Antiteze nr.1.2011

1,055 views
938 views

Published on

Published in: Education
0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,055
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
3
Actions
Shares
0
Downloads
22
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Antiteze nr.1.2011

  1. 1. SUMAR EDITORIAL Raluca NACLAD, De la dreapta la stânga / 3 ANCHETA „ANTITEZE“: Elita intelectuală în România de azi / 5 Sorin Adam MATEI / 6 Mona MOMESCU / 7 Mihaela MUDURE / 10 Daniel CLINCI / 11 Lucia DARAMUS / 14 Dorin PLOSCARU / 15 Virgil RĂZEŞU / 17 Mihail Sorin GAIDĂU / 19 RADIOGRAFIILE PREZENTULUI Raluca NACLAD, Despre democratizarea spaţiului cultural / 24 POESIS Liliana URSU / 28 ATELIER DE TRADUCERE J.M.G. LE CLÉZIO – Premiul Nobel 2008, Comoară (Traducere de Mădălin ROŞIORU) / 31 ISTORIE LITERARĂ: Documentar Grigore Cugler Cristian LIVESCU, „Simbolul exilului deplin…“ / 46 Grigore CUGLER: Apunake (autobiografie), Decan al Majestăţii, Încordare, Aniversare, În peştera de la Tăvălugi, Autobiografie 1953 / 55 Matila GHYKA, „Aveam cancelar un băiat foarte învăţat…“ Monica LOVINESCU, Grigore Cugler / 60Vi-l prezint pe Apunake (Petru COMARNESCU, Nicolae MANOLESCU) / 69Constantin TOMŞA, Radiografia unei matrice cu rezonanţe slave: Roznov / 71 CRONICĂ LITERARĂ Cristian LIVESCU, Primul Geo Bogza: „penetral“, „stridenţă“, „grotesc“ / 78 Constantin TOMŞA, Iulian Antonescu şi poezia medievală / 86 Traduceri de Iulian ANTONESCU / 89 INEDIT Poeme de Daniel TURCEA / 95 Dorin Ploscaru, Valiza cu manuscrise a lui Daniel Turcea, Încredinţată ÎPS Mitropolit Teofan / 99
  2. 2. SEMN DE CARTECristian LIVESCU, Liviu Ioan Stoiciu, nou tratat despre frică şi „stigmatul obârşiei“ / 101 SPECULUM Igor şi Grichka BOGDANOV, Chipul lui Dumnezeu / 108 (Traducere de Virgil Răzeşu) Dan IACOB, Constantin Noica, între predanie şi preluare PROZĂ Mădălin ROŞIORU, An american original / 116 SACERDOŢIU LIRIC Triptic creştin (poeme de Theodor DAMIAN, Sever NEGRESCU, Dorin PLOSCARU) / 121 AGORA Raluca NACLAD, Resurecţie şi inerţie (Colocviul Naţional al Tinerilor Critici Literari „G. Călinescu faţă cu noua critică literară“, ediţia a V-a) / 130 CLIO Constantin BOSTAN, Jurnalul lui G. T. Kirileanu – Vizita familiei regale române în Basarabia (III) / 137 ARS POETICA Utta –Siegrid KÖNIG, Poeme / 144 CONFESIV Vlad VLAS, A fi în cuşca de nebuni... / 147 LOCUL ŞI SPIRITUL Gheorghe A. M. CIOBANU, Un „Gulliver“ în ţara poeziei / 149 IDEI/ ATITUDINI/ SEMNAL Valentin ANDREI, Roman Vlad – un titan al muzicologiei mondiale / 151 Lucian STROCHI, Portretul la Ştefan Potop / 154 Cecilia ANDREI, Cultura astăzi / 156 Cornel GALBEN, Portrete de personalităţi nemţene (George Aaaron, Mihai Pauliuc) / 158 Constantin TOMŞA, La Târgu-Mureş, o excelentă revistă de cultură / 160 Din viaţa societăţii scriitorilor din judeţul Neamţ / 162
  3. 3. EDITORIAL Raluca NACLAD DE LA DREAPTA LA STÂNGA Unul dintre cei mai inteligenţi tineri pe care îi cunosc îmi atrăgeaatenţia, atunci când i-am trimis invitaţia de a participa la ancheta „Elitaintelectuală în România de azi“, că termenul „elită“ este o formă fără fond,produsul unui mecanism suspect, de autolegitimare a unei instanţe care vizeazădominarea. Aşa este, dacă ne raportăm la paradigma de gândire a lumii de azi.Un loc comun al analizelor ce identifică specificitatea lumii postmoderne estetendinţa acesteia de a respinge adevărurile absolute şi ierarhiile. Astăzi, viziunealumii guvernate de o ordine ierarhică este înlocuită cu cea a unei lumi alcătuiterizomatic (după termenul propus şi transformat în concept de Gilles Déleuze),adică un ansamblu în care legăturile dintre punctele sale sunt neierarhice,ierarhia este înlocuită de reţea, iar centrul este pretutindeni. Tânărul meu amiceste bine ancorat în spiritul veacului prin lecturi importante ce pornesc de laNietzsche, trec prin Foucault şi ajung la gânditorii în vogă ai momentului. Ca elgândesc mulţi dintre tinerii noştri cu studii serioase, mai ales dacă au avut şansaunor burse în străinătate, şi care aleg să fie în special de stânga, sătui deinconsistentul, sterilul discurs anticomunist pe care intelectualii noştri cei maivizibili (pe care i-am identifica cu elita) îl tot flutură de 20 de ani. Spun sterilpentru că nu a contribuit la o asanare a vieţii politice de elementele securităţiicomuniste, care se află în continuare la putere conducând în funcţie de interesede clan, nu a contribuit la o expunere publică a dosarelor celor care s-au repezitsă preia puterea începând cu anii ‟90, asta în condiţiile în care instituţiile ce seocupă de studierea crimelor comunismului sau de dosarele informatorilor cunotorietate publică au fost date pe mâna unor intelectuali cu prestigiu. Pe lângăacestea, a te lupta cu fantoma comunismului la 20 de ani de la decesul acestuia e,cel puţin, hilar. Şi iată că după ce am deplâns decapitarea elitelor româneşti în timpulcomunismului şi mulţi au spus că aceasta ar fi principala cauză a haosului dinsocietatea românească de azi, ne trezim că a trecut timpul elitelor (înţelegândprin termen o autoritate cu un grad ridicat de instruire, cu influenţă în viaţapublică). În contextul noii forme de gândire, cuvântul „elită“ sună pompos şidesuet. E ca o bătrână doamnă bine pomădată şi îmbrăcată în dantele care stă înrând cu nişte tineri îmbrăcaţi în latex. Şi totuşi istoria nu o fac cei mulţi,antiteze NR.1/2011 3
  4. 4. anonimii, ci o scriu, mai bine sau mai rău, tot vârfurile. E adevărat, e discutabilcine ajunge în vârf. Personal, nu mi se pare excesiv discursul intelectualilor noştri cu bunăvizibilitate în spaţiul public, în sensul în care acesta promovează valorile dedreapta. Adevărata problemă nu ţine de axiologia acestui discurs, ci de relaţiadefectuoasă cu Puterea a acestor intelectuali. Cu incontestabile merite culturale,aceşti intelectuali de vârf de la noi nu au nicio influenţă în viaţa publică, forulunde trebuie să se facă auzită vocea lor, unde să-şi exprime viziunea. Şi aceastapentru că au renunţat la rolul de analiză critică a măsurilor luate de Putere,acceptând să coabiteze cu conducerea politică pentru a se împărtăşi debeneficiile puterii. Această coabitare este la fel de nocivă dacă vorbim desprijinirea regimului Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Indiferent de forţapolitică ajunsă în vârf, nu se poate vorbi de „cei buni“ şi de „cei răi“, căciputerea corupe întotdeauna şi există mereu pericolul derapajelor de tot felul, dela tendinţe totalitare la satisfacerea intereselor de grup în dauna binelui comun.Aşa înţelegem şi mai bine poziţionarea tinerilor noştri intelectuali în special lastânga ideologică, în opoziţie cu cei care formează establishment-ulintelectualităţii de la noi. Faptul că tinerii care astăzi se manifestă activ în spaţiulcivic sunt, în mare parte, de stânga, ar putea fi surprinzător într-o ţară care atrecut prin 45 de ani de teroare roşie. Însă faptul că valorile de dreapta şi înspecial ideologia capitalistă au fost favorizate într-o societate în care cei mulţi nupot trăi, ci doar supravieţui, la care se adaugă marea lovitură dată capitalismuluide criza mondială izbucnită în 2008, pe care România o poartă încă în spate,toate acestea au deziluzionat tinerii, îndreptându-i spre valorile la modă înOccidentul european, cu preponderenţă de stânga, care par mult mai umane pringrija faţă de celălalt. Acum, mă întreb câţi dintre tinerii aceştia entuziaşti care îl reevalueazăpozitiv pe Marx nu sunt mânaţi de dorinţa sinceră de a ajunge o forţă dominantăpe piaţa ideilor, în sfera politicului, în viaţa civică, luându-le locul „bătrânilordinozauri“ de dreapta?! Şi în discursurile celor de stânga, mai tineri sau maipuţin tineri, sesizez agresivitatea unui demers către realizarea unei dominanţe.Nu poţi critica Puterea fiind tu însuţi însetat de putere. Pe de altă parte, nu-miplace această cramponare de ideologii. A fi de dreapta sau de stânga pare să fieprincipala preocupare exhibată într-un discurs public al unui intelectual,indiferent de generaţie, asta în situaţia în care politicul există într-o devălmăşietotală, onestitatea asumării unei ideologii fiind străină politicienilor noştri. Dacă ar fi să numesc răul acestor timpuri, aş zice că este umflarea euluipână la disoluţia esenţei persoanei. Iar acest eu creşte ca un aluat dospit atuncicând acţionează în el fermenţii obsesiei de putere. Capitalul de imagine a ajunscea mai puternică valoare din piaţa socială, o monedă care se dovedeşte calpă deprea multe ori. De aceea mă întorc la o genială afirmaţie a lui Virgil Ierunca:„România nu are nevoie de genii, ci de caractere!“ 4
  5. 5. ANCHETA ANTITEZE ELITA INTELECTUALĂ ÎN ROMÂNIA DE AZI Această anchetă se doreşte a fi o componentă a demersului de resurecţiea discuţiilor din spaţiul public românesc, care vizează locul şi rolul celorchemaţi la analiza critică a stărilor de fapt şi a tendinţelor din societatearomânească de astăzi. Am ales interlocutori din generaţii diferite, care nu aupactizat cu regimul comunist sau cu cele de după 1990, cu speranţa lipsei departi-pris-uri, cel puţin, politice. (R. N.) 1. În ce măsură intelectualitatea constituie o voce credibilă in viaţa publică românească? 2. Care ar trebui sa fie locul şi rolul intelectualului în relaţia cu puterea? (Puterea îşi selectează elita care s-o susţină sau intelectualitatea iniţiază un pact cu puterea?) 3. Cât influenţează moralitatea unui autor receptarea operei sale? 4. Ce înseamnă intelectual de succes şi care sunt elementele ce condiţionează accederea la acest statut în România de azi?antiteze NR.1/2011 5
  6. 6. SORIN A. MATEI (specialist în sociologia comunicaţiilor şi a culturii, profesor de comunicare la Purdue University, Indiana, S.U.A.): 1. Răspunsul depinde de ceea ce înţelegem prin „intelectualitate“. Dacă ne referim la intelectualitate ca o pătură largă, cuprinzând mai ales categoriile sociale ce produc cu ajutorul pregătirii lor specializate şi superioare noi idei, lansează afaceri sau noi tehnologii, susţin viaţa economică cu noi metode de producţie sau schimb, sunt implicate în educaţie sau în comunicarea specializată, atunci trebuie spus răspicat că România e pe cale să redescopere valoarea intelectualilor. Trăim în secolul 21, în care rolul capitalului ca resursă şi metodă centrală de ancorare a lumii a fost luat deinformaţie. Este un secol în care intelectualitatea a devenit noua „clasăconducătoare“. Pe de altă parte, dacă ne referim la intelectualitatea „de vârf“, laacele personaje publice pricepute la toate, de la teologie, la fizică, filosofie,istoria artei şi economie sau politică cred că acesteia ar trebui să i se spună cătimpul ei a trecut. Lumea modernă nu poate fi condusă din amvonulintelectualului generalist, profetic, ce se consideră îndreptăţit să pună lumea lacale din simplul motiv că există. 2. Aşa cum ne-am dori ca parlamentarii să se lase de afaceri şi oameniide afaceri de politică, aşa şi intelectualitatea care crede în misiunea sa creatoareşi critică ar trebui să se preocupe de lucrul pe care îl ştie cel mai bine, anume dea analiza lumea din jurul ei, de a propune soluţii şi teorii ce nu au un parti-prissau, dacă e nevoie, de a critica puterea. România are nevoie de o autenticăseparare a puterilor în stat în sensul cel mai larg al termenului. Nu numai putereaexecutivă trebuie separată de cea legislativă sau judecătorească, pentru a se evitaabuzul de putere, ci şi puterea economică trebuie izolată de cea politică şiintelectuală. Numai astfel se poate evita mercantilizarea ideilor şi a politicii saupolitizarea economiei şi a ideilor. Ba aş adăuga că astfel am evita şi edulcorareaactului politic cu etereale idei, bune în teorie şi caduce în practică. 3. Mai întâi aş reformula întrebarea înlocuind „receptarea“ cu„valoarea“. Enorm, dacă moralitatea sa personală este reflectată în operă. Puţinsau deloc dacă moralitatea actului său intelectual este deasupra sau independentăde comportamentele sale cotidiene. Contează foarte mult dacă ce faci şi cine eştiîn viaţa de zi cu zi se reflectă în ideile pe care le profesezi în scrierile tale. 6
  7. 7. ANCHETA ANTITEZE 4. Există în România mai multe modele intelectuale. Unul vine dintrecut, modelat de idealul intelectualului atotştiutor, profet, „de elită“. Celălalteste cel al intelectualului activist, bătăios, implicat în variate cauze. Un al treileaar fi cel al intelectualului specializat, ce se concentrează pe domeniul său destudiu. Un al patrulea este cel al intelectualului fabricat la duzină în morile deeducaţie numite universităţi private. În fine, mai este intelectualul venal, care şi-a cumpărat autoritatea după ce a ajuns în poziţii de putere. Fiecare grup aremodalitatea sa de a se manifesta şi de a-şi promova cauza în faţa publicului.Intelectualii profeţi au format nişte secte gnostice, în care intră numai cei aleşi şimiruiţi de profeţii zilei. Intelectualii activişti îşi leagă basmale roşii în jurulfrunţii şi aruncă cu pietre în magazinele de sticlărie ale protipendadei„capitaliste“. Specialiştii fac bani sau cariere, de multe ori internaţionale, fără săse fi auzit de ei în mod public. Sunt celebraţi numai când iau Premiul „Nobel“sau devin profesori la Harvard. În fine, intelectualii venali îşi iau doctorateleîntre două sesiuni ale parlamentului, iar cei produşi pe bandă rulantă vândtratamente naturiste sau devin parapsihologi. MONA MOMESCU (lector la Universitatea „Ovidius“, Constanţa şi lector de limba română la Columbia University, S.U.A.): 1. La început, aş vrea să fac anumite precizări, cu privire la terminologia aleasă de iniţiatorii anchetei: folosind în întrebări atât intelectualitate, cât şi intelectual/ autor/ intelectual de succes, deschideţi de fapt mai multe trasee de abordare, care se pot baza pe definiţii diferite ale unei categorii profesionale, sociale, privite individual sau colectiv. În plus, termenul intelectualitate implică existenţa unei clase sociale cu acest nume, care ar trebui să beneficieze de o ideologie proprie sau să se bucure de un statut socio-politic anume. Pe de altă parte, termenul măduce cu gândul la discursul politic dinainte de 1990, în care era menţionatăconstant „înfrăţirea“ dintre intelectualitate, ţărănime şi clasa muncitoare, substindardul partidului unic. O atare clasificare aşeza, de fapt, cele trei „clase“ subsemnul unui surd, dar insurmontabil conflict, în realitate. Aşadar, sub rezervavariaţiei terminologice utilizate de iniţiatorii anchetei, voi încerca să răspund laprima întrebare.antiteze NR.1/2011 7
  8. 8. Viaţa publică românească, începând cu constituirea statului-naţiunemodern, a fost într-un proces permanent de căutare, promovare, revizuire a unormodele de comportament sau soluţii sociale şi politice. Este notoriu rolulgeneraţiei Maiorescu, rolul lui Titu Maiorescu personal, apoi al lui N. Iorga, apoial grupului coagulat în perioada interbelică de personalitatea fascinantă a lui NaeIonescu. Judecând numai după aceste momente din evoluţia „spiritului public“românesc, aş spune că ceea ce este desemnat aici prin intelectualitate a avut celpuţin vizibilitate şi uneori un rol constructiv la nivel colectiv. Să ne gândimnumai la rolul intelectualităţii în accepţia de educator, „luminător al maselor“din epoca paşoptistă, atunci când era chiar nevoie de un program coerent deeducare a unei populaţii preponderent rurale şi deosebit de conservatoare. Înceea ce priveşte situaţia actuală, sunt convinsă că intelectualii (deseoriconfundaţi la noi cu specialiştii în diverse domenii, care trebuie să aibă uncuvânt greu în educare şi contribuţie la binele general), eu cred că aceştia au ovoce creditabilă atâta timp cât se pronunţă asupra a ceea ce ştiu mai bine, fiecareîn domeniul său, ca şi atunci când dovedesc că a fi intelectual înseamnă a nupractica dispreţul faţă de celălalt (categorial, individual, real sau imaginar), a nute situa pe poziţii extreme sau a nu abandona echilibrul raţiunii în favoarea unorspaime sau frustrări sau opţiuni ideologice conjuncturale. Personal, cred în rolul educativ al intelectualităţii, nu în situarea pe opoziţie care adânceşte ruptura dintre intelectual şi non-intelectual. În măsura încare intelectualitatea se defineşte ca o elită care are soluţii pentru celălalt, aflatîntr-o poziţie subalternă, multe din posibilităţile ca intelectualii să contribuieconstructiv la educare şi progres social sunt anulate. La fel şi în cazul în care„intelectualitatea“ se defineşte ca atare, imprecis, în raport cu muncitorii sau curestul. 2. Câteva posibile răspunsuri la această întrebare se află în volumulIdolii foruluii, apărut la Editura Corint în 2010, care reuneşte opinii ale unorspecialişti din cele mai diverse domenii: politologie, sociologie, filosofie etc. Ainvoca acum riscurile şi paradoxurile afacerii Dreyfus înseamnă a repeta lanesfârşit şi cu puţin folos, lucruri deja ştiute. Ştim că din Evul Mediuintelectualul funcţiona ca un fel de sacerdot ambiguu în relaţiile cu puterea.Orice regim politic a selectat un număr de persoane cu vizibilitate publică,menite să confere credibilitate regimului, iar aceştia nu se pot defini neapărat caintelectuali. Ştim foarte bine că în campanile electorale, fie de nivel sătesc sauplanetar, sunt prezente persoane cunoscute în comunitatea căreia ele seadresează, apreciate sau care satisfac un anume tip de frustrare sau nostalgie degrup (mă refer aici la actori fascinanţi, genul G. Clooney sau R. Gere şi nu maipuţin la persoane de o anume notorietate din media românească, solişti demuzică populară, promotori de spectacole de televiziune etc.). Aşa că nu numaicei pe care întrebarea îi defineşte, vag, drept intelectuali, fac pactul cu putereasau, pur şi simplu, cred într-o anume ideologie. De ce să nu admitem aceasta, căoamenii sunt convinşi că o anume ideologie, o anume atitudine politică etc. sunt 8
  9. 9. ANCHETA ANTITEZEcele mai potrivite pentru societate la un moment istoric. Important este capublicul să fie destul de educat încât să recunoască eventualele exagerări sauinterese personale, să respecte aceste alegeri ale altora, dar să îşi construiascăpropriile opţiuni. De aceea spun că problema numărul unu este educaţia generală(cea civică intrând aici). În felul acesta ne alcătuim propriile noastre opinii, şicontează mai puţin dacă un grup de putere selectează un număr de figuri denotorietate să-l reprezinte, să-i popularizeze opiniile etc. Publicul va lua ceea cee bun, va accepta pe celălalt şi nu se va mai preocupa excesiv şi contraproductivde „cine de-al cui e“. 3. Răspunsul la această întrebare, aşa cum e ea formulată, ne trimite lanecesitatea de a considera încă valabil raportul direct, cauzal, între biografia/comportamentul autorului şi finalitatea efortului său, care este, cum aţi spus,opera. Dacă vorbim despre literatura de ficţiune, contra-exemplele sunt multe şide succes: Fr. Villon, O. Wilde, mulţi alţii, din toate spaţiile culturale. În plus, nuorice carte are statutul de operă, chiar de am lua în discuţie numai definiţiaarhicunoscută a operei, dată de Tudor Vianu. Dacă însă nu ne referim la ficţiune,ci la cărţi care îşi propun să aducă publicului un model de comportament, săsugereze o ideologie de urmat, să facă o analiză a unui moment istoric, sădenunţe o formă sau alta de totalitarism, atunci este de dorit, pentru credibilitate,ca autorul să nu se fi situat exact pe poziţia pe care o critică. Spun aceasta pentrucă, adeseori, cititorii sunt înclinaţi să ignore valabilitatea unor idei şi să judece ocarte în numele biografiei autorului (mai ales când aceasta este cunoscută,autentic sau anecdotic) sau, şi mai grav, în numele unor accidente biografice alefamiliei acestuia. Mai cred şi că moralitatea este dată de o anume autenticitate,adică de consecvenţa unor poziţii ideologice asumate; de pildă, nu suntem azimarxişti, la anul libertarieni şi tot aşa. Iar dacă aceste revelaţii şi transformăripersonale au loc şi le integrăm în ceea ce scriem, măcar e normal să recunoaştemasta şi să explicăm de ce am optat pentru o nouă cale. Cred că acesta e mesajulmoral pe care îl poate un autor transmite publicului: să evoluăm, să ne analizămcritic opţiunile, dar să nu fim ipocriţi. Ştiţi, adagiul baudelairian referitor lafratele-cititor ipocrit; dacă autorul nu e ipocrit, atunci şi fratele-cititor va creştemoral. 4. Cel mai scurt răspuns ar fi: o persoană care scrie cărţi/se manifestă caanimator al spiritului şi care este răsplătit material pentru asta, adică liber-profesionist intelectual. Dacă ar fi să găsesc o actualizare a acestui model, m-aşgândi la Bernard Henri Levy, care se pronunţă, cu o autoritate parţialautoproclamată, despre politica mondială, politica internă a Franţei şi multealtele. Referitor la spaţiul românesc, cred că nu statutul de intelectual de succeseste idealul celor ce scriu, ci acela de profesionist care, având siguranţacunoştinţelor şi conştiinţa că trebuie să ne instruim permanent şi să acceptăm şipăreri diferite, poate schimba ceva în domeniul său şi, cel mai important, îi poateforma pe alţii, pentru a nu exista un hiatus între generaţii. Eu cred că aceastaantiteze NR.1/2011 9
  10. 10. asigură succesul. Fără îndoială, este necesară şi o recompensă socială adecvată,nimeni nu mai crede în intelectualul famelic, care mănâncă (sau nu) după toanelevreunui Mecena de circumstanţă, indiferent cine ar fi acesta (persoană sauinstituţie). MIHAELA MUDURE (profesor universitar şi conducător de doctorat la Catedra de engleză a Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“; traducătoare, eseistă, publicistă cu o bogată activitate ştiinţifică internaţională) 1. Nu, intelectualitatea laică nu constituie o voce credibilă în societatea românească contemporană. Voci mult mai influente au preoţii, de exemplu. Explicaţia are cauze istorice. Misionarismul nu a prea fost vocaţia intelectualului român. Intelectualul român s-a simţit mai bine în umbra puterii şi la adăpostul puterii. De aici, de sub această pulpană caldă a mai complotat, a mai făcut cu ochiul adversarilor, a mai rezistat prin cultură. Contra- exemplele sunt puţine. 2. Relaţia intelectualului cu puterea trebuie să fie critică. Restul suntaccidente ce ţin de biografie: cine iniţiază relaţia şi când. E ca la amor: importante cum se face, nu cine a făcut primul pas. Din cauza acestei responsabilităţicritice, intelectualii sunt, de regulă, oameni de stânga. E mult mai greu,conceptual vorbind, să iniţiezi un dialog critic cu puterea de pe poziţii de dreaptaşi dacă eşti, cu adevărat, de dreapta. O altă chestiune la noi este că se practicăindistincţia politică. Etichetele politice nu sunt, de cele mai multe ori, relevante. 3. Nu ar trebui să influenţeze deloc. Totdeauna dau exemplu studenţilormei pe John Dryden, mare poet englez din secolul al XVII-lea şi părintele criticiiliterare de limbă engleză. A trăit bietul om timpuri „interesante“ şi l-a prins şi peCarol I, şi pe Cromwell, şi pe Carol al II-lea, fiecare cu pretenţiile lui de adularesinceră şi absolută! Şi a scris bietul om la ode şi pentru unul şi pentru altul. Cădoar nu era să-şi lase capul pe butuc şi să ne lase fără Annus Mirabilis sauMacFlecknoe sau superbele sale comedii baroce! Acum, la mai bine de 300 deani de la moartea sa, când acele pasiuni s-au stins, înregistrăm aceste accidentebiografice ca atare şi trecem mai departe. Importantă rămâne opera. Ce ai lăsatdupă tine pe raftul bibliotecii. Restul e important doar pentru contemporani. Cualte cuvinte, cel fără păcat să ridice piatra! Sau, ca să dau un exemplu mai din 10
  11. 11. ANCHETA ANTITEZEvremea noastră, Adrian Păunescu a fost o personalitate cu lumini şi umbre, darpoezia lui Rugă pentru părinţi este o capodoperă şi puţini poeţi contemporani sepot lăuda că au reuşit să facă mulţimea să plângă cu o poezie. Ori la Cenaclul„Flacăra“ ţi se umezeau ochii atunci când se recita/cânta această poezie. 4. Intelectual de succes înseamnă să ai bani, poziţii de influenţă, să aparides pe sticlă. Există oameni foarte valoroşi, astăzi, în România care sunt într-unanonimat greu de înţeles. Dau doar câteva exemple. Am citit nişte romane foartereuşite scrise de contemporani: Privighetoarea arsă de Mircea Cavadia, Tragaşerpilor de Grigore Adrian sau Mieii tunşi zero rămân repetenţi de TeodorParapiru. Nu numai că nu am auzit să fi primit vreun premiu, dar nici măcar vreorecenzie nu s-a scris despre aceste romane. Anglista clujeană Ioana Sasu-Bolbas-a angajat de câţiva ani într-o muncă de mare complexitate: traducerea unorzone din literatura engleză din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea neacoperitepână în prezent. S-a tradus şi publicat până în prezent: poezia religioasămetafizică, un volum din opera lui Alexander Pope, un volum de poezii dinopera lui Jonathan Swift (părintele lui Gulliver a fost şi un mare poet). E gata detipar un volum din John Dryden, păcătosul amintit mai dăunăzi. Se pregăteşte oselecţie din poezia feminină a epocii (Aphra Behn, Lady Mary WortleyMontagu, Mary Robinson, Anne Killigrew, Eliza Haywood etc.) precum şi unvolum din poezia libertină a epocii (Contele de Rochester, Charles Sedley).Toate acestea sunt gesturi culturale de mare relevanţă, dar ecoul lor nu a reuşit sătreacă de sala cu oglinzi a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. DANIEL CLINCI (redactor al revistei „Tomis“, doctorand în filologie al Universităţii Bucureşti, în prezent studiază ca bursier la Universitatea din Amsterdam) Ideologia „elitei“ Titlul acestei anchete mă obligă să fac precizări suplimentare cu privire la termenul de „elită intelectuală“, care mi se pare puternic încărcat ideologic. Iar aceasta din mai multe motive pe care le voi expune aici: în primul rând, ideea că ar exista un subsistem social sau un grup cu anumite trăsături distinctive supranumit „intelectualitate“ este dificil de susţinut. Această categorie socială există doar în practicile discursiveale celor care, prin ele, încearcă să se legitimeze ca potenţială instanţă dominantăantiteze NR.1/2011 11
  12. 12. a spaţiului public. Mecanismele de autolegitimare, însă, nu fac decât să oautonomizeze, adică să o izoleze de restul societăţii. Altfel spus, ajungând la adoua obiecţie pe care o am, a vorbi despre o „elită“, separată de restul societăţiişi, desigur, păstrând ideea unei superiorităţi dacă nu în mod necesar materiale, cisimbolice, înseamnă a promova un discurs în care survine problema dominării,în acest caz, a „intelectualităţii“ ca „elită“ faţă de „ceilalţi“, care trebuieîndrumaţi în direcţia pe care categoria dominantă doreşte să o traseze. Cred căaceste argumente sunt suficiente pentru a ne despărţi de sintagma din titlu şipentru a recunoaşte faptul că păstrează o ideologie de clasă care se manifestă înjocuri ale dominării şi autorităţii asupra celuilalt. Şi, ca să-l parafrazez peFoucault, căruia rândurile de faţă îi sunt, oarecum, tributare, treaba noastră estesă luptăm împotriva fascismului, fie el şi cel din capetele noastre. 1) Viaţa publică românească este destul de eterogenă încât să nu permităastfel de simplificări. Cred că problema scriitorilor, artiştilor sau a Academiei nuar trebui să fie obţinerea credibilităţii publice, ci despărţirea de un model alizolării pe care l-au practicat cu relativ succes în perioada totalitară şi post-totalitară, neintervenind cu consecvenţă în viaţa publică. Aceşti „intelectuali“,dacă mai preferaţi acest termen, s-au ocupat numai cu amenajarea propriului lorspaţiu închis, spaţiu care nu comunică cu exteriorul. Cu alte cuvinte, s-a creat uncâmp (în termenii lui Bourdieu) al academiei, al scriitorilor, al artei etc.,autonom, în măsura în care nu are impact asupra societăţii. Ieşirile actoriloracestui câmp în alt spaţiu public decât cel pe care şi l-a construit sunt eşecurirepetate: apărarea idealismului de dreapta de către Pleşu, Liiceanu, Patapievicietc. nu are decât rolul de a transfera capital simbolic de la „elită“ la administraţieşi invers. Altfel, facţiunile care se poziţionează împotriva acestora şi care îiacuză de pact cu „puterea“ joacă acelaşi joc al legitimării proprii prindelegitimarea celuilalt. Scopul lor e acelaşi: a obţine autoritate şi influenţă înspaţiul public. S-ar putea cita ca exemplu în acest sens Observatorul cultural,care jonglează cu temele actualităţii politico-sociale sub egida aceluiaşi bun simţcomun pe care îl invocă şi Dilema veche sau 22, însă direcţionat împotrivaregimului actual. Aşadar, spaţiul public cu tendinţe quality funcţionează, trist, daradevărat, la fel precum cel deschis de publicaţiile de scandal. Singura diferenţăeste că cititorii şi colaboratorii unora se pretind „intelectuali“, iar ceilalţi, nu.Materiale critice pe teme serioase nu găsim decât rar, iar denominaţia „publicaţiede cultură“ a abdicat în favoarea tratării subiectelor de actualitate din domeniulpolitic şi social cu miros de ideologie. Acesta este cel puţin unul dintre motivelepentru care spaţiul pretins quality nu este creditabil: pentru că face ce fac şi alţii,aducând în plus propria voinţă de a fi un dispozitiv de dominare socială. Nutrebuie să ne simţim diferiţi de alte culturi din cauza acestei situaţii; şi înOccident intelighenţia e strict despărţită de lumea din afara ei, trăind în propriasa ficţiune. Lecţia lui Nietzsche nu a fost învăţată nici măcar de culturile în carea vieţuit. 12
  13. 13. ANCHETA ANTITEZE 2) Desigur, o succintă privire asupra spaţiului public autohton ne indicăclar faptul că lupta pentru putere este deosebit de acerbă, iar conflictele nu semai poartă pe terenul academic sau cultural, ci pe cel al politicului, ceea ce, dacăatitudinea celor implicaţi n-ar fi suspectă de partizanat necondiţionat, este foartebine. Intelighenţia noastră încă nu a căpătat o conştiinţă a rolului său public, înafara micilor aranjamente şi a retoricii electorale la momentul potrivit. Poziţia saexistă în măsura în care îi oferă avantaje, atât individual, cât şi colectiv.Discursurile diferite pe care intelighenţia le propune, în afara faptului că au oaudienţă foarte limitată, nu se disting prin consecvenţă, ci fac parte din aceeaşimultiplicitate care speculează pe marginea unor teme şi tendinţe actuale însocietatea românească; din acest punct de vedere, este trist faptul că mulţiindivizi care se pretind „intelectuali” gândesc România ca inferioarăOccidentului, contribuind, întreţinând şi popularizând straniul discurs negativcare domină conştiinţa publică locală. De preferat ar fi ca indivizii aceştia să nu mai ţină discursuri din fotoliicălduţe şi cu stipendii frumoase. Să tacă. Sau să nu mai facă nici o diferenţă întreei şi ceilalţi oameni, să renunţe la modelul acesta paternalist care îi aruncă înderizoriu. Eventual, să-şi definească clar poziţia şi scopurile, ca să ştim şi noi„cu cine votăm“. 3) Chestiunea moralităţii unui autor nu mă priveşte câtuşi de puţin.Moralitatea însăşi înseamnă lucruri diferite în funcţie de receptor. Probabil suntunii care nu-l citesc pe Wilde pentru că a fost homosexual, pe Heidegger pentrucă a fost nazist şi pe Marx pentru că a fost comunist. Moralitatea este parte dinideologia de clasă dominantă pe care anti-comunismul nostru perpetuat deîngerii liberalismului după 20 de ani de la decembrie `89 o pune în aplicare. Unmoralist cum e Pleşu, deşi e în vogă, e ridicol din cauza discursului său negativcare întreţine acea ideologie despre care vorbeam, total anacronică, scrisă pentrufemeile casnice din clasa superioară urbană. Şi poveştile lui şi ale altora nu suntdecât mici scandaluri cotidiene care trec odată cu zilele. Să nu uităm căNietzsche ne sfătuia să ne ferim de oameni ca aceştia. 4) Intelectual de succes, artist de succes, afacerist de succes etc.înseamnă, în România şi aiurea, să fii un bun manipulator al capitalului de oricenatură ar fi acesta. Capitalul este singura valoare pe care lumea de azi o mairecunoaşte. Primul pas către renunţarea la o ideologie este identificarea sa, iarcombaterea discursurilor dominante nu se poate face înlocuindu-le cudiscursurile dominante proprii. Nu avem nevoie de lideri luminaţi care să neconducă pe căile adevărului şi dreptăţii neoliberale, nici de moralişti care săapere bunul simţ comun, nici de filosofi închişi în birouri ministeriale,senatoriale şi directoriale, avem nevoie de o luptă constantă împotrivaantiteze NR.1/2011 13
  14. 14. tehnologiilor puterii care se instalează în societate, dacă nu cumva suntem dejairemediabil pierduţi. LUCIA DARAMUS (scriitoare, traducătoare, jurnalist cultural) E un subiect tare stufos, pentru că sunt complicate cele două ingrediente implicate: intelectualul şi puterea. La prima vedere nu ar avea nimic de-a face unul cu altul, dar, în subsidiar, ele sunt complementare. Dacă ne uităm la scena intelectuală actuală românească, putem observa că prea puţin o voce intelectuală este şi o voce politică puternică. În general, intelectualii noştri stau într-un colţ de umbră, mimând credibilitatea. Este şi foarte greu să te afişezi politic, pentru că, mai mult sau mai puţin, intelectualii noştri au avut ceva de împărţit cu puterea trecutului, cu comunismul. Poate se vorridica voci care să fie pertinente dintre cei din generaţia noastră, care să fie înstare să aibă un dublu statut: de intelectual şi de reprezentant al puterii. La ora actuală există personalităţi (puţine la număr) care au reprezentatceva sau reprezintă ceva în viaţa politică românească şi numesc aici pe IonVianu (în primul rând), care, plecat din ţară, a continuat în spaţiul occidental săscrie articole în defavoarea comunismului, apoi pe Gabriel Liiceanu, pePatapievici, pe Pleşu şi alţii. La categoria alţii mă gândesc la jurnaliştii culturali,la scriitorii care publică în ziare tablete politice sau de atitudine ca MirceaMihăieş, Tismăneanu, Stelian Tănase etc. Nu, intelectualitatea nu constituie o voce credibilă în viaţa publicăromânească. În relaţia cu puterea, rolul intelectualului ar trebui să fie unul foarteimportant, pentru că intelectualul şi puterea sunt complementare. Să luăm numaicazul oamenilor de litere. De când există literatura, un rol al acesteia a fost sădemaşte politicul, să-l ironizeze, să dea la iveală ce nu e în regulă. Asta a făcutPlaut în teatrul lui, asta au făcut generaţii de scriitori de-a lungul timpului. Armascriitorului e cuvântul, a artistului plastic e culoarea, materialul. Scriitorultrebuie să fie în mijlocul societăţii, să fie ponderea pentru politic, pentru putereşi niciodată să nu facă jocul puterii. În privinţa moralităţii, aici lucrurile se împart cumva. Există mai multepăreri. Moralitatea unui autor nu cred că influenţează receptarea operei acestuia.Aici avem celebrul caz Dostoievski. Opera a depăşit cu mult omul, moralitateaacestuia şi nu e cazul să intrăm în amănunte. Desigur, dacă vrei să fii un lider deopinie, e bine să fii moral, cât mai moral. Dar avem şi alt caz, cel al lui Van 14
  15. 15. ANCHETA ANTITEZEGogh care a trăit cu o prostituată. Faptul, scos din contextul vieţii lui, ar păreaimediat amendabil, însă, citindu-i viaţa nu ai cum să nu observi că Van Goghpractic a fost un sfânt (păcat că s-a sinucis, dar era bolnav psihic în momentul încare a făcut-o) şi a vrut s-o salveze pe femeia cu care a trăit. Recomand a se citiromanul lui Irving Stone, Bucuria vieții. În ceea ce mă priveşte, nu judec opera unui om în funcţie de moralitatealui, desigur, mă interesează foarte mult ca libertatea lui, a autorului de pildă, sănu distrugă libertatea altuia, a celuilalt. Cu alte cuvinte, libertatea mea să seîntindă până la libertatea celuilalt, să nu-l lezez. E mult de discutat aici, pentru căsunt mai multe tipuri de moralitate. Cred că există un decalog al moralităţiicuprins în cuvântul decenţă. Şi, dacă o luăm în litera Bibliei, nu există om caresă poată spune că este alb ca neaua, astfel încât să aibă dreptul să pună mâna pepiatră şi să arunce. Cred în decenţă, cred, aşa cum am mai spus, în libertatea meacare să nu lezeze libertatea altuia. Ultima întrebare este nu grea, ci nostimă. E nostimă, smulgându-mi unzâmbet în colţul gurii, pentru că a fi intelectual de succes la noi în ţară înseamnăîn primul rând în a sta mai tot timpul pe ecran, pe la diferite posturi deteleviziune. Ţi se vând cărţile în funcţie de cât de vizibil eşti pe ecran. Suntsigură că există şi alţi intelectuali de vază la noi în ţară, în afară de cei treiconsacrați, Liiceanu, Pleșu, Patapievici, dar care nu sunt atât de vizibili peecrane. E limpede, în ţară la noi, lumea se uită la televizor şi prea puţin îşiformează o idee despre un om, despre opera lui, din cărţile pe care le scrie saudin revistele de cultură. Mi-ar plăcea să se facă o anchetă printre oamenii politicişi să vedem câte reviste de cultură citesc ei. DORIN PLOSCARU (preot, poet, publicist) 1. Tonul istoriei noastre moderne a fost dat de intelectualitate. În 1848, în 1877, în 1918. Am avut un Alecsandri, un Bălcescu, un Kogălniceanu, un Brătianu, un Eminescu. În viaţa publică a României de azi, vocea intelectualităţii se aude din ce în ce mai stins. Sigur, la nivel politic, avem un Cristian Preda universitar, consilier prezidenţial şi europarlamentar, avem un Mihail Neamţu, recent aşezat la loc de frunte în fotoliul directorial, unTeodor Baconsky, Ministru de Externe şi scriitor rasat, un Teodor Paleologu,universitar de anvergură, fost Ministru al Culturii. Exemplele pot continua: avemantiteze NR.1/2011 15
  16. 16. un Pleşu şi Liiceanu cu excelenta lor emisiune şi personalitatea fiecăruia carecopleşeşte, îl avem pe Horia Roman Patapievici cu „Înapoi la argument“ pe TVRCultural, care e un regal mai întotdeauna, îl avem pe Radu Preda, minunat eseistşi teolog de profunzime. Ana Blandiana şi Romulus Rusan cu a lor ctitoriemonumentală, Memorialul de la Sighet. Toate aceste voci contează. E mai puţinimportant că unii le ascultă şi alţii, nu. Important e că ele există, se manifestă înspaţiul public, sunt auzite şi, vrând-nevrând, lumea le află punctele de vedere. 2. Locul şi rolul intelectualului...? Puterea ameţeşte. Mărirea schimbăfirea cum zice românul. Puterea te face neom; nu mai ai suflet, milă; calci pestecadavre; ai sentimentul că stăpâneşti veşnic! Uneori intelectualul încearcă săinvite la dialog Puterea (vezi greva profesorilor) dar fără şanse de reuşită. Seobţin doar promisiuni, trageri de timp, amăgiri. Dacă puterea îşi selectează elita?Sigur. Perversitatea, machiavelismul, lichelismul, duplicitatea, demagogia,funcţionează şi astăzi foarte bine. O parte a elitei acceptă târgul în schimbul unorservicii, burse, funcţii, salarii etc. Pact cu puterea? Nu prea. Nu prea stă Putereala pacte cu intelectualitatea. De orice rang ar fi ea. Sau dacă stă, o face de paradăşi de ochii lumii, „diplomatic“. 3. S-a tot vorbit de autor şi de operă. Aici e autorul, acolo e opera.Teoria nu prea se regăseşte în practică. Moralitatea autorului influenţeazăreceptarea operei sale foarte mult. Poezia, s-a spus, este a celor învinşi. Mulţiscriitori au fost zdrobiţi de viaţă dar au ieşit învingători în opera literară. Suntfoarte multe modele şi exemple: de la Eminescu la Voiculescu, de la NichitaStănescu la Mihail Sadoveanu, de la Ion Creangă la Dumitru Stăniloae sauDaniel Turcea. 4. Există o mancurtizare şi o telenovelizare a literaturii de azi. Omanelizare, dacă vrei. Melodrame ieftine, texte siropoase, romane à la Coelhosau Pavel Coruţ şi succesul e gata. Tiraje uriaşe. O reţetă a succesului, aintelectualului de succes, sigur că este, dar nu e aplicabilă la toţi. Durerea ceamai mare pentru intelectualul român din România de azi e că omul nu maiciteşte. Episodul cu gospodina care venea de la piaţă cu sacoşele pline deverdeţuri şi deasupra avea şi un volum de poezie format liliput era elocvent prin‟90. Astăzi nu mai e. În Copou, îmi povesteau Nichita Danilov şi DorinSpineanu, în anii ‟95-‟96 au scos pe tarabă colecţia de un leu. Clasici români şistrăini. Lume se uita, îi pipăia. Vedea cartea, era frumoasă, dubios de ieftinăînsă, şi o punea la loc cu sfială. Nu-i aşa că-i ciudat românul?! Cititorulcondiţionează succesul. Şi ca intelectual de elită trebuie să fii mai întâi cititor deelită. Apoi ca scriitor, trebuie să ai curaj, să fii perseverent, să nu fii demagog, sătransmiţi emoţia, să arzi dacă vrei să aprinzi, să cultivi frumosul, binele,adevărul şi dreptatea prin scrisul tău, să nu te prostituezi literar... Intelectualul desucces are oarecum şi ceva comercial în el, ceva de plastic, ceva cu emulgatori şiaditivi care nu-mi place. Intelectualul nu trebuie să caute succesul, pentru căpoate fi ieftin şi trecător. Succesul trebuie să-l caute pe intelectual. 16
  17. 17. ANCHETA ANTITEZE VIRGIL RĂZEŞU (scriitor, traducător, publicist, editor, medic) 1. La 20 de ani de la revoluţie şi în situaţia în care am ajuns acum, când – practic – societatea românească şi-a măcinat, cu bună ştiinţă şi cu un rar meşteşug, temeliile şi reperele de orice fel, când s-a transformat (a spune iremediabil nu este nici o exagerare) într-o magmă amorfă şi lipsită de vitalitate, a mai vorbi despre o pătură intelectuală credibilă şi cu vreo influenţă oarecare asupra mersului societăţii mi se pare un nonsens. Cred că mai existăm ca societate dintr-o inerţie a lucrurilor pornite de cine ştie când şi nu din acţiunile conştienteşi obiective ale membrilor societăţii postrevoluţionare. Pare apocaliptică afirmaţia, dar nu e departe de adevăr. Mai cred că, prinforţa împrejurărilor, pătura intelectuală a fost înlocuită în cea mai mare parte deo alta, pseudo-intelectuală, găunoasă, ţâfnoasă şi cu nasul pe sus, lipsită demoralitate şi valoare, care-şi tratează beteşugurile la Viena, îşi petrece concediulnumai în Hawaii sau Tenerife şi care s-a contopit şi se confundă cu puterea, pecare o deserveşte, ocupând posturile cheie. Exemplul cel mai la îndemână ni-loferă europarlamentarii noştri, dintre care unii nu fac parte din intelectualitatenici în glumă sau dacă au pornit ca intelectuali adevăraţi, s-au dezis de aceastăcategorie, dându-se în stambă pentru câţiva galbeni pătaţi. La urma urmei,intelectualitatea românească îşi merită soarta, pentru că după decenii dedesconsiderare, la momentul cuvenit, al transformărilor radicale şi (fărăexagerare) revoluţionare, când ar fi putut face ceva pentru ea şi pentru întreagasocietate, cuvântul ei de ordine a fost … ce-mi trebuie ?, nu fac politică, nu măamestec, îmi văd de-ale mele ş.a.m.d. Şi atunci, locul intelectualului, care ar fiputut înţelege mai bine mersul şi rosturile lucrurilor, acţionând spre binele şiprogresul societăţii, a fost ocupat de vânzătorii de tot felul, care ne-au adus undesuntem. Aproape că nu mai am speranţa că ne vom putea desprinde dinmarasmul în care ne aflăm şi care, de fapt, este indus tot de vechile structurirevopsite în straie democratice care-şi văd de propriile interese, în dispreţulpopulaţiei de rând. Şi, când nu vom mai avea ce vinde, vom deveni slugile celorde dincolo de frontiere. Povestea cu cumpăratul pământului de către străini nueste chiar poveste. Mai pe scurt, nu cred că intelectualitatea noastră mai arevreun strop de vlagă ca să îndrepte ceva sau să canalizeze societatea către nişteidealuri credibile. Va trebui s-o luăm de la capăt, pentru că acum ne aflăm într-oformă de ev mediu, bine înţeles cu straie noi, cu mobil la ureche şi PC pe masă. 2. De-a lungul istoriei s-a dovedit că tot ceea ce au creat şi au realizatsocietăţile, temeinic şi durabil, a fost determinat de marile personalităţi şi deantiteze NR.1/2011 17
  18. 18. vârfurile societăţii, gânditori conştienţi de mersul lucrurilor. Marii noştri bărbaţi(şi nu mai puţin femei), care au contribuit la propăşirea (cuvânt splendid caînţelesuri, aproape uitat) României dintre cele două războaie mondiale, au purtatpecetea unei intelectualităţi adevărate, mânate de idealuri sfinte. Democraţia cucare ne împăunăm astăzi este un fel de surogat jalnic şi foloseşte păturii mustinda putere, care face totul pentru sine şi în dispreţul celor mulţi. Puterea nu are cum să apeleze la elita intelectuală pentru că adevărataelită nu ţine în veci de veci cu puterea şi, ca atare, rămâne neluată în seamă şi,deci, fără cuvânt. Pentru putere, intelectualitatea este un bolovan atârnat de gât.Da, puterea selectează ceea ce pare a fi elita, o aduce în faţă, o plăteşte bine, oşlefuieşte după interesele sale şi o foloseşte. Nu vi se pare emblematic că atâţia(destui) intelectuali adevăraţi, care ţipau pe toate căile că opera lor suferea delipsa de libertate a regimului trecut şi de la care, după revoluţie, se aştepta oadevărată explozie creatoare, imediat ce au fost invitaţi să guste din plăcintanaţională, au devenit moşieri, oameni de afaceri şi au uitat de opera pe carevroiau sau trebuiau s-o creeze ?! Elita folosită de putere, antrenată de iureşulputerii, ajunsă în rang mare, întoarce spatele trecutului şi oamenilor mari aiacestui neam şi cântă osanale sau manele laolaltă cu cei cu canale prospere deteleviziune şi maşini de lux. Nu ne putem mira că puterea ignoră cu desăvârşireintelectualitatea adevărată şi nu este interesată de înflorirea ei şi a minţilorluminate. Cred că locul intelectualităţii în societate este esenţial şi din rândurile eiar trebui aleşi reprezentanţii tuturor structurilor. Un intelectual adevărat (nuneapărat deţinător al unei diplome universitare, ştim cam cum se obţin în ultimavreme) sau mai bine zis o persoană educată înţelege mai bine ceea ce se petreceîn societate, apasă cu mai multă uşurinţă pârghiile care trebuie puse în mişcare,discerne ceea ce este cu adevărat valoros şi durabil pentru societate şi nu se lasăantrenat de aparenţe înşelătoare sau de moment. Din păcate, intelectualitateanoastră a pierdut experienţa efectivă în conducerea treburilor statului şiprofesionalismul izolat nu-şi mai îndeplineşte rolul său integrator. 3.Întrebarea este extrem de dificilă, iar răspunsul nu poate fi decâtambiguu. De principiu, dacă vorbim de adevăraţii creatori de operă, durabilă, eiîşi pun amprenta pe creaţiile lor. Altfel nu sunt decât copiatori şi folosescinstrumentele şi mănuşile celor autentici. Vorbind mai direct, nu pot admite căun creator cu o moralitate îndoielnică poate zămisli o operă morală (sau invers).Ori, dacă o face pentru o perioadă oarecare, falsitatea se decopertează şi în celedin urmă leapădă hainele care nu-i aparţin şi rămâne cel ce este. Sigur că înastfel de judecăţi intervine în mod fatal interpretarea pe care fiecare dintre noi, şisocietatea în ansamblul ei, o acordăm moralităţii. Pentru cel judecat sau analizat,moral este să trăiască şi să creeze aşa cum crede de cuviinţă şi mai puţin dupăcanoanele societăţii. De altfel, istoria tuturor domeniilor de activitate umană neoferă suficiente exemple de acest fel. Şi în cele din urmă, se poate conchide căceea ce rămâne din creaţie şi contează este, în primul rând, opera, care nu se 18
  19. 19. ANCHETA ANTITEZEalterează în timp şi mai puţin creatorul care, odată cu trecerea timpului, maipierde din judecăţile anterioare. 4. În societatea românească de astăzi, în care scala valorilor a rămas lafel de desconsiderată ca şi în regimul trecut, chiar dacă e vorba de alte registreoperaţionale, intelectualul de succes seamănă leit cu personajele de succes dindomeniul economic şi cântarele sale sunt identice: averi, vile, călătorii etc.Restul nu-l mai interesează. Aproape că nici propria operă sau ceea ce lasă înurmă nu-l mai preocupă şi dacă mai creează ceva este doar de ochii lumii, ca sănu se dezmintă. Reuşita socială, viaţa facilă şi acumularea de bunuri îl împingcătre suficienţă. Spună ceilalţi ce-or vrea! Dacă este să ne referim la creaţia literară, ceea ce mi se pare cel maigrav este că s-a alterat foarte tare instituţia chemată să cântărească orice operă:critica. Cred că noi am avut o critică foarte serioasă şi foarte conştientă demenirea ei. Or, în prezent, tonul criticii s-a superficializat îngrijorător, criticaeste aservită unor interese imediate şi nu mai puţin meschine, nu se poate punepreţ pe ea. Adevăraţii critici nu mai citesc (nici măcar în diagonală). Cele câtevavoci care încearcă să realizeze un aparat critic de mare competenţă sunt uşoranihilate de marea masă a aplaudacilor care judecă totul după autor sau creator şiacordă importanţă nejustificată falselor valori. Croitorii deveniţi creatori demodă, frizerii deveniţi hair-stilişti şi câţi alţii asemenea, deţin topul mas-medieişi marea masă a consumatorului de operă adevărată nu ajunge mai sus. Criticanu-l ajută şi nu-l învaţă să desluşească valoarea reală, dintr-o supraproducţieefectivă. MIHAIL SORIN GAIDĂU (caricaturist, jurnalist de analiză social-politică) 1. Au rămas destui intelectuali capabili să perceapă, să analizeze, să constate onest şi obiectiv starea de lucruri actuală. Regretabile sunt doar lipsa de solidaritate şi coeziunea dintre diferitele profesii şi ocupaţii ce întregesc statutul şi conţinutul unei familii mai numeroase: intelectualitatea, un „arhipelag“ cu preocupări suficient de egoiste pentru a nu consimţi hotărâtor la asumarea unor riscuri, pretinse de implicarea civică marcantă. „Insularitatea“ şi diversitatea atitudinilor intelectualilor români dezvăluie un „cor“ dizarmonic motivat, înainte de toate, de precarităţi materiale. Pentru adeveni credibil şi convingător dinaintea autorităţii administrative şi a oricărui tipde electorat, intelectualul are nevoie de educaţie solidă, de fermitate şi principiiantiteze NR.1/2011 19
  20. 20. în care să creadă şi pe care să le respecte necondiţionat. Labilitatea dinainteaunor surse de putere şi (sau) de finanţare poate discredita moral. Dante Alighieria fost un intelectual rafinat, cu principii de nezdruncinat şi a murit în exil, laRavenna. Nicolae Bălcescu şi-a probat onestitatea civică până la capăt, fiindnevoit să moară în exil. Nu-i plăcut să mori în sărăcie, printre străini… Caius şiTiberius Gracchus, aristocraţi temeinic şi frumos educaţi, implicaţi convingătorde partea plebei au pierit asasinaţi. Mulţimea nu a asimilat, în profunzime,calitatea şi rostul acestui sacrificiu. Pentru principiile sale republicane, Cicero afost „taxat“ cu asasinarea. Horatius şi Vergiliu s-au simţit mai bine închinândode lui Octavianus Augustus. Dedicat unor principii nobile, Voltaire s-a aflatmai mult pe fugă… Cao Xueqin, un intelectual chinez de mare cultură şirafinament, autorul celebrului roman Visul din pavilionul roşu, a pierit însărăcie, fidel principiilor sale, preferând să facă zmeie din hârtie policromă decâtsă accepte genuflexiunile impuse de statutul de mandarin, în „Oraşul Interzis“. Nu poate prezenta dubii calitatea intelectuală a lui Sadoveanu sau a luiTudor Arghezi. Cetăţeanul zilelor noastre se poate îndoi doar de condiţia lormorală, fără a mai studia contextul abrupt, agitat şi neprietenos care i-adeterminat pe cei doi scriitori să accepte oferta regimului comunist. Pentru a afla cât de creditabilă poate fi vocea intelectualităţii în viaţapublică, ar mai fi necesar un răspuns, la altă întrebare: ce discernământ mai areelectoratul din România zilelor noastre? Mai multe semi-necunoscute, dintr-unsistem de ecuaţii complex aşteaptă soluţii lipsite de echivoc, altfel, riscul de ablama intelectualitatea în ansamblul său este major. Istoricul nonagenar, NeaguDjuvara, susţine că „societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de gravîn cei cincizeci de ani de comunism. (…) În comunism s-au întâmplat lucrurigrave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct devedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit ăia mai răi, mai tâmpiţi,cocoşaţii şi guşaţii. Problema e că, dintre ei, foarte mulţi au rămas comunişti însuflet. În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierulacestui popor. Mai adaug ceva. Românul a fost aşa de dezgustat de ce i s-aîntâmplat, încât în prezent fuge din ţară pe capete“ (Interviu realizat de VladStoicescu pentru “Evenimentul zilei”- ediţia din 19 februarie 2009). Uncomentariu cu titlu interesant posta şi Dan Mihalache, la 6 aprilie2011(http://dmihalache.wordpress.com/), reluat de Cotidianul în ziua următoare,7 aprilie 2011: „Ceva e defect în «România real㻓. 2. Cineva este intelectual prin natura pregătirii, a preocupărilor şiactivităţii sale. Intelectualitatea nu este o turmă de oi pentru care vechilul„african“ al moşiei stabileşte ţarcuri cu un anumit format, pe placul stăpânuluivremelnic. Calitatea de intelectual a cuiva nu poate fi situată, în mod obligatoriu,pe acelaşi palier cu o anumită conduită civică şi morală din salonul de lux alaşteptărilor ideale. Şi intelectualii au dorinţe, interese, aspiraţii, pasiuni… Ar finefiresc să nu-şi dorească atingerea lor. Unele pot fi egoiste, personale sau decastă, altele sunt generoase, spre utilitatea şi progresul general. La „bufetul suedez“ al puterii politice sunt invitaţi sau ispitiţi săparticipe cei care se bucură de prestigiu, popularitate, consideraţie şi respect, dar, 20
  21. 21. ANCHETA ANTITEZEmai ales, cei pricepuţi şi experimentaţi, chiar dacă sunt, într-o oarecare măsură,imorali. Unii vor consimţi, alţii doar în anumite condiţiuni sau niciodată. Unintelectual versat, de calibru înalt, este conştient că rostul prezenţei învecinătatea puterii presupune avantaje, responsabilităţi, uneori şi umilinţe. Aflatla masa puterii, în calitate de consilier ori simplu obiect decorativ, intelectualulpoate pricepe că este folosit şi pentru a gira o conducere abuzivă, proastă sauticăloasă. Tovărăşiile proaste erodează un nume bun, chiar îl pot compromitedecisiv. O bună şi rară ocazie a intelectualităţii româneşti de a stabili, de pepoziţii de relativă superioritate, un pact general cu puterea politică, a fost irositălamentabil imediat după evenimentele sângeroase din decembrie 1989. „Cărţile“au fost jucate inabil, chiar dezastruos, puterea politică trişând aproape de fiecaredată, vreme de peste două decenii. Puterea politică a fost atenţionată de mass-media, prin voci oneste şi responsabile care-i semnalau derapajele, erorile,abuzurile, actele de grosolană corupţie, trădările, minciunile sfruntate şiimoralitatea. În mod constant, puterea politică s-a folosit de anumite mijloaceavute la îndemână: cine nu a răspuns pozitiv la ofertele tentante ale puterii a fostpenalizat prin dezvăluiri compromiţătoare, extrase din arhivele fostei Securităţicomuniste, când au existat asemenea… oportunităţi. Un titlu mai proaspăt,printre altele de acelaşi gen, întregeşte o metodă de lucru: „A crescut producţiaindustrială la capitolul dosare“ (articol publicat de Academia Caţavencu, la 2martie 2011). Cel mai frecvent au fost livrate „câinilor“ hămesiţi din mass-medianumele unor cunoscuţi scriitori, actori, critici literari şi ziarişti! Extrem de rar aufost publicate spicuiri din dosarele unor politicieni, mai ales din opoziţie. Ce felde pact cu puterea poate fi încheiat în asemenea condiţii? Bruno Corty semna unarticol incitant în cotidianul francez Le Figaro, citând cuvintele cunoscutuluiscriitor româno-american, Norman Manea: „LA ROUMANIE EST UNEDÉMOCRATIE KAFKAÏENNE!“ Divizată şi sărăcită, intelectualitatea din România nu are nici un motivmoral scuzabil şi credibil pentru a pactiza cu reprezentanţii unei puteri politice(oricare ar fi culoarea ei) care şantajează constant, uzând doar de umilitoareleprivilegii ale forţei brute! Oficialităţile afirmă că au fost înregistrate anumiteprogrese, inclusiv în agricultură, iar României îi este mai bine ca niciodată! Cumulte decenii în urmă, epigramistul polonez Stanislaw Jerzy Lec a lansat oîntrebare: „Dar ce fel de bine poate fi acela însoţit de o stare generală proastă“? 3. Moralitatea rămâne un factor subiectiv, fiind dependentă dementalităţile, prejudecăţile, mofturile şi gustul vremurilor. Uneori, o existenţăscandaloasă, anumite gesturi, atitudini, extravaganţe determină sporireanotorietăţii. Cu câţiva ani înaintea decesului său, plasticianul Salvador Dali afăcut publică dorinţa de a-şi vinde celebrele sale mustăţi oraşului-port Genova,contra sumei de 22.000 de USD! Informaţia a făcut ocolul lumii, dar SalvadorDali a renunţat deşi oferta a sporit simţitor, spre 100.000 USD! Scriitorul francezCharles Maurras a fost un simpatizant al Guvernului de la Vichy şi teoreticianulnaţionalismului integral, fiind condamnat pentru extremismul său de dreapta şi„pactizarea cu inamicul“. Acest stigmat nu scade calitatea operei sale. PoetulRadu Gyr a fost condamnat pentru apartenenţa sa la „Garda de Fier“, iarantiteze NR.1/2011 21
  22. 22. administraţia comunistă l-a expediat în puşcăriile destinate aşa-zişilor „duşmaniai poporului“! Nichifor Crainic a beneficiat de acelaşi tratament. În România, oanumită opţiune politică a fost taxată ca fiind imorală, duşmănoasă, aşa cum seîntâmplă, mai des, prin ţările lumii a treia. Din fericire, Radu Gyr, NichiforCrainic şi Mircea Vulcănescu sunt reeditaţi cu succes şi astăzi, indiferent deorientarea „ştampilei“ ce le-a fost aplicată. Mihail Sadoveanu a preferat săcolaboreze cu sistemul importat de la Răsărit, făcând parte chiar şi din rânduloficialităţilor de frunte care au semnat condamnări la moarte şi recluziunisevere! Dumbrava minunată şi Fraţii Jderi sunt studiate şi savurate, încontinuare, de numeroşi cititori. Pe mulţi nu-i interesează cât de imoral a fostSadoveanu, câţi „copii din flori“ a zămislit şi nici cât de mult a beneficiat de peurma statutului său. Tudor Arghezi şi-a probat de câteva ori curajul civic şipatriotismul, dar nu s-a sfiit, fiind strâns cu uşa nevoilor, să pactizeze cuocupantul german (în vremea Primului Război Mondial) ori cu bolşevismulromânesc. I-a scăzut valoarea? Un intelectual riguros le studiază opera cuatenţie, fără să se împiedice în amănuntele unor vicii sau orientări politicedezastruoase. Rimbaud a fost homosexual, Edgar Poe şi-a stimulat creativitateacu opium şi whisky, iar Ion Barbu devenise opioman. Oscar Wilde a fostimplicat într-un scandal cu homosexuali şi a petrecut vreo doi ani la puşcărie. Afost nevoit să părăsească Anglia, stabilindu-se definitiv în Franţa. The Ballad ofReading Gaol şi De Profundis sunt rodul literar al suferinţelor şi umilinţelorîndurate de Wilde în închisoare. Numeroşi actori şi poeţi români şi-au asiguratnotorietatea slăvind regimul comunist şi pe liderii săi, alţii şi-au „turnat“ colegiişi rubedeniile la Securitate. Intelectualul se află mereu între ciocanul puteriipolitice şi nicovala vremurilor. Ce ar fi putut face criticul literar Adrian Marinodupă eliberarea din închisorile comuniste? I s-a impus o colaborare, un târg cuSecuritatea şi a acceptat, dar valoarea operei sale este recunoscută în Japonia.Cancerul „turnătoriei“ i-a afectat şi pe unii reprezentanţi ai clerului, darcredincioşii frecventează cu destulă ardoare sfintele locaşuri de cult, contribuindîn mare măsură la edificarea altora, mai noi, mai somptuoase. Nu oricine areveleităţi de martir. Doar moaştele sfinţilor, câte or fi scăpat mai puţin vătămatedin ghearele torţionarilor, sunt venerate de mulţimi anonime. 4. Nu cred că există o reţetă privitoare la succes din care să lipseascămunca stăruitoare, talentul, harul şi ingeniozitatea. Poetul Horatius a lăsatposterităţii şi un număr apreciabil de obscenităţi, preferând să-i închineimperatorului Octavianus mai multe laude versificate. Mai pomeneşte cineva deele? I-au diminuat prestigiul? Dacă a fost şi oportunist, nu înseamnă că i-au lipsitvaloarea, talentul şi succesul. Filosoful stoic Seneca s-a remarcat ca mentor alîmpăratului Nero. Fiind un aristocrat înstărit, a fost tentat şi de înavuţire,practicând cu mult succes cămătăria. Pentru muritorul de rând, pare imoral şi deneînţeles: cum să te pretinzi stoic dacă eşti cămătar? Apokolokyntosis (Apoteozalui Claudius , sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius) rămâne încă oprobă materială a… conduitei stoicului Seneca: lucrarea este pigmentată cuobscenităţi groase, pe gustul plebei, un soi de manea literară plină de picanterii,din care nu lipseşte artificiul milesian. Cu tot stoicismul său, Lucius Annaeus 22
  23. 23. ANCHETA ANTITEZESeneca s-a răzbunat birjăreşte pe răposatul Claudius Caesar, pentru cei opt ani deexil înduraţi. Trecerea timpului nu i-au desfigurat imaginea de intelectual, defilosof şi scriitor. Numele său s-a bucurat întotdeauna de succes. Pentru unintelectual român pragmatic, oportunismul nu-i suficient dacă-şi doreşte succesulimediat. Dincolo de calităţile native, sunt necesare conjuncturi favorabile şiprieteni bine amplasaţi în „garderoba“ puterii politice. Până la urmă, „toateatârnă de vremuri şi împrejurări“, încă din ceţoasele vremuri biblice: „Am maivăzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nucei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţibunăvoinţa, ci toate atârnă de vremuri şi împrejurări.“ (Eclesiastul - cap. 9,versetul 11).antiteze NR.1/2011 23
  24. 24. Raluca NACLAD DESPRE DEMOCRATIZAREA SPAŢIULUI CULTURAL Volumul colectiv, Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici (Editura Corint, Bucureşti, 2010), coordonatori Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, reprezintă o dovadă clară a faptului că în spaţiul cultural românesc există un curent de opinie puternic, de critică a establishment-ului, capabil să treacă de la atacul la persoană la critica argumentată a unor stări şi fapte. S-a scris despre acest corpus de texte că ar fi o demolatoare ofensivă a valorilor de stânga, orchestrată din afara graniţelor ţării. Cine îl citeşte cu onestitate, va constata diversitatea modului de abordare a problemelor fixate spredezbatere, iar faptul că Sorin Adam Matei, autorul incendiarei cărţi Boieriiminţii, şi-a ales drept partener în coordonare un intelectual al cărui text dinvolum, prezintă, în multe puncte, o critică a ideilor exprimate de ceilalţisemnatari, este un indicator al dorinţei de echilibru în discurs. La o primă privire, însemnând doar o frunzărire a volumului, acestafrapează prin strategiile comunicaţionale la care face apel: la începutul fiecăruiarticol, cititorul este invitat la discuţii cu fiecare dintre cei 15 semnatari pepagina web a volumului, fie de pe computer, fie de pe telefonul mobil – faptpentru care se găsesc imagini cu coduri 2D presărate prin carte. Materialulvolumului a fost conceput în baza unui set de întrebări, chestionări care rămândeschise publicului cititor, invitat să participe la discuţii internaute. Aşadar, opreocupare intensă pentru obţinerea unui feed-back, iniţierea unei dezbateripublice, nu (doar) conceperea unei bombe care să fie detonată în forum pentru apulveriza statuile vizibililor zilei. Cartea porneşte de la premisa că România este blocată într-un modelcultural revolut. Nota comună a articolelor o reprezintă discutarea pe marginea adouă acuze formulate la adresa celor ce se înscriu, prin vizibilitate publică, încategoria elitelor: obsesia enciclopedismului, care determină aglutinarea îndiscurs a celor mai „pestriţe“ idei, şi dispreţul pentru competenţa specializată. N-am înţeles opţiunea coordonatorilor de a propune drept prefaţăarticolul lui Michael Shafir, care exprimă un punct de vedere propriu, fără să serefere la ceilalţi semnatari, şi care urmează unei generoase introduceri ceprezintă fiecare dintre textele grupajului. Poate din respect pentru autoritatea saîn politologie, recunoscută internaţional. Fiecare dintre noi avem mentalulpopulat cu elite, indiferent cât de incorect politic sună acest cuvânt acum.Michael Shafir pune problema intelectualului angajat politic. În opinia sa,transformarea capitalului cultural în capital politic este frauduloasă. Funcţiacritică pe care o presupune statutul de intelectual nu îi permite acestuia să sealinieze formal în sfera politicului. În momentul în care intelectualii publici 24
  25. 25. RADIOGRAFIILE PREZENTULUIprimesc funcţii din partea puterii, aceştia devin funcţionari publici şi, ca atare,trebuie să se retragă din sfera publică. Coabitarea cu puterea duce la pierdereastatutului de intelectual. Finalul articolului său este sugestiv: „Intelectuali, numergeţi cu girofarul!“ Sorin Adam Matei încearcă, în primul rând, să explice cât mai clarobiectivele acestei cărţi, pentru a nu fi percepută ca „un simplu act coral aloperei Boierii minţii“. Îşi fundamentează discursul prin apelul la contribuţiilespeculative ale lui Francis Bacon, autor de la care împrumută şi sintagma dintitlu. Intelectualul român preia teoria celor patru idoli/iluzii ale cunoaşteriiformulate de Bacon şi o aplică realităţilor culturale din România de azi. PentruS. Matei aceşti idoli ai spaţiului public sunt: „acele iluzii legate de nevoia pecare unii cred că o avem pentru crearea şi menţinerea unor minuscule grupuri deintelectuali fără specializare (publici), enciclopedici într-un sens amator alcuvântului, în rolul de educatori ai maselor. Idolii mai sunt acele idei consideratetranscendente, esenţialiste, inspirate de un plan divin sau transuman, care autoate soluţiile, pentru toate situaţiile. Idolii forului sunt, în fine, iluziile pieţeipublice de idei. Sunt modelele de comportament care amintesc de un evpremodern, ce nu au acoperire în «aurul» cunoaşterii specializate“. Fenomeneleculturale care îl îndreptăţesc pe autor să identifice astfel de idoli sunt: ideologiagenialităţii, fascinaţia faţă de intelectualul generalist, primatul educaţiei îngrupuri informale unde discipolii sunt crescuţi în spiritul obedienţei oarbe faţă demaeştri şi de ideile lor. Sorin Adam Matei amendează în primul rând apelul ladiscursul teologic al acestor intelectuali, refuzând posibilitatea explicării lumii înfuncţie de ordinea transcendentă, revelată. Privind articolul său, în ansamblu, îmi face impresia că Sorin Matei argoni de pe piaţa ideilor valorile religioase, pe considerentul că ar fi retrograde.Trăsătura lor dogmatică, deci care determină fixitatea acestora, ar fi o frână încalea progresului; nu ar avea ce căuta în confruntarea de idei unde totul trebuiesupus chestionării în permanenţă. Într-adevăr, în cadrul paradigmei de gândirecare îl legitimează pe autor, a cărei trăsătură principală este relativitatea,imuabilitatea nu poate să existe. Însă, dincolo de necesitatea chestionăriipermanente a lumii în care trăim, poate avem nevoie şi de ceva stabil în forulnostru interior. A trăi doar pe nisipurile mişcătoare ale relativităţii poate fi la felde periculos pentru psihic ca şi vieţuirea într-un orizont al terorii sacre. În continuarea acestui demers de respingere a valorilor teologice, vineatacul dur la instituţia maestrului. Punctul de plecare îl constituie un citat dinJurnalul de la Păltiniş, în care G. Liiceanu se regăsea în postura ucenicului, iarNoica era identificat cu un mare părinte duhovnicesc. Mă tem că, în context,fraza respectivă sună altfel, dar oricum ambii intelectuali (şi acuzatul şiacuzatorul) vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc pentru că nu le-auexperimentat. Sacrul autentic nu e o chestiune de discurs, de ideologie, ci detrăire. A vorbi despre relaţia părinte – ucenic în lumea monahală este o depăşirea specializării fiecăruia dintre ei. Sunt de acord cu Sorin A. Matei că nu de la intelectuali generalişti detipul Pleşu, Liiceanu, Patapievici vin soluţiile economice, politice, sociale etc. decare România are atâta nevoie, ci de la intelectualii specializaţi. Dar cred că esteo iluzie faptul că societatea românească ar mai fi fascinată de enciclopedismul şide aerele de genialitate ale celor mai sus menţionaţi. Dacă luăm în considerareantiteze NR.1/2011 25
  26. 26. impactul important pe care îl are televiziunea asupra populaţiei, vom observa căapariţiile lor tind spre zero la rating. Un caz special îl reprezintă Dan Puric, darpopularitatea sa în rândul maselor ţine în cea mai bună măsură de spectacolulapariţiei sale şi al organizării discursului său exploziv, de accesibilitateaacestuia, şi mai puţin de ideile vehiculate. Pentru cine trăieşte în România de azie clar că nu intelectualii cu aere de genialitate blochează accesul populaţiei decultură medie la viaţa publică. Sorin Matei salută faptul că preşedintele Obamaîşi face agenda politică în funcţie de discuţiile de pe platformele media şiopiniile de pe blogurile politice cu cele mai mari accesări. Şi la noi internetuleste o sursă de informare şi dezbatere destul de accesată, iar comentariile extremde vii, destule fiind şi pertinente, însă guvernanţii nu sunt interesaţi să asculteaceste voci ale forului. Daniel Barbu face o analiză bine documentată a pericolelor care pândescdemocraţia. Una dintre afirmaţiile cheie ale discursului său mi se pareurmătoarea: „După fascism şi comunism, nu ar mai merita numele de intelectualdecât acel protagonist al reflecţiei publice capabil să rămână critic faţă depropria cauză.“ Daniel Barbu amendează dezinteresul intelectualilor noştrivizibili pentru problema educaţiei şi derapajele legii educaţiei care nu porneştede la problema de bun simţ a definirii celui pentru care se face şi răsface o astfelde lege. „A lămuri cine este elevul şi cum trebuie luat acesta în grija comunităţiinaţionale înseamnă a hotărî cum vor arăta viitorii cetăţeni”. Caius Dobrescu introduce conceptul de kitsch în lumea intelectuală.Acesta ar consta „într-o ofertă de «viziuni despre lume şi viaţă» din care au fostextirpate tensiunile şi dilemele, dar care beneficiază totuşi de o complexitateexterioară, ornamentală, menită să măgulească inteligenţa combinatorică avirtualului consumator.” De fapt, acest concept denumeşte tot fascinaţia pentruenciclopedismul amatoristic. Dincolo de discursul de clarificare a unor concepteprecum „înalt” şi „popular”, de încercarea de a înţelege complex cultura demasă, mi s-a părut un sofism erudit explicarea valorii de catharsis a emisiunii„Ciao, Darvin”. Articolul lui Gabriel Andreescu inventariază „războaiele culturale” dinspaţiul românesc ai ultimilor 20 de ani, semnalând tribalizarea grupurilorintelectuale, impactul ideologiilor unor publicaţii de analiză politică şi socialăprecum 22 şi Observator cultural. M-a surprins preluarea cu entuziasm aformulei junk-conservatorism propuse de Liviu Andreescu. Formula mi-ar fisunat la fel de rău dacă ar fi fost junk-socialism sau junk-liberalism. Istvan Aranyosi face demonstraţia că, din punct de vedere alstandardelor academice internaţionale, al publicaţiilor omologatoare, intelectualica Pleşu şi Liiceanu nu pot fi denumiţi filozofi. Mircea Flonta atrage atenţia asupra necesităţii ca intelectualul public săia în considerare, atunci când îşi elaborează teoriile, achiziţiile intelectualuluispecializat, ale omului de ştiinţă, pentru a fi în pas cu lumea pe care doreşte s-oexplice. Bruno Ştefan detaliază distincţia între intelectual şi specialist, cea maimare parte a articolului fiind o succesiune de prezentări antitetice ale celor douăcategorii. Vasile Morar are, poate, cel mai umanist articol, aducând în atenţie osuită de valori morale, din ce în ce mai eludate de societatea post-morală. Acesta 26
  27. 27. RADIOGRAFIILE PREZENTULUIinsistă asupra necesităţii ca faptele unui intelectual public să fie în consonanţă cuvalorile pe care le promovează. Stelu Şerban propune, ca sarcină de primă importanţă a intelectualului dinRomânia de azi, critica cunoaşterii în câmpul politicului, fapt care ar duce laimpunerea unei morale minime în peisajul politic. O astfel de critică ar diminua şiefectele, de multe ori catastrofale în istorie, ale exaltării pasiunilor. Alexandru Matei analizează modul în care piaţa de idei din România esteacaparată de două produse: anticomunismul şi procreştinismul, valori de dreapta, acăror promovare a însemnat legătura cu curentele de gândire întrerupte în 1945.Dincolo de necesitatea unui astfel de proces recuperator, autorul observă căstagnarea într-un astfel de proiect reprezintă o desincronizare cu gândireaoccidentală prezentă. În articolul său există unele afirmaţii amendabile care conţinanalogii dubioase. De exemplu, găseşte puncte comune între ideologiaprotocronistă şi „heideggerienii postnoicieni“. Alexandru Matei consideră căastăzi este necesară o articulare între relaxarea tonului şi tensiunea analitică îndiscursul intelectual. Articolul lui Lucian Nastasă Kovacs este un strigăt împotriva imposturiicare a ajuns la proporţii cu adevărat periculoase pentru mediul universitar de lanoi. Discursul său este o suită de exemple uluitoare pe această temă. Autorul leaminteşte tuturor acestor impostori că nu sunt nemuritori, subînţelegându-se călocul lor va fi la coşul istoriei, cum au păţit-o atâţia care s-au cocoţat în vârfurileierarhiilor prin fals intelectual şi sforării. Mona Momescu chestionează unele puncte de vedere prezente în volum,cum ar fi, de exemplu, aplicabilitatea teoriilor din spaţiul anglo-saxon sauamerican în analiza rolului intelectualului în societatea românească, cadru în care afost asimilat, de-a lungul istoriei, modelul francez. Prezentarea efectelor„restauraţionismului interbelic“, analiza termenului „paramodern“, atât cu sensnegativ cât şi pozitiv, reflecţia asupra unor polemici precum cele determinate decartea Boierii minţii sau cea dintre H. R. Patapievici şi Carmen Muşat, accentulpus pe necesitatea implicării intelectualilor în actul educaţional, sunt câteva dintrereperele studiului său, care se remarcă prin claritate şi largă perspectivă asupraproblemelor abordate. Marius Ghilezan încearcă o abordare psihanalitică a manifestărilor celorsocotiţi „elita intelectuală“ din România de azi, pe care îi consideră reprezentanţiiunei culturi „moral-nevrotice“, făcând referire la fenomenul turnătoriei şi almarginalizării sociale din anii comunismului. Adrian Gavrilescu propune o elocventă analiză a conceptului de„intelectual public“, pe care o relaţionează cu poziţia acestei categorii în societatearomânească, în mai multe etape ale istoriei recente, pornind de la perioadacomunistă până la discursurile anului electoral 2008. Autorul amendează„discursul unic“, necritic, precum şi „gândirea cazonă“, elemente ce caracterizeazădiscursul multora dintre intelectualii noştri vizibili în spaţiul public. Indiferent de parti-pris-urile autorilor, problemele discutate în aceastăcarte reprezintă o fereastră deschisă prin care pătrunde un aer proaspăt în for.Acest grupaj analitic relansează dezbaterea despre locul şi rolul intelectualului înspaţiul public românesc, nu e doar „bomba aruncată de tigru ca să-i cadăelefantului trompa“, cum suna o replică dintr-un moment umoristic, celebru la noiîn anii ‟70.antiteze NR.1/2011 27
  28. 28. Liliana URSU POEMECâte puţin despre cărţile de poezieo carte de poezie poate fiprecum cafeaua abia râşnităşi poate avea pe copertă:un zburător, un pod, o cascadă, un munte.o carte de poezie poate fiprecum o cheiţăde la o gradină mult visatăşi poate avea dincolo de copertăo uşă la Împărăţia Cerească.Facerea poemuluidin când în când,am îngenuncheat în singurătatea odăiişi am semănat stelePoveste cu lupoaică şi mielLupoaica a încremenit cu ochii pe cer.Stelele erau atât de luminoase.Şi păsările la fel.Şi mielul atât de frumos,cu ochii ca două stele,aproape îl iubea. 28
  29. 29. POESIS Aproape uitase să-i mai sară la gât, aproape uitase de puii ei mereu flămânzi. Dar haita, haita, ah, haita o împungea în coaste, îi rupea blana, gata să-i soarbă şi ultima picătură de sânge precum un lac apusul de soare. Atunci se puse pe urlat la lună, la stele, la lume, la viaţa ei, la haită. Şi atât a urlat şi a urlat lupoaica până ce mielul a iertat şi a acoperit-o cu lacrima Lui. Stau la masă cu îngerul meu în Patmos Tată, stau la masă cu îngerul meu şi îi vorbesc despre tine: cum la 70 de ani ai sădit o sută de pomi şi despre jurnalul tău cu muncile de primăvară, cu muncile de toamnă şi despre cartea ta despre locomotive dar mai ales despre iubirea pentru mama ce mai răzbate încă din scrisorile către ea pe care le-am găsit înfăşurate în voalu-i de mireasă şi despre cum mi-ai vopsit toate uşile în alb „În faţa oamenilor buni uşile se deschid singure“ îmi spuneai zâmbind, „iar paşii tăi, copila mea, vor deschide poteci noi spre locuri curate, necunoscute ţie acum.“ Şi îngerul meu păzitor îmi şopteşte „Să te faci negustor de lucruri înalte.“ Au trecut anii tată, şi eu sunt pe această insulă sfântă şi stau de vorbă cu îngerul meu şi îi povestesc despre inima ta mare, în care ne strângeam cu toţii iar tu ne împărţeai mari felii de pace.antiteze NR.1/2011 29
  30. 30. Şi m-am rugat cu îngerul meu în peştera Apocalipsei la Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul ce şi a plecat capul pe pieptul Domnului aşa cum de atâtea ori mi-am odihnit eu capul la pieptul tău, tată, scutul meu în viforul lăuntric fierbinte m-am rugat cu îngerul meu să aibă grijă de noi, eu încă aici pe pământ, tu deja în ceruri. Skala, Patmos, la 6 iunie 2010 Jurnalul de la Gotland sau câte ceva despre cutii poştale şi întâlniri cu cei plecaţi şi colecţia de vară 2009 Pe cutia poştală a unei case din Visby scrie doar Marie şi Waldemar. Înaceste nume străine eu îi simt atât de prezenţi pe mama şi pe tata din casa lor depe strada Balanţei din Sibiu. Uneori despărţirile trebuiesc anulate. Măcar pentruo vreme. Măcar într-un oraş străin dintr-o ţară depărtată. Sau, mai ales, pe oinsulă cum e Gotland, unde moartea celor dragi poate fi învinsă iar puţina viaţăce le-a mai rămas se retrage în două prenume străine de pe o cutie poştală. Ridic ochii. O mierlă a început să cânte în liliacul alb din faţa casei depe Bredgatan. Îl aud deodată pe tata întrebându-mă ca în copilărie: „Şi ce fapte bune aifăcut azi ?“, iar eu îi răspund cu dor, cu tot dorul strâns în mine în aceşti 16 anide când a plecat. „Am udat toate florile de la Casa de pe deal a scriitorilor din ţărilebaltice şi în poieniţa de lângă Paviljonsgatan am curăţat un copac japonez devâscul care-l sufoca. Şi am hrănit o pisică rătăcită. A, da, şi am ajutat-o pe odoamnă căruntă în blugi şi cu adidaşi cu paiete să dea nume noi colecţiei devară din minusculul ei magazin cu bluze eterice. „Ştiu că sunteţi poetă şi precis veţi găsi nişte cuvinte frumoase pentrubluzele mele la care am lucrat toată iarna.“ I le-am scris frumos în engleză şi culitere de tipar pe un caiet vechi cu o corabie trasă de un cal pe copertă. A douazi, când am trecut prin faţa magazinului ei le-am regăsit sub bluzele expuse:„Aer ţesut“, „Apă curgătoare“, „Roua serii“, „Steaua de mătase“, „Sorazâmbetului“. 30
  31. 31. ATELIER DE TRADUCERE J.M.G. Le CLÉZIO PREMIUL NOBEL 2008 Jean-Marie Gustave Le Clézio (n. 13 aprilie 1940 în Nice) este un scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2008. Opera sa cuprinde romane, eseuri şi traduceri din mitologia indiană. În motivaţia de acordare a premiului Nobel există această afirmaţie relevantă despre specificul lumii sale ficţionale: „Autor al inovaţiilor, al aventurii poetice şi al extazului senzual, explorator al umanităţii aflate deasupra şi dedesubtul civilizaţiei dominante.“ COMOARĂ Era pe vremea în care nu se tăia gâtul cailor când ajunseseră prea bătrânisă mai fie de folos, ci erau lăsaţi să plece în munţi, să-şi întâlnească moartea înbeţia libertăţii. Asta îi povestea tatăl lui. Samaweyn îşi amintea de vocea lui,când povestea despre vremurile din vechime, vremuri în care duhurile sălăşluiauîncă alături de oamenii din Petra, lângă izvoare, când porunceau vânturilor şifurtunilor şi când păstrau taina mormintelor. Pe atunci cele cinci familii ale poporului beduin aveau un pact cu ele, iarduhurile le aduseseră în oraşul lor, în mijlocul văii. Copiii duceau turmele lapăscut pe plaiurile munţilor, bărbaţii culegeau grâul fraged care creşte de la sinepe câmp, înainte de Al-Bayda. Izvoarele ţâşneau slobode, femeile luau din ele oapă curată, care nu seca niciodată. Bătrânele aprindeau focurile în mormintelesăpate în stâncă, şi întreaga vale se umplea, la lăsarea serii, de fumul de lavetrele oamenilor din popor. Tatăl lui Samaweyn mai pomenea şi despre oprelişte, deoarece nimenin-avea voie, în vremurile acelea, să caute să cunoască tainele trecutului. Nimeninu trebuia să-i lase pe străini să se apropie de Comoară, deoarece duhurile suntantiteze NR.1/2011 31
  32. 32. pizmaşe şi pline de mânie. Dacă nenorocirea voia ca un străin să pătrundă înoraşul lor şi să caute să-şi însuşească bunurile lor, duhurile s-ar fi răzbunat, iarpoporul beduin ar fi fost izgonit pentru totdeauna din Petra. Aşa grăit-a tatăl lui Samaweyn, şi totul se împlinise întocmai cum îispusese. Acum Samaweyn era singur pe lume deoarece taică-su plecase decealaltă parte a mării şi nu se mai întorsese. Cele cinci familii bedul fuseserăizgonite departe de valea duhurilor şi pentru ele guvernul construise un sat decase din ciment, toate identice. Pe atunci copiii rătăceau printre ruine, citind cuburicele degetelor desenele pe care duhurile le lăsaseră pe pietre, pe cioburi,privind la danţul nevăzut ce ridica norii de praf în curţile palatelor moarte. * Samaweyn a deschis valiza neagră. E valiza pe care taică-su a luat-o cuel de cealaltă parte a mării. E o valiză arătoasă, zdravăn ferecată, cu oîncuietoare cu patru rotiţe cifrate ce nu îngăduie deschiderea decât în schimbulunei taine. Samaweyn este singurul care cunoaşte această taină. Ceilalţi locuitoriai casei, unchiul din partea mamei, verii lui habar nu au de ea. De asemenea, nuau habar nici de conţinutul valizei. Podoabe, aur, poate bani de hârtie? Asta credei. Iar Samaweyn e mulţumit că ei pot crede aşa ceva. Când are poftă de deschisvaliza, iese din casa unchiului său şi merge pe câmp, cât mai departe cu putinţă.Merge până la un promontoriu de unde se vede foarte bine valea calcinată aduhurilor. Acolo venea cu taică-su, demult, ca să audă duhurile glăsuind. Îşiaminteşte vocea lui, mâna lui pe umăr. Totul a dispărut, cuvintele şi suflarea,tăria mâinii tatălui şi culoarea ochilor lui. N-a mai rămas decât peisajul calcinatşi această valiză care a sosit într-o zi, de cealaltă parte a mării. De aceea i-a intratlui Samaweyn în obicei să vină aici, ca să-şi amintească. Verii lui stau aplecaţi, pândesc de pe zidul de chirpici care înconjoarăsatul bedul. N-au habar de nimic. Nu ştiu nimic despre comoară. Atunci, deciudă, aruncă pietre, ţipă ca vulturii. Dar nu îndrăznesc să se apropie deSamaweyn. Ştiu că e ca taina duhurilor, cel care o încalcă se zăvorăşte într-uncerc nevăzut care-l înnebuneşte, până ce merge pe propria sa umbră. Samaweyn a întors rotiţele care eliberează încuietoarea şi a deschis încetcapacul valizei. Întotdeauna îl deschide încet, din cauza vântului viclean care sepoate repezi să-i răspândească întreg conţinutul valizei. Pe fundul acesteia se află nişte hârtii legate cu o sforicică, fotografii,scrisori. Aceasta este comoara, numai hârtii şi poze. Dar Samaweyn e fericit defiecare dată când saltă capacul, ochii îi strălucesc şi i se luminează faţa, şi deaceea ceilalţi îşi închipuie aur şi argint sau teancuri de dolari. În casa unchiului său din partea mamei, Samaweyn n-a deschis niciodatăvaliza. O pune pe pământ, lângă pat, cu o pernă deasupra, ca un scaun. Într-o zi adat peste Ali care încerca s-o deschidă. Întorcea rotiţele, notându-şi fiecare cifră.Nu l-a auzit pe Samaweyn sosind. Samaweyn a sărit la gâtul lui şi s-au încăierat.Ali era cel mai puternic: l-a răsturnat pe Samaweyn şi-a vrut să-l sugrume. Îlstrângea de gât, sub mărul lui Adam, iar Samaweyn începea să se sufoce când 32

×