volum acceptabil, care să ajute la dezvoltareaîntreprinderii.c) Difuzarea informaţieiInformaţia prelucrată trebuie difuzată şi stocată pe suport de hârtie, sau electronicşi difuzată, mijloacele de difuzare devenind astfel surse de informaţii.2. Prognoza tehnologicăPerioada actuală este definită prin progresul rapid al ştiinţei, tehnicii, scurtarea duratei de laapariţia unei invenţii la transpunerea ei în practică. Estimarea corectă, fundamentată ştiinţifica tendinţelor de evoluţie a unui domeniu apelează la studii de prognoză.Prognoza reprezintă evaluarea probabilă, ştiintifică a evoluţiei calitative şi cantitative a unuidomeniu într-un interval de timp.Limita de timp se denumeşte orizont şi poate fi scurt, mediu şi lung. Alegerea dimensiuniiorizontului prognozei are în vedere scopul urmărit Se estimează evoluţiile posibile aledomeniului, probabilitatea de atingere a acestor evoluţii, pentru a stabili strategia de atingere aunor obiective şi mijloacele necesare de realizare.Alegerea orizontului studiului de prognoză depinde de:- scopul urmărit;- beneficiarul studiului: serviciu, firmă, guvern, organizaţie naţională/internaţională;- importanţa deciziilor ce trebuie luate;- stabilitatea studiului. Sistemele stabile evoluează diferit faţă de sistemeleturbulente, deci studiile de prognoză se apropie mult de adevăr;- costurile pentru punerea la punct a tehnicii de realizare a prognozei, de corecţiepentru actualizare şi pentru comparare cu alte metode;- uşurinţa în aplicare.Studiile trebuie să fie precise, deci marja de eroare trebuie să fie în limiteacceptabile. Marja de eroare acceptată depinde de natura procesului prognozat, scop,tehnica folosită, orizontul de timp. Se exprimă prin valori numerice pozitive şi negative(de exemplu: + 5 % ).După domeniul abordat se diferenţiază mai multe tipuri de prognoze: tehnologice,economice, sociale, politice etc.Studiile de prognoză se realizează de specialiştii din interiorul firmelor, sau dinfirme specializate. Se apelează la diverse tehnici, calitative sau cantitative.Tehnicile cantitative se fac de obicei pe orizonturi scurte de timp, apelând la datestatistice ale evoluţiei trecute, pe care le extrapolează. În cele mai multe cazuri seapelează la tehnici de regresie şi metode de prognoză prin filtraj adaptiv.Tehnicile calitative au în vedere orizonturi de timp medii şi mari, iau în considerare omultitudine de factori în evoluţia lor, corelaţiile dintre ei, probabilitatea de apariţie aperturbaţiilor, frecvenţa şi intensitatea acestor perturbaţii.De exemplu, în domeniul construcţiei avioanelor civile, firmele americane alocăaproximativ 70-75 % din fondurile de prognoză pentru studii pe orizont de maxim 5 ani,20-25 % pentru studii pe 10 ani şi aproximativ 5 % pentru prognoze pe termen lung.25
  • 26. Rezultatul acestui tip de prognoză nu se exprimă numeric, ci prin aprecieri asupra tendinţelorşi limitelor de evoluţie posibilă. Ca metode de lucru se utilizează diverse metode, din care seexemplifică metoda curbelor logistice.Metoda curbelor logistice poate fii subiect exEvoluţia unui produs pe piaţă, a unei tehnologii etc. poate fi descrisă matematic de o ecuaţielogistică cu formula: y = p/(1+ae-bx)unde: - y reprezintă performanţa urmărită; - p este valoarea maximă a lui y la carefuncţia tinde tangenţial, când x tinde către infinit; - x este timpul; - a,b sunt parametri decare depinde înclinarea părţii ascendente a logisticii faţă de axa Ox şi ordonata la origine.Alura unei curbe logistice este prezentată în figura 3.3.Fig.3.3 . Evoluţia unei tehnologii după o curbă logistică.Pe curbă se distind următoarele zone:OA = perioada de iniţiere, când tehnologia este emergentă, sau născândă;AB = perioada de creştere, de dezvoltare;BC = perioada de plafonare, când tehnologia nu se mai dezvoltă;CD = perioada de declin;DE = perioada de dispariţie, cănd tehnologia este depăşită şi trebuie înlocuită.Aşadar, curba logistică corespunde perioadelor de evoluţie a unei tehnologii: perioadaemergentă, evolutivă, de maturitate şi de declin.In perioada de declin poate apare pe piaţă o nouă tehnologie, sau un nou produs, ceevoluzează după o curbă logistică proprie, care însă pleacă de la altă origine(performanţă). Procesul se repetă în timp cu alte tehnologii. Curbele logistice au otangentă comună, numită înfăşurătoare (fig. 3.4).Deşi interesul oricărei firme este să dispună de sisteme tehnologice cât mai avansate care să-ipermită o creştere cât mai rapidă, momentul de lansare a unei tehnologii determină nivelulcheltuielilor. Acestea vor fi mari sub aspect economic dacă lansarea se face prematur, fără aţine seama de elementele încă insuficient studiate (de exemplu, beneficiile lansării la oanumită dată a avionului Concorde nu au acoperit cheltuielile de cercetare-proiectare necesarepentru corectarea deficienţelor).Fig. 3.4. Succesiunea dezvoltării unei tehnologii pentru trei variante tehnologicePe de altă parte, dacă tehnologia nouă este lansată cu întârzire, eforturile financiare vor fi maimici, deoarece problemele din sfera cercetării au fost rezolvate, dar nici beneficiile nu vor fiprea mari (cazul tehnologiilor “oferite” ţărilor din lumea a II-a, ndupă ce au atins perioada deplafonare. Efectele economice ale momentului de lansare a unei noi tehnologii sunt prezentate în figura 3.5.Fig. 3.5. Efectele economice ale unei noi tehnologii1-curba “optimă”;2-curba reprezentând lansarea prematură a tehnologiei;3- curba reprezentând lansarea cu întârziere a tehnologieiCurba trasată continuu (1) reprezintă situaţia „optimă” a evoluţiei unei noi tehnologii lansatela timp. Eforturile financiare încep în momentul I, mult înainte de momentul O când (pegraficul de sus) se lansează noua tehnologie. În perioada I-F se fac cercetări fundamentaleapoi, în F-O, studii în instalaţii pilot şi semi-industriale, care presupun eforturi financiaremari. In perioada G-A` eforturile financiare sematerializează în investitii, care însa încep să fie acoperite din producţia noii tehnologii.În domeniul A`-B`-C` beneficiile sunt substanţiale, apoi în C`D` ele scad.Când beneficiile tind spre zero (punctul D`), tehnologia nu mai este rentabilă şi serenunţă la ea.Totalul eforturilor financiare este dat de suprafaţa cuprinsa între curba I-F-G-A` şiaxa Ox, iar totalul beneficiilor e dat de suprafaţa între curba A`- B`-C`-D` şi axa Ox.26
  • 27. Totalul beneficiilor trebuie să depăşeasca totalul cheltuielilor, deci succesultehnologiei va fi cu atât mai mare cu cât diferenţa între suprafaţa de deasupra axei Ox şicea de sub axa Ox este mai mare.3.5. Strategii de perfecţionare tehnologicăStrategia tehnologică se plasează în domeniul optimizărilor, în condiţii deincertitudine sau risc.În literatura de specialitate sunt descrise diferite metode de alegerea unei strategii, metode bazate pe aprecierea globală, de ansamblu, a situaţiei − deexemplu: metoda grilei de evaluare a lui Arthur D. Little ş.a.În funcţie de natura efortului depus în obţinerea tehnologiei se face distincţie întrestrategia dezvoltării tehnologice şi o strategie a achizăţiei/vânzării de tehnologie, adică atransferului de tehnologie.Strategia dezvoltării este o strategie de inovare, ca rezultat al unei activităţi decercetare-dezvoltare continue şi care asigură un avantaj concurenţial cert şi o poziţie delider (naţional sau mondial) firmei care o adoptă.Strategia achiziţiei de tehnologii vizează :- cooperarea cu alte firme (joint venture) pentru dezvoltarea de noi tehnologii;- cumpărarea de licenţe, ceea ce permite accesul la tehnologiile dezvoltate de alţii şi reducetermenul de implementare a noilor tehnologii;- cumpărarea de componente care înglobează tehnologii noi, asamblarea şi vânzareaproduselor eventual sub marca firmei.Strategia vânzării este specifică firmelor care nu doresc să-şi valorifice, cu efortpropriu, tehnologiile pe care le-au dezvoltat şi le oferă spre cumpărare celor interesaţi.Este cazul ofertelor tehnologice făcute de firme puternice către ţări mai puţin dezvoltate.Oferta este făcută de cele mai multe ori, în momentul în care tehnologia respectivă a atinspragul plafonării în ţara de origine. De regulă, tehnologiile performante nu pot fi cumpăratede ţările mai puţin dezvoltate fie datorită costului prohibitiv, fie pentru evitarea unor noiconcurenţi pe piaţă.Dar transferul de tehnologie poate avea loc chiar în interiorul firmei, de la sectorul decercetare către sectoarele productive, în cadrul unei strategii globale de dezvoltare aîntreprinderii, care ţine cont de momentul introducerii tehnologiilor noi şi de caracterulproducţiei (continuă, omogenă, neomogenă etc.).3. 6. Managementul inovării3.6.1. Activitatea inventivă şi invenţiileInvenţia reprezintă rezolvarea tehnică a unei probleme din orice domeniu, care reprezintănoutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii pe plan naţional şi internaţional.Elementele componente ale invenţiei sunt prezentate sub forma de revendicări cedefinesc elementele de noutate ale invenţiei.Noutatea invenţiei se apreciază după data(referinţa în timp) depunerii în ţara respectivă, la oficiul naţional de proprietateindustrială, pentru România acesta fiind OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci).Această dată constituie limita de la care se stabileşte stadiul tehnicii faţă de care seraportează noutatea. Stadiul tehnicii include toate cunoştinţele care au devenit accesibilepublicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenţie, sau a priorităţii.Noutatea se stabileşte în conformitate cu prevederile legale - art.8. din Legea 64/1991, înraport cu conţinutul revendicărilor şi cu domeniul de aplicare precizat în descriere.Cazurile în care o invenţie este complet nouă sunt extrem de rare în zilele noastre.În majoritatea lor, invenţiile au la bază cunoştinţe şi soluţii anterioare, faţă de care aducanumite elemente de noutate.Orice invenţie implică o activitate inventivă dacă este îndeplinită cel puţin unadin condiţiile următoare:- nu rezultă ca evidentă în stadiul tehnicii din domeniul de aplicare, sau dintr-un27
  • 28. domeniu apropiat al acestuia;- specialistul din domeniu nu poate rezolva problema aşa cum o rezolvă invenţia;- necesitatea rezolvării problemei există de mult timp şi rezolvările cunoscute nusunt la nivelul rezolvării din invenţie;- invenţia este folosită cu sau fără modificări într-un domeniu, cu efecte cel puţinegale cu efectele altor invenţii din acel domeniu;- inventia constă în îmbinarea elementelor cunoscute din stadiul tehnicii, obţinândun efect global pozitiv;- inventia are ca obiect un procedeu analog, care realizează fie un efect tehnicnou, fie o substanţă cu calităţi noi, fie materii prime noi.Pe de altă parte, se consideră că o propunere de invenţie nu implică o activitateinventivă si deci nu se poate acorda un brevet de inventie, dacă:- se enunţă numai o problemă tehnică, fără a o rezolva;- se rezolvă numai o problemă de economisire de materiale sau energie,optimizarea dimensiunilor sau reducerea costurilor, fără a obţine efecte tehnicenoi, sau superioare;- se rezolvă problema numai printr-o simplă înlocuire de materiale cucaracteristici cunoscute, care conduc la efecte previzibile;- se modifică forma, sau aspectul în scop estetic;- se rezolvă problema prin simplificare, sau prin mijloace echivalente existente,fără a obţine efecte cel puţin egale cu tehnicile cunoscute;- se îmbină două sau mai multe soluţii deja cunoscute, cu efecte previzibile (cazuljuxtapunerii soluţiilor cunoscute);- se selectează un caz particular fără să conducă la efecte deosebite;- se alege un material cunoscut şi/sau execută modificări constructive după regulicunoscute;- se referă la un produs natural asupra căruia nu s-a intervenit tehnologic.Noutăţile considerate a fi invenţii sunt certificate prin brevete de invenţii, careatestă dreptul exclusiv de exploatare. La brevetarea invenţiilor, condiţia de noutate nueste însă suficientă pentru acordarea brevetului de invenţie.Criteriile de brevetabilitate ale unei invenţii sunt: noutatea, activitatea inventivăşi aplicabilitatea industrială. Neîndeplinirea unui singur criteriu de brevetabilitatedetermină respingerea cererii de brevet. Legea interzice brevetarea acelor invenţii,calificându-le nebrevetabile dacă sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.Pot constitui invenţii brevetabile:- soluţiile practice, din orice domeniu, care realizează orice idee, teorie ştiinţifică,metodă matematică, de învăţământ, sistem de urbanizare etc.;- orice procedeu ce permite facilitarea unei operaţii tehnice utilizând programe decalculator, în măsura în care se obţine şi efectul tehnic. Programele de calculatorsunt considerate ca echivalentul metodelor matematice, prezentând caracter purabstract, fiind incluse în documentaţia cererii de brevet;- jocuri şi jucării noi bazate pe reguli de joc nebrevetabile;- produse alimentare noi, la care se utilizează reţete culinare nebrevetabile;- mijloacele şi procedeele tehnice de creare, reproducere, multiplicare,înregistrare, redare, conservare, recondiţionare a operelor de artă.3.6.2. Brevetul de invenţieCererea de brevet de invenţieIn conformitate cu prevederile legale naţionale şi internaţionale, cererea de brevetde invenţie trebuie să se refere la o singură invenţie, sau la un grup de invenţii legate întrunconcept inventiv general. In caz contrar, autorul sau de succesorul său în drepturi28
  • 29. poate diviza cererea de brevet.Există practic doua variante în a redacta o cerere de inventie:a) cererea de brevet de invenţie care cuprinde o singură invenţie;b) cererea de brevet de invenţie care conţine un grup de invenţii.Cererea unitară de brevet de invenţie poate să includă o singură revendicare,situaţie cel mai des întâlnită, sau mai multe revendicări. Revendicările trebuie să asigureprotecţia produsului nou creat, sau să prezinte variante de produşi, punând în evidenţăanumite caracteristici fizico-chimice ale produşilor creaţi şi precizând domeniile deutilizare.În cererile de brevet de invenţie referitoare la un grup de invenţii se admitrevendicări independente în următoarele situaţii: pentru produs, pentru un procedeuconceput pentru fabricarea produsului şi pentru folosirea produsului; pentru un procedeuşi pentru un mijloc special conceput pentru realizarea produsului; pentru produs, pentruun procedeu special conceput pentru realizarea produsului şi pentru un mijloc specialconceput pentru realizarea produsului.Revendicările definesc obiectul protecţiei solicitate de inventator pentruactivitatea inventivă depusă. Ele trebui să fie clare şi să prezinte caracteristicile esenţiale,care sunt necesare pentru rezolvarea problemei tehnice din cererea de brevet de invenţie.Obţinerea brevetului de invenţieBrevetul de invenţie este un document de protecţie ce se acordă unei persoanefizice sau juridice, sau unui grup de persoane, pentru protejarea invenţiilor.Dacă una şi aceeaşi invenţie a fost creată independent, de doi sau mai mulţiinventatori, sau de colective de inventatori, brevetul de invenţie se acordă aceluia care adepus la OSIM în condiţii reglementare, cererea de brevet. Dacă toţi inventatorii audepus cereri reglementare, brevetul se acordă aceluia dintre ei a cărui cerere are prioritateîn timp.În România, protecţia invenţiilor este reglementată prin dispoziţiile legiinr.64/1991, care stabileşte că eliberarea brevetului de invenţie aparţine inventatorului,sau succesorilor săi legali, sau testamentari. Inventatorul are dreptul de a i se menţionanumele şi calitatea de inventator în brevetul de invenţie, în toate publicaţiile editate înlegătură cu acest brevet şi în cartea sa de muncă. In cazul în care mai multe persoane aucreat aceeaşi invenţie, dreptul la brevet le aparţine tuturor, ei fiind consideraţi coautori.Invenţiile de serviciu sunt invenţii realizate de salariaţi, legate sau nu de obligaţiicontractuale, dar create în legătură cu activităţile unităţii, sau cu funcţia salariatului,utilizând cunoştinţele tehnologice sau baza materială din unitate. Inventatorii şi unitateaau obligaţia reciprocă de a se informa asupra creării invenţiei, respectiv asupra stadiuluiei de realizare şi de a se abţine de la orice divulgare.Se pot menţiona trei situaţii distincte;1 - dacă inventatorul a creat invenţia în cadrul unui contract de muncă în care i saîncredinţat explicit o misiune inventivă, dreptul de eliberare a brevetuluiaparţine unităţii;2 - dacă invenţia a fost creată pe baza uneui activităţi rezultată dintr-un contractde cercetare, dreptul de brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandatcercetarea;3 - dacă invenţia a fost creată de salariaţi nelegaţi prin contract cu misiuneainventivă, sau de un contract de cercetare, dreptul la brevetul de invenţieaparţine inventatorilor salariaţi.Nebrevetarea unei soluţii tehnice brevetabilă şi exploatarea ei fără protecţia legalăpresupune asumarea unui risc, existând posibilitatea obţinerii de către altă persoană adrepturilor, creşte concurenţa pe segmental de piaţă, scad încasările etc.29
  • 30. Exploatarea brevetelor de invenţieA valorifica un brevet de invenţie înseamnă a obţine o serie de avantaje de naturădiversă, printre care şi drepturi băneşti. Totodată se recunoaşte moral capacitateaintelectuală , inventivă a autorului, sau autorilor.Exploatarea brevetului de invenţie se poate realiza direct de către inventator, sauindirect, când autorul nu dispune de fonduri suficiente de investiţii pentru punerea înpractică a realizării invenţiei.Dacă autorul invenţiei exploatează direct invenţia brevetată, obţine o serie deavantaje rezultate din vânzarea produselor obţinute din aplicarea brevetului, participaredirectă la profit, interzicerea exploatării neautorizate, reducerea concurenţei etc.La exploatarea indirectă a brevetului de invenţie, autorului nu îi revin toateavantajele. El transferă prin contract, către altă persoană sau firmă, drepturile. Contractulpoate fi de licenţă şi de cesiune.Licenţa este un contract scris întocmit între titularul de brevet şi beneficiar, princare proprietarul de brevet vinde contra unui preţ, dreptul de a folosi brevetul unei altepersoane, instituţii, sau firmă. Vânzarea se poate face pe timp nelimitat, sau după oanumită perioadă de timp, pentru producţia şi desfacerea pe piaţa internă, sau cu dreptultitularului de brevet de a folosi în paralel aceeaşi piaţă. Preţul se stabileşte plecând de lavaloarea de piaţă a obiectului brevetului. Plata se realizează ca redevenţă ( un procent dincifra de afaceri realizată pe baza aplicării invenţiei), sau prin forfetare (o sumă fixă, carenu ţine seama de cantitatea producţiei ce se poate realiza după aplicarea invenţiei). Maipot exista schimbul de licenţe (cross-licensing) şi forma de participare a titularului lainvestiţii. Cesiunea reprezintă cedarea drepturilor de folosinţă a brevetului pe un anumitteritoriu/timp.Comerţul cu brevete de invenţie constă în:- cesionarea teritorială, deci vânzarea dreptului de folosinţă a brevetului pe unanumit teritoriu;- arendarea produselor obţinute din aplicarea invenţiei pe un anumit teritoriu şiun anumit timp;- licenţierea, respective vinderea dreptului de folosire a invenţiei, pe timpnelimitat, sau după o anumită perioadă de timp.Licenţierea se poate face în ţară sau în străinătate. Licenţiatorul (autorul invenţiei)economiseşte fonduri financiare şi materiale, beneficiază de protecţia licenţei, se poateasocia cu o firmă, asigură rentabilitatea cercetării ştiinţifice etc. Licenţiatul (cumpărătorulbrevetului) nu investeşte în cercetarea ştinţifică şi are toate avantajele din folosireainvenţiei.3.6.3. Protecţia invenţiilorBrevetul de invenţie protejează ca un produs, sau o tehnologie brevetată să nupoată fi copiat şi reprodus de către un cumpărător. Fabricarea şi comercializarea unuiprodus (sau tehnologie) rezultat prin aplicarea unei invenţii brevetate în Româniareprezintă infracţiune, denumită contrafacere.OSIM realizează cercetări documentare din literatura de brevete, din care se poateafla portofoliul de invenţii brevetate de o firmă pe teritoriul României, elaboreaza studiiprivind evitarea riscului de contrafacere pe teritoriul României, indicând dacă existăprotecţie printr-un brevet de invenţie pentru un produs, sau o tehnologie, sau studii deprognoză pe termen scurt şi mediu privind evoluţia în timp a unor materiale, maşini şiutilaje, tehnologii, subramuri şi domenii ale tehnicii.În anul 1973 a luat fiinţă Organizaţia Europeană a Brevetelor, care are drept scopprotecţia invenţiilor în statele contractante (19 state iniţial) şi stabilirea unei proceduriunice de eliberare a brevetelor europene în statele membre (contractante). Ulterior şi30
  • 31. România a aderat la această organizaţie.Un brevet european conferă titularului său, în fiecare dintre statele contractante încare este el eliberat, aceleaşi drepturi ca un brevet naţional. Durata brevetului european estede 20 de ani de la data depozitului cererii de brevet. Procedura de eliberare europeană aunui brevet nu suprimă procedurile naţionale, astfel încât solicitantul poate să aleagă, pentruprotecţia unei invenţii, calea unei proceduri naţionale în fiecare din statele participante laOrganizaţia Europeană a Brevetelor. Calea europeană directă are însă la bază aplicareaansamblului de proceduri de eliberare a brevetului european bazat pe CBE.La nivel mondial există Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, OMPI(WIPO în engleză). OMPI are ca scop promovarea protecţiei proprietăţii intelectuale înlume şi asigură cooperarea administrativă între diferitele uniuni care o compun. Uniunileexistente în OMPI sunt: Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale (de la Paris),Uniunea pentru protecţia operelor literare şi artistice (de la Berna), Aranjamentulprivind înlăturarea falsificării indicaţiilor de provenienţă (de la Madrid), Aranjamentulprivind depozitul internaţioonal al desenelor şi modelelor (de la Haga), Aranjamentulprivind clasificarea internaţională a produselor din domeniul mărcilor (de la Nisa),Uniunea internaţională de cooperare în materie de brevete (PCT).Acordul de la Marrakech din 1994 semnat în cadrul acordului general asupratarifelor vamale şi comerţului (GATT) a înfiinţat Organizaţia Mondială a Comerţului(OMC). Acordul cuprinde şi aspectele drepturilor de proprietate intelectuală care ţin decomerţ (ADPIC sau TRIPS).Unele convenţii internaţionale regionale referitoare la protecţia proprietăţiiindustriale au prevăzut înfiinţarea de organisme internaţionale comune, cum sunt deexemplu Organizaţia Africană a Proprietăţii Intelectuale (OAPI) şi ConvenţiaBENELUX în materie de mărci.România a semnat numeroase convenţii şi tratate internaţionale în domeniulproprietăţii industriale, din care mai importante sunt:- Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale;- Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale;- Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor;- Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor deinvenţie;- acorduri privind asocierea cu comunităţile economice europene, SUA, ţărileAsociaţiei Europene a Liberului Schimb, Organizaţia Europeană de Brevete .Pe baza acestor convenţii internaţionale, acorduri şi tratate încheiate cu alte statesau cu organisme intrenaţionale, persoanele fizice şi juridice române pot să-si brevetezeinvenţiile în alte state. Persoanele fizice sau juridice străine, care au domiciliu sau sediulîn afara teritoriului României au dreptul la brevet numai pe baza convenţiilorinternaţionale privind invenţiile la care România este parte, sau pe bază de reciprocitate.Teste pentru autoevaluare la unitatea de invatare 31. Care sunt definiţiile inovării sub aspectul îmbogăţirii conţinutului?2. Care sunt sursele potenţiale ale inovării?3. Cum se clasifică inovaţiile tehnologice?4. Ce este veghea tehnologică?5. Cum se aplică metoda curbelor logistice?6. Ce este invenţia?7. Ce este un brevet de invenţie ?8. Care sunt criteriile de brevetabilitate ?9. Cum se exploatează brevetele de invenţie?.Rezumat la unitatea de învăţare 331
  • 32. În epoca actuală, performanţa economică se bazează pe inovare ca sursădominantă a avantajului concurenţial (competitiv). Se prezintă definiţia inovării,clasificări, cauzele care determină inovarea în întreprinderi, sursele potenţiale aleinovării, indicatorii cu care se apreciază procesul de inovare, caracteristicile omuluiinovant. Se insistă asupra inovării tehnologice ca factor important în dezvoltareaeconomică. Sunt prezentate metode ca veghea tehnologică şi de prognoză tehnologică, casurse ale întreprinderilor pentru obţinerea şi menţinerea avantajului concurenţial.Subcapitolul de managementul inovării este focalizat pe activitatea inventivă, invenţii,brevete de invenţii ca mod de protejare a proprietăţii intelectuale în domeniul invenţiilorşi exploatarea acestor brevete.Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de invatare 31. Inovarea după J.Schumpeter reprezintă acţiunea de a produce altceva sau altfel.După Mansfield, inovarea reprezintă procesul global de creativitate tehnologicăşi comercială, transferul unei idei noi, sau un nou concept, până la stadiul finalal unui nou produs, proces, sau activitate de service acceptate de piaţă. Altădefiniţie consideră inovarea ca fiind transformarea unei idei într-un produsvandabil, nou sau ameliorat, într-un proces industrial sau comercial, sau într-onouă metodă socială.2. Sursele potenţiale ale inovării după P. Drucker sunt interne şi externe firmei.Sursele interne de stimulare a inovării sunt: neprevăzutul, incongruenţa(discrepanţa), necesităţile procesului, schimbările în structura domeniului sau apieţelor.Sursele externe de stimulare a inovării sunt: modificările demografice,schimbările de atitudine, noile cunoştinţe din diferite domenii ale ştiinţei şitehnologiei.3. Clasificarea inovaţiilor tehnologice ia în considerare:- obiectul inovării: de produs şi de process tehnologic;- gradul de intensitate: de ameliorare, adaptare, de ruptură;- impactul asupra industriei şi pieţii în general: de fond, de nişă comercială,curentă, revoluţionară.4. Veghea tehnologică reprezintă activitatea de structurare, finalizare şi prezentarea rezultatelor căutării de informaţie externă.5. Metoda curbelor logistice utilizează o ecuaţie logistică: y = p/(1+ae-bx)unde: - y reprezintă performanţa urmărită; - p este valoarea maximă a lui y când x tindecătre infinit; - x este timpul; - a,b sunt parametri. Pe curbă se distind următoarele zone:OA = perioada de iniţiere; AB = perioada de dezvoltare; BC = perioada de plafonare;CD = perioada de declin; DE = perioada de dispariţie.Efectele economice sunt: cheltuieli pentru cercetare antarioare lansăriiprodusului/tehnologiei; profit în creştere, apoi plafonat şi în declin. Punctele importantesunt la lansarea şi la renunţarea la produs/tehnologie.6. Invenţia reprezintă rezolvarea tehnică a unei probleme din orice domeniu, carereprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii pe plannaţional şi internaţional.7. Brevetul de invenţie este un document de protecţie ce se acordă unei persoanefizice sau juridice, sau unui grup de persoane, pentru protejarea invenţiilor.8. Criteriile de brevetabilitate ale unei invenţii sunt: noutatea, activitatea inventivăşi aplicabilitatea industrială.9. Exploatarea brevetelor de invenţie se realizează direct şi indirect.La exploatarea directă a invenţiei brevetate, autorul obţine avantaje rezultatedin vânzarea produselor obţinute din aplicarea brevetului, participare directă la32
  • 33. profit, interzicerea exploatării neautorizate, reducerea concurenţei etc.La exploatarea indirectă a brevetului de invenţie, autorul transferă princontract, către altă persoană sau firmă, drepturile. Contractul poate fi de licenţăşi de cesiune. Plata se realizează ca redevenţă, sau prin forfetare. Mai potexista schimbul de licenţe (cross-licensing) şi forma de participare a titularuluila investiţii.UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂCuprinsObiective4.1. Locul şi rolul cercetării ştiinţifice în societatea modernă4.2. Ştiinţa şi cercetare ştiinţifică4.3. Forme de cercetare ştiinţifică4.4. Etapele de realizare a cercetării ştiinţifice4.5. Scientometria4.6. Ierarhizarea universităţilor conform clasamentului Shanghai4.7. Clasificarea universităţilor din România4.8. Obiectivele politicii în domeniul cercetării ştiinţifice în RomâniaTeste de autoevaluare la unitatea de invatare 4Rezumat la unitatea de invatare 4Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 4Bibliografie la unitatea de invatare 4ObiectiveStudentul işi va însusi noţiuni legate de cercetarea ştiinţifică, de modul în carese realizează o lucrare de cercetare ştiinţifică şi despre importantă acestei activităţi nunumai pentru viaţa economico-socială, ci şi pentru procesul educaţional.4.1. Locul şi rolul cercetării ştiinţifice în societatea modernăCercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, menită săsporească volumul de cunoştinţe şi să le utilizeze în aplicaţii.Conceptul de cercetare ştiinţifică este utilizat azi şi sub denumirea decercetare-dezvoltare (pe scurt C-D).Cercetarea, dezvoltarea şi inovarea constituie pentru orice ţară, motoruldezvoltării economice şi sociale. Preocuparea comună a tuturor ţărilor pentru ştiinţă şicercetare ştiinţifică apar ca o recunoaştere a rolului acestora în asigurarea bunăstării şicivilizaţiei umane.Cercetarea ştiinţifică produce ştiinţă, ce se încorporează în bună masură înproduse tehnologice. In plus cercetarea ştiinţifică se multiplică pe ea însăşi (deoarecespre deosebire de valorile materiale cele ştiinţifice nu se consumă, nu se pierd),dezvoltă învăţămîntul, face educaţie, conducând la superioritate socială.Câteva particularităţi ale cunoştinţelor ştiinţifice:- au proprietatea de a se acumula şi multiplica în timp;- prin utilizare, cunoştinţele se consolidează, se perfecţionează şi secompletează;- prin acumulare devin o sursă gratuită a puterii de creaţie a oamenilor;- nu se înstrăinează prin transmitere de la o persoană la alta;- rămân de regulă în posesia celor care au creat cunoştinţe ştiinţifice.Cercetarea ştiinţifică are nevoie de cercetători, deci de specialişti pe diferitedomenii ştiinţifice, echipamente, resurse financiare şi infrastructură. Se disting douădirecţii prin care se pot crea şi valorifica informaţiile ştiinţifice şi anume:- existenţa unui cadru organizatoric, a mijloacelor de culegere, stocare,33
  • 34. prelucrare şi de transmitere a informaţiilor ştiinţifice;- crearea de noi informaţii ştiinţifice prin activitate de cercetare realizată înlaboratoare, institute şi academii de cercetare.Produsele cercetării pot fi invenţii, inovaţii, noi materiale, programe de decalcul (soft-ware), utilaje, tehnologii, sisteme moderne de management, de formare apersonalului etc.Ca şi alte probleme, cercetarea ştiinţifică actuală trebuie privită în contextulfenomenului de globalizare. Există şi în domeniul cercetării probleme globale reale:mondializarea vieţii economice, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii,accentuarea relaţiilor internaţionale, caracterul limitat al resurselor şi distribuţia lorneuniformă pe glob, protecţia mediului şi asigurarea dezvoltării durabile a omenirii.Cercetare ştiinţifică necesită mari rewsurse, care uneori nu pot fi suportate de unsingur stat.Neaducand profit prin ea însăşi, cercetarea ştiinţifică trebuie finanţată înprincipal de către stat.Cercetarea ştiinţifică din institutele de cercetare ale Romaniei este integrată încercetarea ştiinţifică universală, prin rezultate, publicaţii ştiinţifice, cooperăriinternaţionale.Cercetarea ştiinţifică de calitate este un vector al progresului şi dezvoltării.Este evidentă necesitatea unei strategii naţionale pe termen mediu şi lung în domeniulcercetării ştiinţifice, evaluarea riguroasă a stării reale a cercetării ştiinţifice şi apotenţialului uman din cercetare.Universităţile au un rol deosebit prin contribuţia adusă la producerea,transmiterea şi utilizarea de cunoaştere. Cercetarea ştiinţifică din universităţi esteparte inseparabilă a unui sistem de învăţământ performant şi este esenţială pentrudezvoltarea însăşi a învăţământului superior.Procesul Bologna a subliniat necesitatea stimulării performanţei, acompetitivităţii şi a excelenţei, internaţionalizarea şi globalizarea cercetării. S-arecunoscut necesitatea constituirii Ariei Europene a Învăţământului Superior şiCercetării, ca fundament al unei societăţi competitive, bazată pe cunoaştere.Cercetarea ştiinţifică se bazează pe potenţialul creator al oamenilor, care suntantrenaţi în activităţi inovatoare.Inovarea presupune capacităţi specifice (precum aceea de a sesizaoportunităţile oferite de piaţă în corelatie cu evoluţiile tehnologice, de a identificasolutiile tehnice, de a evalua raportul costuri-beneficii şi riscurile presupuse, de aidentifica resursele necesare etc.), abilităţi care să fie câştigate la nivelul angajaţilor,managerilor, sau să fie incorporate în organizarea firmei.Procesul de inovare antrenează cinci elemente:1. sistemul de cercetare (aflat în centrul producţiei de cunoaştere);2. companiile inovative − motoarele (liderii) inovării (întreprinderile caretransformă cunoaşterea în produse destinate pieţei);3. infrastructura de inovare;4. capitalul disponibil şi canalele de finanţare;5. resursele de muncă şi serviciile educaţionale (capitalul uman).În realitate, cele cinci elemente se suprapun, ajungând ca o unitate de cercetaresă funcţioneze şi ca lider de inovare, sau companiile pot avea propriile lor unităţi decercetare etc.Domeniile de cercetare sunt orientate către tehnologii în cea mai mare măsură,urmate de ştiinţele naturale, exacte şi umaniste.Creşterea competenţei si eficienţei activităţii de cercetare- dezvoltare se poate34
  • 35. realiza urmărind îndeplinirea unor obiective, cum sunt:• obţinerea de rezultate de interes pentru beneficiarii din economie/societate;• corelarea tematicilor de cercetare cu finanţare de la buget cu strategia sectoriala petermen mediu si lung;• promovarea parteneriatului între cercetători si beneficiari/utilizatori ai rezultatelorcercetării;• sprijinirea aplicării rezultatelor obţinute la beneficiari/utilizatori;• dezvoltarea resurselor umane prin formare şi perfecţionare pentru şi prinactivitatea de cercetare–dezvoltare, astfel încât să devină capabile să utilizezerezultatele cercetării si dezvoltării;• dezvoltarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare şi formarea de centre deexcelenţă în domenii prioritare;• dezvoltarea infrastructurii de inovare (oficii de inovare si afaceri, centre detransfer tehnologic, oficii de informare tehnologică);• infiinţarea fondurilor de risc pentru aplicarea rezultatelor cercetării;• instituirea unui sistem flexibil de gestionare a fondurilor bugetare pe programelede cercetare-dezvoltare.Din bugetul de stat se pot finanţa următoarele tipuri de activităţi:- activităţi de cercetare-dezvoltare;- activităţi de transfer tehnologic: transfer de cunoştinţe, consultanţă şi asistenţătehnică;- activităţi de valorificare/implementare a rezultatelor la beneficiari;- activităţi suport, de tip orizontal, pentru sprijinirea realizării programului prindezvoltarea resurselor umane, atât din activitatea de cercetare - dezvoltare, cât şidin partea beneficiarilor programului;- organizări de cursuri, stagii de formare, diseminarea cunoştinţelor şi aexperienţei acumulate;- activităţi de conducere a programelor.Generarea de cunoştinţe ştiinţifice are loc în centre şi reţele de cercetare, caretrebuie să dispună de echipamente, aparatură şi software de ultimă generaţie. Sepreconizează integrarea unităţilor de cercetare-dezvoltare românesti în reţele şi programeinternaţionale. Unităţile de cercetare îşi pot dezvolta resursele prin programe de granturipentru cercetare. Pe lângă satisfacţia profesională, a activităţii în condiţii moderne,cercetătorii trebuie să fie atraşi şi motivaţi printr-un sistem adecvat de salarii. Se evităastfel exodul de inteligentă, pregătită la înalt nivel în România, prin facultăţi, cursuri demaster, doctorat etc.Unităţile de cercetare-dezvoltare vor trebui să-şi mărească capacitatea deutilizare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice, prin: creşterea capacităţii de absorbţie ainovării în mediul economic, ca urmare a unor: cursuri şi stagii de formare şiperfecţionare pentru beneficiarii/utilizatorii rezultatelor cercetării-dezvoltării; susţinereamobilităţii cercetătorilor, specialiştilor şi studenţilor din institutele de cercetare şiuniversităţi către firme; îmbunatăţirea accesului firmelor la facilităţi informaţionale şi laservicii de asistentă ştiinţifică.Dezvoltarea potentialului de cercetare-dezvoltare şi inovare la nivelul firmelor sepoate realiza prin elaborarea de proiecte de cercetare-dezvoltare-inovare între parteneriindustriali şi unităţi de cercetare-dezvoltare. O altă modalitate ar putea fi cofinanţareapentru proiectele colaborative între agenţii economici şi unităţile de cercetare-dezvoltare.Introducerii sistemului de management al calitatii obligă firmele să-şi perfecţionezeactivitatea, deci să întreprindă activităti de cercetare-dezvoltare-inovare.Cercetarea însă nu este exclusiv orientată spre economie, ci trebuie efectuată şi35
  • 36. încurajată şi în domeniul culturii şi patrimoniului naţional.4.2. Ştiinţa şi cercetarea ştiinţificăŞtiinţa contemporană este caracterizată de:- dezvoltare accelerată;- caracter multidisciplinar;- aplicare tot mai rapidă a cunoştinţelor ştiinţifice;- tehnologie bazată într-o proporţie covârşitoare pe ştiinţă (în comparaţie cutehnologia ca „artă” sau „meşteşug”, bazată pe cunoştinţe empirice);- integrarea activităţii de cercetare ştiinţifică în activităţile de educaţie şiinstruire, respectiv de transfer de tehnologie şi inovare (în sensul că acesteactivităţi sunt corelate, inclusiv că sunt desfăşurate în aceeaşi perioadă decătre aceeaşi organizaţie sau acelaşi individ);- creşterea efortului uman şi material necesar pentru rezolvarea problemelorştiinţifice şi tehnologice majore impune o intensă colaborare internaţională;- dezvoltarea şi utilizarea ştiinţei şi tehnologiei este limitată tot mai mult deinsuficienţa resurselor.Evoluţia în epoca postindustrială este în bună măsură condiţionată de ştiinţă,deoarece ea stă la baza progresului, iar importanţa ştiinţei devine covârşitoare însocietatea bazată pe cunoaştere.Prin declaraţia de la Lisabona, Uniunea Europeană îşi propune să dezvolte îndecurs de un deceniu, cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere. Aceastădeclaraţie conţine şi un plan de măsuri care arată care sunt principalele direcţii deacţiune: societatea informaţională;educaţia;cercetarea.Importanţa cercetării a fost scoasă în evidenţă şi în raportul ComisieiEuropene, care recunoaşte că Uniunea Europeană are un deficit al balanţei importexportîn domeniul tehnologiilor înalte şi trebuie să facă eforturi pentru intensificareacercetării.Cercetarea ştiinţifică trebuie să îmbogăţească cunoaşterea şi să ofere o bazăpentru dezvoltarea tehnologică.În momentul de faţă omenirea se află într-o eră tehnologică. Cea maisemnificativă dintre aceste tehnologii este cea care asigură suportul societăţiiinformaţionale: tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor (TIC). Această tehnologiepermite prelucrarea şi vehicularea informaţiei într-o manieră revoluţionară, de naturăsă producă schimbări profunde în societate în general şi în economie în particular.Conceptul de informaţie pare a fi crucial pentru societatea informaţională. În„noua economie”, bazată pe internet se constată că esenţa lucrurilor în societate estedată de comunicare, deci de schimbul de informaţie între parteneri, schimb din carerezultă o nouă informaţie şi o nouă valoare, fie ea culturală sau economică. Astfel,mai importantă decât difuzarea informaţiei comerciale pe internet (reclama) esteinteracţiunea între furnizor şi client, participarea acestuia din urmă la definirea pieţeişi a produsului.Cunoaşterea este „informaţie în context”. Informaţia nu devine în modautomat cunoaştere şi nu trebuie confundată cu aceasta.Era (epoca) cunoaşterii poate fi caracterizată prin dezvoltarea intensivă atehnologiilor într-un ritm care a depăşit şi cele mai optimiste prognoze şi în acelaşitimp ele să devină larg accesibile, în sensul că, dincolo de unele restricţii legate desecuritate, ele pot fi cumpărate. Factorul limitativ în dezvoltare va fi legat din ce în cemai mult de cunoaştere, de capacitatea umană de asimilare, dezvoltare a acestortehnologii şi utilizare a acestora în noi domenii de activitate, pentru noi produse şiservicii.36
  • 37. Conceptul de societate bazată pe cunoaştere este utilizat în paralel cu cel deeconomie bazată pe cunoaştere (knowledge-based economy). Cele două conceptesunt înrudite, dar nu identice. Utilizarea intensivă a cunoaşterii, inclusiv generarea decunoştinţe reprezintă esenţa unor procese care au rezultat economic. Pe de altă parte„societatea” reprezintă un cadru mai cuprinzător decât economia şi progresul spresocietatea cunoaşterii va avea, dincolo de efecte economice, consecinţa unei realizărimai depline a personalităţii umane.Fără îndoială că România nu poate ignora aceste evoluţii. Singura şansă dereducere a decalajului economic este să se orienteze rapid după cele mai noi evoluţiiîn plan mondial în general şi european în special. Dar atragerea specialiştilor cătrecercetare este destul de redusă, media de vârstă a crescut foarte mult (ca şi înînvăţământul superior, de altfel) datorită emigrării (sau plecării temporare înstrăinătate) a cercetătorilor tineri, dar şi a celor de vârste medii.4.3. Forme de cercetare ştiinţificăCercetarea poate fi clasificată în cercetare fundamentală şi aplicată, sau dupăcheltuielile din proiectele de cercetare-dezvoltare în: cercetare fundamentală, aplicată(aplicativă) şi de dezvoltare.1. Cercetarea ştiinţifică fundamentalăCercetarea ştiinţifică fundamentală este o activitate teoretică sauexperimentală care drept scop acumularea de noi cunoştinţe privind aspectelefundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără a urmări o aplicaţiedeosebită sau specifică.Prin acest tip de cercetare se descifrează tainele naturii, gândirii şi societăţii,creând noi deschideri spre cunoaşterea ştiinţifică, progresul tehnologic, economic şisocial.Un loc aparte îl ocupă cercetarea experimentală, efectuată cu aparate,echipamente specifice, materiale diverse, energie sub mai multe forme (de cele maimulte ori electrică, dar şi mecanică, magnetică, luminoasă), în laboratoare decercetare. Se descoperă noi materiale (de exemplu compozite, substanţe organice desinteză, produse farmaceutice, materiale pentru electronică ş.a.), noi aplicaţii ale unormateriale, tehnologii noi (în domeniul nanotehnologiilor, biotehnologiilor, energeticiineconvenţionale şi alternative, ştiinţei medicale, protecţiei mediului etc.).În domeniul economic cercetarea fundamentală este focalizată pe problememajore, teoretice, cum sunt: creşterea economică şi modelare, analiza proceseloreconomice şi prognoză, probleme financiare, fiscale, monetare, relaţia politiceconomie-societate, globalizarea ş.a.2. Cercetarea ştiinţifică aplicativăCercetarea ştiinţifică aplicativă este o activitate originală de acumulare de noicunoştinţe, orientată în principal spre un obiectiv practic specific.Foloseşte rezultatele celorlalte forme de cercetare (fundamentală şi dedezvoltare), cunoştinţele empirice, acumulate din experienţa practică pentru stabilireade noi tehnici şi tehnologii (noi produse, noi variante tehnologice), noi forme demanagement, marketing etc.Cercetarea aplicativă se realizează de obicei în trei etape: în laborator, îninstalaţii pilot şi apoi în instalaţii semiindustriale. În laborator se lucrează pe instalaţiide mici dimensiuni, cu cantităţi reduse de materiale. În instalaţiile pilot, crescdimensiunile utilajelor şi implicit cantităţile de materiale şi de energie, pentru a fi maiaproape de condiţiile industriale, la mari capacităţi de producţie. Cele trei etape nusunt obligatorii de parcurs. Uneori se lucrează şi pe instalaţii semiindustriale.Rezultatele acestui tip de cercetare se utilizează pentru proiectarea instalaţiei37
  • 38. industriale.3. Cercetarea de dezvoltareCercetarea de dezvoltarea constituie o activitate sistematică în vederea lansăriiîn fabricaţie a noi produse, noi procedee, sisteme şi servicii, sau îmbunătăţireaimportantă a celor deja existente.Se folosesc cunoştinţe deja acumulate în etapele anterioare de cercetare şi, saudin experienţa acumulată. Se utilizează aceste cunoştinţe pentru obţinerea unor soluţiide principiu, pentru proiectarea, execuţia şi încercarea de prototipuri, noiechipamente, utilaje destinate unor noi procese tehnologice etc.Se disting două etape:- proiectarea activităţii economice, de producţie materială, energetică, sauartistică, socială etc.;- execuţia proiectelor.Proiectarea apelează la cunoştinţe specifice, cu suport matematic, programe decalcul, inclusiv grafică pe calculator.În etapa de execuţie a proiectelor se poate realiza un dispozitiv, produs, utilajetc. ca prototip şi uneori ca serie individuală (sau unicat, sub 100 de bucăţi).Cele trei tipuri de cercetare se pot intercondiţiona. De exemplu, din cercetareaaplicativă se pot obţine noi principp generale, deci se poate ajunge la ceafundamentală. Din cercetarea fundamentală apar noi posibilităţi de aplicare.Cercetarea fundamentală şi aplicativă se întreţin reciproc şi furnizează produsepentru dezvoltarea tehnologică, deci pentru cercetarea de dezvoltare.4.4. Etapele cercetării ştiinţificeÎn cercetarea ştiinţifică se regăsesc în general cele mai multe faze şi etape alecreaţiei ştiinţifice, dar există posibilitatea de apariţie a unor particularităţi în funcţie dedomeniu de cercetare (tehnic, economic, socio-politic etc.).Etapele cercetării ştiinţifice sunt următoarele:1. alegerea temei de cercetare;2. documentarea ştiinţifică;3. realizarea temei;4. redactarea lucrării ştiinţifice;5. valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.1. Alegerea temei de cercetareCorespunde etapei de “percepţie a problemei”, “problematizare” sau “definireaşi delimitarea problemei”. Se urmăresc următoarele considerente (principii):- temele complexe se realizează în echipe de cercetare, uneori cucomponenţă multidisciplinară;- temele complexe se pot diviza în subteme, care se distribuie unor echipe,sau unor cercetători individuali;- cercetătorii îşi pot alege tema, după specializare, experienţă, resursele decare dispune, importanţa temei, alte preferinţe, motivare (redactarea tezeide doctorat, a unei lucrări ştiinţifice ce va fi publicată sau prezentată înţară sau străinătate etc.), risc minim;- cercetătorii pot propune teme de cercetare, care să poată participa lalicitaţii de proiecte ce urmează să fie contracte în programe naţionale sauinternaţionale, sau să îi ajute la elaborarea tezelor de doctorat etc.;- riscul de nereuşită să fie minim (tema să fie fezabilă).Pentru cercetarea economică, temele se aleg din rândul problemeloreconomice reieşite din confruntarea teoriei cu faptele empirice.2. Documentarea ştiinţifică38
  • 39. Este realizată pentru a cunoaşte stadiul actual al cercetării în domeniu, la nivelnaţional şi internaţional. De exemplu, pentru cercetătorii din economie este necesar săcunoască concepte, noţiuni, categorii, teorii, indicatori şi metode de măsură şi analiză.Se parcurg următoarele etape:- documentarea bibliografică (învăţarea pentru economişti), etapă obligatoriedeoarece orice cercetare nu apare pe loc gol, în afara cunoştinţelor dejaexistente în ţară şi la nivel internaţional. Se consultă literature de specialitateaflată în manuale, tratate, enciclopedii, reviste de specialitate, diverse studii,volume de manifestări ştiinţifice, publicaţii pe internet etc.;- documentarea directă vizează cunoaşterea unor informaţii (date statistice,fapte) legate de o ţară, regiune geografică, domeniu, firmă etc. Informaţiiletrebuie să fie corecte şi bogate în conctinut;- consultarea specialiştilor poate uşura mult munca şi poate scurta duratacercetării.3. Realizarea temeiEste etapa cea mai importană a cercetării, prin care :-se analizează critic lucrările de specialitate;- se observă atent realitatea economică;- se formulează ipoteze de lucru;- se fac experimente;- se interpretează rezultatele experimentale obţinute;- se formulează concluzii.Iluminarea poate avea loc în timpul experimentelor, când pot apare noi iotezece trebuie verificate şi uneori generalizate. Aparatul matematic ajută întotdeauna lainterpretarea căt mai aproape de adevăr a rezultatelor experimentale.4. Redactarea lucrării ştiinţificeDatele experimentale obţinute se prelucrează sub formă de tabele, grafice, sepun în ecuaţii sau înecuaţii, pentru care se caută soluţiile ce corespund cu realitatea(deci care se înscriu într-un domeniu de valori).Se trece la redactarea lucrării ştiinţifice după un plan stabilit anterior. Seprezintă la început stadiul actual al cunoaşterii în domeniu, rezultatele experimentaleobţinute, interpretarea lor, concluzii şi propuneri.5. Valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţificeRezultatele cercetării ştiinţifice se predau ca rapoarte de cercetare ce se trimitla programul de cercetare care finanţează cercetare, sau se trimit unei edituri pentrupublicare sub formă de monografie, articol în revistă, sau ajung la oficiului pentruinvenţii pentru publicare ca brevet de invenţie, sau la o manifestare ştiintifică. Inaceastă situaţie, ca şi în cazul redactării tezelor de doctorat se face o prezentarepublică a cercetării realizate.Rezultatele cercetării pot fi şi sub formă de consultanţă acordată unorbeneficiari, pentru evaluarea performanţelor acestora, propuneri de îmbunătăţireaactivităţii, protecţia mediului ş.a.Echipa de cercetare este organizată în funcţie de complexitatea temei. Estecompusă din specialişti (cercetători, cadre didactice, studenţi, masteranzi, doctoranzi)şi manageri. Pe ansamblu, răspunderea revine directorului de proiect.La subdivizarea temei, răspunderi revin responsabililor parteneri de proiect şîfiecarui cercetător în parte.Organizarea în echipă are avantaje legate de lucru în paralel, care reducetimpul de cercetare, ajută la formarea profesională a tinerilor, rezultatele cercetăriisunt mai bine fundamentate, analizate, interpretate. Este absolute necesară pentru39
  • 40. teme majore, care reclamă cercetări inter şi multidisciplinare.Dezavantajele ţin de disciplina în echipă, care poate limita iniţiativa Icapacitatea de creaţie a cercetătorilor individuali.După caz, un cercetător poate face parte din mai multe echipe de cercetare.Echipa funcţionează numai pe durata elaborării unei teme de cercetare.4.5 ScientometriaTermenul englezesc scientometrics a fost folosit prima dată prin traducereacuvântului naukometria (măsurarea ştiinţei) inventat de Nalimov şi Mulchenko(1969), dar a căpătat o recunoaştere internaţională datorită cărţii lui De Solla Price„Ştiinţa de la Babilon încoace” (1975) şi a lansării revistei Scientometrics în 1978,moment cînd s-a făcut un pas important în instituţionalizarea scientometriei.Scientometria este ştiinţa măsurării şi analizării ştiinţei. Se ocupă cu studiicantitative privind rezultatele cercetării şi tehnologiei.Scientometria modernă se bazează pe lucrările lui Derek J. de Solla Price şiEugene Garfield şi se referă „la acele metode cantitative care se folosesc în analizareaştiinţei privită ca un proces de informaţie”.Analiza statistică a literaturii ştiinţifice a început în primul sfert al secoluluiXX prin compararea producţiei ştiinţifice a mai multor ţări, pe baza lucrărilorpublicate. Apariţia în 1963 a bazei de date Science Citation Index (SCI) la Institute forScientific Information (ISI, Philadelphia, PA, USA) a constituit o cotitură pentruoamenii de ştiinţă şi managerii din întrega lume, care aveau astfel la îndemână uninstrument de evaluare cantitativă pentru studiile privind dezvoltarea ştiinţei.ISI şi-a început baza de date prin colectarea informaţiilor de la 2300 dereviste, ajundând astăzi la aproape 5000 de reviste din aproape toate domeniile ştiinţei(dintr-un total de 150.000 reviste ştiinţifice care apar în toată lumea), care produc cca.90% din noutăţile cu adevărat valoroase ce duc la progresul ştiinţei şi tehnologieicontemporane. Acestea reprezintă revistele din mainstream journals (curentulprincipal). În afara datelor bibliografice uzuale, SCI procesează referinţele tuturorlucrărilor publicate în revistele analizate, oferind astfel o posibilitate unică pentruurmărirea propagării informaţiei ştiinţifice, evidenţiind astfel structuri relaţionale.Metodologia scientometrică folosită de SUA a fost adoptată ca instrument delucru în evalurea dezvoltării statelor de către Banca Mondială, FMI, UniuneaEuropeană, OECD etc.În 1969 a fost folosit prima dată termenul de bibliometrie, definit ca„aplicarea metodelor matematice şi statistice la cărţi şi alte metode de comunicare,care se ocupă îndeosebi de gestionarea bibliotecilor şi centrelor de documentare”.Bibliometria are ca obiect studiul, sau măsurarea textelor şi informaţiei şieste deseori utilizată în ştiinţa informaţiei şi bibliotecă.Calitatea în ştiinţă apare numai în ţările care au creat un mediu intelectualpropice, liber, academic. Identificarea calităţii unor lucrări a necesitat o perspectivăistorică în aprecierea valorii lor.Cunoştinţele noi care apar, unele chiar geniale, reprezintă un act de creaţie încercetarea ştiinţifică, care ar fi incomplet fără publicarea lor. Prin apariţia ideilor noise naşte şi un proces de stimulare a dezvoltării domeniilor respective, care pot ficorect evaluate numai printr-o abordare scientometrică.Măsurarea calităţii ştiinţei este dificilă şi de aceea determinarea acestuiparametru se bazează astăzi pe anumite criterii, ca de exemplu, numărul laureaţilorPremiului Nobel per ţară şi Universitate, per număr de locuitori, ceea ce conferă unorţări mici (Elveţia, Suedia etc.) un loc fruntaş vizavi de ţările mari (SUA, Japonia,Rusia). Alte două criterii sunt publicarea de articole în publicaţiile importante ale40
  • 41. lumii ştiinţifice, cum sunt Science (SUA) şi Nature (Anglia), sau numărul de patenteînregistrate într-o ţară per număr de locuitori. Aceste trei criterii sunt printre cele careau condus la clasamentul internaţional realizat de Universitatea Jiao Tong din Shangai(China) privind primele 500 de universităţi ale lumii, clasificate după performanţeleştiinţifice.Indicatori scientometriciPrima „Conferinţă internaţională privind indicatorii în ştiinţă şi tehnologie” afost organizată de OECD la Paris în 1980. Ea a propus unele definiţii şi principii declasificări, pentru organele competente din ţările statelor membre. Astfel indicatorii înştiinţă şi tehnologie sunt serii de date create special pentru a răspunde unei problemespecifice privind starea existenţei, sau dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei, structuriiinterne, relaţiei cu lumea exterioară şi gradul la care au ajuns să îndeplinească anumitescopuri.Aceşti indicatori pot fi grupaţi astfel:- indicatori care privesc activitatea de creaţie şi de inovaţie;- indicatori privind impactul ştiinţei şi tehnologiei asupra economiei;- indicatorii ştiinţei, care pot fi număr de publicaţii, număr de citate şireferenţi ( peer review).Astfel, menţionăm:- numărul de publicaţii din baza de date ISI, deci care sunt consideratelucrări relevante în domeniul respectiv;- distribuţia publicaţiilor pe domenii (de exemplu inginerie, ştiinţele sociale,medicină ş.a.); numărul lucrărilor necitate (deşi cotate ISI);- numărul lucrărilor foarte mult citate aşa cum apar ele în baza de date ISI;- numărul brevetelor etc.Baza de date Science Citation Index reprezintă sursa majoră, dacă nu unica şicea mai folosită în întrega lume pentru indicatorii scientometrici.Indicatorii au fost dezvoltaţi în primii ani de Compania Computer Horizons,Inc. (CHI) SUA, iar metodologia lor a fost publicată într-un raport special. Printre cei13 indicatori scientometrici dezvoltaţi la început de CHI se pot enumera: numărulpublicaţiilor naţionale, numărul citărilor per stat, colaborări internaţionale, influenţaunei ţări asupra dezvoltării ştiinţei în general, ţări izolate etc. Aceşti indicatori, pentruţările mici, sau cu o prezenţă minoră în ştiinţa mondială nu prezintă decât un interesinformativ.Indicatorii în ştiinţă pentru SUA au fost publicaţi din 1972, bianual şi audevenit nu numai o sursă de referinţă pentru ştiinţa mondială dar şi un instrumentpolitic în a scrutarea şi evaluarea calităţii şi cantităţii ştiinţei americane.Dintre indicatorii scientometrici cantitativi, mai importanţi sunt: numărul decitări, rata citărilor, rata citărilor aşteptate, rata relativă a citărilor şi factorul deimpact.Numărul de citări al unui articol, al unei cărţi, sau pentru totalitateapublicaţiilor unui autor, din care se scad autocitările este un indicator important pentrucalitatea unei lucrări ştiinţifice, deoarece valoarea unei informaţii este dată de cei careo folosesc.Factorul de impact al unei reviste ştiinţifice este dat de raportul dintre numărulde citări primite în doi ani succesivi apariţiei articolelor în revista respectivă şinumărul de articole publicate în aceea revistă. Acest indicator este utilizat pentru aclarifica semnificaţia absolută a frecvenţei citărilor.Indexul h este un număr sugerat de Jorge E. Hirsch în 2005 pentrucuantificarea publicaţiilor ştiinţifice a autorilor individuali, bazat pe fiecare articol41
  • 42. citat pe un autor. Numărul are căteva avantaje faţă de alte criterii, ca de exemplucompararea faţă de numărul total de citaţii care nu e sensibilă la un articol faţă decitările pentru mai multe articole.4.6. Ierarhizarea universităţilor conform clasamentului ShanghaiInstitutul pentru Învăţământ Superior al Universităţii Jiao Tong din Shanghaia publicat în ultimii ani un clasament internaţional ce ierarhizează primele 500 deuniversităţi din lume în funcţie de performanţa ştiinţifică. Acest clasament a căpătat onotorietate internaţională, devenind un instrument de referinţă în ierarhizareauniversităţilor din întreaga lume, inclusiv pentru Comisia Europeană.Sistemul Shanghai este focalizat pe rezultat (output) în secvenţa care defineşteactivitatea unei universităţi:- Output-ul pentru o universitate este adesea operaţionalizat în literatura despecialitate şi în sistemul internaţional Shanghai de clasificare/ierarhizare auniversităţilor prin:- Prestigiul profesional al personalului angrenat în activităţile universităţilor(”Quality of Faculty”) în condiţiile în care universitatea are ca scop şiasigurarea dezvoltării profesionale a membrilor săi;- Prestigiul profesional al absolvenţilor/al celor aflaţi în pregătire(“Quality of Education”) în condiţiile în care universitatea are cascop şi formarea profesioniştilor în cercetare şi/sau educaţie.- Produse ale activitatii stiintifice (“Research Output”). Acest criteriureprezintă un output fundamental al universităţilor, cu impact pentrudezvoltarea ştiinţifică, economică şi socială. Sistemul Shanghaiinclude aici în primul rând publicaţiile indexate de către Institute forScientific Information (ISI). Aceste publicaţii sunt cele mai citate înfluxul informaţional, ele acoperind peste 85% din total publicaţiilorcare contribuie la cunoaştere şi peste 95% din articolele citate încercetare ştiinţifică internaţională.Conform clasamentului, locul întai este deţinut de Universitatea Harvard. Dincele 500 de universitati, 152 se aflau în anul 2009 în Statele Unite; urmau Anglia cu42 universităţi, Germania cu 40, Japonia cu 31, Franta si China cu cite 23, Canada cu23 si Italia cu 21, Ungaria cu 3, Polonia cu 2, Cehia cu 1 şi Slovenia cu 1, urmată deuniversităţile din Cambridge şi Stanford. Universităţile din Romania nu se regăsesc înprimele 500 de universităţi.Clasamentul Shanghai foloseşte următorii indicatori pentru estimarea calităţiieducaţiei, a corpului profesoral şi a rezultatelor activităţii de cercetare auniversităţilor:- Numărul de absolvenţi laureaţi cu premiul Nobel sau medalia Fields, luaţi înconsiderare cu valori ponderate în funcţie de anul absolvirii (pondere de 10%în scorul total);- Numărul de cadre din universităţi laureate cu premiul Nobel sau medaliaFields, luate în considerare cu valori ponderate în funcţie de anul obţineriipremiilor (pondere de 20% în scorul total);- Numărul de cadre considerate „highly cited”de către ISI (pondere de 20% înscorul total);- Numărul de articole ştiinţifice publicate în revistele Nature şi Science înperioada 2000-2004, luate în considerare cu valori ponderate în funcţie deordinea în lista autorilor a celor afiliaţi universităţilor considerate (pondere de20% în scorul total);- Numărul de articole indexate ISI în ultimul an, articolele indexate de Social42
  • 43. Sciences Citation Index şi Arts & Humanities Citation Index fiind ponderatedublu faţă de cele indexate de Science Citation Index Expanded (pondere de20% în scorul total);- Un indicator care raportează la numărul personalului academic dinuniversitate scorul total obţinut pe baza indicatorilor precedenţi, ponderaţi(pondere de 10% în scorul total).Toate aceste criterii sunt raportate în sistemul Shanghai la mărimea instituţiei(resurse disponibile), pentru a avea un indicator de eficienţă.Pentru fiecare indicator, instituţia cu cel mai mare punctaj primeşte un scor de 100, iarscorul celorlalte instituţii se calculează ca şi procentaj din cel mai mare punctaj.Scorul total al unei instituţii se obţine prin ponderarea scorurilor de la diverşiiindicatori, şi o nouă normalizare faţă de scorul total al celei mai performante instituţii.Universităţile româneşti au un singur absolvent laureat cu premiul Nobel –George Emil Palade, care a absolvit în 1940 Facultatea de Medicină a UniversităţiiBucureşti, facultate care face parte acum din UMF Carol Davila.Universităţile româneşti nu au absolvenţi laureaţi cu medalia Fields, sau cadredidactice laureate cu premiul Nobel sau medalia Fields. Conform ISI Highly Cited6,există un singur cercetător „highly cited” care activează în România − Ionel Ciucanude la Universitatea de Vest din Timişoara.Cercetătorii din România publica destul de rar în prestigioasele reviste Natureşi Science. De exemplu, de la înfiinţarea revistelor şi până la sfârşitul anului 2005 aufost publicate de către autori din România 3 articole în Science şi 8 articole în Nature.Potrivit datelor CE, cheltuielile alocate invatamantului superior reprezinta1,1% din Produsul Intern Brut (PIB) in UE, spre deosebire de 2,7% in SUA. Diferentaeste data de lipsa finantarii private, numai 0,2% din PIB in UE, comparativ cu 1,2% inStatele Unite.Studentii veniti la Oxford trebuie sa plateasca o taxa compusa, atat catreuniversitate, cat si catre facultatea pe care o urmeaza. Potrivit site-ului oficial alOxford University, taxa catre universitate, in anul academic 2006-2007, a fost deaproximativ 4.400 de euro. Taxa catre facultati variaza de la 2.600 de euro la 6.500.Tabelul 4.1.Topul mondial al primelor douăzeci de universităţi ( 2009 )Nr.crt. Universitatea Ţara1 Harvard University SUA2 University of California, Berkeley SUA3 Princeton University SUA4 University of Cambridge Marea Britanie5 California Institute of Technology SUA6 Stanford University SUA7 Massachusetts Institute of Technology SUA8 The University of Tokyo Japonia9 Swiss Federal Institute of Technology Zurich Elveţia10 Columbia University SUA11 University of California, Los Angeles SUA12 University of Oxford Marea Britanie13 Cornell University SUA14 University of Chicago SUA15 University of Colorado SUA16 Kyoto University Japonia17 University of Wisconsin-Madison SUA18 University of Paris Sud Franţa43
  • 44. 19 University of California, San Diego SUA20 University of California, Santa SUAUniversităţile importante din România trebuie să îşi crească scorul deaproximativ 2 ori pentru intrarea în topul Shanghai. Deoarece obţinerea unor premiiNobel sau Fields este relativ improbabilă pe termen scurt, modul în care universităţileromâneşti ar putea să-şi crească punctajele în clasamentul Shanghai este creştereanumărului de articole indexate ISI, şi în special în domeniile socio-umane, şi creştereacalităţii publicaţiilor ştiinţifice, care ar putea duce la creşterea prezenţei înprestigioasele reviste Science, Nature sau în indexul de cercetători „highly cited”.4.7. Clasificarea universităţilor din RomâniaMinisterul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a efectuat clasificareauniversităţilor din România, în colaborare cu Asociaţia Universităţilor Europene.Clasificarea va ajuta la finanţarea diferenţiată a unităţilor de învăţământ, după criteriide performanţă şi la prestigiul acestora.Conform noii legi a Educaţiei clasificarea universităţilor presupune trei grupe:1. universităţi de cercetare avansată şi educaţie;2. universităţi de educaţie şi cercetare ştiinţifică;3. universităţi centrate pe educaţie.Din categoria I: Universităţile de cercetare avansată şi educaţie, fac parte:Universitatea din BucureştiUniversitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-NapocaUniversitatea "Alexandru Ioan Cuza" din IaşiAcademia de Studii Economice BucureştiUniversitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-NapocaUniversitatea de Medicină şi Farmacie "Carol-Davila" din BucureştiUniversitatea de Medicină şi Farmacie din IaşiUniversitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj-NapocaUniversitatea "Politehnica" din BucureştiUniversitatea Tehnică din IaşiUniversitatea Tehnică din Cluj-NapocaUniversitatea Politehnică din TimişoaraÎn consecinţă, universitatile din categoria I primesc cu 20% mai multe locuri lamaster si doctorat decat in trecut, deci un buget mult mai mare, respectiv 85% dinlocurile la doctorat. Universitatile de educatie stiintifica si cercetare (categoria a II-a)primesc un numar de locuri aproximativ egal la master fata de anul trecut si un numarde locuri la doctorat diminuat. Universitatile centrate pe educatie (categoria a III-a)primesc un numar diminuat de locuri la master si doar pentru programele care sunt decalitate. Concret, aproximativ 1,6% din locurile de la doctorat merg la universitati dincategoria a III-a.4.8. Obiectivele politicii în domeniul cercetării ştiinţifice în RomâniaPolitica în domeniul activităţii de cercetare din România trebuie să asigurecadrul organizat şi legislaţia corespunzătoare pentru trecerea efectivă a sistemuluicercetării-dezvoltării din ţara noastră la o structură operatională de tip european,capabilă să asigure creşterea competitivităţii în acest domeniu şi punerea în valoare apotenţialului ştiintific de care se dispune.Politica guvernamentală în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovarii are caobiective :1. Susţinerea domeniilor de vârf cu potenţial pentru performanţă şi adomeniilor în care România este implicată la nivel internaţional (CERN,Extreme Light Infrastructure).44
  • 45. 2. Sporirea numărului de cercetători cu rezultate ştiinţifice de nivelinternaţional.3. Creşterea atractivităţii carierelor ştiinţifice şi promovarea tinerilorcercetători.4. Încurajarea parteneriatelor instituţionale şi a repatrierii diasporei ştiinţificeromâneşti.5. Organizarea sistemului de cercetare-dezvoltare-inovare în mod funcţional.6. Integrarea cercetării ştiinţifice în mediul economic şi social.7. Întărirea capacităţii instituţionale şi personale pentru atragerea de fonduriinternaţionale, publice şi private.8. Promovarea performanţelor ştiinţei în rândurile publicului larg.Pentru realizarea acestor obiective se propun:· Creşterea finanţării cercetării-dezvoltării, inclusiv din mediul privat.· Alocarea resurselor prin competiţie, exclusiv în funcţie de criteriile decalitate ştiinţifică. Evaluările instituţiilor, persoanelor şi proiectelor vor fifăcute exclusiv în baza unor criterii internaţional recunoscute.· Debirocratizarea procedurilor referitoare la finanţarea şi utilizarea fonduriloraferente proiectelor ştiinţifice.· Introducerea unor politici de resurse umane dinamice şi competitive.· Accesul la posturi sau competiţii exclusiv pe bază de performanţăprofesională.· Finanţarea multianuală a proiectelor de cercetare, în acord cu practicileeuropene.· Facilitarea utilizării fondurilor câştigate pe bază de competiţie, inclusivpunerea în practică a principiului „finanţarea urmează cercetătorul".· Stimularea investiţiilor private în cercetare-dezvoltare.· Punerea în practică a unui plan de acţiune de lungă durată privindpopularizarea ştiinţei şi tehnicii către publicul larg, inclusiv prin canalemedia.· Raţionalizarea instituţională a sistemului.Teste pentru autoevaluare la unitatea de invatare 41. Cum se defineşte cercetarea ştiinţifică?2. Care sunt principalele particularităţi ale cunoştiinţelor ştiinţifice?3. Ce se înţelege prin cercetare fundmentală/aplicativă/de dezvoltare?4. Care sunt etapele de realizare ale unei lucrări ştiinţifice?5. Cum se defineşte scientometria?6. Care sunt principalii indicatori scientometrici?7. Ce obiective sunt înscrise în Politica guvernamentală în domeniulcercetării ştiinţifice din România?Rezumat la unitatea de învăţare 4În perioada actuală, creşterea economică se bazează pe cercetare ştiinţifică,care este o activitate sistematică şi creatoare menită să sporească volumul decunoştinţe şi să le utilizeze pentru noi aplicaţii. Sunt prezentate particularităţilecunoştiinţelor ştiinţifice şi ale activităţii de cercetare, formele de cercetare ştiinţifică(fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare), etapele realizării unei lucrări ştiinţifice(alegerea temei, documentarea, realizarea temei, redactarea lucrării, valorificarearezultatelor). Studenţii cunosc apoi o nouă disciplină ştiinţifică - scientometria, ştiinţamăsurării şi analizării ştiinţei şi principalii indicatori scientometrici. Universităţilesunt ierarhizate conform unor indicatori şi proceduri iniţiate de Universitatea JiaoTong din Shanghai prin estimarea calităţii educaţiei, a corpului profesoral şi a45
  • 46. rezultatelor activităţii de cercetare. Se fac referiri la universităţile şi la obiectiveleactivităţii de cercetare ştiinţifică din Romănia.Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de învăţare 41. Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, menită săsporească volumul de cunoştinţe şi să le utilizeze în aplicaţii.2. Câteva particularităţi ale cunoştinţelor ştiinţifice sunt: - se acumulează şimultiplica în timp; - prin utilizare, cunoştinţele se consolidează, seperfecţionează şi se completează; - prin acumulare devin o sursă gratuită aputerii de creaţie a oamenilor; - nu se înstrăinează prin transmitere de la opersoană la alta; - rămân de regulă în posesia celor care au creat cunoştinţeştiinţifice.3. Cercetarea ştiinţifică fundamentală este o activitate teoretică sauexperimentală care drept scop acumularea de noi cunoştinţe privindaspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără aurmări o aplicaţie deosebită sau specifică. Cercetarea ştiinţifică aplicativăeste o activitate originală de acumulare de noi cunoştinţe, orientată înprincipal spre un obiectiv practic specific. Cercetarea de dezvoltareaconstituie o activitate sistematică în vederea lansării în fabricaţie a noiproduse, noi procedee, sisteme şi servicii, sau îmbunătăţirea importantă acelor deja existente.4. Etapele realizarii unei lucrari de cercetare ştiinţifica sunt: 1. alegerea temeide cercetare; 2. documentarea ştiinţifică; 3. realizarea temei; 4. redactarealucrării ştiinţifice; 5. valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.5. Scientometria este ştiinţa măsurării şi analizării ştiinţei. Se ocupă cu studiicantitative privind rezultatele cercetării şi tehnologiei.6. Principalii indicatori ai scioentometriei sunt: numărul de publicaţii din bazade date ISI; distribuţia publicaţiilor pe domenii (inginerie, ştiinţele sociale,medicină ş.a.); numărul lucrărilor necitate (deşi cotate ISI); numărulbrevetelor etc.7. Politica guvernamentală în domeniul cercetării ştiinţifice urmăreşte:susţinerea domeniilor de vârf ; sporirea numărului de cercetători curezultate ştiinţifice de nivel internaţional; creşterea atractivităţii carierelorştiinţifice şi promovarea tinerilor cercetători; încurajarea parteneriatelorinstituţionale şi a repatrierii diasporei ştiinţifice româneşti; organizareafuncţională a sistemului de CDI; integrarea cercetării ştiinţifice în mediuleconomic şi social; atragerea de fonduri internaţionale, publice şi private;promovarea performanţelor ştiinţifice.UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5MANAGEMENTUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICECuprinsObiective5.1. Conceptul de management al cercetării ştiinţifice5.2. Sistemul de cercetare5.2.1. Sistemul de cercetare în România5.2.2. Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică5.2.3. Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice5.3. Publicaţii ştiinţifice5.4.Controlul activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare5.5. Finanţarea activităţii de cercetare ştiinţifică5.5.1. Finanţarea de la buget46
  • 47. 5.5.2. Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare II5.5.3. Alte surse de finanţare5.6. Proiecte de cercetare5.7. Programe-cadru ale Uniunii Europene pentru cercetare.Teste de autoevaluare la unitatea de invatare 5Rezumat la unitatea de invatare 5Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 5Bibliografie la unitatea de invatare 5ObiectiveStudentul este informat despre activităţile manageriale din domeniul cercetăriiştiinţifice. Un aspect depsebit de important al capitolului îl reprezintă programele decercetare la nivel naţional şi programele cadru ale UE.5.1. Conceptul de management al cercetării ştiintificeManagementul cercetării ştiinţifice constituie ansamblul elementelor cucaracter organizaţional, informaţional, motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora sedesfăşoară activitatea de cercetare ştiinţifică şi se asigură eficienţa acesteia.Acest tip de management implică acţiuni multiple de organizare, programare,gestiune, conducere şi evaluare a activităţii de cercetare ştiinţifică la toate structurile.Reprezintă suma activităţilor întreprinse de una sau mai multe persoane în scopulplanificării şi controlului activităţilor altor persoane care se ocupă de cercetare, pentruatingerea unor obiective.Principiile generale ale managementului cercetării ştiinţifice s-au stabilittreptat, ca rezultat al generalizării aspectelor teoretice şi practice legate de cercetareaştiinţifică. Acestre principii sunt:1. Principiul compatibilităţii dintre mecanismele de realizare a managementului şicaracteristicile generale, interne ale cercetării ştiinţifice. Orice incompatibilitateconduce la disfuncţionalităţi, care afectează eficienţa activităţii, starea de spirit dinechipa de cercetare, activitatea de ansamblu şi chiar beneficiarii.2. Principiul managementului participativ. Cercetătorii pot să influenţeze eficienţamuncii în proporţii mai mari decât la alte tipuri de activităţi. Ei pot participa laelaborarea deciziilor pentru stabilirea direcţiilor dezvoltării ştiinţei, la formulareapoliticii ştiinţei şi la corelarea cu strategia de dezvoltare economico-socială.3. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetareaştiinţifică. Atragerea şi stabilizarea personalului valoros în cercetare depind majorde motivaţia personalului, cointeresarea la rezultate, participarea la profit,obţinerea unor procente din drepturile de brevetare şi de vânzare etc.4. Principiul eficienţei, care sintetizează principiile precedente, fiind scopulactivităţii de cercetare ştiinţifică. Se realizează în mod particular pentru fiecare tipde cercetare ştiinţifică, urmărind eficienţa internă (cheltuieli, venituri, beneficii),dar şi eficienţa externă (efecte, costuri, profit).Funcţiile managementului cercetării ştiinţifice sunt aceleaşi indiferent dedomeniul de activitate şi nivelul ierarhic al managerului, respectiv:.• Planificarea: stabilirea unui plan de acţiune pentru îndeplinirea obiectivelor;• Organizarea: stabilirea unui sistem de relaţii de lucru între persoaneleimplicate, acordarea de responsabilităţi în vederea îndeplinirii obiectivelor;• Recrutarea personalului: selectarea şi instruirea personalului pentru anumiteposturi din structura organizaţională;• Conducerea (antrenarea): crearea unui mediu pentru motivarea personalului;• Controlul: stabilirea, măsurarea şi evaluarea gradului de performanţă alactivităţilor în raport cu obiectivele planificate47
  • 48. Componentele principale ale managementului cercetării ştiinţifice sunt denatură organizatorică, informaţională, decizională şi de gestiune.Subsistemul organizatoric este alcătuie din două moduri de organizare:formală şi informală. Organizarea formală este reprezentată de structurile în care sedesfăşoară cercetarea: ateliere, secţii, departamente, laboratoare, structuri auxiliare şiadminstrativ-manageriale. Organizarea informală constă în totalitatea interacţiunilorumane şi a elementelor de natură organozatorică ce apar în procesul muncii.Subsistemul informaţional este alcătuit din totalitatea informaţiilor, organizatepe fluxuri, circuite, proceduri, precum şi modul de operare cu acestea dintr-o unitatede cercetare ştiinţifică. Joacă un rol decisiv în realizarea unui management eficient.Subsistemul decizional conţine metodologia de elaborare a deciziilor legate decercetarea ştiinţifică, de adoptare a lor, precum şi acţiunile pentru înfăptuitreaacestora.Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii îndeplineşte trei funcţii:-asigurarea suportului logistic, metodologic pentru procesul de management;-apelarea la metode ştiinţifice pentru munca de management;-perfecţionarea personalului de management şi de execuţie.Întregul management la cercetării ştiinţifice trebuie să ţină seama de conţinutulprocesului de cercetare ştiinţifică, etapele şi principiile lui, scopul activităţii, obţinereaexcelenţei, dar şi a eficienţei actului de creaţie, de cercetare ştiinţifică.5.2. Sistemul de cercetareComponentele sistemului de cercetaresunt în general: institute de cercetare,departamente de cercetare ale universităţilor, firme cu obiect de activitate în cercetareşi departamente de cercetare ale firmelor.5.2.1. Sistemul de cercetare în RomâniaSistemul national de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblulunitatilor si institutiilor de drept public si de drept privat cu personalitate juridica, careau in obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.Din acest sistem, o entitate distincta este sistemul de cercetare-dezvoltare deinteres national, care cuprinde urmatoarele categorii de unitati de drept public, cupersonalitate juridica:a) institute nationale de cercetare-dezvoltare;b) institute, centre sau statiuni de cercetare ale Academiei Romane si decercetare-dezvoltare ale academiilor de ramura;c) institute de invatamant superior acreditate sau structuri ale acestora;d) institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate in cadrul societatilornationale, companiilor nationale si regiilor autonome de interes national.In sistemul national de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse si urmatoarelecategorii de unitati si institutii:A. Unitatile si institutiile de drept public:a) institute, centre sau statiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca institutiipublice;b) institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate in cadrul societatilornationale, companiilor nationale si regiilor autonome sau ale administratieipublice centrale si locale;c) centre internationale de cercetare-dezvoltare infiintate in baza unor acorduriinternationale;d) alte institutii publice sau structuri ale acestora, care au in obiectul deactivitate cercetarea-dezvoltarea.B. Unitatile si institutiile de drept privat:48
  • 49. a) unitati de cercetare-dezvoltare organizate ca societati comerciale;b) societati comerciale, precum si structurile acestora care au in obiectul deactivitate cercetarea-dezvoltarea;c) institutii de invatamant superior private acreditate sau structuri ale acestora.Sistemul de cercetare se concentrează pe trei mari direcţii de cercetare:a) Cercetarea tehnologică, desfăşurată mai ales prin intermediul programelornaţionale de C-D-I, coordonate de ministerul cu probleme de cercetare prinDepartamentul de Cercetare, care acoperă aproximativ 85% din totalulactivităţii de C-D. Finanţarea programelor naţionale de C-D-I se face prinintermediul alocării competitive a fondurilor.b) Cercetarea orientată către ştiinţele naturale, exacte şi umaniste, dezvoltatămai ales în cadrul institutelor coordonate de Academia Română şi parţial deAcademiile de ramură (Academia de Ştiinţe Agricole şi Forestiere,Academia de Ştiinţe Medicale), care reprezintă 10% din totalul activităţilorde C-D. Pentru acest segment, finanţarea este mai ales instituţională.c) Cercetarea desfăşurată în universităţi, mai ales prin intermediul programelorcoordonate de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice reprezentând,cca 5% din totalul activităţii de C-D. Această activitate este finanţată înregim competitiv din surse special alocate.5.2.2. Autoritatea Naţională pentru Cercetare ŞtiinţificăAutoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică în România – ANCS −este organul de specialitate al administraţei publice centrale, aflat in subordineaministerului cu probleme de cercetare (Ministerului Educatiei si Cercetarii), prin careacesta îşi realizează atribuţiile în domeniul cercetării. Autoritatea este instituţiepublică, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei şiCercetării.ANCS îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile O.G. 57/2002privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări şicompletări prin Legea 324/2003, cu modificările şi completările ulterioare.ANCS are rolul şi responsabilitatea:a) de a asigura planificarea strategică şi tactică;b) de a defini obiective strategice şi tactice;c) de a defini, aplica, monitoriza si evalua politicile necesare realizăriiobiectivelor;d) de a defini cadrul normativ-metodologic, funcţional, operaţional şifinanciar necesar aplicării politicilor, de a urmări armonizarea legislaţieinaţionale cu cea a Uniunii Europene şi de a prelua acquisul comunitar;e) de a asigura comunicarea cu celelalte autorităţi publice pentru a realizacoerenţa politicilor guvernamentale;f) de a asigura comunicarea cu structurile societăţii civile şi cu cetăţenii;g) de a defini, finanţa, aplica, monitoriza şi evalua programe, în scopulatingerii obiectivelor;h) de a stimula dezvoltarea regională, locală şi a sectorului privat;i) de a stimula dezvoltarea parteneriatului internaţional.Programele interne sunt finanţate în general din fonduri publice, dar şi dinfonduri private (prin cofinanţare).Programele internaţionale sunt finanţate prin contribuţii ale României, dinfonduri publice, la programe ale organizaţiilor internaţionale, sau prin aplicareaacordurilor de cooperare internaţionale încheiate la nivel guvernamental sauinstituţional.49
  • 50. În vederea îndeplinirii rolului său, Autoritatea exercită următoarele funcţii:a) politică – de prezentare şi armonizare a punctelor de vedere politiceprivind domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării;b) de strategie – prin care planifică şi asigură elaborarea şi implementareapoliticilor în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării;c) de administrare – prin care prognozează, planifică, alocă, monitorizează şievaluează utilizarea de resurse pentru implementarea politicilor îndomeniu;d) de monitorizare, evaluare şi control al realizării politicilor în domeniulcercetării-dezvoltării şi inovării;e) de elaborare a cadrului normativ-metodologic, funcţional, operaţional şifinanciar în care se realizează politicile în domeniu;f) de autoritate de stat – prin care asigură urmărirea şi controlul respectăriireglementărilor din domeniul său de activitate;g) de reprezentare – în numele Guvernului, în organismele şi organizaţiilenaţionale, regionale şi internaţionale, ca autoritate de stat pentru domeniulsău de activitate;h) de comunicare cu celelalte structuri ale administraţiei publice, cusocietatea civilă şi cu cetăţeanul;i) de cooperare internatională – prin care asigură aplicarea acordurilorinternaţionale în domeniu şi promovarea de noi acorduri.ANCS a deschis Oficiul Român pentru Ştiinţă şi Tehnologie (ROST), cusediul la Bruxelles, pentru o legătură directă cu organismele Uniunii Europene ce auatribuţii în comunitatea ştiinţifică internaţională.5.2.3. Consiliul Naţional al Cercetării ŞtiinţificeConsiliul Naţional al Cercetarii Ştiinţifice(CNCS) este un organismconsultativ de nivel naţional, fără personalitate juridică, care işi desfăşoară activitateaîn conformitate cu prevederile legale privind cercetarea stiinţifică si dezvoltareatehnologică. CNCS a fost creat pentru stimularea excelenţei în cercetarea ştiinţificădin România şi are urmăroarele atribuţii:• asistă Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (MECTS)precum şi Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS) încoordonarea, finanţarea, monitorizarea şi evaluarea activităţilor de cercetareştiinţifică din România.• coordonează, din punct de vedere ştiinţific, Programele din PNCDI II.• coordonează ştiinţific competiţiile naţionale de proiecte ştiinţifice pentruacordarea granturilor doctorale, precum şi a altor programe de finanţare acercetării ştiinţifice şi de diseminare a rezultatelor acesteia.• stabileşte indicatori de calitate a cercetării ştiintifice;• evaluează performanţele cercetării ştiinţifice din universităţi, şi din unităţilede cercetare-dezvoltare şi inovare;• cooperează cu organisme naţionale şi internaţionale din domeniuladministrării programelor de cercetare, sau al evaluării.Programele lansate de CNCS urmăresc două obiective majore:• promovarea şi susţinerea excelenţei şi creativităţii în cercetarea ştiinţifică ;• creşterea atractivităţii României pentru cercetătorii de vârf din străinatate.Programele CNCS îşi asumă urmatoarele principii şi modalităţi deimplementare a lor:o Principiul excelenţei ştiinţifice după modelul promovat de “EuropeanResearch Council” .50
  • 51. o Principiul portabilităţii granturilor, în baza căruia este favorizată cercetareaaxată pe cercetător şi responsabilizarea instituţiei în care se desfăşoarăproiectul de cercetare.o Principiul focalizării evaluării unui proiect atât pe directorul de proiect câtşi pe cercetarea propriu zisă .o Principiul exigenţei sporite.o Principiul echilibrului între analiza scientometrică şi evaluarea colegială(analiza peer review).o Principiul criteriilor minimale de eligibilitate pentru directorii de proiecte,care presupun Scorul de Influenţă a Articolelor ( “Article Influence Score”– AIS).o Principiul valorizării preferenţiale a producţiei ştiinţifice de calitate.o Principiul internaţionalizării ştiinţei româneşti.5.3. Publicaţii ştiinţificePerformanţele ştiinţifice pot fi cuprinse în:􀂃 Granturi de cercetare câştigate prin competiţie naţională ;􀂃 Contracte de cercetare internaţionale ;􀂃 Contracte naţionale;􀂃 Teze de doctorat finalizate ;􀂃 Articole publicate în reviste;􀂃 Cărţi, manuale si monografii publicate în edituri naţionale şiinternaţionale;􀂃 Brevete de invenţie, sau alte produse cu drept de proprietate intelectuală;􀂃 Proceedings-uri (rezumate şi lucrări publicate în volume) ale conferinţeloretc.Revistele sunt clasificate după importanţa lor internaţională, naţională şilocală.Există reviste consultate la nivel internaţional, cotate ISI de Institutul pentruştiinţa Informării (ISI) din Philadelphia, SUA. Revistele sunt cele mai citite despecialişti, iar publicarea într-una din ele este considerată o garanţie a calităţii uneilucrări. Lista revistelor ISI cuprinde actualmente 5762 titluri. Revistele ştiinţifice dinlistă aparţin la 55 discipline grupate în 6 domenii.Partea cercetării ştiinţifice care este oglindită în revistele ISI este sistematizatăşi accesibilă pentru statistică. Aceasta permite compararea cu cercetarea ştiinţificăefectuată în alte ţări şi poate fi folosită pentru politica ştiinţei, de exemplu pentrudistribuirea resurselor financiare disponibile pentru cercetarea ştiinţifică, avansări peposturi, prestigiul instituţiilor etc.În România, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCSIS) recunoaştedupă anul 2008, pe lângă revistele din categoria A (cotate ISI), reviste de categoriileB+ şi B, cărora li se acordă un punctaj, utilizat pentru evaluarea activităţiicercetătorilor şi instituţiilor.5.4. Controlul activităţii de cercetare-dezvoltare-inovareActivitatea de cercetare-dezvoltare-inovare poate fi controlată prin urmărireaurmătoarelor criterii:􀂃 modul de utilizare a fondurilor alocate de la bugetul statului pentrucercetare si dezvoltare;􀂃 contribuţia sectorului privat la efortul de cercetare-dezvoltare;􀂃 dezvoltarea calitativă a infrastructurii de cercetare-dezvoltare;􀂃 stabilizarea optimă a structurilor de cercetare şi orientarea lor sprecompetitivitate şi eficienţă;51
  • 52. 􀂃 participarea tinerilor la proiectele de cercetare-dezvoltare.Politica în domeniul cercetării în România urmăreşte creerea unui cadruorganizatoric şi legislativ asemănător ţărilor avansate.În acest cadru se vor asigura:- susţinerea formării centrelor de excelenţă în domenii considerate prioritare;- evaluarea unitară a performanţelor organizaţiilor de cercetare-dezvoltare;- programe de dotare a laboratoarelor de cercetare cu echipamente, aparatură,software şi de finanţare a instalaţiilor de importanţă natională necesarecercetării;- dezvoltarea infrastructurii informaţionale şi de comunicaţii în organizaţiile decercetare-dezvoltare- inovare;- stimularea formării reţelelor naţionale de cercetare, în special în domeniirelevante pentru spaţiul european de cercetare şi conectarea acestora cureţelele din alte ţări europene.Dezvoltarea activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare în plan regional seva putea realiza prin:-dezvoltarea la nivel regional a unităţilor şi instituţiilor cu profil de cercetaredezvoltareşi a infrastructurii de transfer tehnologic şi inovare;-dezvoltarea activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare ale agenţiloreconomici, în vederea modernizării, respectiv a restructurării/ reprofilăriitehnologice, conform specificului fiecarei regiuni;-stimularea creării clusterelor tehnologice specifice, la nivelul fiecarei regiuni,prin lansarea de programe si proiecte de cercetare-dezvoltare-inovare cuprofil regional.Stimularea si dezvoltarea capacităţii de absorbţie si difuzare a rezultatelorcercetării-inovării în mediul economic şi social va putea fi asigurată prin:• stimularea prin programe nationale de cercetare-dezvoltare-inovare acolaborării între organizaţii de cercetare-dezvoltare şi firme;• susţinerea cercetării de firmă (în special pentru IMM-uri, cu prioritate pedomenii high-tech);• stimularea dezvoltării tehnologiilor autohtone prin transferarea gratuită aunor rezultate din programele naţionale de cercetare-dezvoltare-inovarecătre IMM-uri, sau alţi agenţi economici;• programe de realizare a reţelei de informare-documentare şi suporttehnologic pentru IMM-uri;• dezvoltarea infrastructurii de inovare şi transfer tehnologic prin: centre deinformare tehnologică, oficii de legătură cu industria, incubatoaretehnologice şi de afaceri, centre de formare pentru auditori, consilieri îndrept de proprietate intelectuală şi brokeri în domeniul tehnologiilor;parcuri tehnologice şi ştiintifice;• crearea de societăţi de investiţii pentru transfer tehnologic şi dezvoltare.5.5. Finanţarea activităţii de cercetare ştiinţificăPrin Agenda Lisabona, Uniunea Europeană a fixat ca sectorul privat săacopere 2/3 din finanţarea C-D-I, şi numai 1/3 să fie acoperit de stat. Totuşi, dintretoate ţările membre şi candidate, numai Suedia se apropie de acest nivel, cu o ponderea finanţării private a cercetării de 67%. In România, ponderea finanţării private (înspecial ca cofinanţare) în total este relativ ridicată prin comparaţie cu nivelurile dinalte ţări candidate sau chiar membre ale UE (media ţărilor candidate era în 1999 de55%, iar a UE de 44%).În general, capitalul pentru activităţi de inovare poate fi obţinut atât de la52
  • 53. fondurile de capital, care furnizează aşa-numitul capital de risc (ca instrumentfinanciar dedicat finanţării operaţiunilor cu risc ridicat cum ar fi intrarea pe piaţă), darşi prin finanţare bancară, prin utilizarea resurselor proprii ale firmelor şi prin obţinereade ajutor direct de stat (inclusiv sub formă de granturi şi stimulente fiscale).5.5.1. Finanţarea activităţii de cercetareNici o tară nu-şi permite sa abordeze toate domeniile de cercetare posibile.Cercetările de interes periferic, fără rezultate atestate internaţional trebuie să fiesustinute exclusiv prin iniţiative private.În general sursele de finanţare, din care o parte se direcţioneaza spre cercetareştiinţifică, pot fi:a) la nivel internaţional:• programe ale Băncii Mondiale;• programe ale FMI;• programe ale NATO;• programe ale unor fundaţii cunoscute (SOROS, ROCKEFELLER etc).b) programe la nivel european:• programe ale CEE (CORDIS, TQM, etc.);• programe ale Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare(BERD).c) programe la nivel naţional:• programe din planul Naţional de Cercetare – Dezvoltare şi Inovare (înRomânia);• programe ale unor ministere, departamente;• programe ale unor agenţii de specialitate: pentru România - AgenţiaRomână pentru Dezvoltare, (ARD), Agenţia Naţională a drumurilor(AND);• programe ale unor societăţi sau ale unor fundaţii.d) programe la nivel local, ale prefecturilor, primăriilor şi ale unor grupuri deinvestitori.O mare parte a resurselor pentru C-D-I provin din sectorul privat, deoarecefirmele având un rol din ce în ce mai mare în finanţarea cercetării. Având în vederefaptul că beneficiile din C-D-I diferă semnificativ de la un sector de activitate la altuleste de aşteptat ca firmele private să direcţioneze cheltuielile de C-D-I mai preciscătre eficientizarea lor maximă.Multe dintre guvernele ţărilor OCDE încurajează C-D-I în sectorul privat prinintermediul grant-urilor, subvenţiilor, împrumuturilor şi creditelor fiscale. Autoritateanaţională poate folosi stimulente fiscale, subvenţii, brevete sau alte instrumente pentrua creşte investiţiile în cercetare.În România, fondurile alocate de la bugetul de stat pentru cercetare aureprezentat doar 0,21% în 2004. Se poate aprecia că finanţarea de la buget este la unnivel foarte scăzut şi se menţine pe un trend divergent faţă de media UE. Fondurile aufost alocate în special din bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării (peste 70 %), deAcademia Română (sub 20%), restul fiind din bugetele altor ministere.5.5.2. Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare IIPe perioada 2007-2013 fiinţează Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltareşi Inovare numit PN II, ca principal instrument prin care Autoritatea Naţională pentruCercetare Ştiinţăfică (ANCS) implementează Strategia Naţională pentru Cercetare-Dezvoltare-Inovare. S-a avut în vedere ca sistemul naţional de cercetare-dezvoltareinovaresă dezvolte ştiinţa şi tehnologia pentru creşterea competitivităţii economice,îmbunătăţirea calităţii sociale şi sporirea cunoaşterii cu potenţial de valorificare şi53
  • 54. lărgire a orizontului de acţiune.PN II urmăreşte atingerea celor trei obiective strategice ale sistemului naţionalde CDI:1. Crearea de cunoaştere, deci obţinerea de rezultate ştiinţifice şitehnologice de vârf, competitive internaţional, în scopul creşteriivizibilităţii internaţionale a cercetării româneşti şi a trasferăriirezultatelor cercetării în practica socio-economică.2. Creşterea competitivităţii economiei romîneşti prin inovare.3. Creşterea calităţii sociale, prin găsirea de soluţii tehnice şi ştiinţificecare să susţină dezvoltarea socială şi îmbunătăţirea condiţiei umană.Sistemul CDI va fi caracterizat prin deschidere către firmele româneşti înprimul rând şi către mediul ştiinţific internaţional, către societate şi sistemuleducaţional.Dupa sursele de finantare ale cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare înanul 2008, fondurile publice au avut cea mai ridicata pondere (70,1% fata de 67,1% inanul 2007), urmate de sursele de la întreprinderi (23,3% fata de 26,9%).Din fondurile publice, cele mai mari sume au primit unitatile din sectorulguvernamental (48,7%), urmate de unitatile din sectorul invatamânt superior (34,5%)si unitatile din sectorul intreprinderi (16,7%).Intensitatea cercetarii (calculata ca raport intre cheltuielile totale de cercetaredezvoltaresi produsul intern brut) in anul 2008, a inregistrat o pondere de 0,59%,comparativ cu 0,53% in anul 2007.Conform metodologiei oficiale a Institutului Naţional de Statistică (INS), doaractivităţile specifice ale întreprinderilor private cu un departament C-D şi cu minim 8cercetători angajaţi sunt considerate cheltuieli private. În aceste condiţii, doar unnumăr limitat de întreprinderi este luat în calcul ca participând la C-D-I. Nici sistemulde contabilitate nu încurajează înregistrarea separată a activităţilor C-D. Din acestmotiv este dificilă estimarea mai exactă a cheltuielilor private în contul C-D. Cu toateacestea este evident că un număr mare de alte întreprinderi, în special din sectorultehnologiei infirmaţieie ar trebui să fie inclus în statistici pentru a obţine o perspectivămai bună asupra activităţii private de C-D.5.5.4. Alte surse de finanţareCapitalul de riscPrincipalele surse de finanţare a C-D-I sunt instituţiile care furnizează capitalde risc şi sectorul bancar, care poate avea departament de capital de risc.Capitalul de risc în general înseamnă investiţia în acţiuni ale companiilor carenu sunt cotate la bursă. Investiţia este de obicei pe termen mediu şi presupune prinînsăşi natura ei un nivel înalt de risc. Aceste caracteristici evidenţiează importanţacapitalului de risc pentru finanţarea cercetării inovatoare, activitate de durată şi cuefecte imprevizibile. În Romania există doar fonduri de investiţii generale (într-unnumăr relativ redus şi cu un nivel scăzut al investiţiilor de portofoliu), fonduri carefinanţează doar în mod ocazional întreprinderile inovatoare.Pe piaţa română există un număr redus de fonduri de capital de risc. Nici unfond, cu excepţia a Romanian American Enterprise Fund (RAEF), nu oferă finanţăripentru întreprinderi mai mici, precum IMM-urile. Dimpotrivă, marea parte acapitalului de risc disponibil este condiţionată de o sumă minimă de finanţare, faptcare reprezintă o piedică importantă pentru întreprinderile mai mici.Totuşi, în România nu există capital de risc alocat în mod declaratactivităţilor C-D-I.Sectorul bancar54
  • 55. În timp ce capitalul de risc este esenţial pentru finanţarea inovării şi sprijinireacercetării inovative, sectorul bancar joacă un rol deosebit de important în facilitareatransferului de tehnologie şi pregătirea terenului pentru inovare. Sectorul bancar joacăun rol important in sprijinirea C-D-I prin finanţarea licenţelor, francizelor, investiţiilorpentru noi tehnologii şi pentru tehnologiile informaţiei şi comunicării etc.În România, sectorul bancar este în plin proces de transformări profunde.Bănci de renume mondial şi-au deschis filiale în ţară, iar un număr de bănci privatemai mici îşi extind activitatea in România, creând un sector bancar mai puternic. Esteprobabil ca în viitor sectorul bancar să concureze cu fondurile de capital de risc indomeniul investiţiilor de portfoliu.Fonduri către IMMAgenţia Naţională pentru IMM-uri şi Cooperaţie (ANIMMC) în calitate deprincipală autoritate guvernamentală însărcinată cu formularea politicilor destinateIMM-urilor, coordonează un fond public de garantare denumit Fondul Naţional deGarantare al Creditelor pentru IMM-uri (FNGCIMM). Fondul are însă resurselimitate, sprijind un număr redus de de garanţii. Fondul deţine două instrumente deacordare a garanţiilor către bănci, în vederea sprijinirii împrumuturilor acestora cătreIMM-uri: acordul de împărţire a riscului şi acordul de garantare.Acordul de împărţire a riscului permite băncilor să recupereze imediat de lafondul de garantare 50% din credit, în cazul în care beneficiarul nu l-a returnat.Ulterior se poate acorda băncii o sumă suplimentară pentru a compensa diferenţa deplată rămasă, după executarea judecătorească a debitorului. Din păcate pentru bănci,procedura de lichidare poate dura însă foarte mult şi adeseori se poate prelungi pe operioadă de mai mult un an pentru reglarea conturilor cu fondul de garantare.Acordul de garantare presupune recuperarea imediată 100% a creditului lacerere. Acest acord este mai atractiv pentru bănci dar în acelaşi timp, conformreglementărilor BNR, necesită provizioane de 100%. Mai mult decât atât, comisionulpentru această schemă este de până la 3%, ceea ce este semnificativ mai mult decâtpentru primul instrument.O altă idee interesantă este creearea unor fonduri de garantare private care săfie gestionate de către comunităţile de afaceri, care pot avea o credibilitate sporită înmomentul solicitării finanţării bancare.În afara garanţiilor publice, un factor semnificativ pentru facilitarea finanţăriibancare este asistenţa străină. Un număr de instituţii financiare internaţionale precumBERD, KfW, UE-PHARE, BEI, FEI etc. furnizează finanţări rambursabile şinerambursabile, la rate scăzute ale dobânzii şi cu garanţii. Mare parte din asistenţastrăină este intermediată de bănci locale, prin acorduri speciale. Finanţarea oferită prinschemele de asistenţa străină este condiţionată de unele criterii de eligibilitate. Acestecriterii definesc tipul de beneficiar, activităţile eligibile pentru finanţare precum şifondurile minime/maxime disponibile.5.6. Proiecte de cercetareProiectul reprezintă un ansamblu de activităţi cu caracter temporar, întreprinseîn scopul de a crea un produs sau serviciu unic.Conform ordonanţei Guvernului nr. 8/1997 proiectul are scop bine definit,prevăzut a fi realizat într-o perioadă determinată şi în limitele resurselor alocate şicăruia îi este ataşat un set de reguli, obiective şi activităţi. Resursele umane, financiareşi materiale sunt organizate într-un mod original, pentru a realiza un produs/serviciu,în funcţie de specificaţiile definite, ţinând cont de constrângerile legate de costuri şitermene, pentru a realiza o schimbare benefică prin obiectivele cantitative şi calitativestabilite.55
  • 56. Actualmente există tendinţa desfăşurării unei tot mai largi categorii deactivităţi economice, chiar dintre cele efectuate tradiţional ca activităţi curente, subformă de proiecte, considerându-se că acest mod de organizare furnizează rezultate cumai mare rapiditate şi eficienţă şi facilitează un control mai bun al resurselor utilizate.Noţiunile de progarm şi de proiect sunt diferite.Ca urmare, proiectele trebuie să se încadreze în liniile strategice aleprogramului care le finanţează, fiind subseturi ale programelor.Acestor definiţii generale le corespund atât “lucrările de cercetaretradiţionale”, cât şi cazuri/studii de prefezabilitate, sau de fezabilitate necontractate /finanţate din interior, precum şi orice iniţiativă de schimbare (restructurare,reorganizare, privatizare, asociere, scindare, schimbare de sediu etc.)Actualmente, cel mai modern instrument de finanţare este cel prin proiecte.Acest sistem permite atât o selecţie obiectivă a echipelor de realizare a proiectului, câtşi un mod judicios de utilizare a fondurilor.Asigurarea succesului proiectului înseamnă realizarea unui produs/cercetarefundamentală/serviciu performant, în condiţii de eficienţă, care să fie oferit clientuluiîn cât mai scurt timp.Obiectivele proiectuluiToate proiectele prezintă obiective precizate de la lansare. Obiectivele tuturorproiectelor pot fi clasificate în trei categorii:1. Performanţă şi calitate. Produsul finit al proiectului trebuie să sedeosebească prin performanţe superioare scopului vizat, deci toate specificaţiiletrebuie realizate într-un mod satisfăcător.2. Buget. Proiectul trebuie finalizat fără a depăşi nivelul autorizat de cheltuieli.În cazul proiectelor comerciale şi industriale, incapacitatea de a finaliza muncaîn limitele costurilor prevăzute în buget reduce profitul şi orice venit de pe urmacapitalului investit, ceea ce duce la pierderi financiare.Există însă multe proiecte fără orientare directă spre profit. De exemplu:proiectele de management intern, de cercetare ştiintifică pură, unele activităţicaritabile şi proiectele realizate în întregime de autorităţile locale din fondurilepublice. Şi în cazul acestor proiecte, chiar în absenţa motivaţiei profitului este esenţialsă se acorde atenţia cuvenită bugetelor şi managementului financiar.3. Timp de finalizare. Toate etapele proiectului trebuie să nu depăşească dateleplanificate, astfel încât finalizarea proiectului să se producă la data planificată, saumai devreme de aceasta.Întârzierile mari sunt produse de amânări, dificultăţi juridice, planificarenecorespunzătoare, lipsa de informaţii, de fonduri sau alte resurse. Câteodată seconsideră că unul dintre cele trei obiective primare (performanţă, cost şi timp) are oimportanţă specială, ceea ce afectează priorităţile în alocarea resurselor.După produsele realizate, obiectivele proiectelor pot fi considerate astfel :􀂃 un studiu, o cercetare;􀂃 un produs;􀂃 o tehnologii;􀂃 un serviciu pentru administraţie, sănătate, învăţământ etc;􀂃 dezvoltarea unor sisteme informaţionale;􀂃 planuri strategice sau de organizare a unor zone;􀂃 restructurarea unei societăţi etc;Pentru a obţine finanţarea unui proiect trebuie să existe informaţiile necesareprivind:-sursa de finanţare;56
  • 57. -strategia instituţiei finanţatoare;-scopul şi obiectivele pentru care se acordă finanţarea;-sermenele de competiţie şi de finalizare ale obiectivelor scoase la competiţie.Orice proiect pentru care se solicită finanţarea parcurge următoarele etape:􀂃 redactarea propunerii de proiect;􀂃 depunerea şi înregistrarea propunerii de proiect la un program de cercetarepentru competiţie;􀂃 evaluarea propunerii;􀂃 selectarea proiectelor care vor primi finanţare;􀂃 negocierea;􀂃 contractarea (moment din care propunerea de proiect devine proiect);􀂃 derularea proiectului;􀂃 finalizarea proiectului;􀂃 valorificarea rezultatelor proiectului.5.7. Programe-cadru ale Uniunii Europene pentru cercetareProgramul-cadru (FP) este principalul instrument al Uniunii Europene pentrufinanţarea cercetării. El este propus de Comisia Europeana şi adoptat de Consiliul deMiniştri şi Parlamentul European prin procedura de co-decizie, pentru o perioada de 5ani. Astfel de Programe-cadru au fost implementate încă din 1984.In noiembrie 2002, la Bruxelles, Comisia Europeana a lansat în cadrul uneiconferinţe, cel de-al 6-lea Program-cadru pentru Cercetare al Uniunii Europene (FP6),pentru perioada 2002-2006. Evenimentul a reunit între 8500 si 9000 de reprezentanţiai unor organizaţii din domeniul ştiinţei şi tehnologiei din Uniunea Europeana, ţărilecandidate şi terţe.Programul Cadru de Cercetare şi Dezvoltare Tehnologică 7, abreviat PC7reprezintă instrumentul principal al UE pentru finanţarea cercetării în Europa, care seva desfăşura din anul 2007 pană în anul 2013.PC7 sprijină cercetarea în zone de prioritate pentru a face, sau păstra, UE calider mondial în aceste sectoare şi a răspunde necesităţilor şi competitivităţii locurilorde muncă din Europa.PC7 este constituit din 4 blocuri principale de activitate ce formează 4programe specifice, plus un al cincilea program special de cercetare nucleară:1. Cooperare – cercetare colaborativă• Sănătate• Alimentaţie, agricultură şi biotehnologie• Informatică şi tehnologii de comunicare• Nanoştiinte, nanotehnologii, materiale şi noi tehnologii de producţie• Energie• Mediu (inclusiv schimbări climatice)• Transport (inclusiv aeronautică)• Ştiinţe socio-economice şi umaniste• Securitate• Spaţiu2. Idei − Consiliul European de Cercetare• Acţiuni de cercetare de frontieră oameni - potenţial uman, acţiuni MarieCurie• Instruire iniţială a cercetătorilor – reţele Marie Curie• Cercetare de lungă durată şi dezvoltarea carierei – burse individuale• Direcţii şi parteneriate între industrie şi academii• Dimensiunea internaţională − burse de intrare şi de ieşire (trimiterea şi57
  • 58. primirea de bursieri), schema internaţională de cooperare, burse dereintegrare• Premii de excelenţă3. Capacităţi − capacităţi de cercetare• Infrastructuri de cercetare• Cercetare în beneficiul IMM-urilor• Zone de cunoaştere• Potenţial de cercetare• Ştiinţa în societate• Sprijin pentru dezvoltarea coerentă de politici de cercetare• Activităţi specifice de cooperare internaţională4. Cercetare nucleară şi instruire• Energie de fuziune − ITER• Fisiune nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor5. Centru Comun de Cercetare• Acţiuni Directe în Euratom• Acţiuni non-nucleareBugetul pentru următorii şapte ani este de 50,5 miliarde €, iar bugetulEuratom pentru următorii cinci ani este de 2,7 miliarde €. Repartizarea bugetului peactivităţi este prezentată în tabelul 5.3, iar repartizarea pe programe de cooperare- întabelul 5.4.Tabelul 5.3. Bugetul repartizat pe activităţi din cadrul PC7 (milioane de euro)Cooperare Idei Oameni Capacităţi Euratom JRC32 365 7460 4728 4217 2751 1751Tabelul 5.4. Bugetul Programului de cooperare (milioane de euro)Sănătate Alimente Agricultură Biotehnologie Mediu(incluzând Schimbări Climatice) NanoProducţie Energie TransportIncluzând Aeronautica Spaţiu Securitate ŞtiinţeSocioeconomice şi umaniste Informaţii şi Tehnologii de comunicaţie6050 1935 1800 3500 2300 4180 1430 1350 610 9110În total, aceasta reprezintă o creştere de 41% faţă de PC6 în raport cu preţurile din 2004 şi de63% în raport cu preţurile actuale.Teste de autoevaluare la unitatea de invatare 51. Cum se defineşte managementul cercetării ştiinţifice?2. Care sunt cele patru principii generale ale managementul cercetăriiştiinţifice?3. Enumeraţi funcţiile managementul cercetării ştiinţifice.4. Care sunt componentele managementul cercetării ştiinţifice?5. Cum este alcătuit sistemul de cercetare în România?6. Cum se finanţează cercetarea ştiinţifică?7. Care este diferenţa dintre proiect şi program de cercetare?8. Ce se urmăreşte la nivelul Uniunii Europene prin finanţarea cercetării cuajutorul programelor 7?De consultat: www.cncsis.ro;Legea nr. 324/2003 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 57/2002privind cercetarea Stiintifica si dezvoltarea tehnologica.Rezumat la unitatea de invatare 5Se defineşte conceptul de management al cercetării ştiinţifice. Întremecanismele de realizare a managementului şi specificul activităţii de cercetare58
  • 59. ştiinţifică există compatibilitate. Se stabilesc şi alte principii (al managementuluiparticipativ, al motivării cercetătorilor, al eficienţei cercetării), funcţiile şicomponentele principale ale managementului cercetării ştiinţifice. Este prezentatsistemul românesc de cercetare, ANCS şi CNCS. Rezultatele cercetării seconcretizează şi în publicaţii stiinţifice. Cercetarea este finanţată de la buget sau dinsurse private. In România se derulează al doilea Plan Naţional de CercetareDezvoltare Inovare, iar la nivel European se derulează Programul Cadru 7.Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de învăţare 51. Managementul cercetării ştiinţifice constituie ansamblul elementelor cucaracter organizaţional, informaţional, motivaţional şi decizional cu ajutorulcărora se desfăşoară activitatea de cercetare ştiinţifică şi se asigură eficienţaacesteia.2. Principiile generale ale managementului cercetării ştiinţifice sunt: a.principiul compatibilităţii dintre mecanismele de realizare amanagementului şi caracteristicile generale, interne ale cercetării ştiinţifice;b. principiul managementului participativ; c. principiul motivăriicercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică; d. principiuleficienţei, care sintetizează principiile precedente, fiind scopul activităţii decercetare ştiinţifică.).3. Funcţiile managementului cercetării ştiinţifice sunt: • planificarea: stabilireaunui plan de acţiune pentru îndeplinirea obiectivelor; • organizarea:stabilirea unui sistem de relaţii de lucru între persoanele implicate,acordarea de responsabilităţi; • recrutarea personalului; • conducerea;• controlul.4. Componentele principale ale managementului cercetării ştiinţifice sunt:subsistemul organizatoric, subsistemul, subsistemul decizional, subsistemulmetodelor şi tehnicilor specifice gestiunii.5. Sistemul national de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblulunitatilor si institutiilor de drept public si de drept privat cu personalitatejuridica, care au in obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea si cuprindeurmatoarele categorii de unitati de drept public, cu personalitate juridica:a) institute nationale de cercetare-dezvoltare; b) institute, centre sau statiunide cercetare ale Academiei Romane si de cercetare-dezvoltare aleacademiilor de ramura; c) institute de invatamant superior acreditate saustructuri ale acestora; d) institute sau centre de cercetare-dezvoltareorganizate in cadrul societatilor nationale, companiilor nationale si regiilorautonome de interes national.5. Activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare poate fi controlată prinurmărirea următoarelor criterii: - modul de utilizare a fondurilor alocate dela bugetul statului pentru cercetare si dezvoltare; - contribuţia sectoruluiprivat la efortul de cercetare-dezvoltare; - dezvoltarea calitativă ainfrastructurii de cercetare-dezvoltare; - stabilizarea optimă a structurilorde cercetare şi orientarea lor spre competitivitate şi eficienţă; - participareatinerilor la proiectele de cercetare-dezvoltare.6. În general sursele de finanţare, din care o parte se direcţioneaza sprecercetare ştiinţifică, pot fi: la nivel internaţional: ale Băncii Mondiale, FMI,NATO, ale unor fundaţii cunoscute (SOROS, ROCKEFELLER etc.);b) programe la nivel european: ale UE (CORDIS, TQM, etc.); ale BănciiEuropene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD); c) programe lanivel naţional: din planul Naţional de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare59
  • 60. (în România); ale unor ministere, departamente; programe ale unor agenţiide specialitate, ale unor societăţi sau ale unor fundaţii.7. Programul poate reprezenta o strategie regională, naţională sauinternaţională şi se transpune în realitate prin proiecte. Proiectele suntsubcomponente ale programelor.8. PC7 sprijină cercetarea în zone de prioritate pentru a face, sau păstra, UE calider mondial în aceste sectoare şi a răspunde necesităţilor şi competitivităţiilocurilor de muncă din Europa.Bibliografie la unitatea de învăţare 51. Plumb I., Vişan S., Botez L., ş.a., „Managementul cercetării-dezvoltării şiinovării”, ed.ASE, Bucureşti, 2008;2. Vişan S., Botez L., „Inovare, cercetare ştiinţifică, progres tehnic”, ed.ASE,Bucureşti, 2008;3. Florescu M.,S., „Managementul cercetării ştiinţifice”, Ed.ASE, Bucureşti,2006.UNITATEA DE INVATARE 6PROGRESUL TEHNICCuprinsObiective6.1.Progresul tehnic şi creşterea economică6.1.1. Definiţii6.1.2. Caracteristicile progresului tehnic6.1.3. Progresul tehnic şi strategiile ştiinţei6.2. Difuzarea progresului tehnic6.3. Transferul de cunoştinţe şi tehnologie6.4. Forme de materializare a progresului tehnicTeste de autoevaluare la unitatea de invatare 6Rezumat la unitatea de invatare 6Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 6Bibliografie la unitatea de invatare 6ObiectiveStudentul economist cunoaşte noţiunea de progres tehnic, importanţa lui, organizaţiilespecifice care transferă cunoştiinte şi tehnologie şi câteva forme concrete de materializare aprogresului tehnic, pentru îmbogăţirea cunoştiinţelor şi utilizarea corectă a unor noţiuni.6.1. Progresul tehnic şi creşterea economică6.1.1. DefiniţiiProgresul tehnic reprezintă aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în practicaeconomică, fiind rezultatul unei ample activităţi de cercetare-dezvoltare, bazată pecreativitate şi inovare.Progresul tehnic (după Schumpetter) reprezintă ansamblul activităţilor de inovarea sectorului productiv, având ca suport cercetarea ştiinţifică şi îndeosebi cercetareaaplicativă.Apare ca un asamblu de activităţi, prin care se operaţionalizează şi se transferă înpractica economico-socială, volumul cunoştinţelor din domeniul de cercetare-dezvoltare. Esteconsiderat forţa motrice a creşterii economice.După P.Jira, progresul tehnic reprezintă ridicarea nivelului tehnic al elementelormateriale ale procesului de muncă, ale proceselor tehnologice şi ale produselor, pornind dela cercetare-dezvoltare, ca o sumă de activităţi, cum sunt cele de concepţie, proiectare,asimilare şi introducere în producţie a celor mai noi cunoştinţe ştiinţifice.Obiectivul progresului tehnic constă în perfecţionarea proceselor de producţie60
  • 61. (tehnologic şi managerial), conform cu cerinţele impuse de evoluţia pieţei. Asigurareaevoluţieiprogresului tehnic este determinată de cercetarea ştiinţifică, care asigură transformareanoutăţilor ştiinţifice în noutăţi tehnologice.După tipul de efort angajat, progresul tehnic poate fi:- Intensiv („vertical”), bazat pe o concepţie proprie, care cere eforturi mari şicontinue, implicând riscuri, numeroase reiteraţii, încercări, dezvoltarea de activităţi conexeşi colaterale. Datorită amplorii şi diversităţii efortului economic şi social pe care îl cere,acest tip de progres tehnic nu poate fi aplicat decât pentru domenii şi produse deperspectivă, cu interes economico-social deosebit;- Extensiv („orizontal”), bazat pe transferul de tehnologie. Are o pondere importantăîn economia mondială, atât datorită imposibilităţii de a asigura progresul tehnicintensiv în toate domeniile activităţii practice, cât şi datorită faptului că permitescurtarea timpului de introducere şi difuzare a noilor produse şi tehnologii.6.1.2. Caracteristicile progresului tehnicPrincipalele caracteristici ale progresului tehnic sunt:a) Multilateralitatea, prin care progresul tehnic influenţează toate elementeleforţelor de producţie.b) Factor de creştere economică datorită:- reducerii forţei de muncă şi a cheltuielilor aferente;- creşterii productivităţii muncii şi a volumului de producţie;- creşterii eficienţei economice prin reducerea cheltuielilor de fabricaţie, creştereaprofitului;- creşterii competitivităţii întreprinderii.c) Caracterul dinamic, evidenţiat prin creşterea vitezei de aplicare şi de perimare arezultatelor aplicării practice a progresului tehnic.d) Modelarea economiilor naţionale prin orientarea către domenii purtătoarede progres tehnic. Exemplu: Japonia, care şi-a dezvoltat ramuri şi subramuriindustriale cu cel mai mare conţinut de progres tehnic, ca optica, electronica,electrotehnica etc.e) Instituţionalizarea şi planificarea progresului tehnic. Instituţionalizarea lanivel guvernamental are rolul de a stimula, orienta, coordona şi controladesfăşurarea progresului tehnic, ca o componentă a politicii interne de creştereeconomică şi a politicii externe de comercializare internaţională a produselor.Planificarea progresului tehnic în strategia de dezvoltare economică naţională (lanivel micro şi macroeconomic) intră în atenţia organismelor guvernamentale.f) Diferenţiază ţările în:- producătoare şi consumatoare de progres tehnic (ţările dezvoltate, deţinătoare de capital,ştiinţă, tehnologii, cadre înalt specializate etc.);- consumatoare de progres etnic (ţările în curs de dezvoltare, cu insuficientedisponibilităţi).Factorii de condiţionare a progresului tehnic1. Factorul uman, a cărui acţiune este îndreptată spre creaţie şi inovare. Influenţează prin:- numărul şi nivelul de pregătire şi de specializare a indivizilor;- nivelul general de cultură proprie fiecărei ţări;- existenţa unui sistem de valori umane unanim recunoscut, cu ierarhizarea după aportulreal la progresul tehnic;- existenţa motivaţiei individuale şi colective pentru creaţie.2. Resursele de materii prime, materiale, energetice echipamentele performante.Aceste resurse depind de politica stimulatoare sau restrictivă în domeniul cercetării61
  • 62. ştiinţifice, orientată spre dezvoltarea tehnologică.3. Factorul managerial, deci cadrul structural al desfăşurării activităţilor specifice decercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. Cadrul structural este urmărit prinsistemul guvernamental, al organismelor care patronează astfel de obiective, unităţilorde profil, sau de organizarea activităţii de creaţie în cadrul sistemului productiv privat.Depinde de politica de dezvoltare a firmei şi de interesul competiţional.4. Factorii economici ce vizează sursele de finanţare, destinaţia fondurilor alocate,stimulentele financiare individuale şi colective.6.1.3. Efectele progresului tehnicProgresul tehnic îşi difuzează efectele la nivelul întregii economii naţionale, începând cuunităţile de cercetare-dezvoltare tehnologică, unităţile productive etc. Principalele tipuri deefecterezultate din introducerea progresului tehnic în practică includ efectele economice,informaţionalştiinţifice,tehnice, sociale, speciale, ecologice. Efectele progresului tehnic pot fi grupate în :- cantitative care modifică componenta materială şi pot fi măsurabile;- calitative care se reflectă în latura spirituală a societăţii.Evaluarea efectelor cantitativePentru aprecierea efectelor cantitative trebuie să se ţină cont de particularităţile de realizarea progresului tehnic, cum ar fi:a. activitatea de cercetare ştiinţifică care:- realizează „bunuri” spirituale, contribuind la extinderea şi aprofundareacunoaşterii pe plan naţional şi universal;- generează efecte sociale: îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de trai, reducereavolumului de muncă fizică grea, de rutină, obositoare, asigurarea securităţii muncii,diminuarea numărului de boli profesionale etc.b. acţiunea legii valorii, cu caracter aleatoriu în activitatea de concepţie ştiinţifică.c. mărimea efectelor totale cu grad mare de relativitate: apar unele efecte indirecte petoată durata de viaţă a produsului, apreciate valoric diferit de producător şi consumator;d. rezultatele activităţii de concepţie au un pronunţat caracter probabilistic, cu grad derisc în ce priveşte aplicarea lor în procesul de fabricaţie;e. rezultatele activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de introducerea progresului tehnic sunt supuse unei uzuri morale, noul de azi devenind vechiul demâine;f. dimensionarea efectelor progresului tehnic necesită raportarea la o stareanterioară introducerii acestuia, mai ales la nivelul producătorilor de noi produse,tehnologii şi al utilizatorilor acestora.La nivelul unităţilor de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică, efectele tehnologicepot rezulta din:- venituri realizate din activitatea proprie totală, în care sunt incluse şi veniturilerealizate din vânzarea de licenţe, know-how, invenţii etc;- dintr-o activitate creatoare de noi valori de întrebuinţare (spor de producţie,productivitate, eficienţă etc.) ce se vor obţine în unităţile utilizatoare ale acestor noivalori.Determinarea efectelor economice ale introducerii progresului tehnic la nivelulîntreprinderilor utilizatoare ale acestuia ridică probleme de comensurare deoarece:- elementele de progres tehnic pot fi: produse finite care participă independent laprocesul de producţie; produse ce participă discret la procesul de producţie (exemplu:mijloacele de automatizare, componentele electronice etc.), pentru care aprecierea efecteloreste mai dificilă;62
  • 63. - intervin o serie de factori care măresc sau diminuează mărimeaefectelor, fără a fi posibilă dimensionarea precisă a lor. De exemplu: politica şistrategia de piaţă, politica de dezvoltare etc.Evaluarea efectelor calitativeEfectele calitative se pot aprecia pe bază de ponderi sau coeficienţi de importanţă şi seregăsesc în:- rezultatele directe ale progresului tehnic: cantitatea şi calitatea informaţionalădespre produs/tehnologie, caracteristicile tehnico-funcţionale ale produsului/tehnologiei;- rezultatele ansamblului social: substituţia de produse şi servicii, creşterea calităţiivieţii, influenţând indirect eficienţa activităţii economico-sociale.Dificultăţile întâmpinate în evaluarea resurselor şi efectelor progresului tehnic suntnumeroase. Aceste dificultăţi sunt cu atât mai mari cu cât aria de difuzare a progresului tehniceste mai largă. Din aceste motive în cadrul diferitelor metode şi tehnici de determinare serenunţă deliberat la evaluarea eforturilor antrenate şi a efectelor propagate pe termene mediişi lungi.Evaluarea cantitativă şi calitativă a progresului tehnic este posibilă prin:• determinarea eforturile cumulate consumate şi prin suma efectelor generate;• mărimea şi calitatea resurselor şi a efectelor globale dintr-o etapă.Evaluările de aceste tipuri au implicaţii asupra alegerii metodelor de determinare aresurselor şi efectelor, în funcţie de nivelul general sau localizat la care se urmăreşteaprecierea progresului tehnic. Există şi situaţii în care progresul tehnic general antreneazăeforturi inferioare sumei progreselor tehnice localizate şi generează efecte mai mari decât celeproduse de acestea. Cunoaşterea efectelor este importantă pentru fundamentarea deciziilormacroeconomice referitoare la dezvoltarea economico-socială.Structura şi mărimea eforturilor şi a efectelor generate de procesul realizăriiprogresului tehnic diferă în situaţia când acesta se bazează pe creaţia tehnico-ştiinţificăproprie, de cea în care se importă produsul sau tehnologia.6.2. Difuzarea progresului tehnicProdusele inovării (cunoştinţe, tehnologii, produse, servicii noi şi îmbunătăţite) trebuiediseminate pe scară largă, pentru a-şi atinge scopul.Se apreciază că avantajul concurenţial poate fi asigurat nu atât prin poziţia de leader îninovaţie, ci prin ritmul şi nivelul difuzării tehnologiei în economie.Difuzarea tehnologiei se poate realiza rapid în perioada de început a difuzării şi lent, înperioada a doua, sau cu viteză echilibrată .Se diferenţiază, după aria de răspândire, difuzări intra-firmă, inter-firme şi la nivel deeconomie naţională. Informaţiile tehnico-conomice, sociale, ecologice circulă vertical şiorizontal, pentru o cât mai riguroasă luare de decizie.Sursa iniţială pentru declanşarea defuzării o reprezintă stocul de invenţii şi inovaţii.Difuzarea presupune un proces iterativ, în care se confruntă furnizorii şi cumpărătorii detehnologii, pe baza mecanismelor pieţii. Utilizatorii pot fi timpurii, majoritari şi târzii. Existăşi nonadaptori de care trebuie să se ţină seama, deoarece pot deveni posibili cumpărători deinovare.Datorită gradului ridicat de risc al activităţii de cercetare – dezvoltare şi costurilorridicate, multe ţări acceptă difuzarea unor tehnologii îmbunătăţite ca alternativă maiconvenabilă. Firmele mari au capacitatea de a investi în cercetare şi în industriiscientointensive (electronică, electrotehnică, chimie, aeronautica) şi cu producţie mare(siderurgie, ciment, automobile etc.). Firmele mici pot investi în adoptarea şi modificarea detehnologii din industriile tradiţionale (textile, încălţăminte, confecţii, construcţii, tipografieetc.).63
  • 64. Analiza difuzării tehnologiilor are în vedere şi nivelul tehnologiilor. Astfel,tehnologiile de vârf cum sunt: microelectronica, robotica, biotehnologiile, tehnologiilematerialelor noi etc. pun accent pe investiţii şi nu pe difuzare. O categorie aparte o reprezintătehnologiile de bază, care pot fi noi sau clasice şi care se confundă uneori cu tehnologiile devârf. Ele pot difuza de la o ramură la alta (de exemplu automatizarea se regăseşte astăzi întoate domeniile).Difuzarea tehnologică este stimulată de o multitudine de factori:- nivelul economiei naţionale, în special al industriei;- gradul de dezvoltare a pieţei libere, concurenţiale;- sistemul financiar şi de credit;- calificarea profesională a salariaţilor;- nivelul de dezvoltare a infrastructurii tehnologiilor (instituţii şi centre deconsultanţă, asistenţă tehnologică);- politica guvernelor de elaborare a unor programe naţionale speciale, pentrudomenii de vârf.6.3. Transferul de cunoştinte şi tehnologieTransferul de cunoştinte şi tehnologie de la cercetare spre industrie se realizează pecăi diverse. În Europa occidentală şi SUA au apărut şi dezvoltat organizaţii specificedenumite: incubatoare de afaceri, parcuri ştiinţifice, parcuri de cercetare, centre de transfer detehnologie, spin-off etc. Aceste organizaţii au facilitat încă de la apariţia lor, promovareaîntreprinderilor mici şi mijlocii.Incubatoarele de afaceri (denumire dată de EBN- Europeean Business Network) suntorganizaţii care ajută întreprinzătorii să-şi valorifice ideile şi chiar să infiinţeze întreprinderinoi. În Europa occidentală şi SUA există sute de incubatoare de afaceri, care funcţioneazăindependent, sau sunt susţinute în zonele slab dezvoltate industrial de Comisia Europeană şirespectiv de NBIA (Asociaţia Naţională a Incubatoarelor de Afaceri pentru SUA). ComisiaEuropeană prin programul PHARE şi Banca Mondială au sprijinit crearea de incubatoare deafaceri şi în ţările fost socialiste. Programul ONU pentru Dezvolare orientează acest tip deorganizare şi spre ţări subdezvoltate, din Africa, America Latină şi Orientul Îndepărtat.Incubatoarele de afaceri adună într-un spaţiu limitat mai multe firme nou create,oferindu-le construcţii modulare, unele facilităţi (telefoane, fax, calculatoare, secretariat etc.),suport managerial ş.a. Firmele sunt orientate spre aplicarea de tehnologii noi, crearea de locuride muncă, contribuind astfel la dezvoltarea locală.Atelierul managerial asigură consultanţă sau finanţare activităţilor cu profil industrialdin firme deja existente, sau nou infiinţate. Prin dezvoltare, multe ateliere manageriale s-autransformat în incubatoare de afaceri sau centre de inovare.Centrul de inovare oferă facilităţi IMM-urilor şi întreprinderilor noi realizatoare deproduse sau procedee cu nivel tehnologic înalt. Facilităţile create pot fi de tip birotic, acces lao reţea de cercetare sau de finanţare etc. Aceste centre de inovare pot fi părţi componente aleparcurilor ştiintifice.Centrul tehnologic ajută la dezvoltarea întreprinderilor care aplică tehnologie de vârfrezultată din cercetare în centre ce pot diferi de universităţi. Se acordă întreprinderilor şi oserie de facilităţi, servici, inclusiv desfacerea produselor.Parcul de cercetare este amplasat în incinta unei universităţi sau a unui institut decercetare. Se efectuează cercetare ştiintifică fundamentală sau aplicativă de către cadredidactice şi studenţi.Spin-off –uri sunt afaceri iniţiate de profesori universitari, cercetători din universităţi,absolvenţi sau persoane din afara universităţilor, care îşi comercializează rezultatele obţinutedin cercetarea efectuată în universităţi.Parcul tehnologic este o organizaţie condusă de specialişti, în scopul dezvoltării64
  • 65. comunităţii prin promovarea culturii inovaţiei şi a competitivităţii firmelor şi organismelor ceo compun.Pentru a realiza toate acestea, un parc tehnologic stabileşte şi stimulează un transferde cunoştinţe şi de tehnologie între universităţi, institute de cercetare-dezvoltare, firme şipieţe; facilitează crearea si creşterea de firme bazate pe inovare prin realizarea deincubatoare şi procese de diversificare, oferind totodată servicii cu valoare adăugată,împreuna cu facilităţi de înaltă calitate.Termenul de parc tehnologic este sinonim cu următoarele expresii: parc ştiinţific,tehnopol, parc de cercetare. Se diferenţiază:1. Parcuri ştiinţifice înfiinţate de universităţi şi unităţi de cercetare-dezvoltare cudublu scop:- pentru lansarea unor companii care vor utiliza tehnologii noi;- pentru transfer de tehnologii între unităţile de producţie si cele de cercetare.2. Parcuri tehnologice create pentru companii care utilizează tehnologii noi, înspecial în domeniul cercetare-dezvoltare. Astfel de companii dezvoltă activităţi deproducţie, servicii şi vânzare şi constituie în acelaşi timp centre de inovare în sprijinulcompaniilor nou-înfiinţate.3. Parcuri comerciale sunt destinate diferitelor activităţi cu caracter comercial:ambalare, vânzare, organizarea de expoziţii, nefiind necesară o legătură strânsă cu unităţilede cercetare.Structurile mai sus menţionate pot fi incluse în categoria parcurilor industriale,constituind un mijloc de promovare a inovaţiilor şi de obţinere a unei valori adăugate.Titlul de parc tehnologic se acordă în următoarele situaţii:1. crearea si dezvoltarea unor industrii cu înaltă tehnologie;2. creşterea calităţii şi competitivităţii produselor realizate;â3. creşterea capacităţii de export si reducerea importurilor de produse industriale;4. crearea în ritm accelerat de noi locuri de munca;5. dezvoltarea de activităţi care să determine angajarea personalului cu înaltăcalificare;6. creşterea gradului de pregătire profesională a personalului angajat;7. desfăşurarea de activităţi în concordanţă cu obiectivele de dezvoltare regională;8. creşterea investiţiilor străine.Terenul aferent parcului tehnologic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: osuprafaţă liberă de cel puţin 10 hectare, acces la drum naţional sau european, se afla înproprietatea sau în folosinţa, pe cel puţin 30 de ani, a societăţii comerciale care solicită titlulde parc industrial, nu face obiectul unor litigii în curs de soluţionare la instanţele judecătoreşticuprivire la situaţia lui juridică.Statisticile internaţionale arată ca dintre parcurile tehnologice existente :- 26% sunt implicate în dezvoltarea tehnologiei informaţiei si telecomunicaţiilor;- 20% se bazează pe biotehnologii;- 19% produc produse electronice şi computere;- 9% se ocupă de produse agroalimentare;- 8% produc tehnologii pentru protecţia mediului;- 6% studiază producerea de materiale noi;- 5% activează în industria farmaceutică.In ceea ce priveşte companiile ce funcţionează în cadrul parcurilor tehnologice, 51%activează în domeniul serviciilor, 26% sunt în domeniul cercetării şi 18% sunt companiiindustriale.Parcul industrial oferă:65
  • 66. 1. Infrastructură la nivel fizic: drumuri, energie electrică, gaz metan, apă şi canalizare,telefon , internet.;2. Infrastructura imaterială (servicii): administrare, logistică, servicii de asistenţăfinanciar-contabilă, relaţii cu publicul, marketing, servicii bancare si juridice,comerţ exterior, investiţii, dezvoltare.Parcuri tehnologice se găsesc atât în ţări dezvoltate (Belgia, Canada, Franţa, Germania,Japonia, Marea Britanie, Olanda, SUA), cât şi în ţări aflate în curs de dezvoltare. La nivelinternaţional a fost creată Asociaţia Internaţională a Parcurilor ştiinţifice IASP care are încomponenţă 55 de ţări membre.În SUA, parcurile de cercetare şi incubatoarele de afaceri au contribuit semnificativ ladezvoltarea complexelor din Silicon Valley şi Carolina de Nord . Pe lângă universităţi maifuncţionează şi centre de dezvoltare a întreprinderilor mici, care acordă asistenă tehnică, ajutăîntreprinzătorii să-şi completeze planul de afaceri şi să găsească surse de finanţare.Tehnopolurile din Franţa, centrele tehnologice din Germania, atelierele manageriale,centrele de inovare şi parcurile ştiinţifice din Marea Britanie au avut rol similar, de dezvoltareeconomică locală, pe baza promovării inovării.Pentru mediul universitar, dezvoltarea afacerilor se poate realiza în moduri diferite, cade exemplu:- transferul direct al ideilor tehnologice şi know-how către firme care pot să le aplice înpractică;- acordarea de servicii bazate pe know-how de către cercetători din mediul academic;- spin-off-urile (firme desprinse dintr-un institut);- proto-firme, care sunt firme tehnologice deficiente însă în domeniile de management,producţie şi marketing.Prin promovarea afecerilor cu firme, universităţile îşi găsesc resurse de finanţarealternative, studenţii vin în contact cu firme unde găsesc locuri de muncă, se dezvoltăindustrial o zonă geografică.Afacerile sunt favorizate de descoperiri tehnologice care nu au nevoie de capital marepentru a fi transpuse în practică, o cerere reală de produse de înaltă tehnicitate, un climatfavorabil inovării, infrastructură pentru cercetare–dezvoltare, instituţii de finanţare.Cerceterea academică pentru dezvoltarea industrială a unor firme are la baza colaborarea,sau contractele de cercetare.Cercetarea în colaborare se realizează prin multiple forme. Colaboratorii contribuie curesurse umane, financiare şi infrastructură .Cercetarea pe bază de contracte se întâlneşte frecvent, pentru realizarea unor proiecte petermen mediu. Proiectele pot fi între universităţi şi întreprinderi mici, mijlocii, mari,administraţie, care finanţează cercetarea orientată, fundamentală şi aplicativă.Pot exista şi activităţi de tip prestări de servicii în ansamblul activităţilor desfăşurate deuniversităti pentru industrie. În general au o pondere scazută, care poate fi de 10-15%, sau selimitează la o singură zi pe săptămână (în Germania, Belgia, Danemarca).Colaborarea dintre universităţi şi industrie cunoaşte şi alte forme, cum sunt:- formarea practică a studenţilor direct în întreprinderi;- susţinerea unor prelegeri universitare de către experţi sau antreprenori;- cursuri postuniversitare pentru personalul din întreprinderi, care au loc în universităţi sauîn întreprinderi;- schimbul temporar de personal dintre universităţi şi întreprinderi, pe bază de contracte;- bursele acordate de întreprinderi pentru studii universitare sau de doctorat.Relaţiile dintre cercetare şi industrie pot avea caracter formal sau informal, sunt tot maicomplexe şi implică de la an la an un număr tot mai mare de persoane. Aceste relaţii depind şi66
  • 67. de politica gevernelor. În ţările dezvoltate, cercetarea fundamentală revigorată după 1990 areopondere importantă.În ultimii ani au apărut noi concepte, ca de exemplu cercetarea strategică sauorientată, care încearcă să definească mai bine noile orientări în abordarea inovării, în care seîmpletesc cercetarea fundamentală cu cea aplicativă. Cercetarea de bază este stimulată cătredomenii cu potenţial de aplicabilitate bazat pe principii noi. Politica inovării tinde săcuprindă o abordare sistemică, plecând de la cercetarea fundamentală, continuând cu ceaaplicativă, diseminarea noilor rezultate în economie, asistenţa financiară, fiscală, atragerea decapital, infrastructură şi service, marketing, vânzări.6.4. Forme de materializare a progresului tehnicStudiile de prognoză tehnologică indică producerea unor adevărate „străpungeritehnologice”, cu impact considerabil asupra dezvoltării economico-sociale a umanităţii. Seproduc noi materiale, noi tehnologii, cu performante deosebite, inclusiv protejarea mediului.Materialele compozite sunt alcătuite din două sau mai multe componente, ce formeazăfaze distincte şi care prezintă efecte sinergetice, sau proprietăţi diferite de ale fiecăruicomponent în parte.Materiale compozite se găsesc şi în natură (diverse roci solide). Aceste materiale cuproprietăţi programabile superioare materialelor tradiţionale au pătruns în domeniile tehniciidevârf, cum ar fi: tehnologiile aerospaţiale, microelectronică, tehnica nucleară, telecomunicaţii,tehnica medicală a implanturilor, industria de automobile, de nave marine, industria chimică,amobilei, construcţii pentru protecţia antiseismică a clădirilor, birotică, industria materialelorsportive şi a produselor de uz casnic.Avantajele acestor noi materiale sunti:- densităţi reduse, deci sunt mai uşoare;- prezintă rapoarte rezistenţă/densitate şi rigiditate/densitate mult mai mari decât lamateriale clasice (metale, fibre de sticlă etc.);- au rezistenţă mare la oboseală, la coroziunea factorilor de mediu sau ai altor agenţicorozivi;- tehnologiile de formare a pieselor din aceste materiale sunt relativ simple ca numărde operaţii şi au consumuri reduse de energie;- prezintă performanţe deosebite;- raportul performanţe/cost este foarte ridicat;- se pot proiecta materiale cu proprietăţi prestabilite.Compozitele înlocuiesc unele materiale, în special pe cele metalice (care necesităconsumuri mari energetice şi resurse epuizabile), sau se impun datorită proprietăţilor lor.Realizarea de materiale compozite s-a impus pe baza a numeroase considerente tehnice şieconomice, între care amintim: necesitatea realizării unor materiale cu proprietăţi deosebite,imposibil de atins cu materialele tradiţionale, necesitatea creşterii siguranţei şi a fiabilităţii înexploatare a diferitelor construcţii şi instalaţii, necesitatea reducerii consumurilor de materialedeficitare, scumpe sau preţioase, posibilitatea reducerii consumurilor de manoperă şi areduceriiduratei de fabricaţie.Orice material compozit este alcătuit din două structuri spaţiale fundamentale:- matricea (mediul solid continuu);- faza dispersă (umplutura, armătura, materialul de ranforsare, sau rigidizare).Matricea constituie componentul de legătură (liantul), suportul pentru faza dispersă; estestabilizator la buclarea fibrelor, transferă efortul mecanic la armătură. Armătura reprezintă67
  • 68. componenta principală de preluare a sarcinii, reduce costul, îmbunătăţeşte caracteristicileelectrice, mecanice, termice etc. Geometria armăturii poate fi de :- pulberi şi particule cu forme diferite;- fire sau fibre continue, discontinue şi "whiskers" de sticlă, de carbon, bor, azbest,bazalt sau fibre ceramice;- formaţiuni bidimensionale (plăci, lamele, folii, foiţe, solzi).Distribuţia armăturii în matrice poate fi diferită. Astfel, particulele pot fi repartizateneuniform sau uniform, în şiruri liniare, aglomerări pe anumite plane paralele.Diversitatea foarte mare a materialelor compozite necesită apelarea la mai multe criteriide clasificare a lor. După natura matricei se disting:- compozite organice (polimerice) MCP;- compozite cu matrice metalică MCM;- compozite ceramice MCC.Impunerea materialelor compozite polimerice în domeniile de vârf ale tehnicii, dar şi înalte domenii industriale: în construcţii, sectorul bunurilor de larg consum etc. se datorează şicaracteristicilor tehnologice ale acestora: prelucrabilitate uşoară, cu posibilitatea obţinerii depiese finite printr-o singură operaţie, sau prin operaţii nu deosebit de dificile, cu posibilităţi demecanizare şi automatizare şi costuri relativ scăzute.Preţurile materialelor compozite pot depăşi preţurile metalelor de 6-12 ori, dar alteproprietăţi ale lor (densitatea mai mică, rezistenţa mecanică şi la agenţi climatici etc.) leimpuntot mai mult pe piaţă .Materialele „inteligente” sunt aliaje metalice, sau materiale de sinteză, capabile să seautoadapteze la mediu, să adopte formele cele mai adecvate, ca reacţie la o solicitareexterioarănaturală sau provocată, de natură vibratorie, acustică, mecanică sau termică. Elementele careconţin astfel de materiale sunt capabile să primească informaţii şi să se comporte ca niştecaptatori care execută un ordin, acţionând în consecinţă. Captatorul şi elementul activformeazăunul şi acelaşi ansamblul integrat.Materialele "inteligente" capabile să-şi schimbe forma în funcţie de condiţiile deexploatare vor înlocui piesele mobile ale aripilor avioanelor, vor elimina zgomotul produs deautomobile şi vor evita erorile comise de camerele de luat vederi de la bordul sateliţilorartificiali.Aliajele cu memorie a formei, pe bază de cupru, sau nichel sunt capabile să înveţe o formăşi să revină ulterior la starea iniţială. După deformarea survenită la o temperatură scăzută, îşiregăsesc forma iniţială prin încălzire. Sunt deja folosite în construcţii (sisteme de securitate),electronică (contactoare), hidraulică (îmbinarea conductelor), mecanică, robotică etc.Materialele piezoelectrice, elita mileniului III, au un mod de funcţionare şi proprietăţi cepot fi comparate cu cele ale sistemului nervos uman, combinând rapiditatea actului reflex cucapacitatea de analiză care precede executarea unui gest voluntar comandat.Materialele supraconductoare reprezintă o nouă clasă de materiale care au temperaturi,câmpuri şi curenţi critici, ce le permit realizarea unei superconductibilităţi la temperaturicriticeînalte (23-110 K), ceea ce le conferă o mare importanţă tehnologică. Aplicaţiile industriale alesupraconductorilor se conturează în următoarele domenii: câmpuri magnetice intense,microelectronică, electrotehnică, transporturi şi informatică.O aplicaţie spectaculoasă a câmpurilor magnetice intense create cu materialesupraconductoare o constituie trenul cu levitaţie magnetică, experimentat deja în Japonia şiGermania.68
  • 69. O importantă aplicaţie se prefigurează în microelectronică prin realizarea unui film subţiresupraconductor, care va elimina efectul Joule-Lentz în circuitele integrate, mărindu-se astfeldecirca 100 ori numărul de tranzistori/cip şi realizând totodată o miniaturizare mai avansată.Materialele semiconductoare ultrapure obţinute în condiţii speciale de imponderabilitatevor crea premisele realizării unor microcircuite pentru computere de 8 - 10 ori mai rapidedecâtcele tradiţionale. Specialiştii NASA au realizat o platformă specială prevăzută cu o incintă,pentru realizarea în spaţiul cosmic a unor materiale semiconductoare cu densităţi de 10.000 deori mai reduse decât cele obţinute în laboratoarele de pe Terra. Se obţin astfel cristale ultrafinede arseniură de galiu, prin depunere atom cu atom, pe un substrat atomic preexistent. Noiletehnici permit producerea unor cip-uri de arseniură de galiu de 4-5 ori mai performante decâtcele realizate în prezent.Nanotehnologia se ocupă cu proiectarea şi fabricarea de componente cu dimensiunisubmicronice, sau cu fabricaţia de componente mai mari, dar cu toleranţe de execuţie sau definisare a suprafeţelor submicronice, precum şi cu construcţia de maşini unelte şi agregatecaresă poată executa mişcări sau poziţionări cu precizie submicronică în limitele 0,1-100 nm(1nm = 10-12 m).Nanotehnologia acoperă structurile de ordinul de mărime 10-9, dar se cunosc şi particulecu dimensiuni de ordinul 10-13-10-15. Se pot crea materiale cu caracteristici aproape de celeideale fie prin poziţionarea controlată de om a atomilor unul câte unul, fie din elemente caresereproduc singure. La nivelul atomilor şi moleculelor deja se cunosc asemenea tehnologii, carevor forma un nou domeniu tehnologic, cel al tehnologiilor infinitezimale, respectivpicotehnologiile (10-12), femtotehnologiile (10-15), attotehnologiile (10-18). Acestora le vorurmatehnologiile moleculare − moltehnologiile, tehnologiile atomice − atomotehnologiile, până la10-27 şi electrotehnologiile, până la 10-30.Nanotehnologia implică dezvoltarea componentelor minuscule, la nivel molecular sauatomic, utilizate în special în informatică. De exemplu s-au construit nanotuburi de carbon(premiul Nobel în 1996), o primă etapă în realizarea circuitelor la scară moleculară.Se apreciază ca la nivelul anilor 2030 se vor realiza tranzistori de dimensiunea unei molecule,computere chimice cu procesoare de 1 cm2. Nanotehnologia se consideră importantă şi pentruviitorul explorării spaţiale, prin realizarea de materiale mai uşoare, cu performanţe deosebite,cevor reduce considerabil costurile de lansare şi de exploatare a sateliţilor şi sondelor spaţiale.Biotehnologiile utilizează procese biochimice specifice vieţii în practica industrială,aplicaţiile regăsindu-se în practica alimentară din cele mai vechi timpuri (în proceselefabricăriide vin, bere, oţet, iaurt, brânzeturi).Aplicaţiile tot mai extinse ale acestor tehnologii se explică prin: consumuri energeticeextrem de reduse; instalaţii industriale considerabil mai simple; fluxuri tehnologice cu numărredus de operaţii; posibilitatea de a obţine substanţe complexe, sau produse adaptate cerinţeloreconomice (soiuri de plante înalt productive şi rezistente); cantităţi reduse de deşeuri, în maremăsură biodegradabile.În prezent se deosebesc trei mari catagorii de biotehnologii :1. Tehnologii de tip fermentativ aplicate în industria alimentară, dar şi în alte domenii ca:- metalurgie, pentru solubilizarea unor metale din minereuri, sau deşeuri cu conţinutfoarte redus în metale (de exemplu extragerea cu ajutorul unor microorganisme a69
  • 70. cuprului, fierului etc);- tratarea şi purificarea apelor uzate. Se degradează unele substanţe organice poluante(coloranţi, detergenţi etc.), sau se recuperează metale grele.2. Tehnologii enzimatice care utilizează enzime drept catalizatori ai unor procese.Enzimele sunt specifice unor procese (deci catalizează doar o singură reacţie,obţinându-se un singur produs, la temperaturi de 30-400C şi presiune ambiantă).Se obţin astfel antibiotice, aminoacizi, proteine monocelulare, biocarburanţi etc.3. Tehnologii genetice care prin modificări ale codului genetic pot determina crearea despecii noi de plante şi animale, rezistente la boli şi dăunători. Se mai pot utilizabacterii modificate pentru fabricarea de hormoni, insulină umană, interferon(substanţă cu proprietăţi antivirale deosebite) ş.a. Astfel de substanţe nu se potproduce în cantităţi suficiente prin procedeele convenţionale, sau prin extracţie dinmateriale naturale.Biotehnologia va deveni o disciplină autonomă a ştiinţelor biologice, o legătură necesarăîntre genetica moleculară, biochimie şi medicină.Biotehnologia celulară urmăreşte aplicarea cunoştinţelor referitoare la celulă, privindlegăturile dintre structură şi funcţionarea celulelor, sau a componentelor acestora. Celulaconstituie un sistem deschis, care se autoreglează şi care se caracterizează prin schimburile cumediul, metabolism, capacitate de multiplicare etc. Aplicaţiile se regăsesc printre altele încatalizatorii biologici, medicină, bionică, biosenzorialitate etc.Aplicaţiile neuronale în industrie şi informatică au drept obiectiv preluarea modelului dedispunere a reţelelor de neuroni cerebrali în tehnica informatică.Automatizarea s-a impus în conducerea proceselor continue, a liniilor de asamblarecomplexe, în pilotarea vehiculelor moderne (avioane, vapoare, nave spaţiale), conducereacentralelor electrice (în special cele nuclearo-electrice), în medicină etc., extinzându-se astăziîn toate domeniile (transporturi, servicii, agricultură, casnic, agrement ş.a.).Prin automatizare se înţelege echiparea unei instalaţii cu un dispozitiv care să asigurerealizarea unei operaţii sau a unui proces, în anumite condiţii date (optime), sub controlulpersonalului operator, dar fără intervenţia nemijlocită a acestuia. Instalaţia automatizatăîmpreună cu dispozitivul de automatizare formează sistemul automat de conducere aprocesului.Sistemele de conducere automată realizează:- reglarea parametrilor funcţionali (temperatură, presiune, debit, nivel, frecvenţă,turaţie, tensiune, viteză etc.), cu menţinerea lor în limitele impuse, optime;- urmărirea mărimilor rezultate la ieşirea din proces şi realizarea schimbării lor înfuncţie de modificarea obiectivelor;- invarianţa mărimilor rezultate la ieşirea din proces, faţă de acţiunea perturbaţiilor;- optimizarea regimului de lucru.Efectele tehnico-economice obţinute prin automatizarea proceselor tehnologice sunturmătoarele:􀂃 creşterea randamentului utilajelor, a instalaţiilor, datorită reducerii timpului depornire şi atingerea regimului optim de funcţionare, precum şi a respectării acestuiregim, a reducerii timpului de staţionare datorită opririlor accidentale;􀂃 scoaterea omului din medii agresive chimic, radioactiv, termic, fonic, de laînălţimi/adâncimi mari etc.􀂃 reducerea consumurilor specifice de materiale şi de energie datorită respectăriiriguroase a parametrilor de lucru şi exploatării instalaţiei în regim optim;􀂃 îmbunătăţirea calităţii produselor, reducerea numărului de rebuturi;􀂃 creşterea duratei de funcţionare a utilajelor prin îndepărtarea suprasolicitărilor, aşocurilor în exploatare, eliminând uzura prematură;70
  • 71. 􀂃 reducerea efectelor poluante asupra mediului ambiant datorită încadrării înlimitele prescrise de funcţionare, controlul asupra substanţelor eliminate dinsistem, blocarea automată a instalaţiei în cazul de eliminare a unor noxe,avertizarea în cazul de avarie etc.Sistemele automate se clasifică după complexitate în sisteme convenţionale deautomatizare şi sisteme complexe (cu structură evoluată).Sistemele convenţionale de automatizare se utilizează pentru:􀂃 menţinerea constantă a unor parametri, când se numesc sisteme de reglare automată cureferinţă fixă;􀂃 modificarea automată a unui parametru, după un program prestabilit sau în funcţie dealt parametru, când se numesc sisteme de urmărire automată cu mărime de referinţămobilă.Sistemele cu structură evoluată realizează funcţiuni complexe de conducere automată,în concordanţă cu anumiţi indicatori de performanţă, prin utilizarea calculatoarelor analogicesau numerice.Conducerea cu calculatoare de proces (cibernetizarea)Conducerea cu calculatoare reprezintă o tehnică de utilizare a calculatoarelor numericepentru conducerea unei părţi sau în totalitate a unui proces tehnologic, în scopul realizării şimenţinerii unor performanţe tehnice şi economice.Calculatoarele pentru conducerea proceselor tehnologice sau calculatoarele de proces sejustifică economic în cazul următoarelor situaţii:- perturbări puternice şi frecvente ale regimului de funcţionare a instalaţiei;- perturbări cu consecinţe economice severe;- modificarea simultană a mai multor parametri într-un proces tehnologic;- prelucrarea unui volum mare de date;- în cazul extinderii instalaţiilor, pentru producţii suplimentare, când modul de operareîn tehnologia părţii noi poate fi simulat pe un calculator; pentru cunoaşterea mai bunăa proceselor etc.Automatizarea flexibilă şi roboţii industrialiAutomatizarea flexibilă a apărut prin reunirea "inteligenţei" calculatorului electronic cumanipulatoarele mecanice. Sistemele de automatizare flexibilă includ maşinile unelte cucomandă numerică şi roboţii industriali.Cuvântul robot a fost introdus de către scriitorul ceh Karel Capek, în 1921.Roboţii pot fi definiţi ca fiind maşini automate, uşor programabile, care pot efectualucrări simple, repetitive şi care posedă capacitatea de percepere şi interpretare a semnalelordin mediul exterior, precum şi de adaptare la mediu în timpul procesului de lucru.Robotica este un ansamblu de tehnici care se ocupă cu realizarea şi utilizarea roboţilor.Robotica are un caracter interdisciplinare, deoarece apelează la cunoştinţe din automatică,informatică, matematică, mecanică, inteligenţa artificială etc.Clasificarea roboţilor industriali se face după numeroase criterii, unele fiind de naturăconstructivă, altele de natură funcţională, capacitatea de percepere şi interpretare a semnalelordin exterior, precum şi de adaptare la mediu în timpul procesului de lucru.a) După evoluţia în timp se deosebesc:- Roboţi din generaţia „zero" reprezentaţi de manipulatoare simple (mâinimecanice), care pot executa o succesiune de operaţii fixe, predeterminate.Standardele europene şi americane nu includ manipulatorii în categoria roboţilor;- Roboţi din prima generaţie, programabili comandă cu comandă, în „buclădeschisă” faţă de mediul de lucru (nu primesc semnale de reacţie de la senzoriexterni); sunt utilizaţi în aplicaţii simple ca: vopsire, sudură, turnare, manipulărigrosiere, operaţii simple de asamblare etc.;71
  • 72. - Roboţi din generaţia a doua (apăruţi după 1980), prevăzuţi cu senzori tactili, deforţă, camere de luat vederi etc. Aceştia furnizează informaţii privind stareamediului înconjurător, având autonomie de orientare în mediul în care lucrează.Piesele manipulate nu mai trebuie orientate în prealabil, deoarece mişcareaorganelor de lucru ale robotului se realizează în funcţie de situaţia reală dată,obţinându-se o adaptabilitate ridicată;- Roboţii din generaţia a treia (roboţii inteligenţi) sunt dotaţi cu senzori complecşişi utilizează elemente de inteligenţă artificială. Faţă de generaţiile anterioareprezintă un grad înalt de decizie şi planificare, realizând procese logice complexe,în vederea adaptării rapide la o diversitate de activităţi şi pentru autoinstruire.b) După caracterul operaţiilor executate:- Roboţi industriali de producţie RIP, care participă direct în procesele de producţie;- Roboţi industriali de ridicat şi transportat RIRT, utilizaţi pentru alimentareautilajelor sau a maşinilor unelte, sau la transportul şi depozitarea materialelor;- Roboţi industriali universali RIU care au o largă destinaţie.c) După metoda de instruire (adoptată de standardele japoneze):- Clasa întâia − manipulatori. Sunt structuri mecanice acţionate de operatorul uman;- Clasa a doua − roboţi secvenţiali, prevăzuţi cu sisteme de comandăelectromecanice secvenţiale. Acţionează conform unui program modificabil (la ceivariabili), sau nu (la cei ficşi);- Clasa a treia − roboţi repetitori (play-back), instruiţi de operator prin operaredirectă. Robotul memorează procedura de lucru şi o repetă continuu;- Clasa a patra − roboţi cu comandă numerică, care au programul (secvenţe depoziţii şi condiţii codificate binar) memorat pe bandă perforată;- Clasa a cincea − roboţi inteligenţi, care îşi stabilesc comportarea cu ajutorulcapacităţii senzoriale şi de recunoaştere.Funcţiile şi structura robotului industrialUn robot industrial are în general, patru funcţii şi anume:- funcţia de acţiune asupra mediului înconjurător prin intermediul unor organefizice, de regulă mecanice, denumite efectori, cum ar fi: efectori de apucare,manipulare, ridicare, sudură etc.;- funcţia de percepţie, în scopul culegerii de informaţii din mediul înconjurător, prinintermediul unor senzori sau traductori (de temperatură, de formă, de greutate, depresiune, de volum etc.), precum şi prelucrarea electronică a acestor informaţii, învederea identificării, clasificării etc.;- funcţia de comunicare care asigură schimbul de informaţii:robot ↔ operator uman, sau cu alţi roboţi, inclusiv pentru instruirea robotului;- funcţia de decizie care asigură în principal organizarea interacţiunii primelor treifuncţii.Se disting două categorii de aplicaţii ale roboţilor industriali. O primă categorie deaplicaţii se referă la operarea în regiuni îndepărtate, sau unde omul nu poate pătrunde fărăriscuri (cercetări spaţiale, explorări marine de mare adâncime), operarea în medii de lucruostile pentru sănătatea omului (unele sectoare din industria metalurgică, chimică, minieră,nucleară etc.), în medicină.O a doua categorie de aplicaţii ale roboţilor se referă la organizarea şi automatizareaprocesului tehnologic, ca de exemplu pentru operaţii de sudare, forjare, turnare, vopsire,asamblare, automatizarea depozitării, sortării etc.Costurile roboţilor industriali sunt ridicate, ceea ce impune ca orice implementare aacestora în procesul de producţie să fie fundamentată din punct de vedere economic.Roboţii cu grad ridicat de flexibilitate în mişcări conferă proceselor tehnologice72
  • 73. posibilitatea de adaptare rapidă şi eficientă, pentru realizarea de operaţii noi, în succesiunidiferite.Tendinţele de perfecţionare a roboţilor industriali se referă la următoarele aspecte:- mărirea gradelor de liberate în mişcare,- structură constructivă compactă,- viteză mai mare;- schimbarea facilă a programului de lucru;- vedere artificială;- creşterea capacităţii de memorare, de luare a deciziilor etc.Teste de autoevaluare la unitatea de invatare 61. Cum se defineşte progresul tehnic?2. Care sunt caracteristicile progresului tehnic?3. Ce factori condiţionează progresul tehnic?4. Ce sunt incubatoarele de afaceri?5. În ce scop sunt create parcurile tehnologice (de cercetare, ştiinţifice, comerciale)?6. Ce sunt şi unde se utilizează materialele compozite?7. Definiti roboţii si functiile lor.Rezumat la unitatea de invatare 6Nivelul tehnologiei reprezintă factorul principal al decalajelor care separă diferite ţăridin punct de vedere al dezvoltării lor economico-sociale. Progresul tehnic (dupăSchumpetter) reprezintă ansamblul activităţilor de inovare a sectorului productiv, având casuport cercetarea ştiinţifică şi îndeosebi cercetarea aplicativă, fiind considerat forţa motrice acreşterii economice. Se identifică progres tehnic intensiv şi extensiv. Sunt prezentatecaracteristicileprogresului tehnic, factorii care îl condiţionează, efectele apreciate cantitativ, calitativ şi mixt.Seinsistă pe transferul de cunoştinţe şi de tehnologie prin forme specifice: incubatoare deafaceri,ateliere manageriale, centre de inovare, spin-off-uri, parcuri de cercetare, ştiinţifice,tehnologice,comerciale. Sunt prezentate câteva forme de materializare a progresului tehnic: materiale şitehnologii speciale, avansate, automatizare şi în special prin roboţi.Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de invatare 61. Progresul tehnic reprezintă aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în practicaeconomică, fiind rezultatul unei ample activităţi de cercetare-dezvoltare, bazată pecreativitate şi inovare. Dupa Schumpetter, progresul tehnic reprezintă ansamblulactivităţilor de inovare a sectorului productiv, având ca suport cercetareaştiinţifică şi îndeosebi cercetarea aplicativă. După P.Jira, progresul tehnicreprezintă ridicarea nivelului tehnic al elementelor materiale ale procesului demuncă, ale proceselor tehnologice şi ale produselor, pornind de la cercetaredezvoltare,ca o sumă de activităţi, cum sunt cele de concepţie, proiectare,asimilare şi introducere în producţie a celor mai noi cunoştinţe ştiinţifice.2. Principalele caracteristici ale progresului tehnic sunt: multilateralitate, factor decreştere economică, dinamic, modeleaza economiilor naţionale spre domeniipurtătoare de progres tehnic, poate fi instituţionalizat şi planificat la nivelguvernamental, diferenţiază ţările în producătoare şi consumatoare de progrestehnic.3. Factorii de condiţionare a progresului tehnic sunt: factorul uman, resursele de materiiprime, materiale, energetice echipamentele performante, factorul managerial,factorii economici ce vizează sursele de finanţare, destinaţia fondurilor alocate,73
  • 74. stimulentele financiare individuale şi colective.4. Incubatoarele de afaceri sunt organizaţii care ajută întreprinzătorii să-şi valorificeideile şi chiar să infiinţeze întreprinderi noi.5. Parcurile tehnologice sunt organizaţii conduse de specialişti, în scopul dezvoltăriicomunităţii prin promovarea culturii inovaţiei şi a competitivităţii firmelor şiorganismelor ce o compun.6. Materialele compozite sunt alcătuite din două sau mai multe componente, ceformează faze distincte şi care prezintă efecte sinergetice, sau proprietăţi diferite deale fiecărui component în parte. Aceste materiale au proprietăţi programabilesuperioare materialelor tradiţionale si au pătruns în: tehnologiile aerospaţiale,microelectronică, tehnica nucleară, telecomunicaţii, tehnica medicală a implanturilor,industria de automobile, de nave marine, industria chimică, a mobilei, construcţiipentru protecţia antiseismică a clădirilor, birotică, industria materialelor sportive şi aproduselor de uz casnic.7. Roboţii pot fi definiţi ca fiind maşini automate, uşor programabile, care potefectua lucrări simple, repetitive şi care posedă capacitatea de percepere şiinterpretare a semnalelor din mediul exterior, precum şi de adaptare la mediu întimpul procesului de lucru. Un robot are patru funcţii şi anume: funcţia de acţiuneasupra mediului înconjurător, funcţia de percepţie, funcţia de comunicare, funcţiade decizie.74