Your SlideShare is downloading. ×
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×
Saving this for later? Get the SlideShare app to save on your phone or tablet. Read anywhere, anytime – even offline.
Text the download link to your phone
Standard text messaging rates apply

Mihaela minulescu-introducere-in-analiza-jungiana

1,117

Published on

Introducere in Analiza Jungiana - Mihaela Minulescu

Introducere in Analiza Jungiana - Mihaela Minulescu

Published in: Education
0 Comments
2 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
1,117
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
116
Comments
0
Likes
2
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. Psihologie, 10
  • 2. Mihaela Minulescu Introducere în analiza jungiană Editura Trei Bucureşti, 2001
  • 3. Coperta: Matei Georgescu
  • 4. Cuprins JUNG: REPERE ISTORICE 1.1. Repere istorice ale începutului de secol XX 1.2. Cronologia vieţii lui Jung 1.3. Conceptele psihologiei analitice 1.4. Divergenţa Jung - Freud 1.5. Postjungieni: dezvoltări contemporane STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHICĂ 2.1. Condiţia psihologiei 2.2. Aspecte privind structura psihicului 2.3. Aspecte ale dinamicii psihice 2.3. Labirintul, rătăcire şi revenirea la suprafaţă INDIVIDUARE, SENSUL EXISTENŢIAL 3.1. Conceptul de individuare apare la Jung 3.2. Procesul de individuare şi demersul analitic 3.3. Individuarea ca scop al analizei 3.4. Individuarea ca proces care se manifestă şi durează de-a lungul vieţii 3.5. Formarea şi dezvoltarea eului; relaţia eu - sine 3.6. Axa Eu - Sine şi ciclul vieţii psihice ASPECTE FUNDAMENTALE ALE ANALIZEI JUNGIENE 4.1. Scopul şi arta analizei jungiene 4.2. Dimensiunea religioasă a analizei 4.3. Conceptul de suflet la Jung 4.4. Conceptul de spirit 4.5. Relaţia eu - Sine în viziunea ideilor despre religie din ultimele opere de sinteză REPERE CADRU ALE TERAPIEI JUNGIENE 5.1 Cadrul analitic jungian favorizează funcţia transcendentă 5.2. Frecvenţa întâlnirilor analitice 5.3. Organizarea cadrului depinde de caracteristicile cazului individual 5.4. Evaluarea pacientului 5.5. Rolul analistului în crearea structurii analitice 5.6. Condiţii ale tratamentului analitic 5.7. Modalităţi de atacare a cadrului analitic 5.8. Ruperea cadrului terapeutic 5.9. Sfârşitul terapiei TEHNICA TRANSFERULUI. CONTRATRANSFERUL 6.1. Proiecţia în terapie 6.2. Tehnica transferului 6.3. Implicarea viselor în analiza transferului
  • 5. 6.4. Tehnica contratransferului 6.5. Rezistenţă şi contrarezistenţă PROBLEMATICA INTEGRĂRII IDENTITĂŢII 7.1. Dinamica imaginii identităţii eului 7. 2. Identitatea de gen şi problematica identităţii sexuale 7. 3. Coerenţa eului şi restabilirea acesteia 7. 4. Transformări în structura complexului eului UTILIZAREA VISULUI ÎN ANALIZĂ 8.1. Visul - abordări posibile 8.2. Dimensiuni ale visului: compensarea şi prospectarea 8.3. Tehnica jungiană de interpretare a simbolurilor visului 8.4. Tehnicile de imaginare în interpretarea visului 8.5. Visul ca instrument diagnostic 8.6. Conştiinţa relaţiei eu - Sine TIPOLOGIA JUNGIANĂ ÎN ANALIZĂ 9.1. Tipologia jungiană 9.2. Falsificarea tipului şi consecinţe clinice 9.3. Relaţia analitică în termeni tipologici
  • 6. Soţului meu Petru pe care s-a întemeiat puterea de a scrie, pacienţilor şi studenţilor, fiecăruia în parte, pentru tot ceea ce am reuşit să ştim împreună Vocatus atque nonvocatus deus aderit
  • 7. 9 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ JUNG: REPERE ISTORICE "Reflexia este o întoarcere spre interior, cu rezultatul că, în locul unei acţiuni instinctive, urmează o succesiune de conţinuturi derivate sau de stări ce pot fi denumite reflectare sau deliberare. Astfel, în locul unui act compulsiv spre un anumit grad de libertate şi în locul predictibilităţii, (apare) o relativă non-predictibilitate asupra efectul impulsului" C. G. Jung, 1 1.1. Repere istorice ale începutului de secol XX 1.2. Cronologia vieţii lui Jung 1.3. Conceptele psihologiei analitice 1.4. Divergenţa Jung - Freud 1.5. Postjungieni: dezvoltări contemporane 1.1. Repere istorice ale începutului de secol XX În Opere Complete 7 apare un eseu scris în 1912, "Noi căi în psihologie", în care Jung oferă o viziune asupra evenimentelor care au condus spre structurarea orientării analitice în psihiatrie şi psihologie. De-a lungul acestor consideraţii, se impune în primul rând accentul pe trecerea de la spiritul scolastic al sec. XIX spre metoda empirică, introdusă de noul spirit al investigaţiei ştiinţifice, spirit experimentalist şi investigator caracteristic sec. XX şi mai ales lui Jung însuşi. Startul a pornit însă tot din sec. XIX, de la Fechner, care în "Elemente de Psihofizică" introduce prima dată dimensiunea fizică în studiul fenomenelor psihologice. Wund, introduce apoi în mod sistematic metoda experimentală care, iniţial universitară, începe, odată cu psihiatrii formaţi la Heidelberg, - Kraepelin, Ascheffenburg, etc. şi cu grupul de pedagogie experimentală al lui Binet, să se constituie ca punct de plecare al unei noi 1 Psychological factors in human behaviour, par. 241).
  • 8. 10 MIHAELA MINULESCU viziuni în psihologie. Promotorul acestei viziuni, ne spune Jung, este Freud "medic strălucit şi cercetător al tulburărilor nervoase funcţionale". Breuer este cel care sugerează termenul de "psihologie a profunzimii", cu sensul că această psihologie se ocupă de cele mai profunde regiuni ale psihicului, aşa-numitul inconştient. Anatol France, referindu-se la ceea ce Freud denumeşte psihanaliză, comentează ecoul iniţial slab al noii orientări: "Savanţii nu sunt curioşi în ciuda faptului că introduce o concepţie fundamental nouă despre nevroză". Reacţia sfârşitului de secol XIX - începutului de secol XX la apariţia operei freudiene "Die Traumdeutung", este fie râsul, fie indignarea în faţa includerii sexualităţii în arena cauzalităţii tulburărilor psihice. În 1980, Breuer, pornind de la un caz de afazie sistematică, descoperă ceea ce a denumit atunci "vindecare prin discuţie". Charcot şi şcoala de la Nancy descoperiseră faptul că simptoamele isterice sunt psihogene. Fenomenul descris de Breuer conduce la explicaţii prin "teoria traumei": simptomul isteric derivă din traume psihice ale căror urme persistă în inconştient. Se vorbeşte despre predispoziţia psihică, despre faptul că trauma nu este decât o ocazie pentru ceva anterior inconştient să se manifeste, - adesea un conflict erotic. Teoria traumei era deja depăşită, - datele lui Freud îl îndreptăţesc să gândească că nu trauma ci un conflict erotic ascuns stă la rădăcina nevrozei. Nevroza este o auto-divizare, - la majoritatea indivizilor cauza acestei divizări constă în tensiunea dintre mintea conştientă care vrea să se agaţe de idealul moral şi lupta inconştientului pentru eliberarea de aceste constrângeri. Problema pentru psihiatrie putea fi pusă în termenii: cum ajungi cât mai repede să ştii ce se petrece în inconştientul pacientului ? Metoda iniţială a fost hipnoza, ocazional utilizată, dar "prea primitivă comparativ cu metoda psihanalitică". Metoda asociativă experimentată în psihiatrie îl conduce pe Jung la delimitarea teoretică şi experimentală a conflictului inconştient şi a complexelor. Metoda analizei viselor, descoperită de Freud (celebrul dicton iniţial, "visul este via regia spre inconştient") în care visul apare ca o faţadă care ascunde "interiorul casei", îl conduce pe acesta spre ideea că visul este împlinirea cenzurată a dorinţei. Jung, pornind de la asociaţiile pacientului asupra detaliilor visului şi de la analiza eşecurilor pacientului la experimentul asociativ, observă că acestea tind spre o anume direcţie şi se grupează în jurul unei teme. Asociaţiile au o semnificaţia personală şi un înţeles care are o relaţie extrem
  • 9. 11 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ de delicată şi meticulos exactă cu "faţada" visului - complexul de idei în care sunt unite toate faţetele visului este chiar conflictul inconştient căutat, sau o variaţie a acestuia condiţională de circumstanţe. Când se ajunge în final la adevăratul înţeles descoperim că nimic în vis nu este lipsit de sens, că în realitate ceea ce părea fără semnificaţie vorbeşte de "lucruri sufleteşti extrem de importante şi serioase". Omului i se cerea, din acest moment, să abandoneze cele mai iubite iluzii "pentru ca să poată apare ceva mai profund, mai adevărat şi mai cuprinzător. Numai prin misterul auto-sacrificiului omul poate să se descopere pe sine însuşi". Pentru a putea înţelege şi cunoaşte cu adevărat modul cum s-a structurat experienţa analitică a lui Jung şi teoria sa ale cărei principale atribute sunt deschiderea şi generozitatea faţă de sensul existenţial al omului, cartea "Amintiri, vise, reflexii" scrisă parţial de Jug, parţial redactată de Aniela Jaffe pe baza a ceea ce Jung îi dicta, rămâne reperul fundamental. Citirea ei ne poate face să înţelegem de ce Jung, spre finalul vieţi rămâne acelaşi cercetător plin de pasiune, senin în faţa marelui necunoscut, "ştiind" nu doar "crezând" în Dumnezeu. "Aceste două lucruri, imensa concentrare asupra propriei lumii interioare şi răspunsul imediat la cealaltă persoană, au fost pentru mine sinteza omului întreg", spune Jung, spre sfârşitul vieţii sale în cadrul unui interviu la BBC. 1.2. Cronologia vieţii lui Jung Anul 1875 Evenimentul de viaţă Evenimente legate personală activitatea sa ştiinţifică Născut la Kesswill, canton elveţian, 26 iulie, tatăl este paroh protestant, Paul Achilles Jung, iar mama Emilie (Preiswerk) Se naşte sora sa, Gertrud de 1984 1895 -1900 1986 1900 1900-1 909 Studii de medicină la Basel Moartea tatălui Absolvă Universitatea din Basel Lucrează la Spitalul de boli mentale Burghoelzli, Zurich,
  • 10. 12 MIHAELA MINULESCU asistent al lui Eugen Bleuler Îşi susţine doctoratul la Universitatea din Zurich, dizertaţia: "Asupra psihologiei şi patologiei aşa-numitelor fenomene oculte" Semestru din iarnă cu P. Janet, Salpetriere, Paris 1902 1902/ 1903 1903 Se căsătoreşte cu Emma Rauschenbach (1882-1955); un fiu şi 4 fiice 1903-1 905 Cercetări experimentale asupra asociaţiilor de cuvinte, publicate în Diagnostische Assozia-tionstudien, 1906, 1909). Începe şi practica privată. 1905 1913 Până în 1909, medic senior la Burgholzli. Lector la Facultatea de medicină Zurich; cursuri Jung începe corespondenţa cu policlinice asupra terapiei Freud hipnotice. Cercetări asupra demenţei precoce (schizofreniei) Îl vizitează la Viena pe Freud prima întâlnire Publică "Psihologia Demetia proaecox" Congresul I internaţional de Se mută la Kusnacht Psihanaliză, Salzburg Jung îşi declară independenţa Pleacă de la Clinică; se dedică ştiinţifică de Freud practicii private la Kusnacht, pe care o va continua toată viaţa. Călătorie cu Freud şi Ferenczi la Univ. Clark, Worcester, SUA unde lecturează despre experimentul asociativ-verbal şi primeşte titlul LL.D Editor, Anuarul de cercetări psihanalitice şi psihopatologice 1906 1907 1908 1909 1909-1 913
  • 11. 13 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Congresul II Internaţional de psihanaliză, Nuremberg; 1910 1014 primul preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Jung începe clădirea refugiului psihanaliză său ştiinţific, turnul din Jung publică "Noi căi în 1912 Bollingen psihologie" O.C..7; 4 serii de prelegeri la Fordham Univ. Ruptura cu Freud S.U.A. 1913 Congresul IV de psihanaliză, Perioadă de intensă introversie: Munchen 1913 - confruntarea cu inconştientul Jung îşi denumeşte psihologia, 1919 psihologie analitică (ulterior şi psihologia complexului). 1914 Renunţă la lectoratul de la Zurich Jung, "7 sermones ad mortuos" 1916 (1916). Prima mandală pictată. Prima descriere a procesului imaginaţiei active în "Funcţia transcendentă". Prima utilizare a termenului inconştient personal, inconştient colectiv / supra-personal, individuare, animus / anima, persona în prins în război "Structura Inconştientului", 1918 O.C.7 Începe studiul scrierilor gnostice. Jung publică "Rolul inconştientului, O.C. 10)" 1919 Prima utilizare a termenului arhetip în "Instinct şi inconştient" Călătorie în Algeria şi Tunisia 1920 Jung publică "Psychologische 1921 Typen"; prima utilizare a termenului Sine, O.C. 6 Proprietatea de la Bollingen Primul turn construit la 1922 1910
  • 12. 14 1923 1924-1 925 MIHAELA MINULESCU Bollingen. Moartea mamei. R.Wilhelm lecturează la Clubul psihologic din Zurich despre I Ching SUA, vizitează indienii pueblo din New Mexico; vizite la New Orleans şi New York Primul seminar public, Clubul psihologic, Zurich 1925 1925-1 926 Expediţiile Kenya, Nilul, Muntele Elgon Uganda, "Două eseuri asupra psihologiei analitice" O.C.7; "Despre energia sufletului", eseuri, O.C. 8 Seminariile în engleză "Analiza viselor", Club psihologic, Zurich Publică cu K.Kerenyi, Secretul florii de aur, O.C.13 Vicepreşedinte, Societatea medicală generală de psihoterapie. Kretschmer, preşedinte. Seminarii în engleză, "Interpretarea viziunilor", Club Psihologic Zurich Jung publică "Seelenprobleme Premiul de literatură al oraşului der Gegenwart" Zurich Eranos, "Un studiu în procesul Lucrează ca profesor de de individuare" psihologie la Universitatea Călătorie în Egipt federală politehnică din Zurich: psihologia modernă Începe întâlnirea cu alchimia. 1928 1928-1 930 1929 1930 1930-1 934 1931 1932 1933-1 940 1934 Eranos, Arhetipuri ale Jung publică "Wirklichkeit der incon-ştinetului colectiv, O.C.9i Seele",O.C. 8
  • 13. 15 1935-1 939 1936 1937 1938 1939 1940 1941 1942 1944 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Fondează Societatea medicală generală internaţională de psihoterapie, preşedinte. Eranos, Simboluri de vis ale Seminarii în engleză, Aspecte procesului de individuare, psihologice ale lui Zarathustra lui Nietzsche, Club psihologic O.C.12 Prelegerile de la Tavistock , Institutul de psihologie medicală, Londra,O.C. 18 Universitatea Harvard, titlul de Publică "Wotan", O.C. 10 doctor onorific; Eranos, "Idei privind mântuirea în alchimie"; Prelegerile Terry, "Psihologie şi religie", O.C. 11, Yale Univ.; Eranos, "Viziunile lui Zosimos", O.C. 13 Invitaţie în India, Calcutta. Titluri la Univ. din Calcutta, Benares, Allahabad; Titlul Univ. Oxford.Eranos, "Aspecte psihologice ale Arhetipului Mamei", O.C. 9i Eranos, "Despre renaştere", O.C. 9i Eranos, "O abordare psihologică a dogmei trinităţii", O.C. 11 Eranos, "Simbolismul Publică cu K. Kerenyi, Eseuri transfor-mării în Messă, O.C. 11 asupra unei Ştiinţe a mitologiei O.C. 9i Eranos, "Despre spiritul Demisionează din postul de mercurian", O.C. 13 profesor titular, Şcoala de înalte studii tehnice; publică, eseul Paracelsica, O.C.13, 15 Jung este şeful catedrei de psihologie medicală al Universităţii Basel (anul următor demisionează pe motiv de boală).
  • 14. 16 1945 1946 1948 1950 1951 1952 1953 1954 1955 1955-1 956 1957 MIHAELA MINULESCU Eranos, "Psihologia spiritului" Univ. Geneva, titlu, la a 70-a (Fenomenologia spiritului în aniversare; Jung publică "Nach der Katasrofe" basme, O.C. 9i) Eranos, " Spiritul Psihologiei" "Psihologia transferului", O.C. (Asupra naturii psihicului), O.C. 16; Eseu asupra evenimentelor contemporane", O.C. 10; 8 Psiho-logie şi educaţie", O.C. 17 Institutului Eranos, "Asupra Sinelui", Aion, Inaugurarea C.G.Jung, Zurich O.C. 9ii "Simbolistica Spiritelor", eseuri în O.C. 9i, 11, 13 Jung "Gestaltungen des Unbe-wussten, eseuri O.C. 9i, 15 Eranos, "Asupra sincronicităţii", Publică "Aion" O.C. 9ii O.C.8 cu W. Pauli, Are loc o altă îmbolnăvire Publică "Inter-pretarea Naturii şi serioasă Psihicului" - "Sincronicitatea, un principiu de conectare acauzal", O.C. 8; "Simboluri ale transformării" O.C. 5; "Răspuns lui Iov", O.C. 11 Apare primul volum din seria Opere complete; publică "Psihologie şi alchimie",O.C. 12 "Von den Wurzeln des Bewusstseins," eseuri, O.C. 8, Moartea soţiei, 27 noiembrie 9ii, 11,13 Titlul doctor h.c. la Şcoala de Înalte studii tehnice, Zurich, la a 80-a aniversare "Mysterium Coniunctionis,", O.C. 14 lucrarea finală asupra semnificaţiei psihologice a alchimiei Jung publică "Sinele
  • 15. 17 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ nedes-coperit", O.C. 10; începe să lucreze la volumul biografic cu Aniela Jaffe care va apare în 1962; interviu TV BBC cu John Freeman Eseu, "Un mit modern: farfuriile zburătoare", OC 10. 1958 1960 1961 1964 Cetăţean de onoare al Kusnacht, la a 85-a aniversare Moare senin după o scurtă boală la Kusnacht, la aproape 86 ani, 6 iunie. Inscripţia de pe piatra tombală a familiei: vocatus atque non vocatus deus aderit (şi desupra intrării la casa din Kusnacht), primus homo de terra terrenus secundus homo de caelo caelestis Îşi termină, cu 10 zile înaintea morţii, ultima lucrare "Abordarea inconştientului" ce apare în "Omul şi simbolurile sale", 1964 Inaugurarea Clinicii şi centrului de cercetare pentru psihologia jungiană, Zurich Dezvoltarea şi formarea sa ca medic au avut un pandant în pasiunea pentru medicină a strămoşului său din partea tatălui, Dr. Carl Gustav Jung, care a fost decanul Facultăţii de medicină în Basel. El a constituit şi un stabiliment medical pentru copii handicapaţi, Institutul Speranţei, şi a depus eforturi pentru a crea un spital de psihiatrie. De ramura maternă îl leagă de asemeni o profundă similaritate de destin. Unul din visele care revin recurent în reflexiile lui Jung şi care treptat îşi revelă conţinutul şi în acest sens, este cel din 1909. Cea mai completă versiune a visului apare în Memorii (traducere în limba română, pag. 169 şi urm.); este de asemenea citat în eseul scris pentru "Omul şi simbolurile sale", reluat în O. C. 18 după 20 de ani, este
  • 16. 18 MIHAELA MINULESCU relatat pe scurt şi în "Minte şi Pământ", 1931, pentru a fi reluat şi comentat în diferite ocazii, inclusiv în anul dinaintea morţii.2 Visul prospectiv a lui Jung despre casa şi subsolurile relatat în "Amintiri, vise, reflexii" îl conduce şi la parter unde atmosfera corespundea trecutului: "am constatat că acea parte a casei data de prin secolul al XV-lea sau al XVI-lea. Mobilierul şi instalaţia erau medievale, iar podelele, din cărămidă roşie..." În subsol, descoperă o încăpere din piatră, care îl izbeşte prin aerul ei antic: "Am examinat mortarul şi am descoperit că era amestecat cu bucăţi de cărămidă. Evident era un vechi perete roman..." Continuând coborârea ajunge mai jos, într-un fel de peşteră unde, în praful podelei, descoperă oase împrăştiate şi ceramică spartă, ca rămăşiţe ale unei culturi primitive. "Am descoperit două cranii, evident foarte vechi şi pe jumătate dezintegrate" sau, în altă versiune: "Evident un mormânt preistoric. Conţinea două cranii, câteva oase şi bucăţi de ceramică sparte". Am putea specula, pornind de la faptul că în diverse ocazii oferă analogii cu casa unchiului matern şi, în cele din urmă, de la faptul că în 1969 escavându-se locul respectiv s-a descoperit că acea casă fusese construită pe rămăşite romane iar dedesubtul ei se afla efectiv o peşteră ca în vis, că această casă corespunde simbolic destinului celui care a visat-o şi misiunii sale quasi-arheologice în ceea ce priveşte bazele psihismului uman şi fundamentarea psihologică a relaţiei eu - Sine. Din cronologia desfăşurată mai sus, se poate observa aplecarea lui Jung pentru cultură. Studiază încă de adolescent istorie, filozofie, mitologie, arheologie. Această informare bogată şi continuă de-a lungul întregii vieţi va permite mai târziu dezvoltarea metodei analitice, formarea şi funcţionarea "şcolii de vară" de la Eranos - Ascona. La sfârşitul facultăţii, devine asistent la Spitalul de boli mentale, al profesorului Eugen Bleuler (cel care introduce în psihiatrie termenul de schizofrenie). Obţine diploma de doctor cu o disertaţie asupra fenomenelor oculte, disertaţie unde apare ideea psihismului conceput ca unitate. Studiind experimental stările de transă ale verişoarei sale afirmă că în starea de conştiinţă există intruziuni ale unei personalităţi mult mai largi, conţinută în inconştient. 2 E. A. Benet 1985, Meetings with Jung, Daimon, Zurich şi M. Sabini, The bones in the cave: phylogenetic foundations of analytical psychology, în Journal of Jungian theory and practice, 2000, vol. 2
  • 17. 19 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ În 1902 călătoreşte la Paris, asistând la conferinţele lui P. Janet. Jung începe cercetări clinice în cadrul experimentului asociativ-verbal, asistat de F. Riklin, primele articole apărând între 1904 - 1906. Are astfel dovezi experimentale privind existenţa unor complexe specifice în psihismul inconştient al persoanei. 1903 februarie, se petrece în viaţa sa sentimentală un eveniment cu o semnificaţie decisivă, - întâlnirea şi apoi căsătoria sa cu Emma, care devine un sprijin important pentru Jung de-a lungul vieţii sale, formându-se şi ea treptat în psihologia analitică şi, ulterior, pornind cercetări asupra sensului Legendei Graalului. Anul 1906 marchează primele contacte scrise între Jung şi Freud. Jung îşi trimite articolele privind asociaţiile de cuvinte lui Freud, ceea ce iniţiază un schimb de scrisori între ei, intensificat de-a lungul anului. În 3 martie 1907 are loc prima întâlnire, la Viena, dintre un Jung fascinat de personalitatea lui Freud şi un Freud nu mai puţin entuziast. Rămân împreună în 13 ore de discuţii pasionate despre natura umană, inconştient, psihic. Jung scrie în jurnalul său: "nimeni în aria mea de experienţă nu era capabil să se măsoare cu Freud. În mintea sa nu era loc de trivialităţi; l-am considerat într-adevăr inteligent, analist penetrant şi remarcabil din toate punctele de vedere". Freud era în acel moment o persoană non grata pentru cercurile psihiatrice şi prietenia lui Jung cu Freud este rapid amendată de cercurile academice de la Zurich. Jung plin de pasiune şi în plină forţă intelectuală, susţine public cauza psihanalizei şi poziţia lui Freud. Era, în acel moment, singurul psihanalist neevreu. Prin toată poziţia sa, Jung contribuie decisiv în epocă la certificarea psihanalizei în lumea ştiinţifică. Treptat, Jung începe să se delimiteze de teoriile lui Freud privind sexualitatea infantilă. De exemplu, de teoria lui Freud despre caracterul polimorf pervers al copilului, idee la care acesta nu a vrut să renunţe în ciuda a numeroase dispute. Jung susţine tendinţa copilului de a trăi existenţa, în locul unei gândiri raţionale caracteristică adultului, printr-un mod mai arhaic, simbolic de interpretare, care este natural şi spontan în psihismul infantil. Incestul nu trebuie înţeles în sens biologic, ci în sensul simbolic al recăderii eului copilului în dependenţa maternală, în profunzimile inconştientului maternal. Între 1909 şi 1911 cei doi călătoresc pentru o serie de vizite şi conferinţe la universităţi din America. Jung este numit editor al Anuarului de cercetări de psihanaliză şi psihopatologie. În 1912, Jung scrie studiul "Noi căi ale psihologiei" reeditat şi publicat în 1917 cu titlul "Asupra psihologiei inconştientului" "Transformări şi simboluri ale libidoului", iniţial în Anuarul de studii
  • 18. 20 MIHAELA MINULESCU psihanalitice şi psihopatologice nr. 3 - 4, apoi în volum. În 1916 apare în versiunea engleză, "Psihologia inconştientului". Studiul va fi reluat în 1952 sub titlul de "Simboluri ale transformării", publicat ca atare în O. C. 5. Acest studiu important pentru delimitarea dintre psihanaliza clasică şi psihologia analitică jungiană marchează ruptura teoretică definitivă cu Freud. Lucrând mai ales în marea psihiatrie (psihopatologia psihotică) şi interesat de structurile simbolice ale psihismului, Jung prezintă date şi interpretări prin amplificare a simbolurilor materialului fanteziilor unui caz publicat în epocă ( Domnişoara Miller). Analiza acestor materiale, deşi nu a avut acces direct la persoana respectivă, i-a permis să surprindă dinamica expresiilor simbolice ale conţinuturilor inconştientului. În urma delimitării de psihanaliza freudiană, îşi denumeşte psihologia sa "psihologie analitică" (ulterior şi "psihologia complexelor"). Ca urmare, Freud abandonează dorinţa de a face din Zurich centrul psihanalizei - proiect pornit de la faptul că Elveţia acelor ani era locul unei puternice dezvoltări a psihologiei medicale şi a psihoterapiei. Jung începe din 1913 o lungă perioadă de introspecţie şi de cercetări empirice, continuate de-a lungul întregii sale vieţi. Această adevărată recluziune (cu excepţia pacienţilor privaţi nu mai avea o activitate socială propriu-zisă) se sfârşeşte abia în 1921, când apare şi lucrarea "Tipuri psihologice". În 1935 este numit preşedintele Societăţii elveţiene de psihologie. Editează o revistă specifică, "Jurnal de psihoterapie şi psihologie analitică". În 1948, fundează la Zurich Institutul care îi poartă numele, un prim centru de formare pentru analişti. Între 1932 - 1951 erau celebre în Europa întâlnirile ştiinţifice de vară de la Eranos, Ascona (Elveţia, lângă Lacul Maggiore), loc de comunicări interculturale, de dispute şi integrări de informaţii din multiple domenii ale cunoaşterii (de la economie, la istoria religiilor, psihologie analitică şi istorie) patronate de figura carismatică şi fecunditatea ideativă a lui C. G. Jung. Mircea Eliade a participat cu comunicări în mai mulţi ani la dezbaterile de la Ascona. În general, programul său de lucru era dedicat pacienţilor şi discipolilor, familiei şi socialului; dar o parte foarte semnificativă a timpului, cel puţin o săptămână pe lună dacă nu mai mult, - după cum mărturiseşte Hélène Hoerni- Jung (relatare privată din 1996), se refugia în recluziunea de la Bolingen pentru a scrie, a medita, a construi, a crea.
  • 19. 21 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Jung scrie peste 200 studii, eseuri, lucrări şi cercetări, primul volum al Operelor Complete fiind terminat în 1957. De-a lungul vieţii cunoaşte şi adulaţia şi admiraţia unor discipoli, dar şi ingratitudinea colegilor psihanalişti. În disputa dintre Jung şi Freud, o parte dintre aceştia intervin încercând să arunce asupra lui Jung o aură de antisemit. Acuzele nefondate de antisemitism se folosesc mai ales de momentul când, după 1933, se forţa îndepărtarea medicilor evrei din Societatea medicală, iar Jung acceptă, cu scopul de a putea contracara mai bine din această poziţie imixtiunea politicului în medicină, rolul de preşedinte al Societăţii Germane de psihoterapie. Încep acuze în care sunt luate în consideraţie mai ales remarcile lui Jung despre diferenţele între evrei şi arieni şi eseurile privind psihologia caracteristică evreilor precum şi aluziile privind faptul că psihanaliza lui Freud este "evreiască". Ulterior, sunt speculate şi interviurile din perioada anilor 1930 în care discutase şi asupra lui Hitler, Mussolini sau Stalin în termeni nu întotdeauna negativi.3 Dintre cercetătorii contemporani ai vieţii lui Jung se remarcă mai ales Sonu Shamdasabi, "Cult Fictions", 1998, care nu este analist, este cercetător, cu o bursă de la Library of Harvard Medical School. Analizând arhivele familiei, precum şi o serie de arhive şi biblioteci, dar şi documente particulare, în urma unei susţinute şi solide documentări, corectează multe dintre erori. Shamdasabi constată de exemplu că celebra autobiografie, "Amintiri, vise, reflexii, nu este tocmai o autobiografie: unele capitole sunt scrise de Jung, altele sunt dictate Anielei Jaffe. De asemenea, constată că A. Jaffe i se cere să facă schimbări în ceea ce fusese manuscrisul, pentru a nu se aduce prejudicii prin cele publicate unor persoane încă în viaţă în epocă. Editoarea chiar ceruse ajutorul traducătorului englez R. F. C. Hull pentru ca să se păstreze integritatea textului. Editorul nu a fost totdeauna capabil să răspundă cererilor lui Jaffe. Un tip de informaţii cenzurate sunt şi cele privitoare la Antonia Wolff. Discipol al maestrului, dar şi prietenă, cu preţioase contribuţii mai ales la diferenţierile privind psihologia feminină, A. Wolff a fost foarte implicată în viaţa lui Jung în anii fatali, 1913 - 1916 când Jung a trăit acea cădere liberă în inconştient. Nu numai că au devenit intimi în această perioadă, dar se pare că şi-a amestecat propria viaţă fantastă cu Jung, 3 Sunt scriitori care, din dorinţa de succes şi inedit, încearcă să acrediteze şi astfel de idei, dar şi istorii anecdotice, precum biografiile lui Paul Stern, Jung , The haunted prophet, 1986, Frank McLynn, Jung, 1996, Richard Noll, The Jung Cult, 1994 şi The Aryan Christ, 1997.
  • 20. 22 MIHAELA MINULESCU produsele finale fiind adesea inseparabile. Jaffe se pare că a intenţionat să reconstruiască şi să publice relatarea lui Jung despre relaţia sa cu A. Wolff, dar a murit înainte de acest demers astfel că mult din ceea ce intenţionase să publice a dispărut. Din "Amintiri, vise, reflecţii" lipsesc capitole care nu au fost publicate - de exemplu, relatarea călătoriilor lui Jung la Londra şi Paris şi un capitol despre W. James şi Th. Flornoy care îndulceşte dramatica natură a rupturii dintre Freud şi Jung şi insistă pe o interpretare alternativă. Jung s-a sprijinit mult pe Flornoy şi James în această perioadă. De asemenea, lipsesc din editarea finală referinţe nedorite la anumite persoane. Lipsesc referinţele specifice ale lui Jung asupra isteriei nevrotice a mamei şi dominanţei ei asupra tatălui; aluziile directe şi mai dureroase la sărăcia copilăriei, scrisorile dintre Jung şi soţia sa, referinţele ideosincratice la Hiltler. Schimbări făcute la cererea familiei, presiuni asupra A. Jaffe (care a şi primit drepturile de autor), iar cartea apare puţin înainte de moartea lui Jung. În prezent, există multe institute de formare în psihologia jungiană; în Europa la Kusnacht şi Zurich, în Germania, Franţa, Italia, Anglia, Belgia, Danemarca, Olanda; dar astfel de instituţii există în toată lumea: în SUA la New York, Dallas, Los Angeles, San Francisco, Chicago sau Washington etc., în Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, în Israel, în Canada, Japonia, Brazilia, Argentina... Există un număr important de reviste de specialitate, congrese şi simpozioane dedicate, o mişcare internaţională foarte puternică. În prezent formarea se face atât ca analist, cât şi, pentru terapii de mai mică amplitudine, ca psihoterapeut analist. În România, psihologia analitică a fost introdusă pentru prima dată ca disciplină de studiu la Facultatea de Psihologie din Universitatea Bucureşti în 1993, apoi şi la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, 2000. Din 2000, s-a fondat Asociaţia Română de Psihologie Analitică, A. R. P. A., şi a început să funcţioneze un grup de formare analitică constituit pe bazele colaborării cu Institutul C. G. Jung din Elveţia şi Asociaţia Internaţională de Psihologie Analitică din New York, S.U.A. 1.3. Conceptele psihologiei analitice Centrală pentru psihologia analitică este concepţia despre individuare, principiu intrinsec umanului, prin care psihismul individual îşi poate atinge completitudinea. Jung porneşte de la o viziune asupra
  • 21. 23 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ psihicului ca totalitate, analog organismului, o totalitate de relaţii intrapsihice care împing înainte spre sensul intrinsec al personalităţii.4 În cadrul acestui proces de o viaţă, Jung subliniază importanţa funcţiei transcendentale, sau religioase, sau simbolice în cadrul psihismului. Represia acestei funcţii conduce la tulburări psihice. Jung nu consideră nevroza ca tulburare a psihismului ci ca un impuls legat de necesitatea de a lărgi conştiinţa persoanei respective. Nevroza este o provocare, un semnal al impasului procesului de maturizare, care implică, cere o vindecare. Jung accentuează trei principii care susţin dinamica psihică: principiul opuselor - complementarităţii; principiul echivalenţei; principiul entropiei. Orice aspect îşi conţine propria manifestare opusă. Pentru a avea ideea de bine, trebuie să intervină opusul ei, ideea de rău. Opoziţia creează libidoul, forţa psihicului. Acest contrast dă energie, un contrast puternic; un contrast puternic creează o energie puternică, un contrast slab produce o energie scăzută. Principiul echivalenţei: energia creată din acţiunea opuselor este "dată" ambelor părţi în mod egal. În măsura în care energia unui aspect este înglobată în diferite comportamente concrete se pune problema ce se întâmplă cu cealaltă cantitate de energie. Depinde de atitudinea faţă de aspectul care nu a fost actualizat în comportament; dacă individul îl conştientizează, se confruntă cu el, îl păstrează în conştiinţă, atunci energia este utilizată pentru o îmbunătăţire generală a psihicului, în creştere. Dacă individul pretinde că acel aspect nici nu există în sufletul său, nu îi aparţine, îl neagă şi îl suprimă, energia va merge spre o dezvoltare a complexului. Complexul este un model de gânduri suprimate şi de sentimente care clusterizează - constelează - în jurul unei teme furnizate de un anume arhetip. Dacă, de exemplu, individul îşi neagă partea emoţională, această emoţionalitate îşi poate găsi cale în arhetipul anima. Complexul începe să-şi dezvolte o viaţă de sine stătătoare şi începe să se manifeste în vise sau prin intervenţii necontrolabile în comportamentul persoanei, în modificarea stării de conştiinţă, în inflaţie. Treptat complexul începe să inflaţioneze eul şi individul poate să prezinte fenomene de tip personalitate multiplă. Deşi personalitatea multiplă este rară ca incidenţă în psihopatologie, aceste adevărate splitări se manifestă de obicei în extremizarea de tip alb - negru. 4 J. Jacobi, Jung, Colliers Enciclopedia CD-Rom, 1996
  • 22. 24 MIHAELA MINULESCU Principiul entropiei se referă la tendinţa opuselor de a apare împreună şi astfel energie are tendinţa de a descreşte de-a lungul viţii persoanei. Jung preia ideea din fizică, unde entropia se referă la tendinţa oricărui sistem fizic de a se egaliza energetic, în sensul de a distribui energia în mod egal. În perioada de tinereţe, opusele vor avea tendinţa de a se extremiza, şi astfel există condiţia de a avea multă energie (adolescenţii exagerează diferenţele masculin - feminin, băieţii încercând din greu să fie plini de forţă fizică iar fetele cât mai feminine). La fel, energia sexuală este investită cu o mare cantitate de energie. În tinereţe adesea se trece de la o extremă la alta, adolescentul fiind sălbatec şi nebun acum iar peste puţin timp profund introvert şi religios! Pe măsură ce individul îmbătrâneşte, majoritatea ajung să se simtă mai împăcaţi cu diferitele faţete contradictorii. Mai puţin idealişti şi mai capabili să recunoască faptul că omul este un amestec de bine şi rău. Mai puţin ameninţaţi de sexul opus din noi înşine şi astfel mai androgini. Şi fizic, la bătrâneţe, femeia şi bărbatul încep să se asemene. Acest proces de a se ridica deasupra opuselor, de a vedea ambele părţi ale ceea ce suntem, este denumit transcendenţă. Terapia jungiană nu se adresează propriu-zis bolii, ci capacităţii psihismului de a conlucra spre a împinge dezvoltarea conştiinţei înspre procesul de maturizare şi individuare. Metoda de terapie jungiană se deosebeşte de cea a lui Freud; analistul nu rămâne pasiv ci îşi asumă frecvent un rol decisiv, interpretează visele într-o modalitate şi la un nivel diferit de psihanaliză (aspectul diferenţiator: interpretarea de tip amplificare în contextul motivelor şi simbolurilor de tip mitologem). Chiar şi interpretarea de tip regresiv, care introduce planul experienţelor trecute şi regresive ale subiectului, serveşte, din perspectiva analizei, la înţelegerea impasului actual, la sensul stagnărilor prezente. Jung introduce conceptul de inconştient colectiv, ale cărui conţinuturi sunt arhetipurile, forme înnăscute, forme de comportament care au o extrem de largă gamă virtuală de manifestare care apar sub forma unor imagini simbolice atunci când sunt actualizate în virtutea ordonării temporale şi, respectiv, declanşate prin evenimentele existenţiale. Analiza jungiană introduce pacientul şi analistul în condiţia de a coexista simultan în raţionalitatea şi iraţionalitatea simbolului. Există cel puţin două surse care interacţionează în unitatea psihismului:
  • 23. 25 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ 1. pe de o parte psihicul combină caracteristici condiţionate de familie, rasa, naţiunea din care face parte persoana, cu caracteristici personale unice; 2. de asemenea, funcţionarea normală a psihismului poate rezulta numai din interacţiunea celor două domenii: inconştientul personal şi inconştientul colectiv. Jung introduce în psihologie teoria tipurilor. Dintre tipologiile cunoscute, tipologia jungiană este cea mai nuanţată şi se bazează pe diferenţierea dintre două orientări complementare pentru organismul viu şi implicit pentru psihic: introversia vs extraversie. Ca funcţii prin care psihicul relaţionează şi cunoaşte Jung consideră ca fundamentale patru: gândirea şi simţirea, (funcţii raţionale complementare) şi senzorialitatea şi intuiţia (funcţii iraţionale complementare). Jung afirmă, de asemenea, că, în dinamica funcţiei individuării, există un moment când polaritatea tinde să se inverseze şi denumeşte acest proces enantiodromie. De asemenea, susţine faptul că, în psihism, sunt simultan puse în joc ambele orientări, complementar în conştient şi în inconştient. Descrie astfel un număr de 8 tipuri psihologice, semnificative pentru evaluare dar mai ales pentru munca analitică. Desfăşoară cercetări legate de conţinuturile simbolice ale gnosticismului şi alchimiei, punându-le în legătură cu studiul transformărilor psihice afectate de procesul de individuare. El descoperă şi demonstrează o explicare a simbolisticii alchimice în manifestările psihologice ale procesului de individuare. Odată cu descoperirile sale privind nivelul arhaic al psihismului, Jung studiază fenomenele paranormale, inexplicabile prin abordările ştiinţifice de tip cauzal şi le denumeşte fenomene sincronistice, demonstrând sensul legăturii a-cauzale care se stabileşte între experienţa psihică şi evenimentul obiectiv care depăşeşte coordonatele spaţio-temporale obişnuite. Scrie împreună cu fizicianul laureat al premiului Nobel pentru fizică, W. Pauli o lucrare dedicată "sincronicităţii". Fenomenele sincronistice reprezintă coincidenţe cu sens între evenimente interioare şi un eveniment obiectiv exterior, real, concret, care are loc în trecut sau viitor, sau în prezentul intangibil, între cele două serii de evenimente neexistând o legătură de tip cauzal, determinist. Aceste fenomene sunt caracterizate prin existenţa unei cunoaşteri imediate, aparent preexistente în inconştient. Ele sunt condiţionate de faptul că inconştientul colectiv este o transcendere a individului în contextul în care, paradoxal, la aceste manifestări, participarea viului întregeşte virtualităţile precum şi
  • 24. 26 MIHAELA MINULESCU participarea spaţio-temporală în prezentul "aici şi acum" ale uneia dintre aceste virtualităţi. 1.4. Divergenţa Jung - Freud Antagonismul central constă în modul de în înţelegere a conceptului de libido, a structurii şi dinamicii psihice. Principala divergenţă este introducerea "transpersonalului" în psihanaliză, privit de Freud ca aspect regresiv. În "Amintiri...", Jung face referinţă la una dintre frazele lui Freud care l-a convins definitiv că acesta nu voia şi nu era deschis recunoaşterii altor fenomene decât acelea care puteau şi se puteau explica prin teoria psihanalitică: "...promiteţi-mi, îi cerea Freud lui Jung, să nu renunţaţi niciodată la teoria sexuală. Este lucrul esenţial. Vedeţi, trebuie să facem din ea o dogmă, un bastion de neclintit". Violenţa acestei centrări pe dogmatic este considerată de Jung ca "irupţie a unor factori religioşi inconştienţi"...Iar apelul fusese făcut în această condiţie psihică, "în vederea unei apărări comune împotriva conţinuturilor inconştiente ameninţătoare" (pag. 161, ediţia românească). Pentru Jung devine clar că Freud "Era orb în faţa paradoxului şi a ambiguităţii conţinuturilor inconştientului şi nu ştia că tot ceea ce survine din inconştient are un sus şi un jos, un interior şi un exterior. Când se vorbeşte despre exterior - şi aceasta făcea Freud - atunci nu se ia în considerare decât una dintre jumătăţi şi, ca o consecinţă logică, din inconştient se naşte o reacţie". Freud este primul în istoria psihologiei care a avut ca ţintă să facă conştient inconştientul şi a făcut din acest lucru scopul viaţii sale de teoretician şi practician. Pentru el inconştientul apare conţinător pentru dorinţe, nevoi perverse şi incestuoase, unde se îngroapă experienţele terifiante care oricum revin pentru a ne bântui, ameninţa, teroriza. Jung asemeni, face din inconştient "spaţiul interior" al operei sale de o viaţă, dar şi din punerea în relaţie a dezvoltării eului cu centrul unificator arhetipal al psihismului, Sinele ca imago dei. Sinele ca arhetip al centralităţii şi al totalităţii psihice, distinct de eu ca centru al conştiinţei, reprezintă unitatea tuturor opoziţiilor şi este aspectul divin în natura umană. Specializându-se mai ales în cunoaşterea simbolismului unor tradiţii mistice complexe precum gnosticismul, alchimia, kabbala, şi a tradiţiilor mistice din hinduism şi budism, reuşeşte să definească şi articuleze în jurul dovezilor empirice, teoria sa asupra structurii psihicului, matricei arhetipale formative şi a individuării, precum şi a funcţiei religioase - simbolice - transcendentale
  • 25. 27 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ a psihismului. Carl Gustav Jung a reuşit să dea sens inconştientului şi modului său de a se revela prin forme simbolice. În septembrie 1913 Freud asistă la ceea ce urma să pună public capăt relaţiei maestru - discipol. În sala de conferinţe a hotelului Bayerischer Hof din Munchen. Jung conferenţiază despre tipurile psihologice, făcând deosebirea dintre psihanaliza freudiană ale cărei caracteristici derivă din tipul extravert, centrifugal al autorului, şi psihanaliza adleriană, cu un caracter legat de tipul introvert, centripet al lui Adler. Jung sublinia faptul că dorea să construiască o psihologie care să ia în consideraţie, să facă dreptate ambelor tipuri. Extraversia este o energie care merge spre exterior, în afara persoanei pentru conştientizare, introversia defineşte mişcarea forţei vitale spre profunzimile interioare. Contrar teoriei lui Jung, teoria freudiană a dezvoltării şi nevrozei este prejudiciată datorită orientării extraverte: Freud consideră forţa sau instinctul care necesită pentru conştientizare această mişcarea spre exterior ca pe o sursă primară a nevrozei. Caracterul emoţional şi exploziv al acestui moment era un indicator al constelării unui complex personal al lui Jung, care din iarna acelui an începe propria sa analiză, relaţionarea cu propriile conţinuturi complexuale şi cu figurile interioare odată cu clarificarea dureroasă a acestei teorii a adâncurilor şi a sensurilor individuării. Jung nu permite publicarea în limba germană a acestei conferinţe decât târziu, cu puţin înainte de moarte. În aceeaşi toamnă lui 1913, a avut viziuni ale "forţelor monstruoase" care înecau majoritatea Europei şi ameninţau culmile munţilor Elveţiei sale natale.5 A văzut mii de oameni înecându-se şi civilizaţia pierind. Apoi apele s-au transformat în sânge. Viziunea a fost urmată, în următoarele săptămâni, de vise despre ierni eterne şi râuri de sânge. I-a fost teamă că va deveni psihotic. Visele şi viziunile coincideau ca semnificaţie cu cele ale pacienţilor săi. Erau imagini simbolice a căror funcţie anticipativă era dominantă. La 1 august va începe primul război mondial. Simte că aici există o legătură între sine însuşi ca individ şi umanitate în general care nu poate fi explicată altfel. De aici înainte, până înspre anii 1928, a trecut prin acel proces susţinut de auto-explorare care a format baza întregii sale teoretizări ulterioare. Şi-a înregistrat atent visele, fanteziile şi viziunile şi le-a desenat, pictat şi sculptat. Descoperă că experienţele sale tind să se personifice în personaje interioare, începând cu un bătrân înţelept, Eliahu, şi însoţitoarea sa oarbă, tânăra Salomea. Bătrânul înţelept a evoluat de–a lungul unui număr de 5 Amintiri, vise, reflexii, redau cu claritate această capacitate a visării lucide şi, ocazional, a viziunilor, pag. 186 - 192, versiunea românească
  • 26. 28 MIHAELA MINULESCU vise, într-un fel de guru spiritual, Philemon. Tânăra a devenit imaginea pentru anima, sufletul feminin, care servea ca principal medium de comunicare cu aspectele mai profunde ale inconştientului. A apărut şi un pitic cu pielea tăbăcită păzind intrarea înspre inconştient. Era umbra primitivă, un companion primitiv al eului lui Jung. Jung visează că el şi acest personaj, care reapare sub forma unui tânăr sălbatic, ucideau un tânăr frumos şi blond, pe care îl numea Siegfried. Pentru Jung "Visul arată că atitudinea întruchipată de Siegfried, eroul, nu mi se mai potrivea mie. De aceea el trebuia răpus". Acest lucru a semnificat o avertizare asupra pericolelor venerării gloriei şi eroismului care curând va provoca atâta jale Europei şi poate, era un avertisment asupra tendinţei autorului de a venera un alt erou, Sigmund Freud. A visat mult despre morţi, tărâmul morţilor şi revenirea morţilor. Aceste tărâmuri şi locuitorii lor reprezentau simbolic inconştientul obiectiv diferit de acel "mic" inconştient personal din care Freud făcea atât de mare caz, un inconştient colectiv al însăşi umanităţii, un inconştient care ar putea conţine toţi morţii, nu numai fantomele personale. Jung începe să considere bolnavii mental ca persoane bântuite de aceşti morţi, într-o epocă în care nu se putea presupune că cineva ar crede în ei. Dacă ne-am putea re-captura mitologiile, am putea înţelege aceste spirite, ne-am împăca cu morţii şi ne-am vindeca boala mentală. Eseul său foilosofic "VII sermones ad mortuos", într-un limbaj metafizic neobişnuit la Jung ale cărui lucrări sunt programatic mereu ancorate în ştiinţific, empiric, experimental, date concrete, este scris în 1916 şi reprezintă o mărturie a discuţiilor infinit de lungi cu figurile interioare din perioada 1913 - 1917, dar şi a posibilului dialog dintre fiinţă şi transcendent. Criticii au sugerat că Jung era el însuşi bolnav când s-a întâmplat acest lucru. Dar Jung a simţit că, dacă vrem să înţelegem această junglă, nu ne putem mulţumi doar să înotăm de la şi înspre ţărm. Trebuie să pătrundem în teritoriu, indiferent cât de straniu şi înspăimântător ar putea fi acest lucru (Introducere, G. Boeree, 1997, prezentare site C.G.Jung) Poate sensul anagramei din finalul celor VII sermones, va fi de natură să aducă noi deschideri: "Nahtriheccunde / gahinneverahtunin / zehgessurklach / zunnus" Este vorba oare despre: "noapte fecundă/ cer aşteptând dintotdeauna / zi strălucitoare (azurie) / Unul" ?
  • 27. 29 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ 1.5. Post-jungieni: dezvoltări contemporane Lucrarea din 1985 a lui A. Samuels, "Jung and post-jungians" descrie modul cum diferiţi psihologi analişti s-au diferenţiat în trei orientări analitice, clasificare care se bazează pe predominanţa sau dimpotrivă, relativa neglijare, a unuia sau altuia dintre conceptele teoretice sau practicile clinice ale lui C.G.Jung. Moştenirea lui Jung s-a dezvoltat pe trei coordonate care particularizează într-o anumită măsură şi abordarea terapeutică: clasică, cu accent pe funcţia simbolică, şcoala arhetipală dezvoltată de Hillman, cu accentul pe conectarea la energia şi sensurile arhetipale şi şcoala dezvoltării structurată la Londra prin studiile asupra formării şi dezvoltării eului ale lui M. Fordham. Analiştii formaţi în şcoala clasică a Institutului Jung din Kusnacht Elveţia au ca fir al Ariadnei Sinele: au încredere că propriul psihic va furniza libidoul, energia care să-i permită relaţionarea cu pacientul, lăsând fantezia să-şi urmeze cursul până se stabileşte un model care poate fi analizat. Cu alte cuvinte analizarea transferului se face prin ceea ce aduce în prim plan contratransferul analistului, analistul fiind în primul rând conectat la reacţiile sale spontane faţă de client şi în al doilea rând supunând aceste reacţii unei analize de auto-evaluare. Pentru o astfel de abordare analitică, obiceiul de a avea încredere în psihic pentru a forma o atitudine faţă de pacient însemnă a permite fanteziei clinice să-şi dezvolte propria tensiune de opuse, cu sensul emergenţei unei ambivalenţe naturale referitoare la calea terapeutică, cu scopul de a evita pericolul unei poziţii unidirecţionate a contratransferului. Tensiunea opuselor este un semn a auto-reglări analistului care va opera fidel în măsura în care analistul s-a format suficient pentru a se simţi confortabil dacă lasă funcţia inconştientă compensatorie să intre în rol, să-şi realizeze imaginile, şi dacă a învăţat să suporte conflictul rezultat. De exemplu, o iniţială identificare cu un anume rol, va conduce spontan la apariţia şi manifestarea inconştientă a anxietăţii rolului opus. Centrarea pe aceste aspecte va permite, corespunzător acestui mod clasic de abordare, intrarea în funcţie a funcţiei sale simbolice, respectiv apariţia unui sens, înţeles prospectiv pentru condiţia pacientului. Specific acestei direcţii este utilizarea amplificărilor, imaginile simbolice din materialul exprimat de pacient fiind considerate mai puţin în sensul lor ad-literam, cât mai ales în sensurile lor simbolice pentru a căuta ceea ce propriul psihic al subiectului consideră a fi important, necesar pentru vindecarea sa. Visul pacientului, de exemplu, este considerat ca o posibilitate de a afla o afirmare clară a poziţiei psihicului pacientului despre
  • 28. 30 MIHAELA MINULESCU ceea ce este persoana şi ce posibilă persoană ar putea ( nu este necesar ca visul să fie luat ca o soluţie simbolică transcendentă la toate dificultăţile pacientului sau o ocazie pentru a produce o regresie spre un stadiu mai puţin conştient în care analistul ar putea hrăni pacientul spre o creşterea sănătăţii psihice). Altfel spus, lăsând fantezia să structureze planul de tratament, analistul va trăi inevitabil problema opuselor ceea ce însemnă practic un implicit refuz de a te lăsa ispitit de o formă artificială de tratament învăţată sau experimentată anterior, sau de o rigoare procedurală, de exemplu utilizarea canapelei pentru a produce regresie, insistenţa asupra unui anumit număr de şedinţe. Frecvenţa şedinţelor este dictată de experienţa analistului de a trăi tensiunea dintre prea mult şi prea puţin, a promite prea mult şi a oferi prea puţin. Se pune accent pe disponibilitatea analistului faţă de pacient, angajându-şi întreaga fiinţă la fiecare întâlnire în armonie cu participarea pacientului ca întreg, indiferent de nivelul de tulburare sau suferinţă. Orientarea analitică arhetipală se diferenţiază prin trei aspecte. În primul rând consideră că relaţia pacientului cu materialul arhetipal selectat de psihic este mai importantă decât şi are prioritate faţă de luarea în considerare a transferului. Psihologia arhetipală nu neagă valoarea esenţială a relaţionării intime pentru transformare, dar consideră câmpul terapeutic mai ales prin prisma modului cum pot să se confrunte arhetipurile. Această orientare consideră că gama de comportamente ce pot fi considerate "umane" este mai largă; în situaţia când patologia este evidentă centrarea analistului este pe sensul patologiei pentru procesul de individuare al pacientului. Accentul este pus pe cercetarea a ceea ce este în suflet, nu pe îmbunătăţirea pur şi simplu a stării actuale. În al treilea rând, centrarea pe arhetipal, consideră D. McNeely, "conduce procesul analitic printr-o gamă largă de posibilităţi via imaginaţie, de la impusurile fiziologice cele mai dense, la cela mai eterice trăiri psihice, fără o ordine preconcepută sau o expectaţie a anumitor stări, doar prin ceea ce este determinat de cursul şi direcţionarea din interiorul psihicului pacientului". Arhetipurile se manifestă şi prin viaţa instinctuală a trupului prin impulsuri, impasuri, nevoi, dar şi prin conţinut ideaţional şi tendinţe spirituale. "Îmi imaginez călătoria analitică acompaniată de Mercur, pe care Jung îl denumea "arhetip al individuării"6; şi, de asemenea, de prezenţa zeiţei 6 C.W. 13, par. 284
  • 29. 31 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Hestia, ca şi principiu al centrării şi împământenirii care ţine procesul orientat şi creează un echilibru în energia hermetică".7 Şcoala analitică a dezvoltării porneşte în abordarea pacientului şi terapiei de la 4 aspecte principale: 1. faptul că dezvoltarea este un proces de o viaţă, ce începe de la naştere, chiar dinainte, şi ar trebui să continue până la capătul vieţii, respectiv individuarea începe de foarte devreme; 2. pentru producerea creşterii, indiferent că este vorba de pacient sau analist este necesar a lua act de evenimentele importante, de stadiile de dezvoltare, de experienţele din viaţa şi istoria personală; 3. oamenii prin condiţia umană au experienţe fizice şi senzoriale care ţin de condiţionarea corporală, au nevoi emoţionale şi sociale care ţin de condiţionarea lor relaţional-socială şi trăiri ale lumii interioare în care apar personaje interioare, imagini şi fantezii care prezintă caracteristici ce pot fi reamintite, pot fi inovatoare, nefamiliare, dar semnificative pentru dezvoltare; 4. şi, tehnic, explorarea şi utilizarea transferului şi contratransferului este centrală pentru munca analitică. Prin ele sunt puse în mişcare procese valoroase care pot să se constituie ca punţi între cei doi participanţi sau între diferite părţi şi tendinţe intrapsihice, sau între dorinţa fundamentală de fuziune sau uniune şi dorinţa opusă de identitate şi separare. Prin intermediul transferului evenimentele sau conflictele trăite în trecut pot deveni un "prezent" pot fi din nou trăite, dar posibil într-o manieră nouă şi diferită. Contratransferul analistului poate ajuta pentru a descoperi ceea ce părea pierdut, poate sprijini transformarea potenţială. Transferul şi contratransferul pot servi la potenţarea funcţiei de simbolizare. Dintre dezvoltările teoretice post jungiene subliniem extinderile teoriei analitice a arhetipurilor în domeniul: • psihologiei infantile, psihologia analitică a dezvoltării prin autori precum: Michael Fordhham, 1969, Children as individuals; Erich Neumann, 1973, The child: structure and dynamics of the nascent personality; Kathrin Asper, 1993, The abandoned child within: on losing and regaining self-worth, Fromm Int. Publ., New York, Eliphalet Wickes, 1988, The inner world of childhood, (1927), Sigo Press, Boston • psihologiei feminine: Easter Harding, The way of all woman, 1975; Whitmont Ed., Return of the Goddess: femininity, aggression and the modern grail quest, 1988; Clarissa Pinkola Estes, Woman who run with the wolves: myths and stories of the wild woman archetype, 7 D.McNeely, 1997, Cambridge companion to Jung, P. Young-Eisendrath, T. Dawson, Cambridge Univ. Press, în site-ul C.G. Jung 2000
  • 30. 32 • • • • MIHAELA MINULESCU Ballantine Books, New York. În ultima perioadă există tot mai mulţi autori centraţi pe psihologia masculină. simbolismului religios: E. Edinger, 1972, Ego and archetype: individuation and the religious function of the psyche, Hostie Raymond, 1957, Religion and the psychology of Jung; White Victor, 1952, God and the unconscious; a studiilor sociale şi politice: J. Bernstein, 1989, Power and Politics; Ira Progoff, Jung's psychology and its social meaning, 1953; a mitologiei şi istoriei culturii: Campbell J., 1949, The hero with a thousand faces; M. Eliade, 1964, Shamanism: archaic techniques of ecstasy, 1975, Birth and rebirth - as rites and symbols of initiation; J. Henderson, 1967, Thresholds of initiation; E. Neumann, 1954, The origins and history of consciousness, 1955, The great mother: an analysis of the archetype, M.L. von Franz, Creation myths, 1978, The psychological Meaning of Redemption motives in fairy tales, 1980; sincronicităţii: M. L. von Franz, Psyche and Matter, M. Cazanave, Synchronicite, physique et biologie, 1995, P. Solie, Syncronicite et unite du monde, 1995
  • 31. 33 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHICĂ "Pe cât putem noi discerne, unicul sens al existenţei umane este să aprindă o lumină în tenebrele fiinţării în sine. Am putea chiar presupune că, la fel cum inconştientul ne afectează pe noi, creşterea conştiinţei afectează inconştientul" Jung, Amintiri, vise, reflecţii 2.1. Condiţia psihologiei 2.2. Aspecte privind structura psihicului 2.3. Aspecte ale dinamicii psihice 2.3. Labirintul, rătăcire şi revenirea la suprafaţă 2.1. Condiţia psihologiei Una dintre paradigmele cele mai incitante şi esenţiale pentru condiţia epistemologică a psihologiei ştiinţifice a fost formulată în primele decenii ale acestui secol de C.G.Jung - psihicul ca entitate obiectiv naturală este în esenţă incognoscibil. Această situaţie dublează descoperirile acestui secol din fizica nucleară, în special recunoaşterea intervenţiei inevitabile a subiectivităţii observatorului şi a instrumentului de cercetare de natură să aducă schimbări subiective în fenomenul observat. Fizica nu mai poate pretinde să descrie într-o manieră total “obiectivă” fenomenul studiat. Condiţia paradoxală a psihologiei este faptul că psihicul este în acelaşi timp obiectul ei de studiu, dar şi instrument de studiu. Acest aspect are mai multe consecinţe decât ne putem imagina la prima vedere. În primul rând, ca fenomen natural şi obiectiv, psihicul şi realitatea exterioară nu sunt separaţi prin bariere fixe, ci constituie o unitate fundamentală definită de Jung ca unus mundus. Aceleaşi legi intervin în microcosmosul psihic şi în macrocosmosul realităţii, mai mult, aceeaşi infinită complexitate - cel puţin în măsura în care pretenţia de cognoscibilitate cere ca cel care cunoaşte să fie la fel de complex ca şi fenomenul de cunoscut.
  • 32. 34 MIHAELA MINULESCU Jung exprimă explicit această condiţie scriind că “psihicul este un fenomen aproape infinit. Nu ştim ce este în sine şi ştim foarte vag ce nu este. Nu ştiu decât foarte vag ce este individual în psihic şi ce este universal. Pare pentru mine un gen de sistem de relaţii atoatecuprinzător în care “materie şi spirit sunt denumiri primare pentru potenţialităţi care transcend conştiinţa. Nu pot spune despre nimic că este “doar psihic“ pentru că totul în experienţa mea imediată este în primul rând psihic”8. Psihicul şi cosmosul sunt pentru omul individual lumea interioară şi lumea exterioară aflate într-o unitate, omul participând prin natură la toate evenimentele cosmice, atât prin propria interioritate cât şi prin simultana relaţie cu exteriorul. Complexitatea psihicului este sporită prin faptul că, totuşi, în afara conştiinţei care diferenţiază, nu există cunoaştere, cine să cunoască. Conştiinţa este un fenomen subiectiv, constituit pe parcursul vieţii individuale, derivat din psihismul matricial obiectiv şi din relaţia cu realitatea exterioară. Această împrejurare creşte nivelul de incomprehensibilitate în sensul în care conştiinţa, ca parte a psihicului, este într-o inevitabilă relaţie de parte faţă de infinitatea întregului. Deşi tinde prin procesul de individuare spre integrarea şi asumarea conştientă a conţinuturilor şi sensurilor vieţii, această tindere este, în sens ad literam, o tensiune către infinit. În condiţia sa de om de ştiinţă Jung este un experimentalist, care porneşte cum spuneam de la înţelegerea fenomenului utilizând coerent şi constant metodologia cercetării empirice care îl obligă la cuprinderea iraţionalului vieţii prin concepte abstracte, la găsirea sensului prin diferenţiere: între observator şi obiect, între subiectiv şi obiectiv, între Sine ca centru coordonator al întregului psihic, Sine ca imago dei şi Eu ca şi complex parţial conştient care reprezintă definirea identităţii subiective. Între inconştient arhetipal, care se revendică din profunzimile insondabile şi incognoscibile ale lui unus mundus, şi inconştient personal şi conştiinţă ca părţi ale psihismului individual, care poartă sensurile proprii individului respectiv. În modul de funcţionare prin opoziţie complementară a conţinuturilor conştiinţei şi conţinuturile inconştientului ca părţi ale psihismului uman. În acelaşi timp însă, Jung este un postmodern care se întemeiază pe coerenţa sensului, care afirmă că trăind în imaginea psihică suntem 8 Scrisori, 17 iunie 1952, pag. 69
  • 33. 35 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ inevitabil în chiar interiorul înţelesului căutat pentru că această imagine conţine înţeles în ea însăşi şi prin ea însăşi. Sensul acestui paradox al dublei perspective este anticipat printr-o intuiţie pe care Jung a avut-o copil fiind şi pe care o relatează în cartea sa de memorii Amintiri‚ vise, reflecţii. Pentru a putea cuprinde în întregime înţelesurile acestei experienţe, având în vedere şi faptul că piatra este unul dintre simbolurile cele mai puternice şi primare ale totalităţii, ale Sinelui, o vom reda aşa cum a fost povestită de autor. “În faţa zidului cobora o pantă unde se afla o piatră uşor proeminentă - piatra mea. Se întâmpla deseori, când eram singur, să mă aşez pe ea şi atunci începea un joc al gândurilor care suna cam aşa: “Eu şed pe această piatră. Eu sunt sus, iar ea este jos" . Dar şi piatra ar putea să spună “eu" şi să gândească “Eu mă aflu aici, pe această pantă, iar el stă pe mine”. Atunci s-ar ivi întrebarea “Sunt eu acela care stă aşezat pe piatră sau sunt piatra pe care stă aşezat el?” Această întrebare mă dezorienta întotdeauna şi atunci mă ridicam, îndoindu-mă în legătură cu mine însumi şi tot cugetând: “Cine este ce?". Asta îmi rămânea obscur şi incertitudinea mea era însoţită de sentimentul unei obscurităţi stranii şi fascinante. Neîndoielnic era însă faptul că această piatră se găsea într-o relaţie misterioasă cu mine..."9. 2.2. Aspecte privind structura psihicului Introducerea aduce cu sine o idee care are consecinţe importante în privinţa modului cum putem modela structura şi funcţionarea psihismului. În primul rând, ceea ce s-a realizat până în prezent prin cercetările empirice a condus spre o modelare inevitabil incompletă şi ipotetică. În al doilea rând, viziunea pe care o oferă datele empirice asupra conţinuturilor psihice nu trebuie să conducă cititorul la o personificare a unora dintre structurile psihice care funcţionează quasi-autonom, cu atât mai mult cu cât astfel de structuri au sens concret doar în măsura în care ne aflăm în prezenţa viului, a specificului individual al constituirii şi dinamicii psihice. Pornind de la necesara idee a unităţii funcţionale a psihicului, ceea ce există sunt în primul rând structurile sale obiective, le-am putea spune matriciale sau în termeni jungieni “colective” în măsura în care se regăsesc la omul generic, omul dintotdeaua şi de pretutindeni. Din această matrice, care reprezintă virtualitatea dezvoltării structurilor şi funcţiilor psihismului individual, se desprinde psihismul subiectiv şi se modelează în relaţia cu evenimentele vieţii şi realitatea exterioară. Dualitatea dintre 9 Jung, Amintiri...p. 34
  • 34. 36 MIHAELA MINULESCU subiectiv şi cognoscibil şi obiectiv şi incognoscibil în esenţă, dar cognoscibil parţial prin manifestări şi conştientizare, guvernează ecuaţia acestei unităţi. Jung insistă asupra considerării realităţii psihicului, care are structura sa proprie, legile sale de formare, dezvoltare şi funcţionare, dar care fac parte din realitatea unitară a lumii. Termenii de psihic şi Psyché reprezintă această unitate, acest sistem dinamic, în continuă mişcare, guvernat de legea autoreglarii. Relaţia dintre cele două structuri, psihismul subiectiv şi psihismul obiectiv, dintre conştiinţă pe de o parte şi inconştient pe de alta este de tip complementar. “...procesele inconştientului au o legătură de tip compensator cu conştiinţa. În mod expres am folosit cuvântul “compensator” şi nu “opus” conştiinţei, pentru că inconştientul şi conştiinţa nu sunt cu necesitate în opoziţie ci complementare pentru a forma o totalitate care este sinele "10. Psihismul conştient are o realitate imediată pentru individ şi se constituie în cursul ontogenezei provenind “din psihicul inconştient, care este mai vechi decât el şi care funcţionează împreună cu el, sau chiar în pofida sa”11. O imagine care să modeleze situaţia constituirii conştiinţei şi a eului pe de o parte şi a inconştientului personal pe de altă parte este cea a sferei. Ne putem imagina astfel suprafaţa vizibilă a sferei, conştiinţa, drept aspectul psihicului despre care individul poate exprima evaluări iar interiorul sferei, inconştientul, acele aspecte ce reprezintă necunoscutul, obscurul, ceea ce este ignorat de subiect şi tot mai imposibil de cunoscut cu cât ne apropiem de centru. În imediata apropiere a suprafeţei, în interiorul ei, se constituie ceea ce psihologia denumeşte inconştientul personal, în măsura în care acesta se formează tot pe parcursul vieţii individului, ontogenetic înainte şi odată cu conţinuturile conştiente şi este relativ accesibil unei cunoaşteri şi integrări în conştiinţă. Înspre interior, vorbim în continuare, mergând spre un centru ipotetic, de inconştientul colectiv, iniţial o virtualitate care cuprinde în germene dezvoltările posibile şi care, în relaţie cu formaţiunile ontogenetice ale psihicului, poate suporta transformări semnificative. Centrul însuşi poate fi imaginat ca punctul de apartenenţă la acea indisolubilitate a lumii, unus mundus ca realitate unitară. Sau, pentru a rămâne în sfera analogiilor, centrul ar fi chiar masa în implozie a unei găuri 10 11 O.C. 7, par. 274 O.C. 9i, par 502
  • 35. 37 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ negre. Acest model urmează cel mai aproape realitatea trăirilor în plan psihic a timpului şi spaţiului, aspect la care vom reveni ulterior. Celor trei nivele ale psihicului - conştiinţa personală, inconştientul personal şi inconştientul obiectiv sau colectiv -, li se adaugă în ecuaţia mare a funcţionării individului, un al patrulea nivel, relaţia sferei cu lumea exterioară a conştiinţei colective, ca realitate culturală a valorilor şi formelor cunoscute de omenire. Acest model topografic include ca structuri generale arhetipurile şi ca structuri particulare complexele. Dintre complexele complementare ale identităţii şi relaţionării, eul, umbra, şi, respectiv, persona şi complexul contrasexual, anima /animus. Arhetipurile sunt conţinuturile fundamentale ale psihicului obiectiv, care nu pot fi observate direct, dar care îşi exercită influenţa asupra conţinuturilor vizibile ale imaginilor arhetipale şi complexelor, deci asupra comportamentului şi conştiinţei. În sine, arhetipul este o tendinţă formativă, cu un specific tematic dar forme de manifestare virtual infinite, o virtualitate de a structura imaginile experienţei personale într-o manieră particulară. Jung insistă asupra condiţiei de virtualitate - omul se naşte cu tendinţe de a forma anumite imagini, dar nu cu imagini propriu-zise. Datorită transcendenţei sale, arhetipul în sine este la fel de nereprezentabil ca, de exemplu, în fizică, natura luminii. “Arhetipul ca atare este un model ipotetic şi nereprezentabil, ceva asemeni “modelului de comportament” din biologie. “.12 Astfel încât psihologia face distincţia dintre arhetip per se şi imaginea arhetipală. Pentru Jung arhetipul este “în esenţă un conţinut psihic care este alterat prin conştientizare şi care îşi ia culoare din conştiinţa individuală în care se întâmplă să apară",13 un organism viu, dotat cu forţă generatoare sau dispoziţii active vii care au capacitatea de a iniţia, a controla, a media caracteristicile comportamentale şi experienţele şi trăirile de un anume gen. În eseul “Minte şi pământ”,14, apare o subliniere expresă a unităţii psihicului cu întreaga natură prin arhetip: “arhetipurile ca atare ar fi fundamentele ascunse ale minţii conştiente sau, pentru a utiliza o altă comparaţie, rădăcinile pe care le are psihicul pentru a le cufunda nu numai în pământ în 12 Jung, O.C. 6 par 6 n.9 O.C. 6, par. 6 14 O.C. 10, par. 53 13
  • 36. 38 MIHAELA MINULESCU sensul cel mai îngust, ci şi în lume în genere. Arhetipurile sunt sisteme de a fi gata de acţiune şi, în acelaşi timp, imagini şi emoţii”. Există tendinţa arhetipală de a forma imaginea mamei, dar fiecare persoană îşi formează o imagine proprie în funcţie de experienţa sa personală, respectiv de mama sa personală, mai ales de trăirile pe care le-a prilejuit copilului relaţia cu aceasta, de relaţia sa cu substitutul de mamă, cu mama din conştiinţa colectivă. Cu alte cuvinte, evenimentele mentale recurente trăite de fiecare individ sunt determinate nu numai de istoria sa personală, ci şi de istoria colectivă a speciei ca întreg encodată în inconştientul colectiv. Dacă arhetipul per se este doar un postulat, efectele arhetipale au o existenţă la fel de reală ca realitatea concretă, exterioară. “Forma lumii în care este omul născut este deja înnăscută în el, spune Jung, ca o imagine virtuală. Astfel că părinţii, soţia, copiii, naşterea şi moartea sunt înnăscute în om ca imagini virtuale, ca aptitudini psihologice, categorii a priori care au un caracter colectiv, imagini ale părinţilor, soţiei, copiilor în general şi nu predestinări individuale. Acestor imagini le lipseşte conţinutul solid. Ele pot doar dobândi soliditate şi eventual conştiinţă în întâlnirea cu faptele empirice care ating aptitudinile inconştiente şi le grăbesc spre viaţă". 15 Jung compară arhetipurile cu depozitele tuturor experienţelor ancestrale ale omului. Ele, în sine, nu reprezintă astfel de experienţe şi nu conţin ceva care are un specific individual. În afara acestor depozite pot exista amintiri moştenite care sunt determinate individual. Dotarea arhetipală cu care este născut fiecare individ uman presupune ciclul de viaţă natural al omului ca specie, respectiv a avea o mamă, un tată, a explora mediul, jocul cu cei de o vârstă, adolescenţa, iniţierea, stabilirea unui loc în societatea umană, comportamentul de curtare, căsătoria, creşterea copiilor, asumarea responsabilităţilor sociale ale maturităţii, prepararea pentru moarte. “În ultimă instanţă, scrie Jung, fiecare viaţă individuală este aceeaşi ca viaţa eternă a speciilor”.16 A. Stevens în “Arhetipul, o istorie naturală a Sinelui”, compară omul în totalitate cu un sistem psihofizic având in interior, reglator, un “ceas biologic” - structura sa şi ciclul de viaţă sunt predeterminate de istoria evolutivă a genelor sale. Pe măsură ce ceasul merge, ciclul de viaţă se desfăşoară astfel încât sistemul acceptă şi încorporează în el experienţele existenţiale ale individului. 15 16 O.C. 7, par 300 O.C. 11, par. 146
  • 37. 39 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Arhetipurile reprezintă “esenţa şi viaţa unui suflet non-individual, care, deşi este înnăscut în fiecare individ, nu poate fi totuşi nici modificat, nici luat în posesie de către personalitatea acestuia”.17 Imaginile arhetipale sunt imagini fundamentale, profunde, formate prin acţiunea arhetipurilor asupra experienţei acumulate de individul concret. Ele au specific faptul că înţelesul lor este universal şi generalizabil şi exercită un efect afectiv de tip numinos, de irepresibilă sacralitate, respect, atracţie. Manifestarea lor a condus omenirea spre mitologeme, exprimarea simbolică a acestor figuri la nivelul marilor creaţii colective - religiile, miturile, legendele şi, nu în ultimul rând, basmele, ritualurile popoarelor de pretutindeni. Ceea ce revine cu a spune că miturile reprezintă expresia nemijlocită a inconştientului colectiv. În plan individual, expresia unor imagini arhetipale poate lua forma unor simboluri specifice în vise sau reverii în condiţii de normalitate a funcţionării psihice. În condiţia de dereglare psihologică, se manifestă adesea direct în conţinuturile fantasmatice de bolnavului. Arhetipul central reglator, coordonator pentru unitatea întregului este denumit tehnic Sine. Există, atât cât poate psihologia demonstra până în prezent, trei sensuri congenere. Sinele reprezintă psihismul ca totalitate funcţională unitară. Sinele ca arhetip central al ordinii. Sinele ca bază arhetipală pentru eul individual. Perceperea sinelui la nivelul eului ia forma simbolică şi numinoasă a unor valori de nivel superior precum creatorul, soarele ca centru al sistemului solar, regele ca centru al lumii etc., regăsibile în toate miturile şi legendele lumii. În situaţiile când eul este instabil, iar lipsa de forţă şi coerenţă ameninţă să destabilizeze sistemul ca atare, apar frecvent la nivelul individului reprezentări simbolice de tipul mandalei. Mandala reprezintă organizarea în jurul unui centru, de forma unui cerc înscris într-un pătrat sau a pătratului cuprins în cerc. Astfel de organizări apar în vise, în desene, în viziuni fantasmatice şi se pot exprima şi în dans. Unele dansuri rituale, de exemplu hora sau căluşarii la noi, reprezintă o astfel de organizare în jurul unui centru unificator, organizare care împiedică disoluţia, spargerea şi disiparea conţinuturilor, protejând un scop interior, unitatea. Există o analogie cu locurile sacre în formă rotundă precum “masa tăcerii” de la Sarmisegetuza, sanctuarul de la Castlerigg şi altele al căror sens se lasă astfel descifrat în termeni psihici. “Nu putem spera să atingem chiar şi o aproximativă conştiinţă a sinelui, spune Jung în,18 pentru că oricât de mult 17 18 Jung, O.C. 16, par. 163 O.C. 7, par. 274
  • 38. 40 MIHAELA MINULESCU conştientizăm, există întotdeauna o cantitate nedeterminată şi nedeterminabilă de material inconştient care aparţine totalităţii sinelui”. S. M Joseph19 susţine că imaginea mandalei ca totalitate integrată poate fi nuanţată odată cu ceea ce se întâmplă în perioade de limită (prag), asemănătoare cu epocile de trecere precum epoca noastră "post modernă" care par să consteleze imagini complexe, excentrice şi antitetice, orientate spre proces şi care cuprind întregirea şi fragmentarea, conjuncţia şi disjuncţia, astfel susţinând şi exprimând o experienţă reală individuală şi colectivă. În era noastră locuim stări dezvăluite de întregime, spargere şi fragmentare şi imagini ale întregului care apar spontan din inconştient pot reflecta părţi ale acestor realităţi contradictorii. Exemple de astfel de imagini antitetice ale Sinelui apar în tradiţiile antice midraice ale rabinilor; în prezentarea lui Jung a visului lui Pauli, "ceasul-lume"; în descoperirea lui Kepler, la zorii modernităţii, că planetele se rotesc în jurul soarelui pe elipse şi nu în traiectorii de cerc; în ilustraţii clinice. Ipoteza legată de activarea arhetipului Sinelui în momente de criză episod psihotic, a fost cercetată 20 utilizând metoda desenului cu tema deschisă "sensul vieţii" pentru bolnavi schizofrenici (15) internaţi după un episod clinic. S-au obţinut desene mandalice precum în cazul pacientului C., 32 ani, bărbat, soarele cu raze cu argumentarea: "sunt o petală în soarele vieţii, fiecare are soarele lui interior", "sunt din familia Kenedy", "am fost şi voi mai fi preşedintele României" care exprimă, conform ipotezei jungiene, condiţia de inflaţionare a eului în raport cu Sinele. A, bărbat, 26 ani, desenează două cercuri concentrice, cu raze "soarele de primăvară". Pacienta S., 32 ani, desenează trepte în urcare, "examene ale vieţii", 6 trepte pentru cele 6 zile ale săptămânii, alături un soare cu un singur ochi pentru că este rău "nu mă primeşte cu toată căldura lui. Pacientul C., 30 ani, femeie, desenează un soare în cadrul unui peisaj, "soarele este simbolul puterii mele". Pacienta M., 27 ani, femeie, desenează un cerc din care ridică trei braţe cu frunze şi coboară trei braţe fără frunze, "viaţa este o grădină cu flori", desenul este "copacul vieţii". G, 46 ani, femeie, desenează globul pământesc cu grila reprezentând meridianele şi paralelele. Pacienta D, 30 ani, femeie, desenează un pătrat împărţindu-l în trei sectoare verticale în care desenează 2 19 Journal of Analytical Psychology, iulie 2000, vol. 45, no. 3, pag. 385-408 1999 - 2000 , M. Minulescu, o serie de cercetări nepublicate privind expresia Sinelui în condiţia psihotică 20
  • 39. 41 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ trefle şi 2 potcoave, "ideea fundamentală" ce se află în mintea fiecărui om. Pacienta N, 50 ani, femeie, desenează o piramidă interioară, de care dispune fiecare om, care redă raportul eu - sine, de cristal, vârful reprezentând viaţa şi moarte, simultan "final şi început". Pacienta A, 32 ani, femeie, cu intelect de limită, desenează un avion: un oval dispus vertical pe pagina A4, terminat în partea de sus cu un cerc cu raze care are la rândul lui în interior un alt cerculeţ central închis incomplet. Se remarcă acest defect de închidere la toate cele trei mandale. M., 20 ani, femeie, desenează o figură circulară deformată cu un punct în interior, pe care o prelungeşte cu un patrulater. Adaugă un alt desen, un triunghi în pătrat cu două - o curte cu multă lume. I, 47 ani, femeie, desenează un copil mic în stilul desenelor realizate de copii de 4 - 5 ani ( două cercuri, cu patru cerculeţe mici reprezentând membrele şi cercul de deasupra cu ochi rotunzi, nas - punct, gură - linie ca un arc de cerc) şi o femeie gravidă din profil. S., 43 ani, femeie, desenează u aragaz, masa de bucătărie, chiuveta, câinele, găina, vitrina cu diverse forme incluzând şi peştele, respectiv "firea omului, adică casa, familie, perpetuum mobile" - în desen apar multe elemente rotunde şi simbolul spiralei prin care redă interiorul corpului / aripa găinii cu trei picioare. J., 44 ani, femeie, desenează o succesiune de figuri rotunde numerotate de la 1 la 5; figura a doua este o spirală, iar a V-a schiţează o femeie, "fecioara Maria cu pruncul". exprimând nevoia de protecţie. R. 51 ani, femeie, desenează un desen complex având în centru o inimă, "iubitul meu este inima mea", "o inimă frântă după tot ceea ce s-a petrecut". La dreapta desenează un ursuleţ şi un copac cu flori, la dreapta pe ea însăşi "mireasă" cu flori. A, 45 ani, femeie, sensul vieţii apare în desen ca "un drum", o linie sinusoidă orizontală, un şarpe între minus şi plus infinit. Simboluri ale Sinelui în diferitele sale ipostaze sunt evidente în desenul pacienţilor schizofreni, indiferent de gradul de cultură şi pregătire academică, indiferent de nivelul Q.I.: cerul - soare, inimă, glob pământesc, quadratura prin pătrat şi piramida în trepte, spirala şi piatra, trei pietre. Din regnul infrauman apar copacul vieţii, grădina, oul, icoana, nou născutul, pasărea, şarpele. Aplicarea testului culorilor Luscher, forma standard, a adus la fiecare alegere în primele trei locuri violetul, culoarea fuziunii magice, a inflaţiei, a incapacităţii de delimitare, a identificării între obiect şi subiect. Complexele sunt grupări de imagini care sunt în interrelaţie şi care se formează în jurul unui miez de înţeles comun în esenţa sa arhetipal. Ele au un ton afectiv comun. Din momentul primelor trăiri psihice individuale,
  • 40. 42 MIHAELA MINULESCU virtualităţile arhetipale se umplu cu experienţă concretă, conform cu specificul “temei” respective. Jung descoperă devreme, odată cu cercetările sale experimentale, datele clinice şi experimentale care îi permit să constate formarea în psihicul individual a acestor conţinuturi, care, datorită caracterului lor non-conştient, sunt substanţa bazală a inconştientului personal. Complexul poate fi definit ca sistem relativ închis, o totalitate, care constă dintr-o multitudine de aspecte psihice / trăiri, unite printr-un ton emoţional puternic, identic pentru toate aceste componente. În eseul "O teorie psihologică a tipurilor", Jung explică: "(complexul) apare evident din încleştarea dintre o cerinţă de adaptare şi inabilitatea constituţională a individului de a face faţă provocării. Văzut în această lumină, complexul este un simptom valabil care ne ajută să diagnosticăm o dispoziţie a individului".21 Complexele ilustrează dispoziţia unei persoane cât şi relaţii şi emoţiile legate de aceste relaţii, precum şi modelele de comportament stereotipe trăite în copilărie şi mai târziu în viaţă. Înţeles în perspectiva formării sale pe baza tendinţelor arhetipale, de exemplu, pe baza tendinţei arhetipale de a avea o mama, trăirile personale ocazionate de relaţia propriu-zisă cu mama sau substitutul(-tele) materne, se vor grupa de la început în jurul acestui miez de sens comun, constituind în timp “complexul matern” care există în fiecare dintre noi. Astfel se constituie în psihicul inconştient “imagoul parental” care este doar parţial o replică a relaţiilor cu părintele respectiv (influenţe parentale), pentru că, în cea mai mare măsură e compus din reacţiile specifice ale copilului. Prin mecanismele proiecţiei persoana se va confrunta cu acestea în “emergenţe quasi-cotidiene”. Când câmpul conştiinţei este suficient de larg ca să asimileze cunoştinţe despre suflet ca parte interioară a psihicului, unul sau altul dintre complexe se apropie destul de conştiinţă pentru a fi trăit ca ceva propriu, o apartenenţă încă neclară. Complexul nu este cu totul străin şi proiectat în consecinţă pe un “purtător” exterior, dar nici suficient de puternic pentru a fi diferenţiat ca un conţinut subiectiv. Rămâne astfel, spune Jung, “în semi-umbră, în parte aparţinând sufletului conştient, în parte o fiinţă autonomă şi ca atare confruntându-se cu conştiinţa”. Psihologic, apare parţial ca un conţinut autonom al psihicului care nu a fost pe deplin integrat. Pe de altă parte, procesele conştiente furnizează în mod constant conţinuturi 21 O.C. 6, par. 926
  • 41. 43 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ care, în măsura în care sunt recunoscute şi asimilate în conştiinţă, vor lărgi câmpul acesteia, relativa ei autonomie în raport de dinamica şi conţinuturile inconştiente. O serie de astfel de complexe, precum umbra sau persona sau animus / anima, s-au constituit şi ca urmare a acţiunii mecanismelor de refulare sau suprimare pe care le vom descrie odată cu complexul eului. În acest sens, putem spune că inconştientul personal aparţine individului fiind format şi din impulsuri şi dorinţe infantile refulate, percepţii subliminale, o multitudine de trăiri uitate. Aceste faţete ale complexelor care în general nu se găsesc sub controlul voinţei eului, în momentul când controlul exercitat de eu slăbeşte, se pot manifesta în simbolistica viselor, sau în asociaţiile întâmplătoare, sau pot fi activate de o stare de şoc, iar uneori revin din proprie iniţiativă în câmpul conştiinţei. Alteori, când provoacă perturbaţii în funcţionarea psihică ca în nevroze, ele trebuie şi pot fi readuse la lumină prin analiza psihologică. În măsura în care complexele sunt inconştiente, sau chiar dacă sunt parţial conştientizate, ele se pot comporta relativ autonom, respectiv independent de dorinţele, controlul, voinţa eului. Ideile şi afectele provocate de complexul respectiv intră şi ies din câmpul conştiinţei incontrolabil, se impun acesteia, apar în comportamentul persoanei fără ca aceasta să le poată stăpâni, sunt acompaniate de puternice trăiri afective. Un conţinut inconştient şi un complex inconştient iradiază în conştiinţă şi face ca acele conţinuturi ale conştiinţei care i se asociază să fie supraîncărcate, ceea ce va avea ca efect rămânerea sa tenace în conştiinţă sau dimpotrivă, dispariţia bruscă prin atracţia exercitată din inconştient. Acest ultim fenomen este trăit ca o “lacună”, o eclipsă în conştiinţă însoţită de sentimentul vag de a fi uitat sau neglijat ceva anume. Referindu-ne la raportul dintre structurile psihismului putem afirma că inconştientul nu este o reflectare reactivă la manifestările conştiinţei. Inconştientul este o “activitate independentă productivă este o lume care se auto-conţine, îşi are propria realitate, despre care putem spune că ne afectează pe noi la fel cum noi o afectăm pe ea "... “dacă obiectele materiale sunt elementele constituite ale acestei lumi (exterioare, n.n.), factorii psihici constituie obiectele acestei alte lumi”, Jung,22 Conştiinţa este unul dintre cele mai dificile subiecte ale psihologiei. Pentru Jung, conştiinţa şi inconştientul sunt o pereche de complementare care au nevoie una de cealaltă, fiecare având sens doar în prezenţa perechii. 22 O.C.vol.7, par. 292
  • 42. 44 MIHAELA MINULESCU Conştiinţa şi inconştientul sunt într-un schimb continuu. Conştiinţa se constituie astfel ca o condiţie transcendentă pentru lume, pentru cunoaştere precondiţia lumii este propria conştiinţă a omului. În acelaşi timp, ca ultim produs al evoluţiei, conştiinţa este centru al cunoaşterii, localizare a responsabilităţii şi a luării deciziilor vitale pentru individ. Doar în două dintre lucrările sale, Jung se referă la originea conştiinţei - “Conflicte psihice la copil” şi “Psihologie analitică şi educaţie”, pentru ca în toate celelalte opere să vorbească despre dezvoltarea conştiinţei. Noul născut, - expus la o varietate mare de stimuli interni şi externi, trăieşte senzaţii ale căror conţinuturi se asociază în jurul tendinţelor constituţionale înnăscute. Ele devin astfel complexe şi pe măsură ce devin mai bogate cresc în pondere, conţinut, forţă. Modelând, putem spune că formează mai întâi insule, apoi arhipelaguri de insule, în ultimă instanţă un întreg continent. Complexul eului, ca şi conştiinţă individuală, evoluează şi devine central ca şi cum, spune Jung, acest complex ar lua în posesie sistemul psihic din jurul lui. Acest proces are un vârf în dezvoltarea individului între 3 - 5 ani, când copilul începe să folosească cuvântul eu din ce în ce mai constant. Centrul conştiinţei, a cărui funcţie principală este de coordonare a conţinuturilor conştiente, a ceea ce pot ştii despre mine şi pot direcţiona şi controla, este eul. Eul este singurul complex parţial conştient, complex a cărui constituire treptată este pusă în mişcare de la început prin arhetipul centralităţii, Sinele. Mai mult, odată cu constituirea acestui complex şi funcţionarea sa quasi-independentă ca punct central de coerenţă şi raportare a tuturor sensurilor pe care le diferenţiază conştiinţa, pot interveni diferite blocări, distorsiuni, regresii, slăbiciuni şi incoerenţe care tulbură relaţia primordială dintre eu şi sine, respectiv funcţionarea axei eu - sine. Nevroza, ca boală psihică, este, în virtutea autoreglării sistemului, modalitatea de alarmă care semnalează tipurile de stagnări şi deficienţe actuale. Pentru Jung, analiza cauzelor comportamentelor regresive, analiza amintirilor personale ca faţete ale complexelor are sens numai în măsura în care le raportăm la caracteristicile specifice ale situaţiei actuale a individului, conducând la transformări în atitudinea eului, asumarea unor conţinuturi ale inconştientului personal şi, în consecinţă, a responsabilităţii personale. Conştiinţa este unidirecţionată, unilaterală în momentul prezent. Jung compara această unidirecţionalitate specifică conştiinţei cu o orientare care deschide o anume arie în vastitatea întunericului. Când psihicul conştient insistă prea îndelung sau rămâne ancorat pe o singură direcţie, sistemul ca întreg reacţionează compensativ. Un fenomen normal în acest
  • 43. 45 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ sens este fantazarea pe de o parte, ca manifestare a inconştientului, pe de alta starea de epuizare, oboseală, până la o gamă largă de manifestări patologice. Jung diferenţiază între producerea de concepte, sensuri diferenţiate ca rezultat tipic pentru activitatea conştientă, şi producerea de imagini care ţine de activitatea inconştientă, de fantezie. Psihologia analitică demonstrează prin experienţa acumulată până în prezent că procesele inconştiente care compensează eul conştient conţin toate elementele care sunt necesare pentru autoreglare, Jung.23 Procesul de individuare este şi o consecinţă a acestei funcţii de autoreglare. Când se produc stagnări, blocaje, nevroza este un semnal al defecţiunii atitudinii conştiente, iar terapia analitică urmăreşte tocmai punerea pe direcţie a acestor procese de autoreglare în sensul lor transformator pentru psihic. Transformările la nivelul conştiinţei vor avea consecinţe compensatorii şi pentru inconştient antrenând o transformare şi la nivelele de profunzime ale psihismului. În acest sens, putem vorbi în stadiile de înţelepciune ca despre o co-evoluţie a psihismului subiectiv şi a celui obiectiv şi formarea unei instanţe intermediare între eul subiectiv şi sine. Pentru înţelegerea dinamicii interacţiunilor dintre nivelele psihismului aşa cum au fost descrise se operează o distincţie între structurile identităţii propriu-zise, eul şi umbra, şi structurile relaţionale, persona şi anima - animus. În procesul natural al diferenţierii psihice apare ca o primă necesitate constituirea complexului eului prin care individul să se instituie ca realitate de sine stătătoare, realitate care relaţionează cu alte persoane, cu realitatea exterioară şi cu conştiinţa colectivă a lumii. Într-o perioadă ulterioară, ca expresie a enantiodiomiei, punerii în joc a contrariului, intervine necesitatea opusa, aceea de a relaţiona cu propria lume interioară obiectivă, cu forţele şi sensurile arhetipale ale inconştientului matricial. Cu cât insul devine mai conştient de această lume interioară cu atât se va diminua nivelul inconştientului personal suprapus peste cel colectiv. Apare o conştiinţă "înţeleaptă”, care nu mai este perspectiva lumii personale şi a eului ci, spune Jung, “participă liber la lumea mai largă a intereselor obiective”. Nu mai este acel grup agitat de dorinţe, temeri, speranţe şi ambiţii personale care trebuiau întotdeauna să fie compensate sau corectate de contratendinţele inconştientului, ci este o funcţie a relaţionării cu lumea, “aducând individul într-o comuniune unită, indisolubilă, absolută cu lumea 23 O.C. vol.7, par 274
  • 44. 46 MIHAELA MINULESCU în totalitatea ei”.24 Acesta este în esenţă cazul procesului de individuare (individuaţie) descris de Jung ca sens major al vieţii umane. În procesul de formare a eului intervin o serie de mecanisme prin care impulsuri şi tendinţe, potenţialităţi sunt acceptate, întărite şi confirmate de cadrul parental şi social, şi altele, evaluate negativ de anturaj sau de experienţa proprie ca nonadaptative, sunt respinse. În “Psihologie analitică şi educaţie” Jung vorbeşte de aceste mecanisme. Expulzarea din conştiinţă se poate produce prin reprimarea activă / refularea de către eu printr-o deliberată distragere a atenţiei de la anumite conţinuturi conştiente şi o rezistenţă activă faţă de ele. O dispoziţie continuă spre rezistenţă poate păstra aceste conţinuturi în mod artificial sub pragul posibilei conştientizări. Pierderea totală a amintirilor reprimate este un simptom patologic. Un mecanism complementar este suprimarea, prin care atenţia este mutată de la un aspect la un altul. În mod normal, conştiinţa poate relua oricând conţinuturile suprimate. Când aceste conţinuturi rezistă însă regăsirii, vorbim de reprimare. Cel mai distinct aspect al reprimării este pierderea unor conţinuturi care au o încărcătură afectivă şi care, astfel, ar trebui să fie uşor accesibile reamintirii. Amnezia este un efect produs de o cauză fizică, caz în care toate amintirile unei perioade sunt afectate. În reprimare apar aşa-numitele amnezii sistematice (amintiri specifice, sau seturi de astfel de amintiri). În afara acestor conţinuturi prilejuite de mecanismele represive, o serie de conţinuturi senzoriale rămân subliminale, sunt insuficient de puternice pentru a ajunge în câmpul conştiinţei, sunt parţial înţelese, parţial existente pentru eul conştient. În procesul de diferenţiere şi constituire a eului se formează şi alter-egoul, ca părţi rejectate ale identităţii personale. Acest complex inconştient este tehnic denumit umbra şi continuă să poarte un sens al identităţii personale, partea neacceptată şi neacceptabilă a acesteia, de obicei asociindu-se cu un sentiment de vinovăţie. Multe dintre aspectele umbrei disociate în copilărie sunt necesare pentru funcţionarea sănătoasă a adultului. Astfel, de exemplu, agresivitatea şi impulsurile sexuale sunt cel mai adesea disociate şi rămân astfel la un stadiu primitiv de expresie, fără să aibă şansa de a fi dezvoltate şi diferenţiate prin conştientizare. În umbră pot fi blocate şi alte aspecte reprimate educaţional, de exemplu chiar expresia directă a inteligenţei spontane a 24 O.C. vol.7, par. 275
  • 45. 47 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ copilului, devalorizarea atributelor fizice etc., dinamică care se însoţeşte de regulă de sentimente de inadecvare, inferioritate. Psihoterapia analitică are în vedere crearea unui spaţiu de siguranţă pentru individ unde să poată fi examinate, trăite conştient, asumate şi exprimate conţinuturile umbrei, şi posibil integrate în imaginea conştientă despre sine. Astfel de conţinuturi, în măsura în care nu sunt cunoscute, deci sunt inconştiente, blocate la nivelul umbrei, funcţionează disociat şi se vor proiecta asupra persoanelor din jur, de obicei de acelaşi sex cu individul, artificializându-i relaţiile cu lumea. Ele se manifestă în mod normal şi în vise şi fantezii, de obicei tot prin intermediul unor personaje de acelaşi sex. Integrarea în conştiinţă a conţinuturilor umbrei are dublul efect de a elibera energia prin care se menţinuse disocierea şi reprimarea acelor conţinuturi, şi de a lărgi câmpul de conştiinţă şi sfera de activitate a eului. Arhetipul pe care se structurează umbra este denumit de Jung Trickster. Tricksterul denumeşte “o structură psihică complexă, extrem de arhaică. În cele mai limpezi manifestări este o reflectare fidelă a unei conştiinţe umane nediferenţiate, corespunzătoare unui psihic care abia a părăsit nivelul animal”.25 “Apare în inconştient ca o contratendinţă şi, în anumite cazuri, ca un fel de personalitate secundă, având un caracter pueril şi inferior”. 26 Acest arhetip, ca miez al complexului umbrei, este “o fiinţă cosmică primitivă, cu o natură divină - animală, pe de o parte superior omului datorită calităţilor sale supraumane, pe de altă parte inferior datorită lipsei de raţiune şi de conştiinţă”. "În cele mai limpezi manifestări ale sale, este o reflectare a unei conştiinţe umane absolut nediferenţiată, corespunzătoare unui psihic care cu greu a părăsit nivelul animal". În cursul individuării se petrece şi o treptată umanizarea acestei fiinţe inconştiente animalice: "În loc să acţioneze într-o manieră brutală, sălbatică, stupidă şi fără de sens, către sfârşitul ciclului comportamentul trickster-ului devine destul de util şi sensibil". În personalitatea omului modern arhetipul Trickster se manifestă în forma umbrei, ca sumă a tuturor trăsăturilor inferioare de caracter. Funcţia sa este de a menţine aspectul problematizant al psihismului colectiv în cadrul conştiinţei umane. Astfel că, în procesul de conştientizare a conţinuturilor umbrei, întotdeauna ceva va persista, ceva va rezista unei totale cunoaşteri. Dar ceea ce se schimbă este în esenţă chiar atitudinea eului, acesta devine mai 25 26 O.C. vol. 9i, par.465 par. 469
  • 46. 48 MIHAELA MINULESCU permisiv, mai apt să-şi recunoască limitele şi să funcţioneze în această ecuaţie în care nu este singurul stăpân al trăirilor, comportamentului, vieţii psihice în întregul ei. Sănătatea mentală şi fizică a adultului depinde de capacitatea sa de a recunoaşte şi trăi cu propria sa latură întunecată, de a acţiona responsabil prin asumarea acesteia. Teoria lui Jung subliniază funcţia transformativă în procesul psihoterapeutic. Arhetipul Trickster "prezintă nivelele scăzute de intelect şi morală înaintea privirii individului mai evoluat, aşa încât să nu uite...treptata civilizare, respectiv asimilare a unui personaj demonic primitiv care a fost originar autonom şi chiar capabil de a produce stări de posesie. Mintea conştientă este astfel capabilă (în acest proces) să se elibereze de fascinaţia răului şi nu mai este obligată să-l trăiască compulsiv". Posesia se referă la comportamentele în care eul este total dominat de conţinuturile umbrei, care erup în conduite iraţionale şi proiecţii. Deseori, în transferul analitic astfel de aspecte sunt puse în joc chiar de la începutul terapiei ceea ce permite o treptată conştientizare de către subiect a acestor părţi din sine însuşi. Astfel, prin asimilarea lor în imaginea de sine, ele au şansa să devină socializabile, umanizate. Este poate aici locul să subliniem caracterul non-personalistic al psihologiei analitice. Jung exprimă în numeroase rânduri această atenţionare: “Conceptele psihologiei complexe sunt, în esenţă, nu formulări intelectuale, ci sunt denumiri pentru anumite arii de experienţă / trăire şi deşi ele pot fi descrise rămân moarte şi de nereprezentat pentru cel care nu le-a trăit”.27 Imaginile umbrei par să poarte un sens al negativului, al răului. Aceasta este în parte doar o iluzie determinată de disocierea originară a conţinuturilor umbrei de eul imatur din copilărie. Lipsa de autonomie poate face copilul să disocieze în umbră şi aspecte pozitive ale eului, în funcţie de condiţiile educaţionale ale familiei rigide sau nevrotice. Aceste trăsături, aflate în stadiu primitiv în umbră, nu vor fi uşor de pus la dispoziţia eului pentru dezvoltarea ulterioară în procesul individuării. Aducerea umbrei în conştiinţă în scopul unei asumări mature a acestor trăsături pozitive sau negative este o primă sarcină a psihoterapiei. Adesea în vise agresivitatea unor figuri din vis tinde să compenseze un eu vigil foarte pasiv. Acelaşi lucru este valabil în situaţia unei gentileţe exprese a unei figuri de tip umbră. Iată, de exemplu, conţinuturile agresive ale umbrei în raport cu eul în visul unei femei, care prezentă un gen de relaţie sado-masochistă cu partenerul. “Un 27 par. 485
  • 47. 49 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ papagal într-o colivie. E viu colorat, predomina roşul. Colivia este închisă iar eu şi prietena mea îl privim. A făcut un ou mic, alb, dar oul a dispărut. Mai face unul, dar e moale şi are ceva gri pe el, ca un mucegai. Îşi bagă ciocul în el şi-l sparge iar oul se scurge printre barele coliviei. Noi ne necăjim iar prietena mea ca să-l pedepsească deschide de două ori un robinet aflat în vârful coliviei, pe care nu-l observasem până atunci. Papagalul e luat plin surprindere şi, după două jeturi puternice de apă primite drept în cap, cade ameţit. Eu deschid uşa coliviei şi îl iau. E inert şi mic s-a micşorat. Nu ştiu de ce deschid gura şi mi-l bag în gură. Apoi îl scuip, dar acum papagalul e plat ca o foiţă de hârtie, de fapt e ca o pasăre decupată din hârtie roşie”. Agresivitatea pacientei, blocată la nivelul umbrei, se manifestă deviat, în special pe cale orală, prin interminabile discuţii, suspicionări şi acuze culpabilizante, sterile care îi artificializează energia vitală. Procesul de individuare, de la începuturile sale, produce şi aşa-numitele structuri ale relaţionării. Relaţionarea cu exteriorul obiectiv şi cu interiorul la fel de obiectiv, atât cu alte persoane şi cultura transpersonală a conştiinţei colective, cât şi cu conţinuturile transpersonale ale inconştientului arhetipal. În principal, persona este complexul care mijloceşte relaţia cu lumea, iar complexul contrasexual, anima / animus are acelaşi rol, punând individul în relaţie mai întâi cu lumea exterioară, apoi cu lumea interioară, cu sinele. Reprezentarea în conştiinţă a conţinuturilor umbrei face, de obicei, obiectul începutului terapiei analitice şi pentru că, de regulă, aceste conţinuturi specifice umbrei sunt mai accesibile. Umbra fiind mai apropiată eului, are uneori faţete, trăsături, care se pot discerne mai limpede. În dinamica psihică, problemei constelate de umbră i se răspunde complementar pe planul complexului contrasexual. “Pe măsură ce umbra este recunoscută şi integrată se constelează problema relaţionării, problema animei (animusului, n. n.)”.28 Într-un seminar dedicat viselor copiilor Jung oferă o descriere importantă a arhetipului Anima: un fel de dorinţă sau sistem de expectaţii pe care le are un bărbat în legătură cu o femeie, o fantezie de relaţie erotică. Dacă expectaţiile exterioare precum dorinţa sexuală obişnuită, sau schemele legate de bani, putere etc. se amestecă cu acesta, totul este pierdut comentează von Franz.29 O recunoaştere conştientă a animei înseamnă a iubi pe partenera pentru ea însăşi şi de dragul iubirii, precum Beatrice devine 28 29 par. 487 op. cit. pag. 250
  • 48. 50 MIHAELA MINULESCU pentru Dante, ghidul spiritual. Dar anima poate fi întâlnită iniţial în ambiţiile unui bărbat şi astfel îl încleştează în vinovăţie şi eroare dacă el nu-şi recunoaşte conştient dorinţa de putere. Incapabil să conştientizeze, sfârşeşte complet izolat într-o stare de posesie. Animus, complementar poate apare ca un sistem de înţelegere. Doar o femeie care iubeşte adevărul de dragul adevărului îşi poate integra animusul şi acesta devine apoi, ca şi anima, o punte spre Sine, spre cunoaşterea Sinelui. Când doi oameni în relaţie unul cu celălalt sunt pe calea unui proces de reciprocă individuare, se constelează motivul coniunctio al unui cuplu suprauman. Complementar faţă de sexul definit şi asumat la nivelul eului, se constituie pe direcţionarea oferită de arhetipul contrasexual, complexele anima, reprezentând feminitatea interioară şi interiorizată la bărbat, şi animus, respectiv complementaritatea masculinităţii la femeie. Formarea complexului contrasexual anima este prilejuită de existenţa în psihicul obiectiv a imaginii colective a femeii, imagine “moştenită care există în inconştientul bărbatului, cu ajutorul căreia înţelege natura feminină 30 . De-a lungul dezvoltării, prin reprimarea unor calităţi, trăsături feminine sau înclinaţii naturale, care sunt definite cultural ca inacceptabile pentru identitatea sexuală a eului şi care astfel sunt excluse şi din alter-ego sau umbră, aceste conţinuturi tind să se grupeze în jurul imaginii feminine arhetipale. La aceste faţete mai contribuie experienţele prilejuite de contactele reale pe care bărbatul le-a trăit cu feminitatea în toate ipostazele ei, în timpul vieţii sale. Dintre acestea din urmă, desigur, semnificativă este relaţia subiectivă cu propria mamă. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte originea şi sursele complexului animus la femeie. Complexul contrasexual este destul de dificil de adus în conştiinţă în primul rând pentru că “este practic imposibil să faci pe un bărbat căruia îi este frică de propria feminitate să înţeleagă ce înseamnă anima” Jung.31 Modul obişnuit prin care anima sau animus sunt experimentate, trăite este prin proiectarea acestora pe o persoană de sex opus. Proiectarea poartă şi o calitate fascinatorie faţă de persoana purtător al proiecţiei. Această numinozitate este prilejuită de faptul că arhetipul contrasexual este şi cel 30 31 O.C. vol. 7, par. 301 idem, par. 310
  • 49. 51 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ care este cel mai apropiat de centralitatea sinelui şi, de fapt, ascunde puternicul arhetip al bătrânului înţelept. Constelarea imaginii anima sau animus aduce după sine această puternică calitate supra-individuală, deschide relaţionarea cu sinele. Calea este vizibilă mai ales după a doua parte a vieţi când enantiodromia întoarce sensul cunoaşterii dinspre experienţele exterioare, relaţionarea cu exteriorul, întru refacerea unităţii, înspre experienţele interioare, relaţionarea cu propria interioritate profundă şi refacerea unităţii interioare. Datele empirice demonstrează că, în mare măsură, caracterul animei este determinat de natura subiectivă şi obiectivă a relaţiilor cu mama. În acest sens, dacă mama are o influenţă negativă asupra băiatului, anima se va exprima prin conduite irepresibile în care se manifestă iritabilitate, depresie, incertitudine, insecuritate, susceptibilitate. În aceeaşi ecuaţie intră şi conduite dominate de teama de boli, de accidente, de dispoziţii sumbre şi idei suicidare, când anima se manifestă ca un adevărat “demon al morţii”. Caracteristică unei anima formată sub influenţa negativă a mamei este şi propensiunea spre atitudini şi remarci distructive, care devalorizează. În situaţia unor influenţe pozitive şi a unei relaţii pozitive băiat-mamă - de care însă acesta nu se poate elibera, anima astfel structurată va influenţa prin sentimentalism, susceptibilitate şi vulnerabilităţi afective, hipersensibilitate. În faza de proiecţie, caracteristică pentru adolescenţă, dar nu numai, identificarea inconştientă a unei alte persoane cu imaginea sufletului din propriul psihic este limitată în timp. Ea este puternic zdruncinată în primul rând de artificialitatea unor atribuiri care nu au consistenţă în personalitatea femeii respective. Şi, odată cu acest proces, treptat, se face tot mai posibilă sarcina de a stabili o relaţie autentică cu cealaltă persoană. În acest sens, anima pentru bărbat şi animus pentru femeie, chiar în proiecţie, au această funcţie de a lărgi sfera conştiinţei prin integrarea unor conţinuturi care permit eului schimbări de atitudini, noi perspective. În faza de interiorizare, în dinamica intrapsihică, aceeaşi funcţie dă posibilitatea unei mai cuprinzătoare auto-înţelegeri şi autocunoaşteri. Aceste două direcţii de acţiune a complexului anima permit bărbatului să găsească partenerul de cuplu potrivit, ajută să aducă în lumină fapte disimulate în inconştient, permit persoanei să fie la unison cu valorile interioare şi circumscriu astfel poziţia de ghid şi mediator între eu şi sine de care vorbeşte Jung. În funcţie de nivelul de diferenţiere şi evoluţie al complexului anima, putem vorbi de patru stadii începând cu cel mai primitiv desemnat simbolic prin prototipul Eva care prilejuieşte relaţii pur instinctive şi biologice.
  • 50. 52 MIHAELA MINULESCU Stadiul următor al dezvoltării aduce anima la nivelul romantic şi estetic, nivel la care rămân încă prezente aspectele sexuale, cu prototipul Elenei lui Faust. Stadiul al treilea implică devoţiunea spirituală a erosului, având ca prototip imaginea Fecioarei Maria. Stadiul al patrulea este al înţelepciunii care transcende puritatea şi sanctitatea, stadiu rar atins în dezvoltarea psihologică a omului modern, stadiu având ca simbol pe Sulamita din Cântarea Cântărilor.32 Animus apare ca personificare masculină a inconştientului feminin şi este în mod fundamental influenţat de relaţia reală, dar mai ales subiectivă a fetiţei cu tatăl ei. “Anima simbolizează funcţia de relaţionare. Animusul este imaginea forţelor spirituale la femeie, simbolizate de o persoană masculină. Dacă un bărbat sau o femeie nu sunt conştienţi de aceste forţe interioare, ele apar în proiecţie”.33 Diferenţa dintre un bărbat şi o femeie la nivelul acestor complexe contrasexuale constă în faptul că, spune Jung,34 “după cum anima produce dispoziţii, animus produce opinii”. Caracteristic pentru o influenţă paternală negativă este rigiditatea opiniilor dublată de un comportament dur, implacabil, rece, încăpăţânat, insensibil. În stadiul de identificare influenţa animusului negativ e vizibilă în pasivitatea şi paralizia tuturor sentimentelor. Spre deosebire de anima, animus apare frecvent în vise printr-un grup de personaje, ceea ce întăreşte ideea că reprezintă mai mult un element colectiv decât unul personal. Există, de asemenea stadii de diferenţiere şi evoluţie a complexului animus, începând cu ipostaza forţei fizice, personificată de Tarzan. Stadiul următor evoluează spre capacitatea de a lucra organizat dublată de spirit de iniţiativă. Dacă pentru stadiul al doilea acţiunea sublimează forţa fizică şi sexualitatea şi avem prototipul omului de stat, sau a lui Alexandru cel Mare. În stadiul al treilea verbul ia locul acţiunii fizice, personificările surprind ipostaza de profet sau preot. Stadiul cel mai înalt al evoluţiei acestei structuri intrapsihice este fermitatea spirituală, receptivitatea la ideile creative care dau un sens nou existenţei, cu prototipul Gandhi35. 32 cf. M.L. von Franz, “Procesul de individuare” în “Omul şi simbolurile sale”, pag. 185 33 Scrisoare, Letters, vol. II, pag. 402 34 O.C. vol. 7, par. 331 35 von Franz, idem, pag. 194
  • 51. 53 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ În cultura occidentală tradiţională, anima tinde să fie purtătoarea părţii emoţionale neintegrate a bărbatului, ceea ce se manifestă într-o afectivitate dominată de sentimentalism (versus sentimente nuanţate şi mature). Animus se manifestă ca o gândire nediferenţiată, insuficient de flexibilă, ce apelează la opinii comune mai degrabă decât la o luare în considerare nuanţată şi adaptată. Sentimente şi opinii care sunt învelite în termeni precum “trebuie”, “ar trebui”, care se bazează pe reguli generalizate şi colective privind comportamente acceptabile sau stereotipuri masculine sau feminine, toate acestea fiind introiectate. Ele emerg în prezentul hic et nunc din părţile inconştiente ale psihismului. Ceea ce le trădează sursa este tocmai calitatea impersonală a acestor sentimente sau opinii. De ori câte ori Jung discută despre ceea ce au în comun anima şi animus ca imagini arhetipale, se referă la capacitatea de a media între conştiinţă şi inconştient, mediere prin care aspectul creativ al inconştientului este integrat conştiinţei. Identificarea inconştientă a unui bărbat cu anima sa, sau a unei femei cu animus, conduce spre pierderea capacităţii de discriminare şi abilităţii de a face faţă jocului contrariilor. Un motiv al distorsiunii imaginilor arhetipale anima şi animus este faptul că ele sunt legate în complexele paternale. O astfel de situaţie este simbolizată în visul unei paciente, cu dificultăţi recursive în construirea relaţiei de cuplu. “Cobor într-un lift împreună cu un bărbat şi o femeie. Nu îi cunosc, sunt blonzi amândoi, au nişte feţe ciudate şi parcă seamănă între ei. Sunt mai în vârstă. Zâmbesc cu subînţeles, parcă ar şti ceva ce eu nu ştiu. Mă simt intrusă. Liftul coboară ciudat, pe o traiectorie spiralată, nu normal pe verticală. Coborârea în spirală este inedită. Dintr-un impuls, mă apropii de bărbat şi îl cuprind cu un braţ pe la spate, pe sub cămaşă, ca într-o îmbrăţişare. Simt că miroase a băutură. Femeia ne priveşte zâmbind, nu are nici o reacţie. Suntem muţi toţi trei, nu vorbim, nu se aud voci. Subliniem întreaga trăire de numinozitate care însoţeşte întâlnirea cu arhetipurile parentale, aspectul de sexualizare şi atracţie, stranietatea coborârii în spirală în care călăuză este tatăl - animus, precum şi împrejurarea că tatăl, băutor, abuzase de fata sa în adolescenţă. Un alt motiv al distorsiunii ţine de condiţia de conţinuturi reprimate pentru că ambele sunt asociate deseori cu dorinţe şi emoţii puternice şi tendinţa eului este de a se lupta cu astfel de impulsuri inacceptabile. Asemeni oricărui conţinut reprimat sau disociat, şi aceste simboluri arhetipale îşi forţează drumul în conştiinţă, ceea ce conduce spre izbucniri bruşte, fantezii ce, datorită faptului că nu pot fi liber exprimate, se manifestă compulsiv.
  • 52. 54 MIHAELA MINULESCU Deşi anima / animus sunt în general contrasexuale faţă de identitatea de gen a eului, sunt situaţii în care sunt contaminate de umbră, situaţii în care sexul animei sau animusului este mai puţin clar. Dacă există o confuzie de identitate în rolul de sex al eului, această confuzie se poate trăi complementar în imagourile umbrei şi animei / animusului. Cercetări analitice contemporane încearcă să introducă ideea funcţionării, alături de cele două arhetipuri contrasexuale, a unui arhetip al androginităţii, aceste trei modele ale sexualităţii fiind implicate în dinamica şi identitatea homosexuală36. Persona, ca a doua structură relaţională, reprezintă acea interfaţă inconştientă sau semiconştientă, un sistem complex de interrelaţii constituit între conştiinţa individuală şi societate cu dublul rol de a realiza o impresie definită asupra altora şi de a se adapta. Relaţia dintre persona şi anima / animus este de tip compensator. Termenul de persona utilizat de Jung are ca simbol masca din teatrul clasic grec. Fiecare cultură construieşte un sistem de valori şi roluri recunoscute în planul societăţii respective. În genere, roluri sociale precum cel de tată, mamă, soţ, soţie, profesor, preot, om politic etc., roluri care conţin moduri de comportament expectate şi acceptabile în plan social. Comportamentul înseamnă atitudini, conduite, expresivitate verbală şi nonverbală, îmbrăcăminte. Eul în formare se izbeşte de aceste comportamente desfăşurate prin relaţiile cu ceilalţi şi prin amendările celor din jur faţă de propriile conduite. Alege diferite roluri integrându-le mai mult sau mai puţin în identitatea acceptată. În măsura în care acestea i se potrivesc, deci reflectă abilităţile şi calităţile eului, ele vor facilita într-adevăr o relaţie socială normală. Eul normal, eul sănătos, poate adopta diferite faţete persona în mod flexibil în funcţie de caracteristicile situaţiei cu care se confruntă. Lipsa măştii înseamnă regresia spre starea de comuniune confuză, în care predomină proiecţia nu diferenţierea conştientă, stare definită de Jung prin termenul “participare mistică” în care confuzia eu-altul este nelimitată şi neamendată. Persona are ca prim sens tocmai capacitatea de a diferenţia între rolurile sociale şi adecvarea eului la acestea pentru a intermedia o comunicare socială în care cei doi poli, eul şi celălalt, sunt recunoscuţi şi trăiţi ca diferiţi. 36 M. Minulescu, 1997
  • 53. 55 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ “În mod fundamental persona nu este nimic real, este un compromis între individ şi societate în legătură cu felul în care ar trebui să apară insul. El ia un nume, câştigă un titlu, reprezintă un birou, este una sau alta. Într-un anume sens, toate acestea sunt reale, totuşi în relaţie cu individualitatea esenţială a persoanei respective este numai o realitate secundară, un produs al compromisului, în alcătuirea căruia adesea alţii au un rol mai mare decât ea însăşi... Persona este o asemănare, o realitate bi-dimensională, asemeni unei porecle. . . există şi ceva individual în alegerea specială şi orientarea personei... Deşi eul conştient este iniţial identic cu persona - acel rol de compromis de care facem paradă în faţa comunităţii, sinele inconştient nu poate fi niciodată reprimat până la aneantizare. Influenţele sale se manifestă mai ales în natura specială a conţinuturilor inconştientului care contrastează şi compensează... Prin analiza inconştientului personal, conştiinţa devine plină de material colectiv care aduce cu el dimensiunile individualităţii”.37 În terapie apar însă adesea situaţii de proastă funcţionare a personei datorate fie unei excesive dezvoltări a acesteia, fie unei dezvoltări inadecvate, insuficiente, fie datorită identificării cu persona până la a pune semnul egalităţii între imaginea de sine şi rolul social principal al insului. Acest din urmă aspect în care se manifestă o insuficientă diferenţiere între simţul proprium-ului şi rolul social persona, conduce persoana la reacţii disproporţionate în care resimte ca pe o ameninţare personală, directă, orice aspect care pune în ecuaţie rolul respectiv. Aceste identificări cu rolul social sunt, spune Jung, surse posibile ale nevrozei. Analiza se concentrează pe persona şi pentru a determina falsele asemănări, trişarea cu sine însuşi, identificarea cu rolul social şi funcţionarea prin comunicare artificială. Dificultăţile de comunicare apar ca parte din simbolistica următorului vis al unei paciente care prezentă idei obsesive legate de moartea posibilă a soţului. “Eram undeva într-o curte unde era o casă mare şi cineva de la serviciile secrete a venit la mine să mă roage să-i ajut într-un caz şi pentru asta am primit o bluză şi o justă destul de transparente în care trebuia să mă deghizez. Înainte de a mă schimba şi a pleca m-am dus la etajul casei unde mi s-a spus că o să găsesc o toaletă...". Se poate observa paradoxul “deghizării” cu haine transparente, amintind de povestea împăratului “îmbrăcat” cu cele mai minunate haine din lume, dar care de fapt era gol. Iată şi exemplul unui vis al unei paciente cu anxietate socială care comunică inadecvarea şi necesitatea refacerii iniţiatice a personei. “Sunt 37 O.C. vol. 7, par. 246 - 247
  • 54. 56 MIHAELA MINULESCU într-o baie, vestiar. Cu duşuri urâte. Ştiu că sunt tot în F. şi că trebuie să mă schimb de haine şi să mă spăl. Nu-mi găsesc bagajele. Sunt derutată. Cineva (parcă sunt numai bărbaţi acolo) îmi împinge un cufăr de lemn mic şi-mi spune în bătaie dejoc să mă spăl în el.” În simbolistica viselor, personajele tip persona au genul persoanei care visează. 2.3. Aspecte ale dinamicii psihice Jung concepe psihismul ca pe un sistem unitar cu autoreglare. În cadrul acestui model intervin în principal 3 legi ale dinamicii, cu sorgintea în termodinamica clasică. Autoreglarea psihicului. Complexul sistem psihic structurat pe mai multe nivele şi constituindu-se pe matricea unor tendinţe funcţionale, este într-o continuă mişcare, o continuă dinamică şi transformare la nivelul energiei psihice, energie denumită de Jung cu termenul general de libido. Pentru psihologia analitică, libidou1 este analog energiei fizice şi funcţionează în ecuaţia generală a relaţiei dintre contrarii. Cu cât tensiunea dintre perechea de contrarii este mai mare, cu atât energia este mai ridicată. În lipsa contrariilor nu se manifestă nici libidoul. Contrariile complementare se regăsesc la diferitele nivele de analiză ale sistemului începând cu componentele sale esenţiale, conştiinţa şi inconştientul. Astfel de contrarii complementare sunt de exemplu şi cele două direcţii ale orientării libidoului, înspre exterior, extraversia, şi înspre interior, introversia. Opuse complementare sunt şi cele patru funcţii ale cunoaşterii, grupate în funcţie de coordonata raţionalitate şi iraţionalitate. Astfel, gândirea logică fată de evaluarea afectivă ca expresii opuse şi complementare ale raţionalităţii, şi senzorialitatea faţă de intuiţie, ca expresii contrare ale iraţionalităţii. Funcţia de reglare a contrariilor este intrinsecă şi naturii umane. Libidoul are o dublă mişcare, spre înainte, sau progresivă, şi spre înapoi, de retragere sau regresivă, ca expresie a dublei necesităţi care guvernează funcţionarea normală a psihicului, legătura cu lumea exterioară şi legătura cu lumea interioară, transformarea adaptativă în corelaţie cu ambele realităţi. Legea generală care corelează cele două opuse este enantiodromia, transformarea necesară în contrariu. În acest sens, regresia este un mecanism normal în măsura în care libidoul funcţionează fără
  • 55. 57 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ blocaje, în sensul întoarcerii temporare şi necesare la o stare de visare după o perioadă de activitate mentală intensă şi direcţionată. Întoarcerea se poate manifesta şi în sensul unei temporare reveniri la un stadiu anterior de dezvoltare, ca o compensare pentru un efort de transformare adaptativă crescut. Regresia este astfel înţeleasă ca un stadiu de restaurare. Regresia poate avea un sens patologic în cazul în care, eul, insuficient consolidat, lipsit de coerenţă, sau sărac şi deosebit de închistat într-o atitudine rigidă, funcţionează puternic represiv, prilejuind astfel disocieri şi / sau multiple identificări inconştiente cu faţete ale unor complexe. Există de asemenea şi situaţii existenţiale când adaptarea conştientă, prea puţin flexibilă, eşuează iar eul, în toate aceste circumstanţe, nu mai poate face faţă energiei conţinuturilor inconştiente. Mişcarea progresivă a energiei devine imposibilă, libidoul va curge înapoi spre inconştient supraenergizând inconştientul. În încercarea de a ieşi, de a se exprima, pot apare, alături de viziuni fantasmatice, comportamente regresive care funcţionează repetitiv în viaţa individului. Sub efectul inflaţiei, apar şi se impun în trăirea psihică, ieşind de sub controlul eului, conţinuturi complexuale, sau chiar complexe disociate care funcţionează autonom, ca o a doua personalitate. Inconştientul va penetra conştiinţa instalându-se de regulă simptomatologia nevrotică, uneori regresia efectivă spre comportamente infantile sau primitive. În situaţii în care blocajul este foarte rigid, poate avea loc dezvoltarea unei psihoze ca semn al prăbuşirii temporare sau definitive a structurii conştiente, în unele situaţii autismul ca manifestare a rupturii relaţiei cu realitatea exterioară. Am ales spre exemplificare poemul unui pacient, un bărbat tânăr, cu un puternic complex matern nerezolvat care a condus la relaţii instabile cu feminitatea inclusiv spre dorinţe homosexuale, poem care exprimă în simbolistica metaforelor această stare regresivă. “Trecând nepăsător pe vechi străduţe! am avut o viziune / Lângă mine, stăteam eu / Aveam n-aveam zece ani / M-am speriat şi m-am întrebat / Care dintre ei sunt eu? / Iar s-a cufundat inima mea / cu deşertăciune / Are nevoie de nisip / de speranţă să se agaţe / până să recadă! în oceane triste. / Sirenă nemuritoare / pe valuri învie-mă / şi lasă speranţa / în neant să cadă / şi singură acum să sufere.” Se observă coborârea în inconştient (neant, ocean), complexul anima în suferinţă (inima, sirena), situaţia regresivă (cele două identităţi simultane).
  • 56. 58 MIHAELA MINULESCU Regresia ca mecanism normal, în ecuaţia mare a dezvoltării, are sensuri diferite în funcţie de vârstele diferite ale ontogenezei. În prima parte a vieţii, Jung susţine necesitatea de a sprijini în general tendinţele progresive ale psihicului care pot conduce spre asumarea cunoaşterii şi formării personale în lupta cu experienţele existenţiale majore. Eul în general este încă prea puţin coerent, insuficient de autonom, prea rigid sau prea instabil pentru a suporta o autentică regresie, în sensul coborârii în inconştient. În general, în ordinea existenţei, complexul contrasexual care intră puternic în funcţiune la pubertate şi adolescenţă, aduce cu sine acea necesară forţare a ieşiri din identificările cu imagourile matern şi patern, şi amplificarea conţinuturilor complexului eului prin relaţionarea prilejuită de proiecţia conţinuturilor contrasexuale pe un partener exterior. Această direct ie naturală este un sprijin pentru sensul progresiv al mişcării libidoului. După a doua jumătate a vieţii, enantiodromia accentuează spre necesitatea reîntoarcerii spre conţinuturile lumii interioare, forţează spre luarea în considerare a ceea ce a fost neglijat, reprimat, uitat, nediferenţiat, spre sensurile incluse în tendinţele arhetipale. În acest sens, este încurajată direcţia regresivă a mişcării libidoului, direcţie care însă nu mai pune psihicul în primejdia inflaţiei eului de conţinuturile arhetipale. În această perioadă, eul este autonom, suficient de întărit, de capabil să facă diferenţieri şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză pentru a nu cădea pradă unei regresii patologice. Una dintre cele importante lucrări ale lui Jung “Simboluri ale transformării”38 tratează energia psihică care se transformă în corelaţie cu conceptul de simbol, ca expresie a situaţiei existenţiale prezente a subiectului. Dinamica simbolurilor în viaţa psihică surprinde dinamica transformării libidoului dintr-o perspectivă specifică, respectiv faptul că realitatea psihică cotidiană este încorporată într-o continuitate mai mare, prin care înţelesul ascuns influenţează ceea ce este aparent, iar aparentul influenţează înţelesul ascuns. Libidoul ca energie psihică serveşte scopurile adaptative ale vieţii, dar poate fi transferat şi utilizat şi în scopuri productive, creative în sens cultural. Transferul nu reprezintă însă un liber-arbitru al conştiinţei. Psihicul are manifestă o funcţie denumită tehnic de Jung, funcţia creatoare de simboluri, sau transcendentală, prin care inconştientul transformă libidoul cu ajutorul simbolurilor. Adesea simbolul este o cuprindere într-un sens unitar a 38 O.C. vol. 5
  • 57. 59 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ unui conflict tensional de contrarii. Această funcţie înnăscută a permis omului primitiv să-şi transfere energia instinctuală în acte simbolice care au un sens congener cu sensul instinctului dar diferă fundamental ca formă de manifestare. Astfel, de exemplu, ritualurile de fertilizare a pământului, ce se pot regăsi în agricultura diferitelor popoare şi spaţii geografice, reprezintă o convertire a libidoului instinctului sexualităţii şi investirea lui pe un alt plan decât cel instinctual. De aici şi frecvenţa simbolurilor falice şi de germinare în psihologia şi cultura diferitelor popoare în zorii civilizaţiei. Jung consideră de asemenea că energia transferată conştiinţei, deci voinţei eului, este tot un produs al evoluţiei civiliza-iei umane. Insuficienţa acestei energii este suplimentată mereu în viaţa individuală prin capacitatea de energizare a simbolurilor produse natural de inconştient şi exprimate normal în vise, reverii, fantezii, viziuni, comportamente. În condiţii de anormalitate, se manifestă dereglat în halucinaţii, fantasme, delir, simptomatologie nevrotică. În terapia analitică interesează două aspecte - problema diagnosticării libidoului, sau conţinutului, şi problema imaginilor şi modelelor arhetipale, respectiv forma care conţine libidoul. E. Edinger în “Transformarea libidoului”39 pornind de la prezentarea unui spectru larg de grade de manifestare a libidoului, introduce un fel de unitate de măsură gradată la nivelul căreia putem vorbi pe de o parte de cantitate de energie, pe de alta de conştientizarea imaginilor şi a sensului acestora. Astfel, ca prim nivel este specificată starea de atenţie ca manifestare bazală a libidoului. Evaluând aspectele cărora le dă atenţie pacientul versus cele care îl lasă indiferent putem diagnostica unde anume, în situaţia psihică actuală, este localizat libidoul. Interesul, ca atenţie focalizată, reprezintă deja un grad de manifestare mai ridicată a energiei. Dorinţa reală prezintă o implicare constantă a libidoului în care interesul a devenit mai profund, implicare ce deja scapă adesea controlului eului. Ataşamentul este o stare cronică în care libidoul este prins în dorinţe pe care persoana în mod obişnuit şi le satisface. Chiar dacă starea de ataşament poate să nu fie imediat vizibilă pentru că a devenit obişnuinţă, se poate determina anamnestic de care anume aspecte ale vieţii persoanei este ataşat libidoul. Entuziasmul deschis reprezintă un nivel mai mare de manifestare a libidoului. Etimologia cuvântului indică această apropiere de “zeul interior”, en theos. O stare incontrolabilă de conştiinţă prin lipsa de acces a acesteia la conţinuturile 39 1994, The C.G.Jung Bookstore, Los Angeles, seminar ţinut de E.Edinger în 1992, în programul de formare ca analist, Los Angeles Jung Institute
  • 58. 60 MIHAELA MINULESCU inconştiente constelate este compulsia, situaţia în care urgenţa transpersonală ia în posesie persoana. Libidoul se poate manifesta în simptoame diferite, intensitatea este foarte mare, iar eul depăşit se lasă purtat în direcţia specifică de manifestare. Prin revers, o cantitate la fel de mare şi intensă de libido se manifestă şi în ceea ce tehnic este denumit “adorare”, dar este vorba de un stadiu calitativ diferit în care compulsia este deja integrată în conştiinţă, sensul este cunoscut şi acceptat de conştiinţă, stadiu în care se trăieşte şi respectul faţă de numinozitatea transpersonală. Pentru a discerne capacitatea de control a eului în raport cu manifestarea libidoului, ne punem problema intenţionalităţii, Jung. 40 Cui aparţine intenţia? Atâta timp, spune Jung, cât libidoul este ataşat de eu, reprezintă intenţionalitatea sau voinţa eului. În terapie se pune întrebarea unde se află libidoul unui anume pacient? Care este intenţia acelui libido? Încotro se îndreaptă? Care este scopul intenţiei respective? Specificul psihologiei jungiene este descoperirea scopului unui anume fenomen psihic, intenţia care este latentă în interiorul lui. Când intenţionalitatea nu aparţine eului putem vorbi de compulsie. Când scopul este descoperit, pacientul resimte uşurare, satisfacţie. În situaţia când analiza simbolurilor prin care se manifestă libidoul nu ajunge la scopul subiacent, asistăm la stagnare, la revenirea insistentă a aceloraşi manifestări simbolice în vise, viziuni, reverii etc. În lucrările târzii, Jung se referă explicit la faptul că psihicul are două centre. Unul mai restrâns, Eul, iar celălalt este Sinele care poartă o cantitate de energie mai mare decât cea de care dispune Eul. Astfel că sinele se constituie sub raport simbolic, ca imago dei, imaginea lui Dumnezeu, a creatorului. În situaţia în care Eul realizează o legătură cu centrul mai mare, şi nu este suficient de structurat, coerent şi flexibil, apare ideea de a deveni Zeu definită ca o deificare a Eului. Ideea astfel trăită de Eu aduce după ea un potenţial pericol pentru că deschide posibilitatea unei inflaţii periculoase. Multe halucinaţii psihotice pornesc de la această incapacitate a eului de a discerne între o iniţiere numinoasă, eul care trăieşte revelaţia unui alt centru coordonator, nemuritor, şi luarea ad literam a acestei ipostaze în care eul se suprapune / se identifică Creatorului. Analiza sursei libidoului conduce, a demonstrat Jung, la imaginea interioară a lui Dumnezeu şi la posibilitatea întâlnirii cu energia divină. Dacă relaţia pe axa Eu - Sine se va realiza inconştient, prin identificare, sau conştient prin diferenţiere şi acceptarea 40 O.C. vol. 5, par 197
  • 59. 61 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ sensurilor creative purtate de Sine, - este o măsură a anormalităţii psihice sau, dimpotrivă, a împlinirii procesului de individuare, conştiinţa înţeleaptă. Unilateralitatea conţinuturilor actuale ale conştiinţei, unitendinţele sau atitudinile înguste ale eului activează complementar în inconştient opusul acestora. Termenul tehnic pentru această dinamică este constelare prilejuit de modelarea relaţiei intrapsihice între complexe sub forma unui sistem solar. Complexele au o anume masă puternică, sunt încărcate energetic şi astfel se atrag sau resping între ele, sunt în interconexiuni. În majoritatea cazurilor când se utilizează terapeutic visele, scopul urmărit este de a sprijini pacientul să vadă clar, să diferenţieze conştient, diferitele forme ale propriei sale structuri de personalitate, forme care sunt inconştiente dar se manifestă în comportament prin proiecţii, prin acţiuni a căror intenţionalitate nu aparţine eului, multe ducând spre nefericire nevrotică, stagnare, cicluri de acţiuni repetitive etc. O astfel de situaţie este ilustrată de schimbările de dispoziţie. Ele reprezintă adevărate vizualizări ale schimbărilor în structura complexelor care stau în spatele imaginii inconştiente a eului. Iată un vis care descrie simbolic dinamica intrapsihică. Aparţine unei femei de 31 ani, la câteva luni de la începutul terapiei, când deja transformările intrapsihice antrenau schimbări de dispoziţii şi în complexul eului. Forţa imagisticii este puternică. Iradiază energie, schimbare, simbolizând constelarea Umbrei. “E noapte şi sunt afară. Nu sunt singură, mai este cineva lângă mine. Pe cer au loc nişte fenomene ciudate - luna luminoasă şi roşu strălucitor radiază un inel de lumină şi împreună cu el începe să traverseze rapid cerul, ajungând în partea opusă. Parcă sunt doi aştri în loc de unul. Şi alte planete se mişcă rapid pe cer, par să fie foarte aproape de Pământ. Mă gândesc speriată că este sfârşitul. Privesc întruna spre cer. Mă trezesc.” Eul este şi el capabil de a realiza astfel de schimbări când îşi pune, de exemplu, problema priorităţilor personale în situaţii de ambivalenţă. Sunt însă multe probleme psihice mai importante, unde se cere o schimbare a identităţii, când decizia nu ţine de liber-arbitrul eului ci de ajutorul acţiunii autoreglatorii curative interioare, care se manifestă de regulă tocmai prin funcţia creatoare de simboluri, respectiv capacitatea psihicului inconştient de a fabrica simboluri, a rezolva printr-un sens coerent tensiunea dintre contrarii. Situaţia de conflict între opuse este depăşită printr-o soluţie simbolică care, paradoxal, relativizează ambele opuse într-un cadru mai larg de înţeles. Munca clinică cu visul implică sprijinirea eului să acţioneze în direcţia transformărilor subiacente observate prin analiza imaginilor din vis.
  • 60. 62 MIHAELA MINULESCU Ordinea transformărilor nu poate fi controlată nici de eul pacientului, nici de analist. J. Hall,41 insistă pe faptul că situaţia analitică şi persoana analistului, sunt, în majoritatea cazurilor, singurul temenos pe care îl are pacientul, deci singurul loc sigur unde unitatea existenţei sale este păstrată în cursul instabilităţii mişcării de trecere de la vechea imagine a eului către una nouă, mai cuprinzătoare, care abia emerge. Ceea ce poate face analistul este să sprijine pacientul să urmeze cât de aproape posibil formele în care se prezintă conflictul însuşi, să încerce să facă orice impact posibil asupra situaţiei şi apoi “sa aştepte, să observe, să aibă încredere” în sensul transformărilor interioare. O structură complexuală care este ataşată identităţii eului este adesea bipolară. Un complex bipolar simplu prezintă cel puţin două faţete, două modele (bipolaritate care este specifică persoanei respective). Unul dintre poli este ataşat de eu ca model al identităţii recunoscute, în timp ce opusul poate fi reprimat la nivelul alter-eului, a Umbrei şi apar astfel manifestări de comportament paradoxale pentru imaginea de sine a eului. Opusul poate fi direct proiectat pe o persoană din mediul apropiat determinând o artificializare a relaţiilor cu aceasta, inhibând posibilitatea formării unei relaţii autentice, stabile. Continuând imaginea sistemului solar al lui Jung, Edinger exemplifică dinamica eului de-a lungul variatelor modele de identitate printr-un model în care complexele inconştientului personal sunt aranjate într-o reţea neregulată, în care anumite grupuri de complexe se aranjează în modele, deşi fiecare dintre grupuri este în contact cu toate celelalte complexe din reţea. “Imaginându-ne miezul arhetipal al eului bazat pe Sine ca o rază de lumină, acele complexe care sunt “luminate” de rază reprezintă identitatea actuală a eului. Aria care este iluminată lasă mereu în afară părţi întunecate ale reţelei. Această parte neluminată a reţelei cade în variate modele structurale de non-eu, umbra, anima etc. Dacă lumina eului se mişcă, ea schimbă nu numai conţinuturile eului ci şi modelele de relaţionare asociate acestor conţinuturi”. 42 În mod obişnuit, persoana nu este conştientă că lumina eului prezintă această dinamică, sau consideră pur şi simplu că zona luminată este eul său. 41 42 în “Jungian dream interpretation”, pag. 29 pag. 32
  • 61. 63 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Constelarea fiind un aspect natural al dinamicii complexelor, ne punem problema, în mod deosebit pentru complexul eului, dacă este mereu constelat, sau apar faze de constelare. Există desigur momente când nu suntem aproape de loc preocupaţi de identitatea proprie, de imaginea de sine, şi momente când problema identităţii este deosebit de importantă, când simţul valorii personale este lezat, sau când se manifestă sentimente de anxietate, agresivitate, îndoială. Când are loc o constelare a complexului eului, atunci, spune Verena Kast, în “Dinamica simbolurilor”, lumea, viaţa este văzută explicit sau implicit prin prisma propriului complex al eului şi simţului valorii personale. În situaţiile când în inconştient se constelează un anumit complex într-o formă care îi este relativ caracteristică, acesta influenţează complexul eului şi se pune problema coerenţei şi forţei celui din urmă. Felul cum este exprimat complexul inconştient şi trauma pe care o resimte subiectul sunt legate invariabil de complexul eului pentru că reacţiile complexului influenţează întotdeauna simţul valorii personale. De obicei, constelarea complexului eului apare când există o nereuşită relativ la ceea ce subiectul consideră că ar trebui să realizeze, sau când cei din jur se referă la un aspect pe care persoana ar prefera să rămână ascuns. Fiecare conflict este un stimul spre a dezvolta sau spre a limita complexul eului. În situaţia unui complex al eului insuficient de coerent, când inadecvarea este evidentă, de exemplu când persoana trăieşte o insultă, apare un sentiment de auto-apărare cunoscut în mod obişnuit ca şi complex de inferioritate, însoţit de anxietate, mânie sau tendinţe distructive. Când nu apare o fragmentare în urma insultei, mecanismele de apărare care intră în joc pot conduce spre un comportament stereotip cu rol de a restabili autoestimarea. Dacă eul este suficient de coerent, subiectul va conştientiza nepotrivirea dintre imaginea de sine şi perceperea din afară, respectiv va ajunge la înţelegerea limitelor şi a posibilelor rectificări. Un eu slab va dezvolta fantezii de grandoare şi fantezii legate de persoane idealizate care îi apar ca asemănătoare dar şi superioare. Una dintre cele mai grave reacţii este aceea a distrugerii şi devalorizării. Toate aceste modele pot fi recunoscute ca manifestare a funcţiei de autoreglare a psihicului. Modelele conduc spre patologie doar în situaţia în care devin atitudini care nu mai pot fi influenţate sau controlate de eu iar persoana ajunge să trăiască mereu şi mereu prin aceste compensări. Ca simple reacţii compensative de moment, au rol în a sprijini menţinerea coerenţei eului şi permit o confruntare cu conflictul prezent. În terapie, compensările potenţiale reprezintă situaţii tipice de transfer şi contratransfer.
  • 62. 64 MIHAELA MINULESCU Odată constelat un conţinut inconştient, va tinde să spargă relaţia de încredere conştientă între pacient şi analist pentru că prin proiecţie se creează o artificializare a acesteia. Această atmosferă iluzorie poate conduce spre interpretări şi înţelegeri mereu eronate, sau la o impresie deconcertantă de armonie care este un semnal pentru analist că este necesar să facă efortul să conştientizeze, să lămurească aspectele de diferenţă. “Situaţia este învăluită într-un fel de ceaţă care concordă deplin cu natura conţinuturilor inconştientului - spune Jung43 - şi este încărcată în plus cu tensiuni polare, inamicitia elementorum”. “Refinisarea materiei prime", conţinutul inconştientului, cere o răbdare fără sfârşit din partea analistului, iar din partea pacientului “să-si utilizeze cele mai bune puteri şi capacitatea de a suferi care nu îl lasă nici pe analist neafectat”.44 Fără a nega munca analitică asupra proiecţiilor prin transfer asupra analistului, Jung insistă că este mai important să abordezi în aşa manieră pacientul încât să nu provoci transferuri ceea ce va duce la o mai directă expresie a problematicii acestuia în simbolistica viselor şi producţiilor sale expresive. Un aspect particular în care se manifestă dinamica conţinuturilor psihismului la nivelul celor trei structuri - psihicul conştient, inconştientul personal, inconştientul colectiv - este dat de modul lor diferit de raportare la dimensiunea spaţială şi cea temporală a realităţii. Jung ajunge devreme la concluzia că la nivelul inconştientului timpul devine din ce în ce mai relativ pe măsură ce se ajunge în straturile tot mai profunde. În anumite zone pare să nu existe deloc o conectare la timp. Cercetările empirice asupra diferitelor manifestări ale psihismului l-au condus spre concluzii formulate în lucrarea “Sincronicitatea, un principiu de conexiune acauzal”. Pauli, fizician deţinător al unui Nobel, cercetează împreună cu Jung, în acelaşi context, rolul simbolismului arhetipal în creaţia ştiinţifică, demonstrând de exemplu originea interioară a conceptelor ştiinţifice ale lui Kepler. În prezent, cercetări semnificative au fost realizate şi comunicate mai ales de M.L. von Franz în lucrări precum “Psihic şi materie”, “Psihoterapia”. Acest aspect poate fi vizualizat la nivelul viselor, produse ale inconştientului, unde apar în acelaşi context schimbări în toate direcţiile temporale, iar în anumite contexte relativizarea timpului merge până la trăirea absenţei coordonatei timp. Visul este un aranjament de scene 43 44 O.C. vol. 16, par. 385 par. 386
  • 63. 65 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ simultane, care intrate în conştiinţă suportă abia atunci o aducere în reperele logicii temporale, în secvenţe temporale. Când se lucrează analitic spre profunzimile psihismului se pot urmări în visele individuale motive care apar din trecutul îndepărtat al fundalului cultural ancestral al persoanei ca şi când acest trecut ar fi viu, pe deplin viu, în inconştient. În acelaşi sens, ne referim la aspectul nu numai compensator, dar şi prognostic care apare în prim plan în unele vise ce descriu direct un eveniment viitor, sau vise care anticipă dezvoltarea viitoare într-o formă simbolică. Este cunoscut faptul că la începutul terapiei materialul adus de pacient cuprinde adesea astfel de structuri simbolice semnificative pentru terapeut şi orientarea terapiei. Jung observă şi demonstrează că dintre toate nivelele psihismului, conştiinţa este cea legată de spaţiul-timp determinat, la nivelul căreia principiul dominant este cel al cauzalităţii. Jung denumeşte acest specific al conştiinţei, modus cogitandi. În realitatea tridimensională, spaţiul şi timpul sunt repere obiective. Cercetările lui Piaget relevă, în acest sens, faptul că dezvoltarea simţului timpului la copii se realizează treptat, prin învăţare, cei foarte mici prezintă însă simţul ritmului, frecvenţei, vitezei mult mai rapid şi sunt mai dezvoltate decât simţul temporalităţii. Arhetipurile în sine par să fie complet atemporale. Arhetipul ca element structural al psihicului există pretutindeni şi în toate timpurile, “nu se supune legilor timpului şi spaţiului şi este, dimpotrivă, capabil să supună într-o măsură timpul şi spaţiul. Acest factor, continuă Jung 45 , manifestă calităţile de atemporalitate şi nonspaţialitate, eternitate şi ubicuitate” Arhetipurile devin reale doar sub forma imaginilor arhetipale şi abia sub această formă au acces în conştiinţă şi, mai ales, în realitatea ei spaţio-temporală. În munca analitică, lucrul cu un vis care conţine material personal cere ca acest conţinut să fie legat de prezentul imediat al vieţii pacientului, în sensul unei reacţii faţă de atitudinea sa manifestată în ziua anterioară sau la ceea ce va face cu o zi după vis. Când visul conţine un motiv arhetipal, înţelesul său este valabil pentru o perioadă de timp mult mai extinsă şi chiar pentru comunitatea din care face parte subiectul. Sunt bine cunoscute visele descrise de Jung, ale sale şi ale pacienţilor săi, care anticipau primul şi cel de al doilea război mondial. Astfel de vise reprezintă un răspuns sau o constelare în inconştientul colectiv a motivelor prevalente în conştiinţa colectivă. 45 Scrisori, 21 octombrie 1957, pag. 398
  • 64. 66 MIHAELA MINULESCU Cercetările desfăşurate de Jung indică faptul că arhetipurile există într-un plan obiectiv, în afara determinărilor spaţio-temporale şi demonstrează empiric că fenomenele sincronistice apar în general în situaţia când se constelează un arhetip. Impactul atemporalităţii lumii arhetipale asupra temporalităţii psihismului subiectiv conduce spre fenomene de tip acauzal, denumite de Jung sincronistice. În astfel de situaţii asistăm la coincidenţa de sens dintre un fenomen concret din realitatea tridimensională şi o trăire psihică (vis, insight, revelaţie, etc.), indiferent dacă acest fenomen concret ţine de trecut, prezent, viitor, de aici sau acolo. În plan individual, de exemplu, astfel de “stări de excitaţie” ale unui arhetip se produc într-o situaţie vitală pentru persoană dublată de o stare emoţională puternică, sau când este gata să izbucnească o maladie, sau anticipă o anume dezvoltare de-a lungul vieţii. Descriind felul cum este trăit timpul la diferitele nivele ale psihicului, von Franz foloseşte acelaşi model al sferei. La suprafaţa acesteia, eul prin funcţia sa principală de conectare la realitatea exterioară, se mişcă într-un curent de evenimente extern şi intern, deci în timp. Zona imediat următoare, a inconştientului personal, are, prin alcătuirea sa, o conexiune imediată cu timpul, cu ontogeneza subiectului, cu desfăşurările temporale, deşi există un grad de relativizare a timpului demonstrat de vise. Spre interior, odată cu zona imaginilor arhetipale, se manifestă o relativizare accentuată a temporalităţii, existenţa lor antrenează un timp mult mai vast, până la mii de ani. Constelarea imaginilor arhetipale aduce sensuri care eludează realitatea temporală imediată. Mai în profunzime, avem mărturia unei mişcări de auto-înnoire interioară în cadrul Sinelui descrisă de Jung în opera sa Aion. “Sinele nu este o cantitate statică sau o formă constantă, ci este de asemenea un proces dinamic. Transformările reprezintă desfăşurarea unui proces de restaurare sau reîntinerire, ca atare, în interioritatea sinelui comparabil cu ciclul carbon-nitrogen în soare... ". 46 Din această perspectivă, a faptului că “psihicul nu poate fi total diferit de materie...psihicul şi materia există în una şi aceeaşi lume şi fiecare participă la cealaltă...” (par. 413), sinele nu poate fi considerat un centru al liniştii atemporale, în afara timpului ci existând într-un proces dinamic. Mai profund, e zona arhetipurilor eterne, a Sinelui, atotputernic, în afara timpului. “În centru chiar, este butucul de roată gol, un 46 O.C. vol 9ii, par. 411
  • 65. 67 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ tărâm al purei lipse de timp” scrie von Franz. 47Cu cât ne apropiem de cadrul exterior al sferei cu atât intrăm mai sigur în temporalitate. Sinele, prin mişcarea sa, creează pentru eu trăirea timpului. Constituirea şi păstrarea relaţiei eu-sine, axa eu-sine, semnifică de fapt un cadru de echilibrare în constantă schimbare care conduce spre evoluţie şi normalitate în plan psihic. În mai multe dintre lucrările sale, dar în special în “Psihologia arhetipului copilului”, Jung oferă o cheie de înţelegere a faptului că simptoamele psihopatologice şi simbolistica asociată lor sunt manifestări ale unor arhetipuri neglijate. “Arhetipurile erau şi mai sunt încă forţe psihice vii care cer să fie luate în serios şi au un mod straniu de a fi sigure de acest lucru. Întotdeauna sunt aducătoare de protecţie şi salvare şi violarea lor are ca o consecinţă “pericolele sufletului” cunoscute din psihologia primitivilor. Mai mult, ele sunt cauzele infailibile ale tulburărilor nevrotice şi chiar psihotice, comportându-se exact precum organele fizice ori sistemele funcţionale neglijate sau maltratate”.48 Vindecarea condiţiei psihopatologice cere remedierea acestei stări de neglijare, ceea ce presupune găsirea arhetipului respectiv, acelui "zeu" care a fost neglijat, neluat în seamă, pierdut din perspectiva conştientă asupra vieţii şi, mai ales, cere restituirea funcţiei sale prin integrarea sensului în conştiinţă. Restituirea implică însă o autentică atitudine de respect şi "onorare" sau “adorare” a acestor sensuri ale psihicului care nu sunt produsele eului şi asupra cărora controlul său este inaplicabil. Integrarea nu semnifică o simplă conştientizare sau doar un act cognitiv, fie acesta cât de complex, prin care înţelegem ceea ce a fost neglijat sau reprimat în viaţa noastră datorită deseori restricţiilor şi cerinţelor corespunzătoare modelului dominant de organizare a libidoului care a funcţionat până în prezent (de fapt tocmai acest model a avut ca efect divizarea psihicului şi excluderea anumitor aspecte, conţinuturi, ale acestuia). Integrarea înseamnă mai mult decât cogniţie, înseamnă trăire completă şi asumare. Analistul, prin procesul analitic care include pacientul ca parte activă, realizează acest gen de interpretări utilizând metoda amplificării descoperită, definită şi dezvoltată de Jung, prin care pune în legătură materialul psihologic individual (exprimat prin simbol, sau simptom) cu un mitologen, respectiv cu un motiv sau personaj arhetipal relevant şi cu soluţiile acestuia (exprimat de obicei în mituri, legende, dar şi în basme sau 47 48 în "Psyche and mater", pag. 122. O.C. vol. 9i, par. 266
  • 66. 68 MIHAELA MINULESCU ritualuri). Acesta este primul pas al metodei ciclice a amplificării, respectiv descoperirea relevarea sensurilor analogiei relevante. Pasul următor al metodei cere descifrarea “miezului inconştient de sens, înţeles"49 care este subiacent atât mitului cât şi simptomului sau simbolului respectiv. În esenţă, relevarea acestui miez rămâne întotdeauna parţială pentru că nu va putea vreodată epuiza înţelesul total ci permite doar o circumambulare a lui, o cuprindere prin reliefarea unor virtuale conexiuni şi direcţii de transformare a libidoului. Acest pas permite un fapt psihic la fel de esenţial pentru pacient şi pentru analist şi anume, dacă relevarea acestui “miez de înţeles” este corectă va constitui o reafirmare inteligibilă şi psihologic relevantă a arhetipului din care derivă atât simptomatologia respectivă cât şi imaginea mitică. Prin metoda amplificării se caută astfel acel “zeu” ascuns. Al treilea pas necesar al hermeneuticii amplificării este reîntoarcerea şi aplicarea pentru situaţia de viaţă prezentă a pacientului. Conform principiului compensării, acest miez inconştient de înţeles stă într-o relaţie de tip complementar şi compensativ cu unilateralitatea conştiinţei şi are o funcţie teleologică, respectiv are ca ţintă a criticii defectul poziţiei eului conştient şi indică ce este necesar pentru remedierea acestui defect. Conştientizarea este o parte a soluţiei, dar decisivă este limpezirea căilor pentru ca procesele de autoreglare ale psihicului să poată interveni, acţiona şi contribui prin efectele lor vindecătoare. În această complexă ecuaţie, nu analistul este vindecătorul. Restabilirea funcţionalităţii dereglate va permite funcţiei de autoreglare a sinelui să se manifeste normal, natural. În acest sens, acest tip de interpretare restaurează o funcţie de tip religios, de respect şi consideraţie fată de aceste forţe interioare din care derivă şi eul şi individuarea ca sens major al vieţii individuale, atât din partea analistului, cât mai ales a pacientului. Atitudinea religioasă este definită de Jung în “Psihologie şi religie” ca “o luare în considerare şi urmărire atentă a anumitor factori dinamici care sunt concepuţi ca “puteri” - spirite, demoni, zei, legi, idealuri, sau oricare alt nume le-a dat omul unor astfel de factori pe care i-a descoperit în lumea sa ca fiind puternici, periculoşi sau suficient de ajutători pentru a le acorda o considerare atentă, sau măreţi, frumoşi şi suficient de semnificativi pentru a li se devota adorându-i şi iubindu-i”.50 Din acest punct de vedere taxonomia nevrozelor în încercarea de a le capta specificul aduce un sens mai ales la 49 50 par. 266 O.C. 11, par. 8
  • 67. 69 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ nivelul imediat vizibil, dar pierde din vedere faptul că nevroza este “un fenomen intens individual iar tratamentul real şi eficient este întotdeauna individual”, Jung.51 În cadrul complementarităţii materie / natură şi spirit, principii la fel de importante şi cu acelaşi drept în cadrul existenţei umane, psihicul poate fi considerat ca situat în interiorul acestui continuum. Pe de o parte fizicul, fiziologicul, instinctul, pe de altă parte arhetipul, spiritul. Psihicul se poate mişca de la o parte spre cealaltă. Dinspre instinct şi materie se manifestă principiul cauzal, efectul care duce la acţiune. Dinspre arhetip, se manifestă sensurile, înţelesurile sau cunoaşterea virtuală. Când facem o evaluare a pacientului această pereche de complementare trebuie avută mereu în vedere. Unde se situează persoana în spectrul natură - spirit ? În măsura în care pacientul a venit la terapie şi are o anumită dificultate psihologică înseamnă că există o anumită dispersie sau blocare psihică fie spre un capăt, fie spre celalalt. În acest moment, prin extremizare, cele două principii încep să funcţioneze ca opuse. De exemplu, în timp ce la începutul secolului polul natură era neglijat de conştiinţa colectivă, sau era chiar quasi-absent la majoritatea pacienţilor nevrotici ai lui Freud, în prezent psihicul şi-a schimbat amplasarea şi, astfel, existenţa unei dimensiuni spirituale autentice a psihicului apare şocantă pentru omul contemporan tehnologizat şi încarcerat în “civilizaţia materială”. În suferinţa psihică a omului contemporan nevoia de spiritual se manifestă compulsiv, - apar variante de religiozitate sectantă, sau speranţa în miracole sau căutarea unor ritualuri ezoterice dublate însă de violenţă şi dezechilibru psihic. Dintre cele mai importante mesaje ale psihologiei, cel al condiţiei umane ca evoluţie a conştiinţei este poate cel mai important. În cartea sa de memorii, “Amintiri, vise, reflecţii”, Jung exprimă acest sens într-un pasaj comentând călătoriile sale în Africa. În faţa unui peisaj de început de lume, Jung are revelaţia clară a importanţei cosmice a conştiinţei umane ca singura şansă a diferenţierii sensurilor, a existenţei de nedeterminare. “Omul, a dat lumii abia în actul invizibil al creaţiei desăvârşirea, existenţa obiectivă. Noi am atribuit acest act doar creatorului şi nu ne-am gândit că, procedând astfel, privim viaţa şi existenţa ca pe o maşină calculată până la ultimul detaliu şi care merge mai departe, fără sens, împreună cu psihicul uman, după nişte reguli cunoscute dinainte şi predeterminate. Într-o astfel de fantezie dezolantă de mecanism de ceasornic nu există nici o dramă 51 O.C. vol. 17, par. 203
  • 68. 70 MIHAELA MINULESCU a omului, a lumii şi a lui Dumnezeu, nici o noua zi care să ducă spre noi ţărmuri, - ci doar pustiul unor procese calculate... Acum îl aflasem (sensul, n.n.) şi mai aflasem şi altele, că omul este indispensabil pentru desăvârşirea creaţiei, ba mai mult, că el este de fapt cel de al doilea creator al lumii, abia el dă lumii fiinţa obiectivă, fără de care lumea s-ar derula spre un sfârşit nedefinit - neauzită, nevăzută, devorând în tăcere, născând, murind, tot dând din capete prin sute de milioane de ani, prin noaptea cea mai adâncă a nefiinţei. Abia conştiinţa omului a creat existenţa obiectivă a lumii şi sensul şi astfel omul şi-a găsit locul indispensabil în marele proces al fiinţei”. 2.3. Labirintul, rătăcire şi revenirea la suprafaţă Ca o aplicaţie la aspectele privind dinamica psihică vom prezenta mai jos câteva aspecte legate de importanţa depresiei şi munca analitică Depresia ca stadiu în procesul de individuare. Depresia, din perspectiva psihologie analitice, este privită ca stadiu necesar al individuării: necesitatea luptei pentru a se produce o creştere ulterioară, un proces transformator general al personalităţii. "Lumea de dincolo, lumea de dedesubt" poate fi privită ca proces natural al definirii şi energizării eului 52 . "Nu poate fi fericire fără suferinţă... Eliberarea este constituirea unei conştiinţe deasupra opuselor. Eliberarea completă înseamnă moarte"; ilustrativ în mitologemul "morţii şi renaşterii". Procesul analitic cere diferenţierea şi formarea analistului pentru a fi capabil să evalueze pericolul stării depresive şi să susţină perioada, adesea lungă a regresiei. Valoarea depresiei. "Dia-bolic" vs. "sim-bolic" la nivelul energiei psihice; au sensul de separare, diastolă vs. unificare, sistolă. Expectaţia pacienţilor de "a trăi în fericire" este o fantezie naturală a copilăriei ce se regăseşte şi în mitologemul "au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe" şi în visul omenirii despre "starea paradisiacă", "paradisul pierdut". 52 v. crizele depresive ale adolescenţei; v. călătoria lui Jung după despărţirea de Freud
  • 69. 71 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ În aceeaşi termeni poate fi considerată şi atitudinea că prin voinţă poţi obţine fericirea. În ambele apare confuzia între perfecţionism şi întregire, între "perfect" şi "întreg". Această confuzie are multiple forme care se pot ilustra poate cel mai fericit prin episodul din Noul testament privind termenii în care are loc ispitirea diavolului asupra lui Issus în deşert, respectiv "să fii fericit de aici înainte...". Când eul este prins în nevoia de perfecţiune, la nivelul complementar al umbrei se potenţiază constelarea nefericirii, nefericirea ca incapacitate, cu autoblamări, autoculpabilizări. Eul va fi inflaţionat de personalitatea Mana, a Magicianului Întunecat ca aspect al Sinelui. Imaginea labirintului în simbolistica depresivă Imaginea dia-bolică ca partea de umbră a întregului, este trăită printr-o gamă relativ largă de "labirinturi". În cultura lumii apar diverse modele de labirinturi, între care în matematică banda lui Moebius şi în mitologia greacă Labirintul Minotaurului cu ghemul salvator al Ariadnei par să ilustreze extremele: labirintul infinit, fără putinţă de ieşire şi labirintul în care, ghidat corespunzător, ajungi să dai lupta cu umbra şi să te întorci la suprafaţă cu noi puteri, mântuitor. Expresiile verbale care redau astfel de experienţe: "Să fii prins într-un capăt-mort, blocat într-un "fund de sac, o fundătură" care exprimă situaţia în care, aflat în regresia depresivă, ai ajuns să pierzi sensul direcţiei, al controlului şi imaginea centrului. Mişcarea circulară de-a lungul unui cerc vicios, sau pendularea de la o soluţie opusă la alta, reciproc insolubile, sunt câteva dintre ilustraţiile pentru pierderea direcţiei. Punctul maxim al dezorientării este întoarcerea la centru, dar un centru privit prin ochii spaimei, ca o întâlnire cu Diavolul, cu Moartea, cu Minotaurul. Această ipostază a centrului este arhetipul umbrei lui Dumnezeu şi acţionează ca un punct de maximă disoluţie, o trăire a morţii ca tragedie. Apropierea de un astfel de centru induce panică şi, reflex, căutarea unui loc de securitate. Acest proces poate conduce spre dezvoltări pozitive sau negative: În plan pozitiv apare nevoia de a trăi înţelegerea unui sens, care poate împinge analizandul spre a ajunge dincolo de acel capăt mort. Acest proces înseamnă. în termeni terapeutici să retrăieşti paşii care te-au adus acolo unde te afli acum, în înfundătura indeciziei, a lipsei de sens. Retrăirea ca un proces creativ înseamnă a deveni conştient de ceea ce s-a întâmplat. Înţelegerea poate fi umilitoare, dar poate să dea ceea ce este necesar pentru a
  • 70. 72 MIHAELA MINULESCU depăşi impasul, direcţia. Acest tip de proces poate fi valabil pentru persoane cu traume extreme şi care, în copilărie, nu au avut parte de o relaţie parentală normală. În plan negativ: • Regresia la un model anterior, regresie nevrotiformă care readuce problema personei. Este un model repetitiv, un cer vicios care conduce mereu spre aceeaşi înfundătură. Un exemplu în nevroza obsesiv compulsivă. • Fuga de depresie şi de experienţa morţii în idei noi, experienţe noi, proiecte, cu o aviditate lipsită de orice control, respectiv mania. Nu există un proces de individuare fără trecerea prin stadiul depresiei. Fundătura înseamnă un blocaj al energiei psihice. Intrarea într-o astfel de "fundătură" este un proces natural, momentul când pierzi înţelesul, sensul. Faza următoare cere să dai drumul emoţiilor şi să descoperi imaginile care stau blocate; să le dai formă prin pictură, sculptură, dialog cu aceste figuri inconştiente. Această fază şi analiza în cadrul ei cere o atitudine etică atât a analistului cât şi eului analizandului pentru a putea aduce un înţeles. Aducerea înţelesului înseamnă vindecarea. În proces, este necesară capacitatea, forţa de a îndura depresia; eul să fie suficient de puternic pentru a se putea întoarce din lumea de dincolo şi a rezista imaginilor pe care le retrăieşte, emoţiilor cu care se confruntă, întâmplărilor respectiv amintirilor traumatizante. Acest aspect este un mitologem deja constelat în legendele şi poveştile lumii (dilema din Prâslea cel voinic şi merele de aur îl conduce pe erou la luptele cu balaurii din tărâmul de dedesubt pentru a salva situaţia de la suprafaţă şi a se produce transformările intrapsihice vitale pentru supravieţuirea împărăţiei). În terapia analitică este important să găseşti o imagine pentru starea emoţională şi o personificare care să permită un dialog. Apoi, prin imaginaţia activă poate avea loc o trăire subiectivă a psihicului obiectiv. Tehnica analitică cere evocarea stării emoţionale: Ce simte pacienta? Ce o face să simtă...? Când a mai simţit această stare înainte? Poate să descrie amintirea? Încărcătura mare de anxietate ascunde o mare depresie. Cum vede o voce critică negativă? Ce culoare ar putea descrie starea? (poate alege culoarea dintr-un grup de creioane, eşantioane de culori etc.)". "Încearcă să pui pe hârtie. Te va ajuta".
  • 71. 73 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ În simbolistica curentă a depresiei, apar: starea de negru, apoi emoţii şi simboluri ale morţii, dezmembrării, imagini de excremente, vacuum, tunel, a te goli, disoluţia, fluide precum sângele, a fi îngheţat, a fi devorat de monştri, descompunere, cădere. Astfel de simboluri apar spontan în visele de la începutul depresiei împreună cu lipsa de speranţă ca dispoziţie copleşitoare. În acest moment poţi cere pacientului să deseneze. Poţi obţine o imagine a lipsei de speranţă. (De regulă, sunt ilustraţii care reprezintă clădiri deşerte în negru, cu ferestrele bătute în cuie, blocate, fără ieşiri spre exterior sau cu gratii. Noroi pe jos. Găuri ca de împuşcături. Sârmă ghimpată. Asemeni unei situaţii de război când totul este mort). Poţi obţine în desene o imagine a unei situaţii din vis (ilustraţii ce reprezintă figura unei monstru din vis, o încăpere întunecoasă, cu o singură uşă care coincide cu gura monstrului. Desenul Tricksterului în negru, dar cu ochii galbeni). Poţi cere desenarea morţii (ilustraţie, cap feminin, amplificare al unui monstru al iadului, al sentimentului de moarte). Desenul nu este propriu zis o imagine din vis ci o continuare prin analiza şi amplificarea visului în şedinţa analitică. Emoţiile sunt covârşitoare; se pune problema de a găsi imaginea din aceste emoţii şi de a susţine, a rezista în faţa tensiunii, implicit în faţa intensităţii imaginii. Rolul de suport al terapeutului odată cu revelarea sensului imaginilor în şedinţă, sau în procesul asistat al imaginaţiei active. Poate apare strigătul (Ilustraţie prin: "A fi strâns de braţe până la sufocare", "tentacule negre"). Sau poate apare imaginea unei celule interioare de tortură - care poate aduce în prezent retrăirea traumei abandonului legată de amintirea din copilărie. Sau situaţia în care totul este mânie - imaginea diavolului -, foarte multă mânie cu sensul de "destul, nu mai suport, lăsaţi-mă în pace!" (cu consecinţe în proiecţia în obiectele din jur). Totul este energie, energie distructivă în raport cu viaţa analizandului: în cursul terapiei această energie trebuie developată, digerată, înţeleasă, organizată. Pasul următor cere concluzia etică (ce trebuie trasă atât de eul analizandului cât şi susţinută de analist). Simbolic, depresia este lupta cu dragonul, cu şarpele, diavolul imagini esenţiale ale renaşterii psihicului după depresie. Regresia în analiza depresiei Depresia, aduce o întoarcere înapoi spre o perioadă când, copil, viaţa era plină de traume, trăiri teribile, absenţe, neglijare. Perioada copilăriei este
  • 72. 74 MIHAELA MINULESCU o organizare treptată a propriei identităţi prin construirea acestei identităţi din lumea imaginilor arhetipale, conform trăirilor subiective, a experienţelor subiective pe care copilul nu le conştientizează ca atare. În mod normal, prin joc, personalitatea copilului încearcă să reconstruiască axa distorsionată Eu Sine. La astfel de copiii, de exemplu copii în crize severe de abuz bat păpuşile, - în desene apar reprezentări ale spaimelor. Ca adulţi, ei se structurează "în ciuda" acestor spaime şi traume şi, astfel, ajung să construiască doar o personalitate fragmentată, nu sunt întregi. Apare o perioadă din viaţă când le este imposibil să menţină această divizare. Problema care se constelează în acel moment este a descinderii în inconştient pentru a elibera această energie, acest libido regresat. Depresia şi descinderea va reconstela acest copil, cu fanteziile, amintirile, emoţiile trăite atunci; interior se vor constela imagourile parentale negative introiectate şi imaginile arhetipale negative (părinţii teribili, distrugători), respectiv polul negativ al trăirii arhetipului. Pentru a accepta regresia şi drumul prin labirint, trebuie soluţionată în cadrul analizei o problemă esenţială: copilul care nu a cunoscut nici un sentiment de încredere în aceşti părinţi (ca giganţi cu care nu se poate comunica), ca adult nu va avea încredere în analist transferând imagourile parentale pe acesta. Ca şi când ar putea suferi o boală mortală care l-ar costa viaţa dacă s-ar confrunta cu pierderea controlului care este asociată regresiei. În realitate, astfel de transferuri pot să reprezinte o scindare între bine şi rău, respectiv analistul este valorizat conştient, - întrupând aspectele pozitive ale imagoului matern prin faptul că exprimă şi manifestă iubire, susţinere, conţinere faţă de analizand, dar inconştient, este implicit purtătorul celeilalte tendinţe, negative, ceea ce înseamnă neîncredere, dependenţă, fugă. Adesea, astfel de sentimente sunt trăite şi de analist exprimând împotrivirea inconştientă a analizandului sub forma unor stări de iritare, insatisfacţie în faţa stagnării în depresie a pacientului deşi numeroase şedinţe au fost adresate temei acestei energii de viaţă blocată, auto-distrugerii, lipsei de iubire faţă de propria persoană, dependenţei de experienţele parentale timpurii. În context, una dintre problemele iniţiale ale analizei este rolul contratransferului în analiză în susţinerea perioadei de regresie, a demersurilor circulare prin labirint, a capacităţii eului analizandului de a susţine tensiunea perioadelor de regresie, lupta interioară cu negativul şi a integra imaginile şi energia regresată. Toate cu scopul de a transforma trecerea prin starea de depresie în găsirea sensului şi a reperelor transformării personalităţii.
  • 73. 75 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Contratransferul în depresie Manifestările de contratransfer, - fie că sunt proiecţii, introiecţii sau identificări proiective - sunt folosite destul de variat de cele trei şcoli analitice. Analistul furnizează structura necesară şi, în acelaşi timp, rămâne receptiv acordat la trăirile interioare emergente ale celui analizat. Stadiul cultivat de sensibilitate emoţională permite intuiţiile, stările emoţionale, imaginile pasagere, fanteziile ce vor fi utilizate în analiză. Reacţia analistului în contratransfer este un factor esenţial în procesul analitic. În tehnică se utilizează amplificarea, interpretarea visului, imaginaţia activă, tehnica hermeneutică sintetică; în anumite cazuri tehnica reductivă. Analistul în mod constant trebuie să facă faţă unei bariere de sentimente care includ anxietate, frustrare, mânie, omnipotenţă alături de sentimente de iubire, grijă, tandreţe, susţinere. Manifestări de contratransfer prin: proiecţii, introiecţii, identificare proiectivă. Dar şi reacţii caracterizate printr-o conştientizare raţională care implică structuri ale eului consolidate ce îl ajută să-şi menţină propriile sale graniţe şi să accepte proiecţiile fără să se identifice cu pacientul. În contratransferul sintonic analistul este capabil să poarte şi conţină proiecţiile analizandului şi să fie parte a punerii lor în act rămânând în acelaşi timp dezidentificat de acestea. În contratransferul sintonic, analizandulul face pe analist să joace rolul emoţional al partenerului în relaţie, un tip de trăire introiectivă. Introiectând aspecte ale psihicului pacientului ce trec inconştient de la analizand la analist, prin înţelegerea afectivă, conţinuturile acestea pot deveni bazele pentru interpretarea analistului. Conştientizarea transferului şi contratransferului permite analistului să înţeleagă procesul interpersonal şi să realizeze interpretările interpretările de acest tip sunt produsele finale ale proceselor interioare ale reacţiilor de contratransfer sintonic al analistului, localizate acum în spaţiul metaforic comun, reciproc împărtăşit. Pacienţii depresivi, cu preocuparea intensă pentru propria persoană, sărăcesc analistul la fel cum se întâmplă şi la analizanţii narcisici. Nu atât o tendinţă de a se simţi somnoros ci mai mult o dorinţă de a scăpa de sentimentul greu al opresiunii şi lipsei de speranţă. Depresivi sunt gata să se stabilizeze în orice semn de slăbiciune, epuizare emoţională sau fizică, boală sau preocupare din partea analistului. În preocuparea lor de a pricinui un prejudiciu, o pagubă şi din nevoia lor consecutivă de reparatio, în mod continuu vor să salveze analistul. "A vrea să fi luat în grijă" poate fi o reacţie de contratransfer. Analistul poate avea o reacţie de contratransfer de
  • 74. 76 MIHAELA MINULESCU anxietate când are de-a face cu un pacient care are o istorie de psihoză sau de ideaţii suicidare, toate aceste sentimente sunt ghiduri clare pentru analist care îi permit să înţeleagă fanteziile şi dorinţele analizandului. Un astfel de pacient poate dezintegra sentimentele în afară şi astfel să facă analistul să le simtă pentru el. Pot apare, ca răspuns la nevoile analizandului deprivat, sentimente de contratransfer precum fantezii de holding, mângâiere sau hrănire a analizandului. Mitologeme frecvente pentru condiţia depresivă a alienării. Cain ca figură arhetipală reprezentă trăirea rejectării şi a alienării. Rejectarea lui Cain fără vreo cauză aparentă, fără motiv, are ca reacţie caracteristică frustrarea, mânia, crima, respectiv violenţa. Trăirea unei alienării insuportabile şi a disperării este urmată de violenţă. Violenţa ia formă interioară sau exterioară; crimă sau sinucidere în formele extreme. Din perspectiva psihică diferenţa dintre cele două este mică - doar direcţia în care se mişcă energia distructivă. În stadiul depresiv individul are vise cu ucideri: cel ce visează se auto-ucide intern. Astfel de vise indică că uciderea şi sinuciderea sunt în esenţă, simbolic, acelaşi lucru. Divina Comedie a lui Dante începe cu : "La mijlocul vieţii mele, m-am aflat într-o pădure întunecoasă. Întrucât cărarea adevărată o pierdusem, şi vai, ce greu îmi vine să redau sălbăticia acestui loc primitiv şi sălbatec, chiar gândul la el îmi aduce înapoi teama! Atât de amar a fost, moartea doar este ceva mai mult." Faustul lui Goethe începe cu un stadiu de alienare. În una din primele scene îşi exprimă golul şi sterilitatea: " Oh, sunt prins încă în această închisoare?..." Eroul cade pradă fugii în iluzie, tentaţiei lui Mefisto. Existenţialismul modern este simptomatic pentru stadiul de alienare colectiv. Multe romane, piese, poeme descriu pierderea, vieţile fără sens. Dar alienarea în sine nu este o fundătură - poate conduce spre o mai profundă conştientizare a înălţimilor şi profunzimilor vieţii. Ilustraţii pentru simbolul Labirintului ca luptă cu depresia Imaginea labirintului este universală şi prin atracţia pe care o exercită pentru oameni. Apare în simbolismul vechilor egipteni şi civilizaţiilor mediteraniene timpurii. Descris în cultura celtică, sau în culturile indiene şi tibetane înainte de a apare ca motiv în creştinismul medieval.
  • 75. 77 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Înţelesul simbolic în multe dintre aceste culturi reflectă ideea de călătorie interioară prin cărările confuze şi conflictuale ale minţii până când se atinge centrul şi se descoperă realitatea esenţială a propriei tale naturi. Sunt labirinturi cu un singur drum asemeni unei serpentine încolăcite până atinge centrul, astfel că nu există şi teama de a pierde drumul. În civilizaţiile europene astfel de labirinturi erau scene ale dansurilor rituale, membrii comunităţii ţinându-se de mâini şi urmând un traseu spre centru. Labirintul cu multiple drumuri, în care cărarea se împarte frecvent şi există riscul dezorientării, este un exerciţiu mult mai individual şi potenţial ameninţător. Simbolizează modul în care mintea poate deveni confuză şi înşelată în încercările de a găsi drumul înapoi spre sursa propriei fiinţe. Pentru egiptenii antici, labirintul a simbolizat cărarea prin lumea de jos urmată de cel mort cu Issis ca şi ghid şi Osiris stând ca judecător în centru. Abstractizând, labirintul ajunge să reprezinte femininul, puterea creativă care serveşte atât ca purtător al vieţii şi, în rolul de regină a întunericului şi nopţii, ca purtător al somnului morţii. Creştinismul vede întâi labirintul ca simbol pentru drumul ignoranţei care te îndepărtează de Dumnezeu, dar odată cu secolul XIV îşi regăseşte simbolismul pozitiv, simbolul fiind legat de calea adevărului. În arhitectură, simbolul apare în podeaua catedralei din Chartres (rotumdum) şi pe plafonul palatului ducal din Mantua. Labirintul ca simbol pentru timp, - viaţa omului este legată de timp şi pe orice drum apucăm nu găsim alt punct de destinaţie decât centrul, simbol al reîntoarcerii mistice în pântece (pătrat cu romb). Labirintul Minotaurului: labirint cu multiple cărări, în Creta în care Tezeu l-a urmărit şi ucis pe Minotaur. Tezeu simbolizează călătorul ghidat de instinctul divin (firul de aur) prin labirintul vieţii şi depăşindu-şi partea animalică a propriei sale naturi. Călătoria spre centru există. Eroul - eul este călăuzit de principiul feminin, anima, iar confruntarea cu Umbra aduce eliberarea. În vise, labirintul apare des în forma unui drum confuz printr-o pădure sau un oraş straniu, înaintea căruia cel ce visează ezită perplex şi temător. Simbolismul este al confuziei sau indeciziei în viaţa celui care visează când se confruntă cu multe alegeri, rezultatul fiecăreia fiind gândit ca incert.
  • 76. 78 MIHAELA MINULESCU INDIVIDUARE, SENSUL EXISTENŢIAL 3.1. Conceptul de individuare apare la Jung 3.2. Procesul de individuare şi demersul analitic 3.3. Individuarea ca scop al analizei 3.4. Individuarea ca proces care se manifestă şi durează de-a lungul vieţii 3.5. Formarea şi dezvoltarea eului; relaţia eu - sine 3.6. Axa Eu - Sine şi ciclul vieţii psihice 3.1. Conceptul de individuare apare la Jung Individuarea sau, în alte versiuni de traducere în limba română, individuaţia, este un concept central în psihologia jungiană şi se referă la procesul prin care persoana, în viaţa reală, încearcă conştient să înţeleagă şi să dezvolte potenţialităţile înnăscute ale psihicului său, în beneficiul totalităţii, completitudinii psihice. Posibilităţile arhetipale ale psihicului sunt deosebit de vaste ceea ce face ca orice proces de individuare să fie, în ultimă instanţă, doar o continuă încercare spre aducerea în real a acestora, o tindere fără un capăt previzibil, undeva într-un punct al existenţei. Individuarea, în sensul de împlinire perfectă a totalităţii este o utopie şi o viaţă trăită sub imperiul acestei atitudini perfecţioniste va fi trăită ca eşec, pentru că eul va rămâne veşnic o parte a unui întreg mai cuprinzător şi nu va putea pune în practică tot ceea ce este virtual posibil în natura umană. Individuarea este, în sens filozofic, acea speranţă de a aduce din virtual în real încă ceva, de a împlini cu încă un sens particular întregul şi nu de a desăvârşi perfecţiunea. Factorul esenţial nu este cantitatea de realizare în sine, ci măsura în care personalitatea este autentică în raport cu potenţialităţile sale profunde, nu în a urma tendinţele egocentrice şi narcisice sau identificarea cu roluri colective culturale, ci împlinirea flexibilă, deschisă spre acel întreg încă virtual care va rămâne sensul subiacent fiecărei încercări. Conform versului eminescian - în fiecare viaţă o lume îţi face încercarea, Sinele vast şi întreg îşi face încercarea.
  • 77. 79 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Jung face o diferenţă limpede între două scopuri ale muncii psihoterapeutice. Primul este acela al redării sănătăţii - vindecarea analizandului de suferinţa nevrotică sau psihotică. Al doilea este ghidarea procesului definit de Jung prin termenul individuare, drumul spre sensul profund şi individual al vieţii. Individuarea este un aspect separat care nu se petrece şi nu urmează automat vindecării. Scopul majorităţii şcolilor terapeutice este vindecarea, sau redarea sănătăţii psihice sau mentale. Multe şcoli de psihoterapie şi chiar de analiză psihologică nici nu recunosc diferenţa dintre sănătate mentală şi individuare. Procesul de individuare ca fenomen psihic nu merge paralel cu sănătatea mentală şi spirituală. A.Guggenbuhl-Craig argumentând diferenţierea jungiană observă că un individ poate să nu manifeste simptome nevrotice sau psihotice şi totuşi să nu fie în fluxul procesului de individuare. Eul să poată fi suficient de puternic pentru a construi mecanisme de apărare eficiente contra întrebărilor şi temerilor umanităţii. De exemplu, moartea poate fi lăsată deoparte ca preocupare, privită ca ceva care se întâmplă altora, nesemnificativă pentru propria persoană; un eu "foarte puternic" se poate ascunde în spatele unei perspective pragmatice asupra vieţii, problemele legate de umbră pot fi fie reprimate, fie proiectate asupra altora, temerile lăsate în umbră printr-o aparent semnificativă hărnicie, prin stabilirea unor scopuri parţiale şi perseverarea către atingerea lor precum cele legate de a de a câştiga bani, a-şi îndeplini obligaţiile de familie, a atinge un anume statut social, a se adapta la un anume sistem social, practicarea corectă a profesiei, menţinerea sănătăţii fizice etc.53 Conceptul de realizare de sine este utilizat azi de diferite şcoli psihologice. Majoritatea par să derive din ideea lui Jung privind individuarea, dar folosesc conceptul într-un sens diferit de Jung respectiv, acela de descoperire a unei anumite identităţi a eului. O astfel de identitate apare prin faptul că eul devine mai continuu şi mai stabil. Eul ştie ceva mai mult despre sine însuşi. La Jung, sensul este total diferit: descoperirea conştientă şi intrarea în relaţie cu un alt conţinut al psihicului, pe care - pornind de la Upanişade - îl denumeşte Sine. Astfel, se dezvoltă o identitate a eului mai stabilă şi mai continuă, dar de un tip destul de diferit: nu se pune problema realizării personale (înţelegerii proprii ) a eului, ci a ajutorului dat Sinelui pentru realizare (înţelegere). 53 Power in the helping professions, pag. 141-142
  • 78. 80 MIHAELA MINULESCU Jung subliniază de asemenea şi diferenţa dintre conceptele teoretice (eu, Sine, inconştient) înţelese intelectual şi trăirea lor concretă, practică, aplicată. La Jung Sinele nu este eul, ci o personalitate mai cuprinzătoare, o personalitate internă eternă, pe care Jung o defineşte şi ca întreg conştient şi inconştient al persoanei. Acest Sine este deja prezent la naştere în structura fiecărui individ, şi el este pus în practică - realizat în practică, prin interpretarea viselor sau prin imaginaţie activă. Realizarea Sinelui semnifică simbolic o "încarnare" a Sinelui în viaţa muritoare a eului pentru că numai eul conştient este capabil să realizeze conţinuturile psihice. De exemplu, dacă cineva ar avea darul poetic al lui Eminescu, dar fără să şi-l descopere şi exprime, ar fi acelaşi lucru ca şi când nu ar exista acest dar. Misterul sensului uman constă în faptul că, indiferent cât de măreţ şi divin este Sinele, El nu se poate realiza decât prin eu. Acesta este ideea de realizare de Sine din perspectiva lui Jung. În cursul existenţei eul se poate identifica cu acele structuri din inconştientul personal care nu sunt în armonie cu procesul mai larg al individuării. Acest proces duce în cele mai multe cazuri la nevroză, la sentimentul de a fi rupt, splitat, de a nu fi niciodată întreg, unul, în felul de a răspunde, în sentimente. De exemplu, dacă eul se identifică cu rolul de familie atribuit în copilărie se poate ajunge la o astfel de splitare nevrotică, la fel ca şi situaţia în care eul încearcă să evite mişcarea către un nou stadiu existenţial, transformarea prin fixarea la un nivel de dezvoltare mai timpuriu. De asemeni, eul poate fi în afara procesului de individuare ca rezultat al rolurilor care i se oferă în sfera colectivă. Acestea pot fi fie roluri din interioritatea inconştientului colectiv, când eul se identifică cu un arhetip şi vorbim de inflaţie, fie roluri din sfera conştiinţei colective, sociale, în situaţia când eul doreşte să devină ceva care, indiferent cât este de important şi valabil în sens valoric general, nu este autentic din perspectiva propriilor sale coordonate. Identificarea cu un rol social, sau altfel spus, cu persona, nu înseamnă individuare. Hitler este o astfel de identificare cu personaje din inconştientul colectiv, conducându-şi întreaga naţiune spre inautentic.54 În ultimă instanţă, identificarea extremă cu un rol arhetipal din psihismul obiectiv va conduce la o identificare psihotică cu un personaj care 54 Jung, Wotan, 1936, După catastrofă, 1945, O.C. vol. X par 371 - 399 şi par 400 - 443
  • 79. 81 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ este mai puţin uman ca eul dar mai vast. Acest tip de identificări poartă confuzia cu eroul salvator, mântuitor, precum Issus Cristos, Napoleon, Marea Mamă sau Marele Conducător. Identificările pot fi pozitive sau negative. În situaţia celor din urmă, când proporţiile sunt arhetipale şi se produce o inflaţionare negativă a eului, putem asista la depresii psihotice când individul este copleşit de "păcatul de neiertat" pe care îl poartă cu sine, de faptul că nimeni şi nimic nu poate înţelege şi ierta acest păcat, - evidentă condiţia de inflaţie în care eul se situează în afara capacităţii Sinelui, lui Dumnezeu de a ierta. Scopul procesului de individuare este de a deveni ceea ce suntem cu adevărat fiecare dintre noi. 3.2. Procesul de individuare şi demersul analitic Demersul analitic jungian pune accent în mod fundamental pe conştientizarea a ceea ce este valoros, bun în cel analizat, celebrează sensul personal; în plan secundar sunt aduse în lumină punctele slabe.55 Deşi format ca medic psihiatru, Jung nu caută boala, nu caută încadrarea persoanei într-un sindrom definit psihiatric pentru că, în esenţă, analiza jungiană nu este un pat al lui Procust în care pacientul este forţat să existe; actul analitic se centrează pe relaţia şi parteneriatul uman şi pe nu vechea paradigmă dominaţie - submisivitate. Majoritatea covârşitoare a analiştilor formaţi în această teorie pun accent iniţial pe ceea ce este puternic şi valoros la nivelul eului, întărind eul (de exemplu afirmând funcţia diferenţiată şi avantajele acesteia), ajutând pacientul să conştientizeze ceea ce este valoros în ei înşişi şi să pună în viaţa aceste aspecte. Primele şedinţe se centrează pe sublinierea ariilor de forţă psihologică şi pe întărirea eului, înainte de a aduce în lumină conţinuturi inconştiente de natură să pună în pericol un eu insuficient de coerent sau instabil. Întreg demersul analitic celebrează capacitatea eului uman de a se dezvolta, de a intra în relaţie cu Sinele, de a deveni conştient de natura sa creativă, dar şi de povara şi responsabilitatea existenţei. 55 T.P.Lavin, Jung's psychological types in analysis, Jungian analysis, M.Stein, pag. 275, şi în N.Herman, The creative brain, , N.C. Brain Books, Lake Lure: este important să ne folosim instrumentele în primul rând pentru a afirma personalitatea altora şi pentru a le da speranţă, în loc să le re-întărim patologia cu, uneori patetice, codificări diagnostice
  • 80. 82 MIHAELA MINULESCU Individuarea înţeleasă ca proces continuu este un dialog continuu de confruntare între conştient şi inconştient, prin care conţinuturile conştiente şi inconştiente sunt unificate în simboluri. Acest proces, consideră Jung, diferenţiază calitatea singulară a persoanei, unicitatea. În cadrul acestui proces intervin mai multe aspecte. O parte importantă a acestei unicităţi este atinsă prin acceptarea de sine. Acceptarea tuturor posibilităţilor, dar şi a dificultăţilor proprii. În terapie, individuarea este de asemeni o abordare treptată în măsura în care, privind finalul acesteia, nici persoana analizată şi nici analistul nu ştie ce - cine –cum este cu adevărat. Un al doilea aspect este legat de scopul creşterii autonomiei: fiecare persoană devine o fiinţă singulară, autonomă deci detaşată de complexele parentale, de standardele colective, de normele şi valorile societăţii, de ceea ce este expectat în social. Acest sens al maturizării pune în joc un principiu jungian explicativ pentru natura umană: tot cea ce este exterior este şi interior şi tot ceea ce este interior este şi exterior. Este necesar să ne eliberăm de constrângerile (care acţionează relativ iraţional asupra eului) valorilor, normelor, rolurilor expectate de societate internalizate în persona, dar şi de constrângerile inconştientului; eliberarea înseamnă a ajunge să inter-acţionăm conştient cu ele. Acest lucru ne autonomizează pentru că nu vom mai fi definiţi de aceste aspecte, nici de inconştient, nici de valorile create de societate. Prin analiza jungiană se ajunge treptat la trăirea în plan conştient a procesului de individuare, dominarea va fi înlocuită de un dialog între conştiinţă şi societate şi între conştiinţă şi inconştient. Al treilea aspect definitoriu este legat de procesul subiectiv de integrare prin care persoana devine din ce în ce mai familiarizată cu aspecte suplimentare despre sine, relaţionează cu aceste aspecte, le integrează în imaginea de sine; dar este, în acelaşi timp, şi un proces interpersonal, deci inter-subiectiv. Jung, în "Psihologia Transferului"56 subliniază în acest sens: " relaţionarea cu Sinele este în acelaşi timp relaţionarea cu aproapele tău omul şi nimeni nu poate relaţiona cu altul atâta vreme cât nu este în relaţie cu sine însuşi"..."Omului care nu relaţionează îi lipseşte întregirea, pentru că o poate atinge doar prin suflet şi sufletul nu poate exista fără cealaltă parte a sa pe care o găseşte întotdeauna într-un "tu". Din această perspectivă, în terapia jungiană interpretarea simbolică la nivel subiectiv şi obiectiv se sprijină pe faptul că individuarea este în 56 O. C. 16, par 445
  • 81. 83 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ acelaşi timp un proces de integrare şi de relaţionare. Deci, dacă într-un vis vom întâlni o figură autoritară, o putem interpreta la nivel obiectiv privind-o ca un aspect anume al autorităţii exterioare (comportamentul eului din vis poate indica ceva despre reacţia cotidiană la autoritate); dar o putem interpreta şi la nivel subiectiv, privind autoritatea ca pe o configuraţie interioară, a inconştientului, o tendinţă interioară autoritară. În procesul de individuare nu există reţete pentru că datele sunt de fiecare dată strict individuale, fiecare persoană este un caz unic, o încercare unică. Simbolic, omenirea utilizează frecvent analogii pentru a releva ideea de devenire şi destin. De exemplu, prin analogia procesului existenţial cu mersul soarelui pe boltă de la răsărit la apus, eul ridicându-se spre tot mai multă lumină, respectiv clarificare, diferenţiere, definire în raport cu obiectele mediului în prima parte a vieţii, pentru ca apoi să coboare spre exit, întorcându-se spre profunzimile fiinţei sale, în sens pozitiv prin integrare şi treptată înglobare de sensuri, în sens negativ spre descompunere. Jung este primul care vorbeşte în psihologie de sensul unic şi importanţa vieţii umane individuale iar această perspectivă este preluată de multe şcoli de terapie, în primul rând de psihologia umanistă americană. Accentul se pune pe sens, contrar lipsei de sens şi distructivităţii dominante într-o societate ideologizată, tehnologizată şi raţională precum cea modernă. Procesul de individuare include un dialog continuu între eu, ca centru responsabil de conştiinţă şi acest centru numinos de reglare al psihicului total, centru denumit de Jung Sine, cu rol de centru al eului dar şi transcendent faţă de acesta. Sinele are nevoie de funcţionarea eului pentru procesul de individuare. În termeni psihologici, dar şi metafizici, natura Sinelui rămâne incognoscibilă; ca şi concept este cerut pentru a putea evalua, înţelege şi discuta activităţilor psihice care pot fi observate. O analiza jungiană nu are ca scop ultim vindecarea de nevroză, de stările inautentice ale eului, de ieşirea din individuare. Reuşita unei analize jungiene constă în a-l conduce pe analizand la înţelegerea şi aprecierea naturii psihicului în ultimă esenţă misterioasă, incognoscibilă şi sacră care pare "atât intimă cât şi transpersonală, legată de eul individual şi totuşi mai liberă în timp şi spaţiu decât personalitatea empirică. La această graniţă a psihicului, ne aflăm, comentează J. A. Hall57 - la poarta unor întrebări culturale mai largi la care nu se poate răspunde doar prin insight-ul cultural". Jung cere mereu analistului să lucreze cel mai mult asupra continuării progreselor în propria sa individuare. Doar având această 57 1983, pag. 21
  • 82. 84 MIHAELA MINULESCU atitudine, implicat în acest proces continuu al individuării, analistul îi va purta, îi va lua pe analizanţii săi de-a lungul acestei călătorii proprii, fără să încerce să-i influenţeze direct (influenţa directă este privită ca un abuz de putere). Într-o scrisoare Jung merge până la a spune că terapeutul ar trebui să analizeze doar aspectul patologic al psihicului pacientului pentru că înţelegerea prin intelect este distructivă.58 În fond, a înţelege înseamnă "a lua în stăpânire", a "cuprinde" şi astfel corespunde unei exersări a puterii. Când sunt în joc fiinţa şi destinul unui pacient conectarea, legătura cu acest mister unic trebuie făcută cu respect negrăit. "Trebuie să înţelegem divinul din noi, dar nu din altul atâta vreme cât el este capabil să reuşească şi să se înţeleagă prin el însuşi". Este dificilă descrierea individuării în plan teoretic. Poate fi înţeleasă mai ales prin procesul de înţelegere a reprezentărilor simbolice, imaginilor. Definită ca atare, înseamnă împlinirea vieţii umane, înflorirea matricii bazale ale existenţei psihice individuale, experienţa sensului individual.59 Exprimarea simbolică a acestei căutări de-o viaţă se regăseşte în idee "călătoriei spre oraşul de aur", eforturile transformării alchimice a substanţei obişnuite în substanţa nobilă, aurul, căutarea pietrei filozofale, a Graalului o constantă căutare a unui scop intuit, dar niciodată deplin atins. Jung consideră că în acest drum există confruntări necesare. Astfel, nu trebuie eliminate opusele, ci trebuie trăită şi suportată ambivalenţa umană, unirea opuselor pe un plan superior. Simbolul central este cel al căsătoriei alchimice, a regelui cu regina, sau al mandalei care uneşte în interiorul ei variantele opuse în jurul unui centru care exprimă scopul individuării. Scopul "salvării sufletului" din diferitele religii este trăirea propriului suflet cât de aproape posibil de totalitatea, întregul său, "trăirea fiinţei existenţiale celei mai profunde ca atare, acceptarea şi afirmarea ei" subliniază Guggenbuhl-Craig.60 Rigiditatea, îngustimea mentală şi lipsa de deschidere la propria fiinţă şi la lume, sunt factori care sunt contrarii individuării. Astfel, drumul către individuare înseamnă descoperirea umbrei şi confruntarea cu moartea. Analiza ca şi cadru pentru individuare oferă: o abordare, o preocupare detaliată cu expresia propriului inconştient în spaţiul unei 58 scrisoare din 6 noiembrie 1915, Letters, vol. 1. A.Guggenbuhl-Craig, Power in the helping professions, pag. 138 60 op. cit, pag. 139 59
  • 83. 85 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ relaţionări intime, aspiraţia spre o atitudine pozitivă faţă de aceste exprimări ale inconştientului, cuprinderea - înţelegerea propriei vieţi psihice în termenii psihologiei analitice.61 Procesul terapeutic privit ca proces de individuare constă în esenţă în arii activate ale inconştientului şi conştientului unite prin simboluri;62 în sens jungian, dezvoltarea creativă a personalităţii devine posibilă prin formarea simbolurilor. Simbolurile pot fi privite ca puncte focale în dezvoltarea umană întrucât conţin teme existenţiale într-o formă condensată şi se referă la teme ale dezvoltării acompaniate inevitabil şi de inhibiţii. Simbolurile reprezintă conţinuturi complexuale. Jung consideră că un complex îşi dezvoltă propria viaţă în fantezie: în somn fanteziile apar ca vise, în stare de veghe continuăm să visăm dincolo de pragul conştiinţei, "mai ales când suntem sub influenţa unor reprimări sau altor complexe inconştiente".63 Confruntarea cu complexul nu trebuie să recurgă nici la apărări, nici la control. Este important să fie lăsat să apară în fantezie şi, prin lucrul cu simbolurile, să fie înţeles şi recunoscut rolul complexului în modelele de relaţionare şi să fie integrat în conştiinţă. În măsura în care suntem suficient de conştienţi de structura complexului putem şi anticipa reacţiile complexuale în anumite situaţii şi pregăti. În practică, expectaţia conştientă îi întrerupe desfăşurarea mecanică; se înregistrează modul de a reacţiona la situaţiile care stimulează un anume proces, iar în momentul când va mai reapare situaţia se poate anticipa felul în care va reacţiona organismul, anxietatea pe care o va trăi eul. În terapie, pentru a intra în legătură cu un complex, este necesar să fie luate în consideraţie fantezia, visele, modelele de comportament şi, în general, simbolurile care îl exprimă. Lucrând prin fantezie asupra complexului, îl putem transforma prin simbolizare din forţă inhibitoare şi neinteligibilă în forţă care energizează, încurajează. În analiza jungiană visele, imaginile, domeniul fanteziei şi exprimarea prin imagine au un statut privilegiat. Întreaga structură a actului analitic se desfăşoară în exprimarea simbolului. Imaginile pot fi desenate, pictate, manipulate prin imaginaţie pentru a percepe, dezvolta şi interpreta simbolul 3.3. Individuarea ca scop al analizei 61 A. Guggenbuhl-Craig., op. cit, pag. 142 V. Kast, 1992, The Dynamics of Symbols, pag. 7 63 Problems of modern psychotherapy, O. C. 16, par. 125 62
  • 84. 86 MIHAELA MINULESCU Atingerea întregului se realizează treptat, printr-o serie de evenimente care iluminează eul, iniţial îl constituie, îi dau coerenţă, flexibilitate, capacitatea de a integra şi suporta contrariile. În general, în şcoala analitică jungiană se manifestă deschis scepticismul privind terapia de grup pornind de ta teza că procesul principal al dezvoltării interioare are loc între eu şi Sine, imaginea lui Dumnezeu în noi înşine. Alţii, părerile lor, nu au relevanţă în acest proces. Se ajunge la un moment dat când chiar şi analistul ca partener (pentru sine), este prea mult. În ultimă instanţă, spune Jung, un individ trebuie "să fie singur dacă este să găsească ce este ceea ce îl suportă când el nu se mai poate suporta pe sine. Doar această experienţă îi poate da un fundament indestructibil".64 Această atitudine nu are nici o legătură cu narcisismul sau individualismul egoist - ele sunt preocupări ale eului pentru "eul mult iubit". Relaţia dintre eu şi Sine nu este egoism, departe de aceasta. Un om nu poate relaţiona adecvat, propriu zis, cu alţi oameni până când nu se descoperă pe sine, Sinele său. Dar chiar şi această poziţie, spune Jung, este unidirecţionată. Drumul extravert al adaptării sociale şi calea introvertă a relaţiei cu Sinele constituie o pereche de opuse complementare, ambele justificate şi totuşi excluzându-se una pe cealaltă. De aceea putem spune că sensul în mare este enantiodromia, schimbarea centrului de interes de la prima jumătate a vieţii la a doua.65 Sub presiunea suprapopulării şi creşterii urbanizării, a influenţei ateismului, comunismului şi a orientării extraverte ale majorităţii şcolilor psihologice, suntem în pericolul mare de a ne focaliza numai pe un singur pol şi astfel, să zdrobim individul în unicitatea sa.66 Dacă nu ţinem cont de aceste procese, poate avea loc o contrareacţie inconştientă de egoism nereţinut şi, în cazuri extreme, de criminalitate asocială. A sosit momentul, considera Jung acum trei sferturi de secol, să acordăm mai multă atenţie individului în drumul spre Sine. Doar cel care este ancorat în Sine poate acţiona etic. Nu va urma necritic cursul liber al diferitelor -isme. Va putea vedea mâna lui Dumnezeu prin gunoiul şi mizeria vieţii. 64 Psihologie şi alchimie, O. C. 12 par. 32. "On the nature of the psyche", O.C. 8, par. 425 66 M.-L. von Franz, "Psychotherapy", pag. 14 65
  • 85. 87 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Pacientă, după doi ani de analiză în care se lupta cu clarificarea şi acceptarea sensului unei relaţii extraconjugale şi al dependenţei sale de acest bărbat. Are următorul vis: se află pe o punte mobilă, nesigură deasupra unui râu, cu prietena ei din copilărie (faţetă semnificativă în prezent prin plafonarea în condiţia de "gospodină perfectă" şi incapacitatea de a depăşi o relaţie de dependenţă cu un bărbat). În faţă siluete vagi, masculine. Pacienta se agaţă de una dintre ele şi reuşeşte să treacă pe partea cealaltă. Prietena cade în apă. Dincolo de râu, pornesc spre un bloc unde urcă la unul dintre etaje, spre un apartament unde erau aşteptaţi să plece la o petrecere. Pe pragul blocului, o rochie frumoasă, cu flori. Pacienta ştie că este a gazdei, dar îi face plăcere să o calce, stricând-o (asociaţie cu soţia iubitului căreia îi place să se îmbrace frumos). Are loc o ceartă între ele, este urmărită, se refugiază într-o cameră, unde se află în mijloc un corp de WC pe care se aşează să facă caca (motiv recurent). Intră un bărbat. Îi face semn să plece din cameră, dar el nu pleacă, îi face semn liniştitor şi se dezbracă pe jumătate, - partea de la brâu în jos. Pacienta se ridică, trage apa, dar rahatul defulează şi umple încăperea. Scena următoare, în acelaşi loc. WC-ul este curat, totul este luminos, apa din WC este limpede. Se mai vede o urmă de apă pe podea ca şi când este ultima pată de la spălare ce se usucă". Tatăl său obişnuia să-i spună în copilărie: "Eşti un rahat". 3.4. Individuarea ca proces care se manifestă şi durează de-a lungul vieţii În scrierile sale, Jung pune accent mai ales asupra procesului natural care include enantiodromia, respectiv tendinţa naturală pentru psihic de a schimba orientarea de-a lungul celor două mari perioade ale vieţii: dacă în prima jumătate accentul este mai ales asupra dezvoltării eului în confruntarea cu evenimentele vieţii şi cu proiecţia conţinuturilor inconştiente asupra acestor obiecte şi evenimente existenţiale, în a doua jumătate, are loc o firească întoarcere a eului spre sens, descifrarea sensului celor trăite printr-o relaţionare diferenţiată cu profunzimea fiinţei proprii, cu Sinele ca imago dei. Poate fi descifrată o anumită ordine mare, generală, a vieţii care pare a induce o anumite "programare" la nivelul vieţii individuale: sarcina primei jumătăţi conduce în mare spre construirea capacităţii autonome de a stăpâni problemele vieţii exterioare - a se stabili profesional, în relaţia de cuplu etc., sarcina celei de a doua jumătăţii îndreptându-se spre problema sensului existenţial, sensurilor multiple. De aici problemele de la 16 ani când
  • 86. 88 MIHAELA MINULESCU adolescentul constrâns de anumite cadre exterioare şi interioare nu reuşeşte să intre pe drumul individuării, rămânând în condiţia de dependenţă paternală sau maternală. Iar, la cealaltă extremă, individul de 60 de ani, care a abandonat căutarea complet şi trăieşte sub ameninţarea descompunerii şi morţii. În orice moment al vieţii putem fi aproape de centrul fiinţei noastre, pentru ca, în dinamica existenţială, să ne îndepărtăm din nou, înstrăinându-ne din nou. Unii dintre continuatorii lui Jung au limitat sensul acestui proces, dogmatizând această dinamică. De fapt acest proces este continuu şi reprezintă o continuă trecere de la centrarea pe exterior, la centrarea pe interior, de la alienarea de Sine, la reîntoarcere şi mântuirea prin Sine. Procesul de individuare poate apare în orice stadiu al vieţii. Tinerii care trăiesc lupta cu problema Dumnezeu, problema morţii, problema răului, în măsura în care rămân deschişi la polaritatea generală a existenţei umane, fără a se lăsa copleşiţi, sfărâmaţi de una dintre faţete, sunt în procesul de individuare pentru că pătrund psihologic în profunzimile naturii umane şi ale creaţiei. Visele unor astfel de adolescenţi, apariţia în desenele lor a mandalei, exprimă simbolurile individuării şi a descoperirii Sinelui. Dinamica procesului implică confruntare şi influenţare, negare şi acceptare. A.Guggenbuhl-Craig observă că în istoria omenirii oameni cu vârste relativ tinere, aflaţi în "prima jumătate a vieţii" au creat o parte semnificativă din creaţia lumii; de asemenea, oamenii diferitelor civilizaţii şi societăţi umane, în majoritatea lor covârşitoare mor sub 40 de ani. Procesul de individuare este legat de religie, de sentimentul şi atitudinea religioasă în faţa vieţii şi a misterului ultim al creaţiei. Din această perspectivă nici condiţia de analist nu este scutită de oscilarea între triumf şi agonie, între inflaţie şi disperare, între hibris-ul orb al considerării că individuarea este atinsă în prezent, este un fapt al prezentului şi momentele de disperare în care eşecul pare să certifice inconsistenţa. Două sunt erorile care conduc spre aceste situaţii: confuzia între condiţia de sănătate şi echilibru psihic, respectiv forţă a eului şi individuare, şi considerarea analizei ca o cale exclusivă spre salvare. Analişti de acest gen, indiferent de şcoala pe care o reprezintă, se disting prin faptul că consideră că au găsit cheia spre problemele eterne şi profunde ale umanităţii, reducând fenomene ale istoriei umanităţii la categorii ale psihopatologiei.67 67 A.Guggenbuhl-Craig, "Power in the helping professions", pag.143.
  • 87. 89 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ 3.5. Formarea şi dezvoltarea eului; relaţia eu - sine Dintre analiştii contemporani, E.Edinger în lucrarea "Ego and archetype. Individuation and the religious function of the psyche" discută şi ilustrează această dinamică a procesului de individuare în termenii relaţiei dintre eu şi Sine, accentuând asupra unor mitologeme care susţin faţetele multiple ale dinamicii psihice. Sinele motivează realizarea - de - sine. Este spiritus rector al vieţii care a făcut să fim şi devenim ceea ce suntem. Sinele ca termen desemnează în psihologia analitică centrul unificator şi de ordonare al psihicului în întregime (conştient şi inconştient): - locul identităţii obiective - autoritatea psihică supremă care îşi subordonează eul - cel mai simplu se poate descrie ca zeitatea empirică interioară, identică cu imago dei. Sinele ca principiu creativ ghidează structurarea complexului eului şi este considerat originea procesului de autoreglare a psihicului. S-au putem considera Sinele în semnificaţia sa concomitentă: unitate funcţională, psihicul în întregime sa; arhetip central al ordinii, - când este privit din perspectiva eului; şi baza arhetipală a eului. Sinele este o unitate care cuprinde eul, mult mai largă şi virtual de ne-egalat, de necunoscut pentru că transcende posibilităţile eului de cunoaştere. Trăirea Sinelui are un caracter numinos, inspirator, aducător de lumină şi sacralitate, fascinant pentru individ. Când este vorba de un eu slab, insuficient structurat, instabil, Sinele poate interveni ca simbol care împinge psihismul spre ordine. Mandala, ca desen simbolic pentru manifestarea Sinelui, are o periferie şi un centru, cuprinde in interiorul ei contrariile. În religiile orientale, mandala este un obiect de meditaţie ordonatoare, - în centrul ei figurând adesea zeitatea. Conceptul de Sine este foarte abstract; trăit în experienţa personală este practic imposibil de a-l distinge de ceea ce, în mod tradiţional este denumit Dumnezeu. Pentru Jung, Sinele este un centru al psihicului supraordonat, necunoscut, divin pe care trebuie să-l explorăm de-a lungul vieţii. Jung a demonstrat că Sinele are o fenomenologie caracteristică, ce se exprimă prin anumite imagini simbolice ce apar în profunzimile timpului şi exprimă atât materialitatea cât şi structura conştientă care percepe. Simbolurile de acest tip implică sensul de unire a opuselor, dorinţa de întregire, de unitate a opuselor, de renunţare la separare şi graniţe. Majoritatea religiilor vorbesc
  • 88. 90 MIHAELA MINULESCU despre un centru divin din care porneşte întreaga origine şi organizare.68 În simbolistica occidentală acest centru apare uneori ca centru, mandală, un oraş interior, un cerc sau pătrat sau altă formă abstractă, un copil divin salvator sau un personaj salvator, bătrânul înţelept sau bătrâna înţeleaptă, un psihopomp care ghidează viaţa psihică. Printre simbolurile recurente ale actualizării Sinelui sunt nunta, râul. Ca simboluri abstracte ale Sinelui sunt mai ales pătratul, quadratura, triunghiul sau structurile triadice, crucea, cercul şi sfara. Modelele universului antic sunt quadraturi, simboluri naturale ale divinului. În termenii simbolismului numeric, trei şi triunghiul sunt simboluri ale dinamicii masculine - vezi trinitatea creştină, iar quaternitatea şi patru sunt statica feminină - vezi ascensiunea Mariei la ceruri. Opusele sunt unite în simbolul întregirii. Mandala este reprezentarea Sinelui care "de obicei apare în situaţii de confuzie şi perplexitate psihică. Arhetipul astfel constelat reprezintă un model de ordine care, asemeni unei imagini psihologice marcate cu o cruce sau cerc împărţit în patru, este supra-impus peste haosul psihic astfel ca fiecare conţinut cade la locul său şi confuzia multitudinii este ţinută la un loc de cercul protector...În acelaşi timp ele sunt yantre, instrumente cu al căror ajutor este adusă în existenţă ordinea" Jung.69 Mandala ca simbol nu apare numai în est, ci şi în civilizaţiile vestice. În creştinismul medieval, apar mandale reprezentându-l în mijloc pe Isus Cristos, iar în colţuri figurile sau simbolurile prin animale ale evangheliştilor...Simbolurile mandalice pot să ia şi forma de floare, cruce, roată în cadrul rosariumului de exemplu, cu o tendinţă de a utiliza cvadratura ca bază a structurii.70 Sunt şi teme şi imagini asociate ce se referă la Sine: întregul, totalitatea, uniunea opuselor, corabia lumii, axa universului, locul creativ unde omul şi Dumnezeu se întâlnesc, eternitatea ca opusă temporalităţii, incoruptibilitatea, inorganicul unit paradoxal cu organicul, structuri protective capabile de a aduce ordine în haos, transformarea energiei, elixirul vieţii, sursa centrală de energie - fântâna fiinţei.71 68 "Creation Myths", M. L. von Franz, 1972, Spring, Zurich Civilizaţie în tranziţie, O.C. 10, par. 803 70 comentează Jung în Comentariu la Secretul Florii de Aur, O.C. 13, par. 31 71 Jung, Concerning Mandala Simbolism, în Arhetipuri şi Inconştientul colectiv, C.W. 9i, par. 627 69
  • 89. 91 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ În multe mandale există un sens numinos al centrului - fie că în mijloc este figura lui Isus Cristos sau a lui Budda, sau altă reprezentare a zeului, sau un simbol precum fulgerul (Tibet), cristalul, floarea, o minge de aur etc. În multe structuri mandalice moderne, mai ales cele din ultima jumătate a secolului XX, observă Jung; imaginea centrală este un spaţiu gol.72 Omul modern nu mai e capabil să proiecteze imaginea divinului asupra a ceva reprezentabil ? Pericolul pentru omul modern este să se identifice pe sine cu centrul, ceea ce ar duce la o disoluţie a personalităţii. Marginile mandalei există tocmai pentru a preveni acest lucru şi pentru a reîntări concentrarea spre centru, Sinele, care nu se identifică cu Eul. Imaginea omului nu înlocuieşte zeitatea ci cel mult o poate simboliza. Zeitatea rămâne misterul care există în profunzimile psihicului individual. Ateismul, în care omul se plasează pe sine în centru, reprezintă pericolul unei inflaţii psihice care se poate termina într-o catastrofă psihică. Mandala şi quadratura reprezintă Sinele în funcţia sa de temenos matern, de spaţiu protector. Ca mitologen, râul este asociat deseori cu fluxul - curentul - apa vieţii. La greci, timpul este zeul Cronos. Ocheanos în viziunea anticilor încercuieşte pământul ca un inel, sau încinge cosmosul ca un curent celest purtând animalele celeste - zodiacul. Ocheanos era termenul prin care terminologia pelasgă desemna condiţia de apă mare stagnantă73. În limba română, cuvântul ochi are înţelesul de locus paluster şi de lac - forma de ocean ni se prezintă ca o augumentare a ochiului, cu înţelesul de lac mare. Râul este şi o imagine a schimbării eterne. Heraclit, nu putem face baie în acelaşi râu de două ori. Piramida, dincolo de multiplele ei faţete, este un întreg echilibrat în care totul este coerent cu orice alt aspect, o organizare coerentă şi întreagă.. Numerologia reţine în simbolismul numerelor ceva din tematica arhetipală a relaţiei dintre individ şi destin. Numărul 1 sublimează unitatea divină cosmică. Numărul 6, uniunea sexelor şi căsătoria. La 16 ani, individul lasă la spate întregul inconştient al copilăriei şi se întoarce spre sexualitate şi spre "cele 10.000 de lucruri" ale lumii. La 61, a trecut pragul spre bătrâneţe, în care se întoarce de la cele multe şi se îndreaptă spre unitatea interioară. Dar suma interioară a numărului dă 7. Şapte este un număr al evoluţiei, al dezvoltării. Cele 7 zile ale creaţiei. Viaţa este dezvoltare, şi la tinereţe şi la 70 72 73 Psychology and religion,O.C. 11, par. 156 N. Densuşianu, Dacia preistorică, pag. 97
  • 90. 92 MIHAELA MINULESCU de ani. "Totul este tranziţie" spun alchimiştii, habentibus symbolum facilis transitus. Numărul 8, scopul, atingerea scopului, întregul diferenţiat.74 Eul desemnează centrul personalităţii conştiente, locul identităţii subiective. În natura umană, spune Jung, relaţia dintre eu şi Sine se bazează pe reciprocitate: Sinele motivează dezvoltarea eului şi se extinde mult dincolo de complexul eului, dar Sinele poate fi realizat în real doar prin eu. În acest sens, ne spune Jung75 înţelegerea (realizarea) Sinelui devine mai mult decât o necesitate personală răsplătită prin satisfacţie sau senzorialitate, apare ca o luptă pentru întreaga umanitate. În ultima operă "Mysterium Coniunctionis", este subliniat alt nivel al individuării, legat de Sinele ca Antropos. Sinele, ca centru intrapsihic cu capacitatea de a se autoregla şi auto-centra este capabil să trăiască unirea cu cosmosul ca întreg. Ideea întregirii şi ideea corelărilor implicate sunt la rădăcina principiului individuării. Jung consideră că Sinele motivează dezvoltarea complexului eului, iar eul şi conştiinţa dau posibilitatea Sinelui să se manifeste. Manifestarea sau încarnarea sunt o formă de eliberare. Astfel, se poate înţelege mai bine că, în cadrul fiecărei vieţi, a fiecărui om, individuarea este o utopie, o "încercare". Sensul utopiei este de a stimula dorinţa, de a revela aspiraţiile cele mai profunde, de a ne conecta la întregul univers şi de a recunoaşte universul în individ.76 În termeni psihologici, ai creşterii şi funcţionării psihice, relaţia dintre Sine şi eu are o importanţă vitală; în acelaşi timp ea este foarte problematică şi, simbolic, corespunde relaţiei omului cu Creatorul din miturile şi religiile lumii. Multe din vicisitudinile dezvoltării psihologice pot fi înţelese în termenii relaţiei în schimbare dintre eu şi Sine în diferitele stadii ale dezvoltării psihice. Eul conştient NATURA Sine 74 M.-L. von Franz, Psychotherapy, pag. 12 Psihologia transferului, O. C. 16, par. 416 76 V. Kast, idem, pag. 7 75 SPIRIT Uniune
  • 91. 93 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ nediferenţiat (haos) diferenţiată (Eul înţelept) Sinele inconştient (anima) Transformarea de la nediferenţiere la diferenţiere şi unitate poate fi înţeleasă, în termeni metafizici, dar cu sens în dinamica psihică, ca relaţie între natura androgină, separarea feminin - masculin şi sarcina aducerii în conştiinţă, a atribuirii de sensuri şi creaţiei şi spiritul androgin; ele sunt fără îndoială polii unui proces singular continuu de o viaţă. Natura conţine în sine spiritul inconştient; în timp ce spiritul este viaţa naturii, cu înţelepciunea şi întregul ei, ridicate la nivelul conştiinţei astfel potenţialităţile ei devin o actualizare. Confirmarea acestei continuităţi între viaţa naturii şi spirit este furnizată de terminologia pe care Jung o foloseşte în eseul lui târziu, "Asupra naturii psihicului" 1954, O.C. 8, în care încearcă cea mai sistematică discutare a polarităţii natură - spirit. "Dinamismul instinctului este localizat ca atare în partea infra-roşie a spectrului, în timp ce imaginile instinctuale stau în partea ultra-violetă... 77 "Psihologic,...arhetipul este o imagine a instinctului ca scop spiritual spre care tinde întreaga natură a omului...Deoarece arhetipul este un principiu formativ cu putere instinctuală, albastrul său este contaminat cu roşu: apare ca violet sau încă, am putea interpreta asemănătorul ca o apocatastază a instinctului ridicat la o frecvenţă mai înaltă, exact a fel cum am putea deriva cu uşurinţă instinctul dintr-un arhetip latent care se manifestă într-o lungime de undă mai mare".78 Dacă natura şi spiritul, sau instinctul şi imaginile sale arhetipale sunt polii unui singur proces continuu, asta nu înseamnă că natura trece direct în spirit. Conştiinţa eului ca prima care apare din natură este unitendintă şi dualistică şi doar mai târziu - dacă în general se întâmplă - , depăşeşte aceste limitări şi merge mai departe pentru a recâştiga înţelepciunea şi întregirea naturii la nivelul conştiinţei spirituale. Acest stadiu interimar va fi echivalentul de dezvoltare a gamei din spectru dintre infra-roşu şi ultra-violet, - ceea ce Jung numeşte domeniul "psihicului propriu-zis, care se extinde la "toate funcţiile care pot fi aduse sub influenţa voinţei "79, care sunt mai mult sau mai puţin funcţiile conştiente. Acest spaţiu este distinct faţă de 77 par. 211 par. 212 79 par. 183 78
  • 92. 94 MIHAELA MINULESCU ariile psihoide sau quasi-psihice de la cele două capete ale spectrului, unde conştiinţa trece treptat spre infra-roşu şi ultra-violet. Arhetipurile ca principii transcendente nu pot deveni vreodată cognoscibile, dar devin tot mai conştientizabile în situaţia în care eul a trecut dincolo de stadiul dualist unitendint pentru a atinge nivelul conştiinţei simbolice înţelepte. Jung recunoaşte această posibilitate a unei conştiinţe mai înalte decât cea a psihicului propriu-zis: "Procesele psihice se comportă ca o scală de-a lungul căreia "alunecă" conştiinţa. Se poate acum afla în apropierea instinctului şi cade sub influenţa lui; în momentul următor, alunecă de-a lungul spre celălalt capăt unde predomină spiritul şi chiar asimilează procesele instinctuale cele mai opuse acestuia".80 "În consecinţă, există o conştiinţă în care predomină inconştientul, dar şi o conştiinţă în care predomină conştiinţa de sine".81 Psihicul este centrul viu al mandalei, principiul intermediar dintre toţi factorii polari, şi principiul întregului teritoriu inclus în mandală. Dacă centrul reprezintă un tip de unitate pentru cele 4 opuse fundamentale (natură - spirit, masculin - feminin), periferia care trece prin cei patru poli este şi ea un principiu al unităţii lor care constituie un întreg auto-conţinător. Psihicul poate fi înţeles printr-o teorie ştiinţifică care integrează aceste tipuri de unităţi deodată. Ca unitate intermediară, este personificat sau individualizat ca eu; ca o unitate a toate-cuprinzătoare este personificat sau individualizat ca Sine. Psihicul nu este o structură transcendentală statică ci dinamică, un proces de-o viaţă care include stadii de dezvoltare interimare între întregul inconştient al naturii şi întregul conştient al spiritului. În această perioadă interimară, când conştiinţa eului este suspendată în trecerea de la origine la scop, ea este unitendintă şi dualistă în modul de a aborda şi privi lucrurile, şi astfel înţelege toate opusele în mod dualist ca opuse calitative. Nu înţelege caracterul androgin al naturii şi al spiritului şi le reconstituie greşit asimilând masculinul la spirit şi femininul la natură ca antiteze. Spiritul devine exclusiv masculin şi este mai mult sau mai puţin echivalent cu Logosul, ca în Creştinism. Femininul, partea iraţională a spiritului îşi face indirect simţită prezenţa - tendinţa de a vedea spiritul ca nivel trandescendent al logosului care este atins doar prin săritura mistică a iraţionalismului. Natura, la fel, devine un principiu feminin exclusiv care este asimilat arhetipului Marii Mame. 80 81 par. 207 par. 187
  • 93. 95 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Conştient masculin - solar Inconştient Spirit androgin Inconştient feminin - lunar Conştient feminin lunar Inconştient Spirit androgin Inconştient masculin - solar În aceşti termeni poate fi înţeleasă şi dezvoltarea din haos a zeilor şi mai ales a lui Zeus ca simbol pentru complexul eului, cu toate fazele de relaţionare şi devenire înspre ordine şi diferenţiere a feminităţii şi masculinităţii în geneza din Legendele şi miturile Greciei antice. 3.6. Axa Eu - Sine şi ciclul vieţii psihice Eric Neumann, pe baza materialului etnografic şi mitologic, descrie simbolic stadiul psihic anterior naşterii conştiinţei ego-ului ca uroborus: utilizează imaginea circulară pentru a reprezenta Sinele primordial (stadiul mandala originar din care se naşte Eul). M. Fordham, pe baza observaţiilor clinice pe copii şi bebeluşi, postulează Sinele ca totalitate originară anterioară Eului şi demonstrează faptul că procesul de individuare porneşte foarte de timpuriu în destinul individual.
  • 94. 96 MIHAELA MINULESCU Conform datelor lui Jung, în ecuaţia individuării, sarcina primei jumătăţi a viaţii - include dezvoltarea Eului cu o separare progresivă dintre eu şi Sine: separarea Eu - Sine. Sarcina celei de a doua jumătăţi a vieţii este relativizarea Eului ca experienţă şi cere relaţionarea cu Sinele: respectiv reuniunea Eu - Sine. Edinger, în "Ego şi arhetip" realizează o analiză nuanţată a relaţiei eu - sine. Consideră că ecuaţia generală formulată de Jung este corectă, dar observaţiile empirice din psihologia copilului, adolescentului şi psihoterapia adultului o nuanţează în sensul unei legături circulare: Separare Eu - Sine Uniune Eu - Sine Această ciclicitate indică o alternare între procesul de unificare şi cel de separare care se repetă de-a lungul vieţii, atât în copilărie cât şi în viaţa adultă. În figurile de mai jos este reprezentat acest proces evidenţiat de Jung şi reprezentat astfel de von Franz şi E. Edinger. Părţile suprapuse descriu identitatea reziduală Eu - Sine; linia de unificare reprezintă axa Eu - Sine, legătura vitală de comunicare care asigură integritatea Eului. Stadiul I, uroboric originar, Neumann. Nu există nimic decât mandala - Sine. Germenul Eului este prezentat doar ca potenţialitate: Eul şi Sinele sunt una, deci nu există E. Stadiul primar al identităţii totale Eu - Sine. Stadiul II, prezintă un Eul care apare / răsare, începe să se separe din Sine, dar care îşi are încă centrul şi aria mai largă în identitatea primară Eu - Sine. Stadiul III, stadiul de dezvoltare mai avansat: Axa Eu - Sine devine parţial conştientă - care în primele două stadii era complet inconştientă şi de aceea nu se putea distinge din identitatea Eu - Sine. Stadiul IV, este limita teoretică ideală care probabil nu există în realitate, ce reprezintă separarea totală Eu - Sine şi o conştientizare completă a axei Eu Sine. I II III IV
  • 95. 97 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Teza psihologiei analitice în formularea lui Edinger: dezvoltarea psihologică este caracterizată de două procese ce apar simultan: are loc separarea progresivă eu - Sine şi creşterea emergenţei axei eu - Sine în conştiinţă, ceea ce înseamnă că separarea şi creşterea Eului sunt dependente de Sine şi sunt în realitate două aspecte ale unui singur proces emergent şi continuu de la naştere la moarte. Dacă, Stadiul III corespunde jumătăţii a II-a a vieţii, înseamnă că doar în acest stadiu are loc conştientizarea legăturii cu Sinele, altfel spus, începe să emeargă în conştiinţă porţiunea superioară a axei eu - Sine. Figura următoare, concepută de Edinger, prezintă procesul prin care aceste stadii prime se descoperă ca un ciclu alternator82. Un ciclu care se repetă mereu şi mereu de-a lungul dezvoltării psihice aducând o progresivă diferenţiere a eului de Sine. În fazele timpurii, mai ales în prima jumătate a vieţii, ciclul este trăit ca o alternare între 2 stadii : inflaţia şi alienarea. Ulterior, apare al III-lea stadiu când axa eu - Sine atinge conştiinţa care este caracterizat printr-o relaţie conştientă dialectică între eu şi Sine. Acesta este stadiul de restabilire a legăturii eu - sine şi funcţionarea în plan conştient. Sensul devenirii spre stadiul patru este dezvoltarea "eului înţelept". Întregul originar Inflaţia Identitatea E - S Inflaţia pasivă Reîntoarcerea parţială la stadiul de inflaţie 82 idem, pag. 41 Inflaţia activă Actul inflaţionat sau eroic B
  • 96. 98 MIHAELA MINULESCU Reconectarea cu S. Acceptarea Respingerea A Alienarea de Sine (rănirea /dezmembrarea) Umilinţă Metanoia (atitudinea de sacrificiu) Inflaţia: termen care descrie atitudinea şi stadiul care acompaniază identificarea Eului cu Sinele: cel mic şi-a arogat calităţile celui mai mare, deci este extins dincolo de limitele propriei mărimi. Naşterea, are loc într-un stadiul de inflaţie. În stadiul infantil primar, nu există nici Eu nici conştiinţă; totul este inconştient; Eul latent este într-o identificare completă cu Sine. Se naşte Sinele; Eul este făcut şi la începuturi este Sinele: Neumann - uroborus. Sinele ca centru şi totalitate a fiinţei. Eul este total identificat cu trăirile Sinelui însuşi ca zeitate (copilul nu gândeşte în acest fel, nu poate gândi, dar fiinţa lui totală şi trăirile sunt ordonate în jurul identificării a priori cu zeitatea - stadiul originar al întregului şi perfecţiunii inconştientului, stadiu care este responsabil de nostalgia pe care o resimţim legată de origine, atât cea personală cât şi ca istorie a omenirii. Corelate acestui stadiu filogenetic, au apărut acele mituri ce descriu stadiul originar al omului ca stadiu de rotunjime, perfecţiune, paradis. În stadiul paradisiac, omul este în unire cu zeii - stadiul Eului care este încă nenăscut, încă neseparat de pântecul inconştientului şi deci încă împărtăşeşte întregimea şi totalitatea divinităţii. Aici este evidentă atitudinea inflaţionată a fi zeul care poate face totul. Studii realizate de Rhoda Kellog legate de desenele copiilor de-a lungul diferitelor vârste ale copilăriei mici evidenţiază aspecte importante privind modul de a reprezenta figura umană: iniţial copilul de 2 ani mâzgăleşte, apoi este atras de intersectarea liniilor şi începe să facă cruci apoi crucea este închisă într-un cerc şi are trăsături fundamentale de mandală când copilul începe să facă chipuri umane, acestea întâi apar ca cercuri,
  • 97. 99 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ contrar experienţei reale din plan vizual, cu braţele şi picioarele ca extensii raze ale cercului.83 Copilul mic trăieşte omul ca o structură mandalică, rotundă, şi verifică mitul lui Platon despre omul originar rotund "Omul primordial era rotund, spatele şi părţile formând un cerc...Puterea şi forţa lor era teribilă şi gândurile inimilor lor erau măreţe; ei au atacat zeii...şi ar fi putut pune mâna pe zei...dar zeii nu au putut suporta ca insolenţa lor să rămână nerestricţionată".84 Terapeuţii care se apleacă asupra copiilor indică mandala ca o imagine operantă, vindecătoare pentru copii mici. Ea apare în desenele copiilor odată cu sau imediat premergător restabilirii stabilităţii psihice. Simbolic vorbind, psihicul uman era originar rotund, întreg, complet, stadiu de unitate cu zeitatea, cu auto-suficienţă echivalent cu însăşi zeitatea. Multe dificultăţi psihologice subsecvente se datorează rezidurilor acestei identificări cu zeitatea. De exemplu, psihologia copilului în primii 5 ani de viaţă. Astfel, retrospectiv, această etapă a vieţii este văzută ca : • perioadă de prospeţime a perceperii şi răspunsului: copilul este în contact imediat cu realităţile arhetipale ale vieţii: stadiu de poezie originară. Puteri transpersonale magnifice şi terifiante se întrezăresc în orice eveniment obişnuit; • în context, apare şi reversul - copilul poate fi un mic animal egoist, plin de cruzime şi pofte. Freud de exemplu, descrie acest stadiu ca perversiune polimorfă - de fapt o descriere brutală dar care parţial cuprinde un adevăr: toate ambiguităţile fiinţei legate ferm de psihicul arhetipal şi energia transpersonală, şi în acelaşi timp identificată inconştient cu ea şi legată nerealist de aceasta; • la fel este influenţată imaginea relativ la omul primitiv când are loc identificarea cu psihicul arhetipal iar a eului cu lumea: interiorul şi exteriorul nu pot fi înţelese distinct. Viaţa reală a primitivului este murdară, degradantă şi obsedată de teroare. În revers, vezi imaginea idealizată promovată de J. J. Rousseau despre "nobleţea sălbaticului", nostalgia pentru pierduta comuniunea mistică cu natura. Originea psihologică este definită deci prin două aspecte: • condiţia paradisiacă, a întregirii, una cu natura şi zeii, infinit dezirabilă 83 Analysing Childrens Art, Palo Alto, Calif., National Press Books, 1969, 1970 84 în Symposium
  • 98. 100 MIHAELA MINULESCU după standardele conştiinţei umane definită prin spaţiu şi timp, apare ca un stadiu de inflaţie, condiţie de iresponsabilitate, aroganţă, dorinţe pline de cruzime. În aceste condiţii, abordarea este diferită în funcţie de perspectivă: • problema fundamentală pentru adult: cum să obţină uniunea cu natura şi zeii condiţie în care începe copilul, fără ca uniunea să aducă după ea inflaţia identificării; • problema fundamentală pentru creşterea şi dezvoltarea copilului: cum putem scoate cu succes copilul din stadiul inflaţionat şi să-i dăm o idee realistă şi raţională despre relaţia sa cu lumea, în acelaşi timp menţinând legătura vie cu psihicul arhetipal de care este nevoie pentru a-i face personalitatea puternică şi durabilă, rezistentă. Problema este de a menţine integritatea axei eu - Sine în timp ce dizolvi identificarea eului cu Sinele. De fapt, observă Edinger, de această problemă depinde disputa dintre permisivitate versus disciplină în creşterea copilului. Permisivitatea accentuează pe acceptarea şi încurajarea spontaneităţii copilului şi hrăneşte contactul cu sursa de energie a vieţii cu care el se naşte - dar, în acelaşi timp, menţine şi încurajează inflaţia copilului, nerealistă în raport cu cerinţele vieţii exterioare. Disciplina, accentuează limitele stricte ale comportamentului, încurajează disoluţia identităţii eu - Sine şi tratează inflaţia, - dar tinde să perecliteze legătura vitală şi necesară dintre eul în creştere şi rădăcinile sale inconştiente. Ambele opuse trebuie să lucreze împreună. Copilul se trăieşte pe sine literalmente ca centru al lumii. Mama răspunde mai întâi acestei cereri, relaţia iniţială tinde să încurajeze sentimentul copilului că dorinţa sa este o cerinţă a lumii, şi este absolut necesar să se întâmple acest lucru. Dacă această dedicare totală a mamei nu este resimţită de copil, el nu se poate dezvolta psihologic. Apoi lumea începe să respingă cererile copilului, - moment în care inflaţia copilului începe să se dizolve - dar în acelaşi timp începe alienarea, axa eu - Sine este tulburată. Se creează un fel de rană psihică de nevindecat în procesul de învăţare a faptului că el nu este o zeitate cum de fapt îţi trăieşte fiinţa totală. Apar rana şi separarea. Trăirea repetată a paradisului continuă progresiv în viaţa adultă. Mereu întâlnim acest proces cu două laturi. Suntem expuşi întâlnirilor cu realitatea furnizate de viaţă care în mod constant contrazic presupunerile inconştiente ale eului. În felul acesta Eul creşte şi se separă de identitatea
  • 99. 101 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ inconştientă cu Sinele. Dar, în acelaşi timp este necesară salvarea relaţiei dintre eu şi Sine pentru a putea menţine integritatea personalităţii ca atare, pericolul fiind de a ne aliena de profunzimile fiinţei noastre pregătind terenul pentru boala psihică. Multe psihoze ilustrează identificarea eului cu Sinele ca centru al universului, ca principiu suprem. Identificarea cu Issus Cristos sau Napoleon este o regresie la stadiul infantil originar. Individul îşi imaginează că anumite evenimente exterioare au o ascunsă relaţie cu el. Iluziile derivă din condiţia de identitate. Sunt exemple multe de inflaţie în viaţa curentă. Poate fi identificat stadiul de inflaţie de câte ori cineva trăieşte un atribut al zeităţii, de exemplu, de câte ori cineva transcende limitele umane propriu-zise. Ieşirile de mânie sunt exemple de stări de inflaţie. Încercarea de a forţa şi constrânge mediul personal este motivaţia predominantă în mânie. Un fel de complex al lui Yahve. Sau al mitologicului Zeus. Impulsul spre răzbunare se identifică tot cu zeitatea. În astfel de momente persoana poate invoca. "Răzbunarea este a mea, spune Yahve, nu a voastră". Întreaga tragedie greacă descrie consecinţele fatale ale situaţiei în care omul ia în mâinile sale răzbunarea lui Dumnezeu. Motivaţia de putere este şi ea un simptom al inflaţiei. De câte ori cineva operează din motivul puterii, este implicată omnipotenţa. Omnipotenţa este un atribut al Zeului. Rigiditatea intelectuală care încearcă să pună egalitate între propria opinie şi adevărul universal este un exemplu de inflaţie. Presupunerea de omniscienţă. Condiţia eului alienat Edinger leagă condiţia de alienare, de ieşirea din ecuaţia eu - Sine, de frustrarea expectaţiilor Eului inflaţionat care aduce o înstrăinare între eu şi Sine. În imaginile simbolice, această condiţie apare în simboluri precum: cădere, exil, o rană nevindecată, o tortură perpetuă. Această simbolică ruptură nu priveşte numai eul ci şi axa eu - Sine. Observaţii clinice conduc la concluzia că integritatea şi stabilitatea eului depind în toate stadiile de legătura vie a eului cu Sinele. Eul şi Sinele au o afinitate apropiată şi structurală şi dinamică. Termenul "axă eu - Sine" a fost utilizat de Neumann pentru a desemna această afinitate. M. Forhdam, dă exemple de imagini mandala la copii care apar ca cercuri protectoare magice în momentele în care eul este ameninţat de forţe disruptive. Citează şi câteva ocazii în care desenarea unui cerc s-a asociat cu
  • 100. 102 MIHAELA MINULESCU cuvântul "eu" şi care a condus la unele acţiuni efective pe care anterior copilul nu fusese capabil să le facă.85 Putem ilustra cu cazul unei fetiţe de 13 ani, A. M., care, în mod spontan aduce la şedinţa de analiză un desen cu cercuri concentrice prin care îşi reprezenta propria viaţă. În desenul realizat în culori, culori diferite ilustrează momente diferite sau stadii trăite diferit. Acelaşi lucru se întâmplă în psihoterapia adulţilor când inconştientul poate produce unele imagini tip mandală care aduc un sens al calmului şi conţinerii unui eu confuz şi "dezordonat". Aceste observaţii indică faptul că Sinele stă în spatele eului şi poate acţiona ca un garant al integrităţii lui. Jung în "Psychology and Religion, West and East" afirmă: "Eul este legat de Sine în condiţia de "cel ce este mişcat" faţă de "cel care mişcă"...Sinele ...este o existenţă a priori din care evoluează eul. Am putea spune că este o prefigurare inconştientă a Eului".86 Mitologic, afinitatea Eu - Sine este ilustrată de doctrina că omul / eul a fost creat după chipul lui Dumnezeu / Sine. La fel, numele primordial al lui Yahve "Eu sunt faptul că exist". Cuvintele "eu sunt" definesc natura esenţială a Eului. În diagramă, legătura apare ca linie de legătură între centrul cercului Sinelui cu centrul cercului Eului, axa ce reprezintă conexiunea vitală care trebuie să fie relativ intactă pentru ca persoana să supravieţuiască stresului şi creşterii; este calea de comunicare dintre personalitatea conştientă şi psihicul arhetipal; vătămarea afectează sau distruge legătura conştient - inconştient, conducând la alienarea eului de originile şi fundamentele lui. 85 în "Some Observations on the Self and the Ego in Childhood" apărută în New Developments in Analytical Psychology, Routledge and Kogan, London, 1957 86 O.C. 11, par. 391
  • 101. 103 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Putem observa, odată cu Edinger că orice imagine arhetipală poartă cel puţin un aspect parţial al Sinelui. În inconştient nu există o separare a diferitelor lucruri - totul se amestecă cu orice altceva - deci, atâta timp cât individul nu este conştient de nivelele succesive pe care am învăţat să le distingem în inconştient precum umbra, animus / anima, senex / seneca, trickster, Sine, ele nu sunt separate ci se amestecă într-o totalitate dinamică. În spatele unei probleme de tip umbră sau animus, sau o problemă parentală va licări dinamismul Sinelui. Sinele ca arhetip central subordonează toate celelalte dominante arhetipale, le cuprinde şi le conţine, - toate problemele care ţin de alienare - fie că este vorba de alienarea dintre eu şi figurile parentale, dintre eu şi umbră, sau eu şi animus / anima sunt în ultimă instanţă alienarea. Deşi, pentru scopuri descriptive separăm aceste figuri, în trăirea empirică de obicei nu sunt separate. Deci în toate problemele psihologice serioase, în mod bazal avem de a face cu problema relaţiei eu - Sine. Acest lucru este în mod special adevărat pentru psihologia copilului. Neumann a sugerat că Sinele poate fi trăit în copilărie în relaţie cu părinţii, mai ales cu mama. Această relaţie originară mamă - copil este denumită relaţia primară de Neumann "în relaţia primară mama ca sursă care dă direcţie, protejează şi hrăneşte reprezintă inconştientul şi, în prima fază, şi Sinele iar copilul dependent reprezintă Eul şi conştiinţa", ceea ce înseamnă că Sinele este în mod inevitabil trăit iniţial în proiecţie parentală. Faza timpurie a dezvoltării axei Eu - Sine poate fi identică cu relaţia părinte - copil: Sinele este un determinant interior arhetipal, a priori. Nu poate emerge fără o relaţie părinte - copil concretă. Neumann a subliniat acest lucru denumind procesul "evocarea personală a arhetipului".87 Această condiţie este o fază de trăire a Sinelui în proiecţie, când axa eu - Sine este cea mai vulnerabilă la pereclitare prin influenţă de mediu adversă pentru că, acum, ceea ce este în interior nu poate fi distins de ceea ce este în exterior. De aceea, incapacitatea de a simţi acceptarea sau raportul este simţită ca identică cu pierderea acceptării de către Sine. Deci, axa Eu - Sine a fost tulburată, ducând la alienarea Eului. Această trăire a respingerii parentale a unui aspect al psihologiei copilului este o parte a anamnezei a aproape oricărui pacient, cu observaţia că respingerea nu înseamnă cu necesitate formarea şi disciplinarea copilului care învaţă să-şi restrângă starea primitivă de dorinţă. Este vorba de acea respingere parentală care porneşte din proiectarea umbrei părintelui pe copil: 87 The Significance of the genetic aspect for the analytical psychology , Journal of Analytical Psychology, IV, 2, p 133
  • 102. 104 MIHAELA MINULESCU este un proces inconştient trăit de copil ca ceva inuman, total, irevocabil, pare să vină de la o zeitate implacabilă. Acest lucru are 2 origini: în primul moment, proiecţia Sinelui copilului pe părinte va da acţiunilor părintelui o importanţă transpersonală. În al II-lea rând, părintele care respinge funcţionează inconştient şi acţionează în propria sa arie a identităţii eu - Sine şi va fi de aceea inflaţionat de o identificare cu zeitatea. Consecinţa pentru copil poate fi condiţia de infirmitate permanentă a psihismului său datorită tulburării axei sale eu - Sine. Sinele ca centru al psihicului, capabil să reconcilieze opusele trebuie considerat ca organ al acceptării par excelence. În acest sens, acceptarea Sinelui dă eului stabilitate şi forţă. Acest sens al acceptării este condus spre eu prin axa eu - Sine. Simptomul tulburării axei este tocmai lipsa de auto-acceptare - individul simte că nu merită să existe sau să fie el însuşi. Psihoterapia dă unui astfel de om sentimentul că este acceptat. Acest lucru poate duce la repararea axei eu - Sine care restabileşte contactul cu sursele interioare de forţă şi acceptare, lăsând pacientul liber să crească. Pacienţii care au o axă eu - Sine tulburată sunt impresionaţi în terapie mai ales de descoperirea că terapeutul îi acceptă. Iniţial nu pot crede acest lucru. Faptul acceptării poate fi discreditat de considerarea acesteia doar ca o tehnică profesională care nu are o realitate autentică. Dar dacă acceptarea terapeutului poate fi recunoscută ca un fapt apare prompt un transfer puternic, profund. Sursa acestui transfer pare a fi proiecţia Sinelui, mai ales a funcţie sale ca organ al acceptării. În acest moment apar proeminente caracteristicile centrale ale terapeutului Sine: terapeutul este o persoană care devine centrul vieţii şi gândurilor pacientului, şedinţele terapeutice devin punctele centrale ale săptămânii, un centru de înţeles şi ordine a apărut acolo unde fusese doar haos şi disperare - toate indică că începe repararea axei eu - Sine. Întâlnirea cu terapeutul va fi trăită ca un contact de reîntinerire cu viaţa ce aduce optimism şi speranţă - la început astfel de efecte cer contact frecvent şi dispar repede între şedinţe; treptat, aspectul interior al axei eu - Sine devine tot mai proeminent. Trăirea acceptării repară axa şi în acelaşi timp reactivează identitatea reziduală eu - Sine - de fapt, acest lucru se va întâmpla atât timp cât axa rămâne complet inconştientă - de aici atitudini de inflaţie, expectaţii de posesivitate care vor apare şi care vor evoca respingeri ulterioare din partea terapeutului sau mediului. Iar dacă axa se tulbură, starea este de relativă alienare. La modul ideal pentru dezvoltare sau terapie este nevoie de o
  • 103. 105 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ disoluţie progresivă atât de blândă încât să nu aducă vreo tulburare axei eu Sine, - ceea ce rar se întâmplă. Cursul ciclic include o serie de acte inflaţionate sau eroice care provoacă respingere şi sunt urmate de alinare, regret, restituţie şi reînnoirea inflaţiei. Procesul ciclic se repetă mereu şi mereu în fazele timpurii ale copilăriei, fiecare ciclu aducând o creştere de conştiinţă. Astfel, treptat, se constituie conştiinţa. Dacă procesul merge greşit, el va fi subiect al tulburărilor, mai ales în fazele timpurii de viaţă. Dacă relaţia copil - părinte din copilărie este trăită în ecuaţia negativă, contactul copilului cu centrul său interior va fi pereclitată. De aceea relaţiile de familie timpurii au o importanţă crucială pentru dezvoltarea personalităţii. Dacă sunt prea tulburate, ciclul poate fi aproape total întrerupt mai ales în două momente: A şi B. Momentul A se poate dezvolta dacă nu apare o suficientă acceptare şi renaştere a dragostei - dacă copilul nu este deplin acceptat după pedepsirea pentru greşeli, se poate scurt-circuita ciclul creşterii. Eul copilului poate fi prins într-o oscilare sterilă între inflaţie şi alienare care construieşte tot mai mult disperare şi frustrare. Alt loc de blocare poate apare în punctul B (v. ilustraţia). Dacă mediul copilului este total permisiv încât el nu are de loc trăiri semnificative de respingere, dacă părinţii nu spun niciodată "nu". Întreaga trăire a alienării, care aduce cu ea conştientizare este omisă şi copilul primeşte acceptarea inflaţiei sale. Duce la psihologia copilului răsfăţat, contribuie la o viaţă în care limitările şi respingerile cu greu pot fi acceptate. Cercul indică alternarea dintre inflaţie şi alienare, nu şi fazele ulterioare când ciclul este depăşit. Odată ce eul atinge un anumit nivel de dezvoltare nu se mai repetă acest ciclu, cel puţin nu în acest fel - este înlocuit de un dialog tot mai conştient dintre eu şi Sine. Disperare şi violenţă. În stadiul de alienare, eul nu numai că se des-identifică de Sine ci se şi deconectează (ceea ce nu e de dorit). Legătura Eu - Sine are importanţă vitală pentru creşterea eului - îi dă fundament, structură şi securitate, îi furnizează energie, interes, înţeles şi scop. Ruperea legăturii duce la gol, disperare, lipsă de înţeles, în cazuri extreme psihoză sau sinucidere. Edinger consideră emblematice figuri biblice precum Adam şi Eva, trişti şi înstrăinaţi când sunt alungaţi din grădină, sau Cain ca personaj al alienării. Dumnezeu are consideraţie pentru ceea ce îi oferă Abel, dar nu şi pentru ceea ce îi oferă Cain. Astfel că el este foarte mânios, şi faţa îi cade. Dumnezeu îi spune lui Cain: "De ce eşti furios, de ce ţi-a căzut faţa" - se pare
  • 104. 106 MIHAELA MINULESCU că Dumnezeu nu a înţeles că propria sa respingere a dus la tulburările în cauză. Cain îi spune lui Abel, fratele său: Să mergem afară în câmp. Când au ajuns în câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său şi l-a ucis. Apoi Domnul i-a spus lui Cain: "Unde este Abel, fratele tău. El îi răspunde "Nu ştiu, sunt păzitorul lui. Domnul spune "Ce ai făcut. Vocea fratelui tău plânge la mine din pământ. Acum eşti blestemat din pământ, care şi-a deschis gura pentru a primi sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei atinge pământul nu te va mai susţine cu forţa lui, vei fi un fugitiv şi un vagabond pe pământ". Şi astfel Cain este alungat în sălbăticie, ceea ce repune în act alungarea lui Adam din paradis. Originea dificultăţii observă Edinger a fost de fapt respingerea de către Dumnezeu a lui Cain fără vreun motiv clar. Poate pentru că el iniţiase agricultura în societatea crescătorilor de oi (Abel) era un inovator şi suferise soarta caracteristică a acelora care încearcă să aducă o nouă orientare într-o societate căreia îi e teamă de schimbare. Cain apare astfel ca figură arhetipală ce reprezintă experienţa respingerii şi alienării. Reacţia sa faţă de o excesivă şi iraţională respingere este caracteristică - violenţa. Ea poate lua fie o formă interioară, fie exterioară. În forme extreme, ucidere sau sinucidere. Înţelesul crucial este că la rădăcina violenţei de orice formă stă experienţa alienării, o respingere prea severă pentru a putea fi suportată. Din perspectiva interioară, diferenţa dintre ucidere şi sinucidere este mică - direcţia exterioară sau interioară în care energia devine distructivă. Alienare şi experienţă religioasă. La fel cum trăirea inflaţiei active acompaniază în mod necesar dezvoltarea eului, trăirea alienării, consideră Edinger, este un preludiu necesar pentru conştientizarea Sinelui. Kierkegaard recunoaşte sensul necasar alienării în acest pasaj: .." putem spune atât despre vieţile pierdute dar numai că viaţa omului este pierdută când continuă să trăiască, atât de păcălit de bucuria vieţii sau de tristeţea ei încât niciodată nu devine etern şi decisiv conştient şi, în cel mai profund sens, primeşte o impresie a faptului că există un Dumnezeu, că el, el însuşi... există înaintea acestui Dumnezeu, a cărui câştig de infinitate nu este niciodată atins cu excepţia disperării".88 Jung, în termeni psihologici, spune acelaşi lucru "Sinele, în eforturile sale de auto-realizare, se exprimă în exterior dincolo de personalitatea eului în toate dimensiunile ei; datorită naturii sale a tot 88 din "Fear and trembling, the sickness unto death", citat de Edinger, pag. 48
  • 105. 107 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ cuprinzătoare, este mai strălucitor şi mai întunecat decât Eul şi astfel îl confruntă cu probleme pe care acesta ar dori să le evite. Fie curajul moral al individului decade, sau insight-ul lui, sau ambele până când soarta, în final, decide...ai devenit victima unei decizii făcută peste capul tău sau în răspăr cu inima ta. Putem vedea astfel puterea numinoasă a Sinelui, care cu greu poate fi trăită în orice altă formă. Din acest motiv, experienţa Sinelui este întotdeauna o înfrângere pentru eu.89 Sunt descrieri numeroase de experienţe religioase însoţite de un sens profund al depresiei, vinovăţiei, păcatului, lipsei de valoare şi absenţa completă a oricărui simţ al sprijinului transpersonal sau fundării pe care să se sprijine existenţa individului. Simbolul clasic pentru alienare este imaginea sălbăticiei. Psihologic, acest lucru înseamnă că sprijinul psihicului arhetipal este cel mai posibil să apară când eul şi-a epuizat propriile resurse şi este conştient de impotenţa sa esenţială de unul singur. Situaţia extremă pentru om este o oportunitate pentru Dumnezeu. Tolstoi, la 50 ani scrie: " Care va fi rezultatul a ceea ce vreau să fac azi? De ce trebuie să trăiesc? De ce trebuie să fac ceva, orice? Există aici, în viaţă, vreun scop pe care inevitabila moarte care mă aşteaptă nu-l răstoarnă şi nu-l distruge? Aceste întrebări sunt cele mai simple din lume. De la copilul stupid la bătrânul înţelept, ele sunt în sufletul oricărei fiinţe umane. Fără a răspunde la ele, ele imposibil, aşa simt el, ca viaţa să continue". Pasajul de mai sus este un exemplu de atac acut de alienare: întrebările puse de Tolstoi sunt aceleaşi care stau la rădăcinile fiecărei nevroze care se dezvoltă în ani de maturitate. Jung spunea, legat de acest aspect, că nu a întâlnit niciodată situaţia ca un pacient trecut de 35 de ani să fie vindecat fără a găsi o atitudine religioasă faţă de viaţă. "Printre toţi pacienţii mei în a doua jumătate a vieţii, aşa zicând peste 35 ani, să nu fie unul a cărui problemă în ultimă instanţă să nu fie de a găsi o perspectivă religioasă asupra vieţii. Se poate pe drept spune că fiecare dintre ei s-a îmbolnăvit pentru că a pierdut ceea ce religiile vii ale fiecărei vârste dau celor ce o urmează, şi nici unul dintre ei nu a fost cu adevărat vindecat fără a-şi recâştiga cu adevărat perspectiva religioasă. Acest lucru nu are nimic de-a face desigur cu o credinţă în particular sau cu a fi membru al unei biserici". Deşi alienarea este o experienţă arhetipală, se pot întâlni de obicei forme exagerate de trăire la oamenii care au o copilărie traumatică - în cazurile când copilul trăieşte un grad sever de respingere din partea părinţilor, 89 Mysterium Coniunctionis, O. C., 14, par. 778
  • 106. 108 MIHAELA MINULESCU axa eu - Sine este tulburată şi copilul predispus în stadii ulterioare ale vieţii la alienare până la dimensiuni insuportabile. Acest lucru pentru că acel copil resimte respingerea parentală ca respingere din partea lui Dumnezeu. Trăirea şi experienţa se va construi apoi în psihic ca alienare eu - Sine. În contextul psihologiei creştine, alienarea este în mod obişnuit înţeleasă ca pedeapsă pentru păcat - după Anselm, păcatul este furtul de la Dumnezeu a prerogativelor sale şi astfel dezonorarea lui Dumnezeu. Această dezonorare cere satisfacţie. Păcatul este presupoziţia inflaţionată a eului care preia funcţiile Sinelui. Crima cere căinţă, dar o satisfacţie completă cere restituirea mai mult decât ceea ce fusese iniţial luat. În termeni psihologici, acest tip de doctrină se referă la relaţia eu Sine - inflaţia, păcatul, trebuie evitată când e posibil. Când apare, eul poate fi mântuit doar restaurând onoarea pierdută a Sinelui ( prin căinţa). Acest lucru nu este însă suficient pentru o satisfacţie completă, graţia care derivă din auto-sacrificiul Sinelui trebuie să completeze plata. Ceea ce pare a indica că păcatul eului şi pedeapsa subsecventă sunt necesare pentru a genera fluxul de energie curativă (graţia) de la Sine la eu. Eul nu poate simţi sprijinul Sinelui până nu a fost eliberat din identificare sa cu Sinele - nu poate fi un vas pentru influxul de graţie / energie până nu a fost golit de propria totalitate inflaţionată - dar această golire poate apare doar odată cu trăirea alienării. Ceva din legenda pierderii şi căutării eroice a Graalului se referă simbolic la acest proces psihic. Restituirea axei Eu - Sine. Există un profilul clinic tipic ce poate fi denumit nevroza de alienare. Un astfel de om se îndoieşte foarte tare de dreptul lui de a exista - are un sens profund de lipsă de valoare cu toate simptoamele obişnuit circumscrise complexului de inferioritate. Presupune inconştient şi automat că orice apare din el, dorinţe, nevoi, interese - trebuie să fie greşit sau cumva inacceptabil. Cu această atitudine, energia psihică este condamnată şi trebuie să apară în modalităţi distructive sau inconştiente precum simptoame psihosomatice, atacuri de anxietate sau afecte primitive, depresie, impulsuri suicidale, alcoolism etc. Fundamental, un astfel de pacient se confruntă cu problema dacă este sau nu justificat în faţa lui Dumnezeu. Aici apar bazele psihologice ale problemei teologice ale justificării. Suntem justificaţi de credinţă sau de muncă? In nuce, diferenţa dintre punctele de vedere introverte sau extraverte. Persoana alienată se simte profund nejustificată şi este cu greu capabilă să acţioneze după cele mai bune interese ale sale. În
  • 107. 109 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ acelaşi timp este tăiat de la un sens al înţelesului. Viaţa este golită de conţinut psihic. Pentru a ieşi din stările de alienare trebuie restabilit un anume contact dintre eu şi Sine. Dacă are loc acest lucru, o întreagă lume nouă trebuie restabilită. Iată exemplul prezentat de Edinger. Este visul unei tinere femei în terapie, vis ce ilustrează începutul de reparare a axei eu - Sine. Am fost alungată spre pământurile reci, aride ale Siberiei şi mă întrebam despre lipsa de scop. Apoi se apropiau un grup de soldaţi pe cai. M-au aruncat în zăpadă şi au început să mă violeze unul câte unul. De 4 ori s-a întâmplat acest lucru. M-am simţit zdrobită şi paralizată de răceală. Când s-a apropiat cel de al V-lea, m-am aşteptat la acelaşi lucru, dar spre surprinderea mea am văzut milă şi înţelegere umană în ochii lui. În loc să mă violeze m-a învelit într-o pătură şi m-a dus la o cabană alăturată. Aici m-a pus lângă foc şi m-a hrănit cu supă caldă. Ştiam că acest om urmează să mă vindece. Pacienta a suferit ca şi copil de un severă respingere. Tatăl mai ales a neglijat-o complet după divorţul de mamă. A fost o lovitură crucială pentru stima de sine a pacientei şi a lăsat-o alienată de valorile purtate de tată şi, în ultimă instanţă, de o porţiune a Sinelui. Visul descrie viu sentimentul ei de alienare sau alungare şi astfel, nou apăruta ei experienţă de restaurare: axa eu - Sine a fost reparată. Acest lucru s-a întâmplat odată cu conştientizarea unor sentimente de transfer puternice. Conştientizarea faptului că are loc un proces nuclear profund ce include repararea axei Eu - Sine dă o dimensiune în plus înţelegerii fenomenului de transfer. Alt exemplu de efect de vindecare prin re-stabilirea legăturii Eu Sine apare în visul unei paciente care a suportat în copilărie o severă deprivare emoţională şi acum, la 30 de ani, în labirintul depresiei, nu găseşte nici o posibilitate de ieşire. Pacienta nu manifesta în viaţa reală o înclinare religioasă deosebită, dar trăia un mit al misterului originii personale. Visul decurge în mai multe faze, prima dintre acestea implică nevoia de a reconstrui, în interior, relaţia cu sacrul. "E noapte. De undeva, mai departe, vine puţină lumină de la un lac. Sunt pe malul unui lac împreună cu alte persoane. De pe mal coboară în lac câteva trepte care abia se văd. Sunt îmbrăcată într-o cămaşă lungă, albă. Eu ştiu că fac parte din cei apropiaţi Lui. Pe treptele de piatră stau câteva persoane. O femeie îi îndeamnă să stea în anumite locuri şi să ia apă din lac şi le-o toarnă pe frunte. Se spune că aşa e bine, că apa de acolo e sfinţită. Ceilalţi întreabă de ce. Eu vreau să răspund dar femeia dinainte se bagă şi le spune doar că aşa e bine.
  • 108. 110 MIHAELA MINULESCU Eu ştiu că apa e sfinţită în anumite locuri pentru că pe acolo au trecut tălpile Lui (parcă Îl şi văd cum a trecut pe acolo, dar în amintirea mea e cu spatele la mine, mergând parcă spre mijlocul lacului), dar pentru că cealaltă s-a băgat, din mândrie şi din dorinţa de a ţine ce ştiu doar pentru mine, tac. Înot pe spate spre mijlocul şi apoi spre capătul celălalt al lacului. Întâi mă gândesc că mă voi uda, dar apoi mă gândesc că, udă, cu cămaşa lipită de corp voi fi mai atrăgătoare pentru El, că mă va plăcea mai mult. Mă gândesc (şi e cam ciudat) la el ca la un bărbat deşi până acum m-am gândit la el ca la un mentor, un stăpân spiritual pentru că El e Isus. Mă gândesc în acelaşi timp că, de fapt, ştiu să înot..." Visul pune în scenă o deschidere a eului către imaginea Sinelui, El. Ceea ce funcţiona până acum în registrul teoretic, "spiritual", devine viu, simbolistica visului pune în joc registrul personal al trăirii apropierii. Acest proces de autoreglare, homeostatic, lucrează în psihic cu condiţia ca să fie liber să opereze natural. Psihicul inconştient, la fel ca şi corpul, are o înţelepciune instinctivă care poate corecta erorile şi excesele de conştientizare în măsura în care suntem deschişi la acest mesaj. Această acţiune de corectare derivă din funcţia Sinelui care cere o legătură sănătoasă eu - Sine pentru a putea opera liber. Într-un interviu dat de Jung cu puţin înaintea morţii, întrebat despre relaţia cu Dumnezeu, Jung spune: "În aceste moment, Dumnezeu este numele prin care desemnez toate lucrurile care-mi intersectează violent şi iraţional drumul pe care mi l-am ales, toate lucrurile care tulbură planurile, intenţiile şi punctele mele de vedere subiective, schimbându-mi cursul vieţii în bine sau în rău".90 90 în Edinger, The Creation of Consciousneaa, Inner City, 1984
  • 109. 111 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ
  • 110. 112 MIHAELA MINULESCU ASPECTE FUNDAMENTALE ALE ANALIZEI JUNGIENE " - Credeţi în Dumnezeu? - Nu cred. Acum ştiu". Interviul BBC cu Jung, John Freeman 4.1. Scopul şi arta analizei jungiene 4.2. Dimensiunea religioasă a analizei 4.3. Conceptul de suflet la Jung 4.4. Conceptul de spirit 4.5. Relaţia eu - Sine în viziunea ideilor despre religie din ultimele opere de sinteză 4.1. Scopul şi arta analizei jungiene Scopul terapiei este asimilarea impulsurilor de dezvoltare trezite în psihic, individul devine capabil să facă faţă propriei persoane şi celorlalţi să se înţeleagă pe sine mai bine, mai ales aspectele întunecate ale căror proiecţii le va putea recunoaşte mai uşor. Scopul general este creşterea autonomiei, capacităţii de a relaţiona şi mai ales a autenticităţii.91 Intrinsecă ideii de realitate a psihicului este cea de "înţeles" al trăirii. Se pot decela două paradigme ale operei jungiene: prima rezonează cu fundamentul modern al fizicii nucleare, în ultimă instanţă subiectivist, care găseşte "sens" prin detaşarea observatorului de obiect, care desparte psihicul de lume şi forţează categorii abstracte şi grile asupra experienţei; a doua paradigmă, de tip post modern, afirmă că trăim în imaginea psihică şi această imagine conţine înţeles în şi din ea însăşi. Jung recunoaşte că efortul de a descoperi sensul conduce inevitabil spre tensiuni; înţelegem că în orice moment trăim viaţa prin fapte ce cuprind şi ascund aspecte complexe şi paternuri, modele universale. "Psihicul este obiect al psihologiei, dar şi subiectul ei" în măsura în care condiţia sa de instrument este ce a de 91 V.Kast, The dynamics of symbols, pg.143
  • 111. 113 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ autoobservare: "psihicul se observă pe sine însuşi şi poate doar traduce psihicul înapoi în psihic". În încercarea de a înţelege, de a desprinde o certitudine de înţeles din ceea ce trăim, nesiguranţa acestei încercări ţine chiar de mijloacele prin care experimentăm. Dilema poate fi exprimată prin intermediul unei amintiri a lui Jung. Băiat fiind, aşezat pe o anume piatră, se întreba cu perplexitate inerentă, dacă el este cel care stă pe piatră sau piatra care îşi imaginează un băiat stând pe ea. Această tensiune exprimă tensiunea inerentă oricărei încercări de a desprinde sens, înţeles, de a cunoaşte. Jung încearcă să releve astfel realitatea psihicului care include fiinţa materială şi spirituală. Caracterizează psihicul ca având "conţinut", aspect care implică un model de observare dualist, de tip observator - obiect de observat. Îşi imaginează dinamica psihică şi autoreglarea în funcţie de legi cantitative ale energiei din termodinamică (conform principilor echivalenţei şi entropiei), dar dincolo de acestea utilizează conceptul de intensitate subiectivă pentru a explica fenomenele de tip "parapsihologic", aflate dincolo de cadrele spaţio-temporale în care se aplică aceste legi. În "Simboluri ale transformării", diferenţierea de Freud este radicală; deşi purtată de o cauză, fiinţa noastră poartă o intenţie dincolo de ceea ce putem cunoaşte, înţelege. În "Sincronicitatea, un principiu acauzal...", vorbeşte de cauzalitate şi sincronicitate ca principii fundamentale explicative. Aceste principii complementare îşi găsesc sens în conceptul de funcţie transcendentală, sau funcţie religioasă, sau funcţie creatoare de simboluri intrinsecă psihismului. În Amintiri Jung descrie o viziune interioară pe care a trăit-o la 12 ani, care i-a marcat o bună parte din tinereţe şi care poate fi interpretată ca simbol viu pentru ceea ce va defini treptat în opera sa drept funcţia religioasă a sufletului. Frumuseţea priveliştii din piaţa catedralei într-o zi de vară cu soare strălucitor îl face să gândească "Lumea e frumoasă şi biserica e frumoasă şi Dumnezeu a creat totul şi stă aşezat deasupra, sus, departe, în cerul albastru pe un tron de aur şi...aici urmă un gol în gândurile mele şi am avut o senzaţie sufocantă. Eram ca paralizat şi nu mai ştiam decât: Să nu cumva să gândesc mai departe acum. Vine ceva îngrozitor, la care nu vreau să mă gândesc, de care nici măcar nu am voie să mă apropii..." După o luptă interioară, după încă o noapte şi două zile chinuitoare în a treia noapte se trezeşte dintr-un somn agitat gândindu-se "din nou la catedrală şi la bunul Dumnezeu. Acum vine. Acum, acu! Trebuie să gândesc. Trebuie mai întâi să-mi duc gândul ăsta până la capăt. Dar de ce să gândesc ceva ce nu ştiu? Pentru numele lui Dumnezeu, doar e clar că nu vreau asta. Însă atunci cine o
  • 112. 114 MIHAELA MINULESCU vrea? Cine să mă constrângă să gândesc ceva ce nu ştiu şi nu vreau? De unde vine această voinţă teribilă? Şi de ce să-i fiu tocmai eu supus? Mă gândisem cu laudă şi preţuire la Creatorul acestei lumi frumoase......Mi-am adunat tot curajul, de parcă ar fi trebuit să sar în focul iadului şi am lăsat gândul să-mi vină: în faţa ochilor mei se înalţă catedrala cea frumoasă, deasupra ei este cerul albastru, Dumnezeu stă pe tronul de aur, sus, peste lume, iar de sub tron cade un excrement uriaş pe acoperişul nou, colorat şi strălucitor al bisericii, îl striveşte, apoi rupe în bucăţi pereţii bisericii. Deci asta era. M-au cuprins o uşurare imensă şi un sentiment de eliberare ce nu poate fi descris...".92 Analog acestei viziuni şi simbolului viu prin care Jung ajunge să înţeleagă că "Dumnezeu însuşi dezavuase în visul meu teologia şi Biserica întemeiată pe ea"93 apare relatarea Mariei Louise von Franz, în cartea sa "Psychotherapy" despre visul unui candidat analist, care avea îndoieli privind capacitatea sa reală de a interpreta visele pacienţilor săi. Visul începe în piaţa rectangulară a unui oraş în care se afla împreună cu un tânăr plin de vitalitate care îi povestea visele. De fiecare dată când povestea un vis, din cer cădea o piatră, pietre care se dovedeau a fi făcute din pâine şi care încep să formeze o adevărată piramidă. În scena următoare, cei doi stau împreună pe malul unui râu, tânărul îi povesteşte visele, de data asta ceea ce se formează este o piramidă din mici pătrate şi triunghiuri, asemeni unei picturi cubiste de Braque, tridimensională şi vie, în care echilibrul era menţinut prin echilibrarea culorilor. În a treia scenă a visului, asemeni celei de a treia încercări din basme, piramida se dovedeşte a fi din rahat solidificat cu vârful radiind - şi cel ce visează înţelege că vârful invizibil până acum este astfel făcut vizibil de acel rahat solid, iar rahatul la rândul lui este vizibil datorită acelui vârf luminos. Privind bine rahatul îşi dă seama că priveşte mâna lui Dumnezeu şi înţelege în final de ce este vârful este invizibil: este faţa lui Dumnezeu. Mult din ceea ce ascultăm în camera de analiză sunt nesfârşite reluări ale aceloraşi teme: certuri maritale, gelozii prosteşti, nevoi materiale de genul "atunci el a spus...şi apoi eu am spus" - un rahat oribil în care sunt prinşi parcă pacientul şi analistul. Dar, dacă privim mai atent, există şi mâna lui Dumnezeu acolo! Jung ascultă tot acest gunoi şi rămâne neclintit, straniu neclintit, şi apoi cu un cuvânt sau un gest indică mâna lui Dumnezeu care devine vizibilă în toate acestea, cu alte cuvinte, înţelesul profund al crizei prezente care face posibilă acceptarea acesteia. 92 93 Amintiri, pag. 49 53
  • 113. 115 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Jung nu căuta atât de mult răspunsul la "de ce", căuta mai degrabă scopul, telos-ul, înţelesul fenomenului respectiv. "Ce însemnă pentru mine a fi prins în acest rahat? Numai astfel devine vizibil "vârful piramidei". Locul unde anticii plasau contactul piramidei cu primele raze ale soarelui dimineaţa. În Persia, răsăritul, oriens, este un simbol al legăturii mistice, omul Îl vede şi devine una cu Creatorul. Atingerea întregului se realizează treptat, printr-o serie de evenimente care iluminează eul. A deveni analist cere o realizare din partea eului. Este o muncă grea, dificilă, cere o mulţime de cunoştinţe. Pacientul său - cel ce suferă - poate fi văzut ca o figură interioară a analistului, este o parte din propriul Sine. Jung este primul care afirmă public necesitatea analizei personale. După ani de experienţă subliniază şi în Amintiri necesitatea înţelegerii propriei persoane: "Psihoterapeutul nu trebuie însă să-l înţeleagă numai pe pacient; la fel de important este să se înţeleagă pe sine. Condiţia sine qua non a pregătirii sale este de aceea propria analiză, analiza didactică. Se poate spune că terapia pacientului începe la medic; doar dacă acesta ştie cum se descurcă cu sine şi cu propriile sale probleme, îl poate învăţa şi pe pacient cum să o facă. Dar numai atunci. În analiza didactică medicul trebuie să înveţe să-şi cunoască sufletul şi să-l ia în serios. Dacă nu este capabil, nici pacientul n-o să înveţe să facă aşa. Îşi pierde astfel o bucată din suflet, după cum şi medicul şi-a pierdut bucata de suflet pe care nu a învăţat să o cunoască. De aceea nu este suficient ca doctorul să-şi însuşească în analiza didactică un sistem de concepte. În calitate de analizand el trebuie să realizeze că analiza îl priveşte pe el personal, că ea este o bucată de viaţă reală şi nu o metodă care poate fi învăţată pe dinafară. Medicul sau terapeutul care nu pricepe acest lucru în analiza sa didactică va trebui să plătească mai târziu scump". Jung afirmă că: "fiecare nou caz care cere parcurgerea unei analize este o muncă de pionierat şi fiecare urmă de rutină se dovedeşte apoi a fi o alee oarbă". Este un loc comun în opera jungiană atenţionarea de a fi întotdeauna deschis la unicitatea fiecărui psihic viu: "Teoriile în psihologie sunt chiar diavolul. Este adevărat că avem nevoie de anumite puncte de vedere pentru valoarea euristică şi de orientare a acestora; ele trebuie întotdeauna privite ca fiind în principal concepte auxiliare ce pot fi lăsate oricând deoparte. Ştim încă atât de puţin despre psihic încât devine cu adevărat grotesc să ne gândim că am avansat suficient de mult pentru a delimita o teorie generală. Fără îndoială că este cel mai bun moment pentru
  • 114. 116 MIHAELA MINULESCU lipsa de experienţă şi ignoranţă, dar consecinţele sunt depresive: bigotism, superficialitate şi sectarism ştiinţific".94 Experienţa sa "l-a învăţat să stea deoparte de <metode> analitice la fel de mult ca de diagnoză. Bineînţeles că un medic ar trebui să cunoască pretinsele <metode>. Dar el trebuie să se ferească să se fixeze pe o anumită cale de rutină. Ipotezele teoretice sunt de aplicat doar cu prudenţă. Astăzi pot fi valabile, mâine ar putea fi înlocuite cu altele...În mod absolut intenţionat, eu nu sunt foarte sistematic. Pentru mine nu există decât înţelegerea individuală faţă de individ. Este nevoie pentru fiecare pacient de un alt limbaj. Astfel, eu pot fi auzit vorbind într-o analiză în limbaj adlerian, în alta, folosind limbajul freudian, - mărturiseşte Jung, după o experienţă de o viaţă, în Amintiri. Enorma variaţie între indivizi şi nevrozele lor mi-a fixat idealul de a aborda fiecare caz cu un minim de prezumţii anterioare. Idealul ar fi desigur să nu ai nici un fel de prezumţie".95 Desigur, acest ideal nu este posibil atâta vreme cât un individ este pentru sine cea mai mare prezumţie dintre toate prezumţiile şi una care are consecinţe enorme spune Jung, încurajându-şi studenţii să-şi găsească propria cale: "Pot doar spera şi dori ca nimeni să nu devină "jungian"...Nu proclam nici o doctrină delimitată şi seacă şi detest "aderenţii orbi". Las pe fiecare liber să facă faţă faptelor în propriul său fel, deoarece şi eu cer această libertate pentru mine".96 Din această perspectivă credem că trebuie înţeleasă relatarea momentului de la Viena din 1910 când dialogul cu Freud îi conştientizează ruptura clară de acesta. Cuvintele lui Freud relatate în Amintiri, vise, reflecţii " ...promiteţi-mi să nu renunţaţi niciodată la teoria sexuală. Este lucrul esenţial. Vedeţi, trebuie să facem din ea o dogmă, un bastion de neclintit." Jung continuă "o dogmă, o indiscutabilă profesiune de credinţă se elaborează numai acolo unde se vizează o dată pentru totdeauna înăbuşirea îndoielilor. Asta însă nu mai are nimic de-a face cu judecata ştiinţifică, ci numai cu o sete personală de putere".97 4.2. Dimensiunea religioasă a analizei 94 "Psychic complex in a child" în "The development of personality", O.C.17, pg. 7 95 "The realities of practical psychotherapy", în op. cit. O.C. 16, par. 543 96 Scrisoare, 14 ianuarie 1946, Letters, I 97 pag. 161, traducerea românescă
  • 115. 117 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Pentru Jung, problema secolului XX este divizarea sufletului, o problemă pe care fiecare dintre religiile lumii încearcă să o vindece în manieră proprie. Sf. Pavel, în Scrisori Corintieni 7, 15 - 19, implică această rupere între condiţia trupului, a materiei şi condiţia spiritului, a "neputreziciunii". "Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer" scrie Sf. Pavel (15 - 47), înscris ce apare pe piatra funerară a mormântului familiei, de la Kusnacht. Cu cât individul este mai prins în problemele sociale, cu atât psihicul său este mai ameninţat de această scindare. Funcţia definitorie pentru unitatea psihică este funcţia transcendentală, creatoare de simboluri, sau religioasă. În terapia analitică se lucrează cu acea parte care are nevoie mai puternică de întregire, în sensul integrării la partea puternică. La Jung apare visul cu catedrala distrusă; visul cu Dumnezeu ca imagine a scindării; "raţiunea de a fi este să se ajungă a o înţelegere cu esenţa indefinibilă pe care religiile o numesc Dumnezeu" (1959). Această căutare devine pentru Jung, mai ales după 1949, preocuparea centrală. Rolul religiei în analiză poate fi argumentat în legătură cu faptul că Jung consideră nevroza ca expresie a pierderii sufletului şi cu modul în care relaţionează sufletul cu spiritul. În simptomatologia nevrozei, are loc "o pierdere a sufletului" ca şi capacitate de a simţi, aspectul principal fiind lipsa de vitalitate în relaţiile cu cei din jur, în activitate, în raport cu viaţa; se manifestă repetarea monotonă a sarcinilor existenţiale exprimată prin plângeri de tipul "simt că nu pot scăpa"; inconştientul este puternic reprimat ceea ce aduce în prim plan ideile "fixe" în creştere numerică, absenţa emoţiilor şi a stărilor afective altele decât cele centrate pe propria persoană (depresive); emoţii tulburătoare care izbucnesc brusc şi necontrolabil. Jung şi M. L. von Franz vorbesc despre faptul că în religiile primitive, în situaţia în care există o astfel de problemă, ea se manifestă prin pierderea sufletului ca simptom al depresiei profunde şi / sau prin invadarea de un spirit şi anxietate. În operele lui Jung există o evoluţie a ideilor despre funcţia religiei şi funcţia religioasă a psihicului de simbolizare vs. dia-bolizare, unirea vs. distrugerea unităţii. În scrierile primei perioade, 1902 - 1920, apare cea mai timpurie referinţă privind funcţia religioasă a psihicului în 1907, în "Psihologia
  • 116. 118 MIHAELA MINULESCU inconştientului".98 Se discută funcţia religioasă ca o capacitate de a produce simboluri, 1916 "Funcţia transcendentală", şi se fac referinţe la imaginea lui Dumnezeu din psihic. În perioada operelor de maturitate, 1921 - 1948, ideile sunt dublate de discutarea fenomenologiei empirice. În 1933 Jung discută condiţia analogă a psihoterapeutului şi preotului, "Omul modern în căutarea propriului suflet",99 identificând nevroza ca o problemă a omului modern. În 1937, în "Prelegerile de la Terry",100 "Psihologie şi religie" vorbeşte despre religie ca trăire a numinosului, despre funcţia lui Dumnezeu ca "cea mai înaltă valoare" a sufletului şi despre "imago Dei" ca expresie a Sinelui. În 1942, revede simbolistica trinităţii în favoarea cuaternităţii şi critică respingerea femininului, răului şi materiei din totalitatea creştină a lui Dumnezeu în "O abordare psihologică a dogmei trinităţii". În 1942, interpretează dimensiunea de sacrificiu a messei în legătură cu individuarea. În 1944, în "Introducere în problemele religioase şi psihologice ale alchimiei"101 identifică tendinţa religiei moderne de a adânci ruptura, divizarea din interiorul sufletului faţă de alchimie, care restaurează unitatea spirit - materie. În operele târzii, dintre 1950 şi 1961 sunt discutate simbolurile dogmei creştine. Pune la îndoială adecvarea imaginii lui Issus Cristos ca simbol al Sinelui, respinge doctrina creştină a răului ca "privatio boni" în "Aion", 1950, Cercetări privind fenomenologia Sinelui. De asemenea analizează dezvoltarea "aeonului creştin şi nevoia unui aeon care să unifice opoziţia spirit - instinct". În "Răspuns lui Iov", 1951, continuă critica privind inadecvarea felului cum sunt înţelese imaginea lui Dumnezeu şi răul în creştinism, prezentând "partea întunecată" a imaginii lui Dumnezeu şi afirmând nevoia Creatorului de om care să-l conducă spre discernerea sensului, conştientizare. În opera finală "Mysterium Coniunctionis" 102 reia necesitatea cuaternităţii şi a conjuncţiei în imaginea lui Dumnezeu. Doctrina privind assumtio Mariae este văzută ca o expresie a necesităţii de a include femininul în coniunctio-ul divin. 98 O.C. 7 O.C.. 11 100 O-C. 11 101 O.C. 12 102 O.C. 14 99
  • 117. 119 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ 4.3. Conceptul de suflet la Jung În operele jungiene, sunt implicate patru sensuri pentru conceptul de suflet. Iniţial, sufletul este conceptualizat ca şi complex al inconştientului personal, precum în studiul "Fundamentarea psihologică a credinţei în spirite". Odată cu discutarea complexului anima - animus, sufletul apare ca arhetip al sensului opus, ca în "Tipuri psihologice". Ulterior apar cele două sensuri principale, sufletul ca totalitate a trăirilor nonfizice, - implicând mai ales inconştientul (sensul "pierderii sufletului", ca pierdere a legăturii cu viaţa inconştientă, cu amintirile şi cu "sursa înţelepciunii") şi sensul de anima mundi. În virtutea conceperii ca totalitate, formele sale de expresie pot fi: emoţiile şi sentimentele capabile de a stabili o punte cu sufletul (anxietatea, singurătatea); visele; simptoamele fizice (durerea de cap, senzaţia de ardere, teama de atac de cord ca simbol pentru condiţia dominării vieţii conştiente de "cap", intelect); ritualuri şi simboluri, cultivarea unor componente repetitive prin care sufletul se conectează la viaţa subiectivă precum ritualurile de iniţiere, de trecere, de nuntă, de moarte, etc. Sufletul ca anima mundi depăşeşte condiţia individuală şi implică participarea la sufletul lumii. Relaţia cu lumea arhetipală, cu sufletul lumii este sursa interioară a înţelepciunii ("Mysterium Coniunctionis"). Sufletul este simbol pentru că nu putem cu adevărat cunoaşte ce este sufletul. Singura modalitate de a păstra legătura cu sufletul este să păstrăm relaţiile cu lumea simbolică, cu limbajul sufletului. Şedinţa analitică este o locuire în simbol, prin exprimarea vieţii simbolice a pacientului - povestea, naraţiunea sa individuală şi circumambularea ca modalitate de conectare interioară şi conştientă la simbol. Simptoamele ca simboluri sunt expresii ale pierderii legăturii cu sufletul iar vindecarea se produce prin cultivarea vieţii simbolice. Etimologic, symbolon însemna credinţă. În "Analiza visului", seminar susţinut între 1928 şi 1930, Jung subliniază că ideea centrală a credinţei nu implică deloc că omul ar putea ştii exact ce este Dumnezeu; azi, credinţa reprezintă o abordare - cea mai adecvată posibil - pentru intuiţii şi credinţe. În acest sens, simbolul este cea mai adecvată reprezentare a ceva care nu poate fi explicat deplin, nu putem altfel exprima. Astfel, marele mistere ale vieţii nu pot fi exprimate altfel decât prin simboluri: cred că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. De aceea, o calitate fundamentală a simbolurilor este sacralitatea, numinozitatea. 4.4. Conceptul de spirit
  • 118. 120 MIHAELA MINULESCU În opera lui Jung îl întâlnim cu trei sensuri. O primă definire se face prin opoziţia spirit - materie, implicând că opoziţiile spirit - instinct, sau spirit - materie trebuie reunite în prin "vindecare". Spiritul primeşte şi sensul de complex autonom, un agent care există şi se manifestă din inconştientul colectiv. Jung distinge între complexul sufletului şi complexul spiritului, cel din urmă are o dimensiune arhetipală: Sinele ca centru cu funcţii specifice. Al treilea sens este spiritul ca spiritus rector, manifestare a Sinelui, energia Sinelui unind opusele în psihic, cu sensul de a uni, prin aducerea în conştiinţă a ceea ce a fost reprimat, neglijat, neluat în seamă, dar de care este nevoie pentru manifestarea totalităţii, a întregului vieţii psihice. Jung este cel care afirmă în psihologia ştiinţifică şi demonstrează prin materialul analitic că există o funcţie religioasă, sau creatoare de simboluri înnăscută în psihic în lucrarea "Psihologia inconştientului", definită în 1916 ca funcţie transcendentală. În acest sens, trăirea Sinelui ca unificare a opuselor este o trăsătură cheie în definirea spiritului. Creştinismul se întemeiază pe susţinerea dualităţii corp - suflet. Corpul nu se amestecă cu sufletul, cu ceea ce dă viaţă corpului. Sfântul Pavel se referă cel mai apăsat la materie - suflet, ca fiind clar separate; sufletului i se dă o importanţă mai mare iar spiritul se manifestă prin suflet Terapia ca sens general înseamnă a readuce în psihicul subiectiv ceea ce a fost proiectat, a lumina întunericul interior. Pentru Jung religia nu este o expresie a nevrozei, ci răspunsul ultim al omului la nevroză ca diviziune în interiorul sufletului. Nevroza este o disociere, o splitare datorită autonomizării unora dintre complexe, care exprimă probleme nerezolvate în inconştient disociate în suflet. De exemplu, o pacientă căreia de copil tatăl său îi repeta constant că este urâtă, tratând-o ca pe un băiat, pacientă care şi-a format o imagine despre propria persoană ca fiind neatractivă şi total lipsită de inteligenţă. În inconştientul personal, în umbră, s-a reprimat tot ceea ce putea fi pozitiv. Complexul are două faţete. Rolul analizei este de a vindeca splitarea, sufletul divizat. Etimologic, re-liguo înseamnă a aduce împreună, a lega, o unire a opuselor, acea parte a sufletului care a fost divizată. Cum? Ajutând pacientul să simtă trăirea acelei părţi a sufletului care a fost reprimată, astfel existând şansa ca acea parte să fie revelată, recunoscută, reintegrată. În esenţă, Jung critică religia ca dogmă prin faptul că, din nefericire, nu uneşte opusele ci le divizează mai mult prin mesajul că unele părţi sau dimensiuni ale sufletului sunt negative, lipsite de valoare astfel că, paradoxal, efectul religiei ca dogmă este creşterea nevrozei.
  • 119. 121 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Terapia analitică are ca scop încercarea de a face cunoscută subiectului funcţia transcendentă, religioasă a sufletului şi de a-l repune în contact cu simbolurile, cu trăirea autentică a lor. Jung spune că nu a avut niciodată vreun pacient a cărui vindecare să nu se fi petrecut fără a recâştiga o viziune religioasă.103 Religia, ca trăire a numinosului, devine importantă mai ales în a doua parte a vieţii când "s-a pierdut legătura cu sufletul" şi există o nevoie acută de o "re-legare". Ea va ajuta eul să-şi stabilească un sistem de valori pentru a reuşi să se orienteze în lume. Jung operează această restaurare reluând unele simboluri religioase, sau alterându-le pentru a le reda forţa. Cauzele divizării, splitării sufletului ţin de trăirile timpurii, de procesele naturale ale dezvoltării şi de cerinţele şi tensiunile vieţii sociale. Traumele timpurii sau ceea ce s-a învăţat de timpuriu conduce la internalizarea unui mesaj. De exemplu, "s-a învăţat" că mânia este un comportament neadecvat. S-a creat un fel de complex iar emoţiile de tip "mânie" vor fi împinse, reprimate în Umbră. Complexul se va manifesta ca o constantă tendinţă de a evita mânia. Sau un alt exemplu legat de faptul că "pasiunea este distructivă în orice situaţie". Acelaşi lucru se întâmplă şi cu traumele timpurii: abuzurile fizice sau sexuale, moartea părinţilor, care vor crea o "rană" în psihic şi tendinţa de a evita orice situaţie care ar aduce din nou trăsătura respectivă. Procesele naturale ale dezvoltării legate de legătura eu - Sine, de condiţia de inflaţie sau de reversul ei, alienarea, de individuare ca asumare conştientă a legăturii eu - Sine. Jung explică acest proces în legătură cu aducerea în conştiinţă şi dezvoltarea treptată a funcţiilor - patru - gândirea şi simţirea ca funcţii raţionale, intuiţia şi senzorialitatea ca funcţii opuse iraţionale. Nu pot fi dezvoltate simultan toate patru, astfel cea mai puţin dezvoltată, a patra va fi purtătoarea prin modul primitiv, nediferenţiat în care intervine, a conţinuturilor inconştiente. Tensiunile, stresurile vieţii sociale conduc spre diviziunea sufletului în măsura în care conştiinţa alege o cale reprimând o parte şi pierzând astfel contactul cu acea parte. De exemplu, cazul unui pacient care avea de făcut 4 ore pe zi pentru a merge la serviciu şi care, la interviu spune că "urăşte" acest lucru, ca apoi, imediat să revină "trebuie să fac asta". Sunt situaţii profesionale care conduc la distrugerea unei părţi a sufletului. De asemenea situaţia în care individul acceptă total conştiinţa colectivă şi are loc o 103 par 409, (O.C. 11 )
  • 120. 122 MIHAELA MINULESCU identificare cu Persona, ca rol social expectat, iar eul ajunge să respingă tot ceea ce contravine imaginii în inconştient. 4.5. Relaţia eu - Sine în viziunea ideilor despre religie din ultimele opere de sinteză Credinţa religioasă şi trăirea religioasă sunt esenţiale pentru maturizarea şi individuarea fiinţei. Este esenţială relaţia cu Necunoscutul, deschiderea spre relaţia cu inconştientul, cu visele, cu imaginile fanteziei sau cu modul cum răspunde corpul la problemele sufletului. Religia modernă şi-a pierdut mult din capacitatea de transformare datorită centrării pe opoziţie (bine - rău, spirit - corp) în loc să unifice, dezintegrând în loc să integreze. Această viziune conduce la o radicală dihotomizare a sufletului, iar dorinţele spiritului se vor extremiza împotriva dorinţelor carnale considerate imorale. Seriei de virtuţi care trebuiesc cultivate i se va opune seria de vicii. Astfel răbdarea, temperarea, umilinţa, iubirea aproapelui, mila, vitejia, sărăcia, castitatea, curajul, credinţa şi dragostea ca valori de dorit se opun categoric mâniei, acumulării în exces, mândriei, invidiei, lăcomiei, lenei, poftei, fricii, îndoielii şi urii privite ca vicii absolute. Viciile ca faţete reprimate în Umbră sau la nivelul altor complexe au şi energii valoroase care, asociate viciului vor cădea în inconştient inaccesibile. De exemplu mânia este un mod de apărare care apare normal în anumite situaţii şi reprezintă o reacţie sănătoasă a sufletului. Proiectând însă "răul" asupra reacţiei de mânie ea va fi în totalitate reprimată, refulată iar energia respectivă nu va mai fi accesibilă conştiinţei. La fel teama, îndoiala, ura care sunt emoţii legitime în contextele care le justifică. Jung sugerează că individuarea ca scop al analizei nu înseamnă perfecţiune ca absenţă a răului ci completitudine. Matei, 7, "perfect" tradus din teleios ca şi complet, întreg, defineşte fiinţa completă asemeni creatorului. Etimologic salvatio înseamnă a face întreg, a face sufletul sănătos şi întreg, nu perfect ci complet. Ceea ce apare astfel drept rău este reprimat în Umbră ca parte neacceptată a psihicului, respinsă, nedezvoltată. Astfel, energia care cade în umbră nu este rea în întregul ei, dar este mereu în conflict cu Persona, ca mod în care omul vrea să fie văzut, alterând Persona. Pericolul acestui rău reprimat constă în faptul că ne-recunoaşterea lor în conştiinţă, neînţelegerea va face să acţioneze ca forţă străină, care otrăveşte viaţa persoanei şi modul
  • 121. 123 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ de a vedea şi înţelege lucrurile. Mânia nu trebuie blocată ci este important să i se dea curs, individul să o simtă, să o considere. Umbra poate fi şi ea proiectată pe ceilalţi ca în situaţia în care copiii dau mereu vina pe alţii. Incertitudinile, îndoielile, limitele resimţite în contextul propriei religii sunt proiectate pe alţii (vezi cruciadele, vânătoarea de vrăjitoare etc.). Uneori însă Umbra poate fi "luminoasă", respectiv cuprinde în ea şi aspecte atractive despre care persoana nu crede că-i aparţin. De exemplu, persoanele narcisice şi rănite de viaţă cuprind în Umbră şi aspecte foarte pozitive. În acest sens, în terapie se pune iniţial problema integrării Umbrei, respectiv a modului cum se pot corecta, asimila unele aspecte puternice şi pozitive ale Umbrei ("răului"). De exemplu, în situaţia când astfel de aspecte provin din stereotipia mentală socială (conştiinţa colectivă) precum prejudecăţile (Umbră colectivă) prin aducerea în conştiinţă a funcţionării conform acestor prejudecăţi insidioase. Integrarea Umbrei aduce şi înseamnă unirea opuselor la nivelul imaginii de sine acceptate. Să poată conştientiza că se simte mânios, nesigur, gelos, invidios sau că ar vrea să fie căsătorit cu altcineva, ar fi pentru pacient un proces care începe cu recunoaşterea faptului că există un astfel de sentiment în el însuşi şi continuă cu identificarea originii lui prin utilizarea materialului simbolic. Dificultatea auto-interpretării provine din faptul că este posibil să interpretezi visul - materialul simbolic - prin chiar complexul pe care îl semnalează acesta (de exemplu, o stare de depresie care provine dintr-un sentiment mai vechi, acum inconştient, de a nu fi bun care acum se manifestă compensativ faţă de pretenţiile eului subiectiv. Condiţia identificării cu Umbra sau alt complex inconştient se poate exprima prin situaţia în care persoana gândeşte: aceasta nu este tot ceea ce sunt eu, este doar o parte, o energie din mine care nu mă defineşte total. Astfel, dacă se produce identificarea cu faptul că "există ceva rău în mine", acest rău ajunge să te definească. Am sentimentul de gelozie dar asta nu înseamnă cu sunt gelozia însăşi. Procesul se poate realiza prin vise în care se manifestă energia Umbrei fără a fi total distructivă; sau prin transfer când subiectul îşi prezintă partea de Umbră din el însuşi presupunând că inconştientul este la fel. Dacă psihologul răspunde empatetic dar diferit de răspunsul anticipat, treptat atitudinile încep să se schimbe iar intensitatea scade. Dacă această energie a Umbrei derivă dintr-o traumă trecută subiectul poate să asimileze situaţia acţionând împotriva sensului inductor
  • 122. 124 MIHAELA MINULESCU de tip - aceste energii sunt o reflectare a vechilor răni, nu le pot accepta mesajul. Dacă le asimilează direct se produce o întărire a vechii răni. De exemplu, o pacientă abuzată fizic de tatăl ei în copilărie, cu o imagine de sine distrusă, crescută de bunici. De ori câte ori merge la baie se simte cumva vinovată. Are vise în care apar figuri de bărbaţi care încearcă să o infecteze (animus negativ), să-i infecteze simbolic eul (infectarea de umbra altei persoane); sau visează o femeie uriaşă care încearcă să o împiedice să se aşeze la masă încărcată de mâncare: "asta nu este pentru tine". Astfel de energii nu pot fi direct asimilate pentru că s-ar produce o identificare a eului cu Umbra. Deci terapia va consta în sprijinirea pacientei să nu accepte mesajul, să acţioneze împotriva mesajului, de exemplu să-şi imagineze când a mai simţi astfel înainte. Când eul se identifică prea rapid cu un anume conţinut al Umbrei, şi "rana" este veche, subiectul are nevoie să se distanţeze puţin de tatăl real (sau de mama reală) pentru ca să permită apariţia şi manifestarea şi a părţii pozitive din arhetipul paternal (maternal). Distanţarea de complexul negativ poate duce la eliberarea de el. Dacă derivă dintr-o nevoie prezentă se integrează ceea ce a fost anterior respins dând cea mai constructivă expresie posibilă. De exemplu: "cum să fac ca această dorinţă sexuală să găsească o formă în viaţa mea nefârmiţând Persona prin acţiuni precum: schimbarea comportamentului, onorarea unei dorinţe, adaptarea unei atitudini, admiterea unei greşeli, acceptarea unei limitări sau greşeli, acceptarea unei limitări sau inevitabilităţi a vieţii, acceptarea unui ritual care să permită încorporarea câte puţin a ceva din Umbră. De exemplu să bea 20 de minute o cafea în loc să o bea de dimineaţă dând-o peste cap pe stomacul gol! Jung aduce în discuţie de asemenea atitudinea extravertă a religiei occidentale, prin presupunerea (prejudecată curentă) că Dumnezeu este "în afară", în afara individului. Dumnezeu fiind în afară, judecata sa este dezvăluită doar prin textele sacre iar credinţa apare fie ca revelaţie acceptată, fie ca o credinţă de care nu te poţi îndoi. "Prea puţini oameni au trăit imaginea lui dumnezeu ca fiind în interiorul propriului suflet; când nu trăieşti acest aspect, nu se întâmplă nimic". Mysterium coniunctionis are loc în propriul suflet. Jung susţine că este necesar ca această abordare extravertă să fie echilibrată cu o abordare mai introvertă, care apare de fapt în varianta "mistică". În istoria religiilor,
  • 123. 125 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ esenţa trăirii mistice este trăirea lui Dumnezeu în propriul suflet, zeul este in interior, spiritul lui Dumnezeu trebuie găsit în interior. Jung susţine că Dumnezeu continuă să se revele în sufletul individual; nu s-a revelat "odată pentru totdeauna" doar în scrierile sacre. În consecinţă, credinţa apare ca un răspuns la revelările interioare ale lui Dumnezeu ca simboluri în vis, imaginaţie, emoţii care depăşesc eul. Sfântul Pavel, în Scrisori, 7, vorbeşte despre faptul că uneori nu ştim cum să ne rugăm, dar spiritul se roagă pentru noi. Are loc trăirea a ceva care este dincolo de individ, ceea ce demonstrează că fundamentul inconştientului este transcendent. Dacă Dumnezeu ar fi doar în afară, s-ar produce o identificare a lui cu anima mundi. În consecinţă, nu ar exista o conştiinţă a ceea ce funcţionează într-adevăr în suflet, deci nu există nici un sens în întoarcerea spre vise, emoţii, simboluri, deci nu putem deveni conştienţi de complexele din inconştient. Sinele, ca imago Dei va tinde să se proiecteze în ceva cineva din afară care, în cele din urmă, cu cât va fi mai încărcat de acest imago - sens, cu atât va conduce spre o viaţă iluzorie. Sinele proiectat va investi cu numinozitate acel ceva, îi va conferi autoritate excesivă. Scopul individuării şi al funcţiei religioase ale psihicului este relaţionarea eului cu Sinele, asumarea conştientă, deci responsabilă, a deciziilor în sensul indicat de Sine. În acest sens, al relaţiei Eu - Sine, se pot petrece următoarele situaţii: lipsa relaţionării, proiectarea Sinelui, inflaţia, dialogul prin cultivarea funcţiei simbolice. Lipsa de relaţionare semnifică lipsa oricărui reper interior şi este trăită ca o alienare a fiinţei. Conduce la ceea ce se numeşte "pierderea sufletului" trăită ca anxietate şi - sau depresie mai ales în a doua parte a vieţii. Proiecţia se poate petrece asupra unui grup social, a unei mişcări sau ideologii care vor deveni un "ghid" în viaţa subiectului, cu o putere copleşitoare. Vor avea o putere copleşitoare, vor deveni astfel investite "modelul majoritar" în care subiectul începe să creadă că se încorporează în totalitate simbolul imago Dei. Acestui sistem i se cere să poarte responsabilitatea vieţii subiectului, sensul vieţii. Pe la mijlocul vieţii apare un sentiment copleşitor de gol, posibil vise care invită spre o legătură spirituală cu propriul suflet ca în simbolul "templului interior". Inflaţia apare în situaţia în care eul ia asupra lui calităţile Sinelui, sau devine o marionetă. Inflaţia este trăită prin sentimentul de omnipotenţă, omniştienţă, infailibilitate, complex mesianic, hibris-ul celor care cred că ştiu, că deţin valoarea absolută, posedă o înţelegere profundă a lui dumnezeu. Trăiesc prejudecata că pot face afirmaţii infailibile. De obicei inflaţia
  • 124. 126 MIHAELA MINULESCU conduce spre o pierdere a credibilităţii în ochii celor din jur iar în inconştient se petrece o reducţie, o "dezumflare" ca tendinţă de compensare. Putem observa că, în mod firesc, eul are nevoie de ceva din energia Sinelui, - deci din forţa inflaţiei Sinelui, pentru a face faţă cerinţelor existenţiale şi uneori în analiză este necesar să fie sprijinit un eu slab printr-o inflaţie. Edinger vorbeşte de procesul de inflaţie ca despre o mişcare naturală a eului în relaţia cu Sinele care permite o relaţionare mai bună cu Sinele opusă mişcării de desprindere şi alienare. Uneori reducţia se poate manifesta şi în plan somatic. Regan inflaţionat cu o imagine de sine foarte înaltă, cade pradă bolii Altzheimer. În cadrul procesului de individuare dezvoltarea eului înţelept se poate petrece doar prin cultivarea vieţii simbolice, prin relaţionarea cu funcţia transcendentală sau cultivarea limbajului sufletului. Atenţia persoanei se îndreaptă spre sentimente, spre observarea gândurilor spontane (fantezie, imaginaţie), spre realitatea vieţii corporale, cultivarea ritualurilor şi simbolurilor. Inflaţia apare de exemplu când cineva consideră că procesul de individuare depinde exclusiv de propria subiectivitate, decizie, de liberul arbitru. Jung observă că este important ca occidentalul să nu uite de sistemul de simboluri al istoriei personale. În lipsa acestei atitudini se formează o rezistenţă inconştientă împotriva a ceea ce vrea eul, iar consecinţa este cufundarea în simbolistica religiilor orientale, sau nevroza, splitarea, ieşirea din procesul de individuare.
  • 125. 127 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ REPERE CADRU ALE TERAPIEI JUNGIENE 5.1 Cadrul analitic jungian favorizează funcţia transcendentă 5.2. Frecvenţa întâlnirilor analitice 5.3. Organizarea cadrului depinde de caracteristicile cazului individual 5.4. Evaluarea pacientului 5.5. Rolul analistului în crearea structurii analitice 5.6. Condiţii ale tratamentului analitic 5.7. Modalităţi de atacare a cadrului analitic 5.8. Ruperea cadrului terapeutic 5.9. Sfârşitul terapiei 5.1 Cadrul analitic jungian favorizează funcţia transcendentă Condiţiile în care se realizează analiza depind de modul cum este definită şi de accentul pus pe scopul analizei. Definind analiza ca o situaţie în care pacientul poate aduce - trăi - retrăi afecte încărcate puternic şi complexe, în care el se poate confrunta cu acestea şi poate găsi o soluţie care să fie cea mai adecvată pentru fiinţa sa ca întreg, accentul se pune pe condiţia de stabilitate a cadrului analitic, de empatie şi conţinere şi, nu în ultimă instanţă, de transformare treptată a relaţiei terapeutice într-o egalitate, "prietenie", "reciprocitate". Analiza nu se petrece într-un cadru intelectual, de discuţie intelectuală, - aşa cum pare să sugereze termenul însuşi. Cadrul este menit să permită să reintre în funcţiune ceea ce denumeşte Jung "funcţia simbolică", sau "transcendentală", sau "religioasă" a psihicului, funcţia care permite integrarea în simbol a opoziţiei, fără ca vreunul dintre elemente să fie neglijat şi ambelor să li se dea drept de a fi exprimate în real. Structura cadrului analitic trebuie de la început definită cu claritate: numărul de şedinţe pe săptămână, timpul de desfăşurare a unei şedinţe, modalitate de plată, situaţiile de absenţe şi întrerupere. Cadrul analitic trebuie să fie constant, o constantă de fond, nu aparentă. 5.2. Frecvenţa întâlnirilor analitice
  • 126. 128 MIHAELA MINULESCU În principiu, terapia analitică care are ca scop atingerea unei regresii profunde şi lucrul pe materialul pre-oedipian cere un număr minim de 2 maxim de 4 şedinţe pe săptămână. Pentru a stabili relaţia analitică, Jung recomandă 4 întâlniri pe săptămână până va putea începe ceea ce el denumeşte "tratamentul sintetic" în "Principii de psihoterapie practică" când frecvenţa se reduce, de obicei, la una sau două ore săptămânale, pentru a permite asimilări ale conţinutului inconştientului discutate în şedinţa analitică. Dacă pacientul consideră că frecvenţa şedinţelor interferă cu alte obligaţii, se poate începe cu o intensitate mai scăzută, dar pacientul va fi încurajat să ia în consideraţie posibilitatea de a creşte frecvenţa. Multe terapii se pot desfăşura şi cu o frecvenţă de 1 şedinţă per săptămână, în situaţiile când eul este relativ stabil şi prezintă o capacitate de introspecţie şi conţinere. La cealaltă extremă, pacienţii foarte regresaţi cer o frecvenţă crescută, de la 4 la 5 întâlniri pe săptămână, până ating nivelul de dezvoltare adecvat condiţiei de vârstă. Acest lucru apare evident în lucrul cu adolescenţii. Unii pacienţi cer o frecvenţă de lucru de 4 - 5 ori pe săptămână, alţii odată sau de două ori, sau chiar la intervale mai mari. În decorarea încăperii supra- sau sub- personalizarea acesteia pot avea impact diferit asupra a diferiţi pacienţi. 5.3. Organizarea depinde de caracteristicile cazului individual Toate detaliile tehnice precum contractul, plata, vacanţele, revelările personale din partea analistului, poziţia şezând sau culcată a pacientului trebuie considerate de fiecare dată în contextul cazului respectiv şi a dimensiunilor actuale ale relaţiei. Analistului nu i se cere să fie perfect: "Prin conştientizare, nevroza analistului, deşi nu dizolvată, este făcută flexibilă şi utilizabilă" consideră Fordham, ci să integreze propriul sine cât de conştient posibil în şedinţă, inclusiv aspectele de rană, fără negare sau raţionalizare. În general adolescenţii şi persoanele tip borderline tind să atace şi să manipuleze cadrul analitic terapeutic. Funcţia terapeutului în context este de a păstra cadrul odată fixat şi, dacă apare necesar, a-l reconstrui. Cel mai dificil aspect din această perspectivă este să determini pacientul să se ţină de contractul construit. Paradoxal, un comportament prea permisiv din partea terapeutului poate conduce pacientul la a se simţi neconţinut şi poate determina chiar ieşirea din tratament. Din acest punct de vedere, faza iniţială a demersului analitic constă în stabilirea cadrului analitic, în situaţia în care,
  • 127. 129 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ în aceeaşi perioadă pacientul testează terapeutul în privinţa capacităţii sale de conţinere, flexibilitate şi forţă. Structura analitică şi procesul care se desfăşoară în cadrul ei se dezvoltă în contextul dialecticii între cele două persoane. Structura nu este o entitate a priori dată ca atare de analist ci un complex de arii interrelaţionate ale procesului analitic, cuprinzând aspecte care pot să ţină de atmosfera în care are loc schimbul, până la aspectele legate de tehnica analitică. Este influenţată de mulţi factori, precum trebuinţele individuale ale pacientului şi condiţia sa psihologică, caracteristici ale analistului, caracteristici ale cadrului teoretic şi ale tehnicii analitice. Jung sublinia necesitatea ca analistul să stea astfel ca să poată fi total vizibil. "Resping ideea de a pune pacientul pe canapea şi a sta aşezat în spatele lui. Îmi pun pacientul în faţa mea şi îi vorbesc ca o fiinţă umană celeilalte şi mă expun pe mine şi reacţionez fără restricţii"104 "Trebuie să stau în opoziţie cu el, astfel să poată citi reacţiile pe faţa mea şi să poată vedea că ascult".105 Jung insistă pe necesitatea de a diferenţia între experienţa umană şi experienţa arhetipală fiind în special atent la menţinerea acestei distincţii în cursul transferului. M. Fordham reia problematica subliniind că există situaţii când pacientul nu vrea să se confrunte cu analistul vizibil, sau când condiţia poate fi traumatic intruzivă. Subliniază unele avantaje ale utilizării canapelei: relaxarea, libertate pentru regresie, atinge mai uşor inconştientul şi visarea, resimţirea unor impulsuri corporale inclusiv la nivelul organelor sexuale, iar analistul îşi poate mai uşor controla procesele mentale şi reacţiile. 5.4. Evaluarea pacientului Se cere evaluată psihologic persoana pacientului din primele şedinţe nu numai pentru a genera o prognoză şi ci şi pentru a selecta persoanele care pot beneficia de analiză. Tradiţional, analiza jungiană include definirea persoanei care poate fi tratată; este accesibilă formei de analiză clasică simbolic - sintetică, sau formei ortodoxe de psihanaliză. Pornind de la Jung şi până în epoca contemporană, decizia asupra abordării se ia după ce analistul evidenţiază şi evaluează necesităţile terapeutice ale pacientului dând atenţie psihopatologiei acestuia, situaţiei sale psihologice şi de viaţă reală, nivelului de dezvoltare, inteligenţei, forţei eului precum şi capacităţii de introspecţie. 104 105 1935, Prelegerile Tavistock, O.C., pag. 155 idem, pag. 157
  • 128. 130 MIHAELA MINULESCU Paradoxal, şi Jung subliniază acest aspect în "Medicină şi psihoterapie", o diagnoză cu adevărat corectă, realistă, nu se poate realiza decât odată cu sfârşitul terapiei, avertizând astfel asupra tendinţei de a fi prea definitiv, prea precis în diagnoza iniţială. Astfel de evaluări iniţiale au rolul unor ipoteze pentru posibile explicaţii, nu precogniţii în procesul terapeutic. Nimic nu este mai nociv decât rutina în modul de a înţelege psihicul comentează în diferite contexte Jung. Este necesar un echilibru între cunoştinţele şi insight-ul asigurat de formarea analistului în fundamentele psihologiei analitice şi ale psihopatologiei pentru a putea înţelege, lucra şi diagnostica şi respectul pentru adevărul şi autenticitatea psihicului pacientului. Doar acest echilibru poate păzi analistul de inflaţia presupunerii că poate face totul fără nici o bază teoretică, fără metode şi tehnici bazate pe înţelegerea psihicului şi dezvoltării psihice. Doar în acest context formativ analistul poate "uita totul" şi se poate orienta în funcţie de ceea ce este individual şi caracteristic pacientului. 5.5. Rolul analistului în crearea structurii analitice Analistul trebuie să-şi continue mereu, fără să pună capăt vreodată, învăţarea, subliniază Jung în "Probleme fundamentale ale psihoterapiei". Analistul însuşi este considerat a fi structura de bază în care şi prin care are loc munca analitică. Acest lucru înseamnă că analistul trebuie să furnizeze în el însuşi acele facilităţi care permit conţinerea procesului analitic. Jung consideră, dincolo de detalii precum diferenţa dintre fotoliu şi canapea, număr de şedinţe pe săptămână sau alte elemente, că cele mai importante dintre trăsăturile ce trebuie create şi menţinute sunt cele care ar putea facilita individuarea persoanei pacientului şi că ele pot fi cu adevărat dezvoltate doar de cel care este bine analizat el însuşi şi matur psihologic. Acest proces de creare a unei structuri analitice, este de fapt un proces care a început cu ani înaintea primei şedinţe analitice, odată cu formarea analistului şi care nu va înceta pe tot parcursul muncii sale ca analist: "Fiecare psihoterapeut nu numai că are propria sa metodă - el însuşi este chiar acea metodă...Marele factor de vindecare în psihoterapie este personalitatea medicului". 106 Jung cere nu numai ca terapeutul să fie suficient de avansat în procesul dezvoltării sale psihologice, ci ca acest proces să continue, odată cu cerinţa unei largi şi bogate experienţe de viaţă capabile să susţină şi urmeze în tăcere procesul psihic şi misterul ce se degajă. 106 pag. 88
  • 129. 131 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Astfel încât, cu adevărat, fiinţa analistului să poată fi, în unele momente ale analizei, acel instrument eficace, - nu tehnica sa, sau acţiunile sale. Parabola chineză la care face adesea referinţă este cea a omului care, punându-se în ordine cu sine însuşi, în tao, reuşeşte abia în acel moment să pună ordine în exteriorul său, să aducă ploaia în ţinutul uscat de arşiţa dezordinii. 5.6. Condiţii ale tratamentului analitic Astăzi coexistă, adesea în practica aceluiaşi analist, tratamentul clasic simbolic - sintetic şi forme mai clinice, neclasice ce se bazează mai ales pe tehnica transferului şi contratransferului. Jung nu dă indicaţii precise asupra felului cum ar trebui să-şi structureze munca analiştii şi să facă faţă unora dintre detaliile cu care se confruntă în analiză. De exemplu, felul cum trebuie să arate încăperea, cum să se desfăşoare începutul unei analize. Desigur, pe măsură ce experienţa analitică a cuprins o mai largă gamă de cazuri decât cele din experienţa lui Jung, au apărut tot mai clar cerinţe legate de tipuri de condiţii psihologice: un pacient cu pronunţate simptome clinice, un pacient aflat în prima jumătate a vieţii, un pacient trecut deja printr-un alt proces terapeutic, un pacient în a doua jumătate a vieţii, un pacient care, deşi în vârstă, nu şi-a rezolvat structurile nevrotice infantile etc., toate aceste situaţii par să ceară structuri terapeutice particularizate. Michael Fordham consideră că tipul de analiză descris de Jung în termenii relaţiei dialectice poate fi denumit non-tehnic, prin accentul pus pe ecuaţia personală şi pe faptul că şi analistul şi pacientul sunt ambii implicaţi în analiză. Metodele de care vorbeşte Jung, precum analiza viselor, imaginaţia activă, analiza transferului şi contratranseferului par secundare în raport cu semnificaţia simbolurilor conţinute în visele, fanteziile, imageria pacientului şi amplificările lor arhetipale. În context, scopul lui Jung este de a acţiona spre întregirea persoanei prin prilejuirea unei "discuţii dialectice între mintea conştientă şi inconştient". 107 Jung comentează şi amplifică materialul inconştient al pacientului, iar structura analitică a şedinţei implică asistarea pacientului în procesul în desfăşurare pentru a da sens acestor imagini din inconştient, unele tulburătoare, provocatoare de anxietate sau de trăiri afective profunde. Trăirea directă a amplificărilor poate conduce la înţelegeri cu un efect transformator profund şi imediat. 107 "Psihologie şi alchimie", pag. 33
  • 130. 132 MIHAELA MINULESCU Gerhard Adler, discipol al lui Jung, subliniază faptul că, "în analiză este necesar să se acorde o importanţă centrală relaţiei dintre pacient şi analist".108 În acest cadru pacientului i se interpretează procesele psihicului obiectiv şi ale relaţiei de transfer. Adler prezintă dinamica apariţiei rezistenţei, apariţia acestei condiţii psihice în simbolismul visului şi astfel, prin interpretare, ea poate fi înţeleasă nu numai de analist, dar şi de pacient care poate astfel depăşi condiţia de rezistenţă. Adler insistă de asemenea asupra acelui cadru în care pacientul, stând faţă în faţă cu analistul, poate testa gradul de realitate al proiecţiilor asupra analistului. Majoritatea analiştilor jungieni îmbrăţişează acest mod de a lucra, dar sunt o serie de analişti care diferenţiază între pacienţi, considerând necesar pentru unii să poată beneficia de o regresie prilejuită de canapeaua analitică şi de posibilitatea de a-şi exprima proiecţiile mai puţin influenţaţi de necesitatea de a interacţiona faţă în faţă cu analistul. Putem astfel diferenţia în funcţie de modul de manifestare şi integrare al proiecţiilor, între diferite forme ale relaţiei cu pacientul: cea în care predomină neautenticul, fenomenele de transfer şi contratransfer pasiv, cea de alianţă de lucru, termen care se referă la un raport raţional, non-nevrotic, şi "contactul uman real" nivel la care contactul este intim, comprehensiv şi autentic. Desigur, condiţia pacientului cere şi intervenţia unor metode reductive. Jung subliniază în acest sens că, dincolo de abordarea simbolic-sintetică "nevrozele severe cer de obicei o analiză reductivă a simptoamelor şi stărilor ... în funcţie de natura cazului analiza poate fi condusă mai mult de-a lungul liniilor lui Freud sau Adler".109 Cercetările şcolii analitice privind dezvoltarea eului, realizate de Fordham şi colegii săi britanici centrate pe procesul de individuare ce are loc în copilărie şi în perioada infantilă, pun accent în analiză pe "studiul microscopic al interacţiunii dintre pacient şi analist". În această abordare, există o mai mare precizie privitor la procedurile tehnice ale analizei, o mai mare valorificare a fenomenelor de transfer şi contratransfer nu numai ca instrumente terapeutice şi de diagnoză ci şi ca structură situaţională imediată în care se poate observa, trăi şi lucra asupra comportamentului nevrotic şi ideaţiei nevrotice. Interesul centrat pe dezvoltarea emoţională timpurie şi pe efectele ulterioare ale acesteia a condus spre desfăşurarea analizei relativ diferit de 108 109 "The Living Symbol", pag. 216, Pantheon Books, 1961 idem, pag. 19
  • 131. 133 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ cea clasică şi la exprimarea emoţiilor în siguranţa cadrului analitic, observă Fordham. Pentru a facilita proiecţiile, analistului i se cere să fie mai discret ca auto-revelări, insistând pe analiza proiecţiilor şi fanteziilor pacientului. În acest context, creşte importanţa conştientizării reacţiilor de contratransfer şi a controlului acestora (V. Kast, Samuels, Fordham). Mobilizarea emoţiilor subiectului se va face fie pentru, fie împotriva analistului, iar structura şedinţei urmăreşte apariţia lor. Fordham, pune accentul pe diferenţa dintre contratransferul iluzoriu şi contratransferul sintonic care este cel care permite percepţii valabile despre pacient. În context, "structura analitică, observă A. McCurdy, care trebuie să fie creată şi menţinută, trebuie să fie destul de flexibilă pentru a răspunde adecvat variatelor nevoi ale pacientului şi mişcărilor în dezvoltarea lor, în acelaşi timp furnizând şi anumite elemente de bază comune tuturor nevoilor".110 Autorul vorbeşte de un tip special de flexibilitate, specific "orientată după răspuns" astfel ca analistul să poată fi capabil să evalueze şi anticipeze intuitiv ceea ce se poate întâmpla în câmpul analitic, în pacient şi în sine însuşi. 111 Definind caracteristica structurii analitice, McCurdy vorbeşte de trăire, înţelegere şi incubare şi definind condiţia analistului, vorbeşte de rezervă, analistul "furnizând de la început şi menţinând conştient o atmosferă de acceptare deschisă a pacientului în ceea ce este el în prezent şi poate deveni potenţial în viitor".112 Analistului i se cere să furnizeze un cadru creativ, fără a-şi imagina că el este creatorul. Există posibilitatea ca unii dintre pacienţi să testeze conştient sau inconştient de la început situaţia analitică proiectând arhetipul vindecătorului asupra analistului.113 5.7. Modalităţi de atacare a cadrului analitic Şedinţele pierdute, şedinţele de care pacientul uită sau apare cu întârziere sunt astfel de forme de atacare a cadrului terapeutic. În special adolescenţii pot fi foarte creativi în această privinţă. De exemplu, mereu apare ceva care îi atrage atenţia în timpul şedinţei. Deseori nu pot înţelege cum de poate fi atât de meschin terapeutul să nu depăşească cele 50 de minute, mai ales când ajung cu jumătate de oră întârziere. În astfel de cazuri, 110 "Establishing and mentaining the analytical structure", în "Jungian Analysis", 1995 111 pag. 96 112 idem, pag. 97 113 Guggenbuhl- Craig, "Power in the helping professions".
  • 132. 134 MIHAELA MINULESCU analistul va păstra cadrul ca atare, sau la nevoie va fixa o şedinţă alternativă pentru cea pierdută. De obicei, nu trebuie să se piardă din vedere că astfel de acte trebuie înţelese prin fenomenul de transfer şi, la nevoie, discutate ca atare în şedinţă, în beneficiul înţelegerii pacientului. Acelaşi lucru, dacă pacientul a pierdut mai multe şedinţe fără să anunţe. Se presupune că analistul aşteaptă apariţia pacientului, iar semnificaţia pusă în joc de un astfel de comportament al pacientului este tendinţa infantilă de dependenţă vs. autonomie. De asemenea, se consideră necesar ca pacientul să suporte pierderile financiare ale analistului determinate de şedinţele pierdute, regulă care se va preciza de la început. Acesta este un apel la acea parte a eului conectată la realitate. În cazul adolescenţilor, este important ca adolescentul să stabilească problemele financiare cu terapeutului astfel ca nu părinţii să fie responsabili financiar pentru pierderea şedinţelor. Este în acelaşi timp necesar şi foarte eficient să se interpreteze această formă de manifestare în cadrul şedinţei terapeutice. Povara financiară a unui astfel de aranjament nu este ideală pentru terapeut, dar are avantajul de a păstra situaţiile analitice cât de eliberate posibil de orice interferenţă exterioară pentru a putea sprijini persoana spre atitudinea de autonomie. Mai ales în situaţia adolescenţilor, dar nu numai, aceste manifestări de tip punere în act a pulsiunilor sunt, şi Bion este primul care teoretizează acest lucru, un mod preferat de a recapitula experienţe complet preverbale şi acele apariţii saturate de ambivalenţă. Experienţele corporale şi cele senzoriale pot fi rememorate prin repetare sau re-punere în act. Este important ca terapeutul să cunoască aceste stări de ambivalenţă, să le poată înţelege şi manipula fără probleme sau resentimente pentru că altfel acţiunile de testare şi de punere în act pot deveni extreme. De fapt, scopul unor astfel de manifestări de punere în act este de a-l determina pe terapeut să se comporte ca o autoritate parentală care controlează, care întăreşte disciplina şi regulile dure. Intră în joc mecanisme proiective masive de identificare care presează terapeutul să se comporte în moduri violente, agresive, necontrolate. Un alt rol impus terapeutului este cel de "adult plicticos, care ştie tot", care nu trebuie ascultat pentru că este conservator, de modă veche, nu înţelege ce se întâmplă, nu este capabil să înţeleagă sau nu este interesat de pacient sau de problemele lui. Contracararea unei astfel de atitudini cere din partea terapeutul să fie impredictibil, cu un pas înaintea pacientului pentru a
  • 133. 135 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ evita expectaţiile sale negative. Aceste anticipaţii ţin de rigiditatea proiecţiilor paternale ale pacientului asupra terapeutului. În fond, toate aceste aspecte care pot să apară de timpuriu în stabilirea şi destabilizarea cadrului terapeutic, ţin de dinamica construirii unei alianţe terapeutice pozitive pentru ca procesul analitic să-şi poată începe desfăşurarea. În acest context, poate fi util uneori ca pacientul să fie lăsat să intre în discuţii mai generale şi să i se răspundă unor curiozităţi legate de viaţa personală a terapeutului. Răspunsul dacă nu poartă conotaţii de tip sfaturi sau sugestii poate stimula capacitatea de auto-reflecţie şi insight a pacientului. Capacitatea terapeutului de a suporta nivele ridicate de anxietate poate fi pusă în joc de asemenea de comportamentul auto-distructiv sau chiar delictual al pacientului (ia droguri, vorbeşte, reacţionează, se manifestă cu promiscuitate. Este semnificativ dacă astfel de comportamente apar ocazional sau sunt de fiecare dată prezente, conducând mereu spre un nivel înalt de anxietate. Astfel de conduite pot să fie lua evaluate încă din faza iniţială, de diagnoză, pentru a decide dacă persoana poate începe o cură analitică sau i se recomandă un alt tip de terapie. Când în cursul terapiei se manifestă astfel de conduite, la un anumit moment al ei, se pune problema să nu se ajungă la spargerea cadrului terapeutic prin apelul la o altă instanţă (persoanele din familie, personalul instituţiei, poliţia etc.); dacă, atunci când intervine un astfel de comportament se poate construi un raport de confidenţialitate. De ori câte ori este posibil, este important ca acest cadru terapeutic să nu fie distrus. Chiar şi atunci când pacientul relatează o situaţie de abuz, problema ieşirii acestei informaţii în afara cadrului analitic trebuie tratată foarte sensibil. Analistului i se cere să fie disponibil, prezent, să evalueze pericolul, să-l comunice pacientului, să-i mobilizeze simţul responsabilităţii, dar în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură să fie capabil să-i conţină şi anxietatea. Alături de capacitatea de a conţine anxietatea se cere şi o structură a supraeului nonpunitivă, mai ales în terapia persoanelor tinere. Adolescenţii sunt capabili să provoace nivele înalte de anxietate în adulţi şi apoi să se simtă persecutaţi de aceşti adulţi îngrijoraţi care încearcă cu disperare să împiedice un dezastru. În general, singura justificare pentru actul de a sparge condiţia de confidenţialitate este riscul înalt de suicid. În orice situaţie este important ca riscurile să fie discutate cu pacientul pentru a putea înţelege necesitatea de informare a altora pentru propria lui siguranţă. Este capitală capacitatea de a
  • 134. 136 MIHAELA MINULESCU detecta aceste tendinţe suicidare suficient de devreme pentru a putea preveni punerea lor în practică. 5.8. Ruperea cadrului terapeutic În general. terapia sau psihoterapia analitică are un specific greu de înţeles de pacientul care, în primul rând doreşte vindecarea. În cadrul unui astfel de demers nu vindecarea este scopul principal, nu eliberarea imediată din simptomatologia care a adus pacientul în terapie, ci un demers mult mai profund care înseamnă durată şi, în cele din urmă, şi înţelegerea şi suportarea pentru o vreme a durerii sub forma specifică în care apare aceasta. Desigur, în mentalul comun, tratamentul se adresează simptomului şi de acea este privit fragmentar. Astfel că, odată ce starea pare a se schimba, a se îmbunătăţii, odată ce conflictele interioare sunt de fapt externalizate prin alte conflicte sau aparent rezolvate prin legarea lor de alte obiecte, există tendinţa de a sparge cadrul terapeutic, de a evada în afara eforturilor participării la clarificări interioare, la destabilizarea unor identificări şi proiecţii eronate şi la suportarea stărilor de anxietate, de căutare a sensului, de incertitudine. Uneori, pacienţii solicită întreruperea tratamentului "pentru că se simt mult mai bine", "problemele s-au rezolvat". Cel mai adesea adolescenţii au astfel de reacţii, dar şi pacienţii adulţi cu un eu slab pot dezvolta astfel de conduite. Terapeutul poate decide măsura în care este important ca în răspunsul pe care îl dă să lase o poartă deschisă pentru o reluare a terapiei "când va fi necesar". 5.9. Sfârşitul terapiei În general, se cere să se anticipeze şi pregătească separarea. Încheierea analizei este un proces care cere rezolvarea proiecţiilor care perturbau relaţiile pacientului şi a identificărilor care perturbau structura eului. În termeni jungieni, terminarea cere repunerea funcţiei creatoare de simboluri în relaţie cu eul, în termenii lui Edinger, reconectarea conştientă eu - Sine. Sfârşitul analizei poate apare însă şi în momentul în care oricare dintre cei doi participanţi consideră că s-a ajuns acolo unde a dorit sau că mai departe nu poate merge. M. Fordham consideră că nu trebuie să se încheie analiza doar pentru că totul merge bine: "Nu cred adecvat să sfârşesc când pacientul este capabil să se descurce cu lumea sa interioară şi exterioară, mai degrabă caut dovezi că poate face faţă unor perioade când eul integrat nu se află la
  • 135. 137 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ conducere...este important să se utilizeze perioada de terminare pentru a testa capacitatea pacientului de a face faţă unei situaţii în special stresante care poate atinge nivelul la care totul devine o problemă de viaţă şi moarte". Forţarea încheierii analizei Când apare o condiţie de forţare a sfârşitului, fie din partea pacientului fie a analistului, nu se recomandă raţionalizarea situaţiei, găsirea unor motive. Este benefică recunoaşterea şi validarea încărcăturii emoţionale a fiecăruia din cei doi, sprijinirea pacientului să treacă cât mai repede posibil prin perioada de terminare şi, la nevoie, oferta de a-l transfera unui alt analist dacă există această dorinţă din partea pacientului. Se întâmplă rar ca analistul să resimtă această presiune de a pune capăt relaţiei analitice, presiune ce se poate manifesta prin sentimentul că se simte prea încărcat, epuizat, sătul, că îi este imposibil să continue cu acel pacient. Când tind să prevaleze astfel de sentimente sau dispoziţii se recomandă consultarea unui coleg, lucrul asupra acestui tip de emoţii fără a blama pacientul. În situaţia când aspectele ridicate de contratransfer sunt dificil de rezolvat, având în vedere că acest gen de proiecţii pot împiedica munca analitică şi influenţează calitatea relaţiei analitice, se recomandă găsirea unor modalităţi de a încheia relaţia analitică. Pacientul, la rândul său poate trăi intense stări de tristeţe, depresie, insecuritate, mânie, se simte trădat sau abandonat, adesea în corelaţie cu intensitatea relaţiei analitice, cu conţinuturile proiecţiilor reciproce, cu stările de regresie prin care trece, cu rezistenţele aferente. Toate îl pot face să ceară terminarea demersului analitic, fie direct, fie prin presiuni asupra analistului evocând în el sentimente de vinovăţie, incapacitate, depresie, mânie. Cele mai dese situaţii care conduc pacientul spre forţarea ieşirii din analiză sunt: frustrarea şi stagnarea când implicit analistul este considerat orb şi surd la problemele sale reale şi intervin rezistenţa şi teama care împing pacientul să fantazeze încheierea, să amâne repetat şedinţele sau să nu mai revină. Un alt motiv invocat este remisia simptomului şi sentimentul că totul s-a rezolvat şi merge bine. Fordham este dintre puţinii analişti care s-au exprimat în legătură cu terminarea analizei într-o manieră integrativă.114 El consideră că există o diferenţă între a pune capăt unei analize şi încheierea ei prin acordul analistului şi pacientului că este dezirabilă terminarea. 114 1969, "Techniques in Jungian analysis", 1978, "Jungian psychotherapy".
  • 136. 138 MIHAELA MINULESCU Sfârşitul unilateral se poate produce prin 5 moduri distincte, sau combinate între ele prin care analiza se poate opri: 1. stringenţe financiare legate de situaţia financiară precară a pacientului; 2. schimbare esenţială profesională care cere pacientului să se mute în alt loc; 3. transfer iluzoriu deschis sau latent; 4. contra-transfer iluzoriu latent sau deschis; 5. încheierea analizei pentru că, din perspectiva oricăruia dintre cei doi, continuarea analizei apare fără roade. În situaţia când ambii încep să se gândească la încheierea analizei şi încep să comunice despre acest fapt se porneşte un întreg proces acompaniat de sentimente de regret de ambele părţi, legate şi de dificultatea de a încheia un parteneriat exact în momentul când analizandul a devenit perfect viabil. Terminarea nu se produce deci brusc, uneori cere destul de mult timp pentru a o pregăti. Perioada reală de terminare începe când gândul de a termina nu trebuie supus el însuşi analizei pentru că nu este legat de fenomene de transfer. Analistul ca şi analizandul pot observa şi evalua indici precum: 1. modul cum cel din urmă începe şi sfârşeşte interviurile şi dacă stilul fiecăruia este regulat sau variabil; 2. modul cum analizandul tolerează şi face faţă pauzelor de la sfârşitul de săptămână; 3. cât de bine se simte în vacanţe şi câtă nevoie de analist are în aceste perioade; 4. câtă gelozie şi invidie resimte faţă de sfârşiturile de săptămână şi vacanţele analistului; 5. felul cum trăieşte acum separările anterioare de tipul naşterii, căsătoriei, naşterea unui frate, pierderea unuia sau ambilor părinţi, alte separări sau evenimente semnificative din viaţa sa. Nu arareori, odată ideea terminării analizei dezbătută şi decisă, pot apare reacţii clare de tip rezistenţă manifestate într-o manieră ostentativă de pacient, prin care pare să transmită că analistul ar fi singurul care doreşte terminarea. Aceste aspecte, subliniază Fordham, sunt semne ale regresiei. Recapitularea analizei, implicită sau realizată în mod explicit, intervine în această fază terminală. Este important ca analizandul să devină conştient orice nod conflictual rămas în suflet. Aceste aspecte se pot constitui ca ultime deziluzionări ale pacientului relativ la ce poate face o
  • 137. 139 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ analiză şi o recunoaştere a eşecurilor - greşelilor analistului, a condiţiei sale umane. Faza post - analitică Pacientul care nu mai vine în mod regulat la şedinţe, poate continua să comunice ocazional cu analistul, sau să solicite din când în când întâlniri. În astfel de şedinţe, de regulă, se poate ajunge rapid la ceea ce este de fapt miezul situaţiei prezente şi poate fi interpretat rapid în beneficiul fostului pacient. Sfârşitul unei terapii nu apare în mod necesar doar când s-a obţinut un rezultat terapeutic complet! În fond, individuarea ca scop al analizei este o virtualitate, care dă sens chiar mersului vieţii. În unele cazuri nu înseamnă nici măcar că simptoamele au fort "rezolvate". Un simptom poate fi integrat şi poate continua să se manifeste şi după analiză, dar nu va avea acelaşi impact dezechilibrant. Depresia este o reacţie firească, - ea este trăită, în mod firesc, în legătură cu o multitudine de evenimente ale vieţii. Dar este important ca, la sfârşitul analizei, fostul pacient să-şi fi format o metodă prin care să poată face cu uşurinţă simptomului când revine. Să înţeleagă ceea ce se întâmplă şi să găsească resurse de a depăşi condiţia respectivă. În pregătirea fazei post-analitice, este important ca părţile bune ale analistului să poată fi introiectate şi să se producă identificări cu ele. Analizandul să aibă stabilizat un miez ferm al fiinţei şi deprinderea atitudinea de a-şi continua analiza în plan interior la nevoie. Există şi situaţii în care faza post analitică se prelungeşte nedefinit; fostul pacient are nevoie periodic de contactul cu terapeutul. Există şi pericolul ca din această categorie să facă parte şi unii care au luat analiza în mod nerealist, drept "o condiţie existenţială", "un mod de a trăi". Fordham observă metaforic, comparând analiza cu o operaţie chirurgicală, că: "vindecarea finală a rănii pe care o produce pacientului chirurgul este o parte a procesului de vindecare, care cere timp şi nu cere o altă intervenţie".115 115 pag. 156
  • 138. 140 MIHAELA MINULESCU TEHNICA TRANSFERULUI. CONTRATRANSFERUL "Punctul decisiv este că eu, ca om, stau faţă în faţă cu un alt om. Analiza este un dialog care necesită doi parteneri. Analistul şi pacientul stau unul în faţa celuilalt - ochi în ochi. Medicul are ceva de spus, dar şi pacientul are" Jung, Amintiri, pag .142 6.1. Proiecţia în terapie 6.2. Tehnica transferului 6.3. Implicarea viselor în analiza transferului 6.4. Tehnica contratransferului 6.5. Rezistenţă şi contrarezistenţă 6.1. Proiecţia în terapie Psihoterapia are ca dimensiuni fundamentale, conţinerea, empatia şi construirea unei relaţii umane. În cadrul analizei jungiene, obiectul analizei eului nu este de a săpa pur şi simplu după traume oribile pentru ca individul să ajungă să-şi blameze proprii părinţi pentru toate suferinţele şi alcătuirea sa. Obiectul analizei este de a ajunge la conştiinţa modelelor familiale şi a modalităţilor în care acestea acţionează încă, în care eul este încă prins în capcana unui comportament distructiv şi de autoapărare. Jung şi Freud au în comun utilizarea termenului de proiecţie, - dar fiecare îl utilizează cu un înţeles diferit. Pentru Freud proiecţia este o problemă a persoanei nevrotice care se ascunde de un conflict emoţional prin schimbarea lui în altceva decât obiectul intenţionat. Pentru Jung, ceea ce spune Freud în esenţă, este doar una dintre multe posibilităţi. Toate conţinuturile psihice care nu sunt încă conştiente apar în formă proiectată ca proprietăţi presupuse ale obiectelor exterioare.
  • 139. 141 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Procesul analitic, în viziunea lui Jung "nu este o metodă directă, simplă aşa cum o considerau oamenii la început, ci, aşa cum a devenit treptat clar... un dialog sau discuţie între două persoane" care, ambele sunt parteneri în centrul unui proces dinamic în care relaţia este între două structuri psihice totale cuprinzând în proporţii diferite conştient şi inconştient, verbal şi nonverbal, componente normale şi patologice. "Terapeutul trebuie să-şi dea în orice moment seama cum reacţionează el însuşi la confruntarea cu pacientul. Doar nu reacţionăm numai cu conştiinţa, ci trebuie să ne întrebăm întotdeauna <Cum trăieşte subconştientul meu situaţia?> Trebuie aşadar să căutăm să ne înţelegem visele, să ne acordăm cea mai meticuloasă atenţie şi să ne observăm pe noi înşine la fel ca şi pe pacient, în caz contrar întregul tratament poate da greş". Proiecţia apare ca o deplasare neintenţionată şi inconştientă, fără să fie observată, a unui conţinut psihic asupra unui obiect exterior. În acest proces, inconştientul celui care proiectează, nu alege de obicei orice obiect ci pe acela care are ceva - cât de cât, sau mai mult - din caracteristica sau trăsătura proiectată. Jung vorbeşte de "cârligul" din obiect de care cel ce proiectează îşi agaţă proiecţia ca pe o haină. Amândoi autorii sunt însă de acord că proiecţia conţine caracterizări false, neprocesate care izvorăsc din copilăria timpurie. De exemplu, fiica (sau fiul) care şi-a trăit relaţia cu tatăl ca autoritară (indiferent dacă acesta a fost sau nu autoritar) au o tendinţă de a proiecta asupra oricărei autorităţi paternale (profesor, preot, doctor, şef, stat, chiar imaginea lui Dumnezeu), proprietatea "negativă" de autoritarism şi să reacţioneze la aceştia într-un mod corespunzător defensiv. Ceea ce se proiectează nu este un fapt de imagine din memorie a tatălui, ci reprezintă tendinţa autoritară a fiului, sau fiicei. Ei înşişi se comportă inconştient tiranic fără să-şi dea seama, ci dimpotrivă sunt convinşi că ei se întâlnesc constant cu tirani în lumea exterioară; orice om cu care interacţionează trebuie numai să le furnizeze o urmă de autoafirmare sau o calitate de dominanţă pe a folosi acest lucru ca pe un cârlig. Astfel de proiecţii, care se bazează pe felul cum au fost trăiţi în copilăria timpurie mama şi tatăl, sunt, în particular foarte încăpăţânate, persistente. Medicii bărbaţi, de exemplu, au de-a face, se confruntă mai mereu cu un complex pozitiv sau negativ al tatălui proiectat pe ei de pacienţii lor. Doctorii femei, se confruntă cu proiecţii ale imaginii materne. Profesorii, profesiunile sociale, psihoterapeuţii trăiesc acest plan al proiecţiei în viaţa lor cotidiană. Nu sunt proiectate doar proprietăţile negative (deşi acestea apar cel mai frecvent), poate fi proiectat de asemenea pozitivul din noi care a
  • 140. 142 MIHAELA MINULESCU rămas inconştient. Ceea ce aduce în discuţie inclusiv problema iubirii în forma unei fascinaţii nerealiste, intoxicate, care poate pierde din vedere complet realitatea partenerului. 1. 2. 3. 4. Problema proiecţiei poate fi împărţită în 4 aspecte, sau nivele:116 identitatea arhaică, proiecţiile reciproce, relaţia personală, legarea predestinată în "eternitate". 1. Jung, în definirea conceptului de proiecţie spune că putem vorbi de proiecţie ca atare doar acolo unde există o tulburare sau o îndoială semi-conştientă care face ca modul prevalent prin care este perceput partenerul să pară că nu se mai potriveşte.117 Înainte de acest moment se poate vorbi de "identitate arhaică" nu de proiecţie ca atare. Identitatea arhaică în analiză Greşeala de a eticheta identitatea arhaică ca proiecţie înainte ca în psihicul celui care proiectează să se constituie un semnal al inadecvării, apare frecvent în analiză în momentul în care, de exemplu, analistul vorbeşte pacientului de o "proiecţie" a sa doar pentru că analistul o vede ca atare (el este cel care are îndoiala), chiar dacă pentru analizand nu a apărut până acum nici un semn (în vise) al existenţei vreunei îndoieli. Acest lucru face să apară rezistenţe justificate şi care nu sunt necesare în analizand. Regula cere să te comporţi cu pacientul în acord cu modul în care simţi cu adevărat, dar fără o confruntare verbală. De exemplu, privind din perspectiva pacientului, poţi răspunde la o cerere de mămoşală pur şi simplu subliniind propria lipsă de timp sau dorinţă pentru acest lucru, fără a acuza pe celălalt de proiecţia mamei pe tine! În timp, este posibil ca acest refuz al tău să aducă o tulburare sau o îndoială în psihicul pacientului, care se va reflecta în majoritatea viselor sale. Doar atunci este momentul corect pentru a vorbi deschis despre proiecţie. Delimitarea între identitate arhaică şi proiecţie este necesară pentru că stadiul prim are o funcţie vitală care nu trebuie tulburată prematur; cel mai adesea constituindu-se ca vehiculul prin care se începe tratamentul. 116 117 Franz, "Psychotherapy", pag. 238): v. Definiţiile din "Psychological Types"
  • 141. 143 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Acelaşi lucru este valabil şi din perspectiva analistului, - acesta trebuie - ca tehnică - să lase identitatea arhaică să existe, să se manifeste în el ca atare. M.L. von Franz relatează că a avut uneori trăiri relativ intense de fascinaţie în contratransfer la pacienţi care, din perspectiva unei considerări strict conştiente, nu prezentau această probabilitate iar în aceste cazuri se dovedea în mod obişnuit că era prezentă o problemă severă sau o ameninţare a morţii pe care nu reuşise să o vadă. Când starea celui analizat s-a îmbunătăţit, întreaga stare de fascinaţie a dispărut ca prin minune. Mai ales iminenţa nerecunoscută a morţii are acest efect. Prin natura sa - explică autoarea - inconştientul încerca să forţeze analista la o necesară participare emoţională şi efortul de înţelegere, pentru că abordarea ei conştientă fusese inadecvată. Dacă, în astfel de cazuri ar fi încercat să înlăture această stare de fascinaţie catalogând-o ca proiecţie, nu ar mai fi putut acţiona pozitiv spre binele analizandului. Funcţia cea mai puternică la von Franz era raţiunea logică şi intuiţia, iar afectivitatea era cea mai arhaică. Eu însămi am trăit astfel de experienţe de contratransfer senzorial cu o pacientă care aducea într-o perioadă de timp vise în care elementul senzorial era foarte puternic, în care putrefacţia, visceralitatea era laitmotivul. Analista trăia aceeaşi vie stare senzorială, o teamă legată de pericolul unei îmbolnăviri a pacientei. Pacienta prezenta în simptomatologie migrene puternice periodice, dar visele păreau a anticipa, privite retrospectiv, o operaţie de hemoroizi (constricţii la cele două puncte terminate ale trupului). Analista are intuiţia introvertă ca funcţie principală, afectivitatea este funcţia secundară iar funcţia senzorială este cea mai primitivă, deci de natură să conducă la trăiri senzoriale încărcate de o energie deosebită. Indiferent cât de inconfortabilă pare, această fază de identificare arhaică trebuie lăsată să-şi urmeze cursul - procedeu utilizat şi teoretizat de Jung în "Practica psihoterapiei". În primele imagini din seria alchimică "Rosarium philosophrum", în care regele şi regina se întâlnesc, are loc o relaţie pozitivă de iubire, o atingere a mâinilor stângi ale celor doi. Doar după aceea, odată cu baia, apar faza nigredo şi moartea, respectiv acele tulburări care ne cer să preluăm munca de a face conştiente, a face recognoscibile, proiecţiile.118 118 Jung, figura 2 şi următoarele, "The practice of psychotherapy", O.C.. 16, par 411
  • 142. 144 MIHAELA MINULESCU Al doilea aspect care trebuie avut în vedere este faptul că aducerea în conştiinţă a proiecţiei este o problemă morală: analişti care tind intelectual şi prematur să diminueze la nivel de proiecţie fascinaţia romantică a celui analizat (fără să ia în consideraţie din materialul despre viaţa interioară a pacientului dacă este într-adevăr momentul cel bun să o facă) indică prin acest comportament că sunt conduşi, dominaţi de propriul inconştient şi faptul că nu au nici o dorinţă de a participa la acest lucru. Şi invers, sunt analişti care nu-şi interpretează propriile fantezii de iubire ca proiecţii ci mai degrabă ca o relaţie necesară, predestinată, pe considerentul că aceasta ar fi cu adevărat dorinţa lor secretă. Astfel, persoana analistului este dusă pur şi simplu de o dorinţă inconştientă sau de o tendinţă de respingere, cu urmări negative pentru ambele părţi. Este mai adecvat dacă, de exemplu, resimţi un transfer matern şi în realitate să te comporţi maternal până în momentul în care proiecţia s-a copt suficient ca să poţi vorbi despre ea. Von Franz subliniază că adesea apar fenomene de transfer vehemente, aproape compulsive, în cazurile în care analizandul a trebuit să fie forţat să relaţioneze la procesul interior, pe motivul că, altminteri, datorită rezistenţei sau superficialităţii, ar fi fugit de acesta.119 În aceste cazuri, ar putea dăuna să discuţi mereu şi mereu transferul. În astfel de cazuri, pur şi simplu, trebuie îndurată de ambele părţi caracteristica situaţiei de a fi dureroasă, blocată, nerezolvată. Jung spune într-o scrisoare că oamenii ajung să fie încâlciţi într-o iubire la care nu se poate răspunde atunci când este important pentru ei să evite o experienţă erotică pentru că o asemenea experienţă i-ar îndepărta de la scopul individuării, adică de la drumul către o conştiinţă mai largă.120 2. Proiecţiile reciproce Multe proiecţii, după cum a descoperit şi Freud, apar când intră în transfer relaţii de familie, - transferul imagourilor tatălui sau mamei, a fratelui sau surorii, creând astfel o atracţie erotică nerealistă umbrită de cerinţe şi prejudecăţi infantile. Experimentele lui Hans Dieckmann au confirmat că aceste proiecţii constelează şi la analist toate imaginile paralele care încă nu au fost procesate conştient. Ca rezultat se manifestă aproape imediat un amestec ale 119 pag. 141 120 23 iulie, 1934, "Letters", vol I
  • 143. 145 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ problemelor ambilor. De exemplu, complexul negativ matern al unui analizand evocă imagini negative similare în amintirea analistului. Din perspectivă pozitivă, aceasta formează baza pentru empatia şi înţelegerea analistului. Din perspectivă negativă, apare un inconştient comun, care, printre altele, poate cere o ghidare - orientare din partea colegilor analistului. 3. Relaţia personală sau prietenia Relaţia personală, al treilea aspect al proiecţiei, ar trebui să fie parte a analizei de la bun început, dar, prin natura sa, se poate dezvolta adesea doar treptat. Desigur, nu se manifestă în mod natural cu toţi pacienţii, în măsura în care depinde tocmai de nivelul de conştientizare al proiecţiei. Gradul de apropiere sau de depărtare al relaţiei este cel care variază în funcţie de factori imponderabili, greu de calculat. Jung scrie: "Unul dintre cele mai importante şi dificile sarcini în procesul de individuare este de a construi o punte pentru distanţa dintre oameni. Întotdeauna există un pericol ca distanţa că fie distrusă, sfărâmată, doar de o parte, iar acest lucru dă naştere invariabil la un sentiment de violare urmat de resentiment. Fiecare relaţie are distanţa sa optimă, care, desigur trebuie găsită prin încercare şi eroare. Problema este în particular delicată cu femeile, unde sexualitatea este aptă să-şi scoată capul urât. O atenţie scrupuloasă trebuie acordată rezistenţei. Cu greu putem să le luăm suficient de serios în considerare, pentru că suntem mult prea gata de a ne auto-înşela".121 Credem că, în spiritul acestor afirmaţii, trebuie înţeleasă o altă afirmaţie a lui Jung referitoare la faptul că în analiză transferul nu este imperios necesar: "Transferul este întotdeauna un obstacol, nu este niciodată un avantaj. Vindeci în ciuda transferului, nu datorită lui...Transferul nu reprezintă niciodată un avantaj. Transfer sau lipsa transferului, acest fapt nu are nici o legătură cu vindecarea... Dacă nu există transfer, cu atât mai bine. Obţii acelaşi material. Nu transferul este cel care face pacientul capabil să-şi aducă la suprafaţă materialul; poţi obţine material cât doreşti din vise. Visele aduc la suprafaţă tot ceea ce este necesar".122 Înţeleasă în context, remarca lui Jung trebuie considerată prin faptul că dorea în acel moment să continue o discuţie asupra materialului din vis şi amplificărilor acestuia, iar auditoriul format mai ales din medici voia să-i audă părerile despre transfer. Este relativ enervat când este de acord să 121 122 20, septembrie, 1928, "Letters", I "Tavistoc Lectures", în "Symbolic Life", CW 18, par. 349, 351
  • 144. 146 MIHAELA MINULESCU discute "problemele pe jumătate amuzante, pe jumătate dureroase chiar tragice ale transferului". Un aspect subliniat însă de Jung este ideea că transferul trebuie considerat ca o lipsă de relaţie umană reală, "o dificultate în a realiza contactul, în stabilirea unei armonii emoţionale între doctor şi pacient".123 Sentimentele transferului apar pentru a compensa această lipsă de raportare: "Când încerci cu adevărat să fi la acelaşi nivel cu pacientul, nici prea înalt nici prea scăzut, când ai atitudinea corectă, aprecierea corectă, atunci ai mult mai puţine probleme cu transferul. Aceasta nu te va salva în întregime de el, dar cu siguranţă că nu vei avea acele forme proaste de transfer care sunt mai degrabă supra-compensări pentru lipsa de raport (subln. n.)".124 Jung diferenţiază între transfer şi o relaţie afectivă umană întreagă între analist şi analizand. Ideea că transferul este o supra-compensare pentru lipsa de relaţie umană, derivă din abordarea transferului ca o formă particulară de proiecţie, care tinde să falsifice orice relaţie. În lucrarea "Psihologia transferului", Jung apreciază rolul central pe care îl joacă transferul în analiza de profunzime: "Probabil nu este exagerat să spunem că aproape toate cazurile care cer un tratament de durată gravitează în jurul fenomenului transferului şi că succesul sau eşecul tratamentului apare să fie legat de acesta într-un mod bazal". 125 Jung interpretează transferul nu în termeni fenomenului clinic, mai degrabă prin amplificare, ilustrând faze cu ajutorul ilustraţiilor din Rosarium, 1550, ca expresii simbolice ale ceea ce alchimiştii numeau căsătoria mistică sau coniunctio. M.L. von Franz vorbeşte de o polaritate în ceea ce priveşte nevoia exprimată a analizandului de a stabili un raport. Dacă sunt pacienţi care forţează prea mult reducerea distanţei analitice, există şi extrema cealaltă, a celor care cer analistului să se comporte mecanic, asemeni unui magazin impersonal de reparaţii pentru psihic; între cei doi poli există o multitudine de nuanţe. Aceste extreme se regăsesc şi la nivelul analistului; de la tendinţa de a intra într-o relaţie de familiaritate şi a-l adopta pe analizand ca partener, 123 op. cit., par. 306, 331 op. cit., par. 337 125 O.C..16, pag. 164 124
  • 145. 147 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ reducând prea mult distanţa, la extrema cinică, care neagă nevoia unui contact uman.126 În cazul primelor două aspecte ale proiecţiei, respectiv identificarea arhaică şi recunoaşterea conştientă a proiecţiei, puterea umbrei joacă rolul marelui distrugător la care, în principal, se referă şi A.Guggenbuhl-Craig în "Power in the helping professions". Iar Jung exprimă acelaşi avertisment: "Când iubirea este absentă, puterea ocupă locul gol", umbra care împinge la dominanţă şi putere. Situaţia analitică - de la bun început şi apoi, cu o intensitate din ce în ce mai mare în a treia fază, este de aşa natură încât nu poţi să funcţionezi utilizând reguli, insight conceptual sau sentimente personale; din a treia fază ceea ce are o importanţă crucială depinde de tine însuţi şi de cât de mult te-ai dezvoltat - aici, orice puncte de referinţă îşi pierd sensul şi rămâne problema unei întâlniri umane unice cu propria sa unică programare. Ceea ce trebuie să faci sau să nu faci poate veni instinctiv direct din propriul Sine, - desigur dacă ca analist - sau analizand - eşti în Tao, eşti în contactul interior cu Sinele. În dialogul analitic apar mereu situaţii în care trebuie să reacţionezi imediat, "cu viteza luminii" spune L.M. von Franz.127 Nu este decisiv ce gândeşti sau spui sau simţi ci tonul vocii, o mişcare involuntară, o ezitare ce pot deveni cruciale - ceea ce eşti şi cât de departe ai mers în propria dezvoltare. Procesul de maturizare sau individuare este marcat tipic de o transformare a afectelor de transfer, respectiv renunţarea la proiecţii. Este desigur necesar să se ajungă la o anumită clarificare în distingerea transferului şi contratransferului de ceea ce poate fi adecvat numită o relaţie autentică sau un raport autentic. 4. Al IV-lea aspect al proiecţiei este adevărata mysterium coniunctionis. Stadiul respectiv de uniune implică trăirea sinelui, totalitatea interioară ce nu poate fi înţeleasă intelectual ci doar prin iubire. Jung subliniază că: "această iubire nu este transfer şi nici prietenie sau simpatie obişnuită. Este mai primitivă, mai primordială şi mai spirituală decât orice putem descrie". Nu mai sunt doi indivizi ce relaţionează la nivel personal unul cu celălalt ci "mulţi, inclusiv tu însuţi şi oricine a cărui inimă o 126 127 "Psychotherapy", pag. 243 idem, pag.244
  • 146. 148 MIHAELA MINULESCU atingi...Nu există distanţă ci doar prezenţă imediată. Este un secret etern...".128 Cineva ar putea considera că această descriere ne poate trimite la aspectul identificării arhaice, "mistice". Diferenţa este enormă şi constă în aspectul conştient al acestei participări, relaţia eu - Sine este conştientă, eul îşi păstrează luciditatea şi autonomia deşi se supune Sinelui şi dă sens unei instanţe integrative. Jung vorbeşte despre faptul că acest hierosgamos este în acelaşi timp, paradoxal, mai primitiv şi mai spiritual - eul fiind capabil să susţină ambele ipostaze, existenţa ambelor dimensiuni infrapsihice ale arhetipului. Analistul lucrează nu numai pentru pacientul său ca individ în sine, ci pentru propriul său suflet şi, indiferent cât de mică este realizarea sa, ea are loc într-un loc în care numen-ul a migrat în prezent, locul spre care s-au deplasat problemele omenirii.129 Această stranie multiplicare este greu de înţeles. În alchimie, când s-a realizat piatra filozofală, ea se auto-multiplică în o mie transformând toate pietrele şi metalele din apropiere în aur. Jung scrie în memorii că "legăturile emoţionale...conţin încă proiecţii şi este esenţial să renunţi la aceste proiecţii pentru a ajunge la tine însuţi şi la obiectivitate...Cunoaşterea obiectivă stă ascunsă în spatele atracţiei unei relaţii emoţionale; pare să fie secretul central. Numai prin cunoaştere obiectivă este posibilă adevărata coniunctio".130 Misterul individuării reciproce ţine de faptul că "nimic nu poate fi realizat fără dragoste, pentru că iubirea ne pune într-o stare mentală în care suntem gata să riscăm totul fără a reţine nimic important" M.Serrano.131 Astfel este posibilă o întâlnire cu Sinele, pentru Jung, Philemon, "cel iubitor". 6.2. Tehnica transferului Explorarea şi utilizarea transferului şi contratransferului sunt centrale în munca analitică: "prin intermediul lor sunt puse în mişcare procesele care construiesc punţile; puntea între analist şi analizand, punţile dintre diferitele părţi şi tendinţe din interiorul psihicului şi punţile dintre dorinţa fundamentală de uniune sau fuziune şi dorinţa opusă de identitate şi 128 Scrisoare, 18 aprilie 1941, "Letters", vol. I Mysterium Coniunctionis 130 Amintiri... pag. 296 131 C.G.Jung and Herman Hesse, pag. 60 129
  • 147. 149 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ separare. Mai mult - spune R.Gordon, analistă din şcoala dezvoltării - prin transfer evenimentele sau conflictele trăite în trecut pot deveni un "trecut în prezent", subiect pentru retrăirea trecutului în prezent şi, probabil, într-un mod cumva nou şi diferit; cât priveşte contratransferul analistului, acesta poate ajuta să se recâştige ceea ce părea pierdut, poate chiar sprijini potenţiala transformare şi, în cele din urmă şi cel mai important, transferul şi contratransferul pot servi pentru a potenţa evoluţia funcţiei de simbolizare". În terapia jungiană este important să se activeze inconştientul şi funcţia creatoare, transcendentă astfel ca indivizii să fie în situaţia de a face faţă creativ problemelor lor şi dispoziţiilor personale. Această ecuaţie este cel mai adesea pusă în joc prin condiţia analizei de "câmp tranferenţial". Câmpul transferenţial se referă şi la responsabilitatea principală a analistului de a-l menţine în măsura în care, în acest câmp transferenţial, este cel mai posibil să apară transformarea psihicului. Transformarea poate apare şi pentru analizand (intenţia obişnuită) şi pentru analist. Este imposibil să se construiască o situaţie interpersonală în care transformarea să aibă loc într-un singur sens. Prin faptul că acţionează asemeni unei punţi vii între cei doi, între trecut, prezent şi viitor, între inconştient (părţile splitate ale psihicului) şi conştient şi raţional, relaţia terapeutică activează funcţia sim-bolică, activează simbolurile. Prin procesul de proiecţie trecutul devine prezent; persoane şi personaje, reale, fantazate, arhetipale care există în lumea interioară trecută a analizandului sunt atribuite inconştient, sunt plasate pe sau în analist; temerile, speranţele, dorurile, dispoziţiile şi sentimentele care au fost trăite, dar s-au pierdut apoi prin reprimare sau negare, pot fi re-evocate, redescoperite şi re-trăite prin transfer. Pentru Freud funcţiona iniţial ideea că analistul trebuie să fie total obiectiv, virtual "ecran negru" pe care analizand-ul îşi poate proiecta propria psihologie, poate să-şi retrăiască procesele nevrotice în cadrul curativ al psihanalizei. Destul de repede, apar date care atestă: 1. distorsiuni ale analistului de către pacient precum şi 2. distorsiuni ale pacientului de către analist contratransferul. Pentru Jung devine semnificativă această calitate de "câmp". În "Psihologia transferului" Jung afirmă faptul că analistul şi analizandul sunt împreună implicaţi într-un proces care nu este şi nu poate fi total conştient şi poate fi transformativ pentru amândoi". Jung consideră transferul şi contratransferul forme specifice de proiecţie care au loc în orice formă de
  • 148. 150 MIHAELA MINULESCU relaţie; afirmă însă că, atâta vreme cât ne putem situa la nivelul materialului simbolic, nu este necesar transferul.132 În tarapia analitică, situaţia analitică este organizată pentru a maximiza şi articula procesul de transfer, • maximizând câmpul transferenţial pentru pacient; • şi minimalizând / conştientizând procesul de contratransfer (pasiv, inconştient) la nivelul analistului. În cursul analizei au loc acţiuni legate de transfer, precum: • Materialul pacientului este discutat în profunzime - istoric şi în perspectiva viselor curente, dar şi a situaţiei existenţiale în care este prins pacientul; • Analistul face remarci relativ puţine - chiar dacă este imposibil să rămână în postura de "ecran negru"; • Analistul a fost format în cursul unei perioade de analiză personală şi este mai conştient de posibilitatea de a proiecta propriile sale complexe asupra analizandului. 6.3. Implicarea viselor în analiza transferului Transferul influenţează în realitate visele, - dacă nu în conţinutul lor, atunci, cel puţin în felul în care este interpretat visul şi mesajul său. În majoritatea situaţiilor analizandul visează şi aduce visul analistului şi amândoi caută sensul - înţelesul acestuia în viaţa pacientului. Ca atitudine analitică generală: amândoi explorează materialul inconştient şi îl pun în legătură cu procesul de individuare în curs. În acest proces se petrec următoarele tipuri de proiecţii: - analizandul identifică analistul cu o figură a unui vis al analizandului; - analistul apare ca atare în visul analizandului; - analizandul apare într-un vis al analistului; - există vise sexuale, fie ale analizandului, fie ale analistului, despre cealaltă persoană. Aceste patru situaţii ridică câteva probleme majore privind tehnica implicată în legarea viselor de câmpul transferenţial al analizei. Astfel: 1. Analizandul identifică analistul cu un personaj din vis, chiar dacă personajul nu este şi manifest analistul. 132 "The practice of psychotherapy", O.C.16. şi "The Tavistock lectures" prelegerea 5, din "Symbolic Life", O.C. 20
  • 149. 151 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ În teoria jungiană acţiunile şi personajele din vis nu sunt considerate ca deghizări ale realităţii (invers la Freud, unde intervine cenzura şi criptarea mesajului) şi în acest context există posibilitatea de a interpreta că un personaj din vis este în realitate cineva cunoscut din viaţa celui ce visează; chiar dacă analistul apare ca atare este important să iei în calcul dacă visul vorbeşte obiectiv sau subiectiv. Suprainterpretarea personajelor visului ca referindu-se la analist poate creşte transferul până la un grad de periculozitate care nu este necesar, mai ales când visele au un caracter erotic. De aceea, este mai bine să rămânem la ideea că, dacă visul vorbeşte despre persoana reală a analistului, îl şi prezintă ca atare în vis. Alte personaje vor revela structura complexelor care sunt constelate în pacient; aceste personaje pot influenţa desigur transferul, dar nu este necesar să o facă. O excesivă identificare a imaginilor din vis cu persoane reale constituie un reducţionism interpersonal: impune o presiune neavenită - nedorită - nenecesară asupra sferei de înţeles interpersonal, supra-subliniind aspectele de transfer ale situaţiei terapeutice. 2. Analistul apare ca atare într-un vis al pacientului În astfel de situaţii este cel mai probabil că visul vorbeşte despre o situaţie obiectivă care implică persoana analistului, deşi acest aspect nu este în totalitate o certitudine; analistul poate avea o funcţie simbolică, reprezentând o parte a propriului psihic al pacientului, respectiv "analistul interior", bazat pe interacţiunea cu analistul, reprezentare care apare mai des după ce au apărut schimbări semnificative în caracterul nevrozei. Iată o situaţia în care relaţia analitică este redată în vis prospectiv, pornind de la ceea ce se petrece în prezent (conectarea pacientei la ordinea naturală a viului), pentru a sublinia acţiuni de holding viitoare. Pacienta, la cei 20 de ani, este dominată de neîncredere în sine în raport cu viaţa. "Ştiam că trebuie să vin la Dvs. să facem nişte drumuri, să mă ajutaţi. V-am găsit într-o cameră. Staţi pe jos; în jur era o grădină pe care o îngrijiţi. Observ o plantă cu o frunză mare, cărnoasă. E perfectă. Aştept să terminaţi. După plantă apar nişte animăluţe...În cameră pe o canapea o doamnă de 40 de ani, blondă, vorbea. Dar nu îi dau importanţă. Vă privesc şi îmi place. Camera parcă era cabinetul, dar în spate era un dormitor...Când eram în cabinet, mi-aţi spus că trebuie să mergem să cumpărăm pentru casa mea nişte draperii. Era ceva important. trebuia să le luăm. Voiam să mă duc deşi în general eu nu acord importanţă cumpărăturilor..." În visele de acest tip, apare o responsabilitate în plus pentru analist de a evalua obiectiv relaţia sa cu pacientul, incluzând şi reacţiile de
  • 150. 152 MIHAELA MINULESCU contratransfer, pentru că visul pacientului se poate referi la un aspect inconştient al analistului. 3. Pacientul apare într-un vis al analistului Acest lucru trebuie să ne facă să ne gândim serios la posibilitatea unor distorsiuni de tip contratransfer care ar putea împiedica procesul terapeutic. Astfel, în vis analizandul poate personifica un complex al analistului care s-a constelat în viaţa sa personală sau în cadrul situaţiei analitice. În fine, poate indica o modificare a modului în care analistul îşi priveşte conştient pacientul. Jung redă un vis în care vede o pacientă femeie într-o poziţie de importanţă mult mai mare decât felul în care o evaluase conştient. Visul era o corecţie - compensare a subevaluării pacientei la nivel conştient.133 Problema care se pune este măsura în care, şi dacă în general, visul trebuie discutat cu analizandul? J. A. Hall răspunde, conform propriei experienţe, nu, datorită pericolului ca persoana despre care a visat să considere visul ca fiind "mai profund" sau "mai adevărat" decât poziţia conştient afirmată a celui care visează: ca şi când ai oferi un produs inconştient, care poate să nu fie deplin înţeles de cel ce visează, ca un ecran de proiecţie pentru persoana căreia i se spune visul. Dar pacientul nu are aceeaşi formare sau experienţă ca analistul, este probabil ca să apară distorsiuni inconştiente ale felului cum vede el analistul, ceea ce va conduce mai departe la probabilitatea dificultăţilor în transfer - contratransfer. De fapt, aceeaşi regulă se aplică în general şi la împărtăşirea viselor unui prieten în viaţa cotidiană, deşi există şi excepţii. Analistul trebuie să înţeleagă cât de mult posibil visul său despre pacient şi să-l lege de pacient printr-o crescută conştientizare a ceea ce are loc între ei. Astfel eul analistului îşi ia responsabilitatea pentru vis şi înţelesul său. Dacă visul este enigmatic, analistul trebuie să stabilească o şedinţă de supervizare cu un coleg. Jung răspunde, cel puţin pentru unele situaţii, da (episodul redat în Amintiri de exemplu...) prezentând şi cazuri în care relatarea visului a produs o ieşire a analizei din stagnare. 4. Visele sexuale ale analistului sau analizandului despre celălalt 133 Amintiri, pag. 150 - 151
  • 151. 153 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Este important ca aceste aspecte să fie monitorizate cu tehnica analitică adecvată, deoarece sexualizarea transferului - contratransferului poate duce la complicaţii ne-necesare, mai ales - rar - când sunt puse în joc. Apariţia viselor sexuale de orice parte nu trebuie să surprindă pentru că sentimentele sexuale sunt naturale în orice relaţie, mai ales acolo unde există o profunzime emoţională. În "Tavistoc Lectures", Jung sugerează că visele sexuale ale pacientului despre analist sunt o încercare de a construi o punte peste "abisul" emoţional dintre ei.134 Acest lucru poate fi adevărat pentru atracţia sexuală în general - sugerează o valoare potenţială într-o arie necunoscută a relaţiei, o valoare care nu este încă conştientă şi nu poate fi specificată încă ca atare, deşi prezenţa sa este anunţată prin atracţia sexuală. Visele sexuale pot indica de asemenea că începe un proces transformator în inconştient (fie al analizandului, fie al analistului), asemănător desenelor alchimice cu care Jung obişnuia să ilustreze eseul său despre transfer. Inconştientul utilizează adesea imageria sexuală pentru a simboliza procesele non-psihice de unire şi transformare, deşi eul-vigil este înclinat să interpreteze astfel de vise ad literam. Iată de exemplu situaţia în care analistul visează că are o relaţie sexuală cu o pacientă atractivă. Visul apare cu 3 zile înainte ca femeia să raporteze un vis similar. Nu exista o conştientizare a interesului sexual din partea nici unuia, nici nu au existat seducţii sau remarci de flirt, sau acţiuni. Temele nu au apărut în visele subsecvente ale nici unuia. În acest caz visele sexuale în paralel par să indice o nouă fază a analizei, în care prevalează un ton mai transformativ şi în care pacienta câştigă o perspectivă proaspătă asupra modelelor nevrotice din viaţa ei, care au inclus până în acest moment doar relaţii sexuale compulsive şi repetitive. Luând în considerare stresul la care este supus analistul în cursul procesului analitic, precum şi faptul că analiştii care nu se conectează la datele de contratransfer neagă ei înşişi utilizarea unei metode terapeutice foarte relevante pentru a face legături şi clarificări şi pentru ghidarea înţelegerii, Jung este cel care aduce în discuţie primul necesitatea ca analistul să fie analizat. Jung recunoaşte ceea ce îi datorează lui Freud pentru descoperirea faptului că analistul are aspecte necunoscute şi complexe care pot interfera cu progresul analizei. Din această perspectivă complexă, Jung este cel care subliniază faptul că experienţa de 134 par. 331
  • 152. 154 MIHAELA MINULESCU contratransfer a analistului este un ingredient vital în cadrul procesului analitic. Contrar acestui punct de vedere, Freud o considera iniţial ca fiind o noxă contaminantă care nu este necesară, care intervine abrupt din când în când şi de care trebuie să te eliberezi. Cu timpul, perspectiva s-a mutat de pe considerarea aspectelor negative ale transferului şi contratransferului, spre considerarea rolului lor ca instrumente terapeutice valoroase ce permit utilizarea constructivă a propriului psihic al analistului pentru înţelegerea inconştientului pacientului. În prezent, diferenţa fundamentală între cele două şcoli constă în dimensiunea arhetipală pe care o postulează psihologia analitică fenomenelor de transfer - contratransfer alături de dimensiunea lor personală. 6.4. Tehnica contratransferului Asemeni modalităţilor de a considera transferul, nu există un consens în considerarea contratransferului nici în definirea lui, nici asupra conţinutului şi derivatelor sale, sau asupra relevanţei sau aplicabilităţii sale în tratament. Cuvântul este utilizat cu o varietate de înţelesuri. Există divergenţe între analiştii care aderă la o abordare clasică şi cei care, mai ales din perspectiva şcolii privind dezvoltarea psihică, introduc o interpretare mai cuprinzătoare şi largă. Primii limitează definirea contratransferului la proiecţiile inconştiente ale sentimentelor trăite de analist ca reacţie la atitudinile şi producţiile analizatului. Nu includ atitudinile conştiente sau preconştiente ale analistului, ignorând astfel aspectul relaţional personal, cu reacţiile pozitive sau negative care-l acompaniază; analistul încearcă să lucreze unele aspecte inconştiente ale propriului psihic din timpul şedinţei terapeutice. Ceilalţi consideră că tot ceea ce transpare în şedinţa analitică este o manifestare a transferului şi contratransferului. Conştientul analistului, răspunsul personal faţă de comportamentul real sau imaginat sau atitudinile pacientului este utilizat alături de inconştient pentru a înţelege procesele interpersonale dintre pacient şi analist. Contratransferul este o sumă totală a reacţiilor analistului la pacient, reprezentând realitatea psihică a analistului, cuprinde întregul comportament al analistului din munca terapeutică. Când se constelează imaginile arhetipale, materialul analitic reflectă graniţe permeabile care permit o fluiditate între materialul conştient şi inconştient, între materialul personal şi cel transpersonal.
  • 153. 155 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ În aceşti termeni, M.L. von Franz şi Verena Kast, alături, de exemplu, de Michael Fordham introduc precizări semnificative în schema relaţiilor proiective dintre analizand şi analist. Kast consideră lucrarea lui Jung apărută în 1946 "The Psychology of the Transference" ca cea mai completă teorie a transferului, contratransferului şi relaţiei publicată vreodată.135 Insistă asupra faptului că Jung a fost cel care a introdus termenul de contratransfer în 1926 în terapie. Schema pentru transfer şi contratransfer a lui Jung se bazează pe un text alchimic. Transferul este înţeles ca o distorsiune de percepţie în cadrul relaţionării; modele timpuri de relaţionare, respectiv complexele, sunt transferate pe analist sau pe relaţia dintre analizand şi analist. Transferul este de obicei un compromis între conţinutul original al complexului şi apărare. Nu se transferă numai conţinuturi ale complexului şi moduri de relaţionare, ci şi imagini arhetipale. Contratransferul este reacţia emoţională a analistului la analizand şi, în particular, la situaţia de transfer. În procesul de contratransfer se pot petrece mai multe aspecte: • un aspect esenţial este faptul că apare o imagine, o amintire, un basm, o emoţie, o intuiţie a analistului ce nu poate fi explicată de cursul evenimentele dintre el şi analizand, şi nu este nici o consecinţă logică a comunicării dintre ei. Mai ales pare să se împotrivească la ceea ce se petrece pe plan conştient; • sentimentele şi reacţiile provocate în analist sunt similare interacţiunii similare dintre analizand şi oamenii apropiaţi acestuia; acest contratransfer poate contribui în plan diagnostic privind modelele problematice de relaţie (sunt situaţii de tip transfer - contratransfer, în care unul joacă un rol, celălalt contra-rolul şi, deşi este evident acest lucru, nu poţi preveni sau interveni în proces, - reapar la suprafaţă modelele de relaţionare dificilă din copilărie care au îngheţat în roluri adversive); • analistul vede lucruri în analizand care sunt aproape absente, în orice caz nu sunt prezente în măsura în care îi apar, contratransferul iluzoriu; • contratransferul este şi un compromis între imaginile şi emoţiile pe care el le percepe şi propriile mecanisme defensive (de exemplu, intuind 135 "The dynamics of syymbols. Fundamentals of jungian psychotherapy", Fromm Psychology, New York, 1992, pag. 144
  • 154. 156 MIHAELA MINULESCU imagini agresive sau sexuale îi va fi dificil să le unească cu imaginea de sine şi le va evita). Transfer - contratransfer într-o secretă colaborare: comportamentul analistului este de obicei polarizat de cel al analizandului.136 Chiar dacă analistul este conştient de proces, modelele de comportament iniţial nu pot fi schimbate - în consecinţă, modelul de relaţionare se repetă stereotip. c' Analizand feminin Eu conştient e c Inconştient personal complexe animus Analist masculin Eu conştient a f b Inconştient arhetipal d Inconştient personal complexe d' anima Inconştient arhetipal Sine a: relaţia conştientă, expectaţii conştiente în relaţia analitică; zonă în care analistul este perceput ca o persoană reală, în care acesta are capacitatea de a intra în contact cu analizandul. b: fuziunea inconştientă, relaţia necunoscută între inconştientul analistului şi analizandului, un inconştient reciproc care poate fi resimţit în analiză ca "atmosferă a relaţiei"; poate implica şi situaţia de contagiune, situaţia în care analistul resimte fizic teama nepercepută şi neexprimată a celui analizat. În acest sens, relaţia inconştientă apare ca o precerinţă pentru ceea ce numim contratransfer. Transferul, ceea ce se petrece pe linia e reprezintă o distorsiune a perceperii din relaţia a, datorită fenomenului de proiecţie şi contra-proiecţie. Conţinuturile de tip transfer, pe linia e, aduc în joc: 1. modele anterioare de relaţionare (faţete ale complexului care sunt transferate pe analist sau pe relaţia analist - analizand). Putem observa însă că, de obicei, aceste transferuri sunt un compromis între conţinutul original al complexului şi mecanismul de apărare, - negare sau reprimare care intră în joc; 2. sunt, de 136 "collusive", Willi Jurg, 1975
  • 155. 157 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ asemenea transferate şi imaginile arhetipale care sunt activate cu prilejul relaţionării cu analistul şi cu situaţia de analiză în sine. Este adevărat că analistul, odată cu formarea şi analiza personală, reuşeşte să-şi controleze mai bine relaţia proprie conştient - complexe, mai ales complexul anima, astfel că nu este predispus să trăiască reale proiecţii pe linia f, dar poate resimţi proiecţia analizandului şi reacţiona simbolic la aceasta. Contratransferul este relaţia emoţională a analistului faţă de analizand, care apare în special în situaţiile de transfer. Linia c şi c' indică relaţia dintre conştient şi inconştient în cazul analizandului, respectiv posibile constelări în care apar identificări între eu şi conţinuturi animus, sau a altor complexe inconştiente. Liniile d şi d': Conţinuturile activate prin transfer şi contratransfer devin conştiente prin actul creativ. Procesele inconştiente care se stabilesc mai ales pe linia b şi, posibil identitatea inconştientă a fiecărui participant face posibil pentru psihicul analistului să perceapă conştient constelările complexelor şi arhetipurile şi astfel să fie capabil să găsească o imagine - fie arhetipală, fie personală - pentru aceste vibraţii emoţionale. Astfel, argumentează V. Kast, o situaţie semnificativă simbolic va fi conştientizată printr-un act creativ. Analizandul se va simţi înţeles de analist, va simţi că o trăire importantă a fost afirmată şi, într-o măsură, înţeleasă şi astfel se va simţi asigurat că acest lucru poate contribui semnificativ la înţelegerea sa şi a situaţiei. Dimensiunea contratransferului este destul de variat înţeleasă şi utilizată de şcoala analitică clasică şi de cea a dezvoltării. Contratransferul în sens restrâns reprezintă proiecţiile inconştiente ale sentimentelor trăite de analist ca reacţie la atitudinile şi producţiile analizandului. Acest tip de perspectivă duce la ignorarea aspectului relaţional personal, cu reacţiile pozitive sau negative care acompaniază această relaţionare. La celălalt capăt al definirii, în sens larg, orice se manifestă, orice aspect transpare în cadrul şedinţei analitice este o manifestare a transferului şi contratransferului. Analistul furnizează structura necesară şi, în acelaşi timp, rămâne receptiv acordat la trăirile interioare emergente ale analizandului. Stadiul cultivat de sensibilitate emoţională, permite intuiţiile, stările emoţionale, imaginile pasagere, fanteziile ce vor fi utilizate. Reacţia analistului în contratransfer este un factor esenţial în procesul analitic. Tehnic se utilizează amplificarea simbolului, interpretarea visului, imaginaţia activă, tehnica hermeneutică sintetică; în cazuri tip
  • 156. 158 MIHAELA MINULESCU borderline, de depresie majoră sau narcisism, tehnica reductivă. Analistul în mod constant trebuie să facă faţă unei bariere de sentimente care includ anxietate, frustrare, mânie, omnipotenţă sau a complementarelor, sentimentele de iubire, grijă, tandreţe, susţinere. Dar şi reacţii caracterizate printr-o conştientizare articulată raţional care cer structuri consolidate ale eului care să îl ajute să-şi menţină propriile sale graniţe şi să accepte proiecţiile fără să se identifice cu pacientul. Există mai multe posibile forme de contratransfer. Contratransferul proiectiv, include identificarea cu arhetipul iar analistul este incapabil să menţină şi susţină balanţa care facilitează dezidentificarea pacientului cu imaginile arhetipale. Analizandul este trăit şi tratat ca un personaj familiar - mamă, tată, frate din istoria personală a analistului. În contratransferul iluzoriu apare o reactivare a propriilor complexe ale analistului în plan inconştient sau minim conştient, din sfera relaţiilor trecute sau a vieţii personale curente. Acest lucru îl plasează la acelaşi nivel cu analizandul; fiind absorbit de propria viaţă, riscă o implicare iraţională în care analizandul poartă proiecţiile unor personaje ale inconştientului analistului. Analistul este blocat iar tehnica cere reacţia de contratransfer obiectivă, cu o conştientă cunoaştere a umbrei sau a altor aspecte din psihicul analizandului. Condiţia în care analistul se identifică conştient cu aspecte ale vieţii interioare ale analizandului este denumită de Racker contratransfer concordant şi, parţial, semnifică ceea ce Fordham denumeşte contratransfer sintonic. Analistul este capabil să poarte şi conţină proiecţiile analizandului şi să fie parte a punerii lor în act rămânând în acelaşi timp dez-identificat de acestea. În contratransferul sintonic, analizand-ul face pe analist să joace rolul emoţional al partenerului în relaţie, un tip de trăire introiectivă. Introiectarea aspectelor psihicului pacientului permite ca acestea să treacă inconştient de la analizand la analist; prin înţelegerea afectivă aceste conţinuturi pot deveni bazele pentru interpretarea analistului. În concluzie, aspectul esenţial al contratransferului este apariţia unei imagini, unei amintiri, a unei emoţii sau intuiţii a analistului, ce nu pot fi explicate de cursul evenimentelor dintre cei doi şi nici nu este o consecinţă logicii a comunicării celor doi; dimpotrivă, pare să meargă contra sensului conştient. În dinamica procesului analitic datele aduse în conştiinţă prin analiza contratransferului pot deveni repere pentru schimbare.
  • 157. 159 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ 6.5. Rezistenţă şi contrarezistenţă Rezistenţa este un concept de asemenea comun şcolii freudiene şi celei jungiene. Jung descoperă fenomenul rezistenţei în timpul experimentelor cu proba asociativ - verbală. De asemenea, în scrierile jungiene apar referinţe explicative pentru fenomenele descrise, la teoria represiei şi la tipuri de rezistenţe, respingeri şi obiecţii la interpretările viselor sau la informarea pacienţilor despre conţinuturile complexului. În context, fără a încerca o clasificare propriu-zisă a tipurilor de rezistenţe, Jung le recunoaşte existenţa şi rolul pozitiv sau negativ în dinamica psihică. În "Amintiri, vise, reflexii" subliniază, în contextul discuţiei despre psihoze latente şi a relatării unui caz propriu, rolul pozitiv al rezistenţei în serviciul prezervării integrităţii personalităţii. Relatarea prezintă cazul unui medic, intrat în analiză didactică, care, după o perioadă stangnantă, aduce un vis ce îl prezintă ca pe "...un copil idiot, în vârstă de vreo doi ani. Şedea pe o oliţă de noapte şi se mânjise cu fecale...".137În context, Jung întrerupe analiza, evaluând condiţia unei psihoze latente compensate. Michael Fordham subliniază că, ascultând felul în care pacientul vorbeşte, unde ezită şi unde nu vorbeşte, putem afla mult despre rezistenţele sale, despre ceea ce vrea sau nu să releve. Atrăgându-i atenţia şi cerându-i să-şi depăşească obiecţiile şi ezitările, putem găsi cel mai adesea la baza lor sentimentele de ruşine şi vinovăţie, alături de un scop aparent greu de înţeles, respectiv obstrucţionarea eforturilor analistului de a direcţiona spre vindecare, "într-adevăr, uneori pare că terapia este ultimul lucru pe care pacientul ar dori să-l faciliteze".138 Trăsătura comună pentru toate tipurile de rezistenţă este negarea unui afect dureros sau presupus periculos. Autorul teoretizează în spiritul datelor psihologiei analitice a dezvoltării, existenţa a cel puţin 5 tipuri de procese de rezistenţă: 1. Rezistenţe care previn ca un afect dureros să devină conştient şi care se exprimă ca un blocaj mental, sau considerarea problemei ca lipsită de importanţă. Ruşinea şi vinovăţia asociate sunt prea puternice pentru a putea comunica faptul respectiv. 2. Rezistenţa care neagă semnificaţia afectului; situaţia este prezentă mai ales în nevrozele obsesionale. 137 138 pag. 146 - 148 Jungian psychotherapy, pag. 98
  • 158. 160 MIHAELA MINULESCU 3. Rezistenţe care depind de introiecţii, evidente mai ales la pacienţii depresivi pentru care totul se întoarce împotriva lor înşile, şi care devin astfel absorbiţi în propria lor vinovăţie. 4. Odată cu progresul analizei, la pacienţii deosebit de dificili precum în cazurile de borderline sau psihopatie, rezistenţele devin mai puternice iar când se dezvoltă psihoza de transfer proiecţiile se pot extinde asupra tuturor intervenţiilor din partea analistului observându-se o atitudine generală de ostilitate faţă de procesul analitic. Aderenţa la realitatea de suprafaţă devine o metodă la fel de importantă pentru a preveni orice formă de insight imaginativ în afectele care îşi au originea în pacient. 5. În cazurile în care există un eşec sever în dezvoltarea reprezentării de sine, rezistenţele par a deveni atât de generalizate, atât de totale încât nimic din ceea ce spune analistul nu este de acceptat: trebuie negat, atacat, neînţeles sau devine confuz, deşi nu doreşte să termine analiza cerând continuarea ei. În prezent se consideră că rezistenţele cer analiză pentru a da posibilitatea afectului originar să se manifeste la suprafaţă şi să se poată lucra mai uşor cu acesta. Jung afirmă nu numai că le ia în serios, ci şi că le sprijină de-a lungul unor perioade de timp prelungite în momentul când consideră că disoluţia lor ar pune în primejdie personalitatea ca întreg. Jung consideră că şi analistul poate produce, printr-o atitudine greşită, rezistenţe deplin justificate. De exemplu, direcţionând atenţia spre afectul inconştient şi încercând să depăşească rezistenţa, analistul o poate genera parţial sau provoca atunci când tinde să ignore susceptibilităţile pacientului, sentimentul de ruşine, vinovăţie sau alte reacţii primitive. Când analistul nu reuşeşte însă să ia în serios conflictul datorită centrării pe propria sa atitudine, trăire, stare, pacientul devine rezistent iar analistul poate dezvolta o rezistenţă în a analiza acel pacient. Conceptul tehnic este de contra-rezistenţă şi este deseori legat de intervenţiile şi eşecurile în intervenţiile analistului în relaţie cu fenomenele aferente de rezistenţă ale pacientului. Adesea contrarezistenţa faţă de rezistenţa unui pacient ce se manifestă prin distorsiunea poziţiei analistului, se poate manifesta la acesta din urmă printr-o reacţie de pasivitate ineficientă, o inhibare a continuării interpretărilor. Tehnica constă în acest caz în încercarea de a conţine proiecţiile pacientului o perioadă, nu în contestarea lor. Prin utilizarea resurselor interioare de identificare şi proiecţie activă, se poate ajunge treptat la un gen de interpretări mai adecvate condiţiei pacientului, mai puţin intruzive decât cele care au provocat rezistenţa iniţială.
  • 159. 161 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Fordham denumeşte această atitudine ca paradoxal pasiv - activă şi susţine importanţa cultivării ei o perioadă timp în care analistul lucrând asupra contrarezistenţelor va putea găsi acea atitudine care treptat poate deveni productivă în cazul dat. De exemplu, în cazul terapiei adolescenţilor, în mod particular datorită condiţiei mentale de oscilare permanentă între fantezii preoedipiene şi dorinţe sexuale oedipiene, se dezvoltă o puternică rezistenţă faţă de lucrul cu o astfel de stare mentală, în care accentul se pune pe sexualizarea relaţiilor parţial obiectuale ale perioadei infantile. Ca urmare apare o încercare tipică de a desexualiza prematur terapeutul, fie prin relaţionarea cu el asemeni unui amic de aceeaşi vârstă, fie prin forţarea lui de a rămâne în condiţia de neutralitate sexuală ca mamă / tată. Desexualizarea apare astfel şi ca o formă de splitare caracteristică acestei condiţii a psihismului în care fanteziile sexuale sunt o formă specială de regresie a libidoului spre obiecte timpurii, preoedipiene.
  • 160. 162 MIHAELA MINULESCU PROBLEMATICA INTEGRĂRII IDENTITĂŢII 7.1. Dinamica imaginii identităţii eului 7. 2. Identitatea de gen şi problematica identităţii sexuale 7. 3. Coerenţa eului şi restabilirea acesteia 7. 4. Transformări în structura complexului eului 7.1. Dinamica imaginii identităţii eului Jung dă următoarea definiţie a eului: "Prin ego înţeleg un complex de idei care constituie centrul câmpului meu de conştiinţă şi pare să posede un nivel înalt de continuitate şi identitate".139 "Imaginea eului" şi "imaginea dominantă a eului" pornesc de la o diversitate de imagini ale eului care intră în competiţie pentru recunoaştere şi acceptare de către Eu. Termenii Eu, Umbră, Persona sunt modalităţi de a descrie structuri recurente de posibile imagini ale eului. În acest sens, putem spune că există o diversitate de persone, de umbre, de euri potenţiale. Imaginea dominantă curentă a eului este întotdeauna sub presiunea individuării. În terapia analitică, în majoritatea situaţiilor, utilizarea simbolurilor apărute în vis sau în alte producţii are scopul imediat de a ajuta pacientul să înţeleagă clar formele diferite ale structurii psihice care sunt inconştiente, dar care se manifestă şi intră în joc în lumea reală, ducând, adesea, la nefericire nevrotică. Munca clinică cu visul implică sprijinirea eului de a realiza schimbări ale complexelor ce stau în spatele imaginii eului. În imaginile din vis se poate uneori observa care sunt aceste transformări necesare, deşi ele nu stau nici în capacitatea eului, nici a analistului. Doar acţiunea funcţiei transcendentale, creatoare de simboluri, este capabilă să schimbe conflictul actual dintre opuse prin crearea unei soluţii simbolice care să le relativizeze la nivelul unui cadru mai larg de înţeles. 139 Jung, 1923, par 706
  • 161. 163 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Sprijinirea acestui proces de clarificare şi de aşteptare a soluţiei simbolice este o parte semnificativă a procesului de transformare a psihicului care se petrece în analiză. Situaţia analitică, persoana analistului sunt martorii unici ai pacientului, singurul loc sigur care îl conţine în cursul acestei dinamici interioare instabile de la vechea imagine a eului către cea în curs de apariţie, o imagine mai cuprinzătoare. Umbră şi alter-ego Imaginea eului se poate schimba în funcţie de complexul sau combinaţia de complexe pe care eul o utilizează pentru identitatea dominantă curentă. De exemplu: • în analiză, această dinamică poate fi văzută în proiecţiile Umbrei, în situaţiile când eul se simte "justificat" să-i placă sau să antipatizeze pe cineva din jur - de obicei de acelaşi sex ca şi eul şi care întrupează calităţile ce sunt prezente în imaginea eului analizandului (lucru clar pentru oricine altcineva decât persoana care proiectează). Dacă o astfel de proiecţie a Umbrei este cu adevărat o parte a propriei structuri caracteriale a persoanei, visele ei vor indica adesea eul din vis angajat în acel tip de atitudine sau activitate a Umbrei pe care eul vigil o denigrează; • dacă Umbra nu este proiectată ci este pusă în act de eu, identificare inconştientă, va apare un tip curios de vise în care Umbra este fie integrată, fie disociată de imaginea dominantă a eului. De exemplu, la alcoolicii care, curând după ce în viaţa reală au încetat să bea, visează uneori despre faptul că beau. Fumătorii care au renunţat să fumeze se pot visa funmând. Astfel de vise indică că încă mai persistă modelul de identitate al eului în care este cuprinsă activitatea Umbrei - chiar dacă eul refuză acest model. Acest principiu stă la baza unor vise şi mai complexe. De exemplu (caz descris de V. Kast): un bărbat între două vârste care dorise să fie pastor, dar care avusese succes constant într-o altă carieră; avea o viaţă sexuală excesivă, cu o nuanţă contra-fobică. Despărţit de soţie cu care mai avea relaţii sexuale, avea fixată şi o întâlnire săptămânală cu o prietenă măritată iar în alte momente libere mergea la un bar unde culegea femei cu care avea relaţii sexuale întâmplătoare. În această perioadă, avea vise care îl arătau mergând la biserică, luând comuniunea. Umbra sa conţinea ceea ce fusese anterior o valoare pozitivă, respectiv dedicarea sa religioasă care fusese disociată (posibil datorită unei splitări fundamentale între religiozitate şi
  • 162. 164 MIHAELA MINULESCU sexualitate). Splitarea reprezintă această rupere în două aspecte opuse care devin reciproc exclusiviste. În sine, Umbra nu este pozitivă sau negativă; este o imagine alter-ego ce personifică acele conţinuturi care nu au fost atribuite personalităţii conştiente. Umbra poate apare negativă din perspectiva imaginii dominante a eului, dar conţinuturile sale reale pot să fie pozitive, fie negative în funcţie de starea imaginii prezente a eului. Visele indică faptul că modelul de identitate al eului care cuprinde părţi din umbră, încă mai persistă chiar dacă eul conştient refuză astfel de identificări. Aspectele cuprinse în personajul din vis care personifică umbra au însă un caracter primar, primitiv, neumanizat, nedezvoltat în măsura în care nu au fost niciodată considerate conştient ca părţi ale eului. Bipolaritate O structură complexuală ataşată identităţii eului are, cel mai adesea, o structură bipolară, cu cel puţin două modele de identitate extremizate, care se pot manifesta în anume contexte situaţionale particulare. De obicei, în dinamica manifestării, un pol este atribuit eului ca model de identitate, polul opus este fie reprimat în umbră (putându-se ocazional manifesta de exemplu prin inflaţie), fie proiectat pe o persoană din mediu faţă de care determină un model de relaţionare non-personal, artificial, între eu şi persoana care poartă proiecţia. De obicei persoana face parte din familia apropiată. Această structură relaţională impersonală va interfera cu procesul de individuare al persoanei care proiectează inconştient şi va inhiba realizarea unei relaţii personale stabile, profunde, reale cu persoana purtătoare a proiecţiei. În relaţia impersonală care se bazează pe un astfel de model bipolar, majoritatea interacţiunilor dintre cele două persoane vor avea acelaşi model. De exemplu, în modelul dominanţă - supunere, unul va fi submisiv, iar celălalt dominant. Modelul poate artificializa relaţia pacientului în aceleaşi coordonate şi cu alte persoane de care va fi legată. De exemplu, o relaţie de submisivitate din copilărie, tip mamă - fiică, unde polul autoritate este complet pus în joc de mamă, poate fi reluată şi artificializează relaţia dintre pacientă şi soţul ei. La un alt pacient, adolescent, care trăia de o viaţă sub opresiunea unui tată abuziv şi dispreţuitor, apare ca formă de transfer un comportament care împinge analistul spre se manifesta la fel de abuziv; ulterior îşi va manifesta rezistenţa la schimbare prin simptomul opus, desconsiderarea muncii analitice, a metodei, a terapeutului.
  • 163. 165 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Adesea însă în simptoame apar modelele inversate. Se manifestă, de exemplu, în fanteziile de grandoare, sau în actele compulsive, în temerile iraţionale legate de forţa sa distructivă care ar putea provoca răul în lume, sau cutremurul, în temerile de a nu-şi ucide soţul prin discuţiile despre el, sau prin gânduri etc. Analiza în cazul acestei paciente a relevat faptul că nu teama de moarte era componenta majoră; frica era legată de trăirea identităţii opuse, autoritară şi puternică, pe care o evitase printr-un comportament blajin, tolerant dus la extrem. Iată un astfel de model inversat descris de V. Kast în simptoamele comportamentale ale unui pacient, un om de afaceri de succes, care se pensionează. De-a lungul vieţii avusese un comportament grijuliu faţă de cei din jur. Acum, la pensionare, apar temeri iraţionale legate de apariţia unei boli bruşte în care s-ar simţi neajutorat şi dependent. Analiza a reliefat că teama de boală era o componentă de suprafaţă. De fapt, îi era teamă să trăiască identitatea opusă, de dependenţă şi neajutorare, pe care o evitase din tinereţe printr-o muncă complusivă şi asumându-şi exclusiv grija celorlalţi, familie şi subordonaţi. În lumea obişnuită, apar numeroase situaţii în care putem recunoaşte o astfel de dinamică determinată de fenomenul de disociere. De exemplu, pilotul căruia îi este frică să zboare cu avionul în calitate de pasager, sau şoferilor cărora le este frică să călătorească într-un automobil pe care nu îl conduc ei înşişi. Dualitatea complexului poate fi evidenţiată şi prin dinamica "oprimatului" care găzduieşte "opresorul".140 Conştiinţa oprimatului are o structură duală şi contradictorie: pe de o parte fiinţa autentică, - cum este cu adevărat, sau potenţialul pe care îl are şi, pe de altă parte, opresorul care îl locuieşte în interior care predomină şi, rămânând inconştient, împiedică dezvoltare fiinţei autentice. Opresorul interior poartă trei imagini cu o încărcătură tensionantă pentru eu: a oprimatului, a opresorului, a societăţii opresive. Imaginea oprimatului este negativă, pentru că este depreciativă datorită introiectării evaluării pe care o face opresorul despre oprimat; imaginea opresorului este paradoxal pozitivă şi serveşte persoanei oprimate drept "model al umanităţii"; imaginea societăţii opresive este paradoxal pozitivă, ca "bună" şi "corectă". Aceste imagini hrănesc conştiinţa oprimatului şi generează diferite atitudini dintre care, cea mai importantă, este atitudinea de dependenţă. Complementar, aceste mitologeme interioare ale conştiinţei duale ale 140 Alschuler, 1992
  • 164. 166 MIHAELA MINULESCU opresorului pot fi subsumate atitudinii generale, dominantă în conştiinţa colectivă, de paternalism. Dependenţa şi paternalismul interacţionează întărindu-se reciproc. Un model de dinamică a identităţii eului În cursul desfăşurării diferitelor faze ale terapiei, este posibil să fie vizualizată şi clarificată pentru pacient şi pentru analist, mişcarea eului de-a lungul mai multor modele de identitate. Ne putem imagina - analog sistemului solar descris de Jung, reluat de Ediger şi Kast, complexele din inconştientul personal ca angajate într-o reţea, cu anumite grupuri de complexe clusterizându-se (ca un ciorchine) în modele, deşi fiecare grup este în contact cu toate celelalte complexe din reţea. Vorbim astfel, în termeni tehnici, de constelarea unei anume situaţii complexuale. Desigur, în viaţa obişnuită schimbările de dispoziţie semnalează aceeaşi dinamică, reprezentând posibile vizualizări ale schimbărilor în structura complexelor subiacente imaginii eului. Miezul arhetipal al eului este Sinele, şi poate fi vizualizat ca o rază de lumină. Acele complexe care sunt luminate de această rază sunt cele care reprezintă identitatea actuală a eului. Restul reţelei este în întuneric pentru moment şi reprezintă diferite modele non-structurale ale non-eului. În situaţia în care raza luminoasă se mişcă, se va schimba odată cu lumina şi conţinuturile eului şi modelul de relaţionări asociate acestor conţinuturi. Desigur, în condiţia de conştiinţă obişnuită, persoana nu este conştientă că lumina eului ar putea fi mobilă, ci pur şi simplu trăieşte şi în consecinţă consideră (...cogito ergo sum!) că aria iluminată, care se manifestă în prezent, este chiar eul său. Continuând aproximarea dinamicii inconştiente, este evident că reţeaua nu trebuie considerată o structură fixă pentru că atunci când eul iluminează o anumită zonă, este capabil să facă o schimbare în reţeaua de complexe din acea zonă. Complexele există într-un câmp interconectate şi orice schimbare va afecta (mai mult sau mai puţin) structura tuturor celorlalte complexe. În context, în condiţia de pasivitate eul va trăi această reţea, dar în condiţii de activism eul poate participa la crearea sau dizolvarea structurii complexelor iluminate. În model putem înţelege şi imagina faptul că structura complexelor poate fi schimbată nu numai de eu, ci şi de Sine, de activitatea Sinelui, în mod direct sau indirect. Schimbarea directă apare de exemplu în momentul când se constelează un anumit conţinut particular al visului. Indirect
  • 165. 167 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ schimbarea apare prin faptul că Sinele poate conduce eul la confruntarea cu anumite conflicte sau stadii de dezvoltare reprimate, evitate, negate. Eul şi Sinele pot influenţa structura complexelor pe care se sprijină eul pentru simţul propriu al identităţii. În utilizarea analitică a viselor este importantă dezvoltarea unei capacităţi de a simţii procesele de schimbare a structurilor identităţii. 7. 2. Identitatea de gen şi problematica identităţii sexuale Date de cercetare din studiile inter-culturale, etnologice, psihofiziologice etc. demonstrează diferenţieri de bază, inclusiv la nivelul fiziologiei organismului între genul masculin şi feminin. Cele mai semnificative pentru discuţia prezentă ne apar cele legate de lateralitatea emisferelor cerebrale. Dacă în anii 50 Erik Neumann vorbea despre diferenţele esenţiale între conştiinţa focusată (centrată) masculină şi conştiinţa difuză feminină,141 dar abia anii 70 aduc în atenţie studiile de conştiinţă bimodală. Ornstein, 1972, este cel care foloseşte termenii masculinitate şi yang în legătură cu emisfera stângă utilizată predominant în procesarea analitică a datelor, deducţia logică, procesarea secvenţială. 142 Termenii de feminitate sau yin sunt folosiţi în legătură cu emisfera dreaptă, implicată predominant în creativitate, conştientizarea corporală şi procesarea non-lineară (difuză). Cercetările lui McGuinness şi K.Pribram comunicate în 1978 aduc date semnificative privind lateralizarea.143 Bărbaţii sunt activi în sarcini care nu implică schimbări între cele două emisfere cerebrale, femeile în sarcini care solicită abilitatea unor astfel de schimbări flexibile. Jung şi mulţi dintre urmaşii săi, - dintre care face parte şi Neumann, consideră că datele empirice şi experimentale favorizează opinia privind existenţa unor diferenţe de bază între masculinitate şi feminitate. Conceperea psihicului ca unitate a contrariilor complementare, teoria arhetipurilor şi a sensurilor virtuale aduse în natura umană inclusiv diferenţierea între animus şi anima, teoria individuării care susţine evoluţia spre totalitate şi întregire prin aducerea în conştiinţă a componentelor sexului complementar, - toate 141 în E. Neuman, 1954, "On the moon and matriarchal consciounness", Spring, pag. 83 - 100 142 "The psychology of consciousness", Freeman, San Francinsco 143 "The origins of sensory bias in the development of gender differences in perception and cognition", în "Cognitive growth and development", M.Borzner, Bruner Mazel, New York
  • 166. 168 MIHAELA MINULESCU sprijină consistent existenţa unor diferenţe psihice între cele două sexe. În acelaşi timp, dincolo de diferenţierile necesare, pot fi aduse în discuţie şi datele privind faptul că fiecare sex poartă potenţialul şi de a fi asemeni celuilalt. La naştere Sinele este în cea mai mare parte nediferenţiat şi hermafrodit. Din această totalitate (în mitologie, din haos) încep să se diferenţieze specific tendinţele formative arhetipale. În dinamica formării complexului eului, arhetipul totalităţii introduce o primă dis-rupere, între feminitate şi masculinitate, una destinată miezului formativ al complexului eului, cealaltă complexului "contrasexual" introducând astfel posibilitatea dinamicii dialectice de o viaţă între teză şi antiteză şi virtual, a sintezei diferenţiate între acestea la nivelul "conştiinţei înţelepte" sau individuate. În mitul creaţiei lumii, din haosul primordial denumit "izvorul de viaţă al lumii", se diferenţiază prima dată feminitatea, zeiţa Geea, Pământul. Din ea i-a naştere masculinitatea, Uranos, Cerul albastru. Unirea sacră hierosgamos - celor doi va porni şirul creaţiei tot mai diferenţiate şi tensiunea veşnică dintre cele două contrarii - complementare, feminitatea şi masculinitatea. Date de ultimă oră privind ADN-ul uman indică faptul că moştenirea genetică bazală se constituie pe linia descendenţei feminine. De asemenea, cercetările au adus de curând o nouă provocare, aceea a posibilităţii de a constitui materialul genetic necesar embrionului numai pe calea feminină. În mod firesc, când eul este feminin, Animus ca arhetip al masculinităţii este actualizat (prin mecanisme proiective) în primul rând prin intermediul experienţelor existenţiale ale fetei cu tatăl ei. Când eul integrează masculinitatea, Anima este exprimată prin experienţele existenţiale ale băiatului cu mama sa. Aceste tipuri de actualizări reprezintă primele activări ontogenetice ale arhetipului contrasexual. Aceste conţinuturi au o influenţă profundă asupra caracteristicilor fenomenologice ataşate complexului în inconştientul personal al copilului. Complementar faţă de sexul integrat la nivelul eului, se constituie în acest mod, pe direcţionarea oferită de arhetipul contrasexual, complexele anima, reprezentând feminitatea interioară şi interiorizată la bărbat, şi animus, respectiv complementaritatea masculinităţii pentru o femeie. Jung tinde să localizeze animus / anima primar în psihismul individual şi secundar proiectate în lumea exterioară. Femeia posedată de animus este considerată a avea o problemă individuală, proiectându-şi masculinitatea inferioară în "realitate", pe un bărbat concret. Bărbatul
  • 167. 169 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ posedat de anima, va proiecta feminitatea inferioară pe un caracter feminin real, sau va trăi dispoziţii afective fluctuante, capricii, inconstanţe comportamentale diferite de calităţile sale animus. Conştientizarea implică recunoaşterea şi renunţarea la proiecţii; în cazul lui animus pentru o femeie înseamnă însă să recunoască şi măsura în care animus a fost introiectat din conştiinţa colectivă patriarhală. Jung vede anima (ca imagine feminină în bărbat) ca fiind capabilă, când este neconştientizată şi neintegrată la nivelul imaginii de sine, să producă stări emoţionale obscure, nediferenţiate pe care le denumeşte "dispoziţii". Animus (imagine masculină în inconştientul unei femei) este considerat o sursă pentru un mod de raţionare nedezvoltat care poate conduce spre izbucniri de "opinii dogmatice". Efectele negative ale acestor complexe inconştiente sunt amplificate cu cât eul nu este conştient de ele şi nu le anticipă apariţia, fiind luat prin surprindere. În astfel de situaţii Jung vorbeşte de "posedare", a fi posedat de anima sau animus reprezintă o ameninţare sau o provocare pentru coerenţa şi flexibilitatea eului. Practic, astfel de situaţii sunt vizibile când un bărbat reacţionează la cea mai mică remarcă adversivă sau la dezamăgire prin abandonul într-o dispoziţie afectivă depresivă. O femeie poate reacţiona la situaţiile care îi ameninţă încrederea în sine prin reacţii bruşte de încăpăţânare, opinii impersonale şi fără legătură cu ceea ce se petrece aici şi acum. Procesul dezvoltării ontogenetice trece, odată cu constituirea eului şi asumarea genului, prin diferenţieri importante mai ales în perioada adolescenţei când are loc, în mod necesar, o desprindere din identificările paternale şi o proiectare a acestor conţinuturi pe un prim partener de cuplu. Diferenţa dintre un bărbat şi o femeie la nivelul acestor complexe contrasexuale constă în faptul că "după cum anima produce dispoziţii, animus produce opinii", spune Jung (1953). Caracteristic pentru o influenţă paternală negativă este rigiditatea opiniilor dublată de un comportament dur, implacabil, rece, încăpăţânat, insensibil. În stadiul de identificare influenţa animus-ului negativ e vizibilă în pasivitatea şi paralizia tuturor sentimentelor. Spre deosebire de anima care este de obicei personificată de o unică imagine feminină ("idealul feminin de neatins"), animus apare frecvent în vise printr-un grup de personaje ceea ce întăreşte faptul că reprezintă mai mult un element colectiv decât unul personal. În această diferenţă se poate întemeia, cel puţin din această perspectivă, tendinţa femeii de a se centra mai ales pe un singur bărbat şi a bărbatului de a căuta acest ideal de neatins într-o pluralitate de relaţii feminine.
  • 168. 170 MIHAELA MINULESCU Iată pluralitatea Animus exprimată în visul unei tinere cu un complex matern ce întreţine unitatea duală mamă-fiică, figura patemă lipsind din familie. În interrelaţia reală cu masculinitatea, persoana prezintă în fapt o incapacitate resimţită dureros de a rămâne ataşată de un singur partener. În vis “...mă aflu pe un platou, în natură. În faţă, un perete de stâncă pe care se află expuse fotografii cu locuri în care fusesem... Vine lângă mine un bărbat a cărui faţă nu o cunosc. Este cel puţin cu cinci ani mai mare... Îi cade ceva din mână. Ne aplecăm amândoi după obiect. Mă ţine de mijloc. Feţele ne sunt foarte apropiate. Când s-a ridicat am observat că obiectul după care ne aplecaserăm era propriul meu aparat de fotografiat... Aparatul meu e mai solid, îmi spune el... De pe o pantă urcă şi i se vede iniţial doar capul, este M. Îi fac semne cu mâna. Îi arăt fotografia interesantă. Fusesem acolo cu el, în vară. Nu este entuziasmat. <Ce-i cu asta?> îmi spune. Dispare. De pe pantă apare capul lui N. foarte serios. Ţine un pacheţel în mână. Se poartă cam straniu. Nu ştie de fapt cine este bărbatul de lângă mine. N. nu prea vorbeşte... Sunt cu amândoi, M. şi N. Deşi nu îi văd, îi simt. Întorc capul şi îi văd pe O. Dichisit. Este singurul care mă ia în braţe când mă vede...". Visul tratează aproape literal relaţia instituită între subiect şi trei imago-uri Animus. Tradiţional, Anima tinde să poarte partea emoţională neintegrată a bărbatului ceea ce se manifestă într-o afectivitate dominată de sentimentalism (versus sentimente nuanţate şi mature). Animus se manifestă printr-o gândire nediferenţiată, insuficient de flexibilă, ce apelează la prejudecăţi mai degrabă decât la o evaluare nuanţată şi adaptată. Sentimente şi opinii învelite în termeni precum "trebuie", "ar trebui”, care se bazează pe reguli generalizate şi colective privind comportamente acceptabile sau stereotipuri masculine sau feminine - toate acestea introiectate şi provenind, în prezent, cel mai adesea, din părţile inconştiente ale psihismului. Ceea ce le trădează sursa este tocmai calitatea impersonală a acestor sentimente sau opinii. Un mod prin care se deosebeşte feminitatea psihică asumată în identitatea eului de masculinitatea psihică de asemenea asumată în identitate, este funcţia psihică dominantă care joacă rolul de bază în diferenţierile de care este responsabilă conştiinţa. Astfel, se poate spune că există tendinţa ca bărbaţii să fie predominant tipul de gândire logică şi / sau senzorialitate ca funcţia secundară, iar la femei predomină tipologia afectivă şi / sau intuitivă. Funcţia dominantă este asumată de psihismul conştient, iar complementara, cu caracteristicile opuse, este asociată de complexul contrasexual, respectiv logica pentru femei şi afectivitatea pentru bărbaţi. "Anima, având un gen
  • 169. 171 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ feminin, este în exclusivitate o figură care compensează conştiinţa masculină. La femei figura care compensează are un caracter masculin şi, în acest sens, i se potriveşte denumirea de animus"‚ scrie Jung (1953). Animus corespunde Logosului parental la fel cum Anima, la bărbat, corespunde Erosului matern. Anima şi Animus ca imagini arhetipale, au capacitatea de a media între conştiinţă şi inconştient, aspectul creativ al inconştientului este integrat conştiinţei în principal prin intermediul lor. Un aspect decisiv pentru sexualitate este climatul psihic pe care îl creează acasă ambii părinţi, climat care condiţionează profund procesele arhetipale constelate şi complexele formate. Succesul sau eşecul individului în relaţionarea cu membrii sexului opus este în mare parte determinat de experienţa extensivă trăită în copilărie prin interacţiunile repetate dintre tatăl şi mama sa şi, de asemenea, de relaţia individuală a părinţilor cu copilul lor. În acest context, valoarea personală atribuită de fiecare părinte celuilalt este în mod special semnificativă pentru dezvoltarea sexuală a copilului. Bisexualitatea psihologică este o reflectare a faptului că factorul decisiv în determinarea sexului este numărul mare de gene feminine sau masculine. Numărul mai mic de gene contrasexuale pare să ducă la un caracter contrasexual, de obicei rămas inconştient. Anima şi Animus se manifestă cel mai tipic în forme personificate prin personaje din vise şi fantezii, sau în manifestările iraţionale ale afectivităţii masculine sau ale gândirii feminine. Ca reglatori ai comportamentului şi ai procesului de individuare sunt arhetipuri deosebit de importante. Deşi anima / animus sunt în general contrasexuale faţă de identitatea de gen a eului, sunt situaţii în care sunt contaminate de umbră, situaţii în care sexul animei sau animusului este mai puţin clar. Dacă există o confuzie de identitate în rolul de sex al eului, această confuzie se poate reflecta în imagourile umbrei şi animei / animusului. Având în vedere aceste date, psihologia analitică susţine că legăturile de tip heterosexual nu pot fi formate sau eşuează datorită, de obicei, unor dezvoltări patologice ale complexului contrasexual. Aceasta este de fapt, principala explicaţie pe care o oferea psihologia jungiană şi cea a urmaşilor direcţi ai lui Jung, pentru formarea legăturilor de tip homosexual. Obiecţia de fond ridicată de unii analişti contemporani, constă în faptul că datele pe baza cărora s-au făcut aceste inferenţe provin în urma unor cazuri aflate în terapie, deci într-o stare declarată de dezechilibru. Este important ca aceste cercetări să se realizeze, spune Hopcke (1989) de exemplu, în comunitatea specifică, pe subiecţi care se simt într-o stare de echilibru psihic normal.
  • 170. 172 MIHAELA MINULESCU O astfel de formare şi funcţionare anormală a complexului contrasexual depinde deci, în primul rând de experienţele existenţiale nefericite în relaţionarea cu părintele de sex opus. Există mai multe modalităţi de manifestare a acestui fapt, astfel că, la pubertate, Anima (sau Animus) nu reuşeşte să se detaşeze din complexul parental ceea ce face ca libidoul heterosexual (înţeles ca energie psihică) să rămână legat de părintele de sex opus. 1. Prin intermediul unei intense identificări cu părintele de sex opus, eul este inflaţionat de arhetipul contrasexual ceea ce duce la eşecul actualizării principiului sexual care corespunde genului biologic al individului. Acest fapt va conduce fie spre o femeie dominată de Animus, fie spre un bărbat slab, dominat de anima, care vor sfârşi în legături de tip homosexual. Am ales spre exemplificare poemul unui pacient, un bărbat tânăr, cu un puternic complex matern nerezolvat care a condus la relaţii instabile cu feminitatea inclusiv spre dorinţe şi relaţii homosexuale, poem care exprimă în simbolistica metaforelor o stare regresivă. Mama transferase în relaţia cu fiul ei, încă din mica copilărie, o parte din sexualitatea neconsumată în relaţia cu soţul. “Trecând nepăsător pe vechi străduţei’ am avut o viziune / Lângă mine, eu stăteam / Aveam - n-aveam zece ani / M-am speriat şi m-am întrebat: / "Care sunt dintre ei?" / Iar s-a cufundat inima mea cu deşertăciune / Are nevoie de nisip / de speranţă să se agaţe / Până să recadă în oceane triste, / Sirenă nemuritoare / pe valuri învie-mă şi lasă speranţa în neant să cadă şi singură acum să sufere”. Se observă în simbolistica versurilor coborârea în inconştient (neant, ocean), complexul anima în suferinţă (inima, sirena). situaţia regresivă (cele două identităţi simultane). Apare evidentă şi fragmentarea imagoului animei - acesta se agaţă (se proiectează) de nisip (instabilitate maximă, lipsă de formă). 2. Băiatul deprivat de mamă sau fata deprivată de tată suferă de o atrofiere a Animei sau Animusului, lipsindu-le astfel organul psihic pentru formarea legaturilor heterosexuale. 3. Aceeaşi condiţie psihică poate fi determinată şi de situaţia inversă, respectiv o relaţie prea apropiată şi quasi-indestructibilă cu părintele de sex opus, care va conduce la o dezvoltare hipertrofiată a complexului contrasexual şi la o identificare a eului cu acesta, mai ales dacă părintele de acelaşi sex a fost absent în perioadele critice ale copilăriei, sau relaţia cu el a fost neimplicativă afectiv (detaşare, distanţă, înstrăinare). Bărbaţii de acest tip tind să fie capricioşi, cu un comportament greu
  • 171. 173 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ previzibil, moale, fără să se afirme. Femeile dominate de Animus sunt dimpotrivă, agresive, dogmatice, încăpăţânate. Identificarea cu complexul contrasexual poate duce în aceste cazuri spre trans-sexualism. 4. O nuanţare în acest context apare în unele abordări analitice moderne care se referă la existenţa în psihic şi a instanţei superego. A. Stevens (1992) vorbeşte despre reprimarea Animus-ului sau Animei sub influenţa prohibitivă a superegoului, represie care poate duce la un gen de “volatilizare” a tuturor membrilor şi atributelor sexului opus şi la o identificare compulsivă cu membrii şi atributele propriului sex. Jung (1953) se referă la starea de inflaţie sau de contaminare a identităţii proprii cu cea a complexului interior astfel că “o femeie posedată de animus este întotdeauna în primejdie de a-şi pierde feminitatea, persona feminină adaptată pe care o are, asemeni unui bărbat care, în circumstanţe asemănătoare, trece prin riscul efeminării. Aceste schimbări psihice ale sexului sunt în întregime datorate faptului că o funcţie care corespunde interiorităţii a fost întoarsă spre exterioritate. Motivul acestei perversiuni este în mod clar eşecul de a da o recunoaştere adecvată unei lumi interioare care este autonomă şi opusă lumii exterioare şi impune cerinţe la fel de severe asupra capacităţii noastre de adaptare”. La nivelul acestor explicaţii pentru legăturile de tip homosexual, pubertatea apare ca un prag critic. În literatura analitică, un concept devenit deja clasic este discutat pe larg de von Franz în 1970, anume sindromul puer aeternus. Jung se referă la fenomenul puer aeternus, copilul etern, termen şi realitate psihică care acoperă tipuri particulare de psihologie şi care este foarte răspândit. Termenul este adesea folosit în psihologia analitică (având ca şi complementar feminin pe puella aeterna şi, la celălalt capăt al vârstelor, pe senex / seneca) pentru a denumi un tip particular de nevroză la bărbaţi, caracterizată de tendinţa de a rămâne prins în adolescenţă ca o consecinţă a unui ataşament matern foarte puternic. Alte trăsături observabile sunt tendinţa de a adopta un stil de viaţă provizoriu, fantazând pe motivul unei vieţi creative, dar în mod real incapabil să creeze ceva valabil, acestea dublate uneori de ideea mesianică a salvatorului, incapabil de eforturi serioase în realizarea unor scopuri, uneori gata să aleagă aviaţia sau escaladarea montană ca sporturi preferate. Acesta se aplică la acele persoane care, indiferent de vârsta cronologică, au rămas adolescenţi, etalându-şi caracteristici care sunt obişnuite la un adolescent de 17 -18 ani, conduite asociate cu o puternică legătură maternă care persistă de-a lungul vieţii cu o intensitate
  • 172. 174 MIHAELA MINULESCU pre-pubertală (astfel de mame prezintă tendinţa de a fi fie părinte unic / divorţ, fie sunt căsătorite cu un bărbat lipsit de afectivitate, necredincios sau impotent). Analizele realizate de von Franz (1970) vorbesc în acest tip de situaţii de tulburările sexualităţii, fie de tip homosexual, fie de tip Don Juan. În astfel de situaţii "Libidoul heterosexual este încă legat de mamă, care este în realitate singurul obiect iubit, cu rezultatul că sexualitatea nu poate fi trăită / experimentată cu altă femeie. Acestor bărbaţi le lipseşte masculinitatea şi o caută simbolic în partenerul lor masculin”. Jung (1959) privea astfel de situaţii de perpetuare a legăturii intense mamă -fiu ca o “conspiraţie secretă” între cei doi parteneri prin care “fiecare îl ajută pe celălalt să înşele viaţa”. Eliberarea ar cere băiatului exigenţe pe care nu este în stare să le facă fată. În termeni psihologici, este blocat în mamă, “devorat” de complexul matern. O mamă dominată de animus întăreşte teama primordială de femeie şi astfel ea poate seca încrederea lui în propria masculinitate, făcându-l incapabil să şi-o actualizeze. Presupunerea fundamentală a teoriei analitice este că suntem fiinţe heterosexuale, heterosexualitatea fiind punctul de referinţă central în înţelegerea sexualităţii umane de către Jung şi jungienii clasici. Homosexualitatea apare ca anormală ca orientare conştientă şi incongruentă cu adaptarea sexuală matură. Jung îi recunoaşte valoarea simbolică ca homoerotism intern şi posibila necesitate psihologică a unora de a trece printr-o perioadă homosexuală. Jung consideră animus şi anima ca factori producători de proiecţii polarizate pe genul respectiv ( masculin, respectiv feminin); heterosexualitatea apare ca normă inconştient dată, aceste proiecţii fiind "foarte sexualizate" în conţinut erotic. Fundamentându-ne pe presupunerea că heterosexualitatea este întotdeauna "firească", obiectele erotice către care se îndreaptă aceste proiecţii trebuie întotdeauna să fie o persoană complementară genului identităţii eului, deci "de sex opus". Ca proces primar, femeia percepe Animusul într-un bărbat concret; este o proiecţie sexualizată, astfel că ceea ce resimte este fie atracţia sexuală faţă de acest bărbat, fie o repulsie sexuală, un conflict sexual cu el. La baza presupunerii că anima - animus sunt arhetipuri contrasexuale este faptul că oricare este genul cu care se identifică persoana ea va căuta mereu satisfacţie sexuală în sexul opus. În situaţia unui bărbat calităţile de tip animus aparţin "în mod natural" identităţii eului: orientarea spre scop, curajul, activismul, voinţa, decizia, capacitatea de a emite opinii etc. Planifică, exercită voinţă, gândire focalizată, valorează raţiunea, are continuitate logică. În situaţia unei femei, calităţile de tip anima
  • 173. 175 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ sunt firesc apanajul identităţii eului feminin: sentimente nuanţate. Iată anima în visul unui adolescent, cu toată încărcătura ei fascinatorie: "...(un parc cu multe animale în libertate. Subiectul se miră că pot să trăiască toţi în pace) Mă întorc şi dincolo de gard o văd femeie cu ochi verzi, blondă. Îmi spun că o cunosc. E medic veterinar. Plecăm împreună pe un câmp. Între timp devenise brunetă. La un centru de îngrijire iepuri. Pui de iepure. Ea îmi arată pui de iepure de la B. (oraşul natal). Mergem şi facem dragoste. Mă captivează, îmi vorbeşte. O urmăresc fascinat (îmi amintesc cât de natural o dezbrăcam)". Literatura analitică modernă susţine, într-o relativă continuare a datelor lui Jung (mai ales în ceea ce priveşte formele de proiecţie a acestor arhetipuri contrasexuale), că imaginile contrasexuale pot apare atât ca o pluralitate de imagouri masculine (pentru Animus), cât şi ca o pluralitate de imagouri feminine (pentru Anima). Cercetări analitice contemporane încearcă să introducă ideea funcţionării - alături de cele două arhetipuri contrasexuale - unui arhetip al androginităţii, aceste trei modele ale sexualităţii fiind implicate în dinamica şi identitatea homosexuală. 144 Dintre analiştii care construiesc un suport pentru acest model, americanul Hopcke (1989) teoretizează în jurul ideii că orientarea sexuală este un fenomen arhetipal cu mai multe faţete astfel încât “dacă întreaga orientare sexuală este rezultatul unei confluenţe personale a masculinităţii, feminităţii şi androginităţii, atunci bărbaţii şi femeile bisexuale nu sunt creaturi ciudate, anomalii sexuale, excluşi din societate, ci indivizi ale căror energii masculine, feminine şi adrogine se amestecă şi curg într-un model particular individual ca răspuns ia anumite experienţe, trăiri arhetipale şi personale”. În plus, Hopcke (1989) afirmă astfel o bază explicativă pentru homosexualitatea constituţională, teoretizând posibilitatea funcţionării unei tipologii sexuale, analoge tipologiei teoretizate de Jung pentru dinamica personalităţii, tipologie sexuală “legată inextricabil în anumite cazuri de o predominanţă a unei anumite configuraţii arhetipale’. În acest sens, de exemplu, feminitatea arhetipală apare ca extrem de complexă - antrenând relaţionări de aspecte opuse în tipologii diverse, mamă - fiică, Afrodita Artemis, uterul care expulzează şi peştera devoratoare, naştere şi moarte, rănire şi vindecare, Gorgona şi Kore, Marlyn Monroe şi Bette Davies, Bătrâna Înţeleaptă şi puella aeterna, Sofia şi Eva, felina domestică şi tigresa devoratoare, spiritualitate şi chtonian, aprig şi tandreţe, pământ şi lună, apă 144 M. Minulescu, 1997
  • 174. 176 MIHAELA MINULESCU şi foc. Faţetele masculinităţii sunt la fel de divers exprimate prin cupluri opuse simbolic precum tată-fiu, Wotan şi Loki, sămânţă şi spirit, nebun şi magician. priapic şi impotent, eremit şi împărat, animus şi Logos, soare - cer, Neptun şi Hades, Peter Pan şi Charles Bronson, intelect şi sexualitate, lumină - umbră, încredere şi renunţare, animal feroce şi animal prieten al omului. Toate acestea formează nenumăratele modalităţi de exprimare a identificărilor şi proiecţiilor particulare. Hopcke (1989) modelează posibile expresii ale androginităţii în cupluri de opuse precum antroposul originar şi fiinţa non-existentă, vizibilul şi indivizibilul, totalitatea masculină şi totalitatea feminină, oul cosmic unitar şi multiplicitatea înseşi, perfecţiunea spirituală şi aberaţia monstruoasă, cuplarea incestoasă şi uniunea supremă, şamanul şi perversul, Boy George şi Tootsie, Yentl şi Gertrude Stein. Toate aceste modele semnificând nenumăratele configuraţii arhetipale care stau în fundalul atracţiei persoanei faţă de femei sau faţă de bărbaţi. Hopcke (1989) consideră că toate cele trei modele de identitate sexuală umană - femininul, masculinul şi androginul, joacă un rol în viaţa lesbienelor şi a homosexualilor; nu este vorba de un singur arhetip al homosexualităţii cum nu este vorba nici de un singur tip de homosexual “ci mai degrabă de un caleidoscop de modele, impulsuri, pulsiuni, fantezii şi scopuri ale homosexualităţii care reflectă infinita varietate de interacţiuni dintre aceste trei arhetipuri, care ele însele au extraordinar de multe faţete şi o multitudine de polarităţi conflictuale". În context, scopul relaţiei analitice este de a dezvolta o relaţie matură, individuală cu oricare dintre aceste trei arhetipuri. Desigur, acest lucru nu va conduce inexorabil spre heterosexualitate, consideră Hopcke, dar va permite dezvoltarea potenţialităţilor specifice individului, lărgirea personalităţii şi auto-cunoaşterii, individuarea în termeni jungieni. Astăzi este pusă în discuţie şi ipoteza că în spatele arhetipurilor contrasexuale propriu-zise, Anima & Animus, există un arhetip care are o semnificaţie mai mare, arhetipul sexualităţii. A. Stevens (1990) de exemplu, susţine că sexualitatea trebuie înţeleasă ca un sistem arhetipal care este mai mult decât instinct sau pulsiune, dacă este să luăm în considerare complexitatea, universalitatea şi numinozitatea specifice. “Semnificaţia sexualităţii în viaţa personală - scrie Stevens, se extinde mult dincolo de procesul de reproducere. Începe în copilăria infantilă şi continuă până la mormânt, nu se limitează la actul sexual ci se manifestă în toate formele de
  • 175. 177 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ excitare sexuală, fie ca fantezie erotică anticipativă heterosexuală sau homosexuală, fie ca voaierism, exhibiţionism, fetişism, sado-masochism, interes pentru orice tip de pornografie. Mult din timpul petrecut în vise şi fantezii erotice sprijină puterea simbolică a arhetipului sexual”. Un autor de referinţă precum Guggenbuhl-Craig (1986) subliniază în acelaşi sens semnificaţia sexualităţii în contextul procesului de individuare considerând-o ca “simbol pentru ceva care relaţionează cu sensul vieţii noastre, cu mişcarea şi dorul către divin, cu procesul de individuare... Aspectul de individuare al sexualităţii se revelă în fuziunea extatică împreună în actul de iubire - numinozitatea căruia trebuie înţeleasă ca un simbol viu al lui mysterium coniunctionis, scopul căii de individuare”. Ca punte între conştient şi inconştientul arhetipal, complexul contrasexual mediază nu numai relaţia cu exteriorul obiectiv, ci şi relaţia dintre Ego şi Sine. Datorită acestui aspect, o parte esenţială pentru orice analiză jungiană este dezvoltarea unei relaţii conştiente cu Animus / Anima. Examinarea fanteziilor din cadrul visului, sau a celor erotice vigile, a condus la concluzia că partenerul creat în vis sau în cursul reveriei, are anumite caracteristici bine definite care reapar recurent, caracteristici prin care se specifică conţinutul / faţetele complexului contrasexual al subiectului. De fapt, această analiză reprezintă şi una dintre tehnicile de accesare a complexului contrasexual de către conştiinţă. Individuarea avansează prin conştientizarea unora dintre faţetele Animei / Animus-ului. Această aducere în conştiinţă permite activarea potenţialului inerent miezului arhetipal al complexului, trăirea şi integrarea lui în personalitatea ca întreg. În realitate, acest proces se desfăşoară pe durata întregii vieţi. Analişti moderni precum Stevens susţin pe de altă parte că tendinţa de creştere a populaţiei care preferă legături de homosexualitate nu poate fi explicată doar prin acest gen de dinamică intrapsihică care tine evident de deficienţe legate de formarea şi funcţionarea complexului contrasexual. Mai degrabă, este o rezultantă a incapacităţii acestei societăţi de tip occidental de a oferi posibilitatea unor ritualuri valabile de iniţiere. Pentru ca principiul masculin să se actualizeze la maturitate, este nevoie de încercări sancţionate cultural. Specificul societăţii contemporane vestice este pierderea procedurilor de iniţiere în maturitate, pierdere cu consecinţe directe asupra dinamicii şi funcţionării arhetipale. “Astfel, societăţile care nu au rituri ale pubertăţii vor conduce spre o populaţie masculină din ce în ce mai extinsă pentru care principiul masculin este doar parţial actualizat” (Stevens, 1992).
  • 176. 178 MIHAELA MINULESCU În paralel, acest tip de societate, care de secole apare dominată de regula patriarhală a ordinii, ierarhiei şi disciplinei şi care şi-a pierdut printr-o excesivă intelectualizare / raţionalizare legătura cu natura şi instinctul, începe, prin reflex, să devină tot mai dominată de tendinţele atâta timp reprimate, care ţin de ordinea matriarhală. În acest context, homosexualitatea, asemeni prevalenţei atitudinilor de tip egalitar, respingerii distincţiilor de clasă socială în îmbrăcăminte, vorbire sau comportament, asemeni dezvoltărilor privind rolul social al femeii sau chiar dorinţei o de trăiri euforice cu ajutorul drogurilor sau muzicii rock. Toate acestea ţin de exprimarea unor atitudini reprimate de tip matern care tind să elibereze individul de orice constrângere culturală sau de autoritate externă. Taylor (1972), vorbeşte de introiectarea unui model de tată slab sau indulgent, lipsit de autoritate sau de atitudini conservatoare “chiar băiatul care azi îşi introiectează tatăl, probabil va introiecta un tată slab sau indulgent, deprivat de atributele autorităţii şi conservatorismului pe care, în principiu, le asociem cu figura paternală. Acest lucru va contribui la un curent matrist pentru că poate conduce la slăbirea imaginii tatălui într-un moment când este întărită imaginea mamei”. Datele obţinute din studierea comunităţii de homosexuali, tind să aducă în discuţie şi alte explicaţii, aparte de ideea unei dezvoltări oprite, sau a eşecului dezvoltării ontogenetice. Astfel, de exemplu, există ipoteza că, în contextul ameninţării planetei Terra cu suprapopularea, există sincronic în plan intrapsihic, obiectiv, o nouă tendinţă spre o nouă normalitate care să restrângă reproducerea. În acest sens, homosexualitatea ar fi o altă cale validă de realizare a dezideratului individuării, unirii opuselor. În acest tip de relaţii, intens emoţionale, trăite intens, se materializează - prin scurt-circuitare - potenţialul arhetipal al Sinelui (care conţine atât componente feminine cât şi masculine). Altfel spus, pentru ambele sexe, mai ales în perioada adolescenţei, persoana iubită de acelaşi sex este trăită ca un imago, o întrupare a Sinelui. Procesul este asemănător situaţiei în care în legăturile de tip heterosexual, persoana iubită întrupează imagoul pentru complexul contrasexual, Anima sau Animus. Luând în considerare bogata producţie imaginativă specifică unor relaţii de tip homosexual, se presupune că sunt stimulate schimburile simbolice prin care sunt actualizate sau retrase proiecţiile, ceea ce este de natură să promoveze procesul de individuare. A. Stevens (1992), consideră că, în esenţă, sensul relaţiei este
  • 177. 179 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ constructiv pentru ambii parteneri, promovând prin stimularea funcţiei creative, individuarea “În iubirea homosexuală, partenerul. ca purtător al Sinelui, nu este numai perceput ca actualizând importante potenţialităţi ale Sinelui inaccesibile celui care iubeşte, ci, prin mediul înalt încărcat al relaţionării, sprijină inconştient pe partenerul său să creeze (nască) în sine însuşi un potenţial asemănător, acest lucru reprezentând chiar esenţa relaţiei în individuare.” 7.3. Coerenţa eului şi restabilirea acesteia În conceperea jungiană, eul apare ca şi complex central pentru dezvoltarea pacientului. Complexul eului se formează treptat şi tot treptat, prin actele de conştientizare, eul devine tot mai integrativ. Termenii obişnuiţi prin care este denumit acest proces de constelare a complexului eului sunt: auto-estimare, auto-valorizare. Gradul de coerenţă poate fi diferenţiat în funcţie de gradul de definire a structurii, de graniţele bine delimitate. Acest lucru include însă, paradoxal, şi flexibilitatea în autoreglarea imaginii de sine - faţă de rigiditate - care poate fi evaluată mai ales în situaţia confruntării cu emoţii puternice, necunoscute, în situaţia când apar la suprafaţă fantezii care înspăimântă prin distructivitate sau stranietate. În astfel de situaţii se poate observa măsura în care eul este capabil să conecteze conţinutul complexului constelat la complexul eului, fără a utiliza prea mult, sau prea rigid mecanismele de reprimare şi negare, în stare să integreze conţinutul constelat. Individul capabil să utilizeze variate şi modulate mecanisme de apărare, conştientizate ca atare, prezintă un eu coerent şi puternic. Creşterea capacităţii de a integra conţinuturile complexelor conştiente în complexul eului dă posibilitatea persoanei să facă faţă conflictului şi contrarietăţii. Un eu coerent este capabil să se pună pe sine în ecuaţie şi să răspundă adecvat particularităţilor altor persoane sau să se implice emoţional într-o relaţie fără teama subiacentă de a pierde, de a dispare, de a "greşi". Eul este suficient de puternic, coerent pentru a putea suporta încărcătura de contradictorialitate şi paradoxal. Eul slab va tinde să utilizeze repetitiv, în mod rigid, mecanismele de apărare formate în copilăria timpurie. Dintre acestea sunt pregnante reprimarea, negarea, splitarea în "alb şi negru". Feldman, 2000, argumentează că, în cazurile severe în care structura eului este "mutilată", ca în condiţia de narcisism şi borderline, se impune necesitatea de a dizolva această structură înainte de a putea fi create structuri
  • 178. 180 MIHAELA MINULESCU noi şi mai coerente în spaţiul intern trăit ca sigur, protejat, securizat. La pacienţii cu o patologie severă la nivelul structurii eului care au ca simptom central un sens al inutilităţii şi al golului, apar regresii care pot împinge analizandul înapoi în timp, experenţial, spre "rădăcinile infantile ale tulburării psihologice". Acest lucru implică şi emergenţa unor condiţii primitive, - simbolic analoge condiţiei dinaintea creaţiei lumii - unde haosul şi confuzia devin trăiri prevalente, spre zone psihice unde "este o diferenţiere slabă între ceea ce este intern şi ceea ce este extern, unde graniţele corporale se topesc şi devin fluide".145 Autorul vorbeşte de o necesară oscilare în demersul analitic între distrugere şi creaţie, cele două forţe inerente tensiunii din psihicul uman. Distrugerea, sau disoluţia cuprinde acte precum: a trece spre o soluţie, a topi sau a lichefia; a desface o legătură sau conexiune; a sparge o conexiune sau uniune. Creaţia înseamnă aducere în existenţă precum şi evoluţia din gândirea sau imaginaţia persoanei. Trăirea psihologică a distrugerii apare în fazele regresive ale muncii analitice; pentru aceste perioade, autorul recomandă şedinţe dese, de 4 - 5 ori pe săptămână, şi utilizarea canapelei. Regresiile spre stările infantile ce apar cu regularitate şi sunt intense induc un stres asupra capacităţii de conţinere a analistului. Munca analitică în aceste perioade înseamnă acceptarea dependenţei pacientului în cadrul jocului simbolic al relaţiei de transfer - contratransfer. Când se produce constelarea unui complex inconştient, în dinamica respectivă, acesta influenţează complexul eului. Ne punem problema cât este de coerent complexul eului şi care este structura dominantă. De exemplu, complexul eului poate fi constelat fie prin complexul matern, fie în formă centralizată şi, deseori, observă V. Kast, cele două forme de constelare sunt legate în sensul că modalităţile prin care individul exprimă complexul inconştient şi trauma pe care o resimte sunt legate de complexul eului în măsura în care întotdeauna reacţiile complexului influenţează simţul valorii personale.146 De obicei complexul eului este constelat când persoana este dominată de ruşinea / frustrarea de a nu putea atinge acea realizare a eului intenţionată, sau dacă cei din jur se referă la un aspect pe care individul ar prefera să îl ascundă despre sine. În ambele situaţii este atins, este pus în 145 Feldman, pag. 43 Aspects of the Ego complex, în "The dynamics of symbols. Fundamentals of jungian psychotherapy", Fromm, New York, 1992 146
  • 179. 181 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ ecuaţie, simţul valorii personale, dar şi frustrarea nevoii de a fi acceptat, recunoscut, apreciat, de a primi apreciere şi confirmare din exterior. Fiecare conflict trăit de persoană poate duce fie spre limitarea eului, fie spre dezvoltarea acestuia. Insulta, pentru un eu incoerent, conduce la emoţii de tip anxietate, mânie, trebuinţe de distrugere. În situaţia unui eu mai coerent, nefragmentat, pacientul poate reacţiona cu un stereotip pentru a-şi stabili stima de sine (mai ales prin mecanisme de apărare); de asemenea, dacă eul este coerent, cu o solidă auto-estimare, reacţia este de a încerca să facă faţă frustrării prin recunoaşterea faptului că există o incoerenţă între imaginea de sine şi percepţia celuilalt, prin înţelegerea limitelor celor două aspecte şi acţiunea de a reconstrui aprecierea de sine. Această din urmă are ca posibile evocarea unor situaţii pozitive, a realizărilor personale, evocarea celor din jur care suportă şi acceptă imaginea de sine a subiectului. În analiză, se acordă importanţă procesului de auto-cunoaştere şi auto-estimare. În primul rând, pacientul este încurajat să-şi perceapă şi exprime fanteziile legate de sine însuşi. Dificultatea constă în capacitatea analistului de a sublinia semnificaţia acestor fantezii pentru că, în faţa unor conţinuturi precum fanteziile de grandoare, pacientul poate dezvolta o rezistenţă şi tendinţa de a le reprima. În al doilea rând, analistul trebuie să recunoască şi sublinieze sentimentele legate de relaţia analitică; sentimentele pot fi descoperite în expresiile verbale, în conştientizarea limbajului corporal, a atmosferei prevalente şi, nu în ultimă instanţă, în modul cum răspunde psihicul analistului la situaţia dată. Orice complex constelat reflectă modele din copilărie care au tendinţa să implice o relaţie duală, reflectă conflicte care fie au inhibat, fie au distorsionat dezvoltarea complexului eului. În măsura în care aceste modele relaţionale pot fi recunoscute şi înţelese în plan emoţional - nu doar raţional devine posibilă schimbarea: o nouă atitudine, un nou comportament. Înţelegerea emoţională se referă în contextul analizei jungiene atât la integrarea situaţiei din copilăria pacientului, cât, mai ales, la înţelegerea situaţiei sale actuale. Analistul sprijină pacientul în această înţelegere prin faptul că se implică conştient în trăirea sentimentelor neconfortabile, pe care le va face inteligibile pentru pacient. Această capacitate de înţelegere şi articulare a vieţii afective, nu implică în nici un caz un rol de protectiv de tip compătimire, protecţie şi apărare; sprijinul analitic constă în furnizarea unei matrici protectoare, un spaţiu în care pacientului i se iau în serios sentimentele, expresiile emoţionale şi îi sunt interpretare, formulate alături de propriile sentimente.
  • 180. 182 MIHAELA MINULESCU Analistul nu-şi ascunde trăirile proprii. Autenticitatea actului terapeutic îi cere să nu pretindă că "totul este în regulă", "nu se simte jignit", sau că este de acord când nu este de acord. Analistului, în spiritul autenticităţii, i se cere să-şi exprime emoţiile proprii şi să confirme pacientului că emoţiile pe care acesta le percepe în relaţie sunt reale, corecte şi exprimabile. În acest context, al unei dependenţe emoţionale care se creează între pacient şi această matrice relaţională, pacienţii al căror complex al eului este lipsit de coerenţă, este fragmentat, resimt o presiune puternică, solicită prezenţa quasi-continuă a analistului. Capcana constă în faptul că, cu cât cedează mai mult analistul la presiunea pacientului, cu atât mai mult nevoia prezenţei devine mai complusivă pentru pacient. O regulă care se impune este faptul că analistul nu trebuie să fie prezent în orice moment, dar când este prezent în relaţia concretă, terapeutul trebuie să acorde această atenţie emoţională totală, nedivizată, pacientului. De asemenea, în această matrice formativă, analistul are sarcina de a furniza şi pune în act funcţiile eului pentru cel analizat în situaţia când aceste ale funcţii ale eului eşuează, se instalează confuzia, imaginile devin neclare, incoerenţa domină pacientul. Această act de "masterizare" se limitează doar la situaţiile când manifestările pacientului sunt evidente şi doar în acele aspecte unde intervenţia sa este necesară. Procedura terapeutică cere ca această substituire să se facă explicând pacientului desfăşurarea logică a unor acţiuni, confirmându-i sau informându-l corect despre trăirile sale şi ale analistului şi ocazionând astfel pacientului posibilitatea de a trăi momente de orientare. În anumite situaţii când coerenţa eului pacientului scade şi pacientul nu mai este capabil să-şi regleze voluntar psihicul, analistul va prelua şi funcţia eului, dar şi cea de autoreglare. Acest lucru este posibil, în contratransferul sintonic, sau în proiecţia activă, analistul fiind capabil să fie conştient de contra-reglările din propriul său psihic şi să le încorporeze în procesul analitic. Terapeutul poate încerca să asimileze sentimentul pacientului de a fi rupt în bucăţi sau anxietatea asociată acestei trăiri prevalente. Va încerca apoi să comunice că aceste stări - sau simbolurile lor deşi dificil de suportat sunt adecvate pentru situaţia respectivă. Astfel încât, mitul fragmentării să fie dublat de mitul creaţiei. Iată, de exemplu, cazul unei paciente care solicita terapie pentru un episod depresiv tot mai invadator. În cadrul unei prime consultaţii înainte de intrarea în terapie, pacienta îşi prezintă suferinţele fizice şi psihice, depresia, refuzul de a mai participa la viaţa familiei (soţ şi fiică care o îngrijeau, o
  • 181. 183 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ susţineau sufleteşte, dar nu izbutiseră să o echilibreze), la cea profesională (fusese o bună profesionistă care îşi iubea meseria, dar acum "nu mai pot să mă gândesc că mă ridic şi merg acolo"), la viaţă în general, refuz în creştere şi din ce în ce mai presant. Această suferinţă era evidentă şi în faciesul contorsionat, în cearcănele adânci şi închise de sub ochi, în disperarea cu care încerca să înţeleagă ce se întâmplă cu ea. Acest proces începuse la o vreme după moartea mamei şi mai ales a surorii, persoană cu care, de-a lungul vieţii avusese o relaţie antagonică repetitivă. Nu a reuşit niciodată, şi acum o tortura compulsiv gândul că niciodată nu a putut să se explice, să comunice cu această soră. Ar dori acum să fi putut să-i ceară iertare. Procesul de plângere nu s-a oprit după înmormântarea surorii, pentru că pacienta nu-şi "înmormântase" de loc sora. Ceva din tumultul tragediei antice greceşti, ceva din încărcătura tensională a noţiunii de blestem şi izbăvire din blestem, ceva din teama aproape non-umană în faţa unei pedepse implacabile, supraumane, pot ilustra cel mai bine ceea ce a resimţit, în contratransfer analista. Observând aceste dispoziţii afective şi această imagine de tragedie antică, analista a comunicat aceste lucruri pacientei şi o parte din tensiunea şi contorsionarea obrazului şi stării afective s-a descărcat, a dispărut brusc, - pacienta cu recunoştinţă a confirmat existenţa unui astfel de "blestem" exprimat cu ceva timp înainte de moarte, dar niciodată discutat între cele două surori. Ceva din încărcătura numinoasă a care însoţeşte de regulă atmosfera revelării unui destin s-a consumat în matricea acestei relaţii analitice intense. Am putut găsi împreună sens şi posibilitatea unor acţiuni care, simbolic, să pună în joc aceste conţinuturi şi să le exprime prin imaginaţia activă. În astfel de situaţii, devin foarte importante pentru terapeut visele proprii în conexiune cu imaginile furnizate de pacient, chiar dacă cel analizat în situaţia de incoerenţă a eului, nu conştientizează mesajele; imaginile simbolice, visele pot aduce lumină în relaţia analitică în măsura în care pot reprezenta modelele de relaţionare şi dau posibilitatea analistului să perceapă dispoziţia emoţională. În analiza jungiană dificultatea constă în a reuşi să-i faci pe pacienţii cu un eu slab sau pe cai care şi-au pierdut coerenţa eului, să conştientizeze faptul că nici pacientul şi nici tu, ca analist, nu controlezi dezvoltarea eului, ci Sinele. Să-i faci conştienţi de axa eu - Sine. Acest principiu ajută terapeutul să nu cadă în tentaţia de a se situa în postura mamei sau tatălui puternic, fără de care pacientul nu ar mai putea exista, dar a putea folosi funcţiile maternale şi paternale pentru a sprijini procesul de dezvoltare al eului pacientului, recunoscându-l, acceptându-l şi confirmându-l.
  • 182. 184 MIHAELA MINULESCU 7.4. Transformări în structura complexului eului În majoritatea cazurilor, analiza are ca scop să ajute subiectul să vadă limpede - să conştientizeze - diferitele forme ale structurii sale inconştiente. Aceste forme intră în act, se manifestă în real, unele conducând la nefericirea nevrotică care a motivat persoana spre căutarea ajutorului profesional în terapie. Schimbările de dispoziţie, curente în starea psihică a persoanei, reprezintă consecinţe şi vizualizări ale schimbărilor din structura complexului care stă în fundalul imaginii eului. Astfel de schimbări sunt la latitudinea eului când se pune problema priorităţilor personale şi eul se confruntă cu o situaţie de ambivalenţă. De exemplu, în faţa unui meniu plin de mâncăruri apetisante îţi aminteşti de intenţia de a pierde din greutate. În probleme mai importante astfel de schimbări ale identităţii apar la nivele mai profunde pentru că nu mai sunt accesibile eului, eul trebuie să aştepte acţiunea funcţiei transcendente (capacitatea psihicului de a produce simboluri), singura capabilă de a schimba conflictul opuselor în complementaritate, prin crearea unei soluţii simbolice care să relativizeze ambele opuse într-un cadru de înţeles mai larg. Munca analitică cu simbolurile - utilizând visele, sau alte materiale prin care subiectul îşi exprimă condiţia emoţională - cere sprijinirea eului să se implice şi să facă ceea ce este capabil să facă. În acest sens, uneori, în imaginile din vis de exemplu, se pot observa transformările necesare subiacente. Nici dorinţa eului şi nici dorinţa analistului nu pot să ordoneze (să pună în ordine) aceste transformări. • În consecinţă, când subiectul cere insistent să i se spună ce are de făcut, ceea ce poţi face ca analist este: să urmezi cât mai aproape posibil formele în care se prezintă conflictul, să exerciţi orice impact posibil asupra situaţiei şi apoi să aştepţi, să urmăreşti, să ai încredere (V. Kast). Sprijinirea acestui proces constituie o parte importantă a transformării psihice. • În acest context, situaţia analitică şi persoana analistului pot fi singurii martori pe care îi are subiectul şi în acelaşi timp singurul loc sigur - stabil în cursul acestei dinamici instabile de la vechea imagine a eului la cea care emerge, o imagine mai cuprinzătoare. Diferenţa dintre eul vigil şi eul din vis
  • 183. 185 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Eul vigil este trăit ca centru al subiectivităţii, este inerent pentru orice trăire conştientă şi, în subsidiar presupune identificarea tacită ca şi corporalitate, eul corporal, iar, psihologic, se sprijină pe imaginea de sine care include modelele specifice de relaţionare cu obiectele, respectiv modalităţile obişnuite de răspuns şi sentiment. Eul din vis este centrul de subiectivitate din vis şi diferă de eul vigil în anumite aspecte importante: • nu există transformări similare paralele eului vigil, cu excepţia stărilor patologice de narcolepsie; • poate fi asociat cu un număr de imagini corporale, uneori poate fi chiar lipsit de corporalitate; • poate trăi schimbări şi tranziţii abrupte de la o formă la alta într-un mod necunoscut de eul vigil decât la nivelul reveriei, fantazării, imaginilor hipnotice sau imaginaţiei active; • se poate comporta într-o manieră ce poate fi mai evoluată sau mai regresivă decât eul vigil; • poate trăi o gamă de emoţii, dar de obicei pare să nu aibă capacitatea de a trăi ambivalenţa Toate indică faptul că trăirile din vis sunt compensatorii în general pentru situaţia eului vigil. Eul ca centru al subiectivităţii: cuprinde sensul de eul de vis şi eu vigil. Simţul identităţii apare ca o reflectare directă a Sinelui ca centru arhetipal al eului, în stare de veghe sau de vis. Sinele, paradoxal, funcţionează şi trebuie înţeles ca şi: câmp organizat al psihicului în întregimea sa, centrul organizator la care se relaţionează eul ca arhetip central al ordinii trăind acest centru simbolic prin forme de mandale şi imagini numinoase; ca centru arhetipal al chiar eului - eul în conştiinţă funcţionează şi reflectă centrarea organizatoare mai cuprinzătoare a Sinelui. Formarea viselor face parte din dinamica Sinelui; contextul visului şi rolul particular atribuit eului din vis sunt rezultat al activităţii Sinelui. Dinamica complexelor Dinamica complexelor asociate structurii eului este un proces continuu: complexele se formează continuu, cresc în energie, sunt integrate în complexul eului şi declină în energie... Situaţia este mai complicată dacă luăm în consideraţie faptul că eul nu este singura forţă care poate influenţa structura complexelor. Complexele pot fi schimbate de activitatea Sinelui. Direct, ca atunci când se constelează un anumit conţinut particular al Umbrei. Indirect, prin faptul că Sinele poate
  • 184. 186 MIHAELA MINULESCU conduce eul la a se confrunta cu anumite conflicte sau stadii de dezvoltare pe care eul încercase să le evite. Atitudinea predominantă a eului este de uni-tendinţă. Această atitudine este responsabilă de reprimarea conţinuturilor incompatibile în inconştient şi de eşecul de a integra conţinuturi ce au originea în inconştient. Aceste conţinuturi sunt potenţial părţi ale întregului psihic, dar prin disociere nu reuşesc să fie integrate conştiinţei. Ele se asociază în inconştient cu complexele, ceea ce face să crească forţa şi energia complexului. Dualitatea care caracterizează conştiinţa oprimată reprezintă o astfel de rupere sau disociere în cadrul psihicului. Când eul nu este capabil să integreze, complexul se rupe de conştiinţa eului, creşte în energie, devine o "personalitate" parţial autonomă ce nu se supune voinţei eului, are loc deci un proces de disociere. Aceste disocieri, ruperi de complexul eului, fac parte din activitatea normală ale psihicului; ele devin anormale când sunt profund înrădăcinate şi se manifestă tot mai autonom. Vorbim de disocieri nevrotice şi schizofrene. Există două cauze posibile ale nonintegrării:147 • situaţia în care un conţinut iniţial conştient ajunge subliminal fiind reprimat pentru că are o natură incompatibilă; • situaţia în care un proces nu a intrat niciodată în conştiinţă pentru că aici nu există nici o posibilitate de apercepere a lui; în majoritatea cazurilor nu sunt conţinuturi reprimate, ci doar conţinuturi încă inconştiente care nu au fost înţelese subiectiv. Această stare nu are nimic patologic în sine, este modul original de funcţionare, la fel cum cuprinderea întregului psihic în unitatea conştiinţei este un ideal care nu a fost niciodată realizat. Observăm că, în psihismul normal, sunt majoritare conţinuturile care nu sunt integrate încă de conştiinţă, nu sunt obiect al conştiinţei, nu sunt înţelese subiectiv. Situaţia de înţelegere, integrare în unitatea conştientă a întregului psihic este un ideal niciodată atins pentru că se păstrează mereu raportul parte, eul, faţă de întreg, Sinele. John Perry, 1970, extinde modelul jungian privind complexele. Consideră inconştientul structurat în sisteme (aranjamente) bipolare ale complexelor. Apariţia unei emoţii pune în joc dinamica dintre două complexe. Emoţiile obişnuite aparţin de perechi obişnuite, de exemplu complexul tată - complexul fiu. Eul individual tinde să se lege de un complex 147 Jung, 1954, O.C. 8
  • 185. 187 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ şi să îl proiecteze pe celălalt pe o persoană potrivită (un purtător). Un eveniment emoţional, nu este o parte a unui complex al eului ce relaţionează cu un obiect clar - real, ci apare din partea complexului cu care se leagă eul, în relaţie cu celălalt complex care este proiectat pe obiect. Un eu care este dominat de figura paternală, va proiecta perechea ei, fiul rebel sau fiul oprimat, supus. Transformările în structura complexului eului se petrec adesea de-a lungul acestor perechi bipolare de complexe, în care unul este prin identificare subsumat eului, celălalt este proiectat pe un purtător, creând o trăire emoţională iluzorie, văzută sub vălul unei iluzii. În exemplu, complexul bipolar peternalism - dependenţă; o faţetă va adera la opresor (conştient paternalist) iar cealaltă se proiectează pe un purtător exterior devenit "oprimatul". Într-o pereche bipolară de complexe, unul este proiectat pe eu şi celălalt este proiectat pe altă persoană purtător, ceea ce conduce la o trăire emoţională inautentică, iluzorie. În dualitatea oprimatului, prin această relaţionare iluzorie, partea neautentică, complexul paternalism - dependenţă, a depăşit partea autentică. Paternalismul este proiectat pe opresor, iar complexul dependenţei este investit în eul oprimatului. Dualitatea poate lua forma unei disocieri bipolare din interiorul psihicului oprimatului, în cadrul relaţiei educaţionale între profesorul care cunoaşte - paternalist şi studentul ignorant - dependentul, sau în cadrul relaţiei analitice între puterea analistului şi ignoranţa analizandului. Guggenbuhl-Craig, 1971, exemplifică prin condiţia de copilărie a profesorului sau analistului care, atunci când este reprimată şi apoi proiectată pe student sau pe analizand, procesul de învăţare este blocat: studentul sau analizandul va rămâne copil pentru că adultul care cunoaşte nu mai există în interiorul lui. O astfel de polaritate splitată va face ca acel aspect al complexului care este disociat în afară (care se află proiectat pe purtător) să apară şi mai străin şi mai aparţinător alterităţii. Ca urmare, devine şi mai probabil ca şi faţeta proiectată pe eu să se investească în identitatea eului într-o manieră neautentică. Identificarea proiectivă este o dinamică care cere o relaţionare personală directă; acest caracter direct al relaţiei nu este strict necesar când vorbim de proiecţie ca atare. Ambele conduc la proiectarea complexelor inconştiente pe persoane care acţionează ca purtători. Dar identificarea proiectivă descrie mai corect "jocul dinamic dintre intrapsihic şi
  • 186. 188 MIHAELA MINULESCU inter-personal", Ogden, 1982, "Limitele primitive ale experienţei".148 Părţile "rele" ale interiorului sunt splitate în exterior şi proiectate pe altă persoană în efortul de a scăpa sinele de aceste "obiecte rele", care ameninţă să distrugă sinele din interior. Identificarea proiectivă este un mecanism de trăire prin intermediul trăirii celuilalt a complexului inconştient proiectat şi este o forţare a celuilalt de a-şi suma rolul. Identificarea proiectivă acţionează doar în interrelaţia cu purtătorul proiecţiei la nivelul acestuia având loc o contraidentificare proiectivă. Contraindentificarea proiectivă reprezintă răspunsul inconştient al purtătorului care este forţat să se proiecteze pe analist şi să se identifice în eu cu ceea ce analistul proiectează pe el. Schwartz-Salant N., 1988, vorbeşte despre fundamentul arhetipal al identificării proiective ca proces psihologic. De exemplu, complexul paternalist poartă o serie de evaluări negative ale fiului oprimat: leneş, slab, iresponsabil, laş, copilăros. Complexul dependenţei va întrupa aceste atribute negative ca şi atribute ale oprimatului, care funcţionează astfel ca autodeprecieri. Dinamica interioară dintre polii acestei perechi de complexe complementare constituie o "ameninţare" pentru partea autentică a fiului. Acesta este contextul în care apare identificarea proiectivă. Iată deci o modelare a situaţiei în care, în relaţia analist analizand intră în joc un astfel de mecanism dual. Această pereche de atitudini poate fi înţeleasă ca o pereche complementară de complexe în interiorul psihicului persoanei. Complexele sunt inconştiente şi parţial autonome (personalităţi parţiale separate de eu) pot irumpe uneori şi prelua controlul eului. Dualitatea oprimatului constă dintr-o parte inautentică, perechea bipolară de complexe, opresorul interior, şi o parte autentică, eul. Atât eul cât şi Sinele influenţează structura complexelor pe care se sprijină eul pentru propria identitate. Eul se bazează pe arhetipul Sinelui şi este un agent al Sinelui în lumea conştiinţei. Este util pentru folosirea clinică a viselor să reuşeşti să simţi, vezi, descoperi procesele de schimbare a structurilor de identitate. 148 ESF, Cluj-Napoca, 1996
  • 187. 189 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ UTILIZAREA VISULUI ÎN ANALIZĂ 8.1. Visul - abordări posibile 8.2. Dimensiuni ale visului: compensarea şi prospectarea 8.3. Tehnica jungiană de interpretare a simbolurilor visului 8.4. Tehnicile de imaginare în interpretarea visului 8.5. Visul ca instrument diagnostic 8.6. Conştiinţa relaţiei eu - Sine 8.1. Visul Visul este o experienţă umană universală. Şi nu numai umană. Animalele superioare visează. Toate mamiferele placentale şi marsupiale. După 1953 tehnicile de laborator au permis investigaţii pentru măsurarea schimbărilor fiziologice din timpul somnului şi visării. Evaluările pe oameni şi anumite animale sugerează ceea ce Freud şi Jung argumentaseră încă de la începutul secolului: există un scop al visării. Ştim azi că somnul uman se mişcă în cicluri între un stadiu profund şi 4 sau 5 perioade din ce în ce mai lungi de visare. Somnul profund este acompaniat de un model de frecvenţă scăzută cu unde cu amplitudine mare. Undele craniene din timpul somnului se aseamănă cu cele observate la indivizii treji; în plus ochii celui ce visează se mişcă rapid, ca şi când ar observa acţiunea visului. Acest tip de somn cu vise este denumit somnul cu mişcări oculare rapide, REM. Când oamenii prin trezire sunt deprivaţi de vise în timpul somnului REM, destul de rapid devin mult mai greu de trezit şi, când li se permite din nou un somn neîntrerupt, creşte perioada de somn REM ca şi când ar trebui pus la punct deficitul (Cartwright). Datele de cercetare din 1990, ale lui J. Winston, permit să conchidem că visele apar pe măsură de psihicul integrează noile experienţe în tot ceea ce îşi aminteşte din trecut. "Ritmul theta apare, - spune cercetătorul, când animalele prezintă comportamente care nu a fost codate genetic, ci mai degrabă este un răspuns la informaţia în schimbare din mediu", ele reflectă un proces neuronal prin care informaţia esenţială pentru supravieţuirea speciei, adunată în timpul zilei, este reprocesată în memorie în timpul somnului REM. Continuă negând necesitatea funcţională ca
  • 188. 190 MIHAELA MINULESCU materialul viselor să fie conştientizat ... dar observând că nici nu există vreun motiv ca el să nu atingă conştiinţa. De aceea visele pot fi rememorate. "Visele reflectă o strategie de supravieţuire a individului. Subiectele viselor sunt largi şi complexe, incorporând imagine de sine, temeri, insecurităţi, forţe, idei grandioase, orientare sexuală, dorinţă, gelozie şi dragoste (1994). Ed. C. Whitmont, analist jungian, se referă la motivul visării demonstrând că visele ne aduc nu numai material din istoria personală, dar şi material transpersonal din inconştientul colectiv, visele reorganizează constant totul ca răspuns la experienţele curente, prezente, de viaţă ale persoanei. La oameni, evenimentele zilei prezente sunt constant integrate într-un corp de experienţă, inconştientul, care transcende durata de viaţă a individului. Astfel, individul este afectat de istoria cumulativă a vieţii pe pământ, în timp ce această acumulare a istoriei este constant crescută de experienţele individuale. Acest proces integrativ completează experienţa psihologică. Scopul esenţial este această completare a experienţei iar utilizarea acestui material implică compensarea atitudinii prea înguste a eului. Compensarea apare în aceşti termeni mai ales ca o funcţie a eului nu a visării. În economia vieţii visul este util pentru adaptare inconştientă şi automată, dar este utilizabil şi pentru diferenţiere şi înţelegere conştientă. Visul în psihanaliză În concepţia freudiană visul este rezultat al travaliului de elaborare ce constă din condensarea, elaborarea, dramatizarea, punerea în scenă a simbolurilor. "O formă pe care travaliul de elaborare o dă ideilor latente" spune Freud în "Interpretarea viselor." • Pentru Freud visul este construit ca un simptom. Visul este un simptom deschis. Cel mai des analiza aduce la vedere amintiri foarte de demult, din perioada copilăriei, când se organizează viaţa inconştientă "arhaismul visului", Freud vorbeşte despre complexele fraterne, complexul lui Oedip, complexul castrării care reprezintă cheia de boltă a multor vise. • Procedee de elaborare a visului fac ca interpretarea visului să fie asemeni descifrării unei hieroglife. Psihanaliza diferenţiază între conţinutul latent care se ascunde în spatele celui manifest (care este o deformare, sau transfigurare a conţinutului inconştient). Mecanismele de elaborare ale visului sunt de fapt mecanismele generale ale activităţii inconştiente, active şi în formarea simptoamelor nevrotice: condensare, elaborare, simbolizare, dramatizare.
  • 189. 191 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ 1. Condensare: visul este supradeterminat - determinat multiplu: un singur element manifest poate fi determinat de mai multe teme inconştiente. Conţinutul latent al visului este mult mai bogat decât cel manifest. Ca funcţii: permite ca două aspecte înrudite din conţinutul latent să-şi exprime înrudirea în visul manifest; ascunde unele tendinţe de controlul cenzurii (integrându-le în imagini care traduc deja alte tendinţe). 2. Deplasarea: o tendinţă îşi substituie obiectul propriu cu un alt obiect. Este un mecanism care guvernează dinamismul inconştientului. Tendinţele inconştiente se folosesc de deplasare pentru a păcăli cenzura. Atribuirea intenţiilor altora în vis, transformarea unei situaţii în inversul său în conţinutul manifest. 3. Dramatizarea: influenţează selectiv materialele visului (limitări bine definite); modul special în care sunt traduse în vis relaţiile logice diferă de la om la om. De exemplu, uneori relaţia de cauzalitate e tradusă prin succesiunea imaginilor etc. E vorba de raporturile de cauzalitate, opoziţie sau contradicţie. 4. Simbolismul este o reprezentare care înlocuieşte (prin analogie, sau o relaţie oarecare). Imaginile visului manifest cuprind şi o serie de simboluri latente. Imagini care simbolizează în mod curent imagini ascunse. Psihanaliza aduce în discuţie simboluri tipice, precum atitudinea maternală, paternală simbolizate prin regină şi rege, sau animale puternice: leu, vultur, taur - paternale. Femeia reprezintă masculinitatea prin ceva agresiv, obiecte tăioase, tranşante. Pentru bărbat, feminitatea este reprezentată prin obiecte pasive - cavitate, tunel, peşteră, vapor. Naşterea prin imaginea apei. Moartea apare ca plecare. Interpretarea simbolurilor onirice cere precauţie: un simbol izolat nu poate fi cheia intrării în inconştient. Pentru analiza individuală adleriană visele şi creaţiile imaginare se explică prin compensare: rolul dea satisface fictiv instinctul de putere. Visul este o realizare halucinatorie, fictivă a instinctului de putere. Adler consideră visul este orientat spre viitor. "Visul constă din tatonări mai mult sau mai puţin juste sau fanteziste în vederea combinării diferitelor mijloace de atingere a unui scop propus", spune Adler. "Visul este prin natura sa o ficţiune care reflectă încercările, punerile în scenă prealabile prin care prudenţa, spiritul de precauţie caută să asigure subiectului stăpânirea unei situaţii viitoare. Modelul analitic jungian
  • 190. 192 MIHAELA MINULESCU Fiecare din miile de vise de-a lungul vieţii unei persoane este unic; unele par limpezi, altele par complexe, dar toate sunt spontane şi impredictibile. Visul nu-ţi spune niciodată ceea ce ai ştiut deja, - îţi indică ceea ce nu ştii, un anume punct orb. Din acest motiv, chiar dacă visul îţi spune lucruri evidente, ele pot fi greu vizibile pentru cel care visează. Ai nevoie de un altul care să vadă; de asemeni, când spui şi explici altora, brusc sensul îţi poate deveni clar. Jung povestea că obişnuia să povestească portarului Institutului câte un vis, nu pentru că s-ar fi aşteptat să-i fie analizate de acesta, ci pentru că, povestind şi observând reacţiile celuilalt poţi să depăşeşti o orientare prea îngustă a eului. Visele timpurii, ale copiilor mici sunt foarte semnificative, apar mai ales din profunzimile personalităţii şi nu, cum se întâmplă în perioadele când eul începe să ia decizii, din necesitatea de a compensa univocitatea atitudinilor conştiente. Jung subliniază faptul că visele copiilor mai mari sunt mai puţin revelatoare pentru că reproduc mai ales istoria particulară a celui care visează. Visele puberilor şi adolescenţilor - până pe la 20 de ani, redevin foarte semnificative pentru individuare înainte de a diminua din nou, până pe la 35 de ani (mijlocul vieţii, când intră în funcţiune enantiodromia). Simbolul visului este foarte individual; de aceea ca analist ai nevoie de asociaţiile pacientului pentru a delimita ce înseamnă simbolul pentru el. Pericolul stă în interferenţa cu viaţa altei persoane. De exemplu, ideea de normalitate impusă: analistul are o anume idee despre normalitate şi consideră că cealaltă persoană ar trebui să "devină normală" în acel sens particular (ceea ce reflectă atitudinea de putere). Poate destinul sau Dumnezeu nu vrea ca persoana "să fie normală". Ideea de "normalitate" a analistului nu trebuie să devină un pat al lui Procust în destinul altei persoane. Orice idee pe care o ai despre pacient este o prejudecată. Atitudinea corectă este să porneşti de la premisa: nu ştiu de unde provine problema! Sunt un traducător al visului. Astfel ca analist poţi porni cu cât mai puţine prejudecăţi posibil. De exemplu, este o atitudine greşită să spui pacientului: "Propriul tău psihic gândeşte că eşti prea juvenil şi asta îţi pereclitează sănătatea. Nu este opinia mea, este ceea ce am extras din visul respectiv". Important este să ajungă să înţeleagă singur sensul visului pentru viaţa sa reală. Pentru Jung, visul, în principal, compensează perspectivele limitate ale eului conştient. Jung postulează faptul că experienţa vieţii interioare, - şi visul este o trăire în acest registru, este la fel de valoroasă ca şi
  • 191. 193 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ experienţa vieţii exterioare. Include şi evenimente ce nu se petrec în viaţa exterioară, care sunt caracteristice visului şi eului din vis precum: schimbări bruşte de timp şi loc, schimbări în vârsta subiectului, prezenţa unor persoane moarte sau fantastice, sau a unor animale ce nu au existat. Au loc schimbări în identitatea eului de la un personaj la altul sau chiar fără personaj, atunci când cel ce visează pare să vadă evenimentele de parcă s-ar afla într-o poziţie omniscientă sau de plutire. Actul de reamintire poate schimba relaţia individului cu lumea sa interioară. Eul din vis este cel care observă şi diferă esenţial de eul vigil. Acest eu interior al visului păstrează funcţia egoului ca centru al conştiinţei, mai puţin pe cea de purtător a continuităţii şi identităţii. Este în esenţă limitat la visul în care este implicat. 8.2. Dimensiuni ale visului: compensarea şi prospectarea Datele din cercetările de psiohofiziologie susţin punctul de vedere analitic: visul este parte a unui proces reglatoriu natural analog mecanismelor compensatorii din funcţionarea somatică. Priza de conştiinţă în funcţie de care se ghidează eul este inevitabil o perspectivă parţială, restrânsă în situaţia în care cea mai mare parte rămâne în afara sferei eului. Inconştientul conţine material uitat şi material arhetipal care nu poate fi în principiu conştient; chiar în interiorul câmpului de conştiinţă unele conţinuturi sunt focalizate, altele, deşi indispensabile, nu. Scopul utilizării terapeutice a visului este de a ajuta persoana să vadă clar diferitele forme ale propriei sale structuri de personalitate, forme care în mod obişnuit sunt inconştiente şi acţionează în comportament ducând adesea la stări de nefericire nevrotică. Intervenţia terapeutului este în esenţă similară cu activitatea spontană naturală a visului, pentru că visele sunt o încercare de a conduce persoana spre ieşirea din nevroză şi în procesul de individuare. Desigur, visele nu sunt visate pentru a fi înţelese şi analizate însă înţelegerea visului ne poate spune în ce aspect anume inconştientul este gata să schimbe imaginea eului în direcţia sănătăţii şi a individuării. "Sănătate" şi "individuare" nu sunt concepte care se suprapun şi nu rezolvă o constanţă a psihismului persoanei; ceea ce apare ca "sănătos" pentru o anumită imagine a eului care e dominantă într-un anumit stadiu al vieţii poate fi evident "nesănătoas" pentru imaginea eului în devenire - in statu nascendi - pentru următorul stadiu de viaţă. Psihologic vorbind, cea ce acum este "bun" este inamicul lui "mai bine". "Individuarea" este un concept mai larg şi mai complex decât cel de "sănătate". Este prin definiţie un proces dinamic, care implică o constantă
  • 192. 194 MIHAELA MINULESCU schimbare şi care probabil conduce spre o acceptare a caracterului finit al vieţii şi inevitabilităţii morţii. Schimbările de dispoziţie pot fi văzute ca schimbări în structura complexelor cu care se identifică eul, dincolo de imaginea conştientă. Într-o anume măsură, eul este capabil să producă el însuşi astfel de schimbări. De exemplu, atunci când, într-o situaţie de ambivalenţă, persoana îşi reaminteşte de priorităţile personale importate. În problemele mai importante, care cer nivele mai profunde de schimbare a identităţii, schimbările necesare nu sunt în sfera opţiunilor conştiente ale eului. Pentru acest nivel, eul poate face atât cât îi stă în putinţă, şi apoi să aştepte acţiunea funcţiei transcendentale, respectiv capacitatea eului de a crea simboluri care să schimbe conflictul opuselor prin crearea unei soluţii simbolice ce relativizează ambele opoziţii într-un cadru mai larg. Există trei moduri în care visul poate fi compensatoriu: 1. compensarea distorsiunilor temporare din structura eului; 2. confruntarea structurii actuale a eului cu nevoia de a se adapta mai aproape de procesul de individuare; 3. încercarea de a schimba direct structura complexelor pe care se sprijină eul arhetipal pentru identitate la nivele mai conştiente. În prima situaţie, compensarea distorsionărilor temporare din structura eului, direcţionează persoana spre o înţelegere mai largă, mai cuprinzătoare a atitudinilor şi acţiunilor. De exemplu, cineva s-a înfuriat pe un prieten, dar consideră că mânia nu este potrivită şi se hotărăşte să uite. Visul în care eul din vis este furios pe prieten îi reaminteşte şi astfel îi aduce înapoi în atenţie o cantitate de mânie care fusese reprimată, refulată, poate din motive nevrotice, sau poate, pentru persoană ar putea fi important să înţeleagă ce complex s-a constelat în situaţia dată. A doua formă este un mod mai profund de compensare, visul ca autoreprezentare a psihicului apare în general când persoana deviază de la ceea ce este adevărat, onest pentru ea, în sensul în care scopul individuării nu este niciodată o simplă adaptare la condiţiile existente (după fiecare adaptare urmează o sarcină ulterioară care va altera adaptarea reuşită de până atunci; sarcina ultimă fiind aceea ce a te confrunta cu moartea ca eveniment individual). De exemplu, iată visul unei persoane care pare şi este destul de bine adaptată la familie, serviciu, comunitatea din care face parte. Visează că o voce impresionantă îi spune "Nu-ţi trăieşti adevărata ta viaţă". De fapt, forţa acestei afirmaţii, care a trezit persoana pentru un nou început, a durat mulţi
  • 193. 195 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ ani şi a direcţionat o mişcare spre orizonturi care nu erau clare în momentul visului. Cele două forme de compensaţie, - visul ca mesaj al eului şi ca auto-reprezentare a psihicului, cuprind ideea clasică a lui Jung despre funcţia compensatorie a visului. A treia funcţie este un mod şi mai subtil şi porneşte de la faptul că miezul arhetipal al eului este baza pentru eu, dar ea poate fi identificată cu multe persoane sau identităţi ale eului. De exemplu, multe vise par să pună la încercare eul ce visează, să îl confrunte cu mai multe sarcini a căror realizare poate altera structura eului vigil tocmai pentru că identitatea eului ce visează este cel mai adesea o identitate parţială a eului vigil. Evenimentele sunt trăite de cel ce visează ca interacţiuni cu situaţii "exterioare" în cadrul structurii visului, dar evenimentele exterioare ale visului pot reflecta direct complexele ce sunt implicate în funcţionarea zilnică şi în structura eului vigil. Schimbările din relaţia cu acele situaţii din vis pot fi trăite de eul vigil ca o schimbare în propria sa atitudine sau dispoziţie. M. L. von Franz dă un exemplu cu un vis propriu; după o zi în care a simţit apropierea morţii, visează că un tânăr romantic (un personaj animus) a murit. Personificările din vise, imaginile cu scene şi obiecte neanimate reflectă structura complexului din inconştientul personal. Toate acestea se sprijină pe miezul arhetipal al inconştientului obiectiv şi toate sunt subiect al funcţiei / forţei de centralizare şi de individuare a Sinelui ca arhetip central. Acele complexe particulare care sunt obiectivate şi prin imagine în vis inclusiv constelarea particulară a eului care visează - reflectă activitatea autonomă a Sinelui în relaţia sa cu eul, atât eul din vis cât şi eul vigil. Este astfel posibil să înţelegem, chiar şi vag, ce face Sinele cu complexele care cuprind eul şi alte conţinuturi ale psihicului iar astfel de observaţii pot fi utilizate direct în orientarea terapiei. Personajele care nu sunt cunoscute în viaţa reală a subiectului sunt cel mai probabil să personifice părţi ale propriului psihic al celui care visează. Observând astfel de detalii putem evalua care părţi ale psihicului şi care părţi ale experienţei trăite a eului sunt constelate în minte în timpul visului. Atenţia acordată acelei arii - chiar dacă nu s-a realizat şi o interpretare formală a visului - poate conduce procesul terapeutic în aceeaşi direcţie cu fluxul firesc al individuării. Odată ce terapeutul a câştigat o anume îndemânare în interpretare viselor, aceasta poate servi ca factor în plus atât în diagnoză cât mai ales în evaluarea prognostică. De exemplu, un indicator subtil al momentului în care
  • 194. 196 MIHAELA MINULESCU este nevoie de schimbarea indicaţiei, de spitalizare sau schimbarea frecvenţei şedinţelor terapeutice. 8.3. Tehnica jungiană de interpretare a simbolurilor visului Tehnica jungiană de interpretare a simbolurilor reflectă consecinţele conexiunilor structurale din inconştient şi a funcţiei transcendente a psihicului. Psihoterapia are ca dimensiuni fundamentale, conţinerea, empatia şi construirea unei relaţii umane. În cadrul analizei jungiene, obiectul analizei eului nu este de a săpa pur şi simplu după traume oribile pentru ca individul să ajungă să-şi blameze proprii părinţi pentru toate suferinţele şi alcătuirea sa. Obiectul analizei este de a ajunge la conştiinţa modelelor familiale şi a modalităţilor în care acestea acţionează încă, în care eul este încă prins în capcana unui comportament care este distructiv şi de autoapărare. Simbolul nu poate fi niciodată explicat în totalitate, deplin. Simbolurile exprimă complexele şi arhetipurile care sunt la rădăcina complexelor. În acest sens simbolurile personale vor tinde să relaţioneze mai ales cu fondul personal iar simbolurile non-personale vor exprima conţinuturile arhetipurilor fiind prezentate conştiinţei tot prin complexe. În ultimă instanţă arhetipul este la rădăcina simbolului ca factor enigmatic pus în scenă, semnificat de simbol. În spatele simbolului este "o imagine arhetipală al cărei caracter este dificil de definit" Jung.149 Tehnica utilizării visului în analiză cere compararea visului cu o dramă. Multe vise urmează o structura narativă în trei sau patru părţi prezentată mai sus: expunerea care stabileşte scena, protagoniştii şi poate cadrul visului; dezvoltarea în care începe desfăşurarea motivului; culminarea, sau peripateia, în care se întâmplă ceva decisiv sau ceva se schimbă complet; o soluţie, rezultat, sau lysis în care criza din stadiul anterior se rezolvă cumva.150 Această structură apare frecvent; structura în patru etape se poate repeta şi visele foarte lungi se organizează astfel, cu fiecare schimbare de scenă şi fiecare nouă secvenţă a acţiunii reprezentând un lysis a scenei precedente. Variaţii pe aceeaşi temă până la 5 - 6 părţi ale visului. Sunt situaţii când visul se termină fără lysis, ca şi când încă nu este de găsit nici o soluţie la situaţia de criză. 149 150 , O.C.16, p. 340 ("The practical use of dream analysis") Jung, 1945, par. 561 - 564
  • 195. 197 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ În "Despre interpretarea viselor", seminar ţinut de Jung între 1938 1939, Jung face diferenţa între metoda asociativă psihanalitică, care decurge în zig-zag faţă de imaginea primară din vis, şi metoda asociativă proprie, "concentrică": Se concentrează pe punctul de plecare al visului şi reuneşte în jurul lui ideile care apar în celelalte părţi. Întrebarea pe care o pune iniţial "Ce-ţi vine în minte în legătură cu X? la ce te gândeşti? Şi ce-ţi mai vine încă în minte despre X?" În afara modului concentric de a interoga, Jung introduce metoda amplificărilor: "pornind de la principiul, foarte simplu, că nu ştiu nimic despre vis, că nu cunosc semnificaţia sa şi nu imprim nici o opinie preconcepută despre modul cum imaginea onirică îşi face loc în spiritul individului. Mă mulţumesc să amplific o imagine deja existentă până la punerea ei în evidenţă". Visul este compus dintr-o serie de elemente, metoda amplificării se referă la fiecare dintre ele. Se notează mai întâi gândurile provocate de cuvântul, imaginea respectivă, apoi se înlocuieşte elementul visului prin expresia găsită de pacient. Utilizarea amplificării personale cere cunoaşterea contextului unei imagini pentru a-i cuprinde sensul oniric, semnificaţia subiectivă a visului. Visele care nu prezintă un material individual, în care imaginile colective ocupă locul principal, - şi care nu prea dau asociaţii - "conţin întotdeauna o parte de mitologie pentru care nu este suficientă nici amplificarea personală. Interpretarea acestui tip de vise, cu material arhetipal, implică cunoaşterea motivelor şi simbolurilor mitologice". Analizând atât visele ca atare cât şi succesiunea lor de-a lungul seriei de vise, Jung ajunge la concluzia că nu elementul temporal, al succesiunii este elementul semnificativ, ci organizarea înţelesului în jurul unui miez central de semnificaţie: "Configuraţia veritabilă a visului este radială; visele se dispun radial plecând de la un centru şi nu ajung decât mai târziu să se supună influenţei percepţiei noastre temporale. Visele se subordonează în realitate unui miez central de semnificaţie".151 151 pag. 22, Sur la methode de linterpretation des reves, în Sur linterpretation des reves, Albin Michel, Paris
  • 196. 198 MIHAELA MINULESCU În lucrul cu visele se procedează concret la povestirea visului de către analizand şi apoi se pun întrebări şi se delimitează contextul. I. Prezentarea visului Într-o primă etapă are loc examinarea visului ca o serie de imagini în succesiune. Pentru că în faptul real al visării nu este caracteristică condiţia de succesiune, se cere subiectului să reia povestirea visului, punându-l din nou în scenă. Re-povestind, re-trăieşte visul în imaginaţie iar analistul vede visul ca o serie de imagini - deşi percepţiile noastre nu sunt de loc asemănătoare trăirilor din vis. Examinarea seriei de imagini face posibilă trăirea simbolului şi recunoaşterea emoţiei legată de acest simbol, dar şi, prin re-trăire, eliberarea pas cu pas a emoţiei. II. Întrebări Orice întrebare va fi legată de: reacţiile emoţionale spontane la vis, sentimentul de "a fi copleşit de vis" şi dispoziţia pe care o trezeşte visul. Se caută situaţiile neclare; ele pot indica complexe reprimate. Recunoaşterea unui simbol poate conduce spre un act creativ precum desenarea, sau poate merge mai departe prin tehnica imaginaţiei active. III. Definirea contextului Se face prin: căutarea de informaţii, căutarea asociaţilor, căutarea amplificărilor. Căutarea informaţiilor Porneşte de la ideea că subiectul participă la viaţa reală unde este necesar să fie rezolvate probleme şi este implicat în relaţii care îl confruntă cu probleme. Se caută astfel informaţii: despre situaţia existenţială actuală, despre problemele cele mai presante din viaţa sa în perioada visului, despre personajele din vis. De exemplu, de unde şi în ce împrejurări le-a mai întâlnit mai înainte, ce înseamnă ele pentru subiect. Ne adresăm prin aceste întrebări fundalului existenţial, dar şi fanteziilor subiectului. Căutarea asociaţiilor Porneşte de la ideea că simbolurile exprimă complexe deci asociaţiile ajută la descoperirea modelelor de relaţionare a complexelor, sau a acelor complexe sunt stinse de vis. Prin asociaţii, compilăm emoţiile care evocă personaje din vis, locuri din vis, situaţii din vis.
  • 197. 199 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Asociaţiile pot fi determinate de vis sau de amintiri atrase de vis. Adesea se asociază modelul de relaţionare emoţională. De exemplu, în ce situaţii s-a comportat subiectul ca personajul din vis. Uneori, acelaşi model de relaţionare este identificabil în relaţia terapeutică. Căutarea amplificărilor Porneşte de la ipoteza că în centrul complexului se află arhetipul. O parte din amplificări se realizează prin includerea analogiilor cu imaginile din alte vise sau a motivelor mitologice din basme, legende, mituri etc. De obicei, visul reprezintă un proces simbolic iar în analiză se acordă o atenţie specială procesului din vis. Se observă situaţia iniţială, poziţia eului din vis şi ce anume problemă este reprezentată în vis. De asemenea, se observă unde apar surprize sau schimbări neaşteptate şi cine le iniţiază. O idee esenţială pentru analiza visului este problema modului cum este trăit în vis corpul, ca bază a complexului eului Se acordă atenţie relaţiei dintre eul din vis şi personajele visului, analog complexului în poziţia sa centrală printre celelalte complexe. Care este statusul actual al eului din vis în lume şi care este dinamica activă în psihic. În finalul său, visul dezvăluie dacă nu se întâmplă ceva nou sau necunoscut şi spre care scop conduce, ţinteşte acest vis, care este sensul existenţial. Acest aspect finalist, prospectiv al dezvoltării este mai important în psihologia jungiană decât aspectul cauzal (de ce s-a produs ceea ce s-a produs). Jung şi de asemenea Von Franz şi V. Kast subliniază că nici una dintre cele două funcţii ale visului nu trebuie exclusă din analiză, cheia fiind de fiecare dată dimensiunea dezvoltării. Simbolurile reprezintă nu numai amintiri ale individului ci şi expectarea a ceva mai mult de la viaţă. Ca tehnică aplicată, analiza poate utiliza: asociaţii, amplificări, atitudini reductive şi prospective, atitudini subiective şi obiective. Asociaţii: conform orientării jungiene procesul asociativ nu trebuie confundat cu asociaţia liberă. Reprezintă un tip specific de interogare în care subiectului i se cere să spună ce îi apare spontan în minte în legătură cu diferite aspecte ale visului. Jung, în 1909, descrie o astfel de secvenţă de asociaţii în discuţia analitică.152 Pentru visele cu o semnificaţie particulară i 152 par. 82 - 90
  • 198. 200 MIHAELA MINULESCU se poate cere analizandului să lucreze asociaţii exhaustiv, sistematic, independent de şedinţă, pentru fiecare din aspectele visului. Cu cât este mai specifică imaginea, cu atât e mai probabil să existe asociaţii personale. Se pune de asemenea problema asociaţiilor analistului, este imposibil să le eviţi şi uneori pot fi foarte valoroase ( mai ales confirmate de reacţia de tip "aha" a analizandului). Amplificări: cu material cultural asimilat in imagine; asociaţii din folclor, mitologie, tradiţia religioasă, alte sisteme de imagerie care pot să nu fie cunoscute de cel care visează. J. A. Hall, în "Jungian Dream Interpretation, 153 consideră trei nivele posibile ale realizării amplificării, dintre care două vizează materialul nonpersonal). Analiza prin amplificare nu trebuie utilizată atâta vreme cât proceduri mai directe, imediate sunt fructuoase. Amplificarea poate fi cel mai utilă când se realizează în tăcere de analist sau în afara orei de către analizand şi când implicaţiile sale sunt verificate atent împreună cu analizandul. Este greşit când amplificarea este substituită trăirii durerii sau când produce distorsiuni care sunt conduse în primul rând de cerinţa analistului sau analizandului de cunoaştere esoterică. Atitudini reductive şi prospective "Procedura exclusiv reductivă şi cauzală cu visele nu duce întotdeauna la rezultate satisfăcătoare" consideră Jung. Atitudinea reductivă înseamnă utilizarea viselor pentru ipoteze privind traumele infantile şi istora psiho-dezvoltării; abordează problemele prezente ca derivând dintr-un material insuficient asimilat din trecutul pacientului. Pentru Jung, visele au acces la "toate percepţiile, gândurile, sentimentele pe care nu le înregistrează conştiinţa datorită unei slabe accentuări". 154 În analiza viselor, discuţia se poartă şi asupra istoriei personale care ar fi putut contribui la imageria lui. Dar, atâta vreme cât visul are rădăcini în istorie, este legitim să gândeşti şi ce dezvoltări evocă această istorie, respectiv adoptarea unei perspective prospective. Spre ce tip de schimbare personală indică visul? Cum se poate adapta individul la aceasta, dacă nu o poate preveni? Dacă visul implică real că a fost, de exemplu, copilăros şi dependent, ce se va întâmpla când acest 153 154 1983, Inner City Books 1945, par. 493
  • 199. 201 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ forţe naturale asupra cărora eul nu are nici un control se vor maturiza? Ce înseamnă cutare şi cutare aspect din lysis? Astfel de întrebări pot apare nu numai în legătură cu visele individuale, dar şi cu simptome şi dezvoltări la scară mai largă din viaţa psihică. Atitudinile prospective cer precauţie în patologizarea simptoamelor şi în încercarea de a elimina durerea. Dacă cel ce visează vede implicaţiile prospective în creşterea profuză a lucrurilor naturale din jurul său, el ar putea foarte bine găsi alte căi de a face faţă complexului parental decât modul său obişnuit de ignorare. Atitudini subiective şi obiective Toate visele sunt subiective în sensul în care sunt producţii ale psihicului individului. Jung, imaginile visului "sunt constituienţi ai minţii noastre şi dacă visele noastre reproduc anumite idei, acestea sunt în primul rând ideile noastre...Întreaga "muncă - a - visului" este în esenţă subiectivă şi un vis este un teatru în care cel ce visează este el însuşi în scenă, jucător, sufleur, producător, autor, public şi critic. Acest adevăr simplu formează baza pentru conceperea înţelesului visului pe care l-am numit interpretare la nivel subiectiv". 155 Visul aparţine în acest sens în întregime de starea interioară a individului. Dar, subliniază Jung, "la fel cum o imagine a unui obiect este compusă subiectiv pe de o parte, este şi condiţionată obiectiv pe de alta. Când o reproduc în mine produc ceva care este determinat la fel de mult obiectiv cât şi subiectiv". Visele, ne putem aştepta să aibă de spus lucruri importante despre lumea obiectivă a celui care visează, mai ales când imaginile visului includ indivizi şi situaţii care sunt părţi din viaţa zilnică. O atitudine obiectivă faţă de vis poate pune întrebări despre întâlnirile recente ale persoanei cu tatăl, sau dacă merge în lume cu o persona care este suficient de adultă pentru a iniţia şi conduce lucruri în viaţa zilnică. Se consideră astfel celălalt material adus în analiză: istoriile despre viaţa sa şi felul cum reacţionează la ea, personalitatea sa aşa cum o demonstrează analistului, situaţia sa obiectivă în termeni de vârstă, dezvoltare psihologică, relaţionări, ocupaţii etc. Acest mod de a înţelege visul reprezintă ideea că individuarea, cum este ea prezentată conştiinţei prin simbol, este un proces de relaţionare şi integrare şi porneşte din ideea interpretării atât la nivel subiectiv cât şi la 155 1945, par. 509
  • 200. 202 MIHAELA MINULESCU nivel obiectiv. Interpretarea la nivel subiectiv consideră persoanele şi situaţiile ca indicând potenţialul personal sau aspecte ale personalităţii celui care visează. Interpretarea la nivel obiectiv, pune în relaţie personajele şi situaţiile din vis cu persoane şi situaţii reale. Procesul de individuare are loc în relaţia terapeutică şi, în acest sens, este importantă conectarea simbolului cu relaţia analist - analizand. Se pune de fapt problema accentului; trebuie evaluaţi un număr de factori pentru a decide cum să pui accentul în interpretare. Trebuie examinate ambele posibilităţi şi trebuie relaţionate la contextul vieţii analizandului din momentul apariţiei visului. Un vis dificil, adesea se clarifică când ne reamintim că nivelul de abordare nu este doar unul. În final se pun alte întrebări legate de situaţia existenţială: poate fi transferat procesul visului într-o situaţie actuală de viaţă; poate adăuga ceva nou la cunoaşterea de către subiect a acestei situaţii; inspiră ea o nouă acţiune şi atitudini noi? Visul, înţeles ca activitate de autoreglare, în spirit jungian, este o reacţie a inconştientului la o situaţie existentă în conştiinţă. El poate fi astfel o confirmare, o indicare a posibilei sinteze şi o tendinţă inconştientă de schimbare. Se pune problema dacă visul reprezintă un aspect nefamiliar subiectului, ceva care fascinează sau conduce la anxietate. În acest caz, visul ar fi un proces inconştient nerelaţionat la situaţia conştiinţei: poate avea de a face cu aducerea la suprafaţă a unor vechi trăiri poate din copilărie; sau cu constelări arhetipale; sau poate fi un indiciu a faptului că coerenţa din prezent a complexului eului nu încurajează contactul cu constelările inconştiente. În această situaţie tehnicile viabile pentru a lucra cu visul sunt meditaţia, imaginaţia şi expresivitatea creativă. 8.4. Tehnicile de imaginare în interpretarea visului Tehnicile de imaginare sunt acţiuni simbolice care utilizează capacitatea de imaginare, gândită ca o creştere a activităţii în emisfera corticală dreaptă. Scopul este de a modifica presupuneri neadevărate şi identităţi care stau la baza unor stări de nefericire, anxietate, depresie nevrotică. Sunt acţiuni simbolice care se petrec în sfera psihicului spre deosebire de punerea în act în care inconştientul este cel care structurează trăirea în funcţie de conflicte ne-recunoscute, inconştiente. Atât interpretarea visului, cât şi tehnicile de imaginare influenţează modelele complexelor, precum şi trăirile emoţionale din viaţa cotidiană şi din spaţiul terapeutic. Cea mai directă şi mai firească abordare în
  • 201. 203 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ influenţarea complexului este lucrul cu visele şi apoi, imaginaţia activă în care conţinuturile inconştientului sunt încurajate să se manifeste în timp ce eul îşi menţine rolul vigil, poziţia şi statutul său putând media presiunea conflictuală a opuselor constelate. Alte tehnici terapeutice în care se utilizează imaginaţia sunt: imageria în hipnoanaliză, pictarea şi modelarea imaginilor din inconştient, utilizarea construcţiilor în nisip, psihodrama. Visarea lucidă este situaţia în care persoana este conştientă de faptul că visează. Visarea lucidă spontană apare la un număr mic de persoane, dar poate fi cultivată. Poate deveni o metodă posibilă de interacţiune cu visarea, pentru că, dacă individul este conştient că mediul său este acum în lumea visului, el va fi în situaţia de a interacţiona cu acesta cu un tip de intenţionalitate care altminteri nu este disponibilă eului din vis. Jung încurajează pacienţii să extindă textul propriu-zis al visului, dezvoltându-l pentru a permite ipoteze despre înţelesul lui care ar fi imposibil de dedus doar din vis. Imaginaţia activă, concepută de Jung nu se limitează la vise. Este în esenţă un proces de fantazare condus într-o stare de veghe relaxată dar concentrată. "Imaginaţia activă într-o anumită măsură, ia locul viselor".156 Un imaginar dialog cu personajele de vis. Realizat numai de analizand, sau pus în joc în timpul şedinţei. Desenarea sau pictarea scenelor din vise poate dezvolta imaginile acestora. Visele pot fi puse în joc în grupele de terapie, dansate, cântate. Psihoterapia gestaltistă practicată de F. Perl utilizează acest tip de interacţiune cu visele. Însă întotdeauna există posibilitatea de a trece dincolo un vis încărcat cu afect sau durere fără o deplină trăire a calităţilor lui emoţionale pentru că tehnicile de imaginare pot culege un momentum cu o putere de fascinare a lui proprie. Pericolul constă în faptul că un analizand creativ poate realiza un astfel de demers uitând că este angajat în analiza viselor şi nu în producere de artă. Avantajul imaginaţiei active este uşurinţa cu care poate transcende poziţia eului. Un desen sau vocea unui personaj minor vor focaliza analiza spre un aspect important al visului datorită izolării lui de presupunerile obişnuite ale eului care altminteri ar fi trivializate sau ignorate. 8.5. Visul ca instrument diagnostic Abordarea jungiană viselor cere: 156 Jung, par. 403
  • 202. 204 • • MIHAELA MINULESCU înţelegerea clară a detaliilor exacte ale visului adunarea asociaţiilor şi amplificărilor în ordine progresivă la nivelul unuia sau tuturor nivelelor psihicului - personal, cultural, arhetipal • plasarea visului amplificat în contextul situaţiei de viaţă a subiectului şi a procesului de individuare. Când visul face parte obişnuită din procesul terapeutic, contextul se va dezvolta şi el într-o serie imagini în interiorul aceluiaşi vis sau a unei serii de vise, astfel că putem lega o imagine dintr-o parte a visului / visul curent cu o imagine similară dintr-o altă parte sau vis anterior. Imaginile legate, dar relativ diferite, pot fi considerate ca diferite perspective ale aceluiaşi complex, oferind adesea indicii suplimentare pentru înţelesul subiacent. Visele iniţiale, de la debutul şedinţelor terapeutice, pot cuprinde definirea simbolică a problematicii psihice constelate şi a de perspectivă (funcţia prospectivă a visului, o imagine simbolică privind evoluţia pozitivă sau negativă a problemei prezente. Visele iniţiale sunt importante pentru că în ele nu s-au produs modificări datorate relaţiei dintre cei doi, pacient şi terapeut, de tipul transferului sau contratransferului. În acest fel, toate elementele din visele sau visul iniţial pot indica aspecte importante despre subiect. Visele iniţiale pot ajuta în diferenţierea diferitelor diagnoze, precum anxietatea nevrotică sau nevroza depresivă. Visele pot fi utile şi în a face diferenţa dintre nevroză, probleme de caracter sau organice, când poate fi prezentă o simptomatologie în care se suprapun toate acestea. Termenii diagnostici pot fi afirmaţi diferit în diferite sisteme diagnostice, dar sindroamele clinice de bază pot rămâne relativ constante. Iată de exemplu un vis prezentat de Jung, al unei paciente de 17 ani, al cărei diagnostic diferenţial trebuia stabilit, punându-se problema dacă este vorba de atrofie musculară progresivă, sau nevroză isterică. Visul decurge în două părţi: "Veneam noaptea spre casă. Era o linişte de moarte. Uşa spre sufragerie este pe jumătate deschis şi o văd pe mama atârnând de lustră, clătinându-se înainte şi înapoi în aerul rece care sufla dinspre ferestrele deschide. Un zgomot teribil izbucneşte în casă în timpul nopţii. M-am trezit şi am descoperit că un cal înspăimântat trece prin camere. În cele din urmă găseşte uşa dinspre hol şi sare prin fereastra holului de la etajul 4 în strada de dedesubt. Am fost îngrozită când l-am văzut cum zace zdrobit". Visul anticipa prăbuşirea energiei de viaţă a pacientei, distrugerea şi contemplarea neputincioasă a condiţiei vitale, deci atrofie musculară progresivă.
  • 203. 205 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ Visele seriale; serii de vise Ideea că simbolurile sunt prezentate conştiinţei prin procese simbolice care se pot desfăşura, extinde de-a lungul unor perioade mari de timp, îşi datorează existenţa recunoaşterii seriei de vise. Se admite în esenţă că viaţa - de - vis este un continuum, făcut mai aparent prin faptul că, cu cât domină o problemă particulară, cu atât este mai uşor să se distingă legătura dintre visele separate.157 Pentru interpretare, seriile de vise permit un context comparativ. Ele indică aspecte şi perspective noi, în timp ce altele rămân în fundal. Seriile de vise demonstrează impresionant că simbolul are multiple faţete în ciuda faptului că mesajul său emoţional este relativ direct. Secvenţele de vise legate în serii repetitive fără schimbări indică stagnarea, faptul că în terapie nu s-a produs un pas înainte. Există şi vise care anticipă, care pot duce la rezolvare după mult timp. Adesea progresele în descoperirea şi disoluţia unui model de structură nevrotică pot fi urmărite prin analiza viselor extinse pe o perioadă de luni, chiar ani - visele prezintă astfel de schimbări. Principii în abordarea serială: 1. Aceleaşi complexe pot fi personificate de un număr de diferite imagini. 2. Urmând o serie de vise şi căutând în interiorul lor o structură legată dar în schimbare, este posibil să observi intuitiv nuanţe în schimbare ale unui complex în relaţie cu alte complexe în cadrul aceluiaşi patern de identitate şi 3. prognozând o îmbunătăţire a modelului de identitate, sau o înrăutăţire, precum de exemplu cea de tip dominanţă - submisivitate 4. Visele timpurii din analiză pot indica atât un element de diagnostic cât şi de prognostic ce trebuie considerat în evaluarea iniţială clinică. Progresul în disoluţia unui model nevrotic poate fi urmărit adesea în vise ce se extind de-a lungul unei perioade de tratament de luni, chiar ani. Seria de vise prezentată în continuare demonstrează un număr de aspecte importante pentru interpretarea clinică a visului. Astfel se poate observa că: - Secvenţa de imagini din vise relaţionate permite un sens al prognozei de îmbunătăţire a situaţiei şi o anume înţelegere a imaginilor care, altfel ar apare mai ambigui. 157 cartea V. Kast, O perioadă a plângerii, capitolul, Visele ca ghiduri în cursul procesului de plângere
  • 204. 206 - MIHAELA MINULESCU De asemenea, imaginile de-a lungul unei serii sunt similare, dar nu identice - diverse simboluri, ceea ce indică că diferite imagini pot reprezenta acelaşi complex subsidiar. - Schimbarea în natura sau ţinuta viselor coincide cu o activitate în creştere din partea eului din vis - care devine tot mai activ. Pare că rezolvarea structurilor de vis constelate urmează adesea unei acţiuni a eului din vis, chiar dacă "acţiunea" reprezintă pur şi simplu o schimbare de atitudine mai degrabă decât una fizică. - Seria de vise ilustrează felul cum eul din vis poate progresiv să se implice în complexul nevrotic descris de vise: de la atitudinea pasivă de observator pasiv, la situaţia în care doreşte să acţioneze dar nu poate; la poziţia în care este deplin activ. - Seria de vise poate fi considerată a reprezenta o structură rezistentă a complexului (-selor) cu o formă sexualizată de dominanţă - supunere. Eul din vis, la fel ca eul vigil în diferite momente se identifică cu un pol sau altul al modelului. Pe măsură ce se mişcă spre o îmbunătăţire clinică fundamentală, seria se termină nu într-o oscilaţie între polii modelului, ci spre moartea chiar a modelului, care, psihologic indică depotenţializarea complexului subiacent. Pacientă, 30 ani, cu o puternică dependenţă matern