Din istoria apiculturii romane prezentare de Prof. Dr. Dumitru CURCĂ si colab.

FROM the HISTORY of the ROMANIAN APICULTURE Dumitru CURCĂ 1) , Ioana Cristina ANDRONIE 2) , Viorel ANDRONIE 2) 1 ) Faculty of Veterinary Medicine, Splaiul Independentei Street no.150, Bucharest, Romania, 2) Univerity “Spiru Haret”, Faculty of Veterinary Medicine, Bucharest , Romania [email_address]

Dictonul: “ HISTORIA MAGISTRA VITAE EST ” “ Istoria este profesoara vie ţii”
Î n contextul actual , spaţiul geopolitic este dominat de elementele culturale şi de nivelul civilizaţiei.
Civilizaţia se sprijină pe trei piloni:
religie;
cultură şi limbă;
memoria istorică comună şi viziunea în privinţa dezvoltării sociale.

Momentul apariţiei albinelor pe planetă este considerat acela în care au apărut pe pământ şi plantele fanerogame (plante cu flori), care prin nectarul şi polenul lor ofereau hrana necesară acestora. Polenul acestor plante, în urma mişcărilor tectonice, a rămas impregnat în diverse roci, formând astfel polenul fosil, relicvă a vegetaţiilor care s-au succedat în frământata istorie a erelor geologice. Descoperirile făcute în urma cercetărilor palinologice au pus în evidenţă incluziuni microscopice de polen fosil în diferite roci. Palinologia formează acea parte a ştiinţei care se ocupă cu studiul urmelor de polen fosil, în scopul stabilirii speciilor de plante fanerogame care au existat şi datorită cărora albinele au putut să-si procure hrana. Se consideră, în mod logic, că albinele au apărut şi au evoluat într-o perfectă interdependenţă cu plantele . Rămăşiţele fanerogame întâlnim pe la sfârşitul perioadei secundare şi tot în această perioadă găsim şi resturi de insecte himenoptere fosile, păstrate în masa rocilor sedimentare, stratificate în scoarţa pământului. Cercetările paleontologice ne confirmă faptul că albinele au apărut pe pământ cu mult timp înaintea apariţiei omului.

Primele insecte fără aripi au apărut în devonian, odată cu cucerirea uscatului de către plantele vasculare. Strămoşii albinei semănau cu viespile şi au trecut de la hrana vegetală grosieră (frunze) la cea concentrată ( polen şi nectar ). Cea mai veche albină fosilă din specia Apis aquitaniensis de Rilly a fost găsită în Franţa la Aix en Provence şi datează din oligocen . Zeuner şi Manning (1976) au prezentat o clasificare a albinelor melifere fosile reunind un număr de 13 albine provenind din perioade geologice diferite şi descoperite în zone geografice distanţate. Primele albine solitare au apărut în eocen, acum 50 – 25 milioane de ani .

C lasificarea albinelor melifere fosile Tabelul 1. Specia Vârsta geologică Locul în care au fost descoperite 1. Apis aquitaniensis de Rilly Oligocen Aix en Provance, Franţa 2. Apis (Synapis) cuenoti Theobald Oligicen Franţa 3. Apis dormitans Heyden Oligo-Miocen Rott, Germania 4. Apis (Synapis) henshawi Ckll Oligo-Miocen Rott, Germania 5. Apis (Synapis) henshawi dormiens subps.nov. Oligo-Miocen Rott, Germania 6. Apis (Synapis) henshawi Kaschkei (Statz) Oligo-Miocen Rott, Germania 7. Apis (Apis) melisuga (Handlirsch) Miocen Gabbro, Italia 8. Apis catanesi Roussy Miocen Catania, Sicilia 9. Apis (Apis) armbrusteri Super-Miocen Swabia, Germania 10. Apis (Apis) armbrusteri Super-Miocen Germania 11. Apis (Apis) armbrusteri scheutehlei (Armbruster) Super-Miocen Germania 12. Apis (Apis) mellifera L. Pleistocen Africa de est

Un fragment e rocă fosilizată ce prezintă un desen hexagonal, izbitor ca asemănare cu un fagure, a fost descoperit şi în judeţul Buzău fiind păstrat la secţia din comuna Colţi, a muzeului judeţean Buzău . Albinele sociale ce strâng rezerve de miere au apărut în miocen acum 20 – 10 milioane de ani , iar omul a apărut în pleistocen , cu unul sau câteva milioane de ani în urmă (date menţionate de Eva Crane în lucrarea „Mierea”, Editura Apimodia, 1979). Este suficient să amintim că în epoca apariţiei omului, albinele îşi aveau deja o organizare bine stabilită . Procesul evoluţiei a desăvârşit la albina meliferă o serie de caractere morfologice şi biologice, care o fac cea mai adaptată insectă pentru polenizare , albinele având nevoie de flori pentru ca să trăiască, iar florile au nevoie de albine ca să rodească.

Fragment de rocă fosilizată cu desen hexagonal expus la secţia din Comuna Colţi a Muzeului judeţean Bacău

Aşa cum s-a întâmplat pretutindeni, primele triburi primitive ce reprezentau si primele forme de organizare a societăţii umane, s-au grupat în apropierea cursurilor de ape şi al pădurilor, unde îşi puteau procura hrană prin vânat şi pescuit. În căutarea hranei, ei au descoperit în scorburile arborilor dulceaţa şi aroma fagurilor de miere pe care, la început, îi culegeau cu mari riscuri din cauza înţepăturilor, folosind apa pentru apărare. După descoperirea focului, fumul s-a dovedit un protector mai bun contra agresivităţii albinelor. Aşa a început vânătoarea cuiburilor de albine, îndeletnicire care a durat milenii şi care se practică şi azi în unele zone din Africa şi Asia.

Vânătoarea de cuiburi de albine , în căutarea fagurilor de miere a. Cea mai veche mărturie cunoscută despre vânătoarea cuiburilor de albine. Fragment dintr-o pictură rupestră din estul Spaniei (Peştera Paia n jenului) datând din paleolitic (aproximativ anul 7000 î.e.n. b. Pictură rupestră din India reprezentând cuibul pe un singur fagure al albinei gigante Apis dorsata c. Pictură rupestră înfăţişând un vânător de faguri cu miere din Rhodezia. Este singura pictură cunoscută care arată cum era folosit fumul (copie după H. Pager)

Cu timpul, omul a observat felul lor de viaţă şi şi-a apropiat albinele de casă. Pentru aceasta a tăiat scorbura cu albine din pădure şi a mutat-o lângă casa sa. Mai târziu a împletit din nuiele coşniţe în formă de clopot, a confecţionat tuburi din piatră sau din alte materiale, pe care le-a lipit pe dinafară cu argilă muiată, creând primii stupi primitivi.
Stupi primitivi confecţionaţi din diferite materiale şi de diverse forme.
Oală de lut utilizată ca adăpost pentru albine în Afganistan.
B. Buduroi din secolul IV e.n., dezgropat la Vehnemoor, lângă Oldenburg.
C. Coşniţă de nuiele din secolul I-II e.n, descoperită pe coasta Mării Nordului – (Ruttner, 1977).
D. Stup din nuiele şi stinghii mobile , din insula Creta, Grecia.

Apicultura în pădure şi unelte folosite:
Toporişca apicultorului;
S acul pentru faguri;
R oiniţa;
S cara;
L ingura din lemn pentru desprinderea fagurilor;
U nealta pentru producerea fumului;
S uport suspendat (Schirach, 1774)

În Egiptul antic se folosea multă miere şi ceară de către preoţi în cadrul diferitelor ritualuri. Albina, stilizată, figur a în numeroase morminte şi pe statui , ea reprezentând chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3.200 î.e.n. În urma examinării conţinutului unei piramide s-a putut constata că egiptenii conservau fructele în miere , iar pentru îmbălsămarea cadavrelor , alături de alte substanţe, se găsea de asemenea mierea şi ceara. Mierea şi ceara, menţionate în papirusuri (Georg şi Edwin Smith) ca medicament, reprezintă surse importante pentru cunoaşterea medicinii egiptene. Egiptenii foloseau creme pe bază de ceară pentru protejarea pielii împotriva razelor soarelui. Atât în Biblie cât şi în Talmudul ebraic , se aminteşte de miere şi de fagure. De asemenea, albina şi produsul ei mierea, sunt specificate şi în Coranul arabilor . În India antică se menţionează despre un medic renumit , în jurul anului 1.400 î.e.n. care cunoştea opt sortimente de miere şi fiecăruia îi atribuia anumite proprietăţi tămăduitoare. Mierea şi ceara apar adesea în compoziţia produselor destinate vindecării bolnavilor.

a. Pictură murală din Egiptul Antic , descoperită în mormântul lui Pa-Bu-Sa, 630 a.Hr . (Frazer, 1952); b. Simbolul pentru regii din dinastia a V-a în Egiptul Antic

Unele popoare din Orient şi Orientul Mijlociu obişnuiau să în semn de hărnicie şi ordine. Menţionăm de asemenea că , recurgeau la instal area de stupi pe mormintele acelor personaje care s-au distins în timpul vieţii prin curaj, iar nobilii şi-au ales albina ca simbol pe blazoanele lor, prima monedă cunoscută în lume, folosind albina ca simbol al hărniciei, aparţinea civilizaţiei din Efesul secolului IV a.Hr . Cea mai veche monedă cunoscută în lume – folosind albina ca simbol a hărniciei – aparţinând civilizaţiei din Efesul secolului IV a.Hr . (vechi oraş pe coasta Asiei Mici, întemeiat de coloniştii greci în secolul XI a.Hr .)

În Grecia antică , cele mai vechi date referitoare la albine ni le oferă marele Aristotel care, în Istoria animalelor sau Descrierea animalelor ( Historia Animalium ) se referă pe larg la miere şi ceară . El recomandă ceara şi propolisul (pe care îl considera o varietate de ceară purificată) ca remediu pentru tratarea contuziilor şi plăgilor care supurează. În această perioadă se foloseau numeroase creme cosmetice, emoliente pe bază de ceară. (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr. ) Aristotel

Pliniu s cel Bătrân , reputat enciclopedist roman, se ocupa pe larg de albine şi produsele lor în lucrarea sa Istoria naturală (Historia naturalis), î ncheiat ă probabil î n 77 d.Hr., el precizează că ceara şi propolisul sunt foarte eficient e ca medicament . Astfel, ca şi alţi învăţaţi ai timpului prezintă numeroase şi amănunţite utilizări ale cerii, fapt ce demonstrează că avea încă de pe atunci cunoştinţe despre modul de extracţie, purificare şi chiar înălbire a cerii. Înălbirea cerii se practica mai ales la Cartagina, unde produsul obţinut a căpătat denumirea de „ ceară punică ”. Din ceară se preparau de asemenea diferite creme cosmetice, pe care romanii le foloseau, pentru prevenirea uscării pielii, provocată de abuzul de săpunuri alcaline. Gaius Plinius Secundus , numit pe scurt Plinius cel Bătrân (lat. Plinius maior ) s-a născut în anul 23 e.n. și a murit la data de 24 august 79

În afară de medicina populară, care folosea ceara în diferite leacuri şi reţete casnice, acest produs al albinelor a mai fost întrebuinţat pentru confecţionarea tăbliţelor cerate pe care se scr ia. Aceste tăbliţe sub formă de carte, conţineau două, trei sau mai multe planşe ceruite , încadrate de o ramă subţire de lemn, care la închidere să protejeze scrisul de pe luciul cerii. Se scria pe aceste tăbliţe cu ajutorul unui instrument numit stylus . După numărul planşelor conţinute, acestea erau denumite: dipticus – cu două planşe, tripticus – cu trei planşe sau polipticus – cu patru planşe. Tăbliţele cerate se foloseau pentru corespondenţa curentă şi diferite alte însemnări. Asemenea tăbliţe cerate, de origine romană, se păstrează la biblioteca Timotei Cipariu, din Blaj , judeţul Alba. Tăbliţele datează din anul 133 şi respectiv din anul 142 şi reprezintă un document de vânzare cumpărare. Aceste tăbliţe au fost găsite în anul 1855 în mina „ Sfânta Ecaterina” din judeţul Alba.

Tăbliţă cerată pentru scris şi socotit , împreună cu instrumentul de scris numit stylus .

Tăbliţă cerată (dipticus) de origine romană , găsită pe teritoriul ţării noastre datând din anul 142 d.Hr . (biblioteca Timotei Cipariu, din Blaj, judeţul Alba)

Ceara a mai fost folosită ca mijloc de iluminat casnic , precum şi la fabricarea figurinelor magice cu rol în credinţele populare, iar după apariţia creştinismului a fost folosită în cantităţi mari la producerea lumânărilor.

Aşa cum am mai arătat, istoria apiculturii trebuie căutată în izvoarele cele mai vechi ale omenirii. În cea ce ne priveşte, existenţa unei prime mărturii scrise privind apicultura în DACIA , se datorează „ părintelui istoriei ” Herodot (485-421 a.Hr.). Acesta, voind să meargă spre Sciţia şi trebuind să treacă Istrul (Dunărea) a aflat de la tracii de pe malul drept al fluviului că, pământurile de dincolo de apă nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza mulţimii albinelor care nu dau nimănui îndemn să pătrundă pe acele meleaguri. Această informaţie trebuie luată în sensul unei mărturisiri privind răspândirea apiculturii în vechea Sciţie.

Cercetările arheologice au demonstrat existenţa prisăcarilor încă din timpuri străvechi. Lucru firesc, dacă ne gândim că albinele produceau multă miere şi ceară, dispunând şi de o bogată floră meliferă din păduri , fâneţe şi poieni. Afirmaţia apare şi în lucrarea Anabassis a marelui istoric grec Xenofon (430-355 a.Hr.) care a scris: „… hrana geţilor constă în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat, şi foarte puţină carne , căci credinţa în Zamolxes îi oprea”.

Zalmoxis (sau Salmoxis , Zamolxis , Samolxis ) a fost zeul suprem din panteonul geto-dacic .

Academicianul V. Pârvan, arheolog şi specialist în istoria antică, referindu-se la perioada evenimentelor de după anul 1000, menţiona felul cum a înflorit comerţul: „De la Marea Neagră şi de la Adriatică până la Marea Nordului şi până la Marea Baltică, traficul este neîntrerupt”. În acest context schimburile de mărfuri se făceau activ şi se presupune că şi produsele apicole dacice aveau mare căutare. Cercetând documentele vremurilor trecute, B. P. Hajdeu în lucrarea Istorie critică menţionează că locuitorii din Valea Mureşului aprovizionau cu miere şi ceară multe sate din Europa. Nicolae Iorga în lucrarea Coloniile greceşti din Dobrogea , vol. 1, scrie că schimbul de grâne miere şi ceară cu Asia, era foarte activ. Alexandru Xenopol , în Istoria românilor scrie: „… dacii se îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor şi cu cea a albinelor ”. „… dacii, în toamnă, coborau la mare pentru exportul belşugului holdelor, a mierii şi a cerii albinelor”.

Menţiunea specială făcută de Alexandru Xenopol, situează creşterea albinelor drept a treia îndeletnicire , fapt care dovedeşte că albinăritul ajunsese ramură însemnată de producţie în economia ţării. El a găsit izvorul acestor afirmaţii în lucrarea De natura animalium , a naturalistului roman Aellianus , unde acesta precizează că daco-geţii creşteau albine pentru miere şi ceară, iar prisosul îl vindeau, accentuând aceasta printr-un amănunt preţios: fagurii cu miere formau un articol de seamă al comerţului şi al economiei casnice. Geograful şi istoricul Polibiu din Megalopolis (208-127 a.H .), autor al vestitei lucrări Istoria pragmatică arată că în regiunile pontice se exportau din teritoriile de la Dunăre miere ceară şi vinuri felurite . În lucrarea Histria , Canarache şi Rădulescu scriu: „… când coloniştii greci s-au aşezat pe malul de vest al Mării Negre, în punctele Histria, Tomis şi Callatis, au stabilit legături strânse cu populaţia băştinaşă traco-getică, care în vremea aceea se afla în faza de dezvoltare social-economică şi politică” Şeful aristocraţiei tribale a traco-geţilor având posibilităţi materiale mai mari, cumpărau de la negustorii greci vin, untdelemn, podoabe, oferind în schimb produsele lor, grâne, miere şi ceară de albine, piei de animale.

Regele Burebista , cel care a reuşit unirea tuturor neamurilor tracice, a înlesnit negustorilor greci să circule pe căile apelor din Dacia . Aceştia pătrundeau pe Jiu, Olt şi Ialomiţa, făcând să circule produsele dacice, printre care mierea şi ceara de albine aveau o deosebită căutare. Î n prima parte a secolului I a . H. , Burebista , conduc ă torul primului stat dac centralizat, lupta pentru unificarea regatului ş i redob â ndirea unor vechi ţ inuturi dacice. Sprijinit de marele preot Deceneu ş i de comandan ţ ii militari geto-daci, Burebista duce o politic ă de alian ţ e abil ă pentru a se ap ă ra at â t de expansiunea roman ă c â t ş i de cel ţ i. Î n anii ´70, a.Hr. , expansiunea puternicului Imperiu Roman atinge, la sud de Dunare, bogatele ţ inuturi ale Dacilor uni ţ i î ntr-un mare ş i puternic regat sub sceptrul viteazului…

Sub stăpânirea romană, care a durat 165 de ani , toate ramurile de producţie, deci şi apicultura , au luat un avânt deosebit. Împăratul Traian a trimis aici oameni pricepuţi ce aplicau metode noi , diferite de cele ale localnicilor. Traian (Marcus Ulpius Traianus) (53 - 117) Membru al dinastiei Antoninilor, inaugurat ă de î mp ă ratul Nerva, Traian este considerat cel mai important cuceritor roman dup ă Iuliu Cezar, s-a n ă scut la 18 septembrie 53 î n municipiul Italica din provincia Baetica (sudul Peninsulei Iberice). El a devenit primul î mp ă rat roman care nu era originar din Italia.

Ocupându-ne de istoria apiculturii, nu putem trece cu vederea marea enciclopedie a antichităţii scrisă în 37 de volume de Pliniu cel Bătrân (24-79 d.H .) enciclopedie cunoscută sub titlul: Istoria naturală . Aceasta reprezintă o sinteză a cunoştinţelor epocii, apiculturii rezervându-i-se un loc important . Amintim de asemenea, de poemele Georgicele lui Virgilius Publius Maro a cărei întreagă carte a IV-a este dedicată albinelor . Publius Vergilius Maro (* 15 octombrie 70 a.Hr. , Andes – † 19 a.Hr. , Brundisium /azi Brindisi ), cunoscut în limba română ca Virgiliu , poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis ("Eneida"), considerată epopeea națională a romanilor . Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informații datează din perioada antică târzie sau provin din legende ale evului mediu timpuriu.

Privitor la apicultura din Ţările Române , nu găsim informaţii scrise decât spre sfârşitul evului mediu . Cu aproape două secole înainte de cucerirea Constantinopolului (1453) statele române erau bine statornicite. După cum scrie cronicarul Miron Costin în "Letopise ţ ul Ţă rii Moldovei" ş i "De neamul moldovenilor". călăreţii care se deplasau pentru întemeierea Moldovei , au zărit un stâlp de fum, spre care îndreptându-se, au găsit o poiană cu un bătrân pe nume Iaţcu, ce trebăluia în mijlocul unei frumoase prisăci, rămas pe loc şi nestingherit de migraţia popoarelor. Numeroase izvoare istorice care s-au publicat în volumele - Documentele Ţărilor Române A, B şi C, menţionează existenţa unui comerţ activ cu bunuri alimentare, aşa cum au făcut şi strămoşii lor mai înainte. Printre aceste produse, miere şi ceara de albine ocupau un loc de frunte. Miron Costin (1633-1691)

Pentru circulaţia acestor bunuri, domnitorii moldoveni şi munteni au acordat negustorilor dreptul de a cumpăra diferite produse printre care miere şi ceară de albine. Cel mai vechi document în această privinţă datează din 20 ianuarie 1368, când Vlaicu Vodă a dat braşovenilor privilegiul să facă negoţ cu ceara din Muntenia , pe care cerarii braşoveni o treceau din Transilvania în Ungaria. Un alt document privitor la ceară îl deţinem de la Dan Voevod , care în 1384 a fixat pentru exportul unei maje de ceară (măsură de 100 kg), o taxă vamală de 12 ducaţi (monedă de aur valorând 12 franci). Documente numeroase privind apicultura ne-au rămas de la Mircea cel Mare . În anul 1388 , Mircea dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia , miere şi ceară pentru nevoile cultului , iar în anul 1391 dă scutire de dări credinciosului său Stanciu, acceptând „… mai cu samă să nu dea zeciuială de la albine ”. Din acest „ mai cu samă ” se vede preţuirea ce o aveau produsele albinelor pentru vistieria statului, încât era nevoie de o indicaţie specială dată de domnul ţării. În anul 1400, Mircea voievod dăruieşte lui Micu Stoian jumătate din satul Mândra din ţinutul Făgăraş, scutindu-l de dijma stupilor .

Un alt document însemnat privind apicultura este cel din august 1413 dat la Câmpulung, unde domnul stabileşte taxele vamale „…pentru un butoi de miere, 12 ducaţi; o majă de ceară 12 ducaţi; iar pentru un butoi de mied (hidromel), 12 ducaţi” . Deci între produsele apicole impozabile la export apare un nou articol în Muntenia: miedul , adică hidromelul, care, după cum atestă documentele vremii, a fost servit ca băutură lui Priscus, sol bizantin trimis în misiune la Atila şi care a poposit în Banat, în trecere spre Câmpia Panonică. În anul 1421 Radu Voievod , în 1424 Dan al II-lea , în 1431 Alexandru Aldea , în 1437 Vlad Dracu , emit urice şi hrisoave privind scutiri de vame la stupi sau de impozit pentru albinărit.

Dovezi istorice cu privire la istoria albinăritului în ţara noastră le aflăm şi din arhiva moldovenească din care spicuim: Hrisovul de la Suceava, emis în 1400 de Alexandru cel Bun , care face o convenţie comercială cu negustorii cerari din Pocuţia , cărora le îngăduise să colecteze ceara din Moldova, cu condiţia ca la vama din Bacău să dea câte o piatră de ceară , adică un sloi cu o greutate de 3,870 kg, denumit şi „camănă”, plată în natură, impusă de circulaţia cerii în Moldova. Prin alt hrisov, emis la 8 octombrie 1408, Alexandru cel Bun schimbă taxa în natură prin plata în bani , obligând pe colectorii de ceară să dea la cele 13 vămi existente, taxa în bani, şi anume: „…ceara din Muntenia sau cea din Braşov, nu este slobodă şi vor da vamă pentru o piatră de ceară, un groş , iar la descărcare, la Suceava , de fiecare piatră de ceară un groş , iar la Siret o piatră de ceară un groş ”. Ultimul popas al cerii la Siret este explicat prin faptul că acolo se centraliza ceara colectată şi acolo se preparau sloiurile, prin presare în ateliere specializate, proprietate domnească.

Documentele din Moldova privitoare la apicultură, abundă în donaţii făcute de domnii pământeni în special pentru „locuri de prisacă” atribuite gratuit din domeniile voievodale celor vrednici, cât şi multor mânăstiri, cum este cazul hrisovului de la Suceava din 31 august 1429 prin care Alexandru Voievod dăruieşte mănăstirii Neamţ „ prisaca domnească de la Zagorna ” şi iezerul cu acelaşi nume împreună cu prisaca din prisăcile de la Bohotin. Fii lui Alexandru cel Bun , Ilie şi Ştefan, se întrec în a urma bunul obicei al părintelui lor, făcând donaţii de prisăci , celor vrednici, cea ce dovedeşte preţuirea pe care domnii o puneau prin acest dar care aduceau mai venituri celor ce le primeau. Primul document scris ce ni s-a p ă strat despre m â n ă stirea Neam ţ , este actul din 7 ianuarie 1407, din vremea lui Alexandru cel Bun, dat de acel "Vl ă dic ă Iosif ", ruda apropiat ă a lui Petru Mu ş at, ajuns primul mitropolit al Moldovei .

Interesant pentru istoria apiculturii este hrisovul lui Bogdan Voievod, care la 7 octombrie 1451, dăruieşte lui Pătru Durnea „un loc de prisacă ”, iar hotarul acestui loc va fi după obiceiul prisăcarilor în toate părţile. Această expresie este o unitate de măsură a suprafeţei moştenită din străbuni, care se limita de însăşi cel dăruit, si anume: el arunca din mijlocul poienii o secure: de jur împrejur, deci in toate părţile şi acolo unde se oprea, era hotarul prisăcii dăruite. Interesant este un hrisov prin care se dă o prisacă mânăstirii Moloviţa, scutind-o de dări şi vamă , în care se specifică „… iar când vor aduce mierea din prisăcile lor, aceasta să nu plătească vre-o vamă nici la Iaşi, nici aiurea; nici o brodină să nu plătească la nici un vad”.

Sub domnia lui Alexandru cel Bun a fost zidită prima biserică din piatră, atestată documentar între 1402-1410 cu întregul ansamblu de contrucţii, având hramul Buna Vestire şi fiind deja un centru cultural. Mănăstirea Moldoviţa s-a bucurat de privilegii şi din partea lui Ştefan cel Mare. Prin mai multe hrisoave voievodul a confirmat mânăstirii 11 sate, mai multe iezere, prisăci şi privilegii comerciale, care o situau printre cele mai înstărite mânăstiri din Moldova. Ctitoria lui Alexandru cel Bun a rezistat până la sfârşitul sec. al XV-lea, când s-a prăbuşit din cauza unor alunecări de teren. Ruinele se văd şi astăzi la 500 m distanţă de actuala construcţie. Dorind să continue existenţa aşezământului, voievodul Petru Rareş îi schimbă amplasamentul şi construieşte în 1532 noua biserică (păstrată până astăzi), închinând-o aceluiaşi hram.

În anul 1453 Alexăndrel , fiul voievodului Petru al III- lea face şi el o danie mânăstirii Probota , ctitorie a străbunului său Alexandru cel Bun, dându-i o „ prisacă domnească” de la Bohotin , precum şi ceara de la Tg. Frumos şi vin de la Cotnari . Voievodul Petru Mu ş at a zidit aici o biseric ă de piatr ă , numind-o M â n ă stirea"Probota“(Fr ăţ ia). Biserica de zid Sf â ntulNicolae deterior â ndu-se, a fost p ă r ă sita definitiv de Petru Rare ş (domn î n dou ă r â nduri: 1527-1538 şi 1541-1546). El zide ş te î n 1530 actuala m â n ă stire Probota .

Din numeroasele documente ale cancelariilor voievodale se evidenţiază cele ale voievodului Vlad Ţepeş din Muntenia şi Ştefan cel Mare, în Moldova. Primul cu un remarcabil simţ negustoresc, a pus mare rânduială în comerţul Munteniei pe care aceasta îl făcea cu străinătatea, căci „lotrii băteau căile”, iar negustorii străini începuseră să ne ocolească. Ca şi înaintaşii săi Vlad Ţepeş a făcut donaţii de prisăci ostaşilor vrednici , scutindu-i de dări şi vamă pentru produsele obţinute din stupi. De pildă, prin hrisovul din 20 septembrie 1459, el răsplăteşte pe Andrei Jora şi Drag, dăruindu-le prisăci scutite de dări.

În Moldova , ajutat de vecinul său Vlad Ţepeş, se urcă în scaunul domnesc un tânăr de numai 20 de ani , Ştefan cel Mare . Acesta dădea urice în plin divan. Un important uric cu specific apicol este cel dat la 3 aprilie 1488, prin care domnul dăruieşte mânăstirii Putna „… venitul său drept, toate presele de ceară de la târgul nostru Siret şi 6 voştinari de la Târgul Siret şi propriile noastre mori de la Siret şi stadiţa Jicov”. Potrivit vechilor cronici moldovene ş ti, zidirea m â n ă stirii, ctitorie a lui Ş tefan cel Mare (al c ă rui morm â nt se afl ă aici), a î nceput î n anul 1466 ş i s-a terminat î n 1469. Incinta, turnul de la intrare ş i fortifica ţ iile au fost terminate î n 1481.

Un astfel de teasc pentru ceară mai deţinea Episcopia Romanului, iar la 1750, Constantin Racoviţă obliga pe toţi negustorii de ceară din târg şi pe toţi prisăcarii să se ducă la acel teasc pentru a-şi stoarce ceara. Toţi urmaşii lui Ştefan cel Mare - Bogdan, Ştefăniţă, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Petru Şchiopu şi alţii, au dat urice şi hrisoave ale căror obiect era legat de stupii de miere şi ceară. Referitor la comerţul cu ceară N. Iroga, precizează că în 1584, un negustor Sima Nuce, a încărcat o corabie plină cu ceară şi a dus-o la Veneţia.

Odată cu instaurarea dominaţiei otomane la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului XVI, Ţările Române erau obligate să aprovizioneze curtea sultanului, printre altele, cu miere şi ceară de albine . Aceste obligaţii apar şi sub denumirea de „rânduiala mierii şi cerii împărăteşti”. În anul 1664 , în timpul domniei boierului dregător şi cărturar Eustratie, Moldova trimite sultanului 10 . 000 ocale de ceară ( 12 . 720 kg ceară ) şi 10 . 000 ocale de miere ( 12 . 720 kg de miere ), plus încă 1330 ocale ceară pentru nevoile arsenalului turcesc (C. Giurgescu - Istoria Românilor, vol. III, partea a II–a, 1947, pag. 462). De asemenea în documentele Hurmuzachi IX 655/9 sunt făcute unele precizări privind comerţul cu miere şi ceară de albine după cum urmează: „ Ceara se exportă mai toată spre Veneţia şi Austria prin Ardeal şi Galiţia până la 450 . 000 ocale pe an. De la 1741 Austria însă îşi asigură monopolul cerii, oprind transferul ei către Italia , cu toate stăruinţele reprezentantului Veneţiei la curtea imperială”.

Spre sfârşitul feudalismului se menţionează că extragerea cerii era imperfectă. De aceea se impunea strângerea boştinei (tescovina sau resturile din extracţia cerii) şi retescuirea ei, procedeu pe care se obţineau în plus importante cantităţi de ceară. Aşa a apărut boştinăritul , ca o nouă preocupare, legată de ceară, iar cei ce se ocupau cu această activitate erau numiţi boştinari (hoştinari ). O altă breaslă a cărei preocupare era legată de ceară o constituiau făclierii care fabricau lumânările din ceară curată, căci pe atunci nu exista concurenţa parafinei . Mulţi din breslaşii făclieri aveau ei însăşi prisăci şi teascuri de extras ceara. Cu ocazia unor serbări sau la înmormântarea unui breslaş se efectua o adevărată ceremonie. O făclie uriaşă din ceară galbenă era purtată de patru breslaşi pe umerii lor. Pe lumânare era reprezentat chipul sfântului luat de breaslă drept patron. În Iaşi breslaşii făclieri formau una din cele mai importante bresle ce îşi serbau patronul la biserica Sf. Nicolae şi aveau în anul 1766 ca staroste pe Vasiliu Dumitru.

Studiul ocupaţiilor în lumina izvoarelor etnografice, culese direct din realitatea social-culturală, aduce contribuţii importante la definirea trăsăturilor caracteristice ale civilizaţiei tradiţionale. Numeroşi boştinari, făclierii şi apicultori anonimi din diferite zone ale ţării au realizat instalaţii tehnice pentru prelucrarea materiei prime sub forma unor renumite teascuri ţărăneşti , care au evoluat mereu ( şurub lemn, apoi metal sau cu pene ) revelând geniului creator şi original al poporului român. În fiecare zonă geografică au existat asemenea teascuri ţărăneşti din ce în ce mai perfecţionate şi cu randament deosebit în extracţie. Cele mai renumite teascuri au fost în Transilvania : la Caianu Mic şi Sebeş; în Muntenia : la Drăgăneşti Studina şi Ursoaia; în Bucovina la Cacica; în Moldova la Tansa şi altele.

Apicultura era rentabilă şi interesa atât de mult, încât domnitorul Dimitrie Cantemir a statornicit prin lege: „…cineva să nu aibă mai mulţi stupi decât îngăduie locul ce-l stăpâneşte pentru ca mulţimea lor să nu mai aducă supărare vecinilor ”. În această perioadă se pun dări grele pe breslaşii care deţineau stupi mulţi.

Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei în 1693 şi între anii 1710 şi 1711, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român. Dimitrie Cantemir (1673-1723). După refugiul în Rusia, în urma campaniei nereuşite de la Stănileşti pe Prut, iulie 1711, de unde se spune că prinţul român a scăpat de turci, fiind pitulat în careta imperială sub fustele ţarinei Ecaterina a tuturor ruşilor. Domnitorul român devine membru al Academiei de la Berlin în anul 1714 . La cererea Preşedintelui întemeietor Gottfried Wilhelm Leibnitz (1712), Cantemir scrie două lucrări, care sunt gata în 1716, semn că le avea de mai mult timp în pregătire şi că le avea în minte. Acestea sunt: “Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” , respectiv “Incrementa atque decrementa aulae othomanicae” .

Alexandru Ghica Voievod legiferează în anul 1784 şi introduce vama pentru exportul produselor apicole. De asemenea pe timpul lui Vasile Lupu a apărut dijma la stupi sau desetina pentru miere (1/10 din produs) şi camătă pentru ceară, încasate de la anumiţi slujbaşi denumiţi desetnici şi respectiv cămătari : aceste dijme intrau în veniturile curţilor domneşti. Cronicarul Nicolae Costin menţionează că la 1700, în timpul domniei lui Constantin Duca Vodă , s-au generalizat şi înăsprit pe lângă văcărit şi gostina pentru ceară şi deseatina pe stupi.

În 1794 Alexandru Moruzi şi apoi Nicolae Mavrogheni duc o politică fiscală excesivă, dublând impozitul şi adăugând în plus aşa zisul plocon şi ciuracul care dublează şi chiar triplează impozitul de mai înainte provocând nemulţumirile ţăranilor.

În provinciile româneşti de dincolo de munţi acţiunea de încurajare şi sprijinire a apicultorilor a început abia în secolul al XVIII-lea. Astfel în anul 1767, Maria Tereza, înfiinţează la Viena, prima şcoală de apicultură , unde în mod gratuit se pregăteau cadre calificate. La aceste cursuri au participat şi numeroşi apicultori din Bucovina, din Ardeal şi Banat. În 1775 cancelaria imperială emite o patentă (un fel de decret) pentru sprijinirea şi încurajarea apiculturii prin scutiri de dări şi alte privilegii favorabile dezvoltării apiculturii . Maria Tereza (n. 13 mai 1717 , Viena – d. 29 noiembrie 1780 , Viena ) , din Casa de Habsburg Domnie: 20 0ctombrie 1740-29 noiembrie 1780

În nordul Moldovei existau cele mai mari topitorii de ceară, pentru întreaga provincie, înfiinţate încă din 1404, pe timpul voievodului Alexandru cel Bun . Ceara verde, aromată, din această zonă era apreciată în comerţul cu Viena , fiind considerată ca o specialitate a stuparilor din partea locului. Marele cărturar Dimitrie Cantemir precizează în lucrarea sa Descrierea Moldovei , că ceara verde aromată este o combinaţie de ceară cu propolis. Din datele furnizate de documentele epocii putem deduce că în secolul al XVIII-lea numărul stupilor din Moldova şi Ţara Românească era de peste un milion . O statistică din anul 1763 menţionează că Moldova avea la acea dată 670 . 000 de stupi.

Dr. Andreas Wolf care a trăit în Moldova între anii 1780-1796, scrie în lucrarea sa Beschreibung des Thirsthenthums Moldau , pe vremea sa, unii locuitori ai satelor aveau 300-1 . 000 de stupi, iar mulţi boieri aveau câte 5 . 000-6 . 000, marele logofăt Cantacuzino Deleanu poseda 12.000 de stupi. În alte documente se menţionează de stuparul Paladi care deţinea şi el 12 . 000 stupi amplasaţi pe mai multe vetre în braniştea Bohotinului . Apicultura pe domeniile mânăstirilor şi bisericilor era mult mai dezvoltată decât pe domeniile boiereşti . Obiceiul de a creşte albine pe lângă mânăstiri a fost încurajată de unii domni ai ţării prin danii şi scutiri de danii pe stupi, această ocupaţie fiind considerată foarte folositoare cultului bisericesc prin ceara ce se producea pentru confecţionarea lumânărilor şi realizarea unui important venit pentru aceste lăcaşuri.

Încurajări prin care se acordau scutiri de dări pe stupi se făceau prin urice sau anumite acte domneşti unor mânăstiri şi chiar anumitor persoane privilegiate, dar foarte rar oamenilor de rând. Prof. Gheorghe Bartoş, în observaţiile făcute asupra comerţului cu ceară între Ţările Române şi Veneţia, în secolele XVI–XVIII, concluzionează „ În această perioadă apicultura era înfloritoare iar ceara valahă şi bogdanică, cum era denumită cea din Ţara Românească şi Moldova, e foarte căutată pe piaţa Veneţiei , fiind cea mai frumoasă şi căutată în toată Europa ”. Del Chiaro , secretarul italian al lui Constantin Brâncoveanu, menţionează în lucrarea sa despre Ţara Românească , că Veneţia se aprovizionează de aici, cu ceară şi vite , iar Raichevich fost agent austriac în Principatele Române specifică, referindu-se la ceara românească: „… e cea mai frumoasă şi cea mai căutată în toată Europa. Cantitatea de ceară pe care o recoltează e foarte mare”. În această perioadă, ceara din Moldova era achiziţionată şi exportată la Veneţia de Mihail Ţumbru, negustor stabilit în Braşov. Din corespondenţa sa personală incompletă, se poate stabili că numai în anul 1781 a exportat la Veneţia peste 100.000 kg ceară de calitate superioară .

La Triest era locul de întâlnire al negustorilor de ceară din Asia Mică, Polonia, Rusia, Principatele Române etc. Preţul se stabilea în funcţie de sosirea cerii moldoveneşti, a cărei calitate şi parfum servea ca etalon pentru ceara din alte ţări. În notele de călătorie ale abatelui italian Domenico Zanelli se menţiona „… ceara românească are mare trecere în portul Triestului şi e atât de abundentă încât pe fiecare an se pune în comerţ 400.000 kg . De asemenea consulul francez la Ioanina, Parqueville, scria că se cumpărau 338.700 kg de ceară provenind din Moldova, Ţara Românească şi Bosnia, de unde se aducea pe caravane. Numeroase documente despre comerţul ce se făcea cu străinătatea, arăta că, mulţi negustori de origine română erau angajaţi în afaceri având ca obiect mierea şi ceara care se expediau la Veneţia, Viena, Lemberg, Ţarigrad, Triest, Ioanina ş.a.

Renumita casă de comerţ sibiană „ Hagi Constantin Pop ”, care a funcţionat între anii 1768-1821 şi a activat în centrul şi sud estul Europei, ne furnizează prin arhive şi operaţiunile casei, preţioase date cu privire la comerţul nostru cu ceară. Există documente care precizează preţurile şi taxele vamale practicate, precum şi alte informaţii din care rezultă că ceara şi mierea de albine provenind din Ţările Române se bucurau de o apreciere unanimă pe orice piaţă europeană. Începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea albinăritul tradiţional românesc este în regres datorită unor măsuri ca: excesivitatea dijmului şi creşterea obligaţiilor către stat în miere şi ceară . La acest regres a contribuit uneori şi faptul că, prin cultivarea sfeclei de zahăr consumul de miere a fost înlocuit parţial cu zahărul industrial , iar prin apariţia petrolului la iluminatul locuinţelor, a fost scos din uz folosirea lumânărilor de ceară.

Dezvoltarea agriculturii pe seama desţelenirii unor suprafeţe întinse de păşuni şi fâneţe naturale şi a defrişărilor, au fost un obstacol în calea dezvoltării apiculturii. Încetul cu încetul numărul stupilor s-a împuţinat. Starea descurajantă a creşterii albinelor este redată de I. Simionescu în anul 1932, astfel : „ pe masa mea de lucru zăceau răsfirate volume din comerţul nostru exterior anual . Abia îmi vine să cred ochilor. Negru pe alb stătea scris: am importat în 1908 aproape 500.000 kg ceară albă şi galbenă, afară de lumânări şi alte obiecte din ceară. Peste 1.600.000 lei trimiteam Austriei, Germaniei şi Franţei pentru ceară, îndeosebi pentru plata a 14.000 kg de miere în 1908 şi 40.000 kg în 1907 , am crezut deodată că am ales prost anul care a fost cel cu bucluc când oamenilor nu le ardea de albine. Am deschis la alt an, am dat din lac în puţ. În 1911 ne-am îndulcit cu 87.000 kg miere străină, iar în 1912 cu 70.000 kg. Pe când înainte vreme noi trimiteam miere în Turcia, acum aduceam de acolo peste 40.000 kg într-un an. De ceară nici nu mai era vorba, am importat 260.000 kg în 1912 şi 320.000 kg în 1911….”

Publicaţii de specialitate şi organizaţii apicole Progresele apiculturii pe plan european în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, urmare directă a dezvoltării rapide a cunoştinţelor de biologie a albinelor şi a tehnologiilor noi de extragere şi condiţionare a mierii şi cerii au fost primite cu receptivitate de apicultorii din provinciile româneşti.

Fig. 8. Coperta cărţii „ Economia stupilor ” apărută la Viena în 1785. Prima carte de apicultură dar nu şi prima lucrare în domeniul ştiinţei şi tehnicii agricole din ţara noastră concepută de eminentul intelectual Ion Piuaru Molnar În această perioadă au apărut primele cărţi de apicultură în limba română. Astfel, prima lucrare de apicultură, este Economia stupilor , concepută de eminentul intelectual şi patriot român Ion Piuaru Molnar , apărută, în prima ediţie, în anul 1785 . Această carte este scrisă în limba română cu litere chirilice , cuprinde 14 capitole sistematizate în 43 învăţături şi este considerată până în prezent cea mai veche carte de apicultură din ţara noastră . Ea constituie şi prima lucrare în domeniul ştiinţei şi tehnicii agricole.

La început, autorul scrie: „…am simţit datoria ca să arăt lângă alte învăţături ce se cuvin stuparilor a şti, o mijlocire din multe probe dovedite, cum să scoată albinele din coşniţa, care voieşte a lua fagurii toţi, afară de a omorî albinele, că doară s-ar desrădăcina şi din părţile noastre acest obicei fără milă.” Referitor la ceară se prezintă următoarele învăţături: „… învăţătura despre zidirea fagurilor din care amintim: înţelepţii acestei economii aşa mărturisesc că albinele asudă ceara prin creţiturile pântecului, ce se văd ca nişte cercuri şi zidesc dintrânsa două feluri de faguri – faguri mari şi faguri mai mici.” „… învăţătura despre schimbarea fagurilor din care reproducem: fagurele în anul cel dintâi este alb , fraged, după aceea îngălbeneşte iar peste doi ani încă bruneşte , mai pre urmă se înnegreşte de căldura clocitului şi gaociţele încă se văd înguste şi zbârcite. Mai există o serie de capitole care se referă la: retezarea fagurilor toamna, cum să lipească fagurii în coşniţe în care vrei să prinzi roiul, despre înmulţirea şi strângerea cerii şi a mierii, cum să scoată albinele toamna din coşniţă care voieşte a lua mierea şi să nu omori albinele.

A doua lucrare tipărită, demnă de a fi luată în considerare, este Cultura albinelor sau învăţătura despre ţinerea stupilor în magaţinuri pentru toate părţile de Ioan Tomici , apărută în 1823, scrisă cu litere chirilice. Dintre capitolele acestei cărţi, cu referire la ceara de albine amintim: Despre fierberea stoarcerea şi închegarea cerii: despre secerişul stupilor de miere şi ceara; Despre alegerea fagurilor şi stoarcerea mierii.. Unele recomandări făcute de Tomici sunt valabile şi azi. Astfel „…un stup bun şi bogat de albină, adună peste vară miară şi ceară, mai mult decât trei şi patru din cei slabi şi cu puţine albine”. Presa din Ardeal din acel veac, printre care se număra revista Apicultorul , înfiinţată în anul 1873 ca organ al Reuniunii stuparilor bănăţeni, sub conducerea lui Nicolae Grand din Buziaş, dă cele mai preţioase sfaturi şi îndrumări stupăreşti. Colaborator la această revistă a fost Vichentie Schelejan , primul român care a luat parte la întâlnirea internaţională de apicultură ţinută la Salzburg, în anul 1872. Fig. 9. Coperta cărţii „ Cultura albinelor ” de Ioan Tomici (1823)

Toată această activitate publicistică a dat un impuls deosebit apiculturii din Transilvania, unde a luat fiinţă în anul 1880 Societatea Apicultorilor din Ardeal , care dispunea la Cluj de o instalaţie pentru fabricarea fagurilor artificiali. Apicultorii de pe aceste meleaguri au meritul ca prin strădania şi stăruinţa lor, au contribuit la lărgirea bazei melifere, iar prin plantaţiile masive de salcâm făcute la Valea lui Mihai, zona este şi azi un important izvor de miere. Oraşul Sibiu devine un centru de cultură apicolă , unde se tipăresc numeroase reviste şi broşuri cum ar fi: Manualul de stupărit al lui Ion Costin , în care se recomandă stupul Langstroth, Cartea stuparului de Romu Simu şi o alta de Augustin Degan ; la Breţcu. C. Dimian tipăreşte în 1887 Cartea de stupărit , iar Gh. Miloş de la Barna-Lugoj tipăreşte revista Stupăritul .

În Muntenia şi Moldova, creşterea albinelor rămăsese mult timp în urmă, iar cărţile de apicultură lipseau cu totul. Doar cele aduse din Ardeal, cu multă greutate, erau un licăr de nădejde şi de învăţământ pentru apicultori. Putem totuşi să spunem pe drept cuvânt şi să subliniem că ardelenii ne-au dat în apicultura sistematică, primele învăţături scrise. În Moldova, în 1829 , la Iaşi, Gh. Asachi tipăreşte revista Albina românească , revistă de cultură generală, în care şi apicultura îşi are locul său. În programul pe care îl schiţează Asachi menţionează: „… se va împărtăşii de vrednici scriitori poveţe despre economia agricolă, lucrările câmpului, a pomătului, a viilor şi a stupilor ” . În această veche revistă se găsesc preţioase sfaturi pentru stupari. Gheorghe Asachi ( 1788 - 1869 ) a fost un poet, prozator și dramaturg român care s-a născut la Herţa , în nordul Moldovei (azi în Ucraina ). A publicat prima gazetă româneasc ă din Moldova, Albina Românească ( 1829 )

Trântorul Spune, spune, mică-Albină, Încotro mergi acum trează, Când a soarelul lumină Pe cest câmp, nu scânteiază? Încă tremură pe foaie În munţi roua şi prin râpe; Nu te temi să ţi se moaie Delicatele aripe? Încă florile-nmiite, Stând în umbră tupilate, Ţin închise şi-nvălite Bobocelile plecate. De ce zbori ca o săgeată, Care aerul despică? D-unde vii tu mânecată Şi-ncotro, Albino mică? Lină-i viaţa mea şi bună, Fără multă osteneală; Cele care alţi adună Prânz îmi dau, chivernisală. Aşa trântorii urmară, Am trăit aşa tot bine; Nu căra la alţii ceară, Suge mierea ca şi mine! Albina Zice-Albina-n repegiune: Lucru toate-nvinge-n lume; De voieşti, zburând, ţ-oi spune A mea sistemă şi nume. Eu-s Albina românească, Al meu doru-i şi-a mea lege, Pre câmpia pământească Din flori miere a culege. Ale mele surioare, Când abia se luminasă, Dulce pârgă de pe floare O cărau de mult acasă. Eu de farmăc amorţită Zăcui timpuri multe-aice Şi abia mă simt trezită În acest minut ferice. Aleu, lucru mult m-aşteaptă! Multe câmpuri voi petrece; Unde soarta te îndreaptă, Mergi şi tu, că timpul trece! Şi mă lasă-n a me cale S-adun ceară, dulce miere, Că de-a mele şi de-a tale Zile, samă ni vor cere !

Până în anul 1889 toate publicaţiile periodice apărute în Muntenia şi Moldova ca: Amicul agricultorului, Gazeta poporului, Gazeta ţăranilor, Jurnalul Societăţi Centrale de Agricultură, Ziarul Ştiinţelor Populare , au cuprins numeroase articole despre albine, miere, ceară. În perioada 1893–1899 Ministerul Agriculturii dă un impuls important dezvoltării apiculturii, începând să publice mici broşuri de propagandă. Astfel, în anul 1894, M. Popescu tipăreşte o broşură cu titlul Cultura albinelor , în 1896, Pahome Stoenescu tipăreşte la Râmnicu Vâlcea broşura: Apicultura modernă , iar în 1898, Ion Petculescu la Piteşti tipăreşte, Călăuza stuparului .

Remus Begnescu , organizează cursuri de apicultură în tot cursul anului, fiecare ciclu cu o durată de 15 zile. Ministerul Agriculturii apreciind munca sa, îl numeşte profesor. Astfel s-a oficializat acest început de învăţământ apicol la noi în ţară, publicându-se în acelaşi timp şi lucrarea intitulată Curs de stupărit raţional . În anul 1906, cu ocazia unei expoziţii apicole, R. Begnescu, a prezentat pentru prima dată la noi în ţară un stup sistematic. Rând pe rând apar mici broşuri, care stârnesc interesul pentru apicultură, astfel: în anul 1903, Drosini traduce o broşură de apicultură din limba greacă, în 1904 apare o altă lucrare de specialitate scrisă de I. Radian, iar în 1905 V. Moga tipăreşte Cultura albinelor . Remus N. Begnescu 1857-1922

Plecarea lui R emus N. Begnescu din Transsilvania s - a f ă cut ca urmare a unor situa ţ ii create î n bun ă m ă sur ă şi de trecutul revolu ţ ionar al tatălui său, Nicolae Begnescu.

Î n Regat reu ş e ş te s ă capete succesiv mai multe posturi de î nv ăţă tor stabilindu-se î n final î n comuna Pietrele de l â ng ă Giurgiu , unde este numit dirginte al ş colii. Lui Remus N. Begnescu i s-a recunoscut cet ăţ enia rom â n ă prin sanc ţ ionarea de c ă tre Regele Carol I , a unei legi cu articol unic, votat ă de Adunarea Deputa ţ ilor î n 28 Mai 1905, publicat ă î n Monitorul Ofocial din 28 ianuarie 1906 . Î nc ă î n Ardeal fiind , R. N. Begnescu a î nv ăţ at ş i î ndr ă git cultura albinelor de la un profesor din Bra ş ov: Ion Aron .

La Pietrele pe l â ng ă activitatea ş colar ă se dedica cre şt erii moderne ş i ş tiin ţ ifice a albinelor, f ă c â nd-o dup ă consultarea publica ţ iilor de specialitate din str ă in ă tate ş i din ţ ar ă . Duce o activitate intens ă de informare a cresc ă torilor de albine public â nd materiale privind cultura albinelor: necesitatea cunoa ş terii florei melifere, a bolilor albinelor, realiz ă rii mut ă rii coloniilor de albine din arhaicele “buduroaie” î n stupi moderni. Î mbun ă t ăţ e ş te stupii existen ţ i prin modific ă ri majore denumi n du-i stupi ra ţ ionali. Prin revista Casa Rural ă , revista Primavara , (Plo i e ş ti), Foaia Poporului (Sibiu), Tribuna Familiei , Revista Albina sau Jurnalul Societ ăţ ii Centrale Agricole , unde era redactor tot un ardelean, Maximilian Popoviciu , publica articole pentru atragerea î nv ăţă torilor, profesorilor ş i preo ţi lor î n folosirea ş i r ă sp â ndirea stupilor ra ţ ionali, precum ş i de moderizare a albin ă ritului. Realizeaz ă el î nsu ş i stupi ra ţ ionali pe care î i expediaz ă la cerere î n diferite col ţ uri ale ţă ri i .

Editeaz ă primul catalog apicol din ţ ar ă .

Public ă articole referitoare la organizarea stup ă ritului modern î n ţ ar a noastr ă . Iat ă spre exemplu titlul unor articole publicate în 1898 î n Jurnalu l Societ ăţ ii Centrale Agricole ; ” Cum ar trebui s ă se formeze o ferm ă de apicultur ă “ sau “ Sborul albinelor î n timpul iernii “ sau “ Introducere î n stup ă ritul ra ţ ional ” . Ca urmare a intensei activit ăţ i î n domeniul apicol prime ş te invita ţ ia pentru o î ntrevedere de la Inspectorul Domenial din Ministerul Agricultrii şi Domeniilor , I. I. Radianu , î n vederea realiz ă rii unei colabor ă ri , fiind î mputernicit cu inspecatrea fermelor apicole î n ţ ar ă, ca ş i cu î nfiin ţ area unor ferme apicole moderne. Ob ţ ine dreptul din partea Ministerului Instruc ţ iunii Publice s ă ţ in ă cursuri apicole ş i s ă emit ă diplome recunoscute la nivel na ţ ional. Ob ţ ine acordul guvernamental pentru organiazarea unui pavilion apicol la Expozi ţ ia de la Paris din anul 1900. Scrie un Tratat de Apicultur ă Ra ţ ional ă , tip ă rit de Ministerul Agriculturii î n 2 .000 de exemplare. Un al doilea tratat este publicat, la c âţ iva ani, de Min isterul Instruc ţ iunii Publice. Editeaz ă revista Apicultura Modern ă î ncep â nd din anul 1906 , redactor fiind fiul s ă u , Florin Begnescu .

Particip ă cu exponate apicole la expozi ţ ia Pentru Ş tiin ţă ş i Cultur ă, de la Parcul Carol din 1903 ş i prime ş te dou ă medalii de argint. Fiul s ă u prime ş te medalia de bronz pentru comunic ă ri ş tiin ţ ifice de medicin ă , urmare a activit ăţ ii sale î n “ Institutul V. Babe ş” din B u cure ş ti. Trei ani mai t â rziu , î n 1906 , la propunerea Dr. C. I. Istrate , Comisar general al Ministerului Instruc ţ iunii Publice ş i directorul general al expozi ţi ei, Remus Begnescu este cooptat î n comitetul de organizare al Expozi ţiei Generale Rom â ne , din Anul Jubiliar 1906 de la Bucure ş ti . Pentru scrieri, stupi sistematici ş i produse apicole prime ş te, Hors Concurs, Medalia de Aur. R. N. Begnescu a scris peste 80 de lucr ă ri cu caracter ş tiin ţ ific î n domeniul apicol, dou ă tratate de apicultur ă , editeaz ă primul Catalog apicol , a publicat de asemenea multe poezii sau articole î n ziare ş i reviste din Vechiul Regat ş i din Transilvania cu caracter mai ales patriotic, unele referitoare la tat ă l s ă u Tribunul Nicolae Begnescu. Remus N. Begnescu a murit î n ziua de 13 iunie 1922. Ş coala, cu clasele I - VIII din comuna Pietrele, poart ă ast ă zi numele lui Remus N. Begnescu.

În sfârşit în anul 1907 apare Călăuza stupului scrisă într-o limbă românească curată de N. Nicolaescu şi I. Stoenescu , lucrare premiată de Academia Română , care a constituit pentru apicultura românească cel mai preţios îndreptar, lucrare care a fost tipărită în 11 ediţii şi de fiecare dată cu material documentar nou împreună cu alte recomandări valoroase. În anul 1915 , la Iaşi, începe o vie activitate pe tărâm apicol animată de C. Hanganu , care şi-a dat seama că progresul în creşterea albinelor este strâns legat de perfecţionarea utilajelor necesare pentru procesul de producţie apicolă. În acest scop, Hanganu înfiinţează la Iaşi un atelier de utilaje, unde începe să funcţioneze şi o instalaţie pentru confecţionarea fagurilor artificiali. La 21 decembrie 1915 se organizează primul Congres naţional de apicultură unde s-a hotărât înfiinţarea Revistei naţionale de apicultură .

În anul 1922 , la Târgu Frumos se înfiinţează o şcoală de apicultură , condusă de D. Stamatelache, care editează şi o revistă de specialitate intitulată Buletinul apicultorului , la care colaborează un mare număr de apicultori. În anul 1925 ia fiinţă la Bucureşti Societatea Centrală de Apicultură din România şi se hotărăşte tipărirea unei noi reviste specializate România apicolă . În anul 1935 apare o carte voluminoa ă şi anume: Stupăritul autor fiind C. Hristea , o valoroasă lucrare de 960 de pagini cu 400 clişee , prezentată într-un fermecător dialog. Lucrarea a fost editată de două ori şi a constituit un temeinic îndrumător pentru multe generaţii de apicultori. În 1979 apare ultima ediţie revizuită şi actualizată, Stupăritul nou , o lucrare deosebit de actuală şi complexă. Continuitatea în timp a albinăritului este atestată şi de prezenţa albinei şi a produselor apicole în folclorul românesc , în legende , cântece, proverbe, basme , snoave , zicători şi în numeroase onomastice.

Dacă pentru ţări ca Franţa, cu oraşe şi cetăţi păstrate de milenii, cu atâtea documente scrise ce au rămas din vremuri străvechi, limba este totuşi un izvor preţios de informare pentru trecutul poporului, cu atât mai mult este pentru noi românii, care am trăit în împrejurări mult mai vitrege, stând în calea năvălirii popoarelor migratoare. Noi nu prea avem cetăţi temeinic durate, în care să se fi păstrat papirusuri, pergamente, cărţi şi inscripţii pe bazalt sau marmură scumpă . În schimb, în ceea ce priveşte albinăritul, avem nu o literă, nu un cuvânt, ci un mănunchi întreg de cuvinte, care sunt o dovadă că poporul nostru s-a ocupat neîntrerupt , din epoca romană până astăzi, cu creşterea albinelor.

Terminologia apicolă , în mare parte de origine latină , formează una din cele mai puternice argumente, pentru înţelegerea vieţii statornice a românilor. Dacă românii ar fi întrerupt un timp mai îndelungat îndeletnicirea cu creşterea albinelor, ei ar fi uitat toate cuvintele referitoare la această ocupaţie. Menţionăm aici numai termenii primordiali ai albinăritului de origine latină. ALBINĂ . Există în toate dialectele româneşti (dr. albină; ar. algină; megl. albină; ir. albire). Cuvântul derivă din latinescul alvina . În celelalte limbi romanice s-a păstrat un alt cuvânt latin: apis, apem (cf. ital. ape ; prov. albelha (fr. abeille ); sp. abeja ; port. abelha etc. Cuvântul albină are 14 derivate în limba română, dovedind prin aceasta vechimea lui în limbă şi totodată vitalitatea şi vechimea albinăritului la români. Astfel avem: albinea; albinuţă; albiniţă; albinuşă; albinică; albinioară . Apoi: albinărie, albinet, albiniş, albinar „apiculteur”; albinărie „apiculture”; albinărit „apiculture”, „impôt sur les abeilles”; zool. albinărel „Merops apiaster”; albiná „courir fébrilement” (8, 36).

STUP. Derivă din latinescul stups „trunchi de copac gol la mijloc, fie prin putrezire, fie scobit de om”. Cuvântul a suferit o însemnată răsfrângere în sfera înţelesului, s-a zis mai întâi: stup de albine „trunchi scobit pentru albine” şi apoi cuvântul a rămas numai cu acest înţeles. FAGUR. Cuvântul este derivat din latinescul favulus-um un diminutiv al lui favus . Este păstrat şi la noi în toate limbile romanice, având şi derivate. Cuvântul fagur (e) se găseşte numai la dacoromâni (16). MIERE. Este un cuvânt general românesc şi derivă din latinescul mel , melem . Există în totate dialectele (dr. miere; ar. ńare , megl. ńani; ir. ml’are ) şi-l întâlnim la toate popoarele romanice (cf. it. miele ; fr. miel ; port. mel etc). Tot aşa când este vorba de grai, se zice: „A fi cu limba fagure de miere”, pentru o vorbire plăcută (10, 25, 28).

CEARĂ. Este un cuvânt general românesc şi derivă din latinescul cera , - am (în ir. tsere şi ar. ţeară ). Cuvântul este păstrat la toate popoarele romanice: la ital. cera ; la franc. cire ; în prov., cat., span., port. cera (8, 34, 35, 40). PĂSTURĂ. Este polenul adus de albine, prelucrat şi depozitat de ele în celulele fagurilor, hrană indismensabilă dezvoltări lor normale şi a larvelor 16 . Cuvântul derivă din latinescul pastura (din pastus „hrană, mâncare” (1, 9, 26, 42).

Câteva cuvinte privitoare la albinărit, sunt de origine slavă: PRISACĂ, cu sensul de stupină , întâlnit numai în Moldova şi Bucovina, derivă din vechiul slav prěsěka (8, 14, 22, 32). În Moldova, cuvântul prisacă a evoluat, generalizându-se cu înţelesul de stupină , „loc unde se ţin stupii vara”. Acest loc, în perioada feudală, era întărit cu trunchiuri de copac, dacă era în luminişul unei păduri, sau era îngrădită cu nuiele dacă era în câmp. MATCĂ. Derivă din bulgarul matka = mamă , scr. matca, (adesea determinat de familia de „albine”, „de stup”). Azi termen general care a înlocuit aproape peste tot termenul de origine latină mamă, derivat din lat. mamma, -am (20, 24, 27). TRÂNTOR. Termen general, provine din slav , trontu + suf . de agent – tor . Trântorul este masculul familiei de albine sau, cum spune Gh. Şincai: „că trântorii sunt nişte bărbătuşi ai albinelor şi doară şi ai matcei” (20, 26, 37) şi iau naştere dintr-un ou nefecundat.

ROI. Provine din slav , roj. Acest termen a înlocuit pe vechiul cuvânt de origine latină, examen , care înseamnă roi (în ital. sciame , în span. enjambre , în port. enxame , în franc. essaim ). La noi cuvântul trebuia să devină samă , care a pierit din terminologia apicolă, fiindcă s-a izbit de omonimul samă , care înseamnă mulţime, spre exemplu: „ O samă de cuvinte ” la Ion Neculce. Omonimia este boala mortală a cuvintelor. De aceea a intervenit în terminologia noastră apicolă roi , în locul lui samă de origine latină (1, 2, 6, 20). BEZMETIC. Provine din ucr. bezmatoc „stup fără matcă”, şi a intrat cu acest înţeles târziu în terminologia apicolă. Îl întâlnim atestat mai întâi în Moldova, după anul 1800, anume în inventarul unei moşii, redactat la 1824: „256 stupi buni sunt şi 775 ştiubei deşărţi pe la prisăci, iar 9 stupi fiind dezmetici, nu i-am primit” (12, 25, 43). Apoi îl găsim la Conachi (citat de Cihac) „ bezmeticesc roii fără matcă ). Cuvântul bezmetic cu sens de stup fără matcă , n-a prins rădăcini în popor, unde se cunosc îndeosebi expresiile: „ stup orfan , sterp , văduv (ultima o întâlnim la Gh. Şincai: „ Stupii care n-au matcă se zic văduvi ”) (21).

Alături de stup mai întâlnim, în diferite regiuni ale ţării, şi termenii de origine slavă, cu acelaşi înţeles: ulei , din bg. uleju în Oltenia; ştiubei , din ucr. stub + suf. – ei , în Moldova şi Bucovina; coşniţă , din v. sl. kosnica , în Transilvania şi Banat.

Poeţii au versificat munca albinelor , oameni de litere au scris cărţi despre viaţa lor, iar în decursul secolelor popoarele le-au reprezentat imaginea pe monede şi timbre. Unele judeţe ca de exemplu Mehedinţi, Vaslui şi Romanaţi, au ales albina pe stemă, ca simbol al belşugului şi hărniciei. Scriitorii noştri – Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu şi alţii – au iubit albinele şi au făcut numeroase referiri la ele şi la produsele lor. Marele prozator român Mihail Sadoveanu, prin referatul nr. 24134 din 22 august 1908 adresat Casei Şcoalelor , recomandând cartea Călăuza stupului de N. Nicolescu şi G. Stoenescu, scria: „Cartea este foarte bine scrisă, am citit-o de multe ori şi eu singur m-am slujit de ea între ale stupăriei”.

În cunoscuta trilogie a lui Mihail Sadoveanu „ Fraţii Jderi ”, scriitorul este bine documentat în tehnica prelucrării cerii, care este redată cu destulă exactitate, astfel: „Clienţii îşi arătau zloţii fără să-i lepede, îndemnând pe prisăcari să mai topească odată ceara şi s-o puie nouă zile, s-o bată un izvor ca sa-i iasă în soare frumuseţea şi albeaţa. Faima unei anume fel de ceară, care nu se găseşte nicăieri pe lume, ci numai în Moldova, şi mai ales în valea Siretului, ajunsese până în palatul cel mare al dogelui, şi la sala sfatului cel mare al senatorilor veneţieni care se fudulesc când au în palatele lor făclii din ceară verzuie, cu un prea plăcut miros. Această ceară se plăteşte de douăzeci de ori mai mult ca cealaltă ”, notează Sadoveanu.

Tot în Fraţii Jderi , Sadoveanu menţionează că vitele, grădinile şi prisăcile constituiau mai ales belşugul Ţării Moldovei. Din prozator el devine poet, când redă versurile populare: „ Când se umplu fântânile Scad prisăcile şi stânile”. De asemenea, Tudor Arghezi, în culegerea de poezii Prisaca , publică mai multe poezii care se referă la albine şi la produsele lor ca: mierea şi ceara, Tâlharul pedepsit, Stupul lor, Cântec de buduroi, Fetica etc.

În acelaşi an apare în publicistica apicolă dr. Florin Bengesc u, care timp de trei decenii a condus Revista ştiinţelor veterinare , unde apicultura îşi avea rezervat locul ei. Florin Bengescu a venit în sprijinul apicultorilor oferind observaţiile sale profesionale în tipărituri ca: Albinăritul, bogăţia săteanului; Albinăritul sistematic; Albinele şi albinăritul în România, Cultura albinelor, Albinele şi Agricultura; Căminul albinelor; Maladiile contagioase ale albinelor; Abecedarul apicol şi numeroase articole în diferite publicaţii. Ca şef al secţiei de apicultură din Cadrul Institutului de Cercetări Zootehnice, Florin Begnescu a organizat cursuri gratuite cu numeroase serii de apicultori, care au adus apoi o contribuţie importantă la dezvoltarea apiculturii din ţara noastră. Florin R. Begnescu 1880-1949

Î n anul 1899 se î nscrie î n anul preparator la Ş coala Superioar ă de Medicin ă Veterinar ă din Bucure ş ti. Î n anul 1900 este student al acestei ş coli. Florin Begnescu era un bun desenator, fapt remarcat de Prof . Aurel Babe ş, ş eful Laboratorului de analize chimice ş i fotoradiologie din Institutul Babes ş care î l nume ş te secretar al acestui laborator , solic i t â ndu-i s ă lucreze, dup ă microscop ş i plan ş e sau desene pentru disciplina de Histologie din cadrul Ş colii Superioare de Medicin ă Veterinar ă, unde prof. A. Babe ş preda fizica ş i chimia.

Apreciindu-i activitatea , profesorii Victor ş i Aurel Babe ş, î mpreun ă cu prof. Alexandru Locusteanu î l sf ă tu i esc s ă candideze pentru o burs ă la Facultatea de Medicin ă Veterinar ă a Universit ăţ ii din Bologna , Italia. C âş tig ă concursul ş i, î n anul al doilea, din toamna lui 1902 , este student la Bologna. Î n ultimul an urmeaz ă ş i cursurile teoretice ş i practice ale prestigioasei ş coli de apicultur ă din Italia, Lucio Paglia de la Castel san Pietro, din apropierea Bolognei.

Absolv ă cursurile Universit ăţ ii, sus ţ in â ndu- ş i teza pentru ob ţ inerea titlului de « Dottore in Medicina Veterinaria » î n data de 3 iunie 1905. Î n luna octombrie a aceluia ş an, diploma este recunoscut ă , î n ţ ar ă , de Consiliul permanent al Ministerului Î nv ăţă m â ntului.

Î nc ă din anii petrecu ţ i la studii î n Italia Florin Begnescu desfăşoară o activitate publicistic ă . Astfel î n 1905 , scrie un studiu asupra culturii apicole î n Rom â nia, publicat î n revista L’Apicultore din Milano; f a ce recenzii ale unor lucr ă ri ş tiin ţ ifice pe care le public ă î n Archiva Veterinaria, revist ă ce ap ă rea ş i la Bucure ş ti. Scrie , chiar student fiind , sub î ndrumarea Prof. Nicolae Filip , ş ef de lucr ă ri la Ş coala Superioar ă de Medicin ă Veterinar ă , comentarii î nso ţ ite de fotografii asupra unor fenomene teratologice. De asemenea , sub î ndrumarea prof. dr. V ictor Babe ş , scrie «Unele date de statistic ă medical ă » Aceste lucr ă ri au fost publicate la Expozi ţ iunea Ş tiin ţ ific ă din vara anului 1903 , organizat ă în Parcul Carol din Bucure ş ti, de către Societatea pentru R ă sp â ndirea Ş tiin ţ ei ş i Culturii, condus ă de prof. C onstantin I. Istrati . Pentru aceste publica ţ ii a primit diploma de colaborator ş i medalia de bronz. Î n anul 1912 inventeaz ă “ siringa pentru varioloza ă ri “. Brevetul a fost cump ă rat de firma Hauptner din Berlin , care a produs-o p â n ă î n anul 1920. Breveteaz ă un nou tip de stup, î mpreun ă cu C. Ţ intea . Stupul u ş ura activtatea albinelor ş i pe aceea d e î ntre ţ inere. Pe lang ă activtatea profesional ă F. Begnescu a dus î n Gala ţ i ş i apoi î n Bucure ş t i o intens ă activitate social ă ş i cultural ă .

Î n Gala ţ i a fost mul ţ i ani pre ş edintele C ă minului Cultral Sf. Imp ă ra ţ i. Ini ţ iaz ă î mpreun ă cu un comitet, ridicarea î n ora ş a unei cl ă diri pentru Palatul Cultural, care exist ă ş i ast ă zi. A fost secretar general al “ Societ ăţ ii Culturale V. A. Urehea ” . A fost membru al Cur ţ ii cu Juri a ora ş ului a Gala ţ i.

Dr. Fl. Begescu duce o intens ă activitate ca medic veterinar , punând accent pe preocup ă rile apicole. Public ă multe articole de specialitate î n Ziarul Ş tiin ţ elor Populare, editat de Victor Anestin , av â nd ş i o str â ns ă prietenie cu acesta. Aproape toate numerele zi a rului din perioada 1912 – 1915 con ţ in articole ale sale. Florin Begnescu pleda pentru î nfiin ţ area unei asocia ţ ii a apicultorilor rom â ni. Aceasta s-a î nfiin ţ at î n anul 1914 , fiind ales î n lips ă, deoarece era concentrat, M. Popovici , din M i nisterul Agriculturii. Dup ă r ăz boi, la primul congres al Asocia ţ iei va fi ales pre ş edinte Florin Begnescu , cu unanimitate de voturi. Ca militar, Dr. Florin Begnescu a f ă cut toate manevrele ş i cele dou ă campanii militare î ncep â nd cu aceea a r ăz boiului Balcanic din 1913. Î n aceast ă campanie a fost ridicat la gradul de sublocotenent. Este decorat cu medalia « Av â ntul Ţă rii » iar î n iulie 1914 este demobilizat. Este rechemat sub arme î n 1916 ş i va face, dup ă cum spune î n memoriile sale, 650 de zile de front, fiind ca medic veterinar, î n statul major al regimentului 15 Obuziere. Ia parte la ofensiva spre Ardeal ajung â nd p â n ă la Bra ş ov, apoi la replierea spre Moldova. Este decorat cu Crucea de R ă sboi , cu bara ţ ele Ardeal, Carpa ţ i, Dobrogea, Bucure ş ti, M ă r ăş ti, M ă r ăş e ş ti. Va fi demobilizat la 30 mai 1919, în grad de căpitan.

Î nfiin ţ eaz ă î n anul 1919 Revista Ş tiin ţ elor Veterinare , î mpreun ă cu Dr. Ion C ă linescu – tat ă l viitorului prim ministru Armand C ă linescu, a fost administrator, redactor ş i director al revistei timp de 38 de ani, c â t aceasta a ap ă rut lunar, cu regularitate.

Î n publica ţ iile sale cu privire la apicultur ă , Florin Begnescu a depus eforturi pentru aducerea acesteia la locul meritat î ntre ocupa ţi ile legiferate. Î n aceast ă idee Dr. Ion Stefan Furtuna , directorul Direc ţ iei Sanitar Veterinare , din Min isterul Agriculturii î ntocme ş te un memoriu prin care cere, cre ar ea unui serviciu apicol sub conducerea Dr. Fl. Begnescu . Iat ă ce spune î ntr-un paragraf: … « Pentru ca s ă d ă m o directiv ă ş tiin ţ ific ă ş i s ă asigur ă m prosperitatea culturii albinelor în ţ ar ă ……s ă însărcinăm cu titlu de consilier tehnic pentru apicultur ă pe dl. medic vaterinar dr.Florin Begnescu , diplomat al unui institut de apicultur ă din Italia. Domnia sa este unul din cei mai erudi ţi apicultori, autorul a numeroase publica ţ i i de apicultur ă » . In anul 1 928 îş i pierde so ţ ia situa ţ ie ce face ca s ă nu poat ă da curs propunerii Dr. I. St. Furtuna. La re în noirea propunerii dup ă aproape 2 ani , facut ă de Dr. Ionescu Br ă ila , directorul general al Direc ţi ei Sanitar Vaterinare , este numit î n cadrul acestei direc ţ ii ca Medic Veterinar Inspector. Î n acela şi timp , directorul Institutului Na ţ ional Zootehnic din Bucure ş ti Prof. Dr. Gh. K. Constantinescu î l solicit ă a fi conduc ă torul nou î nfiin ţ atei Sec ţ ii de Apicultur ă , din institut. A fost conduc ă torul acestei sec ţ ii p â n ă î n anul 1938 , c â nd a fost numit d irectorul ei. A de ţ inut acest post p â n ă la pensionare şi dup ă aceea î n continuare ca director onorific.

A fost ulterior numit ş i Consilier Tehnic pentru apicultur ă al Ministerului Agriculturii . Sub conducerea dr . F. Begnescu sec ţ ia de apicultur ă a I.N.Z se dezvolt ă , av â nd un numeros personal de specialitate cu preg ă tire superioar ă ş i medie.

Î nfiin ţ eaz ă î n secti a de APICULTURĂ a I.N.Z. laboratoare le de : microbiologie, parazitologie , morfopatologie ş i o prisac ă cu circa 30 de stupi . Î ncep â nd cu anul 1930 , Dr. F. Begnescu va ţ ine cicluri de cursuri apicole . Un ciclu cuprindea prelegeri teoretice, lucr ă ri practice î n prisac ă ş i laboratoare. De asemenea , er a inclus ă ş i o deplasare didactic ă la diferite stupine î n afara Bucure ş tiului. Aceste cursuri s-au ţi nut cu regularitate p â n ă î n anul 1948 inclusiv. Î n perioada r ăz boiului au fost ţ inut e cursuri speciale pentru invalizii de r ăz boi.

Activitatea ş tiin ţi fica a dr. F. Begnescu cuprinde o arie larg ă de preocup ă ri medicale ş i î n domeniul entolmologiei cu un accent pe specia albinelor, face studii botanice asupra florei melifere Studiile ş i cercet ă rile efectuate sunt bogat ilustrate cu macro ş i microfotografii originale , au fost publicate î n reviste din ţ ar ă ş i str ă in ă tate f ă c â nd ca numele s ă u s ă fie cunoscut î n lumea medical ă ş i apicol ă , institu ţ ii de specilalitate din Europa sau din alte continente. A clarificat o controvesr ă î ntre cresc ă tori i de albine ş i viticultori , ace ş tia din urmă afirm â nd c ă albinele distrug, prin penetrarea membranei bobului o mare parte dn recolte. A demonstrat c ă , aparatul bucal al albinei nu permite prin structura sa anatomic ă acest fapt. Ac ţ iunea de distrugere se datoreaz ă viespilor care posed ă mandibule cu zim ţ i ce pot fier ă strui membranele boabelor strugurilor ş i a altor fructe. A f ă cut studii asupra modului de orientare al albinelor , ar ă t â nd c ă ultimele inele abdominale posed ă structuri glandulare ce emit o subsan ţă cu miros specific fiec ă rei familii de albine. Demonstreaz ă c ă, albinele îş i pot transmite î ntre ele mesaje prin atingerea antenelor. Doteaz ă c âţ iva stupi cu pere ţ i laterali de sticl ă pentru a putea urm ă ri activitatea din interior.

Face studii asupra aripilor ş i a z borului , precum ş i a modului î n care albinele transport ă apa , specific â nd c ă exist ă o strict ă repartizare a activit ăţ ilor pe anumite categorii de albine, iar cele care transport ă apa sunt mereu aceleasi. A determinat ş i timpul consumat la recoltarea nectarului ş i a polenului. Trat â nd modul î n care ac ţ ioneaz ă asupra tractusului respirator al albinei microscopicul parazit Accarapis Woodi folose ş te o tehnic ă original ă de necropsie ş i examnen microscopic elaborate de fiul sau P. Begnescu . Demons t reaz ă ş tiin ţ ific c ă Braula Coeca este vectorul de transmitere al Nosemozei. Public ă peste 30 de bro ş uri,monografii ş i lucr ă ri tehnico- ş tiin ţ ific e : Cultura Albinelor î n dou ă edi ţ ii, a 250 respectiv 310 pagini ( în anii 1915 ş i 1926), C ă minul albinelor (1924), Albin ă ritul ş i bog ăţi a s ă teanului (1916), Maladii contagioase ale albinelor (1929), Acarioza albinelor (1930), Rouches et ruchers de Roumanie (1932), Poli ţ ia sanitar - veterinar ă ş i bolile contagioase ale albinelor (1934), Loca (1936), Apicultura (82 pag, 74 ilustratii originale,1945), Die Rumenische Landwirtschaft : die Bienenzucht (Praga,1942) etc.

Buc ureşti Tipografia Bucovina Calea Victoriei nr. 222 1926

Num ă rul lucr ă rilor ş tiin ţ ifice ale lui Florin Begnescu trece de 250. Î n anul 1944, apare ultima lucrare mai ampl ă a lui Florin Begnescu: Ab e cedarul stuparului , scris ă î n versuri, cu o bogat ă iconografie original ă î n culori. Lucrarea a fost propus ă pentru Premiul Academiei, dar evenimenele anului nu au mai permis materialzarea acesteia.

Dr. F. Begnescu a propus Direc ţ iei Sanitare Veterinare ca maladiile albinelor s ă fie trecute î n Legea Sanitar ă Veterinar ă Rom â n ă ; a f ă cut aceea şi propunere ş i la congresul interna ţ ional apicol de la Torino î n anul 1929 . Un an mai t â rziu Fran ţ a adopt ă prima, aceast ă propunere ş i trece ca maladii declarabile bolile albinelor. Rom â nia a f ă cut aceasta î n 1934. Legea propus ă de Dr. Begnescu cuprindea şi desp ă gubiri pentru proprietarii nevoi ţ i a distruge stupii contamina ţ i. Dr. Florin Begnescu a f ă cut studii asupra mierii, propolisului, a l ă pti ş orului de matc ă şi a p ă sturei , cu privire la calita ţ ile , propriet ăţ ile ş i salubrita t ea acestora, ca ş i asupra veninului de albine . Acesta s-a dovedit a avea propriet ăţ i curative î n reumatismul poliarticular. Î n acest scop Sec ţ ia de Apicultur ă din I.N.Z. a primit din partea Ministerului S ă n ă t ăţ ii avizul de a realiza tratamente prin « apipunctura directa », sau cu venin conservat, dup ă recoltare î n tuburi capilare, prin injectare intradermic ă. Realiz â ndu-se amelior ă ri importante î n majoritatea cazurilor.

Legat de aceast ă terapie , face un studiu asupra acului albinelor prezent â nd microfotografii î n care se observ ă c ă, acul este format din doua stilete ce aluneca unul peste cel ă lalt l ă s â nd î n centru lumenul prin care se elimin ă veninul, con ţ inut î n dou ă vezicule intra abdominale. Cele dou ă stilete au barbeculi – zim ţ i – ceea ce face ca acul odat ă p ă truns î n timpul unui atac, s ă nu mai poat ă fi retras. Acul p ăt runde î n primul r â nd prin mi ş carea stiletelor î nainte şi î napoi. Acul reginei, al m ă tcii, nu prezint ă barbeculi, fapt ce face ca , regina s ă nu moar ă dup ă o lupt ă . De altfel , tot cu aceste cercet ă ri a demonstrat c ă, ditr-o sut ă de albine ce au î n ţ epat , au murit 47 albine la 12 ore, 21 albine la 24 de ore, 10 albine la 48 de ore, iar 22 albine î ntre 65 ş i 72 de ore. Activitatea prodigioas ă a Dr. Fl. Begnescu s-a manifestat nu numai prin cercet ă ri ş i publica ţ ii ci ş i prin participarea ca reprezentant al Rom â niei la diferite congrese interne ş i interna ţ ionale. A participat la asemenea manifest ările organizate pentru Medicina Veterinar ă sau Apicultur ă la Torino (1928 ), Bruxeles (1935), Paris (1932, 1937), Zürich (1939), Roma, Budapesta, Praga, Haga, New York (1934), Bucure ş ti etc. S-a spicuit numai cele mai semnificative dintre asemenea manifest ă ri. La toate acestea a sus ţ inut rapoarte sau comunic ă ri. A f ă cut parte din comitete interna ţ ionale de oganizare a unor congrese, a prezidat nenum ă rate asemenea manifest ă ri ş tiin ţ ifice.

La congresul de Medicin ă Vteterinar ă de la New York , din partea Rom â niei au participat Dr. Gh. K. Constantinescu , Dr. Fl. Begnescu , Dr. I. Radulovici , Dr. Gh .Manolescu , Prof. Gh . Nichita . Î ntors î n ţ ar ă , Fl. Begnescu scrie impresiile de c ă l ă torie î ntr-un volum intitulat « 25 de zile în America ». Pentru aceast ă carte a primit aprecieri ş i mul ţ umiri din partea Consu lat ului U.S.A. î n Rom â nia. La al IX-lea Congres Apicol de la Paris, î n anul 1937 , este ales pre ş edinte al unei sec ţ iuni ş i membru permanent al Comisiei Interna ţi on a le pentru Congresele Apicole .

Lucr ă rile rapoartele, di s cu ţ iile ş i rezultatele acestor manifest ă ri ş tiin ţ ifice au fost consemnte, unele î n extenso altele î n rezumat î n Revista Stiintelor Veterinare sau î n alte publica ţ ii. Î n ziua de 16 ianuarie 1934, se stinge din via ţă prof. Dr. Ion Cantacuzino . Dr. Fl. Begnescu î i dedic ă un î ntreg num ă r al Revistei Ş tiin ţ elor Veterinare. Î n l938 scrie capitolele de apicultur ă ş i sericicultur ă î n Enciclopedia Rom â niei , ap ă rut ă î n IV volume sub patronaj Regal. Scrie capitolele de apicultur ă in Almanahul Economic şi în Marea Enciclopedie Agricol ă a lui C. Filipescu. Î n l939 Ministerul Agriculturii î nfiin ţ eaz ă Comisia pentru Apicultur ă sub pre ş eden ţ ia lui Fl. Begnescu . Î n acei ani , dr. Fl. Begnescu a fost Pre ş edintele Societ ăţ ii Na ţ ionale de Apicultur ă.

Î n anul 1941 este numit Consilier al M inisterului Agriculturii , pentru A picultur ă î n cadrul Direc ţi ei Sanitar - Veterinare. Î n acest post va ini ţ ia cre a rea de Centre Apicole cu rol î n propagarea apiculturii ş tiin ţ ifice, î n toate jude ţ ele ţă rii, î ntreprinz â nd vizite la toate filialele Societ ăţ ii Na ţ ionale de Apicultur ă .

Dr. Florin Begnescu a fost membru î n Comitetul de Conducere al Asocia ţ iei Generale a Medicilor Veterinari din Rom â nia . Î n anul 1939 , ia fiin ţă Colegiul Medicilor Veterinari , dr . Fl. Begnescu este ales î n comisia de disciplin ă . Din anul 1941 , va fi ales Secretar General al Colegiului, post pe care îl va de ţ ine p â n ă la sist a rea activit ăţ ii acestuia , dup ă insatalarea regimului totalitar. Via ţ a lui Florin Begnescu a fost î nchinat ă profesiei ş i pasiunii pentru cultura albinelor. Eforturile sale au fost apreciate î n publica ţ ii de specialitate din ţ ar ă ş i din str ă in ă tate, î n ziare ş i reviste. A primit distinc ţ ii at â t pentru activitatea militar ă c â t ş i pentru cea civil ă : Steaua Rom â niei î n grad de Cavaler, Coroana Rom â niei î n grad de Cavaler, Medaliile Carol I si Ferdinand I , Crucea Serviciului Credincios de 25 de ani, Meritul Agricol î n grad de Cavaler ş i î n grad de Ofi ţ er. Ca ofi ţ er î n activitate ş i î n rezerv ă a dob â ndit toate gradele p â n ă la colonel, î nainte de 1944 , a fost î naintat general de brigad ă onorific. Num ă rul 8-9 august–septembrie al revistei Rom â nia Apicol ă apare î n î ntregime ca “ Numar festiv î nchinat Domnului Dr. Florin Begnescu , cu ocazia î mplinirii a 40 de ani de activitate apicol ă ” .

Î n decembrie 1970, revista Apicultura publică un articol î n memoria dr. Florin Begnescu cu ocazia împ linirii a 90 de ani de la na ş tere. Î n anul 1996, în nr. 10 al revistei Rom â nia Apicol ă public ă un elogios a r ticol intitulat « Remus ş i Florin Begnescu, prestigio ş i precursori ai apiculturii rom â ne ş ti» sub isc ă litura ing. Eugen M â rza , Pre ş edintele Asocia ţiei Cresc ă torilor de Albine din Rom â nia . La Institutul de Cercetare De z voltare pentru Apicultur ă , din Bucuresti se afl ă un bust sculptat î n m e mor i a lui Dr. Florin Begnescu , ridicat prin ini ţ iativa Ing. V. Harnaj , Pre ş edintele Asocia ţi e i Na ţ ionale a Cresc ă torilor de Albine .

Dr. Florin Begnescu sa stins din viata, la Bucuresti, in dimineata zilei de 23 ianuarie 1949.

Din istoria cercetării ştiinţifice româneşti Până în anul 1930 cercetarea ştiinţifică din ţara noastră nu a avut un cadru organizat, cu toate că o seamă de valoroşi apicultori şi practicieni s-au afirmat ca observatori, experimentatori şi promotori ai celor mai avansate tehnici şi metode ştiinţifice în domeniul apiculturii. Aşa cum am mai arătat, începând cu anul 1930 cercetarea apicolă începe să se instituţioneze şi să primească un cadru organizat prin înfiinţarea secţiei de apicultură în cadrul Institutului Naţional Zootehnic din România , devenit în anul 1947, Institutul de Cercetări Zootehnice. O altă etapă o reprezintă înfiinţarea Staţiunii Centrale de Cercetări pentru Apicultură şi Sericicultură, care şi-a desfăşurat activitatea între anii 1957–1974. Începând cu anul 1971 cercetarea apicolă s-a organizat şi în cadrul Centrului de Studii, Proiectări şi Învăţământ al Asociaţiei Crescătorilor de Albine.

O etapă superioară începe cu anul 1974, când prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 139 se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Apicultură al Asociaţiei Crescătorilor de Albine şi care mai târziu dezvoltându-şi activitatea şi-a completat denumirea cu Cercetare şi Producţie pentru Apicultură , institut cuprins în lista unităţilor de cercetare din reţeaua Ministerului Agriculturii. În această perioadă au fost efectuate numeroase şi valoroase cercetări ştiinţifice în diferite domenii ale apiculturii. Titlurile lucrărilor efectuate în perioada 1930–1974 au fost prezentate într-un index în cadrul lucrării publicate de ing. Eugen Mârz a – Din istoria cercetării ştiinţifice în apicultura românească, vol. I, Anelele Institutului de Cercetări pentru Apicultură, 1979.

Rolul Asociaţiei Crescătorilor de Albine în dezvoltarea apiculturii În anii ce au urmat celui de-al II-lea război mondial, după cum este cunoscut, tradiţia creşterii albinelor a fost stimulată şi încurajată de stat, prin crearea unor condiţii care au dus la creşterea numărului familiilor de albine şi a producţiei de miere şi ceară, iar ca urmare a măsurilor luate, produsele apicole sunt mult solicitate şi apreciate atât pe piaţa internă, cât şi la export. Un rol de seamă, în dezvoltarea şi modernizarea apiculturii româneşti l-a avut Asociaţia Crescătorilor de Albine din România care a acţionat eficient la organizarea, îndrumarea şi instruirea crescătorilor de albine din ţara noastră. Asociaţia Crescătorilor de Albine din România s-a înfiinţat la 30 decembrie 1957, ca organizaţie obştească a oamenilor muncii care practică apicultura, având statut propriu şi personalitate juridică. Asociaţia are sediul central în Bucureşti.

Sediul central al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România şi emblema organizaţiei

DR. DOC. POPA ALEXANDRU (1929 – 2001) S-a născut în ziua de 28 decembrie 1929, în satul Birtin, comuna Vadul Crişului, jud. Oradea. A urmat Şcoala primară în comuna natală şi Liceul “ Emanuil Gojdu” din Oradea, pe care l-a absolvit în anul 1950. Intre anii 1950 şi 1955, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară şi Institutul Sanitar Militar din Bucureşti. Pe parcursul anilor a funcţionat în mai multe locuri de muncă şi a avut diferite funcţii: - 1956 – 1975: cercetător ştiinţific la I . C . Z . Bucureşti; - 1957 – 1962: cercetător la Staţiunea Centrală de Apicultură şi Serecicultură din Bucureşti (in perioada 1959 – 1962 a fost Şeful Laboratorului de patologie a albinelor şi viermilor de mătase); - 1962 – 1964: Directorul Serviciului Veterinar al oraşului Bucureşti; - 1964 – 1968: Şef de Laborator în cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole din Bucureşti; - 1968 – 1973: Colaborator ştiinţific la Institutul de Cercetări Veterinare din Tunis; - 1973 – 1975: Director ştiinţific al Institutului de Cercetări pentru Apicultură din Bucureşti; - 1975 – 1984: Expert principal la FAO/PNUD (ONU) în Tunisia; - 1984 – 1986: Director de Proiect Regional FAO, pentru Africa de Nord. În perioada 1975 – 1986 a fost şi profesor asociat la Facultatea de Medicină Veterinară – Sidi Thabet din Tunis. Pentru activitatea sa profesională i s-au acordat următoarele titluri ştiinţifice: - 1963: Doctor în Ştiinţe Biologice – decernat de Academia de Ştiinţe din Sofia Bulgaria - 1971: Doctor Docent în Ştiinţe – decernat de Universitatea din Iaşi.

Activitate internaţională onorifică:
- 1962 – 1968: Membru al Comisiei Internaţionale de Patologie Apic ol ă al Oficiului Internaţional de Epizootii din Paris;
- 1964 – 1975: Membru al Comisiei Internaţionale de Patologie a Albinelor – Apimondia, Roma;
- 1976 – 1983: Cercetător principal onorific în două proiecte de cooperare – Tunisiano – Americană;
- 1978: profesor asociat la Şcoala Naţională Veterinară – Alfort din Franţa;
1992 – 1994: Vicepreşedinte de Onoare al Asociaţiei Apicultorilor fără Frontiere – Franţa şi în 1995 preşedinte.
Distincţii:
- 1962 – Medalia pentru Agricultură, decernată de Consiliul de Stat al României;
- 1965 – Medialia de Argint – decernată de al XX – lea Congres Monidal de Apicultură, pentru monografia “ Bolile albinelor şi viermilor de mătase”
- 1974 – “Medalia muncii” – decernată de Consiliul de Stat al României.
- 1975 şi 1983 – Certificate de Apreciere pentru rezultatele obţinute în domeniul cercetării apicole, decernate de Departamentul de Stat pentru Agricultură al Americii (S.U.A.).
- 1997 – Ordinul de Cavaler al Ramurilor Academice, decernat de Ministerul Educaţiei Naţionale, Învăţământ Superior şi Cercetare, Paris - Franţa;
- 1998 – Cavaler al Ordinului Naţional de Merit, decernat prin Decret al Preşedintelui Republici franceze.
Activitate ştiinţifică şi publicistică
Contribuţia de seamă în cercetare a adus-o în domeniile biologiei insectelor utile (Apis mellifera şi Bombix mori) şi a patologiei acestora, cu prioritate în domeniul virozelor şi microsporidiozelor. A elaborat metode de diagnostic şi tratament în nosemoza albinelor şi a altor boli de origine bacteriană şi micotică, precum şi tratamente în pebrina viermilor de mătase.
A făcut studii deosebite de microscopie electronică asupra protozooarului Nosema apis şi de radioactivitate a produselor apicole. A publicat 70 de lucrării ştiinţifice în domeniul apiculturii şi 30 în domeniul sereciculturii în ţara noastră şi în străinătate; 11 monografii în domeniul patologiei apicole şi sericicole. A mai publicat 160 de articole de sinteză şi în aceleaşi domenii.
A efectuat o intensă activitate formativă în ţară şi străinătate, privind apicultura şi sericicultura, pentru cadre tehnice şi superioare. A coordonat teze de doctorat ale multor specialişti români francezi germani, algerieni, bulgari şi tunisieni.
Personalitate marcantă a medicinii veterinare româneşti, Dr. Doc. Alexandru Popa a fost un mare altruist, şi a iubit cu pasiune familia, profesia, colegii şi ţara românească.
S-a stins din viaţă la data de 1 ianuarie 2001, la Paris.

Acest eveniment a stimulat apicultorii în vederea trecerii de la etapa unor simple deziderate, la etapa realizărilor concrete, practice şi de mari proporţii. Contribuţia Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România la dezvoltarea apiculturii ţării s-a manifestat în toate domeniile acestei îndeletniciri privind organizarea apicultorilor, cultivarea dragostei faţă de această îndeletnicire, îndrumarea şi pregătirea lor, generalizarea tehnologiilor corespunzătoare de creştere şi exploatare a familiilor de albine, diversificarea producţiei şi valorificarea superioară a produselor apicole, prevenirea şi combaterea bolilor protecţia familiilor de albine împotriva intoxicaţiilor cu pesticide, aprovizionarea cu utilaje, biostimulatori şi materiale necesare practicării apiculturii, precum şi alte măsuri organizatorice, tehnice, propagandistice şi economice care stau la baza asocierii apicultorilor conform prevederilor statutare.

În decursul timpului, asociaţia a reuşit să cuprindă în rândurile sale majoritatea crescătorilor de albine profesionişti şi amatori din toate judeţele ţării şi să contribuie nemijlocit la dezvoltarea apiculturii şi la afirmarea ştiinţei şi practicii apicole româneşti pe plan mondial. Bucurându-se de sprijinul permanent acordat de către stat, în ultimele trei decenii apicultura ţării noastre a cunoscut o dezvoltare semnificativ ă, concretizată prin triplarea patrimoniului apicol naţional, prin sporirea şi diversificarea producţiei apicole, prin creşterea numărului de apicultori şi membrii asociaţi. În prezent în totalul de cca 80.000 apicultori existenţi în ţara noastră, peste 70.000 sunt membrii organizaţi în cele 41 de filiale judeţene şi peste 1300 de cercuri apicole ale Asociaţiei Crescătorilor de Albine . Tot în această perioadă, numărul familiilor de albine, a crescut de la 571.000 la începutul anului 1957 la 834.800 la începutul anului 1987 cea ce reprezintă o creştere de 136%. De asemenea, producţia totală de miere, a crescut de la 2.724 tone în anul 1957 la 15.500 tone în anul 1987, reprezentând o creştere în proporţie de 569%. Şi producţia de ceară a însemnat creşteri însemnate, de la 53 tone în anul 1957 la 300 tone în anul 1987, ceea ce reprezintă o creştere de 566%.

În vederea generalizării metodelor avansate de lucru în apicultură şi popularizarea noului în acest domeniu de activitate, au fost folosite cele mai diferite forme de popularizare şi instruire fiind totodată editată şi o revistă lunară de specialitate – Apicultura în România – în scopul creării în acest domeniu a unui schimb de experienţă valoros, precum şi difuzarea largă în rândurile masei de apicultori a îndrumărilor tehnice şi metodologice necesare. De asemenea, au fost organizate cursuri apicole de masă pentru începători şi avansaţi, cursuri de perfecţionare, specializare, cursuri postuniversitare, simpozioane, schimburi de experienţă, demonstraţii practice, vizite de documentare, expoziţii apicole, precum şi tipărirea unui însemnat număr de cărţi, manuale, broşuri, planşe, pliante, foi volante, afişe, filme apicole documentare, seturi de diapozitive şi alte materiale instructiv didactice.

Una din cele mai importante realizări ale Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România este Complexul Apicol din Bucureşti, care în prezent integrează producţia apicolă cu cercetarea ştiinţifică şi învăţământul profesional. Prin volumul şi diversificarea producţiei şi arhiectura constructivă acest complex apicol reprezintă un unicat pe plan mondial. Pe platforma acestui complex apicol amplasat în nordul capitalei în zona spaţiilor verzi, funcţionează astăzi integrându-si armonios activitatea un număr de trei instituţii specializate de profil: - Combinatul Apicol, - Institutul de cercetare şi Producţie pentru Apicultură, - Liceul Agroindustrial (cu profil apicol).

Imagini din cadrul Combinatului Apicol: A. Pavilionul laborator, în prim plan staţia de solventare a cerii; B. Un nou transport cu utilaje, produse şi materiale apicole

Combinatul apicol este o unitate economică de bază a Asociaţiei Crescătorilor de Albine înfiinţat în anul 1965 , care prin organizarea şi producţia diversificată este singura întreprindere de specialitate din ţară ce asigură producerea şi aprovizionarea apicultorilor cu întreaga gamă de utilaje şi instalaţii apicole, faguri artificiali, biostimulatori, alte materiale necesare practicării apiculturii. Produsele şi utilajele apicole româneşti se exportă în numeroase ţări. În ateliere şi secţiile de producţie se realizează o multitudine de unelte şi materiale apicole din lemn, metal, masă plastică, precum şi o gamă largă de produse şi derivate apicole, care în prezent depăşesc 300 de repere. În cadrul Combinatului Apicol, cea mai mare cantitate de ceară este prelucrată în faguri artificiali necesari dezvoltării continue a apiculturii, asigurându-se totodată diferitele ramuri ale industriei republicate cu cantităţi importante de ceară, de la cea superioară pentru necesităţile industriei farmaceutice, cosmetice şi electronice, până la ceara industrială necesară producerii de unsori, lacuri etc.

Tot în cadrul acestei platforme, într-o clădire nouă şi modernă special construită, işi desfăşoară activitatea Institutul de Cercetare si Producţie pentru Apicultură , în laboratoarele căruia se efectuează studii şi cercetări ştiinţifice. Tematica de cercetare ştiinţifică cuprinde o largă gamă de probleme privind selecţia şi ameliorarea materialului biologic autohton, crearea de noi linii şi hibrizi ai albinei carpatine , cu productivitate ridicată, metode de îmbunătăţire a bazei melifere şi polenizarea dirijată a culturilor agricole etomofile cu ajutorul albinelor , exploatarea economică a albinelor atât în stupinele apicultorilor amatori, cât şi în marile exploatări apicole de tip intensiv, proiectarea de noi tipuri de utilaje apicole, elaborarea de noi preparate medicamentoase pentru combaterea bolilor la albine, precum şi un sector de cercetare ştiinţifică legat de folosirea produselor apicole în slujba sănătăţii omului.

a. Într-un laborator ICPA b. Pavilioanele expoziţiei permanente de apicultură Imagini din cadrul Institutului de Cercetare şi Producţie pentru Apicultură

În vederea concretizării cercetării ştiinţifice, institutul dispune de baze experimentale, staţii pilot, laboratoare de analiză, staţii zonele şi pepiniere pentru producerea de material biologic selecţionat. Pe aceeaşi platformă îşi desfăşoară activitatea şi Liceul Apicol înfiinţat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 749/1971, ca instituţie de învăţământ specializată în pregătirea viitoarelor cadre de apicultori, având organizate cursuri de zi. Pregătirea elevilor se face prin obiecte fundamentale , obiecte de specialitate şi prin practică în producţie şi practică în producţie. Liceul dispune de sălile de clasă necesare, ateliere şi laboratoare specializate pentru practica elevilor, care se face atât în stupina didactică a liceului cât şi în stupinele şi laboratoarele Institutului de Cercetare şi Producţie pentru Apicultură precum şi în secţiile de producţie ale Combinatului Apicol.

a. Internatul liceului b. Elevii în practică Aspecte din cadrul Liceului Apicol

Menţionăm totodată sprijinul permanent de care s-a bucurat apicultura românească din partea statului. O serie de acte normative elaborate în ultimii ani ilustrează concret dezvoltarea apiculturii din ţara noastră. Prin aceste acte, crescătorii de albine, beneficiază de scutiri de impozite asupra veniturilor realizate din apicultură, precum şi de o serie de alte înlesniri. Apicultorii beneficiază de posibilitatea valorificării produselor apicole direct de la locul de producţie, cu plata ape loc a contravalorii produselor, de gratuitatea valorificării resurselor melifere ale ţării, facilităţi în transportul stupilor în pastoral, plata acţiunii de polenizare a culturilor agricole entomofile cu ajutorul albinelor, acordarea de vetre de stupină, asistenţă juridică, tehnică şi sanitară veterinară gratuită.

Este de remarcat, de asemenea, faptul că urmarea măsurilor luate în prezent sunt folosiţi în ţara noastră în exclusivitate stupii sistematici, iar producţia de miere marfă a crescut la peste 16 kg. În anul 1958, Asociaţia Crescătorilor de Albine din România a aderat la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA – şi a organizat la Bucureşti, în anul 1965 cel de al XX-lea Congres internaţional jubiliar de apicultură şi prima Expoziţie Târg internaţională de apicultură . Cu ocazia acestui congres internaţional, în înalta funcţie de preşedinte al Apimondiei a fost ales reprezentantul apicultorilor din ţara noastră prof. dr. ing. V. Harnaj, care a fost reales consecutiv în această funcţie timp de 20 de ani, fiind recunoscut ca militant deosebit şi activist neobosit al apiculturii româneşti şi mondiale.

Aspecte de la lucrările celui de-al XX-lea Congres internaţional jubiliar de apicultură APIMONDIA, care a avut loc la Bucureşti în august 1965

Încrederea Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA – în forţele şi capacitatea de organizare a Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România, s-a concretizat şi în găzduirea pe teritoriul nostru, a Institutului Internaţional de Tehnologie şi Economie Apicolă precum şi Editura APIMONDIA, în cadrul căreia se tipăreşte revista Apiacta şi o bogată literatură apicolă, în diferite limbi. Prof. dr. ing. V. Harnaj ales ca preşedinte al APIMONDIA în anul 1965-1985, funcţie în care a activat deci 20 de ani – apoi preşedinte de onoare al APIMONDIA Prof. dr. ing. V. Harnaj 1917-1988

Pavilionul Asoci aţiei Crescătorilor de Albine din România „ Prof. dr. ing. Veceslav Harnaj 1917-1988”

Având în vedere contribuţia deosebită adusă la dezvoltarea apiculturii româneşti, cu prilejul a împlinirii a 100 de ani de la înfiinţarea primelor asociaţii ale crescătorilor de albine din ţara noastră, Asociaţia Crescătorilor de Albine din România, i-a fost conferit „Ordinul Muncii clasa I-a”. De asemenea menţionăm că, Complexul Apicol al Asociaţiei, a fost vizitat în mai multe rânduri de personalităţi ale vieţii sociale sau politice, de oameni de ştiinţă, apreciind în mod favorabil rezultatele obţinute în acest domeniu de activitate. Astfel, în mesajul adresat participanţilor la curările celei de a III–a Conferinţe pe ţară a Asociaţiei Crescătorilor de Albine, se menţionează printre altele „ Îndeletnicire străveche cu frumoase tradiţii populare, apicultura a reprezentat de-a lungul vremii o activitate constantă a poporului român, favorizată fiind de minunatele condiţii pe care relieful şi clima ţării le oferă din abundenţă pentru creşterea albinelor . Ţin să precizez în mod deosebit rezultatele obţinute în ultimii ani de cei 60.000 de crescători de albine, de muncitori, tehnicieni şi ingineri care îşi desfăşoară activitatea în sectorul apicol”.

Institutul Internaţional de Tehnologie şi Economie Apicolă al Apimondia din Bucureşti: a. Aspect exterior; b. Aspect din tipografie

Sediul Institutului Internaţional de Tehnologie şi Economie Apicolă a APIMONDIEI

Apis mellifera carpatica Regn : Animalia Încrengătură : Arthropoda Clasă : Insecta Ordin : Hymenoptera Subordin: Apocrita Suprafamilie: Apoidea Familie : Apidae Subfamilie: Apinae Trib : Apini Gen : ' Apis ' Specie : ' Apis mellifera ' Subspecie: A. m. carpatica

Albina ca expresie a unei îndeletniciri a locuitorilor ţării noastre

Timbre poştale româneşti cu subiecte din apicultură

Marcus Tullius Cicero, 106 -43 î.Hr. "Bugetul trebuie echilibrat, Tezaurul trebuie reaprovizionat, Datoria publică trebuie micşorată, Aroganţa funcţionarilor publici trebuie moderată şi controlată, Ajutorul dat altor ţări trebuie eliminat pentru ca Roma să nu dea faliment. Oamenii trebuie să înveţe din nou să muncească în loc sa trăiască pe spinarea statului." ( Cicero , anul 55 înainte de Cristos)

http://www.lumeaapicola.com	958
http://www.bubu.x10.mx	67
http://lumeaapicola.com	6

Din istoria apiculturii romane prezentare de Prof. Dr. Dumitru CURCĂ si colab.

by eurohonig on Nov 13, 2010

Accessibility

Categories

Upload Details

Usage Rights

3 Embeds 1,031

Statistics

Din istoria apiculturii romane prezentare de Prof. Dr. Dumitru CURCĂ si colab. — Presentation Transcript