Antiteze nr.1.2011

  • 556 views
Uploaded on

 

More in: Education
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Be the first to comment
    Be the first to like this
No Downloads

Views

Total Views
556
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0

Actions

Shares
Downloads
2
Comments
0
Likes
0

Embeds 0

No embeds

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
    No notes for slide

Transcript

  • 1. SUMAR EDITORIAL Raluca NACLAD, De la dreapta la stânga / 3 ANCHETA „ANTITEZE“: Elita intelectuală în România de azi / 5 Sorin Adam MATEI / 6 Mona MOMESCU / 7 Mihaela MUDURE / 10 Daniel CLINCI / 11 Lucia DARAMUS / 14 Dorin PLOSCARU / 15 Virgil RĂZEŞU / 17 Mihail Sorin GAIDĂU / 19 RADIOGRAFIILE PREZENTULUI Raluca NACLAD, Despre democratizarea spaţiului cultural / 24 POESIS Liliana URSU / 28 ATELIER DE TRADUCERE J.M.G. LE CLÉZIO – Premiul Nobel 2008, Comoară (Traducere de Mădălin ROŞIORU) / 31 ISTORIE LITERARĂ: Documentar Grigore Cugler Cristian LIVESCU, „Simbolul exilului deplin…“ / 46 Grigore CUGLER: Apunake (autobiografie), Decan al Majestăţii, Încordare, Aniversare, În peştera de la Tăvălugi, Autobiografie 1953 / 55 Matila GHYKA, „Aveam cancelar un băiat foarte învăţat…“ Monica LOVINESCU, Grigore Cugler / 60Vi-l prezint pe Apunake (Petru COMARNESCU, Nicolae MANOLESCU) / 69Constantin TOMŞA, Radiografia unei matrice cu rezonanţe slave: Roznov / 71 CRONICĂ LITERARĂ Cristian LIVESCU, Primul Geo Bogza: „penetral“, „stridenţă“, „grotesc“ / 78 Constantin TOMŞA, Iulian Antonescu şi poezia medievală / 86 Traduceri de Iulian ANTONESCU / 89 INEDIT Poeme de Daniel TURCEA / 95 Dorin Ploscaru, Valiza cu manuscrise a lui Daniel Turcea, Încredinţată ÎPS Mitropolit Teofan / 99
  • 2. SEMN DE CARTECristian LIVESCU, Liviu Ioan Stoiciu, nou tratat despre frică şi „stigmatul obârşiei“ / 101 SPECULUM Igor şi Grichka BOGDANOV, Chipul lui Dumnezeu / 108 (Traducere de Virgil Răzeşu) Dan IACOB, Constantin Noica, între predanie şi preluare PROZĂ Mădălin ROŞIORU, An american original / 116 SACERDOŢIU LIRIC Triptic creştin (poeme de Theodor DAMIAN, Sever NEGRESCU, Dorin PLOSCARU) / 121 AGORA Raluca NACLAD, Resurecţie şi inerţie (Colocviul Naţional al Tinerilor Critici Literari „G. Călinescu faţă cu noua critică literară“, ediţia a V-a) / 130 CLIO Constantin BOSTAN, Jurnalul lui G. T. Kirileanu – Vizita familiei regale române în Basarabia (III) / 137 ARS POETICA Utta –Siegrid KÖNIG, Poeme / 144 CONFESIV Vlad VLAS, A fi în cuşca de nebuni... / 147 LOCUL ŞI SPIRITUL Gheorghe A. M. CIOBANU, Un „Gulliver“ în ţara poeziei / 149 IDEI/ ATITUDINI/ SEMNAL Valentin ANDREI, Roman Vlad – un titan al muzicologiei mondiale / 151 Lucian STROCHI, Portretul la Ştefan Potop / 154 Cecilia ANDREI, Cultura astăzi / 156 Cornel GALBEN, Portrete de personalităţi nemţene (George Aaaron, Mihai Pauliuc) / 158 Constantin TOMŞA, La Târgu-Mureş, o excelentă revistă de cultură / 160 Din viaţa societăţii scriitorilor din judeţul Neamţ / 162
  • 3. EDITORIAL Raluca NACLAD DE LA DREAPTA LA STÂNGA Unul dintre cei mai inteligenţi tineri pe care îi cunosc îmi atrăgeaatenţia, atunci când i-am trimis invitaţia de a participa la ancheta „Elitaintelectuală în România de azi“, că termenul „elită“ este o formă fără fond,produsul unui mecanism suspect, de autolegitimare a unei instanţe care vizeazădominarea. Aşa este, dacă ne raportăm la paradigma de gândire a lumii de azi.Un loc comun al analizelor ce identifică specificitatea lumii postmoderne estetendinţa acesteia de a respinge adevărurile absolute şi ierarhiile. Astăzi, viziunealumii guvernate de o ordine ierarhică este înlocuită cu cea a unei lumi alcătuiterizomatic (după termenul propus şi transformat în concept de Gilles Déleuze),adică un ansamblu în care legăturile dintre punctele sale sunt neierarhice,ierarhia este înlocuită de reţea, iar centrul este pretutindeni. Tânărul meu amiceste bine ancorat în spiritul veacului prin lecturi importante ce pornesc de laNietzsche, trec prin Foucault şi ajung la gânditorii în vogă ai momentului. Ca elgândesc mulţi dintre tinerii noştri cu studii serioase, mai ales dacă au avut şansaunor burse în străinătate, şi care aleg să fie în special de stânga, sătui deinconsistentul, sterilul discurs anticomunist pe care intelectualii noştri cei maivizibili (pe care i-am identifica cu elita) îl tot flutură de 20 de ani. Spun sterilpentru că nu a contribuit la o asanare a vieţii politice de elementele securităţiicomuniste, care se află în continuare la putere conducând în funcţie de interesede clan, nu a contribuit la o expunere publică a dosarelor celor care s-au repezitsă preia puterea începând cu anii ‟90, asta în condiţiile în care instituţiile ce seocupă de studierea crimelor comunismului sau de dosarele informatorilor cunotorietate publică au fost date pe mâna unor intelectuali cu prestigiu. Pe lângăacestea, a te lupta cu fantoma comunismului la 20 de ani de la decesul acestuia e,cel puţin, hilar. Şi iată că după ce am deplâns decapitarea elitelor româneşti în timpulcomunismului şi mulţi au spus că aceasta ar fi principala cauză a haosului dinsocietatea românească de azi, ne trezim că a trecut timpul elitelor (înţelegândprin termen o autoritate cu un grad ridicat de instruire, cu influenţă în viaţapublică). În contextul noii forme de gândire, cuvântul „elită“ sună pompos şidesuet. E ca o bătrână doamnă bine pomădată şi îmbrăcată în dantele care stă înrând cu nişte tineri îmbrăcaţi în latex. Şi totuşi istoria nu o fac cei mulţi,antiteze NR.1/2011 3
  • 4. anonimii, ci o scriu, mai bine sau mai rău, tot vârfurile. E adevărat, e discutabilcine ajunge în vârf. Personal, nu mi se pare excesiv discursul intelectualilor noştri cu bunăvizibilitate în spaţiul public, în sensul în care acesta promovează valorile dedreapta. Adevărata problemă nu ţine de axiologia acestui discurs, ci de relaţiadefectuoasă cu Puterea a acestor intelectuali. Cu incontestabile merite culturale,aceşti intelectuali de vârf de la noi nu au nicio influenţă în viaţa publică, forulunde trebuie să se facă auzită vocea lor, unde să-şi exprime viziunea. Şi aceastapentru că au renunţat la rolul de analiză critică a măsurilor luate de Putere,acceptând să coabiteze cu conducerea politică pentru a se împărtăşi debeneficiile puterii. Această coabitare este la fel de nocivă dacă vorbim desprijinirea regimului Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Indiferent de forţapolitică ajunsă în vârf, nu se poate vorbi de „cei buni“ şi de „cei răi“, căciputerea corupe întotdeauna şi există mereu pericolul derapajelor de tot felul, dela tendinţe totalitare la satisfacerea intereselor de grup în dauna binelui comun.Aşa înţelegem şi mai bine poziţionarea tinerilor noştri intelectuali în special lastânga ideologică, în opoziţie cu cei care formează establishment-ulintelectualităţii de la noi. Faptul că tinerii care astăzi se manifestă activ în spaţiulcivic sunt, în mare parte, de stânga, ar putea fi surprinzător într-o ţară care atrecut prin 45 de ani de teroare roşie. Însă faptul că valorile de dreapta şi înspecial ideologia capitalistă au fost favorizate într-o societate în care cei mulţi nupot trăi, ci doar supravieţui, la care se adaugă marea lovitură dată capitalismuluide criza mondială izbucnită în 2008, pe care România o poartă încă în spate,toate acestea au deziluzionat tinerii, îndreptându-i spre valorile la modă înOccidentul european, cu preponderenţă de stânga, care par mult mai umane pringrija faţă de celălalt. Acum, mă întreb câţi dintre tinerii aceştia entuziaşti care îl reevalueazăpozitiv pe Marx nu sunt mânaţi de dorinţa sinceră de a ajunge o forţă dominantăpe piaţa ideilor, în sfera politicului, în viaţa civică, luându-le locul „bătrânilordinozauri“ de dreapta?! Şi în discursurile celor de stânga, mai tineri sau maipuţin tineri, sesizez agresivitatea unui demers către realizarea unei dominanţe.Nu poţi critica Puterea fiind tu însuţi însetat de putere. Pe de altă parte, nu-miplace această cramponare de ideologii. A fi de dreapta sau de stânga pare să fieprincipala preocupare exhibată într-un discurs public al unui intelectual,indiferent de generaţie, asta în situaţia în care politicul există într-o devălmăşietotală, onestitatea asumării unei ideologii fiind străină politicienilor noştri. Dacă ar fi să numesc răul acestor timpuri, aş zice că este umflarea euluipână la disoluţia esenţei persoanei. Iar acest eu creşte ca un aluat dospit atuncicând acţionează în el fermenţii obsesiei de putere. Capitalul de imagine a ajunscea mai puternică valoare din piaţa socială, o monedă care se dovedeşte calpă deprea multe ori. De aceea mă întorc la o genială afirmaţie a lui Virgil Ierunca:„România nu are nevoie de genii, ci de caractere!“ 4
  • 5. ANCHETA ANTITEZE ELITA INTELECTUALĂ ÎN ROMÂNIA DE AZI Această anchetă se doreşte a fi o componentă a demersului de resurecţiea discuţiilor din spaţiul public românesc, care vizează locul şi rolul celorchemaţi la analiza critică a stărilor de fapt şi a tendinţelor din societatearomânească de astăzi. Am ales interlocutori din generaţii diferite, care nu aupactizat cu regimul comunist sau cu cele de după 1990, cu speranţa lipsei departi-pris-uri, cel puţin, politice. (R. N.) 1. În ce măsură intelectualitatea constituie o voce credibilă in viaţa publică românească? 2. Care ar trebui sa fie locul şi rolul intelectualului în relaţia cu puterea? (Puterea îşi selectează elita care s-o susţină sau intelectualitatea iniţiază un pact cu puterea?) 3. Cât influenţează moralitatea unui autor receptarea operei sale? 4. Ce înseamnă intelectual de succes şi care sunt elementele ce condiţionează accederea la acest statut în România de azi?antiteze NR.1/2011 5
  • 6. SORIN A. MATEI (specialist în sociologia comunicaţiilor şi a culturii, profesor de comunicare la Purdue University, Indiana, S.U.A.): 1. Răspunsul depinde de ceea ce înţelegem prin „intelectualitate“. Dacă ne referim la intelectualitate ca o pătură largă, cuprinzând mai ales categoriile sociale ce produc cu ajutorul pregătirii lor specializate şi superioare noi idei, lansează afaceri sau noi tehnologii, susţin viaţa economică cu noi metode de producţie sau schimb, sunt implicate în educaţie sau în comunicarea specializată, atunci trebuie spus răspicat că România e pe cale să redescopere valoarea intelectualilor. Trăim în secolul 21, în care rolul capitalului ca resursă şi metodă centrală de ancorare a lumii a fost luat deinformaţie. Este un secol în care intelectualitatea a devenit noua „clasăconducătoare“. Pe de altă parte, dacă ne referim la intelectualitatea „de vârf“, laacele personaje publice pricepute la toate, de la teologie, la fizică, filosofie,istoria artei şi economie sau politică cred că acesteia ar trebui să i se spună cătimpul ei a trecut. Lumea modernă nu poate fi condusă din amvonulintelectualului generalist, profetic, ce se consideră îndreptăţit să pună lumea lacale din simplul motiv că există. 2. Aşa cum ne-am dori ca parlamentarii să se lase de afaceri şi oameniide afaceri de politică, aşa şi intelectualitatea care crede în misiunea sa creatoareşi critică ar trebui să se preocupe de lucrul pe care îl ştie cel mai bine, anume dea analiza lumea din jurul ei, de a propune soluţii şi teorii ce nu au un parti-prissau, dacă e nevoie, de a critica puterea. România are nevoie de o autenticăseparare a puterilor în stat în sensul cel mai larg al termenului. Nu numai putereaexecutivă trebuie separată de cea legislativă sau judecătorească, pentru a se evitaabuzul de putere, ci şi puterea economică trebuie izolată de cea politică şiintelectuală. Numai astfel se poate evita mercantilizarea ideilor şi a politicii saupolitizarea economiei şi a ideilor. Ba aş adăuga că astfel am evita şi edulcorareaactului politic cu etereale idei, bune în teorie şi caduce în practică. 3. Mai întâi aş reformula întrebarea înlocuind „receptarea“ cu„valoarea“. Enorm, dacă moralitatea sa personală este reflectată în operă. Puţinsau deloc dacă moralitatea actului său intelectual este deasupra sau independentăde comportamentele sale cotidiene. Contează foarte mult dacă ce faci şi cine eştiîn viaţa de zi cu zi se reflectă în ideile pe care le profesezi în scrierile tale. 6
  • 7. ANCHETA ANTITEZE 4. Există în România mai multe modele intelectuale. Unul vine dintrecut, modelat de idealul intelectualului atotştiutor, profet, „de elită“. Celălalteste cel al intelectualului activist, bătăios, implicat în variate cauze. Un al treileaar fi cel al intelectualului specializat, ce se concentrează pe domeniul său destudiu. Un al patrulea este cel al intelectualului fabricat la duzină în morile deeducaţie numite universităţi private. În fine, mai este intelectualul venal, care şi-a cumpărat autoritatea după ce a ajuns în poziţii de putere. Fiecare grup aremodalitatea sa de a se manifesta şi de a-şi promova cauza în faţa publicului.Intelectualii profeţi au format nişte secte gnostice, în care intră numai cei aleşi şimiruiţi de profeţii zilei. Intelectualii activişti îşi leagă basmale roşii în jurulfrunţii şi aruncă cu pietre în magazinele de sticlărie ale protipendadei„capitaliste“. Specialiştii fac bani sau cariere, de multe ori internaţionale, fără săse fi auzit de ei în mod public. Sunt celebraţi numai când iau Premiul „Nobel“sau devin profesori la Harvard. În fine, intelectualii venali îşi iau doctorateleîntre două sesiuni ale parlamentului, iar cei produşi pe bandă rulantă vândtratamente naturiste sau devin parapsihologi. MONA MOMESCU (lector la Universitatea „Ovidius“, Constanţa şi lector de limba română la Columbia University, S.U.A.): 1. La început, aş vrea să fac anumite precizări, cu privire la terminologia aleasă de iniţiatorii anchetei: folosind în întrebări atât intelectualitate, cât şi intelectual/ autor/ intelectual de succes, deschideţi de fapt mai multe trasee de abordare, care se pot baza pe definiţii diferite ale unei categorii profesionale, sociale, privite individual sau colectiv. În plus, termenul intelectualitate implică existenţa unei clase sociale cu acest nume, care ar trebui să beneficieze de o ideologie proprie sau să se bucure de un statut socio-politic anume. Pe de altă parte, termenul măduce cu gândul la discursul politic dinainte de 1990, în care era menţionatăconstant „înfrăţirea“ dintre intelectualitate, ţărănime şi clasa muncitoare, substindardul partidului unic. O atare clasificare aşeza, de fapt, cele trei „clase“ subsemnul unui surd, dar insurmontabil conflict, în realitate. Aşadar, sub rezervavariaţiei terminologice utilizate de iniţiatorii anchetei, voi încerca să răspund laprima întrebare.antiteze NR.1/2011 7
  • 8. Viaţa publică românească, începând cu constituirea statului-naţiunemodern, a fost într-un proces permanent de căutare, promovare, revizuire a unormodele de comportament sau soluţii sociale şi politice. Este notoriu rolulgeneraţiei Maiorescu, rolul lui Titu Maiorescu personal, apoi al lui N. Iorga, apoial grupului coagulat în perioada interbelică de personalitatea fascinantă a lui NaeIonescu. Judecând numai după aceste momente din evoluţia „spiritului public“românesc, aş spune că ceea ce este desemnat aici prin intelectualitate a avut celpuţin vizibilitate şi uneori un rol constructiv la nivel colectiv. Să ne gândimnumai la rolul intelectualităţii în accepţia de educator, „luminător al maselor“din epoca paşoptistă, atunci când era chiar nevoie de un program coerent deeducare a unei populaţii preponderent rurale şi deosebit de conservatoare. Înceea ce priveşte situaţia actuală, sunt convinsă că intelectualii (deseoriconfundaţi la noi cu specialiştii în diverse domenii, care trebuie să aibă uncuvânt greu în educare şi contribuţie la binele general), eu cred că aceştia au ovoce creditabilă atâta timp cât se pronunţă asupra a ceea ce ştiu mai bine, fiecareîn domeniul său, ca şi atunci când dovedesc că a fi intelectual înseamnă a nupractica dispreţul faţă de celălalt (categorial, individual, real sau imaginar), a nute situa pe poziţii extreme sau a nu abandona echilibrul raţiunii în favoarea unorspaime sau frustrări sau opţiuni ideologice conjuncturale. Personal, cred în rolul educativ al intelectualităţii, nu în situarea pe opoziţie care adânceşte ruptura dintre intelectual şi non-intelectual. În măsura încare intelectualitatea se defineşte ca o elită care are soluţii pentru celălalt, aflatîntr-o poziţie subalternă, multe din posibilităţile ca intelectualii să contribuieconstructiv la educare şi progres social sunt anulate. La fel şi în cazul în care„intelectualitatea“ se defineşte ca atare, imprecis, în raport cu muncitorii sau curestul. 2. Câteva posibile răspunsuri la această întrebare se află în volumulIdolii foruluii, apărut la Editura Corint în 2010, care reuneşte opinii ale unorspecialişti din cele mai diverse domenii: politologie, sociologie, filosofie etc. Ainvoca acum riscurile şi paradoxurile afacerii Dreyfus înseamnă a repeta lanesfârşit şi cu puţin folos, lucruri deja ştiute. Ştim că din Evul Mediuintelectualul funcţiona ca un fel de sacerdot ambiguu în relaţiile cu puterea.Orice regim politic a selectat un număr de persoane cu vizibilitate publică,menite să confere credibilitate regimului, iar aceştia nu se pot defini neapărat caintelectuali. Ştim foarte bine că în campanile electorale, fie de nivel sătesc sauplanetar, sunt prezente persoane cunoscute în comunitatea căreia ele seadresează, apreciate sau care satisfac un anume tip de frustrare sau nostalgie degrup (mă refer aici la actori fascinanţi, genul G. Clooney sau R. Gere şi nu maipuţin la persoane de o anume notorietate din media românească, solişti demuzică populară, promotori de spectacole de televiziune etc.). Aşa că nu numaicei pe care întrebarea îi defineşte, vag, drept intelectuali, fac pactul cu putereasau, pur şi simplu, cred într-o anume ideologie. De ce să nu admitem aceasta, căoamenii sunt convinşi că o anume ideologie, o anume atitudine politică etc. sunt 8
  • 9. ANCHETA ANTITEZEcele mai potrivite pentru societate la un moment istoric. Important este capublicul să fie destul de educat încât să recunoască eventualele exagerări sauinterese personale, să respecte aceste alegeri ale altora, dar să îşi construiascăpropriile opţiuni. De aceea spun că problema numărul unu este educaţia generală(cea civică intrând aici). În felul acesta ne alcătuim propriile noastre opinii, şicontează mai puţin dacă un grup de putere selectează un număr de figuri denotorietate să-l reprezinte, să-i popularizeze opiniile etc. Publicul va lua ceea cee bun, va accepta pe celălalt şi nu se va mai preocupa excesiv şi contraproductivde „cine de-al cui e“. 3. Răspunsul la această întrebare, aşa cum e ea formulată, ne trimite lanecesitatea de a considera încă valabil raportul direct, cauzal, între biografia/comportamentul autorului şi finalitatea efortului său, care este, cum aţi spus,opera. Dacă vorbim despre literatura de ficţiune, contra-exemplele sunt multe şide succes: Fr. Villon, O. Wilde, mulţi alţii, din toate spaţiile culturale. În plus, nuorice carte are statutul de operă, chiar de am lua în discuţie numai definiţiaarhicunoscută a operei, dată de Tudor Vianu. Dacă însă nu ne referim la ficţiune,ci la cărţi care îşi propun să aducă publicului un model de comportament, săsugereze o ideologie de urmat, să facă o analiză a unui moment istoric, sădenunţe o formă sau alta de totalitarism, atunci este de dorit, pentru credibilitate,ca autorul să nu se fi situat exact pe poziţia pe care o critică. Spun aceasta pentrucă, adeseori, cititorii sunt înclinaţi să ignore valabilitatea unor idei şi să judece ocarte în numele biografiei autorului (mai ales când aceasta este cunoscută,autentic sau anecdotic) sau, şi mai grav, în numele unor accidente biografice alefamiliei acestuia. Mai cred şi că moralitatea este dată de o anume autenticitate,adică de consecvenţa unor poziţii ideologice asumate; de pildă, nu suntem azimarxişti, la anul libertarieni şi tot aşa. Iar dacă aceste revelaţii şi transformăripersonale au loc şi le integrăm în ceea ce scriem, măcar e normal să recunoaştemasta şi să explicăm de ce am optat pentru o nouă cale. Cred că acesta e mesajulmoral pe care îl poate un autor transmite publicului: să evoluăm, să ne analizămcritic opţiunile, dar să nu fim ipocriţi. Ştiţi, adagiul baudelairian referitor lafratele-cititor ipocrit; dacă autorul nu e ipocrit, atunci şi fratele-cititor va creştemoral. 4. Cel mai scurt răspuns ar fi: o persoană care scrie cărţi/se manifestă caanimator al spiritului şi care este răsplătit material pentru asta, adică liber-profesionist intelectual. Dacă ar fi să găsesc o actualizare a acestui model, m-aşgândi la Bernard Henri Levy, care se pronunţă, cu o autoritate parţialautoproclamată, despre politica mondială, politica internă a Franţei şi multealtele. Referitor la spaţiul românesc, cred că nu statutul de intelectual de succeseste idealul celor ce scriu, ci acela de profesionist care, având siguranţacunoştinţelor şi conştiinţa că trebuie să ne instruim permanent şi să acceptăm şipăreri diferite, poate schimba ceva în domeniul său şi, cel mai important, îi poateforma pe alţii, pentru a nu exista un hiatus între generaţii. Eu cred că aceastaantiteze NR.1/2011 9
  • 10. asigură succesul. Fără îndoială, este necesară şi o recompensă socială adecvată,nimeni nu mai crede în intelectualul famelic, care mănâncă (sau nu) după toanelevreunui Mecena de circumstanţă, indiferent cine ar fi acesta (persoană sauinstituţie). MIHAELA MUDURE (profesor universitar şi conducător de doctorat la Catedra de engleză a Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“; traducătoare, eseistă, publicistă cu o bogată activitate ştiinţifică internaţională) 1. Nu, intelectualitatea laică nu constituie o voce credibilă în societatea românească contemporană. Voci mult mai influente au preoţii, de exemplu. Explicaţia are cauze istorice. Misionarismul nu a prea fost vocaţia intelectualului român. Intelectualul român s-a simţit mai bine în umbra puterii şi la adăpostul puterii. De aici, de sub această pulpană caldă a mai complotat, a mai făcut cu ochiul adversarilor, a mai rezistat prin cultură. Contra- exemplele sunt puţine. 2. Relaţia intelectualului cu puterea trebuie să fie critică. Restul suntaccidente ce ţin de biografie: cine iniţiază relaţia şi când. E ca la amor: importante cum se face, nu cine a făcut primul pas. Din cauza acestei responsabilităţicritice, intelectualii sunt, de regulă, oameni de stânga. E mult mai greu,conceptual vorbind, să iniţiezi un dialog critic cu puterea de pe poziţii de dreaptaşi dacă eşti, cu adevărat, de dreapta. O altă chestiune la noi este că se practicăindistincţia politică. Etichetele politice nu sunt, de cele mai multe ori, relevante. 3. Nu ar trebui să influenţeze deloc. Totdeauna dau exemplu studenţilormei pe John Dryden, mare poet englez din secolul al XVII-lea şi părintele criticiiliterare de limbă engleză. A trăit bietul om timpuri „interesante“ şi l-a prins şi peCarol I, şi pe Cromwell, şi pe Carol al II-lea, fiecare cu pretenţiile lui de adularesinceră şi absolută! Şi a scris bietul om la ode şi pentru unul şi pentru altul. Cădoar nu era să-şi lase capul pe butuc şi să ne lase fără Annus Mirabilis sauMacFlecknoe sau superbele sale comedii baroce! Acum, la mai bine de 300 deani de la moartea sa, când acele pasiuni s-au stins, înregistrăm aceste accidentebiografice ca atare şi trecem mai departe. Importantă rămâne opera. Ce ai lăsatdupă tine pe raftul bibliotecii. Restul e important doar pentru contemporani. Cualte cuvinte, cel fără păcat să ridice piatra! Sau, ca să dau un exemplu mai din 10
  • 11. ANCHETA ANTITEZEvremea noastră, Adrian Păunescu a fost o personalitate cu lumini şi umbre, darpoezia lui Rugă pentru părinţi este o capodoperă şi puţini poeţi contemporani sepot lăuda că au reuşit să facă mulţimea să plângă cu o poezie. Ori la Cenaclul„Flacăra“ ţi se umezeau ochii atunci când se recita/cânta această poezie. 4. Intelectual de succes înseamnă să ai bani, poziţii de influenţă, să aparides pe sticlă. Există oameni foarte valoroşi, astăzi, în România care sunt într-unanonimat greu de înţeles. Dau doar câteva exemple. Am citit nişte romane foartereuşite scrise de contemporani: Privighetoarea arsă de Mircea Cavadia, Tragaşerpilor de Grigore Adrian sau Mieii tunşi zero rămân repetenţi de TeodorParapiru. Nu numai că nu am auzit să fi primit vreun premiu, dar nici măcar vreorecenzie nu s-a scris despre aceste romane. Anglista clujeană Ioana Sasu-Bolbas-a angajat de câţiva ani într-o muncă de mare complexitate: traducerea unorzone din literatura engleză din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea neacoperitepână în prezent. S-a tradus şi publicat până în prezent: poezia religioasămetafizică, un volum din opera lui Alexander Pope, un volum de poezii dinopera lui Jonathan Swift (părintele lui Gulliver a fost şi un mare poet). E gata detipar un volum din John Dryden, păcătosul amintit mai dăunăzi. Se pregăteşte oselecţie din poezia feminină a epocii (Aphra Behn, Lady Mary WortleyMontagu, Mary Robinson, Anne Killigrew, Eliza Haywood etc.) precum şi unvolum din poezia libertină a epocii (Contele de Rochester, Charles Sedley).Toate acestea sunt gesturi culturale de mare relevanţă, dar ecoul lor nu a reuşit sătreacă de sala cu oglinzi a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. DANIEL CLINCI (redactor al revistei „Tomis“, doctorand în filologie al Universităţii Bucureşti, în prezent studiază ca bursier la Universitatea din Amsterdam) Ideologia „elitei“ Titlul acestei anchete mă obligă să fac precizări suplimentare cu privire la termenul de „elită intelectuală“, care mi se pare puternic încărcat ideologic. Iar aceasta din mai multe motive pe care le voi expune aici: în primul rând, ideea că ar exista un subsistem social sau un grup cu anumite trăsături distinctive supranumit „intelectualitate“ este dificil de susţinut. Această categorie socială există doar în practicile discursiveale celor care, prin ele, încearcă să se legitimeze ca potenţială instanţă dominantăantiteze NR.1/2011 11
  • 12. a spaţiului public. Mecanismele de autolegitimare, însă, nu fac decât să oautonomizeze, adică să o izoleze de restul societăţii. Altfel spus, ajungând la adoua obiecţie pe care o am, a vorbi despre o „elită“, separată de restul societăţiişi, desigur, păstrând ideea unei superiorităţi dacă nu în mod necesar materiale, cisimbolice, înseamnă a promova un discurs în care survine problema dominării,în acest caz, a „intelectualităţii“ ca „elită“ faţă de „ceilalţi“, care trebuieîndrumaţi în direcţia pe care categoria dominantă doreşte să o traseze. Cred căaceste argumente sunt suficiente pentru a ne despărţi de sintagma din titlu şipentru a recunoaşte faptul că păstrează o ideologie de clasă care se manifestă înjocuri ale dominării şi autorităţii asupra celuilalt. Şi, ca să-l parafrazez peFoucault, căruia rândurile de faţă îi sunt, oarecum, tributare, treaba noastră estesă luptăm împotriva fascismului, fie el şi cel din capetele noastre. 1) Viaţa publică românească este destul de eterogenă încât să nu permităastfel de simplificări. Cred că problema scriitorilor, artiştilor sau a Academiei nuar trebui să fie obţinerea credibilităţii publice, ci despărţirea de un model alizolării pe care l-au practicat cu relativ succes în perioada totalitară şi post-totalitară, neintervenind cu consecvenţă în viaţa publică. Aceşti „intelectuali“,dacă mai preferaţi acest termen, s-au ocupat numai cu amenajarea propriului lorspaţiu închis, spaţiu care nu comunică cu exteriorul. Cu alte cuvinte, s-a creat uncâmp (în termenii lui Bourdieu) al academiei, al scriitorilor, al artei etc.,autonom, în măsura în care nu are impact asupra societăţii. Ieşirile actoriloracestui câmp în alt spaţiu public decât cel pe care şi l-a construit sunt eşecurirepetate: apărarea idealismului de dreapta de către Pleşu, Liiceanu, Patapievicietc. nu are decât rolul de a transfera capital simbolic de la „elită“ la administraţieşi invers. Altfel, facţiunile care se poziţionează împotriva acestora şi care îiacuză de pact cu „puterea“ joacă acelaşi joc al legitimării proprii prindelegitimarea celuilalt. Scopul lor e acelaşi: a obţine autoritate şi influenţă înspaţiul public. S-ar putea cita ca exemplu în acest sens Observatorul cultural,care jonglează cu temele actualităţii politico-sociale sub egida aceluiaşi bun simţcomun pe care îl invocă şi Dilema veche sau 22, însă direcţionat împotrivaregimului actual. Aşadar, spaţiul public cu tendinţe quality funcţionează, trist, daradevărat, la fel precum cel deschis de publicaţiile de scandal. Singura diferenţăeste că cititorii şi colaboratorii unora se pretind „intelectuali“, iar ceilalţi, nu.Materiale critice pe teme serioase nu găsim decât rar, iar denominaţia „publicaţiede cultură“ a abdicat în favoarea tratării subiectelor de actualitate din domeniulpolitic şi social cu miros de ideologie. Acesta este cel puţin unul dintre motivelepentru care spaţiul pretins quality nu este creditabil: pentru că face ce fac şi alţii,aducând în plus propria voinţă de a fi un dispozitiv de dominare socială. Nutrebuie să ne simţim diferiţi de alte culturi din cauza acestei situaţii; şi înOccident intelighenţia e strict despărţită de lumea din afara ei, trăind în propriasa ficţiune. Lecţia lui Nietzsche nu a fost învăţată nici măcar de culturile în carea vieţuit. 12
  • 13. ANCHETA ANTITEZE 2) Desigur, o succintă privire asupra spaţiului public autohton ne indicăclar faptul că lupta pentru putere este deosebit de acerbă, iar conflictele nu semai poartă pe terenul academic sau cultural, ci pe cel al politicului, ceea ce, dacăatitudinea celor implicaţi n-ar fi suspectă de partizanat necondiţionat, este foartebine. Intelighenţia noastră încă nu a căpătat o conştiinţă a rolului său public, înafara micilor aranjamente şi a retoricii electorale la momentul potrivit. Poziţia saexistă în măsura în care îi oferă avantaje, atât individual, cât şi colectiv.Discursurile diferite pe care intelighenţia le propune, în afara faptului că au oaudienţă foarte limitată, nu se disting prin consecvenţă, ci fac parte din aceeaşimultiplicitate care speculează pe marginea unor teme şi tendinţe actuale însocietatea românească; din acest punct de vedere, este trist faptul că mulţiindivizi care se pretind „intelectuali” gândesc România ca inferioarăOccidentului, contribuind, întreţinând şi popularizând straniul discurs negativcare domină conştiinţa publică locală. De preferat ar fi ca indivizii aceştia să nu mai ţină discursuri din fotoliicălduţe şi cu stipendii frumoase. Să tacă. Sau să nu mai facă nici o diferenţă întreei şi ceilalţi oameni, să renunţe la modelul acesta paternalist care îi aruncă înderizoriu. Eventual, să-şi definească clar poziţia şi scopurile, ca să ştim şi noi„cu cine votăm“. 3) Chestiunea moralităţii unui autor nu mă priveşte câtuşi de puţin.Moralitatea însăşi înseamnă lucruri diferite în funcţie de receptor. Probabil suntunii care nu-l citesc pe Wilde pentru că a fost homosexual, pe Heidegger pentrucă a fost nazist şi pe Marx pentru că a fost comunist. Moralitatea este parte dinideologia de clasă dominantă pe care anti-comunismul nostru perpetuat deîngerii liberalismului după 20 de ani de la decembrie `89 o pune în aplicare. Unmoralist cum e Pleşu, deşi e în vogă, e ridicol din cauza discursului său negativcare întreţine acea ideologie despre care vorbeam, total anacronică, scrisă pentrufemeile casnice din clasa superioară urbană. Şi poveştile lui şi ale altora nu suntdecât mici scandaluri cotidiene care trec odată cu zilele. Să nu uităm căNietzsche ne sfătuia să ne ferim de oameni ca aceştia. 4) Intelectual de succes, artist de succes, afacerist de succes etc.înseamnă, în România şi aiurea, să fii un bun manipulator al capitalului de oricenatură ar fi acesta. Capitalul este singura valoare pe care lumea de azi o mairecunoaşte. Primul pas către renunţarea la o ideologie este identificarea sa, iarcombaterea discursurilor dominante nu se poate face înlocuindu-le cudiscursurile dominante proprii. Nu avem nevoie de lideri luminaţi care să neconducă pe căile adevărului şi dreptăţii neoliberale, nici de moralişti care săapere bunul simţ comun, nici de filosofi închişi în birouri ministeriale,senatoriale şi directoriale, avem nevoie de o luptă constantă împotrivaantiteze NR.1/2011 13
  • 14. tehnologiilor puterii care se instalează în societate, dacă nu cumva suntem dejairemediabil pierduţi. LUCIA DARAMUS (scriitoare, traducătoare, jurnalist cultural) E un subiect tare stufos, pentru că sunt complicate cele două ingrediente implicate: intelectualul şi puterea. La prima vedere nu ar avea nimic de-a face unul cu altul, dar, în subsidiar, ele sunt complementare. Dacă ne uităm la scena intelectuală actuală românească, putem observa că prea puţin o voce intelectuală este şi o voce politică puternică. În general, intelectualii noştri stau într-un colţ de umbră, mimând credibilitatea. Este şi foarte greu să te afişezi politic, pentru că, mai mult sau mai puţin, intelectualii noştri au avut ceva de împărţit cu puterea trecutului, cu comunismul. Poate se vorridica voci care să fie pertinente dintre cei din generaţia noastră, care să fie înstare să aibă un dublu statut: de intelectual şi de reprezentant al puterii. La ora actuală există personalităţi (puţine la număr) care au reprezentatceva sau reprezintă ceva în viaţa politică românească şi numesc aici pe IonVianu (în primul rând), care, plecat din ţară, a continuat în spaţiul occidental săscrie articole în defavoarea comunismului, apoi pe Gabriel Liiceanu, pePatapievici, pe Pleşu şi alţii. La categoria alţii mă gândesc la jurnaliştii culturali,la scriitorii care publică în ziare tablete politice sau de atitudine ca MirceaMihăieş, Tismăneanu, Stelian Tănase etc. Nu, intelectualitatea nu constituie o voce credibilă în viaţa publicăromânească. În relaţia cu puterea, rolul intelectualului ar trebui să fie unul foarteimportant, pentru că intelectualul şi puterea sunt complementare. Să luăm numaicazul oamenilor de litere. De când există literatura, un rol al acesteia a fost sădemaşte politicul, să-l ironizeze, să dea la iveală ce nu e în regulă. Asta a făcutPlaut în teatrul lui, asta au făcut generaţii de scriitori de-a lungul timpului. Armascriitorului e cuvântul, a artistului plastic e culoarea, materialul. Scriitorultrebuie să fie în mijlocul societăţii, să fie ponderea pentru politic, pentru putereşi niciodată să nu facă jocul puterii. În privinţa moralităţii, aici lucrurile se împart cumva. Există mai multepăreri. Moralitatea unui autor nu cred că influenţează receptarea operei acestuia.Aici avem celebrul caz Dostoievski. Opera a depăşit cu mult omul, moralitateaacestuia şi nu e cazul să intrăm în amănunte. Desigur, dacă vrei să fii un lider deopinie, e bine să fii moral, cât mai moral. Dar avem şi alt caz, cel al lui Van 14
  • 15. ANCHETA ANTITEZEGogh care a trăit cu o prostituată. Faptul, scos din contextul vieţii lui, ar păreaimediat amendabil, însă, citindu-i viaţa nu ai cum să nu observi că Van Goghpractic a fost un sfânt (păcat că s-a sinucis, dar era bolnav psihic în momentul încare a făcut-o) şi a vrut s-o salveze pe femeia cu care a trăit. Recomand a se citiromanul lui Irving Stone, Bucuria vieții. În ceea ce mă priveşte, nu judec opera unui om în funcţie de moralitatealui, desigur, mă interesează foarte mult ca libertatea lui, a autorului de pildă, sănu distrugă libertatea altuia, a celuilalt. Cu alte cuvinte, libertatea mea să seîntindă până la libertatea celuilalt, să nu-l lezez. E mult de discutat aici, pentru căsunt mai multe tipuri de moralitate. Cred că există un decalog al moralităţiicuprins în cuvântul decenţă. Şi, dacă o luăm în litera Bibliei, nu există om caresă poată spune că este alb ca neaua, astfel încât să aibă dreptul să pună mâna pepiatră şi să arunce. Cred în decenţă, cred, aşa cum am mai spus, în libertatea meacare să nu lezeze libertatea altuia. Ultima întrebare este nu grea, ci nostimă. E nostimă, smulgându-mi unzâmbet în colţul gurii, pentru că a fi intelectual de succes la noi în ţară înseamnăîn primul rând în a sta mai tot timpul pe ecran, pe la diferite posturi deteleviziune. Ţi se vând cărţile în funcţie de cât de vizibil eşti pe ecran. Suntsigură că există şi alţi intelectuali de vază la noi în ţară, în afară de cei treiconsacrați, Liiceanu, Pleșu, Patapievici, dar care nu sunt atât de vizibili peecrane. E limpede, în ţară la noi, lumea se uită la televizor şi prea puţin îşiformează o idee despre un om, despre opera lui, din cărţile pe care le scrie saudin revistele de cultură. Mi-ar plăcea să se facă o anchetă printre oamenii politicişi să vedem câte reviste de cultură citesc ei. DORIN PLOSCARU (preot, poet, publicist) 1. Tonul istoriei noastre moderne a fost dat de intelectualitate. În 1848, în 1877, în 1918. Am avut un Alecsandri, un Bălcescu, un Kogălniceanu, un Brătianu, un Eminescu. În viaţa publică a României de azi, vocea intelectualităţii se aude din ce în ce mai stins. Sigur, la nivel politic, avem un Cristian Preda universitar, consilier prezidenţial şi europarlamentar, avem un Mihail Neamţu, recent aşezat la loc de frunte în fotoliul directorial, unTeodor Baconsky, Ministru de Externe şi scriitor rasat, un Teodor Paleologu,universitar de anvergură, fost Ministru al Culturii. Exemplele pot continua: avemantiteze NR.1/2011 15
  • 16. un Pleşu şi Liiceanu cu excelenta lor emisiune şi personalitatea fiecăruia carecopleşeşte, îl avem pe Horia Roman Patapievici cu „Înapoi la argument“ pe TVRCultural, care e un regal mai întotdeauna, îl avem pe Radu Preda, minunat eseistşi teolog de profunzime. Ana Blandiana şi Romulus Rusan cu a lor ctitoriemonumentală, Memorialul de la Sighet. Toate aceste voci contează. E mai puţinimportant că unii le ascultă şi alţii, nu. Important e că ele există, se manifestă înspaţiul public, sunt auzite şi, vrând-nevrând, lumea le află punctele de vedere. 2. Locul şi rolul intelectualului...? Puterea ameţeşte. Mărirea schimbăfirea cum zice românul. Puterea te face neom; nu mai ai suflet, milă; calci pestecadavre; ai sentimentul că stăpâneşti veşnic! Uneori intelectualul încearcă săinvite la dialog Puterea (vezi greva profesorilor) dar fără şanse de reuşită. Seobţin doar promisiuni, trageri de timp, amăgiri. Dacă puterea îşi selectează elita?Sigur. Perversitatea, machiavelismul, lichelismul, duplicitatea, demagogia,funcţionează şi astăzi foarte bine. O parte a elitei acceptă târgul în schimbul unorservicii, burse, funcţii, salarii etc. Pact cu puterea? Nu prea. Nu prea stă Putereala pacte cu intelectualitatea. De orice rang ar fi ea. Sau dacă stă, o face de paradăşi de ochii lumii, „diplomatic“. 3. S-a tot vorbit de autor şi de operă. Aici e autorul, acolo e opera.Teoria nu prea se regăseşte în practică. Moralitatea autorului influenţeazăreceptarea operei sale foarte mult. Poezia, s-a spus, este a celor învinşi. Mulţiscriitori au fost zdrobiţi de viaţă dar au ieşit învingători în opera literară. Suntfoarte multe modele şi exemple: de la Eminescu la Voiculescu, de la NichitaStănescu la Mihail Sadoveanu, de la Ion Creangă la Dumitru Stăniloae sauDaniel Turcea. 4. Există o mancurtizare şi o telenovelizare a literaturii de azi. Omanelizare, dacă vrei. Melodrame ieftine, texte siropoase, romane à la Coelhosau Pavel Coruţ şi succesul e gata. Tiraje uriaşe. O reţetă a succesului, aintelectualului de succes, sigur că este, dar nu e aplicabilă la toţi. Durerea ceamai mare pentru intelectualul român din România de azi e că omul nu maiciteşte. Episodul cu gospodina care venea de la piaţă cu sacoşele pline deverdeţuri şi deasupra avea şi un volum de poezie format liliput era elocvent prin‟90. Astăzi nu mai e. În Copou, îmi povesteau Nichita Danilov şi DorinSpineanu, în anii ‟95-‟96 au scos pe tarabă colecţia de un leu. Clasici români şistrăini. Lume se uita, îi pipăia. Vedea cartea, era frumoasă, dubios de ieftinăînsă, şi o punea la loc cu sfială. Nu-i aşa că-i ciudat românul?! Cititorulcondiţionează succesul. Şi ca intelectual de elită trebuie să fii mai întâi cititor deelită. Apoi ca scriitor, trebuie să ai curaj, să fii perseverent, să nu fii demagog, sătransmiţi emoţia, să arzi dacă vrei să aprinzi, să cultivi frumosul, binele,adevărul şi dreptatea prin scrisul tău, să nu te prostituezi literar... Intelectualul desucces are oarecum şi ceva comercial în el, ceva de plastic, ceva cu emulgatori şiaditivi care nu-mi place. Intelectualul nu trebuie să caute succesul, pentru căpoate fi ieftin şi trecător. Succesul trebuie să-l caute pe intelectual. 16
  • 17. ANCHETA ANTITEZE VIRGIL RĂZEŞU (scriitor, traducător, publicist, editor, medic) 1. La 20 de ani de la revoluţie şi în situaţia în care am ajuns acum, când – practic – societatea românească şi-a măcinat, cu bună ştiinţă şi cu un rar meşteşug, temeliile şi reperele de orice fel, când s-a transformat (a spune iremediabil nu este nici o exagerare) într-o magmă amorfă şi lipsită de vitalitate, a mai vorbi despre o pătură intelectuală credibilă şi cu vreo influenţă oarecare asupra mersului societăţii mi se pare un nonsens. Cred că mai existăm ca societate dintr-o inerţie a lucrurilor pornite de cine ştie când şi nu din acţiunile conştienteşi obiective ale membrilor societăţii postrevoluţionare. Pare apocaliptică afirmaţia, dar nu e departe de adevăr. Mai cred că, prinforţa împrejurărilor, pătura intelectuală a fost înlocuită în cea mai mare parte deo alta, pseudo-intelectuală, găunoasă, ţâfnoasă şi cu nasul pe sus, lipsită demoralitate şi valoare, care-şi tratează beteşugurile la Viena, îşi petrece concediulnumai în Hawaii sau Tenerife şi care s-a contopit şi se confundă cu puterea, pecare o deserveşte, ocupând posturile cheie. Exemplul cel mai la îndemână ni-loferă europarlamentarii noştri, dintre care unii nu fac parte din intelectualitatenici în glumă sau dacă au pornit ca intelectuali adevăraţi, s-au dezis de aceastăcategorie, dându-se în stambă pentru câţiva galbeni pătaţi. La urma urmei,intelectualitatea românească îşi merită soarta, pentru că după decenii dedesconsiderare, la momentul cuvenit, al transformărilor radicale şi (fărăexagerare) revoluţionare, când ar fi putut face ceva pentru ea şi pentru întreagasocietate, cuvântul ei de ordine a fost … ce-mi trebuie ?, nu fac politică, nu măamestec, îmi văd de-ale mele ş.a.m.d. Şi atunci, locul intelectualului, care ar fiputut înţelege mai bine mersul şi rosturile lucrurilor, acţionând spre binele şiprogresul societăţii, a fost ocupat de vânzătorii de tot felul, care ne-au adus undesuntem. Aproape că nu mai am speranţa că ne vom putea desprinde dinmarasmul în care ne aflăm şi care, de fapt, este indus tot de vechile structurirevopsite în straie democratice care-şi văd de propriile interese, în dispreţulpopulaţiei de rând. Şi, când nu vom mai avea ce vinde, vom deveni slugile celorde dincolo de frontiere. Povestea cu cumpăratul pământului de către străini nueste chiar poveste. Mai pe scurt, nu cred că intelectualitatea noastră mai arevreun strop de vlagă ca să îndrepte ceva sau să canalizeze societatea către nişteidealuri credibile. Va trebui s-o luăm de la capăt, pentru că acum ne aflăm într-oformă de ev mediu, bine înţeles cu straie noi, cu mobil la ureche şi PC pe masă. 2. De-a lungul istoriei s-a dovedit că tot ceea ce au creat şi au realizatsocietăţile, temeinic şi durabil, a fost determinat de marile personalităţi şi deantiteze NR.1/2011 17
  • 18. vârfurile societăţii, gânditori conştienţi de mersul lucrurilor. Marii noştri bărbaţi(şi nu mai puţin femei), care au contribuit la propăşirea (cuvânt splendid caînţelesuri, aproape uitat) României dintre cele două războaie mondiale, au purtatpecetea unei intelectualităţi adevărate, mânate de idealuri sfinte. Democraţia cucare ne împăunăm astăzi este un fel de surogat jalnic şi foloseşte păturii mustinda putere, care face totul pentru sine şi în dispreţul celor mulţi. Puterea nu are cum să apeleze la elita intelectuală pentru că adevărataelită nu ţine în veci de veci cu puterea şi, ca atare, rămâne neluată în seamă şi,deci, fără cuvânt. Pentru putere, intelectualitatea este un bolovan atârnat de gât.Da, puterea selectează ceea ce pare a fi elita, o aduce în faţă, o plăteşte bine, oşlefuieşte după interesele sale şi o foloseşte. Nu vi se pare emblematic că atâţia(destui) intelectuali adevăraţi, care ţipau pe toate căile că opera lor suferea delipsa de libertate a regimului trecut şi de la care, după revoluţie, se aştepta oadevărată explozie creatoare, imediat ce au fost invitaţi să guste din plăcintanaţională, au devenit moşieri, oameni de afaceri şi au uitat de opera pe carevroiau sau trebuiau s-o creeze ?! Elita folosită de putere, antrenată de iureşulputerii, ajunsă în rang mare, întoarce spatele trecutului şi oamenilor mari aiacestui neam şi cântă osanale sau manele laolaltă cu cei cu canale prospere deteleviziune şi maşini de lux. Nu ne putem mira că puterea ignoră cu desăvârşireintelectualitatea adevărată şi nu este interesată de înflorirea ei şi a minţilorluminate. Cred că locul intelectualităţii în societate este esenţial şi din rândurile eiar trebui aleşi reprezentanţii tuturor structurilor. Un intelectual adevărat (nuneapărat deţinător al unei diplome universitare, ştim cam cum se obţin în ultimavreme) sau mai bine zis o persoană educată înţelege mai bine ceea ce se petreceîn societate, apasă cu mai multă uşurinţă pârghiile care trebuie puse în mişcare,discerne ceea ce este cu adevărat valoros şi durabil pentru societate şi nu se lasăantrenat de aparenţe înşelătoare sau de moment. Din păcate, intelectualitateanoastră a pierdut experienţa efectivă în conducerea treburilor statului şiprofesionalismul izolat nu-şi mai îndeplineşte rolul său integrator. 3.Întrebarea este extrem de dificilă, iar răspunsul nu poate fi decâtambiguu. De principiu, dacă vorbim de adevăraţii creatori de operă, durabilă, eiîşi pun amprenta pe creaţiile lor. Altfel nu sunt decât copiatori şi folosescinstrumentele şi mănuşile celor autentici. Vorbind mai direct, nu pot admite căun creator cu o moralitate îndoielnică poate zămisli o operă morală (sau invers).Ori, dacă o face pentru o perioadă oarecare, falsitatea se decopertează şi în celedin urmă leapădă hainele care nu-i aparţin şi rămâne cel ce este. Sigur că înastfel de judecăţi intervine în mod fatal interpretarea pe care fiecare dintre noi, şisocietatea în ansamblul ei, o acordăm moralităţii. Pentru cel judecat sau analizat,moral este să trăiască şi să creeze aşa cum crede de cuviinţă şi mai puţin dupăcanoanele societăţii. De altfel, istoria tuturor domeniilor de activitate umană neoferă suficiente exemple de acest fel. Şi în cele din urmă, se poate conchide căceea ce rămâne din creaţie şi contează este, în primul rând, opera, care nu se 18
  • 19. ANCHETA ANTITEZEalterează în timp şi mai puţin creatorul care, odată cu trecerea timpului, maipierde din judecăţile anterioare. 4. În societatea românească de astăzi, în care scala valorilor a rămas lafel de desconsiderată ca şi în regimul trecut, chiar dacă e vorba de alte registreoperaţionale, intelectualul de succes seamănă leit cu personajele de succes dindomeniul economic şi cântarele sale sunt identice: averi, vile, călătorii etc.Restul nu-l mai interesează. Aproape că nici propria operă sau ceea ce lasă înurmă nu-l mai preocupă şi dacă mai creează ceva este doar de ochii lumii, ca sănu se dezmintă. Reuşita socială, viaţa facilă şi acumularea de bunuri îl împingcătre suficienţă. Spună ceilalţi ce-or vrea! Dacă este să ne referim la creaţia literară, ceea ce mi se pare cel maigrav este că s-a alterat foarte tare instituţia chemată să cântărească orice operă:critica. Cred că noi am avut o critică foarte serioasă şi foarte conştientă demenirea ei. Or, în prezent, tonul criticii s-a superficializat îngrijorător, criticaeste aservită unor interese imediate şi nu mai puţin meschine, nu se poate punepreţ pe ea. Adevăraţii critici nu mai citesc (nici măcar în diagonală). Cele câtevavoci care încearcă să realizeze un aparat critic de mare competenţă sunt uşoranihilate de marea masă a aplaudacilor care judecă totul după autor sau creator şiacordă importanţă nejustificată falselor valori. Croitorii deveniţi creatori demodă, frizerii deveniţi hair-stilişti şi câţi alţii asemenea, deţin topul mas-medieişi marea masă a consumatorului de operă adevărată nu ajunge mai sus. Criticanu-l ajută şi nu-l învaţă să desluşească valoarea reală, dintr-o supraproducţieefectivă. MIHAIL SORIN GAIDĂU (caricaturist, jurnalist de analiză social-politică) 1. Au rămas destui intelectuali capabili să perceapă, să analizeze, să constate onest şi obiectiv starea de lucruri actuală. Regretabile sunt doar lipsa de solidaritate şi coeziunea dintre diferitele profesii şi ocupaţii ce întregesc statutul şi conţinutul unei familii mai numeroase: intelectualitatea, un „arhipelag“ cu preocupări suficient de egoiste pentru a nu consimţi hotărâtor la asumarea unor riscuri, pretinse de implicarea civică marcantă. „Insularitatea“ şi diversitatea atitudinilor intelectualilor români dezvăluie un „cor“ dizarmonic motivat, înainte de toate, de precarităţi materiale. Pentru adeveni credibil şi convingător dinaintea autorităţii administrative şi a oricărui tipde electorat, intelectualul are nevoie de educaţie solidă, de fermitate şi principiiantiteze NR.1/2011 19
  • 20. în care să creadă şi pe care să le respecte necondiţionat. Labilitatea dinainteaunor surse de putere şi (sau) de finanţare poate discredita moral. Dante Alighieria fost un intelectual rafinat, cu principii de nezdruncinat şi a murit în exil, laRavenna. Nicolae Bălcescu şi-a probat onestitatea civică până la capăt, fiindnevoit să moară în exil. Nu-i plăcut să mori în sărăcie, printre străini… Caius şiTiberius Gracchus, aristocraţi temeinic şi frumos educaţi, implicaţi convingătorde partea plebei au pierit asasinaţi. Mulţimea nu a asimilat, în profunzime,calitatea şi rostul acestui sacrificiu. Pentru principiile sale republicane, Cicero afost „taxat“ cu asasinarea. Horatius şi Vergiliu s-au simţit mai bine închinândode lui Octavianus Augustus. Dedicat unor principii nobile, Voltaire s-a aflatmai mult pe fugă… Cao Xueqin, un intelectual chinez de mare cultură şirafinament, autorul celebrului roman Visul din pavilionul roşu, a pierit însărăcie, fidel principiilor sale, preferând să facă zmeie din hârtie policromă decâtsă accepte genuflexiunile impuse de statutul de mandarin, în „Oraşul Interzis“. Nu poate prezenta dubii calitatea intelectuală a lui Sadoveanu sau a luiTudor Arghezi. Cetăţeanul zilelor noastre se poate îndoi doar de condiţia lormorală, fără a mai studia contextul abrupt, agitat şi neprietenos care i-adeterminat pe cei doi scriitori să accepte oferta regimului comunist. Pentru a afla cât de creditabilă poate fi vocea intelectualităţii în viaţapublică, ar mai fi necesar un răspuns, la altă întrebare: ce discernământ mai areelectoratul din România zilelor noastre? Mai multe semi-necunoscute, dintr-unsistem de ecuaţii complex aşteaptă soluţii lipsite de echivoc, altfel, riscul de ablama intelectualitatea în ansamblul său este major. Istoricul nonagenar, NeaguDjuvara, susţine că „societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de gravîn cei cincizeci de ani de comunism. (…) În comunism s-au întâmplat lucrurigrave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct devedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit ăia mai răi, mai tâmpiţi,cocoşaţii şi guşaţii. Problema e că, dintre ei, foarte mulţi au rămas comunişti însuflet. În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierulacestui popor. Mai adaug ceva. Românul a fost aşa de dezgustat de ce i s-aîntâmplat, încât în prezent fuge din ţară pe capete“ (Interviu realizat de VladStoicescu pentru “Evenimentul zilei”- ediţia din 19 februarie 2009). Uncomentariu cu titlu interesant posta şi Dan Mihalache, la 6 aprilie2011(http://dmihalache.wordpress.com/), reluat de Cotidianul în ziua următoare,7 aprilie 2011: „Ceva e defect în «România real㻓. 2. Cineva este intelectual prin natura pregătirii, a preocupărilor şiactivităţii sale. Intelectualitatea nu este o turmă de oi pentru care vechilul„african“ al moşiei stabileşte ţarcuri cu un anumit format, pe placul stăpânuluivremelnic. Calitatea de intelectual a cuiva nu poate fi situată, în mod obligatoriu,pe acelaşi palier cu o anumită conduită civică şi morală din salonul de lux alaşteptărilor ideale. Şi intelectualii au dorinţe, interese, aspiraţii, pasiuni… Ar finefiresc să nu-şi dorească atingerea lor. Unele pot fi egoiste, personale sau decastă, altele sunt generoase, spre utilitatea şi progresul general. La „bufetul suedez“ al puterii politice sunt invitaţi sau ispitiţi săparticipe cei care se bucură de prestigiu, popularitate, consideraţie şi respect, dar, 20
  • 21. ANCHETA ANTITEZEmai ales, cei pricepuţi şi experimentaţi, chiar dacă sunt, într-o oarecare măsură,imorali. Unii vor consimţi, alţii doar în anumite condiţiuni sau niciodată. Unintelectual versat, de calibru înalt, este conştient că rostul prezenţei învecinătatea puterii presupune avantaje, responsabilităţi, uneori şi umilinţe. Aflatla masa puterii, în calitate de consilier ori simplu obiect decorativ, intelectualulpoate pricepe că este folosit şi pentru a gira o conducere abuzivă, proastă sauticăloasă. Tovărăşiile proaste erodează un nume bun, chiar îl pot compromitedecisiv. O bună şi rară ocazie a intelectualităţii româneşti de a stabili, de pepoziţii de relativă superioritate, un pact general cu puterea politică, a fost irositălamentabil imediat după evenimentele sângeroase din decembrie 1989. „Cărţile“au fost jucate inabil, chiar dezastruos, puterea politică trişând aproape de fiecaredată, vreme de peste două decenii. Puterea politică a fost atenţionată de mass-media, prin voci oneste şi responsabile care-i semnalau derapajele, erorile,abuzurile, actele de grosolană corupţie, trădările, minciunile sfruntate şiimoralitatea. În mod constant, puterea politică s-a folosit de anumite mijloaceavute la îndemână: cine nu a răspuns pozitiv la ofertele tentante ale puterii a fostpenalizat prin dezvăluiri compromiţătoare, extrase din arhivele fostei Securităţicomuniste, când au existat asemenea… oportunităţi. Un titlu mai proaspăt,printre altele de acelaşi gen, întregeşte o metodă de lucru: „A crescut producţiaindustrială la capitolul dosare“ (articol publicat de Academia Caţavencu, la 2martie 2011). Cel mai frecvent au fost livrate „câinilor“ hămesiţi din mass-medianumele unor cunoscuţi scriitori, actori, critici literari şi ziarişti! Extrem de rar aufost publicate spicuiri din dosarele unor politicieni, mai ales din opoziţie. Ce felde pact cu puterea poate fi încheiat în asemenea condiţii? Bruno Corty semna unarticol incitant în cotidianul francez Le Figaro, citând cuvintele cunoscutuluiscriitor româno-american, Norman Manea: „LA ROUMANIE EST UNEDÉMOCRATIE KAFKAÏENNE!“ Divizată şi sărăcită, intelectualitatea din România nu are nici un motivmoral scuzabil şi credibil pentru a pactiza cu reprezentanţii unei puteri politice(oricare ar fi culoarea ei) care şantajează constant, uzând doar de umilitoareleprivilegii ale forţei brute! Oficialităţile afirmă că au fost înregistrate anumiteprogrese, inclusiv în agricultură, iar României îi este mai bine ca niciodată! Cumulte decenii în urmă, epigramistul polonez Stanislaw Jerzy Lec a lansat oîntrebare: „Dar ce fel de bine poate fi acela însoţit de o stare generală proastă“? 3. Moralitatea rămâne un factor subiectiv, fiind dependentă dementalităţile, prejudecăţile, mofturile şi gustul vremurilor. Uneori, o existenţăscandaloasă, anumite gesturi, atitudini, extravaganţe determină sporireanotorietăţii. Cu câţiva ani înaintea decesului său, plasticianul Salvador Dali afăcut publică dorinţa de a-şi vinde celebrele sale mustăţi oraşului-port Genova,contra sumei de 22.000 de USD! Informaţia a făcut ocolul lumii, dar SalvadorDali a renunţat deşi oferta a sporit simţitor, spre 100.000 USD! Scriitorul francezCharles Maurras a fost un simpatizant al Guvernului de la Vichy şi teoreticianulnaţionalismului integral, fiind condamnat pentru extremismul său de dreapta şi„pactizarea cu inamicul“. Acest stigmat nu scade calitatea operei sale. PoetulRadu Gyr a fost condamnat pentru apartenenţa sa la „Garda de Fier“, iarantiteze NR.1/2011 21
  • 22. administraţia comunistă l-a expediat în puşcăriile destinate aşa-zişilor „duşmaniai poporului“! Nichifor Crainic a beneficiat de acelaşi tratament. În România, oanumită opţiune politică a fost taxată ca fiind imorală, duşmănoasă, aşa cum seîntâmplă, mai des, prin ţările lumii a treia. Din fericire, Radu Gyr, NichiforCrainic şi Mircea Vulcănescu sunt reeditaţi cu succes şi astăzi, indiferent deorientarea „ştampilei“ ce le-a fost aplicată. Mihail Sadoveanu a preferat săcolaboreze cu sistemul importat de la Răsărit, făcând parte chiar şi din rânduloficialităţilor de frunte care au semnat condamnări la moarte şi recluziunisevere! Dumbrava minunată şi Fraţii Jderi sunt studiate şi savurate, încontinuare, de numeroşi cititori. Pe mulţi nu-i interesează cât de imoral a fostSadoveanu, câţi „copii din flori“ a zămislit şi nici cât de mult a beneficiat de peurma statutului său. Tudor Arghezi şi-a probat de câteva ori curajul civic şipatriotismul, dar nu s-a sfiit, fiind strâns cu uşa nevoilor, să pactizeze cuocupantul german (în vremea Primului Război Mondial) ori cu bolşevismulromânesc. I-a scăzut valoarea? Un intelectual riguros le studiază opera cuatenţie, fără să se împiedice în amănuntele unor vicii sau orientări politicedezastruoase. Rimbaud a fost homosexual, Edgar Poe şi-a stimulat creativitateacu opium şi whisky, iar Ion Barbu devenise opioman. Oscar Wilde a fostimplicat într-un scandal cu homosexuali şi a petrecut vreo doi ani la puşcărie. Afost nevoit să părăsească Anglia, stabilindu-se definitiv în Franţa. The Ballad ofReading Gaol şi De Profundis sunt rodul literar al suferinţelor şi umilinţelorîndurate de Wilde în închisoare. Numeroşi actori şi poeţi români şi-au asiguratnotorietatea slăvind regimul comunist şi pe liderii săi, alţii şi-au „turnat“ colegiişi rubedeniile la Securitate. Intelectualul se află mereu între ciocanul puteriipolitice şi nicovala vremurilor. Ce ar fi putut face criticul literar Adrian Marinodupă eliberarea din închisorile comuniste? I s-a impus o colaborare, un târg cuSecuritatea şi a acceptat, dar valoarea operei sale este recunoscută în Japonia.Cancerul „turnătoriei“ i-a afectat şi pe unii reprezentanţi ai clerului, darcredincioşii frecventează cu destulă ardoare sfintele locaşuri de cult, contribuindîn mare măsură la edificarea altora, mai noi, mai somptuoase. Nu oricine areveleităţi de martir. Doar moaştele sfinţilor, câte or fi scăpat mai puţin vătămatedin ghearele torţionarilor, sunt venerate de mulţimi anonime. 4. Nu cred că există o reţetă privitoare la succes din care să lipseascămunca stăruitoare, talentul, harul şi ingeniozitatea. Poetul Horatius a lăsatposterităţii şi un număr apreciabil de obscenităţi, preferând să-i închineimperatorului Octavianus mai multe laude versificate. Mai pomeneşte cineva deele? I-au diminuat prestigiul? Dacă a fost şi oportunist, nu înseamnă că i-au lipsitvaloarea, talentul şi succesul. Filosoful stoic Seneca s-a remarcat ca mentor alîmpăratului Nero. Fiind un aristocrat înstărit, a fost tentat şi de înavuţire,practicând cu mult succes cămătăria. Pentru muritorul de rând, pare imoral şi deneînţeles: cum să te pretinzi stoic dacă eşti cămătar? Apokolokyntosis (Apoteozalui Claudius , sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius) rămâne încă oprobă materială a… conduitei stoicului Seneca: lucrarea este pigmentată cuobscenităţi groase, pe gustul plebei, un soi de manea literară plină de picanterii,din care nu lipseşte artificiul milesian. Cu tot stoicismul său, Lucius Annaeus 22
  • 23. ANCHETA ANTITEZESeneca s-a răzbunat birjăreşte pe răposatul Claudius Caesar, pentru cei opt ani deexil înduraţi. Trecerea timpului nu i-au desfigurat imaginea de intelectual, defilosof şi scriitor. Numele său s-a bucurat întotdeauna de succes. Pentru unintelectual român pragmatic, oportunismul nu-i suficient dacă-şi doreşte succesulimediat. Dincolo de calităţile native, sunt necesare conjuncturi favorabile şiprieteni bine amplasaţi în „garderoba“ puterii politice. Până la urmă, „toateatârnă de vremuri şi împrejurări“, încă din ceţoasele vremuri biblice: „Am maivăzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nucei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţibunăvoinţa, ci toate atârnă de vremuri şi împrejurări.“ (Eclesiastul - cap. 9,versetul 11).antiteze NR.1/2011 23
  • 24. Raluca NACLAD DESPRE DEMOCRATIZAREA SPAŢIULUI CULTURAL Volumul colectiv, Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici (Editura Corint, Bucureşti, 2010), coordonatori Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, reprezintă o dovadă clară a faptului că în spaţiul cultural românesc există un curent de opinie puternic, de critică a establishment-ului, capabil să treacă de la atacul la persoană la critica argumentată a unor stări şi fapte. S-a scris despre acest corpus de texte că ar fi o demolatoare ofensivă a valorilor de stânga, orchestrată din afara graniţelor ţării. Cine îl citeşte cu onestitate, va constata diversitatea modului de abordare a problemelor fixate spredezbatere, iar faptul că Sorin Adam Matei, autorul incendiarei cărţi Boieriiminţii, şi-a ales drept partener în coordonare un intelectual al cărui text dinvolum, prezintă, în multe puncte, o critică a ideilor exprimate de ceilalţisemnatari, este un indicator al dorinţei de echilibru în discurs. La o primă privire, însemnând doar o frunzărire a volumului, acestafrapează prin strategiile comunicaţionale la care face apel: la începutul fiecăruiarticol, cititorul este invitat la discuţii cu fiecare dintre cei 15 semnatari pepagina web a volumului, fie de pe computer, fie de pe telefonul mobil – faptpentru care se găsesc imagini cu coduri 2D presărate prin carte. Materialulvolumului a fost conceput în baza unui set de întrebări, chestionări care rămândeschise publicului cititor, invitat să participe la discuţii internaute. Aşadar, opreocupare intensă pentru obţinerea unui feed-back, iniţierea unei dezbateripublice, nu (doar) conceperea unei bombe care să fie detonată în forum pentru apulveriza statuile vizibililor zilei. Cartea porneşte de la premisa că România este blocată într-un modelcultural revolut. Nota comună a articolelor o reprezintă discutarea pe marginea adouă acuze formulate la adresa celor ce se înscriu, prin vizibilitate publică, încategoria elitelor: obsesia enciclopedismului, care determină aglutinarea îndiscurs a celor mai „pestriţe“ idei, şi dispreţul pentru competenţa specializată. N-am înţeles opţiunea coordonatorilor de a propune drept prefaţăarticolul lui Michael Shafir, care exprimă un punct de vedere propriu, fără să serefere la ceilalţi semnatari, şi care urmează unei generoase introduceri ceprezintă fiecare dintre textele grupajului. Poate din respect pentru autoritatea saîn politologie, recunoscută internaţional. Fiecare dintre noi avem mentalulpopulat cu elite, indiferent cât de incorect politic sună acest cuvânt acum.Michael Shafir pune problema intelectualului angajat politic. În opinia sa,transformarea capitalului cultural în capital politic este frauduloasă. Funcţiacritică pe care o presupune statutul de intelectual nu îi permite acestuia să sealinieze formal în sfera politicului. În momentul în care intelectualii publici 24
  • 25. RADIOGRAFIILE PREZENTULUIprimesc funcţii din partea puterii, aceştia devin funcţionari publici şi, ca atare,trebuie să se retragă din sfera publică. Coabitarea cu puterea duce la pierdereastatutului de intelectual. Finalul articolului său este sugestiv: „Intelectuali, numergeţi cu girofarul!“ Sorin Adam Matei încearcă, în primul rând, să explice cât mai clarobiectivele acestei cărţi, pentru a nu fi percepută ca „un simplu act coral aloperei Boierii minţii“. Îşi fundamentează discursul prin apelul la contribuţiilespeculative ale lui Francis Bacon, autor de la care împrumută şi sintagma dintitlu. Intelectualul român preia teoria celor patru idoli/iluzii ale cunoaşteriiformulate de Bacon şi o aplică realităţilor culturale din România de azi. PentruS. Matei aceşti idoli ai spaţiului public sunt: „acele iluzii legate de nevoia pecare unii cred că o avem pentru crearea şi menţinerea unor minuscule grupuri deintelectuali fără specializare (publici), enciclopedici într-un sens amator alcuvântului, în rolul de educatori ai maselor. Idolii mai sunt acele idei consideratetranscendente, esenţialiste, inspirate de un plan divin sau transuman, care autoate soluţiile, pentru toate situaţiile. Idolii forului sunt, în fine, iluziile pieţeipublice de idei. Sunt modelele de comportament care amintesc de un evpremodern, ce nu au acoperire în «aurul» cunoaşterii specializate“. Fenomeneleculturale care îl îndreptăţesc pe autor să identifice astfel de idoli sunt: ideologiagenialităţii, fascinaţia faţă de intelectualul generalist, primatul educaţiei îngrupuri informale unde discipolii sunt crescuţi în spiritul obedienţei oarbe faţă demaeştri şi de ideile lor. Sorin Adam Matei amendează în primul rând apelul ladiscursul teologic al acestor intelectuali, refuzând posibilitatea explicării lumii înfuncţie de ordinea transcendentă, revelată. Privind articolul său, în ansamblu, îmi face impresia că Sorin Matei argoni de pe piaţa ideilor valorile religioase, pe considerentul că ar fi retrograde.Trăsătura lor dogmatică, deci care determină fixitatea acestora, ar fi o frână încalea progresului; nu ar avea ce căuta în confruntarea de idei unde totul trebuiesupus chestionării în permanenţă. Într-adevăr, în cadrul paradigmei de gândirecare îl legitimează pe autor, a cărei trăsătură principală este relativitatea,imuabilitatea nu poate să existe. Însă, dincolo de necesitatea chestionăriipermanente a lumii în care trăim, poate avem nevoie şi de ceva stabil în forulnostru interior. A trăi doar pe nisipurile mişcătoare ale relativităţii poate fi la felde periculos pentru psihic ca şi vieţuirea într-un orizont al terorii sacre. În continuarea acestui demers de respingere a valorilor teologice, vineatacul dur la instituţia maestrului. Punctul de plecare îl constituie un citat dinJurnalul de la Păltiniş, în care G. Liiceanu se regăsea în postura ucenicului, iarNoica era identificat cu un mare părinte duhovnicesc. Mă tem că, în context,fraza respectivă sună altfel, dar oricum ambii intelectuali (şi acuzatul şiacuzatorul) vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc pentru că nu le-auexperimentat. Sacrul autentic nu e o chestiune de discurs, de ideologie, ci detrăire. A vorbi despre relaţia părinte – ucenic în lumea monahală este o depăşirea specializării fiecăruia dintre ei. Sunt de acord cu Sorin A. Matei că nu de la intelectuali generalişti detipul Pleşu, Liiceanu, Patapievici vin soluţiile economice, politice, sociale etc. decare România are atâta nevoie, ci de la intelectualii specializaţi. Dar cred că esteo iluzie faptul că societatea românească ar mai fi fascinată de enciclopedismul şide aerele de genialitate ale celor mai sus menţionaţi. Dacă luăm în considerareantiteze NR.1/2011 25
  • 26. impactul important pe care îl are televiziunea asupra populaţiei, vom observa căapariţiile lor tind spre zero la rating. Un caz special îl reprezintă Dan Puric, darpopularitatea sa în rândul maselor ţine în cea mai bună măsură de spectacolulapariţiei sale şi al organizării discursului său exploziv, de accesibilitateaacestuia, şi mai puţin de ideile vehiculate. Pentru cine trăieşte în România de azie clar că nu intelectualii cu aere de genialitate blochează accesul populaţiei decultură medie la viaţa publică. Sorin Matei salută faptul că preşedintele Obamaîşi face agenda politică în funcţie de discuţiile de pe platformele media şiopiniile de pe blogurile politice cu cele mai mari accesări. Şi la noi internetuleste o sursă de informare şi dezbatere destul de accesată, iar comentariile extremde vii, destule fiind şi pertinente, însă guvernanţii nu sunt interesaţi să asculteaceste voci ale forului. Daniel Barbu face o analiză bine documentată a pericolelor care pândescdemocraţia. Una dintre afirmaţiile cheie ale discursului său mi se pareurmătoarea: „După fascism şi comunism, nu ar mai merita numele de intelectualdecât acel protagonist al reflecţiei publice capabil să rămână critic faţă depropria cauză.“ Daniel Barbu amendează dezinteresul intelectualilor noştrivizibili pentru problema educaţiei şi derapajele legii educaţiei care nu porneştede la problema de bun simţ a definirii celui pentru care se face şi răsface o astfelde lege. „A lămuri cine este elevul şi cum trebuie luat acesta în grija comunităţiinaţionale înseamnă a hotărî cum vor arăta viitorii cetăţeni”. Caius Dobrescu introduce conceptul de kitsch în lumea intelectuală.Acesta ar consta „într-o ofertă de «viziuni despre lume şi viaţă» din care au fostextirpate tensiunile şi dilemele, dar care beneficiază totuşi de o complexitateexterioară, ornamentală, menită să măgulească inteligenţa combinatorică avirtualului consumator.” De fapt, acest concept denumeşte tot fascinaţia pentruenciclopedismul amatoristic. Dincolo de discursul de clarificare a unor concepteprecum „înalt” şi „popular”, de încercarea de a înţelege complex cultura demasă, mi s-a părut un sofism erudit explicarea valorii de catharsis a emisiunii„Ciao, Darvin”. Articolul lui Gabriel Andreescu inventariază „războaiele culturale” dinspaţiul românesc ai ultimilor 20 de ani, semnalând tribalizarea grupurilorintelectuale, impactul ideologiilor unor publicaţii de analiză politică şi socialăprecum 22 şi Observator cultural. M-a surprins preluarea cu entuziasm aformulei junk-conservatorism propuse de Liviu Andreescu. Formula mi-ar fisunat la fel de rău dacă ar fi fost junk-socialism sau junk-liberalism. Istvan Aranyosi face demonstraţia că, din punct de vedere alstandardelor academice internaţionale, al publicaţiilor omologatoare, intelectualica Pleşu şi Liiceanu nu pot fi denumiţi filozofi. Mircea Flonta atrage atenţia asupra necesităţii ca intelectualul public săia în considerare, atunci când îşi elaborează teoriile, achiziţiile intelectualuluispecializat, ale omului de ştiinţă, pentru a fi în pas cu lumea pe care doreşte s-oexplice. Bruno Ştefan detaliază distincţia între intelectual şi specialist, cea maimare parte a articolului fiind o succesiune de prezentări antitetice ale celor douăcategorii. Vasile Morar are, poate, cel mai umanist articol, aducând în atenţie osuită de valori morale, din ce în ce mai eludate de societatea post-morală. Acesta 26
  • 27. RADIOGRAFIILE PREZENTULUIinsistă asupra necesităţii ca faptele unui intelectual public să fie în consonanţă cuvalorile pe care le promovează. Stelu Şerban propune, ca sarcină de primă importanţă a intelectualului dinRomânia de azi, critica cunoaşterii în câmpul politicului, fapt care ar duce laimpunerea unei morale minime în peisajul politic. O astfel de critică ar diminua şiefectele, de multe ori catastrofale în istorie, ale exaltării pasiunilor. Alexandru Matei analizează modul în care piaţa de idei din România esteacaparată de două produse: anticomunismul şi procreştinismul, valori de dreapta, acăror promovare a însemnat legătura cu curentele de gândire întrerupte în 1945.Dincolo de necesitatea unui astfel de proces recuperator, autorul observă căstagnarea într-un astfel de proiect reprezintă o desincronizare cu gândireaoccidentală prezentă. În articolul său există unele afirmaţii amendabile care conţinanalogii dubioase. De exemplu, găseşte puncte comune între ideologiaprotocronistă şi „heideggerienii postnoicieni“. Alexandru Matei consideră căastăzi este necesară o articulare între relaxarea tonului şi tensiunea analitică îndiscursul intelectual. Articolul lui Lucian Nastasă Kovacs este un strigăt împotriva imposturiicare a ajuns la proporţii cu adevărat periculoase pentru mediul universitar de lanoi. Discursul său este o suită de exemple uluitoare pe această temă. Autorul leaminteşte tuturor acestor impostori că nu sunt nemuritori, subînţelegându-se călocul lor va fi la coşul istoriei, cum au păţit-o atâţia care s-au cocoţat în vârfurileierarhiilor prin fals intelectual şi sforării. Mona Momescu chestionează unele puncte de vedere prezente în volum,cum ar fi, de exemplu, aplicabilitatea teoriilor din spaţiul anglo-saxon sauamerican în analiza rolului intelectualului în societatea românească, cadru în care afost asimilat, de-a lungul istoriei, modelul francez. Prezentarea efectelor„restauraţionismului interbelic“, analiza termenului „paramodern“, atât cu sensnegativ cât şi pozitiv, reflecţia asupra unor polemici precum cele determinate decartea Boierii minţii sau cea dintre H. R. Patapievici şi Carmen Muşat, accentulpus pe necesitatea implicării intelectualilor în actul educaţional, sunt câteva dintrereperele studiului său, care se remarcă prin claritate şi largă perspectivă asupraproblemelor abordate. Marius Ghilezan încearcă o abordare psihanalitică a manifestărilor celorsocotiţi „elita intelectuală“ din România de azi, pe care îi consideră reprezentanţiiunei culturi „moral-nevrotice“, făcând referire la fenomenul turnătoriei şi almarginalizării sociale din anii comunismului. Adrian Gavrilescu propune o elocventă analiză a conceptului de„intelectual public“, pe care o relaţionează cu poziţia acestei categorii în societatearomânească, în mai multe etape ale istoriei recente, pornind de la perioadacomunistă până la discursurile anului electoral 2008. Autorul amendează„discursul unic“, necritic, precum şi „gândirea cazonă“, elemente ce caracterizeazădiscursul multora dintre intelectualii noştri vizibili în spaţiul public. Indiferent de parti-pris-urile autorilor, problemele discutate în aceastăcarte reprezintă o fereastră deschisă prin care pătrunde un aer proaspăt în for.Acest grupaj analitic relansează dezbaterea despre locul şi rolul intelectualului înspaţiul public românesc, nu e doar „bomba aruncată de tigru ca să-i cadăelefantului trompa“, cum suna o replică dintr-un moment umoristic, celebru la noiîn anii ‟70.antiteze NR.1/2011 27
  • 28. Liliana URSU POEMECâte puţin despre cărţile de poezieo carte de poezie poate fiprecum cafeaua abia râşnităşi poate avea pe copertă:un zburător, un pod, o cascadă, un munte.o carte de poezie poate fiprecum o cheiţăde la o gradină mult visatăşi poate avea dincolo de copertăo uşă la Împărăţia Cerească.Facerea poemuluidin când în când,am îngenuncheat în singurătatea odăiişi am semănat stelePoveste cu lupoaică şi mielLupoaica a încremenit cu ochii pe cer.Stelele erau atât de luminoase.Şi păsările la fel.Şi mielul atât de frumos,cu ochii ca două stele,aproape îl iubea. 28
  • 29. POESIS Aproape uitase să-i mai sară la gât, aproape uitase de puii ei mereu flămânzi. Dar haita, haita, ah, haita o împungea în coaste, îi rupea blana, gata să-i soarbă şi ultima picătură de sânge precum un lac apusul de soare. Atunci se puse pe urlat la lună, la stele, la lume, la viaţa ei, la haită. Şi atât a urlat şi a urlat lupoaica până ce mielul a iertat şi a acoperit-o cu lacrima Lui. Stau la masă cu îngerul meu în Patmos Tată, stau la masă cu îngerul meu şi îi vorbesc despre tine: cum la 70 de ani ai sădit o sută de pomi şi despre jurnalul tău cu muncile de primăvară, cu muncile de toamnă şi despre cartea ta despre locomotive dar mai ales despre iubirea pentru mama ce mai răzbate încă din scrisorile către ea pe care le-am găsit înfăşurate în voalu-i de mireasă şi despre cum mi-ai vopsit toate uşile în alb „În faţa oamenilor buni uşile se deschid singure“ îmi spuneai zâmbind, „iar paşii tăi, copila mea, vor deschide poteci noi spre locuri curate, necunoscute ţie acum.“ Şi îngerul meu păzitor îmi şopteşte „Să te faci negustor de lucruri înalte.“ Au trecut anii tată, şi eu sunt pe această insulă sfântă şi stau de vorbă cu îngerul meu şi îi povestesc despre inima ta mare, în care ne strângeam cu toţii iar tu ne împărţeai mari felii de pace.antiteze NR.1/2011 29
  • 30. Şi m-am rugat cu îngerul meu în peştera Apocalipsei la Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul ce şi a plecat capul pe pieptul Domnului aşa cum de atâtea ori mi-am odihnit eu capul la pieptul tău, tată, scutul meu în viforul lăuntric fierbinte m-am rugat cu îngerul meu să aibă grijă de noi, eu încă aici pe pământ, tu deja în ceruri. Skala, Patmos, la 6 iunie 2010 Jurnalul de la Gotland sau câte ceva despre cutii poştale şi întâlniri cu cei plecaţi şi colecţia de vară 2009 Pe cutia poştală a unei case din Visby scrie doar Marie şi Waldemar. Înaceste nume străine eu îi simt atât de prezenţi pe mama şi pe tata din casa lor depe strada Balanţei din Sibiu. Uneori despărţirile trebuiesc anulate. Măcar pentruo vreme. Măcar într-un oraş străin dintr-o ţară depărtată. Sau, mai ales, pe oinsulă cum e Gotland, unde moartea celor dragi poate fi învinsă iar puţina viaţăce le-a mai rămas se retrage în două prenume străine de pe o cutie poştală. Ridic ochii. O mierlă a început să cânte în liliacul alb din faţa casei depe Bredgatan. Îl aud deodată pe tata întrebându-mă ca în copilărie: „Şi ce fapte bune aifăcut azi ?“, iar eu îi răspund cu dor, cu tot dorul strâns în mine în aceşti 16 anide când a plecat. „Am udat toate florile de la Casa de pe deal a scriitorilor din ţărilebaltice şi în poieniţa de lângă Paviljonsgatan am curăţat un copac japonez devâscul care-l sufoca. Şi am hrănit o pisică rătăcită. A, da, şi am ajutat-o pe odoamnă căruntă în blugi şi cu adidaşi cu paiete să dea nume noi colecţiei devară din minusculul ei magazin cu bluze eterice. „Ştiu că sunteţi poetă şi precis veţi găsi nişte cuvinte frumoase pentrubluzele mele la care am lucrat toată iarna.“ I le-am scris frumos în engleză şi culitere de tipar pe un caiet vechi cu o corabie trasă de un cal pe copertă. A douazi, când am trecut prin faţa magazinului ei le-am regăsit sub bluzele expuse:„Aer ţesut“, „Apă curgătoare“, „Roua serii“, „Steaua de mătase“, „Sorazâmbetului“. 30
  • 31. ATELIER DE TRADUCERE J.M.G. Le CLÉZIO PREMIUL NOBEL 2008 Jean-Marie Gustave Le Clézio (n. 13 aprilie 1940 în Nice) este un scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2008. Opera sa cuprinde romane, eseuri şi traduceri din mitologia indiană. În motivaţia de acordare a premiului Nobel există această afirmaţie relevantă despre specificul lumii sale ficţionale: „Autor al inovaţiilor, al aventurii poetice şi al extazului senzual, explorator al umanităţii aflate deasupra şi dedesubtul civilizaţiei dominante.“ COMOARĂ Era pe vremea în care nu se tăia gâtul cailor când ajunseseră prea bătrânisă mai fie de folos, ci erau lăsaţi să plece în munţi, să-şi întâlnească moartea înbeţia libertăţii. Asta îi povestea tatăl lui. Samaweyn îşi amintea de vocea lui,când povestea despre vremurile din vechime, vremuri în care duhurile sălăşluiauîncă alături de oamenii din Petra, lângă izvoare, când porunceau vânturilor şifurtunilor şi când păstrau taina mormintelor. Pe atunci cele cinci familii ale poporului beduin aveau un pact cu ele, iarduhurile le aduseseră în oraşul lor, în mijlocul văii. Copiii duceau turmele lapăscut pe plaiurile munţilor, bărbaţii culegeau grâul fraged care creşte de la sinepe câmp, înainte de Al-Bayda. Izvoarele ţâşneau slobode, femeile luau din ele oapă curată, care nu seca niciodată. Bătrânele aprindeau focurile în mormintelesăpate în stâncă, şi întreaga vale se umplea, la lăsarea serii, de fumul de lavetrele oamenilor din popor. Tatăl lui Samaweyn mai pomenea şi despre oprelişte, deoarece nimenin-avea voie, în vremurile acelea, să caute să cunoască tainele trecutului. Nimeninu trebuia să-i lase pe străini să se apropie de Comoară, deoarece duhurile suntantiteze NR.1/2011 31
  • 32. pizmaşe şi pline de mânie. Dacă nenorocirea voia ca un străin să pătrundă înoraşul lor şi să caute să-şi însuşească bunurile lor, duhurile s-ar fi răzbunat, iarpoporul beduin ar fi fost izgonit pentru totdeauna din Petra. Aşa grăit-a tatăl lui Samaweyn, şi totul se împlinise întocmai cum îispusese. Acum Samaweyn era singur pe lume deoarece taică-su plecase decealaltă parte a mării şi nu se mai întorsese. Cele cinci familii bedul fuseserăizgonite departe de valea duhurilor şi pentru ele guvernul construise un sat decase din ciment, toate identice. Pe atunci copiii rătăceau printre ruine, citind cuburicele degetelor desenele pe care duhurile le lăsaseră pe pietre, pe cioburi,privind la danţul nevăzut ce ridica norii de praf în curţile palatelor moarte. * Samaweyn a deschis valiza neagră. E valiza pe care taică-su a luat-o cuel de cealaltă parte a mării. E o valiză arătoasă, zdravăn ferecată, cu oîncuietoare cu patru rotiţe cifrate ce nu îngăduie deschiderea decât în schimbulunei taine. Samaweyn este singurul care cunoaşte această taină. Ceilalţi locuitoriai casei, unchiul din partea mamei, verii lui habar nu au de ea. De asemenea, nuau habar nici de conţinutul valizei. Podoabe, aur, poate bani de hârtie? Asta credei. Iar Samaweyn e mulţumit că ei pot crede aşa ceva. Când are poftă de deschisvaliza, iese din casa unchiului său şi merge pe câmp, cât mai departe cu putinţă.Merge până la un promontoriu de unde se vede foarte bine valea calcinată aduhurilor. Acolo venea cu taică-su, demult, ca să audă duhurile glăsuind. Îşiaminteşte vocea lui, mâna lui pe umăr. Totul a dispărut, cuvintele şi suflarea,tăria mâinii tatălui şi culoarea ochilor lui. N-a mai rămas decât peisajul calcinatşi această valiză care a sosit într-o zi, de cealaltă parte a mării. De aceea i-a intratlui Samaweyn în obicei să vină aici, ca să-şi amintească. Verii lui stau aplecaţi, pândesc de pe zidul de chirpici care înconjoarăsatul bedul. N-au habar de nimic. Nu ştiu nimic despre comoară. Atunci, deciudă, aruncă pietre, ţipă ca vulturii. Dar nu îndrăznesc să se apropie deSamaweyn. Ştiu că e ca taina duhurilor, cel care o încalcă se zăvorăşte într-uncerc nevăzut care-l înnebuneşte, până ce merge pe propria sa umbră. Samaweyn a întors rotiţele care eliberează încuietoarea şi a deschis încetcapacul valizei. Întotdeauna îl deschide încet, din cauza vântului viclean care sepoate repezi să-i răspândească întreg conţinutul valizei. Pe fundul acesteia se află nişte hârtii legate cu o sforicică, fotografii,scrisori. Aceasta este comoara, numai hârtii şi poze. Dar Samaweyn e fericit defiecare dată când saltă capacul, ochii îi strălucesc şi i se luminează faţa, şi deaceea ceilalţi îşi închipuie aur şi argint sau teancuri de dolari. În casa unchiului său din partea mamei, Samaweyn n-a deschis niciodatăvaliza. O pune pe pământ, lângă pat, cu o pernă deasupra, ca un scaun. Într-o zi adat peste Ali care încerca s-o deschidă. Întorcea rotiţele, notându-şi fiecare cifră.Nu l-a auzit pe Samaweyn sosind. Samaweyn a sărit la gâtul lui şi s-au încăierat.Ali era cel mai puternic: l-a răsturnat pe Samaweyn şi-a vrut să-l sugrume. Îlstrângea de gât, sub mărul lui Adam, iar Samaweyn începea să se sufoce când 32
  • 33. ATELIER DE TRADUCEREunchiul lui din partea mamei a intrat în încăpere. A luat un ciomag care foloseştela mânat cămilele şi şi-a lovit fiul, Ali, şi l-a lovit şi pe Samaweyn, dar numaipeste picioare. Îşi ieşise din fire, i-a înjurat, i-a făcut cerşetori, buni de nimic.După aceea, Ali n-a mai încercat niciodată să deschidă valiza neagră. Poate că,dacă i-ar fi cerut-o, Samaweyn i-ar fi arătat comoara de scrisori şi de fotografiiîngălbenite, mai ales cea în care se vede el, încă bebeluş, în braţele celei căreia îispune mamă, străina blondă venită de cealaltă parte a mării şi care l-a luat petaică-su cu ea. Ştie bine că străina nu e maică-sa, adevărata lui mamă a murit când l-aadus pe lume. Dar pe ea a ales-o, de când a aflat ce conţine valiza. Samaweyn priveşte fotografiile care se mişcă în vânt. El îşi dă silinţa săcitească vorbele în engleză scrise pe spatele fotografiei. Love, Sara. Nimeni înafară de el nu cunoaşte aceste cuvinte. Sunt grele, îl apasă pe pleoape, îi facinima să bată prea puternic. Dedesubtul lui, valea calcinată e singuratică, nu maisunt fumuri, până şi păsările au tăcut. Poate că de aceea plecase taică-su, o tainăe uneori prea greu de dus. * Eldjy, iarna lui 1990 Astfel, eu, John Burkhardt, pătrund din nou în misterul timpului. Dupăatâtea osteneli, atâtea amânări, mă apropii de acest zid, intru în trecătoarea Syk(aşa o numea călătorul, în jurnalul lui). În lumina palidă a zorilor de zi, munţiipăreau şi mai străini, aveau ceva malefic, supranatural. Refuzasem ghizii pentrua intra de unul singur în oraşul morţilor. Totul era pustiu de jur împrejur. Satul,împrejurimile hotelurilor, chiar şi peştera unde odinioară se închiriau caii. Viaţase retrăsese de pe această vale, privirile se întorseseră în alte părţi. Atunci amrevenit la acea lună de august 1812, când totul începuse, când călătorul al căruinume îl port mergea chiar pe această cărare, cobora către zidul ars care sedeschide spre Syk. Şi eu intru în lumea morţilor. Stâncile abia ieşite din umbra nopţii auculoarea palidă a morţii, iar unele aduc a hârci cu găvanele ochilor căscate, cufalca ştirbă. Am îndrăznit să intru într-un mormânt. Solul e acoperit cu o pulberefoarte fină, aproape impalpabilă. Ştiu că şi călătorul a fost nevoit să intre pe aici,înainte de a porni prin defileu. Miroase acru, a urină, iar la intrare am văzutcăcăreze de capră. Când a intrat în acest mormânt, călăuza va fi rămas, pesemne,să-l aştepte afară, şi-a lăsat bătrâna capră să zacă în praf şi s-a aşezat pe o piatră.Poate a crezut (aşa cum voia călătorul străin) că intrase în mormânt ca să-şi facănevoile. Apoi au ajuns la podul construit de duhuri la intrarea în defileu, la oînălţime ameţitoare, încât niciun om să nu se poată apropia. Şi deja călăuza îlsupraveghea pe călător, deja înţelesese că această ciudăţenie de om înfăşurat înantiteze NR.1/2011 33
  • 34. mantie şi cu turban neverosimil pe cap voise să vină până aici pentru a furacomoara tainică a morţilor. Mergea trăgând capra de sfoară, iar aceasta le frâna mersul, ca şi când arfi înţeles ce o aştepta la capătul drumului. Pe sub părul ei gălbui îmbâcsit depraf, inima ei de capră bătea foarte repede, iar răsuflarea îi depărta coasteleslabe. Acum şi eu merg spre taină. În penumbră, văd silueta subţire a călăuzei.Pentru a merge mai repede, s-a descălţat, şi-a ascuns sandalele sub o piatră şi aluat capra bătrână pe umeri. Călătorul poartă un burduf de apă, umplut la izvorulmiraculos din Wadi Moussa. Soarele răsare dinapoia mea, luminând cerul şi înaltul stâncilor. Colbulse saltă în defileu, se ridică apoi recade în cenuşă. Mă gândesc la praful din deşert, pe drumul spre Bagdad. Hărmălaiarăzboiului acoperă lumea, iar aici n-a mai rămas decât tăcerea. Mânia oamenilors-a retras din munţii şi de pe văile din jur ca sângele unui animal cu gâtul tăiat.Au trecut mai bine de o sută de ani de când călătorul străin şi călăuza lui au păşitpe-aici, şi totuşi mi se pare că le zăresc urmele, că le simt mirosul. Merg pe albia torentului, ale cărui ape furioase au azvârlit pietre şicrengi moarte, cu fiecare furtună. Sub tălpile mele urcă praful şi mă înconjoarăcu un nor cenuşiu care mă sufocă. Mi-am înnodat o batistă în jurul feţei, îmiîncreţesc pleoapele. Praful îmi pătrunde prin haine şi încălţări. Pe fundul râpei,mai există încă bucăţi de noapte agăţate de pereţi. Trecătoarea e aşa de strâmtăcă simt lângă umăr stânca rece, de culoarea viscerelor. Oare asta a resimţitcălătorul, când mergea pe fundul acestei trecători, cu faţa ascunsă de un colţ dinturban? Înaintea lui, călăuza înainta repede, clătinându-se pe pietrelesfărâmicioase, purtând pe umeri capra cu picioarele legate. Atunci, ca şi mine, se va fi gândit la o coborâre în centrul pământului, către taina originii lui, pântecul lui roşu unde domneşte moartea. Pesemne că simţea o strângere de inimă, cum mi se strânge mie în această clipă, iar praful îl sufoca. Atunci era foarte cald, mi se pare că-mi amintesc, deasupra lor ardeau munţii. În imensul deşert, lângă Basra, cerul zorilor se învăpăia. Iar eu păşesc pe acelaşi pământ, mă aflu sub acelaşi cer, pe fundul acestei crevase, văd aceeaşi lumină prin perdeaua de praf. Pe alocuri, Syk-ul e aşa de strâmt că pereţii stâncilor par să se atingă la vârfuri, şi ascund cerul. Călăuza mergea fără răgaz, departe, înaintea călătorului. Mi se pare că aud clar zgomotul paşilor lui pe pietriş şi răsuflarea 34
  • 35. ATELIER DE TRADUCERErăguşită a caprei. Pe măsură ce lumina zilei creşte, desluşesc pe pereţi urmele,cicatricele, fisurile care urcă până sus de tot, semnele şterse, deja întoarse întimpul geologic. Am o strângere de inimă, mi-e greu să respir, deoarece ampătruns într-o altă lume, o lume în care duhurile şi-au lăsat urmele. Timpul nu-idecât o zbatere de pleoapă, şi sunt aproape de călător, păşesc în umbra lui. M-am oprit în faţa unui semn. La stânga, la nivelul aluviunilortorentului, e un mic sanctuar scobit în stâncă. Pesemne că apa s-a învârtejit înacest loc, şi numai baza sanctuarului a fost ştearsă. Înăuntrul sanctuarului, încănehotărâtă în penumbră, ţâşneşte o formă rotunjită, semănând cu un ou de piatră.Pe peretele spart de stâncă roşie, deasupra prafului şi a vârtejurilor secate, înmijlocul spărturilor şi al unghiurilor, în tot acest praf, în toată această violenţă,rotunjimea era ciudată şi blândă, şi o priveam fără să mă clintesc. Şi călătorul ova fi văzut, când a pătruns în Syk pentru prima dată. Călăuza va fi lăsat capra pepământ şi se va fi întors, trăgându-l pe călător de mâneca robei şi rostind cuvintemânioase. Piatra era magică, îl privea ca o oglindă. Apoi şi-au reluat drumul pefundul trecătorii, dispărând în vârtejurile de praf pe care le ridicau propriii lorpaşi. Iar eu merg spre taină, intru în acelaşi nor de praf. Inima îmi bate tare,mi s-a uscat gâtul, pentru că ştiu ce voi vedea. Aştept această clipă, e în faţamea, încă ascunsă, şi totuşi îmi arde vederea. La fiecare ocoliş al stâncilor, lafiecare falie, aştept să mi se arate vederii. Mi se pare că nu fac decât să revin pedrumul parcurs odinioară, demult. Păşesc într-un vis. Sau în paginile cărţii cititeîn biblioteca bunicului, la Zürich, cartea aceea legată în piele roşie, care vorbeadespre locuri fabuloase, Damasc, Kerak, Shaubak, Maan, Akaba. Paginile carevorbeau despre Eldjy, despre Wadi Moussa, despre Syk, şi despre acel popor cunume straniu, liatenii. Era istoria mea, scrisă în străfundurile mele, orecunoşteam la fiecare pas. Eram aşa de tulburat că am fost nevoit să mă opresc,să mă aşez pe o piatră, să-mi recapăt răsuflarea. Acum, ziua s-a încordat pesteSyk, cerul arde. În trecătoare, mai există încă băltoace de umbră, se simte apacare curge pe sub pământ. Într-o clipită vor răsuna primele galopuri de cai,chemările călăuzelor care-i însoţesc pe turişti. Doar preţ de o clipă, între noapteşi zi – se şterge deja. Într-o clipită avioanele vor întuneca cerul deasupra Irakuluişi vor lăsa covorul lor de bombe. Mi se pare că dacă ating taina, acum, totul va fi diferit. Mă voi reuni cutimpul primului călător, când lumea încă mai era nevinovată, când se rotea încetîn jurul cupolei muntelui Harun. Am alergat pentru a scăpa de angoasa acestei clipe. În faţa mea, ascunşide cutele făcute de Syk, îi ghiceam pe călăuză şi pe călător, le auzeam zgomotulpaşilor, le auzeam răsuflarea, jelania caprei care tremura. Dintr-o dată, l-am văzut. Comoara. Uşurinţa, tandreţea. Noutatea. Oidee. Mai bine decât o idee, un vis. De culoarea norului. Aşa cum i-a apărut, înacea dimineaţă de 22 august 1812, spre orele opt, la ieşirea din Syk, după atâteaosteneli şi amânări, imens şi strălucind ca aurora între pereţii negri ai muntelui.antiteze NR.1/2011 35
  • 36. Atunci, ca şi mine, se clătina pe picioare, înfăşurat în vârtejurile de vânt şi depraf, punea burduful de apă pe pământ şi se aşeza, pentru a vedea mai bine.Călăuza lăsase capra legată fedeleş pe pământ şi privea şi el la locuinţaduhurilor. Apoi s-a întors spre Burkhardt şi l-a întrebat: „Ce faci?” Călătorul,aplecat înainte, strângând în mâini caietul de note ascuns pe sub robă: „Nu maipot merge, am obosit, să rămânem o clipă aici.“ Dar privirea lui strălucitoare îidezminţea cuvintele. Nu simţea nicio oboseală. Inima îi bătea mai tare, ochii îiardeau, deoarece descoperise Comoara. Un vis, credea el, un vis neîmplinit,tremurând încă de vibraţia nopţii care îl crease, pe marginea uitării. Ţâşnit ca unchip de piatră. „Vino! Să ne grăbim, spunea călăuza. Mormântul lui Harun e încădeparte, duhurile sunt peste tot.“ Faţa lui neagră îi era încordată, privirea i seascuţise ca un metal. Era în picioare, la mijlocul locului, cu spatele la mormânt,cu mantia în zdrenţe scuturată de vânt. La picioarele lui, în praf, bătrâna capră setâra, zvâcnind din picioarele ei legate ca un animal căruia i se taie gâtul. În pieptul meu sunt bătăile inimii mele. Singurătatea războiului eaducătoare de moarte. Aud zarva vocilor, ţipetele ascuţite ale copiilor, loviturilede ciocan ale muncitorilor care sculptează piatra, simt chiar mirosul pietrei carese sparge. Simt sudoarea bărbaţilor. Mă aflu sub acelaşi cer, respir acelaşi vânt.Norii alunecă veşnic. Acolo, ceva mai departe, pe drumul spre Al-Hajara, trecaceiaşi nori, iar umbra lor călătoreşte uşor până unde se unesc cele două fluviiunde a început lumea. Respir acelaşi vânt, acelaşi praf. Aud aceleaşi ţipete de păsări,croncănelile corbilor, şuierele vulturilor. Pe pietre, la nivelul pământului, se aflămuşte plate, iar ierburile pirpirii tremură în vânt. Sunt în valea memoriei, în faliaunde timpul s-a pitulat ca o umbră. Merg pe propriul meu corp. 36
  • 37. ATELIER DE TRADUCERE Am intrat într-un mormânt cu vedere spre stânci, de pe cealaltă parte avăii, în faţa Comorii. M-am căţărat pe stânci, m-am aşezat la intrarea în peşteră.E o sală imensă, săpată în stâncă. Pereţii sunt roşii, mânjiţi de funingine. Oditamai crăpătura porneşte din vârful stâncilor, străbate mormântul şi coboarăspre centrul pământului. Când am intrat, am văzut-o şi m-a luat tremuratul, ca şicum ar fi fost cu adevărat spărtura care va rupe lumea în două. Mă gândesc laGhor şi la valea cea mare din Wadi Mujib, la acea buză de lavă. AstfelBurkhardt, călătorul, a trecut peste aceste ziduri şi prăpăstii, înainte de a se aşezaaici, în acest loc, în faţa Comorii. A văzut marea de bitum de care se agaţăbruma. A intrat aici, ca în propriul său mormânt, fără să ştie cu adevărat căajunsese la capătul călătoriei sale. Îi calc pe urme, acum îmi citesc propria meapoveste în urmele de pe stânci. Alunec în aceeaşi scobitură, intru în aceeaşianticameră. Atunci călăuza va fi aruncat o privire mânioasă şi temătoare spre vale, învreme ce-şi sălta capra pe umeri. „Nu putem să întârziem aici, ne vor surprindetâlharii.“ Aud jelania caprei, simt mirosul de urină care-i mânjeşte pielea. Îmisalt burduful de apă pe umăr şi păşesc pe fundul văii, spre oraşul duhurilor. Acum, soarele s-a înălţat deja pe cerul fără nori. Turiştii au început săsosească. Douăzeci dintr-o dată, s-ar zice că un autocar venit din neant cufarurile aprinse şi cu uşile pneumatice zăvorâte i-a deversat în faţa teatrului, laintrarea în oraş. Ei merg de-a lungul drumului roman. Au şepci multicolore. Cei maimulţi sunt italieni, cu câţiva spanioli. Războiul din Irak nu-i preocupă. Vorbesctare, fac fotografii. De-a lungul drumului, sunt vânzătorii de fleacuri, de nisip, beduineîmbrăcate în negru stând pe vine lângă tarabele lor cu cioburi de sticlă coloratăpseudo-nabateene şi cuie vechi, ruginite. Mai sunt şi vânzătorii de răcoritoare, deşepci, de gume de mestecat. Soarele străluceşte deasupra ruinelor, străluceşte înpărul copiilor. Un bătrân dromader răpciugos se lasă în genunchi, mârâind. Pedealurile de deasupra oraşului văd siluetele dromaderilor care saltă, cu picioareleîmpiedicate. La capătul oraşului, călătorul s-a aşezat în faţa zidurilor castelului Feteifaraonului. Încearcă să-şi ia notiţe şi să facă schiţe, cu mâinile ascunse sub robă,iar călăuza exclamă: „Văd bine ce eşti, un necredincios, adevăratul tău scop erasă pătrunzi în cetatea strămoşilor tăi, dar să ştii că nu vom accepta să iei cu tinenici cea mai mică frântură din comorile care sunt ascunse aici, deoarece se aflăpe pământul nostru, ne aparţin.“ A înşfăcat capra şi şi-a continuat drumul spremuntele Harun. Grupul de turişti intră în morminte, urcă pe treptele templului. Lor li s-aalătura o clasă de şcolari condusă de un învăţător înarmat cu un băţ lung. Vin dinShaubak. Unii poartă tricouri cu nume de universităţi nord-americane. M-am urcat pe deal, deasupra oraşului, am mers pe o cărare abiavizibilă, până la cârdul de dromadere. Am văzut coloana de piatră înrădăcinatăîn pământ, pe care Burkhardt o numeşte, bizar, Hasta virilis pharaonis, iarantiteze NR.1/2011 37
  • 38. arabii, mai simplu, Zab Firawn. Aici totul e tăcut, se aude doar foşnetul uşor alvântului peste pietre. Stâncile, în urma mea, sunt străpunse de numeroasedeschideri, intrări în morminte, alveole, uzate, topite de eroziune. Orbite căscate.Dedesubt, spre sud-vest, văd valea Wadi Ath-Thughra, o crevasă adâncă, lipsităde apă, arsă de lumina soarelui. Pe acolo a mers călătorul, împreună cu călăuzasa, până la poalele muntelui Harun. Scrutez fundul văii, ca şi când aveam săzăresc siluetele celor doi bărbaţi, ori să mai aud behăitul caprei duse la sacrificiu.La capătul văii, muntele Harun domină ceilalţi munţi. Cupola albă e luminată desoare. Acum ştiu că nu voi merge până la mormânt. Voiam doar să găsesc unloc, la poalele muntelui, să simt urma, locul în care cursese sângele bătrâneicapre. Să adun puţină ţărână şi să-mi ung faţa. Să amestec praful roşu cu scuipatşi să-mi ung pleoapele. Pentru asta venisem. Pentru a pierde timpul şi a vedea,cu ochii acelui necunoscut al cărui nume îl port. Dar e prea târziu, fără îndoială.Pe 17 ianuarie, când cerul nopţii s-a umplut de larma bombardierelor, totul aamuţit în oraşul duhurilor, iar călătorul şi călăuza sa au devenit fantomeinaccesibile. Preţ de o clipă, în zori, am crezut că le aud paşii, vocile, chemareaplină de jale a bătrânei capre pe care călăuza o poartă pe umeri. Apoi totul adispărut, totul a redevenit exact. Am coborât din nou spre oraş. Soarele apune deja. Au apărut şi niştenori deasupra munţilor, spre apus, iar mormântul lui Harun s-a estompat. Cândajung la poalele stâncilor, o tânără stă, în picioare, în faţa mea. E desculţă, poartătunica lungă, neagră, a beduinelor, şi pantaloni de pânză albastră. Faţa îi esteînfăşurată de un văl aproximativ alb. O recunosc pe una dintre fetele care mergpe drumul roman, înspre teatru. Are un chip straniu, impasibil, ochii ei, deculoarea ambrei, strălucesc cu putere. Înţeleg dintr-o dată că e mută. Cum rămân nemişcat, ea înaintează spre mine, întinzându-şi mânadreaptă, cu palma deschisă. În palmă are o piatră foarte roşie, de culoareajăratecului. Se opreşte în faţa mea, mă priveşte, apoi îmi pune piatra în palmă.Faţa îi e încordată, dar lipsită de teamă. Are o frumuseţe neliniştitoare şisălbatică. Pletele îi sunt încâlcite pe sub văl, faţa îi e murdărită de praf şi arejulituri pe mâini. Îmi împart, cu ea, proviziile aduse de la hotel, pâine şi o portocală. Curăţportocala ca în Africa, înlăturând doar o pieliţă subţire şi strălucitoare, apoi oîmpart în două şi-i dau ei o jumătate, din care soarbe sucul ca dintr-un pocal.Tânăra îmi imită gesturile, bea sucul şi scuipă sâmburii şi resturile de pulpă. Arebuzele crăpate de soare, îi lipsesc câţiva dinţi. Când a terminat de mâncat, rămâne pe vine, cu spatele la peretele depiatră, la umbra unei stânci. Continuă să mă privească, desenează în praf cuburicele degetelor. Mi-am scos din buzunar carneţelul pe care am desenat totdrumul, în Syk, bolovanii, fisurile, striaţiile pietrei din morminte. Ea îmi aratăcarnetul şi se face că scrie. Priveşte literele, apoi, la rândul ei, cu creionul,trasează contururile unor semne, într-o scriere ciudată care-i aparţine doar ei, 38
  • 39. ATELIER DE TRADUCEREcercuri şi bare. Face asta, apoi îmi întinde carnetul. Faţa îi exprimă o bucuriecopilărească. Pe faţa ei întunecată ochii îi par transparenţi. Privirea ei pătrundeîn mine, mă umple de tăcere. Aş vrea să-i aflu adevăratul nume. Spun nume, la întâmplare, în vremece ea-mi citeşte pe buze. Spun Aişa, Meriem, Samira, Alia, Hanné. Ea-şi clatinăbustul, cu spatele spre lumină. Vântul îi umflă tunica neagră, îi flutură vălul. Pefaţa ei întunecată, ochii ei galbeni au o strălucire supranaturală. Jos, în vale,siluetele turiştilor italieni se mişcă foarte încet. Tânăra abia dacă-i priveşte. Ea seaflă aici dintotdeauna. Tânără şi subţire şi sălbatică, domneşte asupra oraşuluiduhurilor. Când călătorul şi călăuza liatenă au intrat, ducând capra pentrusacrificiu, ea i-a privit din înaltul promontoriului ei. Poate că a coborât în albialui Wadi Ath-Thughra, lângă mormântul Şerpilor, şi a păşit înaintea lor, având înpalma deschisă aceeaşi piatră de culoarea jarului. Şi, dintr-o dată, aşa cum a venit, dispare. Îi mai văd, preţ de-o clipă,silueta neagră săltând de-a lungul stâncilor, spre Wadi Siyagh. Ea alunecă princrevase, se contopeşte în umbră. Nu mai rămân decât muntele, şuierul vântului,şi creasta golaşă pe care saltă dobitoacele împiedicate. M-am întors în oraş, cu turiştii italieni. Un soldat beduin în uniformaLegiunii arabe stă în picioare lângă o cămilă culcată. Mai e şi un pui de cămilă,cu picioarele împiedicate. Soldatul pozează pentru albumul a două canadiene curucsac, în pantaloni scurţi. După plecarea lor, i-am oferit o ţigare bătrânuluisoldat şi am fumat împreună, fără să ne spunem nimic. Când eram pe picior deplecare, mi-a spus, în engleză, că pe cămilă o cheamă España. Puiul de cămilăîncă n-are nume. Animalele aparţin familiei sale. Au un semn în formă de treilobi. Puţin câte puţin, turiştii s-au dispersat. Vânzătorii şi-au pliat tarabele, le-au încărcat pe catâri, Cămila şi puiul ei s-au îndepărtat în zgomotul moale alpaşilor lor deloc grăbiţi. Vântul a început să sufle mai tare pe vale, oraşulduhurilor s-a făcut violet închis. Chiar şi piatra pe care o ţin în mână s-aîntunecat. Nu m-am întors spre Wadi Moussa. Am început să merg prin albia luiWadi Siyagh, spre izvor. E în mine un vid, o nerăbdare. Vreau să văd acelestânci, acele roci eoliene, ochii mormintelor, deschişi spre noaptea care se lasă.Aşa îi apăruseră călătorului atemporal. Pe când mergea în lumina crepusculară,de-a lungul râpei, până la poalele muntelui Harun, el resimţea aceeaşi nerăbdare,acelaşi vid. Se grăbea pe urmele călăuzei spre locul sacrificiului, aştepta casângele să ţâşnească din beregata caprei care gâfâia şi să curgă în ţărânaprăfoasă, colorând-o în acea nuanţă de jăratic. Şi pe mine tot sângele măcălăuzeşte, para brună din căuşul palmei, piatra pe care fata mută mi-a dat-o cape o piatră preţioasă. Ea îmi arde mâna. Este singurul meu talisman împotrivafatalităţii războiului.antiteze NR.1/2011 39
  • 40. Sunt ars de sete. De la portocala dată pe din două cu muta n-am mai băutnimic, nu mai am salivă în gură, iar buzele îmi sângerează. De fiecare parte,pereţii înalţi ai stâncilor dogoresc ca un cuptor, dau înapoi lumina înmagazinatăîn timpul zilei. În mâna mea, piatra roşie, durere sfâşietoare. Merg, fără să ştiu de ce, fără să înţeleg încotro. Trebuie să găsescizvorul, e singurul lucru care contează pentru mine, care mă bântuie. Dupăpromontoriul fortăreţei din Habis, Wadi Syiagh face o curbă din larg, acolo undesunt câmpuri cultivate, întinderi de grâu. Pârâul şerpuieşte în firicele subţiri întreplajele de pietriş şi de nisip. Nici ţipenie de om. Încă mai aud ţipetele corbilor,răsunând, undeva, în fundul văii, sau foarte sus, gemetele păsărilor de pradă.Merg cu ochii după urme, urmele uşoare ale picioarelor ei desculţe prin nisip.Tânăra va fi trecut pe-aici acum o oră, poate. A urcat prin albia pârâului până laizvor. Acolo locuieşte ea. Îi simt privirea aţintită asupra mea, stranie şi lichidă,privirea netedă pe care n-o poate tulbura niciun cuvânt – şi nicio insultă. Mergfără să-mi mai trag suflarea, cu piatra roşie strânsă-n mâna dreaptă. Chiar înainte de lăsarea nopţii găsesc, în sfârşit, izvorul. S-a ascuns încapătul văii, în mijlocul mărăcinişului şi al arbuştilor. Cobor spre fundul râpei,agăţându-mă de rădăcini, mă târăsc prin hăţişul de oleandri. Din când în cândstau neclintit şi-mi ţin respiraţia, ca să aud mai bine. Undeva, foarte aproape demine, percep susurul apei, mai blând de-atâta nu se poate, ca o voce, ca uncuvânt din graiul tinerei mute. Înaintez târându-mă prin noroi. Tufişurile măzgârie pe ochi, ramurile oleandrilor sunt nişte bice amare. Apoi o văd, apa verdescânteietoare de ţânţari, apă tainică, mustind în linişte din vintrele pământului,printre stânci şi ramurile arbuştilor. O libelulă roşie zboară pe deasupra apei. Pe ea am venit s-o văd. Izvorul e al ei, sărmana mută ce rătăceşte prinruinele duhurilor împărţindu-şi pietricelele. Izvorul e ea. Apa are culoareagândurilor ei, ea vorbeşte cu gura apei. Stau pe burtă în noroi, în mijloculţânţarilor, şi-i simt privirea. E acolo, în mărăciniş, aici îşi aduce ea turma decapre la vremea adăpatului. Pe marginile apei sunt urme de copite, căcăreze. Darşi mirosul hainelor ei, al răsuflării. Tremur. Încet, mă târâi până la apă, dau la oparte ţânţarii cu dosul palmei şi beau pe îndelete apa rece, de culoareasmaraldului, apa fermentată, plină de viaţă. Încetul cu încetul se-nnoptează. Se-aude gângurit de porumbei, înapropiere, orăcăieli de broaşte, iar pe cerul cenuşiu liliecii zboară în zig-zag. Sunt fericit, puţin beat de această apă, s-ar spune. Cobor din nou pe vale,către plaje, acolo unde Sziagh şerpuieşte printre ierburile înalte şi lanurile degrâu. Acum nu mai simt singurătatea. Aici, la Petra, sunt foarte aproape deintrare, chiar în pragul altei lumi, lumea în care fostul călător n-a intrat niciodată.Prin alte părţi, războiul devorează oameni, asasini ruşinoşi şi victime blestemate,dar pe această vale încă mai trăiesc duhurile. În josul văii am regăsit mormântul. Acum plouă, şi în clipa în care trecpragul mormântului şovăi o clipă. Aici trăieşte tânăra mută. Pe peretelemormântului îi văd silueta, tunica lungă, neagră, pletele desfăcute pe umeri.Noaptea i-a pus deja umbră pe buze. Inima îmi bate aşa de tare că-i simt 40
  • 41. ATELIER DE TRADUCEREloviturile în trup, în membre, în încheieturile coatelor. Intrând în mormânt, punpe pământ piatra roşie, ca un obol. E un rit străvechi, pe care n-aş fi fostniciodată nevoit să-l dau uitării. Mă lungesc pe pământul tare, îmi caut locul,preţ de-o clipă. Intrarea în mormânt dă înspre un cenuşiu foarte blând. E unmiros de fum, dintr-un jeratic foarte-ndepărtat, din vremea-n care morţii şi viimai ştiau să doarmă împreună. Tânăra mută s-a aşezat alături de mine. Îi simt mireasma pielii, ahainelor. Îi aud răsuflarea egală. Ea veghează şi eu dorm, mă cufund în visulvremurilor în care Domnul încă nu avea chip, când domneau duhurile în pietre şiîn vânt, în stropii de ploaie, în soarele care apune şi-n cercul apei de sub lună. * Îţi scriu, ţie care trăieşti dincolo de mare, în ţara aceea îndepărtată dincare nu te întorci. Scriu aceste cuvinte ştiind că nu vor merge niciodată până latine. Le scriu ca să le trimit pe suflarea vântului, când vântul bate dinspre deşertspre apus, deoarece doar vântul poate trece peste munţi şi peste mare. A trecutatât de mult de când ai venit, apoi ai plecat din nou, iar astăzi se spune că dincauza războiului lumea nu va mai putea dura. Chiar am rămas cel de pe urmăSamaweyn. Îmi amintesc de tine ca de-un vis şi-mi amintesc de fiecare clipă aacestui vis. Cuvintele pe care le spuneai în limba ta. Limpezimea ochilor tăi,aurul pletelor tale, marea rochie albă pe care o purtai şi care uluia pe toatălumea, deoarece în satul nostru femeile sunt îmbrăcate în negru. Copiii se ţineaudupă tine. Oriunde mergeai, te însoţeau. Atunci m-ai văzut, în picioare, cuspatele la stânci, acolo unde se află cei care închiriază cai. De ce m-ai ales, tocmai pe mine? Oare ai înţeles că eram orfan de tată şide mamă, şi că nu aveam altă avere pe lume decât această valiză, cu comoara eide fotografii şi de hârtii îngălbenite? Am mers împreună cu tine în oraşulduhurilor, te-am însoţit în morminte. Era frig, vântul spulbera nisipul prin Syk,tufişurile smulse se învârtejeau pe drumul cel larg al romanilor, ori în teatru. Îmiamintesc, aveai praf în ochi. Îţi înfăşuraseşi un fular mare, alb, în jurul capului,şi mergeai înspre vânt, fără să spui nimic, iar eu mergeam cu puţin înaintea ta, cucorpul pieziş, cum fac câinii. În iarna aceea, zăpada căzuse atât de deasă pestemunţii din jur, iar cerul căpătase culoarea zăpezii, roz şi cenuşiu spre răsărit, iarpâraiele îngheţaseră bocnă. Totul era tăcut şi îngheţat. Oamenii veniseră, uniidupă ceilalţi, din satele vecine, bătrâni, copii izgoniţi de frig, şi se mutaseră dinnou în morminte, ca odinioară. Îşi mânaseră turmele dinaintea lor, în trecătoareastrâmtă, şi tot oraşul morţilor răsuna de vocile dobitoacelor şi de strigăteleoamenilor călare. Valea răsuna ca pe vremea faraonului, când oamenii şiduhurile trăiau laolaltă pe această vale. Bătrâna Aişa, din familia unchiului meu,se mutase în mormântul Şerpilor, pe drumul către muntele Harun. În fiecare zicopiii se adunau în piaţă, în faţa teatrului sau pe drumul romanilor, în aşteptareaantiteze NR.1/2011 41
  • 42. unui nou eveniment. Astfel ai venit tu, când nimeni nu spera să apari, îmbrăcatăîn rochia ta lungă şi albă, cu pletele tale de aur şi cu ochii azurii. Ai venit şi ai intrat în viaţa mea, şi m-am gândit de îndată că tu trebuiasă vii, ca şi când totul fusese scris în cartea destinului. „Cum te cheamă?“ mi-aispus. Vorbeai limba noastră cu un accent ciudat. Ceilalţi copii, adolescenţii eraustrânşi în jurul tău, te priveau toţi cu ochii lor întunecaţi. Iar tu m-ai ales pe minedintre toţi copiii care se îmbulzeau să te privească şi să-ţi atingă rochia. Te-am însoţit în toate aceste zile prin oraşul duhurilor. N-aveam nimicaltceva de făcut decât să merg alături de tine, puţin înaintea umbrei tale, dedimineaţa până seara. Uneori şovăiai, căutai calea spre mormintele cocoţate pestânci. Aveai o hartă mare, acoperită de semne şi de desene. Atunci mergeamînaintea ta şi-ţi arătam drumul. Vântul rece îţi ardea chipul, aveai lacrimi în ochi. Când intrai în morminte, eu rămâneam afară. Mă aşezam pe trepte şiaşteptam. În josul văii, vântul ridica praful izgonind copiii. Beduinii îşi legaserăcaii, se adăposteau prin ungherele stâncilor, pe după pietre. Fumau. Îl vedeam pebătrânul Jabri în straiul lui lung, numai zdrenţe, cu picioarele goale în niştepantofi scâlciaţi, că rămâne aşezat lângă cal de teamă să nu i-l fure, ca şi când arfi fost un armăsar superb, pe când era doar o mârţoagă şchioapă şi aproapeoarbă. Tu desenai într-un caieţel cu paginile cusute. Înscriai uşile, zidurile,coloanele, desenele gravate. În fiecare dimineaţă voiai să vezi Comoara. Când lumina era foartelimpede şi încă nu era nimeni, intrai în mormânt, iar eu rămâneam aşezat pe opiatră din faţă, privind urna şi visând că avea în sfârşit să se deschidă şi să-şireverse aurul în colb. Apoi, când deja mă cunoşteai mai bine, îmi încredinţai rucsacul tău. Numai văzusem niciodată ceva asemănător. Era făcut dintr-o pânză foarte moale,decorat cu flori multicolore, şi avea şi un miros foarte blând, parfumul tău, pecare încă îl păstrez în amintire. N-am îndrăznit niciodată să mă uit în el. Puneai rucsacul pe pământ,lângă mine, surâzând. Eu aveam grijă de el. Când ieşeai din mormânt, eraizăpăcită de lumină şi de vânt. Atunci scoteai nişte ochelari negri din rucsac. Îmi amintesc că, într-o după-amiază, ieşind din mormântul Malaki,soarele te-a orbit şi ai căzut. Te durea un genunchi, şi te-am ajutat să te ridici.Mergeai sprijinindu-te de braţul meu, îţi simţeam căldura trupului, mireasmapletelor de aur; inima îmi bătea foarte tare din această cauză. Într-o altă după-amiază, pe drumul spre muntele Harun. În apropiere demormântul Şerpilor, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, iar amintirea mă umplede bucurie şi de tristeţe, deoarece atâta mi-a rămas de la tine, fumul uşor alamintirii. Voiai să mergi până la mormântul lui Harun. Nu îndrăznisem să-ţispun nu, deşi ştiam că nu am dreptul să te conduc acolo, deoarece erai o străină,o creştină. Mergeam pe vale, prin albia torentului secat. Eu înainte, tot puţin într-o parte, tăcut. 42
  • 43. ATELIER DE TRADUCERE Şi, dintr-o dată, cum treceam de muntele numit mama Ochiurilor deApă, s-a ivit un nor negru pe cer şi s-a iscat un vânt puternic, ridicând trâmbe depraf peste întreaga vale. Tu ţi-ai înfăşurat fularul alb iar eu mi-am tras kefi-ulpeste faţă, dar vântul era aşa de violent că nu mai puteam înainta. Frânturile depiatră smulse din munte săreau pe drum, rănindu-ne mâinile şi chipul. Dintr-odată a început să plouă, atât de puternic că nu mai puteam să respirăm. Apacurgea în şuvoaie, din toate părţile muntelui, îngroşa torentul sângeriu, iarzgomotul se amesteca cu bubuielile de tunet. Tu mi-ai strigat numele:Samaweyn! Mi se pare că încă îţi mai aud strigătul şi tresar neliniştit. Am înţelescă erai pierdută. Ţi-era frică. Te-am luat de mână şi te-am călăuzit până lângăstâncile prăbuşite ce duc spre intrarea mormântului. Acolo unde locuia bătrânaAişa. În peşteră era cald ca într-o casă. Am privit ploaia căzând şi fulgerelebrăzdând cerul şi torentul luând noroiul şi ducându-l la vale. Tremurai de frig.Pletele tale ude ţi se lipeau de chip şi de umeri. Ţi-ai trecut braţul pe după mineşi m-ai strâns cu multă putere. Niciodată nu cunoscusem o asemenea clipă. Eramsinguri pe lume, în această peşteră de pe marginea torentului, în vreme cepământul întreg era luat şi dus de ape şi de vânt. Fulgerele atingeau munţii, îifărâmau cu un zgomot înspăimântător. Întreaga zi am rămas aşezaţi în peşteră, rezemaţi de zid. Când ploaia aîncetat, am auzit vocea bătrânei Aişa care se văieta în mormântul vecin. Ammers la ea şi i-am zis să pregătească ceaiul şi ceva demâncare. Mai întâi n-a vrut,ameninţându-mă din fundul văgăunii sale, ca o vrăjitoare. Apoi ai venit tu, înlumina crepusculară, după ploaie, erai la fel de albă şi de frumoasă ca un duh laînceputurile lumii, când numai duhurile locuiau pe această vale şi în munţiiShara, chiar înainte de sosirea profetului Harun, când curgea un fluviu mare iarpajiştile erau nemărginite, aşa grăit-a tatăl meu pe marginile stâncilor, şi tatăl lui,înainte de el. Bătrâna Aişa a pus oala pe foc să fiarbă apă pentru ceai şi a scosdintr-o boccea nişte pâine şi nişte curmale pentru mine şi pentru străină. Ai mâncat, ai băut ceaiul negru. Tremurai de febră. Afară, noaptea eraîntunecată, se vedea doar lumina intermitentă a fulgerelor pe deasupra munţilor.Şi eu am împărţit cu ea pâinea şi am băut din ceaiul fierbinte. Nu mai ştiam cinesunt, mi se părea că retrăiesc o amintire străveche. Apoi bătrâna a desfăşurat un covor în apropierea focului şi tu te-aiculcat, cu capul rezemat de-o piatră. Noaptea era nesfârşită. Mi-am găsit un locla intrarea în mormânt şi am vegheat în vreme ce tu, străina, dormeai. Nici asta nu pot să uit. Era noaptea mea, scrisă în amintirea mea,noaptea brăzdată de fulgere, noaptea care se rotea în jurul mormântului, şi foculpâlpâind care-ţi lumina rochia, bătrâna Aişa azvârlind în flăcări braţe de surceleşi rădăcini uscate, vârtejul fumului şi pârâitul scânteilor. Noaptea s-a tot rotit, ca şi când nu trebuia să se sfârşească niciodată, câtăvreme tu, străina, dormeai, cu capul rezemat de-o piatră, cu bătrâna ciucită lângăfoc, cu chipul şi mai negru de la fum, şi cu mine, la intrarea mormântului, cuspatele rezemat de piatra rece.antiteze NR.1/2011 43
  • 44. În zori focul s-a stins de tot, iar bătrâna s-a dus la culcare în fundulpeşterii. Ploaia contenise. Mă usturau ochii de la oboseală, dar jurasem să nuadorm. Încet, s-a crăpat de ziuă, torentul nopţii încetase să mai curgă, din el numai rămăseseră decât băltoacele de culoarea sângelui închegat. Înainte să se lumineze de ziuă, mă întorsesem deja cu valiza comoriimele. Tu te treziseşi. Pentru tine am format cifrul secret şi am deschis valiza, şi,rând pe rând, am scos toate scrisorile, fotografiile, cărţile poştale care arătau ţaraîn care murise tata. Tu ai citit scrisorile, cu voce tare, scrisorile scrise de femeia cu părul deaur care m-a ţinut în braţe în pruncie, şi căreia i-am spus mamă. Tu citeai în acealimbă străină şi melodioasă pe care eu nu o cunosc, dar care e frumoasă ca omuzică. Ziua care se ridica îmi ardea pleoapele. Am adormit ascultând cuvintelemelodioase, cu capul rezemat de braţ, ca atunci când asculţi o poveste. Toate acestea au trecut. Acum, unchiul meu a murit. Fusese în legiuneamăreţului Abdullah, când se războiau pe umerii pământului, pentru oraşul sfânt.A murit în casa lui de ciment, în oraşul bedul, cu faţa întoarsă către oraşulduhurilor, acolo unde se născuse, acolo unde tatăl meu şi tatăl tatălui meu senăscuseră. Dar duhurile însele au încetat să mai locuiască acolo, au fost înlocuitede turişti şi de curioşi care le străbat oraşul zi după zi, ca un vânt ce ridică praful.Soldaţii învinşi s-au oprit pe malul fluviului şi, din înaltul stâncilor, privescoraşul sfânt până li se ard ochii. Ce le mai rămâne oamenilor, la sfârşitulrăzboaielor? Tăcerea, ca astăzi, peste marele deşert de la sud de Bagdad, tăcereacare strânge inima celor vii şi care deschide o fisură în inima pietrelor. Întreaga mea viaţă voi aştepta să seîntoarcă tânăra străină cu părul de aur, careîmi aducea mesajul tatălui meu, din ţaraaceea îndepărtată în care zăpada străluceştepe creştetele munţilor iar câmpiile ierboasesunt vaste ca marea. Acele ţinuturi cu numefabuloase pe care ea le rostea pentru mine înmormânt, la răsăritul soarelui: Basel, Berna,Friburg, Winterthur, Lucerna, Solothurn,Siders, şi râurile cu nume blânde şi puternice,Aare, Rin, Ron, a căror apă nu înceteazăniciodată să curgă. Ţara despre care tata îmivorbea în scrisori, unde e belşugul, undecrengile pomilor se rup sub povara fructelor,unde copiii au ochi atât de albaştri. Poate căse va întoarce mama. Nu ştiu nimic despre ea,doar numele, Sara. De la ea nu mai am decâtacele fotografii, una dezlipită din paşaport, în 44
  • 45. ATELIER DE TRADUCEREcare e foarte tânără, cu ochelari de studentă, şi un surâs atât de sigur. Cealaltă, încare e cu mine în braţe, e un pic neclară, pe drumul spre Al-Bayda, şi se vede înfundal cortul cel mare din lână brună în care locuia cu tata. Când m-am trezit din acest vis, se făcuse frig în peşteră. Bătrâna Aişamoţăia, tescuită în ea însăşi ca o mumie, abia de s-a trezit când am zgâlţâit-o. „Unde e? Unde e străina? Răspunde-mi, cotoroanţă, sări-ţi-ar somnul, n-ai văzut când a plecat?” Am alergat gâfâind prin oraşul duhurilor. Ploaie spălase totul, măturasetotul. Norii mari şi zdrenţuiţi ai zorilor se învârtejeau pe deasupra văii. Pe munţi,către apus, se zăreau petece de zăpadă. Mi se sfâşiase inima, de atâta tăcere şi singurătate. Nu ştiam nici măcarcum o cheamă. L-am strigat pe cel al mamei mele: Sara! Ca şi cum strigătul meuputea trece peste munţi, peste mare şi peste spaţiile pierdute, şi să meargă pânăla capătul lumii, acolo unde era ea, acolo unde fusese îngropat tata. Asta auzisebunica, în ziua în care tata fusese muşcat de moarte de fierăstrăul cu care seretează copacii mari din munţi, ţipătul scos de el o făcuse pe bunica să tresară, eacare-l purtase în pântec şi-l adusese pe lume. Apoi ea se culcase şi se lăsase săalunece în moarte. Toată ziua am mers pe jos prin vale, urcând şi coborând prin Syk, încăutarea unor urme invizibile. Pe pământ, în mormântul bătrânei Aişa, i-amsimţit mirosul, locul în care dormise, cu capul lângă foc, abandonată furieifurtunii. Acum ştiu că n-o voi mai revedea niciodată pe străină. Nu voi merge lacelălalt capăt al lumii. Trebuie să rămân aici, să veghez la binele duhurilor. Înaceeaşi seară, m-am întors în peşteră. I-am spus bătrânei Aişa să pregăteascăceaiul. Ea l-a pregătit ca şi când străina avea să vină. A aşezat cele patru paharepe tipsie, a turnat băutura amară. Plecând, pentru a o despăgubi, i-am lăsatvaliza, cu întreaga mea comoară. Ştiu bine că va pune pe foc fotografiile şiscrisorile, cărţile poştale şi certificatele. Asta îi va aşterne ceva mai multăfuningine pe faţă şi pe pereţii mormântului. În valiza cu încuietoare deschisăpentru totdeauna, Aişa îşi va pune propriile ei comori, cârpele, àcele, panglica decingătoare şi pachetele de ceai negru, poate şi nişte biscuiţi Marie. Am mers cu pas uşor spre miazănoapte, către satul bedul. În munţi nu semai abandonează caii care stau să moară. Sunt folosiţi până-n pragul morţii, iarcând cad în genunchi pe drum, sunt trimişi la jupuit şi la tranşat. Sunt cel de pe urmă Samaweyn, fără o leţcaie şi fără comoară. Azi mi-am lăsat în urmă incertitudinea copilăriei şi merg până la moarte pe acelaşidrum, aşa cum trebuie s-o facă bărbaţii. (Fragment din volumul de proză scurtă Inima arsă, de J. M. G. LeClézio, în curs de apariţie la Editura Art, Bucureşti, tradus din limbafranceză de Mădălin ROŞIORU)antiteze NR.1/2011 45
  • 46. Documentar Grigore Cugler Cristian LIVESCU „SIMBOLUL EXILULUI DEPLIN…“ Un precursor al lui Marin Sorescu şi al lui Mircea Horia Simionescu În anul 2000, revista „Antiteze” consacra un număr al său (8-9-10) avangardei româneşti, acordând un important spaţiu recuperator unui nume pe atunci destul de puţin cunoscut, originar din judeţul Neamţ, cel al lui Grigore Cugler. Cu el, alăturat altor nume de notorietate ce provin din acelaşi meleag – Lascăr Vorel, Victor Brauner, Virgil Gheorghiu, Marcel Blecher, Jacques Herold, F. Brunea-Fox, Eugen Relgis – argumentam faptul că spaţiul nemţean (înglobând în el şi ţinutul Roman) ocupă, în geografia europeană a fenomenului avangardei, un loc deloc de neglijat. Destinul fiecăruia dintre cei enumeraţi e foarte diferit, dar paradigma pe care o alcătuiesc, având ca numitor comun descendenţa, pune hazardul în dificultate. Eram atunci, s-o recunoaştem, în posesia unor date destul de vagi despre Grigore Cugler şi cele câteva întrebări fireşti pentru reconfigurarea în planul istoriei literare a personalităţii creatorului lui Apunake, personaj destul de citat în mediile avangardiste ale anilor ‟30-‟40, rămâneau fără un răspuns precis: Ceanume determina venirea pe lume a acestui autor în „micul sătuleţ numitRoznov, de lângă Piatra Neamţ”, cum va nota într-o autobiografie încredinţatălui Ştefan Baciu? Ce amprente a lăsat segmentul copilăriei, petrecute în Neamţ,asupra biografiei ulterioare şi a operei sale? Ce legături reale cu avangardaliterară comportă scrierile cugleriene şi cum pot fi recuperate din străinătatemanuscrisele acestui autor, de care posteritatea se interesează tot mai insistent, învederea unei ediţii critice cuprinzătoare? 46
  • 47. ISTORIE LITERARĂ „Privit cu ochiul liber, de la o distanţă potrivită, părea un arbore genealogic bătrân şi uscat” Între timp au apărut câteva exegeze şi mărturii importante despre Cugler, de natură să-i pună în lumină unele elemente biografice puţin cunoscute. Dintre acestea menţionăm: capitolul „În exil: Apunake”, în Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Fundaţia „Luceafărul”, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 667-669; studiul „Din stirpea lui Urmuz: Grigore Cugler” de Mircea Popa, în „Adevărul literar şi artistic“, an XI, nr. 638, 639 / 15, 22 oct 2002; artic. Cugler, Grigore, în Florin Manolescu, Enciclopedia exilului românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Edit. Compania, Bucureşti, 2003, p. 216-219; Prefaţa lui Florin Manolescu la ediţia Grigore Cugler, Apunake şi alte fenomene, Ed. Compania, Bucureşti, 2005; articolul „De ce Apunake?” de Mihai Sorin Rădulescu, în „România literară“, an XLII, nr. 33/ 23 aug. 2009. Unele detalii despre familia Cugler sau Kugler erau de reţinut şiîn prefaţa lui Ion Nuţă, la ediţia Matilda Cugler-Poni, Scrieri alese, EdituraJunimea, Iaşi, 1971, ţinând seama că scriitoarea junimistă era mătuşă, ca sorămai mare a tatălui singurului descendent născut la Roznov. Astfel, strămoşiitatălui erau de origine austriacă, titlul von Kugler fiindu-le conferit de însăşiîmpărăteasa Maria Tereza, pe vremea când familia trăia în Silezia secolului alXVIII-lea, de unde s-a mutat în Bucovina, încât Carol Maximilian Kugler,bunicul scriitorului, apare născut la Vama în jurul anului 1814 (Ion Nuţă citeazăcererea acestuia de trecere la ortodoxism, din 8 decembrie 1892, în care se aratăcă e „în etate de 78 ani”, cf. Fondului Mitropoliei Moldovei, de la ArhiveleStatului Iaşi, „Botezaţi de alte religii”, Dosar nr. 36/ 1892, f. 46), dar sestabileşte cu întreaga familie la Iaşi, ca arhitect, lui datorându-i-se proiectulSpitalului Sf. Spiridon şi clădirea Regimentului, dar şi spitalul din Roman (azi înstare avansată de degradare). În 1848 Carol Kugler s-a căsătorit cu MatildaHerfner, de origine cehă (bunicul ei Iosef Herfner fusese instrumentist şi dirijoro vreme al orchestrei din Budapesta, mama fiind o cântăreaţă italiană de operă,pe nume Amalia Gorgia, moartă tânără, după care Iosef se recăsătoreşte cu AnaShelley, rudă a celebrului poet romantic, cu care se stabileşte la Iaşi, locuindmultă vreme în curtea bisericii catolice, unde învaţă pianul pe fetele lui Mihailantiteze NR.1/2011 47
  • 48. Sturdza, dar întemeiază şi orchestra militară din iniţiativa aceluiaşi domnitor; sespune că s-a aflat printre fondatorii Conservatorului ieşean; moare în 1866) şi –lucru interesant – această Matilda Herfner Kugler avea să-şi găsească sfârşitul laPiatra Neamţ, în 1892, unde se stabilise împreună cu doi din fiii săi: Anton(1850-1929), procuror la Piatra Neamţ, şi Grigore, medic, tatăl diplomatului-scriitor de care ne ocupăm. Ceilalţi fraţi: Cazimir (căpitan, face războiul din1877, mort în vârstă de 40 ani), Matilda Cugler-Poni (2 aprilie 1851 – 9 oct.1931), autoare de poezii, proză şi teatru (comedia „Un tutor”) şi Norbert (m.1922). De la Mihai Sorin Rădulescu aflăm că istoricul Dan Pleşia (1912-1997) s-a aplecat asupra arborelui genealogic al acestei familii, într-o comunicare(nepublicată) susţinută prin anii ‟80, la o sesiune a Comisiei de Heraldică,Genealogie şi Sigilografie din cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”. Tatăl, medicul Grigore Cugler, s-a remarcat prin publicarea unei broşuridespre apele minerale de la Bălţăteşti, devenită staţiune asaltată de ieşeni(romanul Adela de G. Ibrăileanu îşi are aici fundalul). Este de la sine înţeles căse specializase în balneologie, disciplină în plină înflorire la sfârşitul secolului alXIX-lea şi e probabil că a urmat sfatul cumnatului său, savantul chimist PetruPoni, de a studia apele minerale din ţinutul Neamţ, nu numai de la Bălţăteşti, cişi pe cele de la Piatra Neamţ şi Calu-Iapa (actuala aşezare de munte PiatraŞoimului) de lângă Roznov, unde apele termale de la Neguleşti, atuncidescoperite, promiteau să le concureze pecele din Boemia, de la Karlovy Vary.Astfel, şederea la Roznov a mediculuiCugler nu e deloc întâmplătoare, elnumărându-se printre pionierii în domeniu.Despre soţia sa, Ana născută Ţincu, se ştiupuţine lucruri, speculându-se mai alesfaptul că era fiica scriitorului NicolaeŢincu, autor al volumului Rime vesele(1900) şi mare admirator al lui Caragiale.În mare măsură, devenirea lui GrigoreCugler a acomodat cele câteva înclinaţii detradiţie ale familiei – Dreptul, cuspecializarea în Drept internaţional, dincare a rezultat diplomatul; cariera militară,epuizată în adolescenţă, prin Liceul Militarde la Mânăstirea Dealu, ceea ce face să fieîncorporat de timpuriu şi trimis pe frontulPrimului Război Mondial, de unde – rănit– e reformat, trimis în refacere şi decoratcu Crucea Reginei clasa a II-a şi CruceaComemorativă; cariera muzicală, susţinutăcu ambiţie în anii ‟20, când în paralel cuDreptul, a urmat la Bucureşti cursurile 48
  • 49. ISTORIE LITERARĂConservatorului de Muzică, clasa de vioară a celebrului Alfonso Castaldi şi clasade compoziţie cu romaşcanul Mihail Jora, încât prinde curaj să se prezinte laConcursul George Enescu din 1926, cu un Cvartet de coarde (nr. 1), obţinândmenţiune onorifică, după care a urmat un Cvartet în La major nr. 2, interpretat înprimă audiţie la Stockholm, în 1933, la o serată a comunităţii italiene; în sfârşit,literatura, primele scrieri datând de prin 1924, cum declară în autobiografiaîncredinţată mai târziu lui Ştefan Baciu. „Am scalpat celebritatea geamandurii de cristal” Amplul studiu al lui Mircea Popa – cel mai laborios de până acumdedicat autorului lui Apunake, devenit prefaţă la o ediţie de referinţă a operei –are meritul de a atrage atenţia şi a da coerenţă documentelor descoperite pe acestsubiect de Aurelia Dumitraşcu în arhiva Ministerului de Externe, de unde aflămcă intrarea în diplomaţie s-a produs în 1925. Ca urmare a examenelor parcurse,Grigore Cugler era numit la 1 ianuarie1927 ataşat de legaţie, pentru ca la 1ianuarie 1932 să i se încredinţeze prima misiune, fiind numit secretar de legaţieIII (cancelar) în capitala Suediei; la 1 decembrie 1936 devenea secretar II, iar la1 iunie 1937 e rechemat în centrala de la Bucureşti, răstimp în care se căsătoreştecu suedeza Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrssen, fiica ofiţerului TorstenDyrssen, fost ataşat militar, nepoată totodată a amiralului comandant al marineiregale suedeze, care urma să primească din partea familiei o sumă anuală de2500 coroane suedeze, mirele dispunând şi el de o avere personală de un milionşapte sute mii lei, plasaţi în titluri de rentă de stat. E trimis la ambasada de laBerna, între 1 iulie 1939 şi 15 iulie 1940, apoi la Berlin, ca secretar I, iar din1942 la Bratislava, după care e trecut în 1943 la Copenhaga. E rechemat în ţară,astfel încât în 1946 figurează în Orchestra Teatrului Naţional din Bucureşti. Estereîncadrat şi trimis în misiune diplomatică la Oslo (poate şi graţie referinţelorsuperlative la dosar ale şefului de misiune George Cretzulescu: „Socot că dl.Cugler este un diplomat eminent, înzestrat cu cele mai frumoase calităţi, atâtintelectuale, cât şi sufleteşti. Având o mare putere de muncă, dornic să cunoascăsub toate înfăţişările ei ţara în care este trimis, ştiind să-şi facă şi să-şi păstrezelegături cu personalităţile din toate mediile sociale, este în orice post un nepreţuitcolaborator al şefului de misiune şi cu atât mai mult într-o ţară scandinavă, fiindun adânc cunoscător al limbii şi moravorilor lor. Merită cu prisosinţă să fieînaintat în grad.” Asupra unui episod puţin cunoscut din perioada diplomaţiei ne atrageatenţia Mihai Sorin Rădulescu în articolul din „România literară”, având meritulde a fi identificat un pasaj care se referă la Grigore Cugler în memoriile luiMatila Costiescu – Ghyka (n. 13 sept. 1881, Iaşi – m. 1965, Dublin, Irlanda, sauLondra, Marea Britanie), de pe vremea când acesta fusese numit pentru scurttimp (1932-1933) şeful legaţiei române de la Stockholm. Memorialistul nu dănumele subalternului său, dar este sigur că se referă la Cugler: „Aveam cancelarun băiat foarte învăţat... Avea un umor critic şi subtil, o mare erudiţie, un gustpervers pentru jocurile de cuvinte uşuratice şi clişee ridicole, ceea ce crea oantiteze NR.1/2011 49
  • 50. legătură între noi...” Să notăm că laacel moment Matila Ghyka îşiconturase în bună măsură teoriile saledespre artă, în două lucrăriimpetuoase: Esthétique desproportion dans la nature et dans lesarts, Paris, NRF, Gallimard, 1926,urmată de Le nombre d‟or. Rites etrytmes pitagoriciens dansdéveloppement de la civilizationoccidentale, Paris, NRF, Gallimard,1931, 2 vol., cu introducere de PaulValéry. Această a doua lucrareatrăsese atenţia în mediileintelectuale pariziene, mai ales căvenea pe fondul unor căutări, înepocă, a ştiinţei pure, într-unmentalism desprins de materie, pemodelul idealismului platonician şipitagoreic. În plus, Ghyka făcusesenzaţie prin 1905, printr-odescoperire, atestată ca atare deGustave le Bon, celebrul autor alPsihologiei popoarelor, şi de însuşiPoincaré, legea sa omologată subnumele de Principiul AcţiuniiMinimale: Un sistem izolat trece întotdeauna din starea cea mai puţin probabilăîn starea cea mai probabilă – cu aplicabilitate generală, inclusiv în istorie şi înplan social. Pe Alfred Jarry îl cunoscuse într-o seară la Moulin Rouge, iar cuValéry era bun prieten. Putem presupune că discuţiile între ambasador şi mai tânărul secretar larestaurantul Stürrehus, din centrul capitalei suedeze, faimos pentru meniurile cupeşte, nu s-au limitat doar la mondenităţi sau la pretexte gastronomice, aşa cumvrea să sugereze textul: „Cancelarul meu era mâncăcios şi maniac şi îşi comandazilnic dejunul la telefon, după ce pusese să-i fie citită lista de mâncăruri. M-ainiţiat în bucătăria suedeză, din care mi-au plăcut unele invenţii. Totuşi amrezistat şarmului a două mâncăruri naţionale cu care, în ciuda eclectismului meugastronomic, nu m-am putut obişnui: morun fermentat şi pus în lapte de var,ceea ce îl aducea la limita putrezirii netoxice, şi măduvă de ren. În schimb amadoptat fără cârtire cocoş sălbatic cu smântână, morun proaspăt cu lapte şi sos deunt topit, presărat cu praf de ou, limbă de ren afumată şi biftec de elan. Dupămasă, ne întorceam pe jos la cancelarie, de-a lungul fiordului, pe bulevardulnumit Strandwägen, măturat, la căderea nopţii, de vârtejurile de zăpadă şi de 50
  • 51. ISTORIE LITERARĂvântul îngheţat...” (v. Matila Ghyka, Curcubeie II. Fericit ca Ulise... Traducerede Georgeta Filitti. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 137). Între cei doi existau afinităţi, în pofida distanţei de vârstă, dar şideosebiri de formaţie. Proveneau din spaţiul moldav şi cu siguranţă, vorbinddespre Tescani, în a cărui atmosferă edenică Matila Ghyka începuse să scrieNumărul de aur, gândul îl purta pe celălalt spre Roznovul natal, situat la doarcâteva zeci de kilometri de castelul cantacuzinesc. Ambii au la activ, în anii deformaţie, pregătirea militară, Ghyka la Toulon, la Colegiul maritim iezuit, unde aavut profesori foarte serioşi în domeniul matematicii şi în special al geometriei,deprinzând acolo gustul pentru Pythagora; Gugler la liceul militar de laMânăstirea Dealu (cam în aceeaşi perioadă se afla acolo şi viitorul „căpitan”Corneliu Zelea Codreanu, cu trei-patru ani mai vârstnic decât el), fiind apoiîncorporat timpuriu şi trimis pe front, de unde – rănit –vine în refacere şi estedecorat (Crucea „Regina Maria“, cl. a II-a, şi Crucea Comemorativă); amândoiau preferat exilul, după instalarea puterii comuniste, murind anonimi, departe deţară, unul la Dublin sau la Londra, datele sunt incerte, celălalt la Lima, în Peru;pe amândoi i-au făcut celebri domenii ale artei în care o vreme s-au cunsideratdiletanţi, faţă de dominanta carierei – Ghyka şi-a luat doctoratul în Drept laBruxelles (prin 1911) spre a deveni diplomat, dar a rămas pasionat în subsidiarde teoriile estetice, unde a uimit prin contribuţiile sale îndrăzneţe despre secretulmagic al armoniei în arhitectură şi artă; Cugler a iubit mult muzica, a trăit chiardin muzică, ca orchestrant, în 1945, la Bucureşti, dar şi la Lima, unde până în1972, anul morţii – cum îi declara Moncăi Lovinescu – se întreţinea cântînd înOrchestra Simfonică naţională, după cum s-a dăruit cu discreţie literaturii,scriind de prin 1925, dacă luăm de bună autobiografia sa încredinţată lui ŞtefanBaciu, unde toate datele despre debut sunt cam anapoda, decalate cu un deceniuîn urma debutului propriu-zis, cel din 1933, la revista „Vremea”. Oricum, el nu aînceput să scrie la Stockholm, cum crede Mihai Sorin Rădulescu, cu ipoteza safantezistă că Apunake, numele personajului, ar fi fost inspirat de un toponimAppuna, din regiunea suedeză Ostergotland (ducînd cu gândul la goţi şiostrogoţi!?), mică localitate cunoscută pentru meşteşugarii săi renumiţi încă dinEvul mediu. Este cert că Cugler i-a citit ceva din creaţia sa ţinută la sertar, luiMatila Ghyka, de vreme ce acesta îi remarcă tocmai calităţile scrisului, inclusiv„gustul pervers pentru jocuri de cuvinte”, dar şi înclinaţia pentru a reţinedefectele localnicilor, „criticându-i pe scandinavi şi distilându-şi în permanenţăbârfele la adresa lor”. Antipatia provenea din faptul că se căsătorise cu o suedezăcare îl părăsise spre a lua drumul sudului însorit. Culmea este că se va recăsătoritot cu o suedeză, cu care va avea trei fete. Portretul este demn de reţinut pentruistoria literară. Se întâlneau în acest tablou nordic, cu fundal de fiorduri, un pasioant demetafizică întemeiată pe aritmosofia pitagoreică, în virtutea căreia totul esteordonat datorită numărului, bazat pe mistica glacială a numărului pur, căutândunitatea întunecată a corespondenţelor, pe seama unui determinism absolut, sprea pătrunde în însăşi pulsaţia din miezul criptic al strălucirii formelor (v. Cornelantiteze NR.1/2011 51
  • 52. Mihai Ionescu, „Gemaţie” şi geminare, postfaţă la vol. Matila C. Ghyka,Filosofia şi mistica numărului, trad. de D. Purnichescu. Editura UniversEnciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 287 şi urm.), cu un împătimit al hazardului, aldinamicii semiotice, care evadează din rigiditatea mimetică, descătuşândcuvintele din albia predestinării sensului logic spre a le livra crizei absurdului,unde demonul suprimării analogice este aclamat printr-o seducătoare ironie atranscendenţei, cu voinţa ei de înnoire, de regenerare a lumii. Două perspectivediametral opuse, în egală măsură narcisiste, punând în mişcare curiozitatateanelimitată de a străbate „dincolo”-ul lumii, cu setea unei performanţe cât maidepline, mai ameţitoare; parcurg sfere aride, sterile, cu neliniştea de a atingeoaza hedonistă, punând mereu în dificultate cele două versante ale idealităţii –asemuitul şi neasemuitul; au cultul rafinamentului, al rigorii, al elaborării delaborator, al alchimiei şi athanor-ului, care duce la obârşiile ideii şi ale artei,acolo unde creativitate înseamnă supunere la ritm şi hazard. Despre o „vocaţiehermetizantă”, pe cât de simbolică, pe atât de capricioasă, în scrisul lui Cugler,vorbea şi Petru Comarnescu, sugerând că umorul său provine dintr-o capacitateasociativă de excepţie, amestecând structuri şi tărâmuri referenţiale, în aşa felîncât, dacă se poate, „să născocească un nou fel de a apune al soarelui, ca sărisipească, măcar cât de cât, monotonia...” (Horoscop) – în a duce cuvintele sprealt orizont, unde să apună, să-şi lepede umbra, născocindu-se iar din chiarneantul în care s-au risipit. În acest fel de a apune al vorbelor s-ar putea să seafle şi cheia numelui Apunake. Asupra apariţiei ca scriitor a lui Grigore Cugler, cu contribuţia văruluisău Petru Comarnescu, Mircea Popa se ocupă pe larg în studiul său, remarcândtrei debuturi succesive: unul în „Tiparniţa literară”, în 1928 (cu povestirea„Match nul”), apoi în revista „Vremea” (seria lui Vladimir A. Donescu),începând cu nr. 300/1933, Apunake fiind considerat când „roman”, când o„lungă nuvelă”, apoi în volum Apunake şi alte fenomene (1934). La o prezentarea lui Petru Comarnescu („Romanul Apunake este o lucrare simbolică şihumoristică, în care viaţa cea mai banală este îmbrăcată în forme şi costume ce-itrădează mai bine convenţionalismul de bal mascat. Este o lucrare de purăfantezie, în care ghiduşii amintind de Anton Pann se alătură de implicaţii maitriste şi mai adânci, apropiate de humorul englezesc şi care rod sufletulcetitorului, pe măsură ce simbolismul este descifrat şi redus la esenţă. AlfredJarry, în Franţa, şi James Branch Cabell în Statele Unite au creat figuri la fel decomice şi de articulate, unul pentru Ubu, celălalt pe Jurgen...”), s-a adăugat oaltă notă lămuritoare la textul propriu-zis, ceea ce înseamnă că redacţia îşi luaunele precauţii privind dificultăţile de receptare a acestui mod de scriitură:„Lunga nuvelă Apunake, a cărei publicare o începem în acest număr, ar părea oglumă sinistră sau produsul unei fantezii alienate. Nimic din toate acestea însă,căci sub aparenţa năstruşnică a ciudatelor întâmplări ale eroului există un sens.Fantasticul acoperă o realitate crudă, anticipată cu vervă şi ingenioasăîmperechere de imagini. În absurdul faptelor povestite există o logică totuşi. Esteevident, după o lectură atentă, că Apunake e o satiră a vieţii reale: a amorului 52
  • 53. ISTORIE LITERARĂburghez şi cu tipicuri care sunt dezminţite, a vieţii politice, a farsei ştiinţifice, cuprestigiu de savantlâc, în faţa mulţimii imaginare, a sportului excesiv cultivat întimpul prezent.” Să reţinem că este pentru prima oară când se remarcă tentapolitică a unor pasaje din Grigore Cugler. Despre acest volum de debut, susţine Mircea Popa, „nu cunoaştem pânăacum nici o cronică literară şi nici măcar o menţiune în presa literară a vremii.Să fi fost acesta un semn că literatura de avangardă nu mai interesa publicul, saumai degrabă numele total necunoscut al scriitorului care semna volumul? Noicredem că şi una şi alta... Aşa se face că numele lui Grigore Cugler revine îndiscuţia scriitorilor interbelici în mod cu totul tangenţial, el intrând în circuitulliterar de-abia târziu, în anii ‟60, datorită insistenţelor lui Ştefan Baciu şi a uneivizite a scriitorului la Paris...” Menţionăm că Saşa Pană îl inclusese totuşi peGrigore Cugler în „Antologia literaturii de avangardă”, în 1968, prima sinteză deacest fel, ceea ce înseamnă că numele roznoveanului figura şi anterior în fişele şiinventarele celor ce pregăteau exegeza fenomenului. Se poate spune însă căCugler este o apariţie spontanee în mişcarea de avangardă de la noi, că nu-idatorează nimic, nici susţinerea, nici succesul, realizându-se pe cont propriu, cucâţiva precursori de geniu pe care i-a asimilat în propria modalitate ficţională – evorba de Creangă (în invenţia sonor-lexicală, ca diocteu ancestral), Caragiale (însituaţionalul absurd), Urmuz (personaje „mecanice”, fără identitate) şi Jarry(pardoxul măreţiei prăbuşite în derizoriu). Rămâne să mai discutăm o ultimă enigmă. Grigore Cugler a acordat, întoată perioada exilului său, un singur interviu, cel din vara anului 1972, când lacapătul unei călătorii la Paris (singura revenire în Europa, după „fuga” sa din1946), era de acord să se destăinuie Monicăi Lovinescu, în redacţia EuropeiLibere din metropola franceză. Întors la Lima, unde locuia împreună cu familia,modestul muzician şi agent de asigurări, cum era cunoscut în capitala peruană,moare subit în condiţii misterioase. Nu avem nici nici un fel de referiri despremotivele morţii scriitorului, la doar 69 de ani; nici măcar data exactă a decesuluin-o cunoaştem. Diaspora românească a aflat cu întârziere această veste şirevistele din exil au semnalat-o abia în anul următor. Cu trecerea timpului,cauzele n-au mai interesat. E oare posibil ca moartea aceasta subită să fi fostinstrumentată din ţară, de poliţia politică, poate ca o răzbunare la adresa unuiacare „a rupt tăcerea”? Recitind cu mai mare atenţie „întrevederea” cu MonicaLovinescut, sunt în text două pasaje care trezesc interpretări. Unul se referă la oinformaţie avansată de gazda pariziană, anume că Apunake „continuă să circulechiar înainte să fi văzut lumina tiparului”, răspunsul fiind curmat tocmai cândinterlocutorul era pe punctul să facă o dezvăluire de senzaţie, anume că vizitaunei orchestre de cameră din Israel, prin ‟66-‟67, îi aducea unele confirmări însensul unei receptări surprinzătoare. Care erau acestea? Intenţia rămânenedesluşită, datorită repeziciunii conversaţiei. Al doilea pasaj „periculos” estechiar proza fantezist-alegorică Teorie cu vocale, scrisă într-un hotel parizian şicitită în premieră la microfonul Europei Libere. Proza aceasta destul de străvezieîn aluzie, deşi menţinea stilul ludic al autorului, anunţa o schimbare perceptibilăantiteze NR.1/2011 53
  • 54. de ton, în sensul desineneţei politice mai pronunţate, care nu putea decât săîngrijoreze vigilenţa propagandistică din ţară. Asistăm aici la o proză de tipswiftian, asemănătoare în bună măsură cu prozele de aceeaşi factură de lasfârşitul anilor ‟80, datorate lui Ioan Petru Culianu. La acel moment, povestioaracu casa din Popa Tatu închiriată statului ca oficiu poştal, putea fi considerat unafront şi trezi frisoane de interpretare la Bucureşti, mai ales că se vorbea în eadespre scrisorile care după ce au fost desfăcute (şi citite, subînţeles), „pleacăunse cu aşa-zisa cremă poştală... se lipesc cu limba, operaţie pe care cred c-amuitat s-o menţionez când am spus că eu vorbesc cu toate limbile, afară de limbamea. După ce au fost lipite, plicurile se ung cu cremă poştală... O scrisoare unsăcu cremă poştală vă daţi dumneavoastră seama ce îmbunătăţire fenomenalăreprezintă? Ce repede poate să meargă şi ce adânc, şi ce sigur? Nu poate să sepiardă niciodată şi, în felul acesta, se elimină şi funcţia absurdă de factor poştal.Dispar acei indivizi care-şi pierdeau vlaga bărbătească şi demnitatea de om…”Sarcasmul este muşcător şi atingea fibra adâncă a fostei cenzuri comuniste.Finalul este în cheie esopică: „Când a sunat retragerea ultimului poştaş,omenirea a răsuflat uşurată, lăsând să-i scape un a, un o, sau un u de satisfacţie./A au zis alibabacii./O au zis opoponacşii./U au zis ultimii ulani, fără să-i obligenimeni.” Trebuie să fi sunat teribil de ameninţător asemenea cuvinte în urechileunor paznici ideologici… Poate cândva vom afla ceva despre misterul morţiiscriitorului Cugler, la zeci de mii de kilometri de ţară, după primul şi singurulinterviu pe care l-a acordat în timpul vieţii. Monica Lovinescu avea dreptate săspună despre el că a fost „simbolul însuşi al exilului deplin”, adică triplu exilat –din literatura română, nerecunoscut de avangarda interbelică; din diplomaţie înslujba ţării de origine, pe care a slujit-o cu devotament; dintre români, preferândsă trăiască în depărtări, într-un colţ străin de lume. Recuperarea acestui autoreste în curs. 54
  • 55. ISTORIE LITERARĂ GRIGORE CUGLER Apunake (autobiografie) „Toată încurcătura începe în ziua de 7 aprilie 1903 (stil vechi), într-unmic sătuleţ numit Roznov, de lângă Piatra-Neamţ. Atunci şi acolo s-a născutfătul Grigore, din tatăl tot Grigore şi din mama Ana, fata lui Nicolae Ţincu, poetşi scriitor, şi timp de mulţi ani redactor la «Universul». În 1914, tânărul Grigore, având un aspect cu totul diferit decât cel din1903, a intrat la Liceul Militar Mănăstirea Dealului, fapt care i-a făcut o plăcerece durează până în ziua de azi! În august 1916, tânărul şoim a plecat să se plimbe, în uniformă, cuchipiu nereglementar, să se plimbe în sus şi-n jos pe Valea Jiului (vezi EcaterinaTeodoroiu) timp de vreo două luni, cântând: «La Arme», «Trăiască Regele»,«Eroi au fost », «Pe-al nostru Steag» şi altele, şi într-o bună zi se trezi în garaPiteşti, pe care o apără cu o dârzenie inexplicabilă. În Noiembrie acelaşi an a explodat o ghiulea foarte aproape de persoanalui şi pentru că nu s-a ferit la timp i-au agăţat de piept nişte medalii de metal şide război. În 1917 – 1918 a făcut o reuşită cură de slăbire în Moldova, după care,întorcându-se la Bucureşti, îşi dădu seama că şi cei ce rămăseseră acolo făcuserăo reuşită cură de slăbire. Coincidenţă. Prin 1922 – 1923 tânărul Grigore începu să-şi spună că ar fi poate timpulsă vadă puţin de Apunake, care, la acea epocă, nu avea nici cea mai mică idee deexistenţa lui Grigore Cugler. În 1925 (sau 26, cine îşi mai aduce aminte!) Apunake ieşi la iveală îneditura VREMEA (Donescu) şi începu să se lege de toată lumea. Trecură anii caproştii, după cum ar spune el însuşi, şi în 1946 Apunake ieşi din nou la ivealăsub un aspect puţin diferit de cel din 1925 (sau 26, cine îşi mai aduce aminte!),în editura VATRA (Lambru), în timp ce AFARĂ-DE-UNU-SINGUR, discret,elegant, dar fără ceas la mână şi suflând în iaurt, îşi făcea apariţia pe străzileCapitalei, în formă de ediţie cu tiraj limitat, trasă la linotip Gestaetner, subîngrijirea unui comitet compus din Domnul Florin Roiu. Pe urmă, atât Apunake cât şi AFARĂ-DE-UNU-SINGUR plecară înlumea largă, în concediu ilimitat. În timpul acelui concediu au ieşit ca dinpământ o serie de schiţe, ce ar putea forma un nou volum. Acestea sunt:«Amintiri din copilărie», «… şi la lume iarăşi date», «Cine fuse şi se duse»,«Prin Zăvoi», un basm în stil cotcodăcesc şi altele, după cum spui Dumneata, pevine. Un aspect îngrijorător al acestei situaţii este că multe din schiţelemenţionate sunt însoţite de nişte desenuri în creion, cam 30 la număr, careprovoacă multă nelinişte celor ce le văd. În ziua în care se va clasifica materialulpentru publicarea celor trei volume: APUNAKE, AFARĂ-DE-UNU-SINGUR şiultimul – defect natural al hârtiei – desenurile despre care vorbesc vor putea fistrecurate din loc în loc, şi sunt convins că faptul că nu au ce căuta în acele 55
  • 56. volume va justifica pe deplin prezenţa lor. Aceasta pentru a nu se putea spune cănu am contribuit şi eu cu ceva la succesul de librărie al cărţilor mele.“ (Din volumul Vi-l prezint pe Ţeavă, editat de Ştefan Baciu şi finanţat depoetul Nicolae Petra, tipărit în 1975, la Madrid) Decan al Majestăţii Am scalpat celebritatea geamandurii de cristal I-am încins întreg pământul cu reflexul mânii mele, Împănând tricofisiţii unui Rege fără piele În slănina parcelată a tarifului vamal. Samuraiul se întinde ca o glandă de granit. Rübetzahl mi-a spus: vreau pipi şi şi-a pus paltonu‟ n stele Unde eşti privighetoare a vaniliilor mele, Catapodică madamă cu dinam la răsărit? Puşi în rame, Mirmidonii iau aspecte de gutui, Eu reeditez arhaic Gloria Sempiternală. Fără spasmuri moare Gheara sub bermina de flanelă, Aninându-şi pericardul şi seminţele în cui. Marea dă serbări în cinstea prototipului Macac Dumnezeu se fermentează, înfrăţind ştreangul cu jugul, Regele perfid îşi scoate bătăturile cu plugul Dăruind castane coapte văduvelor din Karnac. Fac un semn, dau o poruncă. Ascensorul umilit Se disolvă, fără vorbă, în puţină Eterie. Lumea întreagă derapează, mirosind a feerie, Spre Decanul Majestăţii, Condotierul fantezie Luminos şi invizibil ca un astru rătăcit. Încordare Mă simt muşcat de-un animal ce încă nu a fost creat Un animal cu rădăcini înfipte-adânc în piatra dură. Ar trebui – pretinde el – să mor la prima muşcătură Pentru ca celelalte trei să n-aibă nici un rezultat. 56
  • 57. ISTORIE LITERARĂ Cu preciziune de instinct turnat în prisme de cristal Mă descompune în culori, în gest, în suflu şi cadenţă. Mi-a strecurat sub tălpi un gol, pe care-l scot în evidenţă Spre a justifica deplin acţiunea celui animal. Din partea mea n-a întâlnit nici văicăreli, nici ochii plânşi Şi totuşi, azi mă văd ţinut de mine însumi la distanţă. El zice că sunt vinovat că n-am ştiut să-i dau substanţă Şi-aşa, ne acuzăm făţiş, lovind în gol cu pumnii strânşi. Aniversare Sirene stau pitite în fundul pălăriei. Un negru variabil, respingător de mic, S-a tolănit alene la pieptul Eforiei Şi suge o epavă în formă de ibric. Un pescăruş pluteşte pe halba mea de bere. Eu dau o telegramă lui Nicu şi mă mir. Amurgul născoceşte noi puncte de vedere, Lăsând la aprecierea străinilor un fir. În peştera de la Tăvălugi În peştera de la Tăvălugi. La lumina unui singur licurici. Noaptea e lungă: începe de cu ziuă. Ziua e scurtă: trei ceasuri rele. Şapte bărbaţi. Şapte tâlhari voinici. Un moşneag de zăpadă. În fundul peşterii, ca să nu se topească. Bolta peşterii se topeşte: pic-plac, pic-pic. Fum de vreascuri. De brad, de jnepeni. Fum bun, bătrân, fără foc, numai miros de fum. Pic-plac, pic-plac, pic-pic. Tâlhari voinici. Ha-ha! Burtos cum era a dat să fugă. Careva l‟ajuns cu o bâtă‟ntre picioare. Oameni buni, fraţilor!antiteze NR.1/2011 57
  • 58. Se târa de-a buşilea.Ha-ha! Pă el, şi dă-i, nu-l lăsa.Atinge-l la mir.Şi deodată o tulesc în sus, pe coastă.Fugi şi fugi. Potera, pe potecă.Tâlharii, chitic, până s‟au dus cu toţii.Afară de cel mort.Târăşte-l de picioare sub urzici.Ia-i chimirul, ia-i căciula, ia-i opincile..Cum e mai bine să moară omul, cu faţa‟n jos?Lasă-l pe o parte, că când îşi dă sufletul cade el singur, aşa sau aşa.Lui ce-i mai pasă?Ha-ha! Negru, Steluţa, dulăi de stână.Dulăii se gudură, ciobanii mârâie.Te trăznesc! Unde e caşul?Cum că n‟ai! Scoate caşul.Şi mămăliga.Aşa, te‟nvaţă. Na un pac de tutun.Şi un pumn după ceafă.Ca să-ţi ţii gura.Ha-ha! Moşneagul de zăpadă râde din nas.Şase tâlhari râd şi se plesnesc cu palmele pe genunchi.Al şaptelea nu râde.Nu înţelege.De ce râd ceilalţi?La ce bun să tot povestească?Par‟că e de povestit?Când ceilalţi povestesc ce-au făcut cu toţii, lui i se pare că vorbesc despre străini.El ar vrea să uite tot, de fiecare dată.Pic-plac pic-plac, pic-pic.Şapte tâlhari voinici.La Săritoare, la pietrele mari.Ungureanul se opreşte şi descalecă.Pă el, şi dă-i, nu-l lăsa!Ha-ha! La mir.Cu bâta, cu patul puştii.Ia-i calul, ia-i desagii, ia-i pătura, ia-i bocancii.Bocanci de iuft, cu ţinte.Ha-ha! Ungureanul tot mai mişcă.Lasă-l să mişte, că dă numai din gât.De departe, de sus, de pe culme nu mai vezi dacă mişcă.Ha-ha! Moşneagul de zăpadă râde din nas.Patru tâlhari râd şi se plesnesc cu palmele pe burtă. 58
  • 59. ISTORIE LITERARĂ Unul nu râde. El văzuse bine că tot mai mişcă. Doi dorm, cu sumanele trase până peste urechi. Pic-plac, pic-plac, pic-pic. Fum rece, de brad, de jnepeni, de izmă creaţă, Fum bun, numai miros de fum. Şapte tâlhari voinici. Patru fete cu donicioarele pline de mure, de afine, de fragi, trei se-aştern în iarbă cu braţul peste ochi. Una scapă şi fuge, fuge. Ha-ha! Şi doniţa saltă la vale din piatră‟n piatră: doc-doc, doc-doc. Afinele s-au răspândit iarăşi pe la locurile lor. Fragii, ca mărgelele deşirate… Fata fuge ca o arătare, când pe potecă, când razna printre brazi. Potera, poi-Marţi sau la Sfântul Aşteaptă. Şapte voinici, trei fete: numai bine! Nu vrei, ai? Trosc-pleosc! Acuma vrei! Gâfâind ca iapa morarului când a ajuns la târg. Acu‟ căraţi-vă să nu vă mai văd. Fără afine, fără mure, fără fragi, fără cofiţe. Cu dorul tâlharilor. Moşneagul de zăpadă râde din nas. Doi bărbaţi râd şi se plesnesc cu palmele pe spinări. Altădată, una s-a pus pe vine şi s-a umplut de ţărână. Aşa a scăpat, că nu aluneca. Patru bărbaţi se întorc pe partea cealaltă şi surâd în somn. Unul nu surâde. Ar urma să uite, dar nu izbuteşte. Pic-plac, pic-plac, pic-pic. Fum rece fără foc, numai miros de fum. De brad, de jnpeni, de pelin adus din vale. În peştera de la Tăvălugi. Autobiografie 1953 Privit cu ochiul liber şi de la o distanţă potrivită, părea un arboregenealogic bătrân şi uscat./De braţele lui sfrijite atârnau, ici şi colo, foi de viţă pecare bărbaţi şi femei de generaţii dispărute le foloseau ca rufărie intimă./Privitde-a dreptul, în faţă, fără ocol, fără râvnă, fără pripeală, fără patimă, fără doar şipoate, părea o rogojină strânsă sul, din care, pe la un capăt, ieşeau vreo două-treiefecte neaşteptate./În starea în care se găsea în vremea din urmă, nu mai puteanici să bea, nici să mănânce. De aceea îi ungeau cu unt părţile încă neatinse aletrupului şi-l ţineau cufundat într-o putină cu cafea neagră./Auzul şi-l pierduse demult, dar păstrase încă urechile, de care se foloseau pentru a-l muta dintr‟ un locîntr‟ altul./Unicul ochiu ce-i rămăsese se găsea în stare de eclipsă parţialăpermanentă şi pândea lumea din afară din dosul unui ciob de sticlă afumată./antiteze NR.1/2011 59
  • 60. Cum nu mai putea vorbi, gura lui servea de acvarium pentru numeroşii peştişoriai familiei./Venea multă lume să-l vadă, însă nimeni nu putea să-l vadă, căci ceice-l vedeau, îl luau drept ceva cu totul diferit./Văzut de aproape, semăna – lamasculin – cu un cazan, iar – la feminin – cu o tingire./Într‟ o bună zi, muri./Îşidădură seama de aceasta văzând că nivelul cafelei din putină nu mai scădea./Atunci îl turtiră, ca pe un fluture, între două plăci de sticlă şi-l expuseră înTemplul Metaboliştilor. Cu toate că el însuşi nu făcea parte din această sectă,Metaboliştii îl primiră cu bucurie, declarând că sunt mândri să adăpostească subcorcoduşul lor rămăşiţele pământeşti ale aceluia ce inventase poziţia de drepţi şiformula: Fără Tine Nu E Bine./Privit de aproape, cu sau fără ocol, , râvnă saupripeală, părea gata să ia o hotărâre./Dar nu a putut niciodată să hotărască ceva,căci cei ce-l vedeau, îl luau regulat drept ceva cu totul diferit./De fapt, … şi laurma urmei…“ Matila GHYKA „Aveam cancelar un băiat foarte învăţat…“1 …Prietenia între Maruka Cantacuzino şi Nae Ionescu, pe care am declanşat-o prezentându-i unul altuia, mergea în continuare şi el îşi petrecea acum vara în frumoasa ei casă de la Sinaia, pe malul Prahovei, de cealaltă parte a aglomerării de vile şi a muntelui împădurit pe coasta căruia se înălţa palatul regal. Începusem a doua lucrare de estetică, Numărul de aur (cea care avea să fie prefaţată de Paul Valéry), şi am fost încântat să scriu primele pagini în casa strămoşească a Marukăi, dedicându-i şi cartea. Dedicaţia mea – „Principesei Marie Cantacuzino, în amintirea primirii de la Teţcani, înMoldova. Unde mai licăreşte încă în nori vechiul gând hiperborean. Şi undecartea aceasta a fost începută“ – mărturisea în acelaşi timp afecţiunea pentruinteligenţa originală şi luminoasă a gazdei mele, dragostea pentru atmosferaadevărat moldovenească trăită în casa ei şi ameţeala mea pithagoriciană. Eram1 Fragmentul cuprinde o scurtă referire la Grigore Cugler din jurnalul lui Matila Ghyka,care îl numeşte doar „cancelarul meu”. 60
  • 61. ISTORIE LITERARĂmândru de a fi descoperit, pe urmele lui Pithagora, „legea numărului“ ceguverna atât armonia cosmosului, cât şi Frumuseţea sesizabilă la fiinţele vii oriîn creaţiile artistice ale omului. Cuvântul „hiperborean“, care-mi plăcea în sine,îngemăna farmecul ce flutura în jurul acestei Moldove de sus, reprezentând înRomânia componenta nordică, cu legenda ce făcea din Pithagora o încarnare alui „Apollo Hyperboreanul“. În vara aceea, după o scurtă şedere la Teţcani, mi-am petrecut sfârşitulde săptămână la Sinaia, în cealaltă casă a Marukăi, amintită mai sus, unde eraaceeaşi atmosferă ca în Moldova, mai „metafizică“ datorită prezenţei lui NaeIonescu. De altminteri, această prezenţă, cu elementul ei „luciferic“ (cu toatăcredinţa lui creştină, la fel ca a lui Teilhard de Chardin, ce se armoniza în chipciudat cu vasta lui cultură filozofică), m-a făcut să dezvolt în această lucrarecomponenta „magică“ a transmisiei încă din antichitate a diagramelorregulatoare greceşti, apoi gotice. Pentagrama, simbolul secret alpithagoricienilor, apărea la fel de bine în aceste diagrame ca şi în morfologiaflorilor, în talismanele în cinci colţuri ale magicienilor ori în steaua scânteietoarea francmasoneriei. În 1930 am fost numit ministru al României într-o ţară care m-a atrastotdeauna, Suedia. În acelaşi timp, eram ministru în Danemarca, Norvegia şiFinlanda, cu reşedinţa obişnuită la Stockholm. Întâi m-am dus acolo singur, întimp ce soţia mea lichida frumosul apartament din strada Henrich Heine, cefusese, cu intermitenţă, cadrul nostru parizian vreme de şase ani. Asta seîntâmpla în decembrie şi dragostea mea curioasă pentru ţările şi oameniiNordului, pentru gheţurile, pâcla şi negurile lor a fost împlinită peste măsură. Cunoaptea ce se lăsa pe la două după-masă eram în plină reverie „hiperboreană“.Aveam cancelar un băiat foarte învăţat, care-şi făcuse şi el studiile în Franţa.Avea un umor critic şi subtil, o mare erudiţie, un gust pervers pentru jocuri decuvinte uşuratice şi clişee ridicole, ceea ce crea o legătură între noi şi îi plăceasă-şi termine frazele cu: - Nu ştiu dacă mă fac înţeles? Fusese căsătorit cu o suedeză care îl părăsise ca să trăiască pe Coasta deAzur. Din asta se născuse la el o antipatie violentă faţă de suedezi, în general, şifemeile suedeze, în special, dar şi o nevoie paradoxală, absolută, de a locui înSuedia, poate ca să se uşureze criticându-i pe scandinavi şi distilându-şi înpermanenţă bârfele la adresa lor. Postul modest de cancelar îi convenea deminune, fiindcă îi permitea să-şi satisfacă această înclinare perversă rămânând laStockholm. Luam masa zilnic amândoi într-un restaurant din centru, Stürrehus,cred, faimos pentru felurile cu peşte. Cancelarul meu era mâncăcios şi maniac şiîşi comanda zilnic dejunul la telefon, după ce pusese să-i fie citită lista demâncăruri. M-a iniţiat în bucătăria suedeză din care mi-au plăcut unele invenţii.Totuşi am rezistat şarmului a două mâncăruri naţionale cu care, în ciudaeclectismului meu gastronomic, nu m-am putut obişnui: morun fermentat şi pusîn lapte de var, ceea ce îl aducea la limita putrezirii netoxice şi măduvă de ren. Înschimb, am adoptat fără cârtire cocoş sălbatic cu smântână, morun proaspăt cuantiteze NR.1/2011 61
  • 62. lapte şi sos de unt topit, presărat cu praf de ou, limbă de ren afumată şi biftec deelan. După masă, ne întorceam pe jos la cancelarie, de-a lungul fiordului, pebulevardul numit Strandwagen, măturat, la căderea nopţii, de vârtejurile dezăpadă şi de vântul îngheţat. Întâi am locuit în splenditul Grand Hôtel, dar pe urmă m-am apucat săcaut o casă ce putea servi ca reşedinţă ministrului şi familiei lui. Am avutnorocul să-mi împlinesc visul: un bungalou mare în insula din faţa oraşuluiStockholm, dominând golful care e în acelaşi timp mare, lac şi fiord, lipit deparcul ce ţine loc de Grădină Zoologică unde sunt expuse toate animalele dinNord. Într-o parte, ferestrele noastre dădeau spre fiord şi vedeam trecândpacheboturi sau cargouri (noaptea, sirenele lor ofereau o atmosferă maritimă pegustul meu), de cealaltă vedeam renii, elanii, urşii, wisenţii (bizoni europeni)grădinii zoologice. Nevastă-mea şi copiii erau încântaţi de noua locuinţă. Aveaisenzaţia că trăiai o poveste de Andersen. Simpatia pentru peisaj s-a întins curând şi asupra localnicilor.Frumuseţea rasei suedeze îmi satisfăcea gustul pentru cercetarea estetică şifrumuseţe în general. Respectul sălbatic pentru tradiţiile, pitoreşti şi uneoriabsurde, dar urmate totdeauna cu mare stricteţe, mă distra şi-mi plăcea. Primamea cină într-o casă suedeză a căzut în noaptea Walpurgiilor. Masa eraîmpodobită cu păpuşi reprezentând vrăjitoare tinere şi bătrâne, gata să încalecepe mătură. Bostanii scobiţi erau crestaţi ca tigve de fantome sătule, flăcăriletremurânde ale lumânărilor luminându-le ochii migdalaţi. Pentru Crăciun,străzile principale erau împodobite cu brazi încărcaţi şi lampioane în formă decoroană (evocând cele trei coroane ale scutului suedez). Dar tot anul altesărbători veneau cu ritualul lor secular. De pildă, vara, la vremea racilor, exista oîmpodobire a mesei anume şi obligatorie, se înţelege, în roşu. Nevastă-mea a venit la 1 ianuarie (copiii şi guvernanta erau deja cumine) şi prima noastră ieşire oficială a avut loc în aceeaşi seară, la dineul oferitCorpului diplomatic şi funcţionarilor Curţii de Ministerul Afacerilor Externe.Soţia mea a ajuns la 7 seara, dineul era la 8 şi noi am ajuns la minister la 8,30. ÎnSuedia, cum aveam să aflu curând, o întârziere şi de două minute e o greşeală,una de un sfert de oră, o crimă. Ne-au aşteptat totuşi şi incidentul, în loc sătulbure atmosfera, a fost acceptat cu veselie din cauza întârzierii colosale.Scuzele noastre patetice ne-au adus o iertare totală (de fapt, fusese ceva de forţămajoră). Mai târziu, am devenit diplomaţii cei mai punctuali din Stockholm, înasemenea măsură că dacă veneam cu două minute mai devreme la un dineu(ceea ce era tot o greşeală de protocol), aşteptam să se scurgă ca să intrăm. Descoperisem, aşadar, un popor care, prin complexul său ritual şitradiţional, era mai insular decât englezii înşişi, un popor complet izolat decontinentul european şi mândru de izolarea lui. Această mândrie, împărtăşită detoate clasele sociale, se îngemăna cu un contrast pe care-l socoteam la fel deuimitor, între obiceiurile de esenţă democratică, cu tendinţă socialistă –sindicalistă (sindicatele muncitoreşti şi profesionale jucau un rol preponderent înviaţa politică suedeză, obţinând întinse privilegii pentru bunăstarea, igiena şi 62
  • 63. ISTORIE LITERARĂsalariile muncitorilor), şi menţinerea unei caste aristocratice foarte închise, cuprivilegii de altminteri exclusiv decorative, cu titluri, posturi la Curte etc. (Fragment preluat din volumul Curcubeie. Vol. II Fericit ca Ulise…, deMatila Ghyka, trad. de Georgeta Filitti, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003,pp. 135 - 139) MONICA LOVINESCU GRIGORE CUGLER S-ar putea ca azi, în România, Grigore Cugler să fie aproape un necunoscut, cel puţin pentru aceia care n-au citit sau răsfoit Antologia literaturii române de avangardă de Saşa Pană (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969). Grigore Cugler a fost puţin cunoscut de avangarda românească şi, în acelaşi timp, nici el n-a cunoscut-o. Când scria Apunake şi alte fenomene (Vremea, Bucureşti, 1934) nu-l citise pe Urmuz. Născut în 1903, intrat în diplomaţie, el se află în posturi, în străinătate, din 1926. Iar exilul său, după 1948, e parcă dublu. În Peru, unde s-a refugiat, nu erau români, veştile din ţară soseau lacunar, vătuit. Între vioara lui şi o slujbă în asigurări, Grigore Cugler îşi populează absenţa României, prin complicitatea lui Apunake. Rar am întâlnit pe cineva mai redat vieţiica pe Grigore Cugler, în unica sa călătorie la Paris, în 1972. Vorbind româneşte,întâlnind români, citindu-ne ineditele sale, părea că reînvie. Era numai bucurie,bunătate, revărsare de entuziasm. Când a venit la studioul parizian al Europei Libere (pe atunci peChamps-Elysées), un colaborator ce făcuse închisoare în România i-a povestitcum în celula lui se afla şi cineva care cunoştea fragmente din Apunake pedinafară, desfătându-i din când în când amarul cu umorul ce acolo nici nu maipărea atât de negru. Şi poate că, în fond, nici nu era. În orice caz, cei câţivaprieteni ce se aflau pe când înregistram împreună în cabina operatorului seantiteze NR.1/2011 63
  • 64. tăvăleau de râs la lectura textului inedit cu care se încheia convorbirea. GrigoreCugler îşi regăsea astfel un public şi proxim, şi îndepărtat. Părea fericit şi uimit.El, care trecuse aproape incognito prin literele româneşti (al doilea volum,Afară-de-unul-singur, ieşise în 1946 şapirografiat doar în 50 de exemplare), aveasenzaţia, fiind integrat în antologia lui Saşa Pană, cu promisiunea că îi va ieşi unalt volum în colecţia pariziană „Limite” (ceea ce s-a şi produs), că scapă, însfârşit, de ostracism, ieşind, fie numai o clipă, din dublul său exil. Nimic dramatic, totuşi, în această unică întâlnire (cred că e singurulinterview la care a avut de răspuns vreodată Cugler). Dimpotrivă, un fel de voiebună ce răscumpăra un sfert de „veac de singurătate”. Pentru ca răscumpărarea să fie reală, Grigore Cugler va trebui redat, cutoate scrierile sale, literaturii române, unde un capitol îi rămâne în orice cazdeschis: acela al avangardei. Un urmaş al lui Urmuz care nu şi-a cunoscutînaintaşul şi necunoscut a rămas şi el, parţial, de urmaşii lui. De aceea am şi ţinut ca volumul de faţă să se încheie cu el. APUNAKE LA PARIS Monica Lovinescu: Grigore Cucgler, ce emoţie şi ce surpriză de a teavea în faţa acestui microfon. Ştii, am impresia oarecum că vorbesc cu Apunake,pentru că Grigore Cugler este ca un autor devorat de personajul său. Apunake ecunoscut în ţară mult dinainte să fi reapărut la lumina zilei prin antologia luiSaşa Pană. Am aflat de curând că existau într-o anumită vreme chiar niştecluburi „Apunake”. Aş vrea să-mi spui cum s-a născut Apunake. Grigore Cugler: Prima ediţie a apărut în Editura „Vremea”… M. L.: …Fără o legătură cu avangarda românească. G. C.: Foarte spontan şi fără nicio legătură cu nimeni. Se vede căavangarda asta şi spiritul apunakian erau în aer. M. L.: Apunake a avut pe urmă o influenţă asupra avangardeiromâneşti, însă nu cred că Apunake a fost influenţat de cineva. Pe vremea aceeanu-l cunoşteai pe Urmuz. G. C.: Nu, nu. Nu l-am cunoscut. Am aflat de Urmuz mulţi ani dupăpublicarea lui „Apunake”. Pentru că scrisesem pe „Apunake”, lumea a venit şimi-a vorbit de Urmuz. M. L.: Trebuie să explicăm de unde această lipsă de contact cuavangarda românească. Erai nu numai compozitor, dar erai diplomat, nu preastăteai în România, nu? G. C.: Exact. Eu am intrat în minister, în serviciul diplomatic ,în 1926.Şi după aia, am tot hoinărit prin toate părţile. M. L.: Şi această hoinăreală te-a fixat la Lima, acum, de ani şi ani dezile. E prima călătorie în Europa, de când? 64
  • 65. ISTORIE LITERARĂ G. C.: Din ‟48. Eu mă găseam atunci, sfârşitul lui ‟47, la Oslo, înNorvegia. Şi în felul acesta am putut să-mi aleg drumul libertăţii pe care l-amgăsit mai potrivit. Şi m-am dus în America de Sud. Bine, rău, nu ştiu. Dar acoloam ajuns, şi de acolo nu m-am mişcat până acum. Câţi ani sunt din ‟48?Douăzeci şi doi, douăzeci şi patru. M. L.: Şi acolo, Apunake a continuat să trăiască. G. C.: A continuat să trăiască şi, dacă vrei, am putea spune că acontinuat să facă copii. M. L.: Apunake a reînceput să apară în revistele româneşti din exil înjurul anilor ’64 – ’65. Au apărut fragmente în „Revista Scriitorilor”, în „Fiinţaromânească”, în „Destin ” şi acum din nou a reapărut în antologia lui SaşaPană. G. C.: Două fragmente din „Apunake” şi o bucată nouă, care este o„Metropolitană”, sunt versuri. Eu, la un moment dat, eram preocupat oarecum deizolarea în care simţeam că trăiam. La Lima, într-adevăr, sunt complet izolat, –dumneavoastră aici, oricât, vă ajutaţi unul pe altul, vă şi ciocniţi din când încând, dar e un suport moral, chiar dacă te ciocneşti cu cineva, îl simţi alături detine. Acolo sunt singur, complet singur, români, câţi sunt? – patru, cinci, care auuitat să vorbească româneşte. Şi am un prieten, care este jumătate ungur,jumătate român. Vine şi suferă lângă mine că eu citesc ce scriu… Şi estesingurul meu auditoriu. Până când a venit Mihai Niculescu din Londra, într-unvoiaj, o croazieră de-asta de plăcere în timpul vacanţei şi a ajuns şi pe la Lima.Şi mi-a dat un telefon, fără să ne cunoaştem dinainte. Mi-a făcut o plăcerenespusă: când aud o voce românească la telefon, pentru mine e o binecuvântaredin cer. Şi, în fine, ne-am văzut şi l-am intoxicat şi pe el citindu-i bineînţeles. Şii-am spus: „Domnule, mare serviciu mi-ai face dacă mi-ai da voie să-ţi trimit totce scriu, ca să nu rămână hârtiile astea pierdute pe-aicea, să rămână în Europa”. M. L.: Deci admiratorii lui Apunake ştiu acum cui trebuie să seadreseze. G. C.: La nevoie. Dar să mi se adreseze şi mie, păcatele mele, în primulrând. Mihai Niculescu e totdeauna, văd, la dispoziţia tuturor editurilor, care îi cermaterial din toate părţile. Şi-i sunt foarte, foarte recunoscător. M. L.: Dar, Grigore Cugler, ştiai că „Apunake” continuă să circule înRomânia chiar înainte să fi văzut lumina tiparului şi că are atâţia admiratori? G. C.: Printr-o întâmplare, absolut neprevăzută, a venit la Lima, prin ‟66– ‟67, o orchestră de cameră din Israel. M. L.: Pentru că trebuie să facem o paranteză şi să spunem că te ocupide muzică la Lima. G. C.: Eu îmi câştig pâinea cântând în orchestra simfonică. De zece anisunt în orchestră. Eu sunt ca Ianus, am două feţe: cânt în orchestră, ceea ce ehrana mea sufletească şi o parte din hrana trupească, şi fac asigurări, ceea ce nu-ihrana trupească, nici sufletească. În fine… M. L.: Şi Apunake, între cele două, cum se simte? G. C.: Apunake se simte bine.antiteze NR.1/2011 65
  • 66. M. L.: Revenim mereu la el, dar îţi spun că rareori am avut impresiaunui autor atât de devorat de personajul lui, în sensul că, atunci când se spuneCugler, imediat se spune Apunake. Cred că este un destin foarte fericit pentru unscriitor, nu? G. C.: Nu poate să fie mai frumos, într-adevăr. M. L.: Şi cred că Apunake a trăit intens între muzică şi asigurări, laLima, din moment ce ai material pentru mai multe cărţi, nu? Apărute n-au fostdecât cu Apunake… G. C.: Apunake s-a reeditat… M. L.: …în ’45, iar „Afară-de-unul-singur” era fără editură. G. C.: A ieşit o ediţie de 50 de volume trase la gestetner, scrise lamaşină, şi s-au împărţit între prieteni, între cunoscuţi. Eu am unu la Lima, unulexistă la Niculescu, de care-ţi spuneam, la Londra, şi celelalte pe unde-o vreaDumnezeu. M. L.: Şi noul „Apunake”, din care s-ar mai putea face două volume, asuferit de pe urma transplantării la Lima sau nu? Cum s-a adaptat? G. C.: Cred că nu a suferit. Cred că eu, din cauza lui Apunake, amrămas tânăr cum eram când l-am scris pe el. Acum scriu lucrurile astea în acelaşiton, nu ştiu din ce cauză. Apunake a rămas acelaşi. Nu scriu în alt gen, scriu înacelaşi gen în care am scris când aveam şi eu ceva mai puţini anişori. M. L.: Întrebarea mea este puţin ipocrită, pentru că eu între timp amapucat să-l citesc pe „Apunake” în „Revista Scriitorilor”, în „Fiinţaromânească” şi în „Destin”. De fapt, această întrebare era menită să-ţiprovoace un răspuns pentru cei care ne ascultă acum şi care au rămas cuimaginea lui Apunake din primul volum. Şi pentru ei cred că ai un Apunake nou-nouţ – aici, în faţă. L-ai scris la Paris? G. C.: Da, la Paris. M. L.: Vasăzică avem un Apunake la Paris. G. C.: Ceea ce numim Apunake face parte din noul volum, eventual,care cine ştie dacă o să se publice vreodată, dar eu sper că o să se publice – carese va intitula „Pe fundul pălăriei”. Şi ce s-a publicat în „Destin” şi celelalte, nusunt doar piese din „Apunake”, sunt şi din „Afară-de-unu-singur”, sunt foartemulte. M. L.: Eu vorbesc de Apunake ca mit. G. C.: Cum am spune muzica. M. L.: Deci ar trebui spus aşa: din mitul „Apunake”, să citimfragmentul inspirat de Paris. G. C.: Aici, la Paris, eu am simţit că mă transpun din nou într-oatmosferă care îmi dă apă la moară. Şi într-o bună noapte, nu ştiu de ce n-amdormit, că eu dorm bine de obicei nopţile. Cred că n-am dormit pentru că atuncicând în Peru e noapte, aici e ziuă, şi când mă puneţi să dorm aici, eu trebuie săstau cu ochii zgâiţi. În orice caz, am scris această bucăţică mică, care se cheamă„Teorie cu vocale”. O citesc? M. L.: Sigur că da! 66
  • 67. ISTORIE LITERARĂ G. C.: Ei bine! Atunci încep: „La nevoie, eu vorbesc toate limbile, afară de a mea de care am nevoie.De ea mă folosesc în nenumărate împrejurări: pentru a-mi inspecta plombele dindinţi, pentru a găsi drumul pe întuneric, pentru a produce sunete agreabile şi încăo groază de lucruri pe care nu le-aş putea face cu o limbă străină. Privilegiulimediat al oricărui poliglot este poligamia, precum adulterul este privilegiuloricărui adult. Un adult poliglot polipupă de fapt poligamia în forma ei cea maipolicromă. De la polinor la polisur. Distanţa dintre osii nu joacă la el nici un rol,chiar dacă joacă pe bani. E ceva chimic. Eu am o casă pe Popa Tatu şi amînchiriat-o statului, ca să deschidă un oficiu poştal model, cu maşini automatepentru muls, cu tranşee la etaj şi cu salonaşe individuale, unde fiecare cetăţeanpoate aplica alifia în toată liniştea. Căci de la acel oficiu, scrisorele pleacă unse,cu şa-zisa cremă poştală. Nu li se mai lipesc timbre, mărci sau, cum zic alţii,filatele. Scrisorile se lipesc cu limba, operaţie pe care cred c-am uitat s-omenţionez când am spus că eu vorbesc cu toate limbile, afară de limba mea.După ce au fost lipite, plicurile se ung cu crema poştală. Există trei tipuri decremă după gradul de concentraţie: gradul întâi pentru loco, gradul doi pentruprovincie şi gradul trei, cel mai concentrat, pentru adresanţii necunoscuţi şipentru vapoare. O scrisoare unsă, cu cremă poştală, vă daţi dumneavoastrăseama ce îmbunătăţire fenomenală reprezintă? Ce repede poate să meargă şi ceadânc, şi ce sigur? Nu poate să se piardă niciodată şi, în felul acesta, se eliminăşi funcţia absurdă de factor poştal. Dispar acei indivizi care-şi pierdeau vlagabărbătească şi demnitatea de om, umblând încoace şi-ncolo pe străzile oraşelor,pe uliţele satelor, prin ploaie, prin gunoaie, în cârduri uniformate, cu chipuri cucozoroc, vai de cozorocul lor, la orele cele mai nepotrivite, vite – nu altceva,marsupiale poliglote căsătorite – pretind ei! – cu toate că eu desfid pe oricine săafirme că ar fi cunoscut vreodată o soţie de factor poştal. Când a sunat retragereaultimului poştaş, omenirea a răsuflat uşurată, lăsând să-i scape un a, un o, sau unu de satisfacţie.A au zis alibabacii.O au zis opoponacşii.U au zis ultimii ulani, fără să-i oblige nimeni.” M. L.: Acum, că a dispărut ultimul factor poştal, cred că aceastăscrisoare o vom trimite în România, la gradul trei, bine unsă, cu cremă poştală,şi în numele celor care o vor primi, îi mulţumim şi lui Grigore Cugler, şi luiApunake. Paris, 1972antiteze NR.1/2011 67
  • 68. REMEMORAREA ULTIMEI ÎNTÂLNIRI Măcar acum, la ceasul rememorării, îmi pot oferi luxul – otrăvitor – de amă întoarce spre câteva popasuri din anii pregătitori vuietului din 1977. De ce nu spre interviul luat la sediul Europei libere de pe Champs-Elysées lui Grigore Cugler? Dublu sau triplu exilat, Cugler merită o atenţieaparte. Exilat a fost din literatura română unde avangarda interbelică nu l-arecunoscut pe copilul ei vitreg, prea zâmbitorul Apunake. Fiind de carierădiplomat, trăia departe de ţara lui încă de prin 1920. Un nou exil, la venireacomuniştilor. Şi, în sfârşit, înrădăcinarea tocmai în Peru, în chip de vioară a douaîn Orchestra Simfonică de la Lima. Dintre români, cu el nu-l are decât peApunake. La care a tot scris. Cugler rămâne pentru mine simbolul însuşi al exilului deplin. Numai odată am avut aceeaşi impresie de inexorabilă înstrăinare: dinaintea casei copiatestrict de N. Petra după modelul din Sibielul său natal. În plin orăşel mexican, laPuebla, această extravaganţă năucitoare nu corespundea la nimic pentru nimeniîn afara lui (prima lui soţie murise, a doua era mexicană get-beget, iar la Mexico,dacă mai locuiau unul-doi români, nu erau din satul legendelor sale, Sibielul). 2Casa a evocat-o cel mai bine Virgil , mie îmi rămâne doar şocul acestei viziuniinsolite, când, lângă toate aşezările în stil colonial spaniol, s-a ivit acoperişul deţiglă transilvăneană peste care nu va cădea niciodată zăpada. Brusc mi s-a uscatgâtul şi mi-a lipsit aerul, parcă aş fi înţeles de abia atunci ce înseamnă exilul.Despre el avea să mărturisească şi bietul Cugler, reîntors pentru prima oară după30 de ani în Europa pe care o părăsise din 1948. În 1972, l-am primit în studioul Europei Libere de pe Champs-Elyséescu o preţuire menită să-l tămăduiască o clipă deanii izolării spre care, din nefericire, trebuia să seîntoarcă. Printre tinerii mei colaboratori, cel maimare admirator al lui Apunake era PaulBarbăneagră. El i-a povestit lui Cugler cum prinînchisorile din România puteai întâlni câte undeţinut care să-ţi recite din Apunake. La Bucureştiexistau chiar cluburi Apunake – insista el. Nu ştiudacă aşa era sau Barbăneagră inventa, în marea-igenerozitate, aceste pretexte de bucurie. Văd însăşi acum cum înflorea Cugler. Nu de vanitate. Darrelua contact cu lumea. A lui. Nu cea din Lima,unde cei trei-patru români uitaseră limba şi doar cuun ungur refugiat o mai stâlcea pe româneşte. LaParis, i se părea că se află pe alt pământ. Îşirevăzuse prieteni. Îşi făcuse alţii. Vorbise către o2 Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. 68
  • 69. ISTORIE LITERARĂţară în care aflase că nu fusese cu totul uitat. În timp ce înregistram convorbireaşi apoi când îşi citea proza scrisă pentru acest prilej, priveam recunoscătoarecătre colaboratorii mei care, strânşi în cabina tehnicianului, râdeau la fiecarereplică. Cugler, în numai o oră, întinerise spectacular. Mi s-a făcut frică deîntoarcerea sa spre triplul exil din Peru. Dar, bineînţeles, nu i-am spus-o, lacafeneaua unde ne-am dus apoi cu toţii să sărbătorim întâlnirea. În 1969, SaşaPană îl introdusese în Antologia literaturii române de avangardă din Bucureşti.Revistele din exil, pe de altă parte, de la „Revista scriitorilor români“ la „Fiinţaromânească“, îi incluseseră textele. Un nou volum urma să-i apară la edituraRevistei „Limite“. Dacă le puneai pe toate la un loc, părea că s-a împlinit totuşiceva. A fost ultima sa călătorie în Europa. De-abia întors în Peru, a murit. (Fragment preluat din volumul La apa Vavilonului, de MonicaLovinescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 183-184.) VI-L PREZINT PE APUNAKE Petru Comarnescu „Vremea“ publică „APUNAKE“ de Gr. Cugler …Romanul „Apunake” este o lucrare simbolică şi humoristică în careviaţa cea mai banală este îmbrăcată în forme şi costume ce-i trădează mai bineconvenţionalismul de bal mascat. Este o lucrare de pură fantezie, în care ghiduşiiamintind pe Anton Pann se alătură de implicaţii mai triste şi mai adânci,apropiate de humorul englezesc şi care rod sufletul cetitorului pe măsură cesimbolismul este descifrat şi redus la esenţă. Alfred Jarry în Franţa şi JamesBranch Cabell în Statele Unite au creat figuri la fel de comice şi de articulate,unul pentru Ubu, celălalt pentru Jurgen. Literatura noastră mai cunoaşte peNastratin, pe Păcală sau pe Pepelea, dar scrisul nostru modern, cultivând arareoricomicul şi eşuând mai întotdeauna când e vorba de umor autentic, nu a creat untip simbolic care să întrupeze pe omul de fiecare zi, omul tuturor naivităţilor şiciudăţeniilor vieţii. Grigore Cugler este primul scriitor contemporan de la noicare creează un astfel de tip simbolic, pe Apunake, cu care cititorii „Vremii” vorface cunoştinţă, vor râde şi poate vor lăcrima, gândindu-se cât de futilă şi„aiurea” este în fond această viaţă, pe care o privim îndeobşte cu prea multăseriozitate. A scrie prin aluzii, prin simboluri, a dezvălui măşti şi a lipi noi măştipentru a smulge pe cele vechi odată cu cele noi, iată lucruri destul de subtile şiantiteze NR.1/2011 69
  • 70. rafinate pe care numai culturile mai înaintate le posedă. De aceea esteîmbucurător şi deschizător de drumuri noi acest debut într-o literatură carecunoaşte epica de câţiva ani, care nu ştie încă ce-i humorul, ci, datorită luiCaragiale şi câtorva, abia ştie ce-i comicul şi care nu utilizează nici scrisoripersane, nici fantoşe pirandeliene şi nici tipuri simbolice pentru a apune, sub oformă mai subtilă şi mai artistică, adevărurile crude şi permanente. Nicolae Manolescu „EL IA CU TOT SERIOSUL LITERATURA CA PE JOC “ Urmuzian este Grigore Cugler (1903 – 1972), nepotul poetei junimiste Matilda Cugler- Poni, ca şi necunoscut contemporanilor. Opera i- a fost culeasă târziu. De prin publicaţiile exilului îndeosebi (Cugler a murit la Lima, după un sfert de secol de la părăsirea ţării) de către Ştefan Baciu şi a apărut probabil integral în 2003, în volumul Alb şi negru, prin strădania lui Mircea Popa. Dacă puţinele poezii sunt, fără excepţie, nişte parodii, proza (Apunake şi alte fenomene, Afară-de-unu-singur, Vi-l prezint pe Ţeavă) e interesantă, de aspect dadaist, cu multe calambururi, oarecum în maniera lui Daniel Harms, Cugler fiind singurul nostru avangardist atras exclusiv de comicul de situaţie şi de limbaj: „La nevoie, eu vorbesc toate limbile, afară de a mea, de care am nevoie. De ea mă folosesc în nenumărate împrejurări: pentru a-miinspecta plombele din dinţi, pentru a găsi drumul pe întuneric, pentru a producesunete agreabile şi încă o groază de lucruri pe care nu le-aş putea face cu o limbăstrăină. Privilegiul imediat al oricărui poliglot este poligamia, precum adulteruleste privilegiul oricărui adult. Un adult poliglot polipupă de fapt poligamia înforma ei cea mai policromă. De la polinor la polisur”. Se observă în textele mainoi că scriitorul scrie tot mai bine, cu acurateţe şi expresivitate. „Carte debucate” şi „Apunke (Autobiografie)” sunt instructive în această privinţă, pline dehazul ideii şi al cuvântului. Niciuna nu are din păcate miză. Cugler este ludicprin excelenţă. El ia cu tot seriosul literatura ca pe un joc. (Istoria critică aliteraturii române. 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, p. 852) 70
  • 71. ISTORIE LITERARĂ Constantin TOMŞA RADIOGRAFIA UNEI MATRICE CU REZONANŢE SLAVE: ROZNOV „Într-un mic sătuleţ numit Roznov…“ ROZNOV, localitate în Judeţul Neamţ, situată în partea de nord adepresiunii Cracău-Bistriţa, pe râul Bistriţa, la 15 km sud-est de MunicipiulPiatra-Neamţ, a fost declarat oraş în anul 2003. Are în componenţa sa şi sateleChintinici şi Slobozia. Atestat printr-un act din timpul domnitorului Alexandru cel Bun (8aprilie 1419) ca aşezare situată în „Câmpul lui Dragoş”. Numele este menţionatîntr-un document din 18 aprilie 1576, prin care Petru Şchiopul întărea MănăstiriiBistriţa dreptul de stăpânire a mai multor sate, între care şi Roznovul. În a douajumătate a secolului al XVII–lea, Roznovul intră în stăpânirea familiei Ruset,care şi-a adăugat numele Roznovanu, de la denumirea satului şi a moşiei. PATRIMONIU Biserica "Sfântul Nicolae" Prin secolul al XV-lea, în apropierea oraşului Piatra- Neamţ, se aflau depozite de mărfuri ale negustorilor nemţi. Aceştia, de multe ori, în drum spre Bacău, poposeau şi admirau un loc împânzit de trandafiri, de o deosebită frumuseţe, pe care l-au numit „rosen hoff“, „grădini cu trandafiri“, pronunţându-se, mai întâi „Roznou“, iar apoi, până azi, „Roznov“. Biserica de azi (în foto) – o adevărată minune creată de om cu ajutorullui Dumnezeu – o necropolă aşezată în Parcul Roznov, ridicată pe locul uneiamai vechi, construită, în anul 1759, de către paharnicul Nicolae Ruset (Roset)-Roznovanu, este un edificiu în stil slavon-bizantin, cu o arhitecturăimpresionantă. A fost construită pe baza unei Autorizaţii aprobate de Parlament,consfinţită prin Decretul Regal, şi eliberată la 22 decembrie 1890, dar, se pare, 71
  • 72. că lucrările au început cu mult înainte, încă din 1884 şi s-au încheiat în 1892,după planurile arhitectului rus Nikolai Vladimirovici. Este ctitoria lui Gheorghe(Iorgu) Ruset (Roset)-Roznovanu, om politic şi fost prefect al judeţului Neamţ,care a ridicat-o în amintirea fiului său, Alexandru, mort la 20 de ani, depneumonie. Edificiul reţine atenţia atât prin proporţiile sale monumentale, cât şi prinarhitectura ce nu are nimic comun cu lăcaşurile de cult specific moldoveneşti,fiind parcă decupat dintr-un peisaj al nesfârşitelor întinderi ruseşti, din salba debiserici de la Sankt Petersburg sau Moscova. Această înfăţişare neobişnuită abisericii este pe deplin explicabilă dacă avem în vedere legăturile familieiRoznovanu cu nobilimea rusă şi familia ţarului, la care se adaugă şi faptul căînsuşi ctitorul a urmat Şcoala de Ofiţeri din Petersburg, fiind un profundcunoscător şi un mare admirator al civilizaţiei slavilor orientali. Iată de ce, atuncicând s-a pus problema înlocuirii vechiului lăcaş ridicat în 1759 de paharniculNicolae Ruset-Roznovanu – ruinat de vreme şi de evenimentele potrivnice pecare le cunoscuse ţara – colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu a apelat laserviciile cunoscutului arhitect rus, pomenit deja. Clădirea are forma unei cruci cu braţe egale (patrulob), fiind placată cu piatră la exterior, ceea ce îi conferă o notă de austeritate şi de masivitate. Acoperişul supraînălţat este dominat de o turlă bulbată, specifică bisericilor ruseşti, şi bogat ornamentată cu trei şiruri de acolade în piatră, ale căror dimensiuni descresc spre baza turlei. Temelia înaltă a permisconstruirea unui subsol spaţios care îndeplineşte funcţia de criptă funerară,adăpostind mormintele familiei Roznovanu, iar absidele laterale, de formăsemicirculară, prezintă câte trei ferestre cu chenare de piatră în relief şi timpanecu acolade trilobate. Intrarea în edificiu are aspect monumental, fiind precedată de două scăriimpunătoare; ea are forma unui arc susţinut lateral de masive coloane de piatrăîncastrate în zidul faţadei şi are deasupra o clopotniţă deschisă, cu 10 clopote: 7mici, unul mare şi două egale. Acestea interpretează gama în combinaţie. Sespune că astfel rezultă refrenul colonelului Roznovanu pentru că aşa şi-a doritacesta, să realizeze ceva melodic. E o combinaţie între linii melodice greceşti şicea rusească, moscovită. Dintr-un pridvor închis, situat pe axul altarului, se intrădirect în naosul bisericii, alungit pe orizontală cu spaţiile celor două absidelaterale. Întreaga zonă centrală este acoperită de o cupolă sferică din careţâşneşte cilindrul turlei, în timp ce absidele laterale, împreună cu cea a altarului,prezintă bolţi semisferice. 72
  • 73. ISTORIE LITERARĂ Realizată în perioada 1913-1915 de Costin Petrescu, pictura muralăinterioară reuneşte câteva compoziţii de certă valoare artistică, armonizându-se,prin dispunere şi culoare, cu întregul ansamblu al monumentului. Deosebit deexpresive sunt scenele Învierii şi Naşterii Domnului (care acoperă absidelelaterale), Fecioara cu Pruncul (din absida altarului). Remarcabile sunt şi celedouă tablouri votive situate de-o parte şi de alta a intrării în biserică, tablouricare înfăţişează în partea dreaptă pe colonelul Roznovanu, iar în stânga pe soţiasa Alexandrina Ruset-Roznovanu (născută Câmpineanu) şi fiului lor. Nici catapeteasma nu se încadrează în canoanele obişnuite ale bisericilorromâneşti, fiind executată la Moscova, din bronz aurit, între anii 1890 şi 1892.Ea încântă ochiul privitorului datorită bogăţiei şi strălucirii ornamentaţiei,oferind, totodată, un anume echilibru întregului spaţiu interior. Date fiind relaţiile politice şi matrimoniale ale ctitorului, biserica aprimit importante donaţii în obiecte de cult, multe dintre ele de o incontestabilăvaloare artistică. Pe un iconostas, din dreapta naosului, se află două icoanedăruite lui Roznovanu de marele duce Pavel Alexandrovici şi de Ţarul Nicolaeal II-lea. O altă icoană, îmbrăcată în argint, a fost donată de Leon Urusov,ambasador al Rusiei în mai multe ţări europene, iar printre cărţile de cult dinpatrimoniul bisericii se află şi o Evanghelie în limba slavonă din 1644. Printrevalorile acestei ctitorii, merită amintit un sfânt epitaf cu fir de aur şi argint, cusutşi donat în urmă cu 115 ani de verişoara ctitorului, Glafira. Iată şi câteva precizări făcute de către preotul Vasile Ţoc, paroh la„Sfântul Nicolae“ şi protopop al Protopopiatului Roznov: „În doi ani a adunatmateriale şi a ridicat biserica, după planul de construcţie al arhitectului rus, cuajutorul unor cioplitori italieni. A adus două esenţe de piatră, de la Tarcău şi dela Piatra Şoimului. O esenţă dură pentru bază şi una mai moale pentru ferestre şiancadramente. După ce a ridicat biserica, a pus zece clopote. Şapte clopote micifac gama Do major, al optulea face Do de jos – acesta fiind cel mai mare – şidouă egale ţin isonul între note şi aşa ar ieşi refrenul: «co-lo-ne-lul roz-no-va-nu,co-lo-ne-lul roz-no-va-nu». Cam aşa a vrut să sune cântecul clopotelor. Fiecăruiadintre cele opt clopote care cântă pe note îi este dedicată o silabă din numele lui.Îi plăcea foarte mult această titulatură «colonelul Roznovanu». În 1904,Gheorghe Roznovanu a murit, biserica rămânând nepictată. A rămas săîndeplinească acest lucru soţia, care şi ea a murit în 1907. Şi, atunci, a rămas peseama executorilor testamentari, cărora colonelul le-a lăsat bani pentru pictură,pentru plata preoţilor slujitori, plata cântăreţilor, plata corului, plata unei bursepentru viitorul preot care avea să slujească în ctitoria sa şi care studia în Rusia.În aceste condiţii, pictura a fost realizată între 1914 şi 1915 de Costin Petrescu,cel care a pictat Ateneul Român din Bucureşti şi catedrala din Târgu-Mureş”.Cele două tablouri în mărime naturală ale celor doi ctitori, Gheorghe şiAlexandrina Roznovanu, au fost refăcute în 1986 după tablouri vechi de cătrepictorul Dan Adăscăliţei din Roznov. Şi o menţiune: tablourile după care au fostfăcute fuseseră ciuruite de ruşi în 1944, rămânând întregi numai capul şivârfurile de la cizme.antiteze NR.1/2011 73
  • 74. „La demisolul bisericii se află şi mormintele străbunilor şi strămoşilorlui Roznovanu, Iordache, Neculai Ruset-Roznovanu, cu fiii lor, cu cei care aufăcut parte din familia Roznovanu. Avem busturile în marmură ale ctitorilor,avem o coroană mortuară de la înmormântarea lui Roznovanu, apoi semnăturalui Roznovanu pe o Sfântă Evanghelie, în ziua morţii fiului său şi un sfânt epitafadus de la Moscova. De asemenea, am îmbogăţit muzeul şi continuăm săadunăm tot felul de obiecte. Avem şi o colecţie de monezi vechi şi noi aletânărului elev seminarist, Lucian Buzoianu. De asemenea, avem o colecţie deinsigne şi medalii din toate timpurile, apoi avem colţul etnografic şi folcloric,apoi câteva elemente din arsenalul războiului de ţesut popular, adunate de lacredincioşi etc.“, îi place părintele Ţoc să precizeze, ori de câte ori cineva îlgăseşte în curtea bisericii sau în cancelaria Protopopiatului pe care îl păstoreşte. În acest demisol unde stă scris, deasupra intrării în cavou, cu litereslavone „Neamul Ruset-Roznovanu“, parohia a amenajat, în anul 2002, Muzeul„Gheorghe Ruset-Roznovanu“, care adăposteşte cele mai frumoase obiecte vechipăstrate până acum în biserică. Despre acestea, cei care vizitează lăcaşul de cultde la Roznov află amânunte tot de la părintele protopop, iniţiatorul şi realizatorulacestei colecţii: „Muzeul păstrează epoleţii, lancea, toiagul de majordom ale luiRoznovanu, avem banderolele şi alte decoraţii din război, pe lângă cele 11medalii – două din aur şi nouă de argint, pe care le-a primit în urma participăriisale la război – recuperate de la Banca Naţională. Avem veşminte vechi de 100de ani, în culori naturale, avem veşmântul diaconului din 1940, fotografii cuRoznovanu, o copie a testamentului său, apoi avem cele două icoane mari, aMaicii Domnului şi a Mântuitorului, din biserica ce a ars în 1944. Aceste icoaneau acoperit pe timpul comunismului cele două pisanii: cea a zidirii bisericii,realizată cu aprobarea regelui Carol I, şi una care explică metoda prin care s-afixat locul bisericii. Pisaniile care menţionează «Majestatea sa Regele Carol…»,formulă ce nu cădea bine comuniştilor, ar fi fost tencuite şi s-ar fi pierdut, dacănu se găsea această soluţie“. Parcul dendrologic Realizare a ctitorului bisericii, parcul dendrologic se întinde pe osuprafaţă de 3 ha. Aici pot fi admiraţi arbori seculari (stejari, fagi, castani,paltini, jugaştri, arţari, ulmi, carpeni, aluni), specii rare (tisă, ienupăr, bradargintiu, molid, pinul strob, tuia americana, salcâmul japonez, salcâmul galben şioţetarul), dar şi: corn, sânger, frasin, liliac, lemn câinesc, soc negru, soc roşu,dârmox, călin, caprifoi, tei argintiu, tei pucios, tei cu frunza mare ş. a.. Parcul afăcut parte din moşia boierului Roznovanu şi a reprezentat locul unde numeroasepersonalităţi de altădată veneau pentru a petrece câteva zile de odihnă. Astăzi,parcul nu mai este ce a fost odată. Localnicii nu se mai pot bucura de lacul care aexistat cândva, acum secat, şi nici de castelul din parc, în care îşi are acum sediulo societate. 74
  • 75. ISTORIE LITERARĂ În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Roznovul intra în stăpânirea familiei Ruset, care şi-a adăugat numele „Roznovanu” de la denumirea satului şi a moşiei. Aceasta era înrudită, prin alianţă, cu Dimitrie Cantemir, în memoria căruia, s-a ridicat biserica ce poate fi admirată şi astăzi. Primul moşier Iordache Ruset a transmis proprietatea urmaşilor,care au lăsat-o moştenire din generaţie în generaţie, ultimul proprietar fiindcolonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu, care, prin testament, în anul 1898, „...lasă întreaga sa avere cu anumite obligaţiuni şi condiţii bisericii din Roznov.Dacă, în dispreţul legii din 23 martie 1896, s-ar întâmpla ca prin orice măsurilegislative sau administrative să se ia moşiile Roznov şi Ivăneşti, în parte sau întotal, din posesiunea bisericii din Roznov, atunci legatul şi donaţiunea moşiilorRoznov şi Ivăneşti vor cădea...“ Având în vedere acest document, roznovenii deazi se consideră moştenitori de drept ai parcului, care, pentru ei, reprezintăemblema oraşului. Anton şi Iordachi Ruset au fost, pentru perioade scurte,domni în Moldova. Parcul a încântat personalităţi şi boieri ale vremurilor demultapuse, care veneau la moşia colonelului Roznovanu pentru a petrece câteva zilede "hodină". Castelul Roznovanu Acest edificiu a fost construit după 1800. O vreme a fost alimentat cuapă din pârâul Cracău la fel şi lacul pe care se făceau plimbări cu baraca. Deşilăsat moştenire, prin testament, bisericii, de către Gheorghe Roznovanu,executorii testamentari nu au mai respectat documentul, dându-i altă destinaţie.A fost mai întâi al Eforiei Spitalelor din Iaşi, iar în 1940 aparţinea colegiuluimilitar. În timpul regimului comunist, a fost transformat în şcoală profesionalăde pădurari, apoi în şcoală de perfecţionare pentru contabilii din domeniul silvic.După 1990, castelul şi o parte din teren au fost preluate, prin acţiuni, de către osocietate privată. El nu se află pe lista monumentelor de arhitectură din Neamţ,deşi a fost introdus pe o listă suplimentară cu obiective susceptibile de a ficlasate, în anii 93 - 94. Motivul pentru care nu a intrat pe listă este că aceastăclădire a suferit multe modificări, în funcţie de interesele şi nevoileproprietarilor, intervenţii care i-au modificat calităţile iniţiale. Parcul, mai puţin suprafaţa de peste un hectar pe care se află şi castelul,a intrat în patrimoniul Primăriei Roznov. Administraţia actuală a oraşului ademarat demersurile pentru revenirea acestor bunuri în stăpânirea proprietarilormenţionaţi în testamentul colonelului Roznovanu, urmând ca în viitor clădirea săadăpostească un muzeu al oraşului. Tot pe teritoriul oraşului, în apropiere de biserica nouă, se afla şi HanulRoznovanu, distrus de un incendiu. Se mai păstrează doar substrucţiile masive.antiteze NR.1/2011 75
  • 76. BIBLIOGRAFIE 1. – Ciobanu Mihai, Grasu Constantin, Ionescu Vasile, Monumentele naturii dinJudeţul Neamţ, Consiliul Popular al Judeţului Neamţ, Consiliul Judeţean PentruOcrotirea Naurii, Muzeul de Ştiinţe Naturale. Piatra-Neamţ, 1972. 2. – Dragotescu Marcel, Bârlădeanu Dumitru, Bunghez Gheorghe, Monumenteistorice din Judeţul Neamţ, Editura „Meridiane”, Bucureşti, 1971. 3. – Dragotescu Marcel, Comaneciu Adriana, Monumente istorice şi dearhitectură din Judeţul Neamţ, Editura „Nona,”, Piatra-Neamţ, 2003. 4. – Ghinea Dan, Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică,Bucureşti, 2000. GHEORGHE (IORGU) RUSET (ROSET) Fiu al Roxandei (născută principesă, sora lui Alexandru PapadopolCalimach) şi al hatmanului Alecu Ruset (Roset), Gheorghe (Iorgu) Ruset (Roset)Roznovanul s-a născut în 1843 la Iaşi. Iată ce scrie Elena Vulcănescu despre familia viitorului ctitor alnecropolei de la Roznov: „Rosettiştii «rămuriţi» în Roznovăneni, Soleşteni,Ceorteşteni, Răducăneni, Tescăneni sau Ramura Valahă, îşi ziceau şi«Cupăreşti» sau «Cuparini», ca descendenţi ai lui Constantin Cupariu, fratele luiAnton Russet, Domnul Molşdovei” (v. pp. 53-57, din lucrarea citată înbibliografie). Tot ea ne dă o informaţie, pe care, după cum se înţelege dincontext, ar fi găsit-o în publicaţia ce apărea la Piatra-Neamţ – „Corespondenţiaprovincială” – , informaţie din care aflăm: „Invitat în 1877 de Comitetul Generalal Doamnelor Pietrene, a cărui vicepreşedintă era Alexandrina Câmpineanu-Roznovanu, Alecsandri conferenţiază duminică, 16 octombrie, pentru ajutorareaostaşilor răniţi.” (op. cit. p. 81) După studii efectuate în familie, cum era moda timpului, cu profesoridin ţară şi din străinătate, la vârsta de 17 ani, a fost trimis în Rusia, pentru studiimilitare. La scurt timp, ca ofiţer în Regimentul de Gardă al ÎmpăratuluiAlexandru al II-lea al Rusiei, ajunge la gradul de locotenent. Revenit în ţară,devine ispravnic de Neamţ, urcă în grad până la gradul de colonel (în Războiulpentru Independenţă din 1877-1878, este comandantul unei brigăzi de cavalerie),va ocupa funcţia de prefect de Neamţ, va candida pentru Parlament, obţinând unpost de deputat şi funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Din cauza orientării sale rusofile, nu s-a bucurat de încredereaSuveranului României, dar, cât timp a fost prefect şi deputat, a dat dovadă demult simţ gospodăresc, preocupându-se de modernizarea drumurilor şi aşoselelor din Judeţul Neamţ, de construirea de poduri, localuri de şcoli, bisericişi sedii de primării. Despre aceste realizări ale sale stau mărturiile unuicontemporan – Dimitrie Hogea (1. 11. 1860, Piatra-Neamţ -1941): „Dânsul afost cel dintâi prefect care a făcut, cu zile de prestaţie, cele mai bune şosele de lanoi, lucrând continuu în tot timpul prefectoratului său. Multe dintre şosele, dintre 76
  • 77. ISTORIE LITERARĂcare Piatra – Târgu-Neamţ, Piatra-Neamţ – Prisecani, pe linia muntelui până lavechea graniţă dinspre Ardeal, construite sub supravegherea inginerului Kuhn,absolvent al Politehnicii din Zürich, au fost adevărate lucrări de artă”. Prin testament, a lăsat o parte din avere Bisericii „Sfântul Nicolae” dinRoznov, iar altă parte Ţarului Rusie, având convingerea că România poateprospera, afirmându-se ca stat independent şi suveran, numai sub protecţiaImperiului Rus. După moartea şi înmormântarea sa în cavoul bisericii construite de el laRoznov – în vara anului 1904 –, instanţele judecătoreşti au recunoscutvalabilitatea testamentului, dar l-au anulat considerându-l „antinaţional şi contrarlegilor ţării, prin dispoziţiunile privitoare la supunerea bisericii subadministrarea şi ocrotirea Ţarului Rusiei”. BIBLIOGRAFIE: 1. – Prangati Constantin, Oameni politici şi de stat din Judeţul Neamţ (1864 –2003), Editura „Babel”, Bacău, 2004. 2. – Vulcănescu Elena, Bucureşti – Paris via Mirceşti, Editura FundaţieiCulturale „Poezia”, 2007.antiteze NR.1/2011 77
  • 78. Cristian LIVESCU PRIMUL GEO BOGZA: „PENETRAL“, „STRIDENŢĂ“, „GROTESC“ Aplecat de câtva timp, cu ochi proaspăt, nerutinat, asupra avangardeiliterare, criticul Paul Cernat ne face surpriza unei ediţii a operei poetice deînceput a lui Geo Bogza, restituind în paginile ei, după atâtea amânări,scandalosul volum de debut Jurnal de sex, 1929, intrat în legendă prin raritateaexemplarelor princeps, dar şi prin licenţele teribiliste conţinute, ce l-au făcut peautorul însuşi să-i amâne republicarea şi să-l lepede în uitare (v. Poemulinvectivă şi alte poeme, Litera & Jurnalul naţional, 2010, col. „Biblioteca pentrutoţi”). „Caut oblu-n carne gustul unui vis/ plămădit în sfere...” Geo Bogza (1908-1993) a avut o biografie destul de spiralată, cu luxaţii existenţiale şi răzleţiri în tăcere, dar şi cu perioade de ison, pe cât de frenetic, pe atât de convenţional, în folosul puterii sovietiste, imediat după instalarea acesteia în România. Om şi scriitor de stânga, o „stângă” de care nu s-a dezis niciodată, a mizat mereu pe cartea numită „spiritul timpului”, reinventându-se de câteva ori ca personaj literar şi dând impresia unui rebel adaptabil, dăruit neobosit prozaicului confesiv. Pe când avea vreo 15 ani, la şcoala de marină de la Galaţi, ofiţerii le-au împărţit elevilor câte un caiet de „Impresii personale”, în care să aştearnă tot felul de întîmplări de la bordul navelor:„Urma să plecăm pe Dunăre o vară întreagă şi ni se cerea să notăm zilnic etapelecălătoriei, ca şi ceea ce am fi crezut că poate justifica titlul caietului.” Acestjurnal de bord pare să fi creat exerciţiul reporterului, în a consemna banalităţisau revelaţii fulgurante. Adolescentul îmbrăcase straie marinăreşti, cu gândul dea colinda mările şi oceanele lumii, ceea ce nu s-a întâmplat, viaţa de matrozlimitându-se la câteva croaziere fluviale anoste, până la Turnu-Severin şiDrencova, precum şi la o ieşire pe mare, până la Constanţa. A pus curând beretaîn cui şi s-a refugiat la Buştenari, lângă Ploieştiul natal, unde a încropit, întovărăşie, o făbricuţă de sifoane cu apă de munte, făcând figură de excentricdedat unor „grozave dezgusturi de viaţă”. Cât despre jurnal, „pornit fără niciotragere de inimă, obligaţie şcolară supravegheată de ofiţeri, caietul de impresii,din pricina căruia într-un rând am fost bătut cu salamastra (?), în buna tradiţie 78
  • 79. CRONICĂ LITERARĂmarinărească, s-ar putea să fi fost începutul îndeletnicirii mele de mai târziu şide o viaţă întreagă.” Va publica aceste pagini după mai bine de o jumătate de secol, sub titlulJurnal de copilărie şi adolescenţă, Cartea Românească, 1987, de unde aflămdestule lucruri preţioase, exact consemnate, despre debutul literar şi căutările cel-au însoţit în epocă. Era printre elevii buni, promiţători, ai şcolii, răbdător cuviaţa aspră pe apă. La 1 iunie 1924, în timpul practicii pe vasul „Griviţa”, îşivizitează fratele mai mare, pe Alexandru Bogza (1895-1973), profesor laCălăraşi, consemnând: „Viaţa pe care o duce el m-a impresionat. A început a-şiface loc în mintea mea ideea filosofiei. Găsesc în fratele meu mai mare unexemplu demn de urmat…” E posibil ca această întâlnire să-i fi determinathotărârea de a renunţa la cariera de navigator. Cu o şcoală de marină trecută îndreptul studiilor şi cu un volum de „Meridiane sovietice” (ESPLA, 1953), GeoBogza ajunge în 1955 membru al Academiei RPR, devansându-şi fratele, ilustrullogician, rămas în anonimat, dar cu o glorie postumă cu totul remarcabilă (prinpublicarea lucrărilor sale despre Logica realismului critic). Oropsit a fost şifratele mai mic, Radu Tudoran (Nicolae Bogza, pe numele real), absolvent alşcolii de ofiţeri de aviaţie de la Sibiu, dar cu nostalgii de asemenea marinăreşti,prin romanul de debut Un port în răsărit (1941), care îi va produce marinecazuri, deoarece acţiunea se petrece în oraşul de pe Limanul Nistrului şi înBasarabia, cu personaje ce au oroare de revoluţia bolşevică, locuri şi atitudiniprohibite în perioada comunistă. Abia romanul Toate pânzele sus (1954),imaginând o aventură temerară în jurul lumii cu goeleta „Speranţa”, ce şi-oconstruise în docurile de la Brăila, prin 1947, cu gândul să „fugă” de nouaistorie, îi va aduce viitorului ginere al lui Vladimir Streinu un succes răsunător. Revenind la jurnalul bogzian, e de remarcat hobby-ul timpuriu alviitorului scriitor pentru astronomie: se înscrie în Societatea AstronomicăRomână şi în martie 1925 pleacă de la Constanţa la Bucureşti, spre a-i face ovizită lui N. Coculescu, directorul Observatorului Astronomic, cu care va lega ofrumoasă prietenie, soldată cu pasiunea de o viaţă de a se iniţia să priveascăcerul şi stelele. Tot acesta îi pune la dispoziţie colecţia revistei „Convorbiriliterare”. „Pentru trupul tău vorbele în sânge mi le-am scăldat” Are la început lecturi eclectice, de autodidact fără busolă, de genul:Nenorocirile unui slujnicar (!), Naşterea şi moartea materiei de Gustav le Bon,un tratat de astronomie, Sic cogito de Hasdeu, Îndrumar de filosofie de MirceaFlorian, Pădurea spânzuraţilor de Rebreanu, Anna Karenina de Tolstoi, Zeilorle e sete (?) etc. Cum spuneam, în 1926 lasă baltă mirajul marinăresc şi seretrage în meleagul natal, la Buştenari, pe valea Doftăneţului. Îl bate gândul săse dedice literaturii (avea 18 ani), citind „Universul literar”, revista luiPerpessicius, şi „Contimporanul” lui Ion Vinea, căruia îi şi trimite două poezii,„Cu bobul” şi „Amestec sugestiv”, însoţite de câteva rânduri de aderare laorientarea novatoare: „Pentru mine arta nouă nu este o simplă formulă, ci oantiteze NR.1/2011 79
  • 80. formulă de viaţă; avântându-mă în ea nu mă mai sufoc...” Nu e luat în seamă şihotărăşte să publice o plachetă cu poezii, sub titlul „Cetatea sarcasmului”, de 38-40 de pagini. Pe 15 martie 1927 notează: „M-am gândit la poezie. Ea poate fiscrisă şi în proză. Într-o bucată scrisă în proză poate fi mai multă poezie decâtîntr-una în versuri. Aşadar, poate apărea o carte fără nici un vers, al cărei titlu săfie totuşi Poezii.” Iar câteva zile mai târziu scrie: „Gândesc intens despre poezie.Sforţări uriaşe (!!) şi totuşi n-ajung la niciun rezultat. Poate cu timpul voi lămurinebuloasa concepţiei de azi.” Clarificările nu întârzie şi pe 13 aprilieconsemnează: „Azi am gândit intens şi în multiple direcţii. Am trăit într-o zi oviaţă de om. Eram bătrân. După o seamă de gânduri, de resemnare, de scârbă,mi-am propus să-mi fac un ţel din POEZIE. O altfel de poezie. Ştiu cum artrebui scrisă, dar încă nu pot să o scriu.” Îşi impune să citească studii (din Vianu,Blaga, E. Lovinescu) şi reviste, nu orice reviste („Ideea europeană“, „Sinteze“,„Societatea de mâine“), expediind alte şase poezii la „Contimporanul”. În plinăfebră („Sunt în veşnică încordare intelectuală. N-am nici un sentiment, niciodatăn-am fost mai sarcastic şi mai independent ca acum.”), îi vine ideea să scriedespre „falsitatea amorului burghez”, prin „preconizarea dragostei libere, fărăprejudecăţi”. Îi sporesc aventurile amoroase cu fete din preajmă, dar şi ipotezede violenţă: „Artistul creează un conflict cu familia, cu oraşul, cu societatea.”Interesant cum acest tânăr, prin lecturi zburdalnice şi dorinţă de afirmare,reuşeşte să se sincronizeze cu mişcarea de înnoire a poeziei, destul de bineconturată la acel moment. „Mă gândesc la o revistă de poezie penetrantistă”,notează pe 4 august 1927 şi – cum afacerea cu fabrica de sifoane mergemulţumitor – pune la cale o revistă şocantă, „Urmuz“, care să apară la Câmpina.Simpla ei promovare prin câteva afişe în Bucureşti îi aduce oarecare celebritateprintre „tinerii revoluţionari” de la „Integral”, Şt. Roll, Victor Brauner, Maxy,Marius Voronca. Rebelul de la Buştenari îşi dă importanţă de zor cu poeziapenetrantistă, stârnind exclamaţii. Abia pe 20 decembrie 1927 apare „Urmuz”(număr cules într-o noapte), în 10 exemplare de lux, 100 cu hârtie velină, 100 cuhârtie satinată + 800 obişnuite. În cuprins impune respect Poem precis deMarinetti, tradus de Roll, titlul Urmuz fiind desenat de Brauner. Revista sebucură de ecouri favorabile: Lovinescu vrea să-l cunoască pe iniţiator, iar Rollîşi încheie scrisoarea entuziastă astfel: „Îţi prind inima ca pe o garoafă labutonieră!” Pe 3 februarie 1928 abia apare nr. 2 (cu trei zile înainte săîmplinească 20 de ani), iar nr. 3 la sfârşitul lui aprilie, cu o cronică a lui Bogza laUlisse de Il. Voronca. Cu nr. 4 se conturează „Manifestul poeziei penetrantiste”şi chiar o carte cu titlul Penetral, viitorul Jurnal de sex, nr. 5 din „Urmuz” fiindgata pe 15 august. Va fi şi ultimul episod al acestei reviste, deoarece realizatorulei îşi va îndrepta atenţia asupra debutului în volum, împreunând mai multeobsesii: „Capul laborator unde se combină URMUZ – PENETRAL –STRIDENŢĂ – GROTESC. Incendiul ideilor. Va mai apare Urmuz. Penetral?”Sunt reunite aici cele patru dimensiuni urmărite în sfera poeziei, cu atracţiespecială pentru stridenţă, ca stare de violenţă a expresiei, ce tinde şi ea spre o 80
  • 81. CRONICĂ LITERARĂrevistă, „Stridental”!, având ca memento: „zgârii violent viaţa”. Concomitent, T.Arghezi îi publică trei poezii în „Bilete de papagal”. „Pe coperta sexului concentrând trupul tău răsfirat” Pe acest fond au fost scrise poemele din Jurnal de sex, „care nu va fi autobiografie, ci o colecţie de povestiri” (18 febr. 1929). Fără să se fi văzut, Voronca a fost cel ce a definitivat formatul elegant şi titlul volumului bogzian de debut (trecut prin variantele „Ţâţe” şi „Hau- hau”, respinse de mentor), care pe 22 mai 1929 era gata tipărit la Bucureşti, în colecţia „Integral” şi tot el va realiza la Paris o ediţie bibliofilă bilingvă, în câteva zeci de exemplare. „În acest timp (9-24 iulie 1929, n. ns.) am fost la Bucureşti, l- am cunoscut pe Voronca – trebuie să se opereze de apendicită –, am stat o noaptecu Victor Brauner, am adus acasă Jurnalul de sex, admirabil tipărit, şi amînceput să-l împart.” De aici încolo, gruparea de la „unu” îl asimilează întrutotul,pentru radicalismul ei programatic, cartea fiind bine primită de cercul de lalăptăria de pomină „Secol” a lui Şt. Roll. Citit astăzi, Jurnal de sex ne apare – surprinzător – o escaladare amodernismului pe un alt versant decât cel asaltat de Voronca şi colegii săi deavangardă. Cum am văzut, îşi asumă un proiect „în patru puncte” pe care poeziatrebuia să se modeleze: absurd (cu simbolul Urmuz), penetral (sinonim alinstinctului, al sexualităţii), stridenţă şi grotesc. Dacă textul poetic acceptă acestpoligon de criterii, el conturează un sens ascuns, un secret şi – cum se ştie –orice secret anunţă un protest. Nu vom găsi la Geo Bogza, cel de la 21 de ani,spirit liber, dornic să şocheze cu orice preţ lumea din jur, vreun gen de dicteu, dehazard al cuvintelor, de „sintetism” pur formalizat, ci interesul său se îndreaptăspre senzaţional, spre impactul echivoc al textului, ceea ce înseamnă nudizlocarea sensului, abolirea sa prin cuvinte şi sonorităţi hedoniste, ci insinuareaunei semnificaţii obscur-impudice, suficient de controlată ca să ducă la un excesde intimitate. Bogza îşi caută un făgaş propriu, cu o aşternere lentă, descriptivă,a imaginii şi o coregrafie „lucrată”, elaborată, ca în atelierele de iniţiere apictorilor în tainele nudităţii: „Trupul tău curgând şerpuit, plin cu goluri/mă facesă cad în ele alb de spumă/buza mea căutând carne, se frânge în humă/iar ţâţele-ţi cad şi zboară în stoluri//după ele gura mi se umple de bălţi spumoase/ochiiciuruiţi îţi toarnă peste himen ulei gălbui/şi piatra inimei bătându-ţi în pulpă uncui/ţi le visează supte de lipitori scârboase//în locul tău braţele bat aerul şi agită/gâtul parfumului alb, rămas în urmă/degetele bolnave se adâncesc şi scurmă/căutând în mine, carnea ta întrezărită.” (Neajungeri). Este de văzut cât absurd,antiteze NR.1/2011 81
  • 82. cât grotesc sau penetralitate în regim de stridenţă există în această piesă, spre arespecta reţeta autoimpusă. Sigur că în 1929 o asemenea poetică era menită să scandalizeze cititorul, obişnuit cu galeşul pastel semănătorist, cu galanteriile lui Minulescu ori abia acomodat cu modernismul de tip Arghezi-Blaga-Pillat. Imaginile încinse conferă o stare subversivă textului şi se poate spune că acest tip de sexualitate difuză, cu unduiri şi eschive obscene, duce la o voluptate a violării „ascunsului”, marcă recunoscută a scriiturii bogziene până târziu, în reportajele sale horror, în căutarea a ceea ce nu se vede, şi chiar în tabletele în care lăuda congresele partidului comunist, unde lăsa impresia că spune ceva icomod, greu de întrevăzut prin ţesătura de vitrină: „Gestul tău crud trosnind în albul sculptat/ fâlfâie din trup miracolulbraţelor goale/hrăneşte cu umbră linia curbă, moale/ pentru conturul şolduluihumos//îmi latră inima flămândă ca un câine/ spre groapa ţâţelor şi caldul eiculcuş/când pulpa ta începe un tainic lunecuş/şi trupul ţi-l împarţi mănos ca pe opâine” (Lunecări). Iarăşi, spre deosebire de colegii de avangardă, Bogza impuneun ceremonial în lentoare incursiunilor lubrice, bazat pe un repertoriu devocabule lascive destul de limitat ca întindere (de felul: „pulpe”, „pântec”,„ţâţe”, „şold”, „sex”, „fund”, „buric”, „sfârc”, „himen”, „coapse”), dar semnelede explorare a feminităţii nu se abat de la o cotă de rafinament: „Pântecul tău mi-a plăcut să-l trec înot sau călare/ cuprinsul i l-am strâns într-un gard împletit înpiele/ca lupii vin degetele flămânde să treacă prin nuiele/în curtea unde buriculveghind, latră pe fiecare//mai la deal îl păzesc ţâţele ca doi argaţi/numai printreei se deschide o poartă strâmtă/unde lumina cade în genunchi călugăriţăsfântă/nevrând să-l înfăşoare cu pruncii lui spurcaţi...” (Adânciri). Interesant căpoetul, atât de blamat în epocă de pudibonzii tradiţionalişti, în frunte cu N. Iorga,nu recurge la argoul trivial-pornografic, nu împinge erotismul în orgiastic sauscabros, ci îl menţine la cotele unui senzualism „penetral”, mângâind lacomtemplul naturii: „Ce furnici au scos din carnea ta ţâţele ca muşuroaie/ pededesubt ştiu cuiburi cu cartofi îngropaţi/ îmi sunt degetele sape pentru aceştirefugiaţi/ sub pielea ta cauciucată ca o manta de ploaie// îmi răcoreşte mersulroua ierbii de la subţiori/ e un peisaj în munţi pieptul tău cu ţâţe dinamice/ pentruele împletind aceste cuvinte arhaice/ hau hau hau rosteşte glasul sângeluiuneori...” (Rotiri). 82
  • 83. CRONICĂ LITERARĂ „Vioara sângelui a cântat freamătul trupurilor perechi” Continuatori ai lui Geo Bogza nu sunt numai câţiva nouăzecişti saudouămiişti mai furioşi, cum consideră Paul Cernat („Niciun poet român dinperioada interbelică n-a exercitat o influenţă atât de vizibilă asupra tinerilor poeţirebeli din România ultimelor decenii, ca Geo Bogza”, aserţiune uşor exagerată,pusă chiar în fruntea studiului introductiv, cu atât mai mult cu cât opera primuluisegment al creaţiei bogziene n-a fost editată şi cunoscută cu adevăra în perioadarecentă), ci şi alţi poeţi redutabili, din alte generaţii – şi ar fi suficient să-iamintim pe Nichita Stănescu, cu poemele sale impudice, revelate nu de mult,Mihai Ursachi, şi el sedus o vreme de o astfel de scriitură, ca să nu mai vorbimde redutabilii Emil Brumaru şi Mircea Dinescu, după cum chiar şi unele poetese,de la Angela Marinescu la Elena Vlădăreanu, au spart tiparele conformismuluide salon, producând confesiuni pline de francheţe debutonată. Pentru aceştiaGeo Bogza poate fi considerat desigur un precursor, un deschizător de drum şide curaj lexical: cu el s-au rupt baierele decenţei în poezie (deşi nici el nu vinedin senin şi ar fi suficient să evocăm paginile „corozive” ale lui Eminescu sauCreangă, e drept, de circulaţie cu totul restrânsă în primele decenii din secolultrecut). De altfel, de breşa creată în cenzura pudorii de către Geo Bogza vaprofita şi G. T. Kirileanu, ilustrul editor al humuleşteanului, care va îndrăzni săscoată, cu temeri şi eschive – nu cumva să afle mentorul său, N. Iorga – câtevazeci de exemplare numerotate, adaos la ediţia-pilot Ion Creangă, din 1939, laFundaţiile Regale, cu cele două povestiri pornografice ţinute până atunci laindex. Să ne amintim apoi de scandalul pe care l-a produs, în anii ‟90, MihaiGălăţanu, similar cu cel declanşat de autorul Cântecelor de revoltă..., poet„cuminţit” între timp în gazetărie, sau de curentul „porno-erotist” declanşat curâvnă de criticul Dan Silviu Boerescu, şi el potolit în alcovul unei reviste intensdecoltate. Am reconstituit masa de reflecţie din jurul volumului de debut, spre areţine influenţele destul de modeste care l-au însoţit, ceea ce înseamnă că autorulnostru vădea resurse certe de originalitate. Intervalul dintre Jurnal de sex şiPoemul invectivă (1933) a fost foarte agitat: tensiuni din interiorul grupului de la„unu”, un proces purtând acuzaţia de atentat la bunele moravuri (totul pornind dela Saşa Pană, tras la răspundere ca militar); gândul acut al sinuciderii pentrurebelul de la Buştenari, hărţuit de lipsuri multiple, dar şi de frica de anchete şiinterogatorii, la finele anului 1930; momente de elan creator, alternând cudeznădejde şi disperare; dezamăgiri şi trădări ale unor prieteni; scrierea unoreseuri polemice şi de crez artistic (v. Exasperarea creatoare, în „unu”, febr.1933); situarea într-un cult al revoltei şi protestului, cu suport organic în poezie(„Aş vrera să izbutesc în protestul acesta, să mi se dea dreptate, să nu fie decâtun început din seria unor extraordinare răzvrătiri ale spiritului. Îmi dau seamaperfect, cu toată fiinţa, de acest puternic adevăr: revolta e viaţa. A trăi înseamnăa te răzvrăti. Dacă te conformezi eşti mort.” Jurnal, 10 ian. 1931), atitudine carecomunică cu autenticismul şi huliganismul frenetic al grupului de la „Criterion”.De altfel, într-un moment de panică, se gândea să solicite sprijin de la liderulgeneraţiei, Mircea Eliade, ceea ce sugerează afinităţi şi o anumită comunicaţieîntre baricadele extreme. Intervine şi un episod amuzant: în timpul uneiconferinţe susţinute de Liviu Rebreanu, preşedintele de atunci al SocietăţiiScriitorilor, la Câmpina, la 2 aprilie 1931, Bogza îi strecoară fiicei acesteia înbraţe cartea sa Jurnal de sex, iar Puia, brusc, se înroşeşte, îşi pierde cumpătul,antiteze NR.1/2011 83
  • 84. cade pradă vecinului ei de stal, punându-l în reală dificultate pe vorbitor („Încâteva ceasuri nu mai era nimic protocolar între noi”). Se verifica astfel vrajaseductivă a cărţii... Continuarea publicării Jurnalului, aflat în arhiva scriitorului (iar aceastanu e rătăcită, ştim la cine se află), ar furniza şi alte amănunte interesante. „răscolind în carne un episod murdar/făcutu-ne-am prin astaiubirea mult mai pură” Poemul invectivă, cu amprentele digitale ale autorului (1933) întrece încutezanţă verva licenţioasă, abia „încălzită”, în volumul din 1929. Scandalul seamplifică şi poetul ajunge într-o celulă la Văcăreşti, pentru „ultragiu publiccontra pudoarei”, dar şi pentru argoul ca o „lavă de păcură”, cum spune F.Aderca şi lexicul destrăbălat (faţă de „tăriile” de limbă anterioare, apar acumcuvinte ca: „erecţie”, „ejaculare”, „ovare”, „onanie”, „craci”, pentru prima oarăutilizate în poezia de la noi), din cele câteva balade funambuleşti, cu personajede margine – „marinarii venerici”, „destrăbălatele frumoase”, „hoţii” de laDoftana, ucigaşul Maruth, „domniţa care s-a culcat cu câinii”, Anica nebuna,Gheorghiţă cizmarul, „Naufragiatul incestuos” etc., colecţie cu care intră îngaleria T. Arghezi – M. R. Paraschivescu. Tenta sfidării este manifestă: „Scriudespre tine poemul acesta./ Pentru a face să turbeze de ciudă fetele burgheze/ Şisă se scandalizeze părinţii lor onorabili/ Fiindcă deşi m-am culcat cu ele denenumărate ori/ Nu vreau să le cânt/ Şi mă urinez în cutia lor cu pudră/ Înlingeria lor/ În pianul lor/ Şi în toate celelalte accesorii care le formeazăfrumuseţea.” (Poem ultragiant). Paul Cernat remarcă exact faptul că, dupăaceastă trecere prin zonele „interzise” ale expresiei, Geo Bogza s-a „cuminţit”,„sau poate doar s-a maturizat”; mai mult decât atât, la senectute şi-a rescris unelepoeme, eliminând excesele. Realizatorul ediţiei cred că a procedat corect prin aopta pentru starea iniţială a volumelor de până la 1945, Ioana Maria.Şaptesprezece poeme (1937), Cântece de revoltă, de dragoste şi moarte (1945),deşi, într-o Addenda, meritau incluse acele câteva piese risipite prin reviste şicare, dintr-un motiv sau altul, n-au mai intrat în pagina de carte (este cazul, de pildă, al poemelorGeo BOGZA cu Saşa PANĂ, în 1934 Descântec, Atenţiune sau Penetral, din revista „Urmuz”, sau al poemului Plâns cu stânci, datată 1927, printre primele texte poetice). Şi tot aici îşi puteau găsi locul şi articolele-program sau artele poetice, de felul: „Exasperarea creatoare” (cu motto-ul: „scriu pentru că viaţa mă exasperează”), 1933, „Poezia pe care vrem să o facem”, 1933, şi alte manifeste risipite în 84
  • 85. CRONICĂ LITERARĂreviste, texte ce-şi au importanţa lor în devenirea avangardei, conturând totodatămai pregnant, cu argumente doctrinare, prima perioadă de creaţie. „Avangardeitrebuie să i se recunoască un merit de seamă. Ea a adus în cultura noastră – şi încea occidentală – o frenezie care lipsea; o acceleraţie fantastică a perimărilor şiuna a înnoirilor gândirii creatoare...”, va spune mai târziu (v. Eu sunt ţinta. GeoBogza în dialog cu Diana Turconi. Du Style, Bucureşti, 1996, p. 261). Este clarcă după Ioana Maria... putem vorbi de o etapă distinctă, în care intră Poempetrolier (1934) şi Noaptea tragică, ciclu conturat după 1933 şi rescris cu o altărutină literară în 1965, unde abia se mai simte contextul avangardist; urmată deo a treia etapă, cea de după 1945, cu titlurile Eu şi palmierul (1945-1970), WaltWhitman (1955) şi Statui în lună (1960-1977), unde aerul libertin şi anti-filistinde la „unu” se pierde cu totul, în favoarea unor poeme retorice, dominate decircumstanţial. Bogza îşi schimbase faţa, devenise între timp campion respectatal reportajului În volumul Orion (1978), Bogza şi-a întocmit o secţiune Urmuz, în carea publicat piese „de tinereţe”, unele „revăzute şi aranjate”, cosmetizate, cum sespune azi. Autorul ediţiei le publică în forma lor corectată, revizuită, deşi într-unaparat critic riguros meritau să fie redate în starea iniţială, neretuşată. O ediţieviitoare, o ediţie critică în toată putera cuvântului, va rezolva asemenea restanţe.Oricum, ediţia lui Paul Cernat rămâne de certă referinţă, reprezentând un pasînainte în cunoaşterea unui personaj literar cu o biografie aventuroasă.antiteze NR.1/2011 85
  • 86. Constantin TOMŞA IULIAN ANTONESCU ŞI POEZIA MEDIEVALĂ În ianuarie 2011, în preajma zilei când s-a aniversat împlinirea a 152 de ani de la Unirea Principatelor Române, la Piatra-Neamţ, s-au comemorat 20 de ani de când a încetat din viaţă Iulian Antonescu, omul de o aleasă cultură, al cărui nume se leagă de Piatra-Neamţ, de Judeţul Neamţ, nu numai prin faptul că oraşul din apropierea străvechii cetăţi geto-dace Petrodava este locul său de naştere, dar şi pentru că, în calitatea pe care a avut-o – director al Muzeului Regional Bacău (1957-1971) şi director în Direcţia Muzeelor din România – a fost cel care s-a preocupat şi a desfăşurat săpături arheologice şi pe aceste locuri, a înfiinţat Muzeul de Istorie din Bicaz, a donatstatului român, în 1960, imobilul din apropierea casei părinteşti, în care se aflăMuzeul de Ştiinţele Naturii din oraşul natal şi a contribuit direct la reamenajareaMuzeului de Istorie şi Arheologie din Piatra-Neamţ, cu prilejul mutării acestuia(1980) în clădirea în care se află şi în prezent. Comemorarea a avut loc la Muzeul de Istorie din Piatra-Neamţ, înprezenţa prof. Eugenia Antonescu, soţia şi colaboratoarea distinsului istoric,având loc, printre altele, un eveniment inedit, lansarea volumul Neliniştimedievale, ce conţine poeme în traducerea lui Iulian Antonescu, parte dintreacestea publicate, între 1970 şi 1971, la rubrica Orfeu a Revistei Ateneu. Preocuparea istoricului pentru poezie pare una de divertisment, pe lângăactivitatea sa fundamentală, în domeniul cercetării ştiinţifice, de organizare şidezvoltare a reţelei de muzee din România, domeniul în care a lucrat dupăabsolvirea cu Diplomă de Merit (1956) a Facultăţii de Istorie a Universităţii dinBucureşti: director al Muzeului Regional Bacău, între 1957 şi noiembrie 1971,perioadă după care devine director la Direcţia Muzeelor din România, apoiinspector general în Ministerul Culturii, la Departamentul Dialog cu Străinătateaşi membru în Comisia Monumentelor şi Siturilor Istorice (1990). De ce poezii medievale? Autorul însuşi a răspuns încă din 14 iunie1971: […] Dacă cineva m-ar întreba vreodată care este partea cea maiinteresantă din istoria omenirii, aş spune, indiscutabil, Evul Mediu. […].Destinul popoarelor atunci s-a hotărât, în Evul Mediu, şi graniţele etnice s-aumutat în Evul Mediu şi nu altădată, iar sentimentul istoric al acestor oameniatunci a funcţionat. 86
  • 87. CRONICĂ LITERARĂ Cartea Nelinişti medievale (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010),apărută sub egida Bibliotecii Municipale din Capitală şi a Fundaţiei ce poartănumele autorului, coordonată de profesoara Eugenia Antonescu, beneficiază de oprefaţă semnată de acad. Răzvan Theodorescu (Neodihna cărturarului), unadevărat portret al celui pe care îl numeşte «păstorul» tuturor muzeelor dinRomânia. Volumul, care nu este o simplă culegere de tălmăciri din poeziamedievală, deşi acestea alcătuiesc miezul, esenţa cărţii, mai conţine un text –Asumarea publicării – semnat de Eugenia Antonescu, în care este conturatportretul traducătorului; sunt prezentate câteva amănunte ce justificăpreocuparea acestuia pentru poezia medievală şi motivele determinante aleeditări cărţii: acceptul autorului să publice o parte din respectivele traduceri înmai multe numere din Revista de cultură «Ateneu» (1970-1971), dar şiîncurajarea şi ajutorul prietenilor mei şi ai lui Iulian. Tot ea a alcătuit: unRemember biografic Iulian Antonescu, succint, dar cu date esenţiale ce aumarcat viaţa acestuia, un text – Recunoştinţă postumă – din care aflăm informaţiidespre felul în care a fost şi este preţuit postum cărturarul, un indice de nume şi obibliografie selectivă (absolut necesare înţelegerii textelor poetice şi completăriicunoştinţelor acelor cititori interesaţi să afle mai multe informaţii despre epoca şipersonalităţile secolelor X-XVI. Cartea beneficiază de peste treizeci de ilustraţiisugestive realizate de cunoscutul artist plastic Ilie Boca şi conţine câtevafacsimile din manuscrisele acestor tălmăciri libere realizate de Iulian Antonescu,ambele contribuţii având rolul de a-i spori valoarea din punct de vedere bibliofil. Referindu-ne la conţinutul propriu-zis al cărţii, vom face menţiunea cătextele au fost aşezate într-o ordine bine gândită, ţinându-se seama de timp, despaţiu, dar, mai ales, de valoarea autorilor din a căror operă a tălmăcit IulianAntoneascu. Astfel, după un prim grupaj din creaţia trubadurilor provensali dinsecolul al XII-lea, deschis cu Guillaume al IX-lea, conte de Poitiers, duce deAquitania, cel care face parte din secolul de aur al acestor trubaduri, căruia i semai adaugă Arnaut de Mareuil, de Bernart de Ventadour, Bertrand de Born sirede Hautefort şi Guiraut de Bornell, urmează câteva poeme din creaţia a trei poeţimedievali din Ţara Galilor, din acelaşi veac al XII-lea, considerat veacul de aural literaturii din acel spaţiu, apoi trei compartimente ample cu poezie franceză(secolele XI-XIII) – Chrétien de Troyes; Cronicari francezi din secolele XII-XIII; Jean Bodel cronicar şi poet francez. Nu lipsesc truverii nordului (sec. XIII-XIV), poezia celtică (sec. XIV-XV), poeţi catalani (sec. XIII), poezie scandinavă(sec. XI-XI), anonimi (sec. XII-XIII). Şi, pentru ca imaginea pe care a dorit să opropună cititorului despre poeziile neliniştilor medievale din Europa să nu parăunică în literatura universală, autorul a completat-o fericit cu câteva tălmăciridin poezie veche japoneză (secolele XI, XIII şi XVII), cartea încheindu-se cudouă versuri splendide: Unde eşti, cocor albastru, / Să plutim sus, în văzduhulcurat? (Ashikaga Yoritomo, Cântecul samuraiului răpus). Ceea ce reţine atenţia cititorului, chiar şi a celui mai puţin cunoscător alistoriei Evului Mediu, este priceperea în selectarea autorilor şi a poemelor,antiteze NR.1/2011 87
  • 88. asupra cărora s-a oprit traducătorul, trădând un rafinament aparte, un gustdeosebit pentru arta autentică, pe care ştie să o reţină ca un gurmand ce trăieştesatisfacţii depline transmise cu generozitate; creaţii cu tematică ce abordeazămomente ce au însoţit fiinţa umană de la începutul existenţei sale istorice:iubirea (dragostea mai puternică decât moartea); moartea (doamna rece şitemută), adulterul (Dar mai dulce dintre toate / […] / Este patul altuia), dar şidragostea ce leagă făptura-ţi de onoare, / de glia strămoşească, de vatră, depământ, / De sfânta omenie; lupta pentru putere, toate într-o traducere liberă,după cum au constatat specialiştii cunoscători ai creaţiilor originale ce stau labaza tălmăcirilor, dar şi într-o frumoasă, bogată şi perfectă limbă română,adăugăm noi. Sunt alese versuri în care este condamnată setea de cucerire, ceacare se soldează cu acelaşi rezultat ca lupta cruciaţilor: Avem aripi, cutezanţă, /Dor de ducă şi avânt. / Hulpavă ne-adastă moartea / Într-un bulgăre de pământ.(Bertrand de Born sire de Hautefort – Cântec de plecare în Cruciadă, sec. XIII) Multe poeme sunt adevărate lecţii de morală prezentate prin intermediulmetaforei, precum Porunci pentru cel ce urmează a fi cavaler, de Perceval sauLe conte de Graal Merită reţinute caracterizările făcute autorilor: Delicatul şi voluptuosulArnaut de Mareuil; Bernart de Ventadour cel mai pasionat şi sincer…;Sarcasticul şi gravul şi doctul Guiraut de Bornell «maestrul trubadurilor»;Prinţul Howel, cel mai gingaş şi strălucit poet al dragostei, şi nu sunt de neglijatnici succintele, dar preţioasele informaţii referitoare la unii autori pe care IulianAntonescu îi consideră mai puţin cunoscuţi: Chrétien de Troyes, autorul ciclului«Mesei rotunde», trăieşte la curtea regelui Henric II Plantagenetul, în a douajumătate a secolului al XII-lea. (V. şi prezentarea mai amplă a lui Jean Bodel,autor al epopeii La chanson des Saxons.) Această splendidă carte de tălmăciri, adevărate bijuterii din poeziamedievală, pe lângă încărcătura informativă şi estetică, se constituie într-omodalitate de completare a portretului intelectual al lui Iulian Antonescu cutrăsături nobile ale caracterului său: gingăşie, sensibilitate, conduită etică,morală ireproşabilă, un gust aparte pentru poezie, pentru artă în general, şi untalent deosebit, care sigur îi aparţine, în alăturarea cuvintelor, în crearea unortropi inediţi (calul mării, vântul, armăsar nebun; făptura dulce ca păcatul; unlup născut din neguri ş. a.). Impresionează şi reţin atenţia poemele alcătuite dinimagini ale marilor bătălii din primele secole ale mileniului al II-lea, precumvictoria lui Wilhelm Cuceritorul: Oastea-ntreagă-i doar un chiot; toată oastea edoar flamuri / Râd în hohot mercenarii, joacă armăsarii-n hamuri / Soldăţoi deorice limbă, despuindu-i pe învinşi / Se acoperă cu aur, doar cu aur stau încinşi/ Soldăţoii, pleava lumii, rouenezi, gasconi, bretoni, / covârşiţi de fericire şiblazoane de baroni (Benoît de Saint Maure). Când traduce, Iulian Antonescu atribuie eroilor, indiferent de etnie,trăsături ca şi cum ar fi desprinşi din legendele şi poveştile româneşti, precum înCântec, de Thibaud le Grand, conte de Champagne, secolul al XIII-lea, în careeroii sun feţi-frumoşii din poveste. Are ştiinţa alcătuirii imaginilor de tot felul, 88
  • 89. CRONICĂ LITERARĂvizuale, auditive, încât, mai ales când e vorba de scene de luptă, acestea sereproduc veridic în mintea cititorului: Pe cai, pe cai cu toţii / Desfăşuraţistindarde / În smoală diavolească / Simt inima că-mi arde. / Nestinsă suferinţă! /Desfăşuraţi stindarde / Pe cai, pe cai cu toţii, / Ah! Foc drăcesc mă arde!(Răzbunarea lui Guerri le Sor, din opera lui Raoul de Cambrai). Se mai reţinfabulele şi poeziile în care e prezentă Doamna cu coasa, pentru acestea din urmă,parcă, traducătorul ar avea predilecţie (Charles d‟Orleans, Îndoială) Ca unul care am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Iulian Antonescuîncă din 1965, când, de-abia întors de la Congresul Internaţional de ArheologieSlavă de la Varşovia, unde s-a luptat pentru a demonstra că teritoriile pe caretrăiesc românii au fost locuite dintotdeauna de strămoşii noştri, a vorbit (în salade şedinţe de azi a Muzeului de Istorie, pe atunci a Consiliului Popular alRaionului Piatra-Neamţ) unui grup de cadre didactice printre care mă aflam şieu; la fel, ca unul care l-a solicitat pe marele istoric să continue programulconferinţelor publice la Casa de Cultură a Sindicatelor în 1969-1970, şi ca cel ceam avut onoarea să mă număr printre cei care au lucrat în preajma şi subîndrumarea marelui om de cultură pentru reorganizarea expoziţiei permanente aMuzeului de Istorie, în 1980, după mutarea acestei instituţii în clădirea în care seaflă şi în prezent., dar şi pentru preţuirea ce am nutrit-o faţă de marea sapersonalitate, consider rândurile de mai sus un modest omagiu pe care i-l datorezde mult. TRADUCERI DE IULIAN ANTONESCU TRUBADURI PROVENSALI, SECOLUL AL XII-lea Guillaume al IX-lea, conte de Poitiers, duce de Aquitania (* Când coroana-mi strânge fruntea, O arunc şi, dacă-mi place, Las o clipă vântul umed, Vântul proaspăt să se joace Printre plete, peste frunte, Până-mi înfioară geana. Dacă tâmpla-ncărunţită Mi-o apasă coiful rece, Mă opresc strunindu-mi calul; Stolul călăreţ îmi trece, Steaguri flutură pe suliţi, Scutieru-mi poartă coiful.antiteze NR.1/2011 89
  • 90. Mult mai dulce decât boareaMâna Doamnei îmi aducePeste frunte, alinareaŞi, fantastic, visul naşte Ca o ceaţă din pădure Dorul purtător de taine.Mă gândesc la alte vânturiCe-mi stârneau nebune pofte;Paj zglobiu scriam noi cânturiPentru altă mână dalbă. Pentru altă mână dulce Vai, dar mâna-i azi ţărână…Din ungheru-ascuns al vremiiDoamna Rece şi TemutăMă ameninţă şi-mi spunePrin privirea ei tăcută: „ – În curând va bate vântul Fără să-ţi dezmierde fruntea.”„ – Doamnă, stăpâneşte-ţi coasa.Hulpav nu-ţi întinde-aripa.M-ameninţi cu veşniciaCând în pumni de fier strâng clipa?...” IIÎn zori am vânat cerbul,Cerbul de aur, hăituit de ogarii mei iuţi;Era numai durere şi moarte,Când, strunindu-mi calul, l-am străpuns.I-am retezat capul, trofeu pentru sala cea mare,Sala cavalerilor, sala celor buni şi viteji,Capul lui de prinţ al păduriiPentru slava-mi de cavaler şi duce.Pentru nobilii mei prieteni, spinareaŞi crupa puternică cu aromă de brad,Carne, carne roşie, pietroasă.Pentru bucuria lor şi a mea.Pieptul, măruntaiele calde, picioare mlădii,Picioare de criţă, câinilor ageri, răsplată,Parte le-am făcut, şi haita flămândăA-ntins ospăţ de sânge pe pajiştea de rouă. 90
  • 91. CRONICĂ LITERARĂ Dar, mai întâi de toate, pe furiş, M-am aplecat, ferindu-mă de ceilalţi tainic. Şi-am cules din colţul ochiului gingaş răspuns, Pentru Tine, o, Doamna Mea, lacrima lui Strop din cleştarul izvoarelor… *) Face parte din secolul de aur al trubadurilor provensali. Bertrand de Born Mi-e dragă primăvara dulce Ce-aduce flori şi gingaşe frunzişuri Şi-mi place şi mai mult s-ascult Al păsărilor dulce viers. Dar făr-de seamă-i desfătare Ce mă cuprinde când Văd aprigi flamuri fluturând Iar tropotul de cai cuprinde Şi munţi şi văi cu al său freamăt Sarcasticul şi gravul şi doctul Guiraut de Bornell „maestrul trubadurilor” Patul e păcat de moarte Bucurie şi durere, E corabia ce duce Către ţărmul de plăcere E şi luntre a speranţei. Baldachin pentru seniorul Desfătat de bucurii; Laviţă ce-adoarme truda După zile de urgii Şi amar pentru ţăran Temniţă pentru bolnavul Suferind de azi pe mâine, Pentru schilav, neputinţa-iantiteze NR.1/2011 91
  • 92. Face doar cuşcă de câine Nu coteţ de porumbei. Dar mai dulce dintre toate. Dintre toate, Doamna Mea, – Domnul deie-ne iertare – Este patul altuia! Pe când groaznic, cel mai groaznic Sumbru, zilnic şi banal, Cred că ai ghicit, Frumoaso, Este patul conjugal…! POEŢI CATALANI, SECOLUL XIV-LEA Mosen Zallba Cavaler maur din insulele Baleare. Tatăl său trecuse la sfârşitulsecolului al XIII-lea la creştinism, slujind regilor aragonezi. Mosen Zallba cântădragostea cu patimă fiind obsedat de necontenita confruntare cu ereditatea sa,fost cavaler maur având educaţie creştină. Moştenire În grai străin, grai catalan, Îmi strig durerea către cer, Port strai străin de cavaler Şi mândru coif – fără turban. Străbuna lege n-o mai ţin Şi nu tresar prins de fior La jalnic glas de muezin. Doar amintirile mă dor! Mă simt creştin, când dau setos, În duşmanul necredincios, Şi până-n tălpi mă ştiu creştin, Când sorb din rubiniul vin. Dorul cumplit, chemări străbune Năvalnic prind din nou să-mi sune Porunca sângelui păgân Şi stihuri din Coran îngân. 92
  • 93. CRONICĂ LITERARĂ Oricâte ori, Hurie albă, Te mlădii, zornăind din salbă. Cu şoldu-mbii şi sânul chemi Patimi de foc, din alte vremi. Din vremi de vis, din vremi de aur, Când stăpânea regele Maur; Puternic, blând, iubit: un zeu, Harun al Madj – bunicul meu. Port azi un coif fără turban, La strai creştin de cavaler, Şi-mi strig durerea către cer, În graiul aspru catalan. Fathmé, dă-mi gura, te conjur, Să fiu o clipă prinţ maur. Fă-ţi coapsa, sânii, cupe vii Străbunii-n carne să-mi învii! Şi sânul sidefiu ca ambra, Să oglindeşti, ca-n vis, Alhambra! POEZIE SCANDINAVĂ, SECOLELE X-XI Thórmódr Kolbrúnarskald – secolul al XI-lea Năluciri Vântul bate, bubuie talazul, Renul alb * goneşte hăituit. Răi sunt câinii mării Şi au dinţi de criţă! Renul alb s-aruncă înspre noi primejdii Cârma ţine-o zdravăn, către asfinţit. Iuţi sunt câinii mării, Ţine cârma bine! Bjorn, Alfgar, Gunar, sprintene Ketil, Mord-Picior de Taur, Olaf-Barbă-Sură, Aruncaţi în mare grijile ce mint Aruncaţi în valuri dragostea ce furăantiteze NR.1/2011 93
  • 94. Suflet de voinic! Mâine va fi mâine cu sau fără noi, Azi în ieri se schimbă făr-a noastră ştire, Aruncaţi în mare grijile ce mint, Aruncaţi în valuri clipa de iubire! Hohotiţi în cor! Vuietul din scuturi răsunând prelung ** Nu-i îndemn la luptă şi la pribegie, Aruncaţi în spumă şi în val adânc Talismane scumpe, amintiri deşarte! Vai, cum sună scutul! Vaietul din scutu-mi s-a înfipt în piept Dangăt de durere şi de dor nespus. M-a lovit năprasnic, aprig m-a străpuns. Te zăresc aievea, sunt al tău supus, Kolbrun-Plete-Negre! Kolbrun, caut moartea cu sălbatic dor Cursă după cursă, îmi gonesc drakkarul *** Mâine va fi mâine, poate fără noi, Când temuta Norna **** îmi va seca amarul, Kolbrun-Plete-Negre! Bjorn, Alfgar, Gunar, sprintene Ketil, Mord-Picior de Taur, Olaf-Barbă-Sură, Aruncaţi în valuri doriri care mint, Aruncaţi în mare dragostea ce fură Suflet de voinic. *) Vasul de război al acestui poet războinic **) Vikingii îşi atârnau scuturile pe partea exterioară a vasului, expunându-leastfel loviturilor valurilor ***) Vasul ****) Zeiţa morţii 94
  • 95. INEDIT DANIEL TURCEA Daniel Turcea (n. 22 iulie 1945, Târgu- Jiu - d. 28 martie 1979, Bucureşti) este omologat ca unul dintre poeţii religioşi autentici din spaţiul cultural românesc, preocupat în egală măsură de calitatea estetică a versurilor şi de fidelitatea transmiterii învăţăturilor creştin- ortodoxe. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Piteşti, unde a absolvit secţia reală a Liceului „Nicolae Bălcescu“. A urmat cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. Debutul său literar s-a produs în 1966, în revista „Amfiteatru“. Scriitorul Dumitru Ţepeneag îlportretizează astfel: „Mic de statură, cu mustaţa neagră şi părul uşor ondulat,Daniel era o prezenţă plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi,Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Retragerea laMănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale.“ În timpul vieţii i s-au publicat volumele «Entropia» (1970) şi «Epifania»(1978). Desăvârşire Cel ce dăruieşte e mai presus decât simţirea, dăruind o altă simţire, ca să vedem, să auzim şi să grăim, afară de lume, şi de moarte, şi de vreme, prin toate simţurile, prea curat şi clar pe cât e cu putinţă ochilor, de taină, şi gândirii ca să vadă. Părăsind vederea 95
  • 96. şi-a celor dinafară,şi-a celor cunoscute, şi a sa intrând mereu adânc în neştiinţăfără a se opri, fără să afledecât mereu sporind lumina taineiprea întunericul şi prea luminaape numesc ce nu mai pot numilumină şi adâncă scufundareşi nume daucelor ce nu aunume şi asemănare, fiecăruiom, prea mistuind aprindeîn el un soare.Iubirea ce se pogoarăAtingerea-ţi vindecă lepra,Degetele Tale dăruiesc Lumină,celor orbi le sunt dimineaţă!Iubire,Ai petrecut cu ucenicii,Ai umblat pe ape ca pe uscatAi binecuvântat pâinile,Ai tămăduit mulţimi,Ai iertat, Ai mângâiat, Ai adus bucurie.Ai rostit despre Lumină,Ai chemat la Viaţă.Ai arătat Viaţa.Şi ai dat Trupul Luminii spre hranăŞi Sângele Luminii spre iertare!...Şi nu numai Tu, ci toţi câţi au urmat ŢieNumele cel prea dulce al izbăvirii, Tu eşti,apa odihnei, cea numai viaţă,temeliile adâncului.Şi izvoarele Luminii,ce nu e departe, ce nu e afară,Iubirea ce vine din moarte,Iubirea ce-nvie, sub ploaia de raze 96
  • 97. INEDIT cu orbitoare lumină! Soare mai adânc decât cerul, Soare în Trei străluciri, Cu toată puterea de-a fi, Tu eşti, asemenea pâinii, asemenea vinului, în adâncul inimii, mai aproape, Tu eşti! Iubirea cea cu blândeţe, iertând, mâinile ţi le culci pe lemn, uimire, Dăruieşte-mi simţirea darurilor Tale, Tu, bucurie, Tu Prea Curată Bucurie, mai presus de toate câte au început să fie4 şi sunt! Altar în stânga e peştera, la mijloc e masa, sau poate mormântul pe masă, Potirul, în care se află Cuvântul. Despărţire De acum către cine voi merge? Cine-mi va primi lacrimile? din înălţime ascultându-mi frângerea inimii căci iată, văd chipul morţii.antiteze NR.1/2011 97
  • 98. Acum luminează-mi Tu ca să te văd, fie cât depuţin.Adevăr adevărat.căci de-acum vin întunecatele chipurişi faptele zilelor mele,acum sunt miemormântpecetluit,buzele tac şi graiul, ca ceara ce se prelinge…Numai tu, Maică Fecioară,crin al cerului, cu roua stelelor preastrălucindplecându-şi genunchii,coboară cer în inima mea şi pe buzele meleşi cheamă,din adâncsufletul meu!Soarele sufletuluiI.Acum, măcar acum,Cât sunt încă viuCât mai port încă în sânge,Frânte, razele vieţii,Acum, măcar acum,Dăruieşte-mi dorulEternităţii!Dorulneomenesc…pe care nici dezmierdarea iubitei,nici darurile oamenilor,nici toate vieţile de pe pământ,nu-l pot stinge –ca să potmuri,în lumină!II.Şi credeţi, odată cu mine,Soarele există! 98
  • 99. INEDIT Celălalt Soare, al sufletului, Cu mult mai mare ca cerul Fără margini! Acesta răsare Nevăzut şi în taină În inima omului! Numai Iubirea creează, Din Iubire au fost Lumea şi omul zidite, Numai Iubirea sfinţeşte, Căci Sfântă este! Doamne, pogoară-te iar În trupul acesta şi vindecă, Şi-l zideşte locaş de închinare Şi fii, Iar şi iar Şi de-a pururi, în sufletul meu! Dorin PLOSCARU VALIZA CU MANUSCRISE A POETULUI DANIEL TURCEA,ÎNCREDINŢATĂ IPS MITROPOLIT TEOFAN Luni 28 martie 2011, ora 17.00 în sala „Sala coloanelor” laFacultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi (Secţia „Studium” a Bibliotecii„Dumitru Stăniloae” din Iaşi), a avut loc lansarea volumului Epifania –cele din urmă poeme de dragoste creştină, apărut la Editura Doxologia aMitropoliei Moldovei şi Bucovinei, cu binecuvîntarea ÎnaltpreasfinţituluiPărinte Mitropolit Teofan, o ediţie îngrijită de Lucia Turcea şi pr. SeverNegrescu. În cuvîntul de început, Părintele Mitropolit Teofan a mărturisit căuna dintre îndatoririle pe care le avea de împlinit, pe vremea cînd eraMitropolit al Olteniei, a fost aceea de a edita opera poetului DanielTurcea: „Valiza cu manuscrise mi-a fost încredinţată cu Act de donaţie decătre sora poetului, Lucia Turcea. La un moment dat în graba plecării dela Craiova nu mai ştiam unde le-am pus. Le-am găsit la Mănăstireaantiteze NR.1/2011 99
  • 100. Miclăuşeni şi iată-le acum aici, editate. Va urma un alt volum din poeziilenecenzurate ale lui Daniel Turcea şi apoi toată opera va vedea luminatiparului la Editura Doxologia. Daniel Turcea dă mărturie în această cartedespre tot ceea ce el a trăit în ultimele clipe ale vieţii. Poeziile îl arată peDaniel Turcea în preziua morţii. Mulţumesc lui Dumnezeu că a găsit întrepămîntenii acestei lumi fiinţe precum Daniel Turcea. Mulţumesc LucieiTurcea pentru că a încredinţat Bisericii manuscrisele fratelui ei şipărintelui Sever Negrescu.” A vorbit apoi sora poetului, Lucia Turcea, care a evocat momentedramatice din viaţa poetului: boala, suferinţa, moartea, poeziile dictate pepatul de spital, lumânarea de ceară de la cuvioasa Paraschiva. „Cartea vorbeşte despre bucuria de a trăi în Hristos, desprecredinţă, nădejde şi dragoste, despre mila pentru toţi sărmanii lumii,despre bunătate, blîndeţe, smerenia, despre iertare“, a mărturisitemoţională Lucia Turcea, mulţumind celor care au contribuit la facereacărţii. Cătălin Jeckel, directorul Editurii Doxologia, care trebuie felicitatpentru condiţiile grafice de excepţie ale cărţii, a arătat că „în 28 martie,anul acesta (2011) numărăm 32 de ani de la mutarea la cele veşnice apoetului Daniel Turcea.” Au mai vorbit în continuare poetul şi preotul Sever Negrescu,despre fulgul de nea şi poet, poetul şi preotul Dorin Ploscaru, care a vorbitdespre poezie ca act taumaturgic al lumii, lect. dr. Puiu Ioniţă de laFacultatea de Litere a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, despre poeziamistică şi imnologică; prof. drd. Paula Sabău de la Colegiul „SfîntulSava” din Bucureşti, despre generaţia poetică a lui Daniel Turcea. Întrealocuţiuni, Cvartetul de coarde „Finalis” a interpretat partituri de Mozart,actriţa Anca Ciubotaru de la Teatrul „Luceafărul“ din Iaşi a recitat dinpoemele lui Daniel Turcea. Elevii de la Colegiul Naţional „OctavBăncilă” din Iaşi au prezentat o expoziţiei de lucrări de grafică. Ne-am bucurat de întîlnirea cu poeţii şi confraţii: Cornelia Leonte,Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Grigore Ilisei, ConstantinParascan, Petru Ursache. În Nota asupra ediţiei citim: „În ajunul Bunei Vestiri din anul2004, Lucia Turcea a donat Înaltpreasfinţitului Teofan manuscriseletuturor scrierilor poetului Daniel Turcea care au caracter religios, precumşi alte scrieri ale acestuia (acte, scrisori, desene originale, caiete cuînsemnări, poezii dictate la spital, eseuri etc.) mărturisind că autorul şi-aiubit nespus confraţii şi a dorit ca poeziile lui să le fie călăuză spremîntuire“. Cu această ocazie, am primit de la Lucia Turcea încuviinţarea de apublica în revista „Antiteze“ acest grupaj poetic. 100
  • 101. SEMN DE CARTE Cristian LIVESCU Liviu Ioan Stoiciu, nou tratat despre frică şi „stigmatul obârşiei“ „Cuprins de viscol pe dinăuntru, îmbrăţişat pe/dinafară de o fiară“ Scriind despre volumul lui Liviu Ioan Stoiciu La plecare (2003), cu câteva poeme absolut cutremurătoare, emiteam părerea că el marca nu încheierea unei etape, ci a unui întreg ciclu creator în devenirea poetului, după care ar fi fost greu de anticipat direcţia unei noi volute. Era un fel de carte a despărţirilor de un univers sensibil, a cărui uzură se simţea în emisia acestui autor, exigent cu sine şi cu scrisul, luând ca pretext ritualul morţii şi al înmormântării, al trecerii între tărâmuri, fără consum pitoresc sauetnografic, ci doar cu smerenia şi cinismul zădărniciei ca aliate, convins „cănimic n-are sens:/ totul e o armură a formei/ neschimbate”. În definitiv, poezianu e altceva decât consum de trăiri şi încercări ale limitelor şi ne amintim căfiecare volum semnat de Liviu Iona Stoiciu (originar din Dumbrava Roşie, jud.Neamţ, n. 19 feb. 1950) întocmea o asemenea experienţă bine determinată, de lareveriile de adolescent, la cantonul „de peste linie în barieră” Adjudu-Vechi,până la „jurnalul de ospiciu” – ospiciul „noii lumi”, cu pacienţii lumii abiaalungate, unde „se lasă viitorul, ca întunericul”, sau „jurnalul animal”, acelmonolog al îndurării, al silnicei răbdări de a ne duce în cotidian cu sumedenie de„fiare ale înaintării spirituale”, dacă acceptăm că suntem făcuţi din celule şiorgane gata mereu de luptă, de reacţii violente, „cu sufletul, inima şi mintea pepost de câini care/ înghit hălci din/ amintirile dragi ale celor învinşi” (v. volumuldin 2000, Poemul animal). Ipoteza noastră avea să se confirme: la scurt timp după La plecare,poetul a publicat o masivă ediţie de 500 de pagini şi cu peste o mie de titluri, aintegralei operei, Cantonul 248 (Editura Vinea, 2005, seria Ediţii definitive),oferind o panoramă retrospectivă, dar şi un fel de „rămas bun” spus uneiperioade creatoare, de un sfert de secol şi mai bine. A tras cortina peste propriaapocalipsă interioară, cum se amuza să-i spună unul din colegii ieşeni degeneraţie, încheiată ca la teatru, cu suprimarea celei mai nesăbuite dintreantiteze NR.1/2011 101
  • 102. „vocile” lăuntrice, învinse de aşteptarea în van aluminii depline. Constantele acestei poetici seconturau acum mai bine, mai pregnant: oralitatea,remarcată de majoritatea comentariilor critice, nuca locvacitate schizoidă, ci pentru a sfida cu eaconfortul metaforic, contrapunându-i firesculbrutal şi ironic al rostirii discursive, sau – dupăspusa lui N. Steinhardt – strădania riscantă de aumbla „pe drumuri, printre obstacole verbale,întrutotul neselectate, nerafinate”; apoi, postura de„martor al dezastrului”, prelungită şi în scriitura dedupă revoluţie, împrumutând ceva din vervagrotescă a personajelor lui Beckett, cu voluptatealor de a se hrăni cu absurd; dialog cu mitologiile,cu arhaicul neaoş („restul, dintotdeauna, e doar orepetiţie”), cu replicile lor în realul de azi, tehnică folositoare în a conferipoemelor fundal parabolic şi o fină undă morală; intrarea în intimitateaderizoriului, a bolgiei de la marginea provinciei; obsesia memoriei care, ca şifrumuseţea unei femei, trebuie mereu întreţinută, provocată, admirată ca săreziste erosiunii timpului; poetul ca intermediar între lumi, între cea aevea şi ceaascunsă a „nevăzutelor”, emiţând necontenit mustrări şi „semne” ce merităreceptate ca instanţă morală; stăpânirea cu rafinament, am spune, a coduluisubversiv-esopic, a trimiterilor veninoase spre politic, încât chiar şi unele poeme„senine” păreau să inducă – prin încifrări şi voalări succesive – aluzii, valabile înregimul trecut, dar culmea! şi astăzi („cu ochii suprapuşi: să dăm cuvântul lui...pe/ tron, cu picioarele/ pe o pernă, în stânga/ cu un săculeţ cu bani, purtătorul decălimări/ semnează/ cu dreapta/ textul în versuri al/ conferinţei/ pe care trebuiesă o ţie la căminul/ cultural:// da, da... tovarăşi, să dăm cuvântul/ lui dumnezeu(îmbrăcat în/ loden): «foaie... », începe el, «foaie/ verde... » dar elementele/duşmănoase, acuma, reprezentând în mod/ schematic/ animalele, împerecheate,de tot felul, îl/ întrerup şi/ fluieră cu degetele în gură, enervând noua/ natură/care, cu// pietre de grindină în mână tăbărî până/ şi peste cerealele sălbatice(aşezate, nefericitele, în/ costumele lor luate/ pe cartelă, cuminţi pe scaune în/sala de festivităţi, cu o/ pancartă « sfânt, sfânt, sfânt», membre şi ele ale/întovărăşirilor/ pentru lucrarea în comun a/ pământului: legănate în vânt) şitrosc!/ aoleu, nu mai facem (na,/ să vă săturaţi) şi le dădu/ inspiraţie...//inspiraţie, taică, inspiraţie că...” (Cu ochii suprapuşi, din vol. Inimă de raze). „Mă feresc de mine însumi şi la vârsta asta. Ca/să nu aflesubconştientul!” Două voci textuale dominante incită mereu poezia lui Liviu Ioan Stoiciu– una diurnă, a cotidianului „trăit”, autenticizat în fibra lui densă, brutală;cealaltă e vocea fictivului, a coşmarului nocturn, aglomerată de vedenii, arătărifantomatice, alienaţi funeşti în căutare de sens, bufoni, circari, siluete delirante 102
  • 103. SEMN DE CARTEde petrecăreţi, bocitoare, călăuze, vrăjitori. Începând cu Ruinele poemului(1997), poetul vorbeşte frecvent de „poemul-închisoare”, „maşina de catastrofe”,„corabia cu manuscrisele morţii”, „sicriul-carte”, „cuibul de bufniţe al Istoriei”,„maşina metafizică” şi tot felul de asemenea construcţii ciudate care populeazăimaginarul, ca o imensă scenă de întreţinut marea frică universală. După cum seînmulţesc incursiunile în zonele morbidului, ajungând până la studiul măştilormortuare, al „icoanelor finale ale firii umane”, înainte de a fi îngropate.Îndrăzneaţă ca viziune este ampla „amintire din vis-ospiciu”, cum o numeşteLIS, care se referă într-o secţiune specială la M. Eminescu, de fapt o interpretareasupra existenţei marelui poet, a „tainei” sale profunde – asta şi caută neobositautorul Singurătăţii colective: cheia unor taine criptizare – şi anume că în el „acoborât definitiv un înger/ blond-ruginiu, cu acelaşi nume”, „Arhanghelul cel dinvis”, care i-a livrat „fantasii noui” şi plăcerea de a crea în suferinţă, cu risculunei „drame cosmice”. I-ar fi plăcut acestei voci nocturne să i se spună că e unaezoterică, iscoditoare, „nebună” de luciditate, anume că „vede”, că are putinţa săscotocească prin „depărtări” de zare, că desface hieroglife, aidoma şamanilorlunatici în vârf de stâlpi („aşezat în/ tronul de pe ramura descrescătoare a zilelorde odihnă la munte – nebunule! Nu-s/ nebun!/.../ Simte cum îi zvâcneşte sufletul:în Canalul-de-scurgere, de la/ începutul începuturilor/.../ căţărat în copac” –Cârnaţi dacă faci). Vorba lui Emil Cioran, cel cu manuscrisele lăsate pradăservitoarelor, în beciul locuinţei sale pariziene: „Numai o minte plină decrăpături, ca un zid vechi, poate avea deschideri către lumea de dincolo.” În romanul Undeva în Sud-Est (Într-unu-s doi) din 2001, romancompozit, labirintic, fără o idee prea clară, dar interesant prin topirea unor paginide jurnal şi modalitatea caleidoscopică (partea finală a suscitat chiar o pastişă încartea unui admirator de trenă, şi el poet), LIS încorporează la un moment dat opiesă de teatru în două acte, „Feeria înălţării”, unde personajul principal,Scriitorul, în chip de personaj faustic, se laudă astfel: „Vreau să scriu cevafeeric, ceva care să mă elibereze de mine însumi şi să las mărturie urmaşilor mei,viţeii la poartă nouă, ceva din lehamitea sfârşitului de mileniu. Că sunt Scriitorulajuns la al patrulea nivel al concentrării minţii... Posed arta de a gândiîmpotriva mea. Sub biroul acesta, de la etajul I al blocului, pe care scriu, Infernulşi-a deschis de două luni o răsuflătoare, cu scară interioară, care urcă până lacamera mea. Mă simt ca-ntr-un spital de nebuni. Infernul şi-a deschis o cârciumăde lux cu program non-stop... E trecut de miezul nopţii. Totuşi am chef de scris.Sunt obsedat de stafia unui personaj feminin cunoscut mie, de Doamna Sofia,Dumnezeu s-o ierte, şi de fratele ei, decedaţi mai de mult... M-am gândit să-i facstrigoi şi, cu puterea lor, să încerc să-i invoc şi pe alţi strigoi, să văd ce iese...Doar e Noaptea Strigoilor...” Piesa continuă cu un fel de sobor al strigoilor, caredau năvală pe fereastră, între care se strecoară şi Petrache Lupu (!!), „îmbrăcatmocăneşte, în cămaşă de in, pieptar îmblănit, pantalon de dimie, clop negru pecap şi cu opinci”, oferindu-se să aducă vrerea Domnului între ţărani, iar mai apoiCălugărul Inochentie, obsedat de foştii securişti aflaţi la putere prin mânăstiri, şiDemonul, care se recomandă astfel: „Sunt Boala ta Psihică! Sunt aşa fericit căantiteze NR.1/2011 103
  • 104. am scăpat pentru un minut din închisoarea trupului tău împuţit, Scriitorule! Îmifaci greaţă, eşti numai maţe scârboase, zgârci, fiere, acizi, flegmă, hemoroizi,spermă, urină, sânge şi rahat! Eşti un animal domestic, spurcat, care nu meritădecât să crape...” Unele conexiuni se pot face între poezie şi paginile acesteaaluvionare, divulgând ceva din obsesiile „negre” şi nostalgiile acestui autorneliniştit, plin de vedenii. Rămâne de domeniul certitudinii atenţia lui Stoiciuacordată zonelor vâscoase, obscure, ale cunoaşterii. „Sufletul tău era ba un zid mineral tăcut, ba un pom care gemea” Interesează însă poate mai mult continuarea pe care şi-a găsit-o poetul,după ediţia cuprinzătoare Cantonul 248, prin cele două cărţi publicate recent,unde încearcă o ruptură pe cât cu putinţă cu creaţia anterioară, vrând să fie nuneapărat altul, ci să nu mai semene cu cel ameninţat de rutină în anul 2005.Bănuim că nu i-a fost uşor să-şi înnoiască ţinuta, tematic, dar şi formal-expresiv.În volumul Craterul Platon (Vinea, 2008), speranţele sale se îndreaptă spre unadin vechile pasiuni ontice, acel „adânc” al personalităţii pe care de obicei nu-lexplorăm cum se cuvine, până la capăt şi în latenţele tainei sale. Stoiciu caută deaici înainte căile, „fisurile” posibile spre profunzimile fiinţei şi citatul din Ciorande mai înainte, cu „crăpăturile” în zidul misterului, acele „deschideri” pe care nutotdeauna le luăm în seamă, spre a arunca un ochi măcar în dincolo-ul lumii, pemodelul peşterii platoniciene, nu a fost deloc întâmplător. Poezia reţine acumnenumărate căi de accesare a zonelor de taină, aflate în plin banal, în şuvoiulvieţii obişnuite, exersând lecţia lui Mircea Eliade privitor la coïncidentiaoppositorum, despre erupţia de sacru în cele mai obscure şi mai copleşitoaredomenii ale profanului. Cartea devine o colecţie de asemenea străfulgerări, fante,ecluziuni sau „cratere”, pe unde se poate comunica cu inefabilul, cu invizibilul,cu secretul din spatele aparenţelor, alcătuind miracolul pur, în plenitudinea luiautistă. Atenţia se apleacă spre mlaştina umană, spre inşii „slabi”, de toată mâna,înfrânţi fără scăpare, abandonaţi de cursa socială: „mărăcini înfloriţi peacoperişul casei. «Aceasta/ este casa mângâietorului». Râdea. Vă daţi seama? Îivedeţi mărăcinii şi/ le auziţi freamătul? Le ghiciţi pofta de sânge? Ei/ suntmărăcinii pentru cununa celui/ învins. Râdea// mânzeşte – o făptură diformă,fardată, în/ rochie de mătasă, scurtă, cu gâtul gros şi cu sânii atârnând, cu/ un cocblond desfăcut mereu şi pe care ea îl/ refăcea rapid, altfel, cu nările roase – nepărea cunoscută. Făcea pe/ ghidul? Deşi ştiam că ni se întâmplă mereu/ aceleaşilucruri.// Cine ştie din ce carte/ proastă, de vrăjitoare, megalit, recent răsfoită, a/apărut... Ba a ieşit din casa mângâietorului – cu limba/ scoasă. Fiindcă/ îi ardeagâtlejul, striga: «Nu aveţi otravă de băut?» Nu,/ am bâiguit noi, turiştii veniţi dinlumea/ celor care înţeleg,/ speriaţi -/ şi am fugit cu maşina. Că/ ne oprisem aicideoarece în drum nu întâlnisem decât/ pustiul din suflet (spun unii), pustiul/ dininimă (spun alţii).” (Pustiul din noi) Un câmp de rapiţă, de pildă, locul unde a fost lichidat, după război, ungrup de deportaţi, poate deveni o „poartă spre o altă dimensiune”, emanând 104
  • 105. SEMN DE CARTE„frisoane de energie” pentru cei ce calcă prin lanul galben. Zidurile caselortroznesc şi ele a strămoşi sau a întâmplări bizare, petrecute cu mulţi ani în urmă.Crâşma sau locurile în care oamenii cinstesc un păhărel sau se adună la treburi,sunt şi ele productive în dâre de patimi şi de moarte care n-a vrut să „moară” cutotul, prin convocări de vii şi de spectre: „Cu lingurile de cireş în floare, ridicatedeasupra sufertaşelor: un/ grup de spălătorese în bluze largi, pestriţe./Spălătorese ciripitoare: că/ e un cult al puterii iubirii fiecăreia dintre ele în aer...Lumeee! Lumeee!/ Ce-i afară zugrăvit, înlăuntru-i viu şi natural – moştenit/ dintrecutul îndepărtat... Un ţigan îşi apropie arcuşul de o ureche, îl/ zbârnâie. Aiciunde tata, cinstind vecinii cu/ plosca de vin, îi invită: poftiţi să faceţi un bine săveniţi până la/ mine. «Că fac azi botezăciune.»/ Îl aud: stăpâne, mai adă ş-uncâine. Ia mai tăceţi, fă...// Îţi spun că toate acestea au durat îndeajuns de mult. Căîntre timp/ s-au aşezat. Şi că sunt atâtea feluri de civilizaţii. După/ foame,mizerie, sclavie, umilinţă,/ prostituţie publică, neruşinare, frică de poliţiapolitică... A fost un/ dezastru – şi nu s-a terminat: am/ fost asiguraţi că vârstascheletului nostru, în viitorul apropiat, va fi/ stabilită prin datarea restului defrunze, spori şi/ polen descoperite în preajma scheletului... Oftează. În/ târâielide arcuş, apăsat când pe o coardă, când pe alta a scripcii.../ Spălătorese, în gruppe furiş îşi/ şterg lacrimile. De unde au adunat atâta deznădejde?” (Lumeee!Lumeee!) „Unora vor să li se ia din ceea ce văd, iar altora să li se adauge” –spune undeva eul lucid, un fel de detector de „scurt-circuite”, supravieţuitor alconjuraţiei care a răpus eul diurn, în favoarea celui consumator de spaime. „Nu aveţi de ce să vă alarmaţi. Ăsta/ se crede Stalin...” Contactul cu spaţiul originar nu s-a pierdut – poezia subzistă din reminiscenţele copilăriei, recuperând episoade şi inşi contemplativi, plutind în altă dimensiune, „fermecaţi” în libertatea de a „mima fiinţele supranaturale” în derizoriul anonim. Scenele vin din viaţă, parcă dintr-o altă viaţă, au paloare expresionistă, îndepărtând tuşele groteşti sau ironice, abundente în vârsta anterioară; confesiunea renunţă la efecte, contează pe mitologia ei, venită dintr-o „presiune a toate câte sunt înmagazinate/ în memorie şi a toate/ câte aşteaptă să fie înregistrate, la rând, din afară” (Nu-mi găsesc liniştea). Lumea se îndreaptă spre dezastru şi singura scăpare, crede L. I. Stoiciu, este recuperarea fărâmelor de miracol din sufocanta realitate imediată. O secţiune a cărţii se intitulează chiar aşa:Atenţie la coincidenţe, vorbind despre condiţia poetului ca „zeu decăzut allocului” (!), despre incinta sufletului, o biată magazie părăsită de ţară, unde „suntlipiţi pereţii cu/ amestec de balegă de cal, pământ, lut galben, nisip/ şi pleavă:antiteze NR.1/2011 105
  • 106. amăbubte, poate, ale unor trăiri/ nesemnificative... Ale unor treceri dintr-o stareîn alta: de la bucurie la exasperare.” (Înlăuntrul sufletului); sau despre viaţaadâncă a sufletului, consonând cu marea, „tot acel zgomot/ cosmic fundamental,cu valurile mării/ lovind ritmic ţărmurile mele”; sau despre „fumul vieţiiarhaice”, care aduce până azi repetabila decepţie a celor mulţi, mereu „traşi pesfoară de conducătorul suprem” – şi multe asemenea coincidenţe, consumateîntr-o maree de ispite, peste care se aude un glas multiplicat de la o epocă la alta:„Mi-e frică.” Suntem vânduţi „potrivelilor”, blestemului coincidenţelor,scrâşneşte poetul, revenit brusc în prezent din amorţeala adâncurilor: „ieriCeauşescu, azi altul ca el? Puţină istorie adevărată, domnilor. Hai noroc! În/cutii tehnica de supraveghere a populaţiei./ Sonde care iau probe. Ţuică şiignoranţă. Aplauze. Temeneli ale zeului/ interior, la fiecare./ Stigmatul obârşiei,că de la el ni se trage...” (Probe). Face ce face Stoiciu, după ce a părăsitgazetăria, şi ajunge, ocolit, tot la poezia esopică, pentru cei veşnic „încovoiaţisub autoritate”, scrisă cu aceeaşi voluptate de a amalgama voci şi ere, spre aspune printre rânduri năduful zilei. „un popor dezolat, înapoiat, slab şi urât...” Craterul Platon se vădea a fi o carte a amăgirilor. În continuarea ei, L. I.Stoiciu a venit mai nou cu o continuare, în acelaşi ton, volumul Pe prag (Vale-Deal) (Editura Cartea Românească, 2010), unde, pe o manşetă laterală a coperţiise referă, de data asta explicit, printr-o profesiune de credinţă, la schimbarea deatitudine prin care a trecut poezia sa: „Gândim fragmentar, sărim de la una laalta, avem atenţia distributivă, ne concentrăm pe mai multe planuri deodată, darde fiecare dată păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gândire spontană, aflatămereu pe prag, între şi între, care te trece pragul înainte şi înapoi (biografia îmie dominată de prag, de trecere, în timp şi spaţiu), între plus şi minus, raţional şiiraţional. Aşa percep eu realitatea, înnoită natural, fragmentar (subînţelegândînsă întregul ei, fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în secvenţe, elegii, ipostaze,videoclipuri, acte de avangardă. Dacă suntem ceea ce gândim, n-ar trebui să fiuluat şi eu aşa cum sunt? Am ars, într-o viaţă de om, etape la masa de scris, înregula acestei gândiri pe prag.” Poemele se remarcă printr-o radicalizare adiscursului, cu aceeaşi decepţie lisiană, concentrată cu năduf în vorba: „Nimicnu s-a schimbat. Totu-i la fel.” Vale-Deal, cu trimitere la imaginea blagiană cuimpregnaţia de mioritism a românilor în tot ceea ce fac, este noua „voce”mizantropică a poetului, paznic pe meterezele visului, ca protest nocturn alfiinţei: „eşti paznic, adormit pe arătură, o vreme, pe caniculă,/ gol, înconjurat detufe de bujori,/ călare pe grapa de mărăcini a bunicului, trasă de boi,/ eştiîmbrăcat cu forţa în nuiele lipite/ cu lut, în formă de coş/ şi eşti rostogolit decopiii din Adjudu-Vechi veniţi/ la canton, la vale: nuiele lipite cu lut, că/ eştirostogolit şi apoi ars! Vis în/ vis, Vale-Deal. Răcneşti,/ tresari violent, asudat, cudurere de cap.// trezit la realitate cu adevărat, sau/ netrezit nici azi...” (Paznic).Epoca l-a făcut pe Stoiciu să se „trezească”, regăsind coarda părăsită a poeziei caprotest în actualitate. Lipseşte doar Virgil Ierunca să-i citească asemenea texte, 106
  • 107. SEMN DE CARTEcu glasul lui grav, apocaliptic, la Europa Liberă: „cu berze gălăgioaseclămpănind pe acoperişuri,/ vizavi, mai deschideţi un geam!/ Dar e al treileageam deschis, e curent. În sala/ mare a şedinţei consiliului,/ fumând ca turcii: ceeconomisim, domnule?/ Economisim apa de ploaie, asta economisim: bearepede/ din ceraşca de cafea. Când afară/ soldaţii noului regim se aliniază chiarîn acest minut: cum puteţi fi atât de calmi? N-a murit/ Ceauşescu. Părerea/ mea ecă trebuie să cumpărăm aur! Ba să cumpărăm/ ciorapi fosforescenţi: el, aplecatdeodată,/ îi priveşte ei picioarele pe furiş, ridicând faţa de masă,/ prefăcut că-şicaută pixul scăpat/ din mână, «un ofiţer îi ţine căpăstrul»... Vreţi să/ ne ducemtoţi la balamuc? La naiba,/ impulsurile electrice nu ating unele regiuni depământ/ bătut pe nuiele împletite, regiuni/ ale creierului: «ascultaţi foşnetulcortinelor»... Ea// focoasă îi mai spune lui o dată/ că are acasă o broscuţă deacum 40 de milioane de ani/ într-un chihlimbar! Nu se poate... Vii s-o vezi?/ S-amai liniştit. Afară,/ acum, soldaţii bat pas de defilare...” (Dictatură militară). După un întreg ciclu de creaţie, de 11 volume de poezie şi o revoluţie lacare a participat activ, pe baricade, Liviu Ioan Stoiciu s-a întors, iată, la ceea ceştie să scrie mai bine, mai autentic – poezie cu „şopârle”, cu subînţelesuri, cupuncte-puncte, despre lumea de azi, despre viaţa de azi. Şi-i dăm dreptate: totuleste repetabil în rotativa lumii! Cei din juru-i s-au schimbat, sunt cu totul alţiidecât cei de acum două-trei decenii... Mai merită citit ceva: „<<ori ei, ori noi!>>,aude repetat glasul/ acela piţigăiat de la miting./ Miting pe care părea aşternut unval de umiditate./ Au fost distruşi cei mai buni dintre/ noi! Bateţi toba... Am/ fostaduşi la sapă de lemn, «Jos comunismul!»/ Că se treziseră mâhniţi: chiu şi/ vai ,ce-i, aoleu, dar cum, uite, astă noapte...// Împodobiţi cu covoare/ populare, ieşiţiîn stradă la afumat şunca: oameni/ nevinovaţi, Vale-Deal întreabă jandarmii/dacă puştile acelea ale lor/ pentru făcut ordine nu ar putea sluji la prezentarea/onorului... În// faţa protestatarilor: cu o anume sfială, îndrăcind/ ritmulneliniştii... Unii/ cu capul spart, plini de sânge, îşi pansează/ rănile cu baligă,alţii, scoşi/ din cutie, cutremuraţi de milă, de oroare, de revoltă,/ ar da orice să sesinucidă. Arestaţi. Cu// sentimentul că unii/ depind de alţii, de pe o zi pe alta.”(Unii depind de alţii). Pe prag, tulburătoarea carte a lui Liviu Ioan Stoiciu, face un semn căpoezia noastră s-a „trezit” din letargia ei mioritică.antiteze NR.1/2011 107
  • 108. CHIPUL LUI DUMNEZEU Fraţii Bogdanov, oameni de ştiinţă, doctori în fizica teoretică (Igor) şi în matematică (Grişka), ambii profesori la catedra de cosmologie a Universităţii Megatrend din Belgrad, au publicat de curând o carte tulburătoare: Chipul lui Dumnezeu. Încercând să găsească originea Universului şi totodată a fiinţei umane, autorii identifică în Creaţie intervenţia lui Dumnezeu. Volumul este însoţit de comentariile a trei laureaţi Nobel care sunt de acord cu formulările autorilor şi le susţin ideile aflate la interferenţa dintre religie şi ştiinţă. Redăm unul dintre capitolele cărţii care se află în pregătire pentru o variantă românească. (V. R.) …Vi s-a întâmplat, cu siguranţă, caîntr-una din zile să vă întrebaţi, la voia întâmplării, fără să gândiţi prea mult:cum să fac să întrezăresc, fie şi pentru o clipă, chipul lui Dumnezeu, în lumeanoastră imediată? Cum să ştiu, dacă „ceva“ sau, şi mai bine, „cineva“, există înspatele acestei maşinării imense care este Universul? Un spirit „infinit superiorfaţă de om“, cum i-a scris Einstein, într-o zi a lui 1936, unui copil. Să judecăm o clipă ca şi Einstein şi, mai la modul general, cum facoamenii de ştiinţă. Ceea ce îi interesează din natură, asupra căreia lucrează zi şinoapte, este să ştie ce sunt aceste legi. De exemplu, fulgii de zăpadă. Ei au forme foarte diferite. Dar, fărăexcepţie, toţi au 6 colţuri. Nici 4, nici 5. Sau şapte. Şi atunci, de ce 6? Doar toţiprovin din apă. Cine a hotărât astfel? Altă „lege“ ciudată. Culegeţi câtevamargarete de pe câmp şi număraţi-le petalele. Prima are 5, alta 13, şi încă una 8.Dar niciodată nu veţi găsi o margaretă cu 7 petale. Sau 17. De ce? Pentru cănumărul petalelor unei flori nu este hotărât la voia întâmplării. În realitate, există 108
  • 109. SPECULUMo lege matematică ascunsă în adâncurile florii. Dar, din nou, de unde vine legeaasta? Ca să ştim mai multe, să revenim la prima lumină a Universului. Cumne-a învăţat Robert Wilson, ceea ce este uimitor în această rază a începutuluituturor timpurilor este regularitatea ei, care ţine de miracol. Temperatura ei defond nu se abate decât cu o fracţiune infimă de grad la 100.000. O devierenesemnificativă care ar putea fi comparată cu căldura derizorie pe care amresimţi-o dacă cineva ar aprinde un chibrit pe lună! Cum să explicăm unasemenea „reglaj“ atât de fin? Ştiţi că în Univers există patru forţe. Două acţionează de la noi până lainfinit, adică din camera noastră până la stelele şi galaxiile cele mai îndepărtate:forţa de gravitaţie (care face să nu zburăm din fotoliul pe care stăm) şi forţaelectromagnetică (cea care luminează paginile din faţa noastră şi face ca fotoliulpe care stăm să nu se risipească în particule de praf). Celelalte două? Se află îninfinitul mic: forţa slabă (fără de care soarele n-ar putea străluci) şi forţa dură(cea care „lipeşte“ particulele elementare în interiorul nucleului atomic). Şi aici intervin valori a căror reglare apare ca supranaturală. Astfel, dacăforţa dură are valoarea 1, aceasta este urmată de forţa electromagnetică de 137de ori mai mică (nici 138, nici 135) şi apoi de forţa slabă, de un milion de orimai mică decât vara sa dură şi, în fine, gravitatea, care se prăbuşeşte într-un hăuşi este de 1000 de miliarde de miliarde de miliarde mai mică decât forţanucleară. Cum se explică această coborâre nemaiauzită, de 39 de ori (nici de 40sau 38) de ordini de mărime? Corecţia ne dă cu atât mai multă ameţeală cu cât oregăsim în alte 30 de constante pe care se sprijină orice realitate de-a noastră, dela grăuntele de praf de pe mâneca hainei noastre şi până la miliardele de stele dinCalea Lactee. Fără aceste faimoase constante universale – oricât ar fi, în fapt, de fărăvaloare precizabilă – nici florile, nici câinii sau pisicile şi nici o altă fiinţă, nicilumea noastră, nici Universul însuşi, nimic n-ar avea vreo şansă de a exista. Esteceea ce l-a determinat pe celebrul savant englez Stephen Hawking, ţintuit înfotoliul său de metal, cu ochiul fixat pe lume, să scrie în cartea sa, Scurtă Istoriea Timpului: „Legile ştiinţei, aşa cum le cunoaştem în prezent, conţin unelenumere fundamentale, precum sarcina electrică a electronului sau raportul dintremasele protonului şi ale electronului. Remarcabil este că valoarea acestor cifrepare să fi fost foarte fin corectată ca să facă posibilă dezvoltarea vieţii“. … În 1998 am avut mai multe discuţii captivante cu un oarecare AlexanderPolyakov, un savant rus de la Universitatea Princeton (unde s-au aflat, înaintealui, alţi mari eroi ai Big-Bangului, precum Einstein, Dicke, Wilkinson, Peebles,Penzias şi mulţi alţii). Acest teoretician, laureat al medaliei Dirac (una dintrecele mai înalte distincţii în fizica teoretică), a exercitat o influenţă profundă şidurabilă asupra a numeroase frunţi ale fizicii teoretice actuale. În particular, eleste primul care a stabilit, în 1975 (în acelaşi timp, dar independent de laureatulantiteze NR.1/2011 109
  • 110. Nobel, Gerard‟t Hooft), natura acestor ciudate „pseudo-particule“ care ar puteaexista nu în timpul real, ci în timpul imaginar (un alt timp pe care fizicienii îlconsideră „fix“ şi pe care îl aflăm aproape de originea Universului). Or, când semai afla în Uniunea Sovietică, la Institutul Landau, iată ce afirma acestPolyakov: „Noi ştim că natura este descrisă drept cea mai minunată dintre toatematematicile posibile, pentru că Dumnezeu este cel care a creat-o“. Poate că de aceea lucrurile din natură – un splendid apus de soare sauinima unui trandafir – ne oferă uneori senzaţia fugară că un ordin, o inteligenţăinsesizabilă dar binevenită este prezentă, ocupată să facă să se roteascănenumăratele rotiţe ale lumii, vizibile sau ascunse. Pentru ca, după o clipă,această certitudine să se risipească. Atunci? Să ne întoarcem pentru o clipă la Einstein. În 1929, el a primit otelegramă neobişnuită, semnată de rabinul New-York-ului, Herbert S. Goldstein,care-l întreba, negru pe alb, dacă crede în Dumnezeu. Treaba era serioasă pentrucă rabinul însuşi fusese chestionat ceva mai înainte de către cardinalulO‟Connel, influent prelat al Bostonului, despre acelaşi subiect. Foarte alarmat,ecleziastul ameninţa să sesizeze Vaticanul, pe motiv că relativitatea „răspândeaun dubiu universal asupra lui Dumnezeu şi asupra Creaţiei“. Pe scurt, aceastafavoriza „apariţia înspăimântătoare a ateismului“. Cardinalul O‟Connel eramâhnit. În mai puţin de treizeci de cuvinte, dornic să-şi calmeze interlocutorul,Maestrul s-a grăbit să-i trimită acest răspuns devenit celebru : „Cred înDumnezeul lui Spinoza, dar nu într-un Dumnezeu care s-ar preocupa de fapteleşi gesturile fiecăruia“. Nu i-a trebuit mai mult rabinului Goldstein, de-a dreptul fericit, ca săînceapă să repete că în ceea ce-l privea pe Einstein, acesta nu era, evident, unateu. Cum acesta din urmă prefera să păstreze tăcerea cu prudenţă, a socotitnecesar să adauge o trăsătură finală: „Dacă este împinsă până la concluzia salogică, teoria lui Enistein ar putea aduce omenirii o formulă ştiinţifică pentrumonoteism“. Fără îndoială că părintele relativităţii nu aştepta mai mult şi, mai serios,în mai multe reprize, el i-a mărturisit laureatului premiului Nobel pentru fizică,Paul Dirac, el însuşi foarte tulburat de corecţia marilor constante, că valoareaacestora nu erau stabilită la voia întâmplării. Şi cu siguranţă împins de aceastăconvingere, făcea acest adaos: „Aş vrea să ştiu cum a creat Dumnezeu lumea.Nu sunt interesat de un fenomen sau de un element ori de altul; vreau doar săcunosc gândirea lui Dumnezeu ; restul nu reprezintă decât detalii“. Dumnezeu! Este o întâmplare? Este ultimul cuvânt ales de către Hawking ca săîncheie scurta sa Istorie a Timpului. Acolo el se întreba, printre altele: de ceexista Universul? Şi răspunsul său avea de ce să surprindă : „Dacă vom găsirăspunsul la această întrebare, va fi ultimul triumf al raţiunii umane. În acelmoment, noi vom cunoaşte gândirea lui Dumnezeu“. 110
  • 111. SPECULUM Cu Einstein şi Hawking, la o jumătate de secol distanţă unul de celălalt,iată-ne faţă în faţă cu această frontieră niciodată atinsă, care-l separă peDumnezeu de Ştiinţă. Pentru unii, aceasta ar putea deveni orizontul cercetăriiştiinţifice a secolului XXI, cum afirmă marele teoretician american FreemanDyson, unul dintre colegii lui James Peebles de la Princeton : „Provocarea ar fisă citim gândirea lui Dumnezeu“. Ca să ştim pentru ce Universul există? De ceeste aşa cum este? De ce este mai mult decât nimic? Cum a fost creată lumea? … Veţi ajunge să vedeţi brusc care este surpriza. Aceea a unei legăturistrânse între creaţia Universului şi, din spatele lui, invizibilul ei creator. Înnumele cui? Al vechiului principiu al cauzei şi efectului, un prilej de bucuriepentru spiritualişti şi un bolovan pentru atei. Altfel spus, nu există efect fărăcauză. De aceea Jean Guitton ne-a făcut să înţelegem cauza de la origineacauzelor, căutând „chipul lui Dumnezeu“. Dar până unde vom ajunge? Către ceva total necunoscut. O cauzăprimordială care, după laureatul Nobel Arno Penzias, nu se plasează înUniversul nostru: „ceea ce am descoperit era o radiaţie cunoscută pentru care nuexistă nici o sursă continuă în Univers“. Şi iată-ne în faţa ultimei întrebări: Dacă această „sursă necunoscută“ deunde naşte variaţia fosilă (şi cu ea tot Universul) nu există aici şi acum, unde s-ocăutăm? În mod natural, înainte de Big Bang. Acolo unde energia şi materia nuexistă încă. Poate în acest spirit pe care Penzias l-a precizat apropo de naşterea atot ce există: „Este o creaţie pornind din nimic. Apariţia, pornind de la nimic, aUniversului nostru“. Un sfert de secol după Penzias, John Mather pune, la rândul său, oîntrebare: „Ce s-a petrecut în momentul Big Bang-ului? Şi poate chiar înainte?“Or, fragmente de răspuns ne aşteaptă în miezul primei lumini. De undeentuziasmul lui George Smoor faţă de scânteia primordială : „Trebuie să urcămîn urmă, până la creaţie, să privim apariţia spaţiului şi a timpului, a Universuluişi a tot ce este înăuntrul lui. Dar să vedem în acelaşi timp şi amprenta celui carea făcut totul“. Fie. Dar cine? Ce? Care este deci această cauză care ar fi lucrat din afarăca să existe Universul nostru? A lăsat vreo amprentă? Acum mai bine de unsecol, fizicianul german Max Planck, legendarul fondator al ştiinţei infinituluimic, a riscat să pronunţe: „Toată materia îşi găseşte originea şi există în virtuteaunei forţe. Noi trebuie să presupunem îndărătul acestei forţe existenţa unui spiritconştient şi inteligent“. Şi poate chiar, cum scriu Stephen şi Hawking trei sferturide secol mai târziu, prezenţa, înaintea Bing Bang-ului, a unei „fiinţeresponsabile de legile fizicii“. Nici un dubiu: trăim într-o epocă revoluţionară. Marile întrebări nu s-auschimbat. Dar „marile răspunsuri“, se transformă irezistibil. În mod deosebit, depuţină vreme se naşte o nouă ştiinţă: ştiinţa informaţiei. Ce începe ea să nespună? Că lumea energiei şi a materiei se sprijină pe o altă lume, invizibilă darantiteze NR.1/2011 111
  • 112. determinantă: lumea informaţiei. Aşa cum lumea vie ascultă de aceastăinformaţie, care este codul genetic. Ceea ce desemnează Smoot când lansează,apropo de Univers: „evoluţia lui este înscrisă încă de la începuturile sale, într-unfel de ADN cosmic dacă vreţi“. Or, cercetarea a ceea ce a putut să se producăodată cu Bing Bang-ul ne va conduce către o idee foarte apropiată: după noi,ceva ca un cod genetic ar putea exista, un fel de „cod cosmic“ care reglează,încadrează şi corectează apariţia Universului şi evoluţia lui. În acest cadru nou,ceea ce Planck numeşte „spirit“ beneficiază de o iluminare surprinzătoare, graţiecăreia începem să vedem rolul posibil jucat de informaţia din punctul zero,înainte chiar de naşterea fizică a Universului nostru. Dar noi începem abia să întrevedem aceste resurse atât de noi, pe care nile oferă ştiinţa. Aceste mari întrebări evocate mai sus încep astăzi să se deschidăpe o uimitoare „metafizică experimentală“, posibilă prin aceşti astronomi dinmetal care, din hăul spaţial, sondează trecutul îndepărtat până la origine. Acum, la drum! Călătoria noastră promite să fie pasionantă şi începechiar din primii ani ai ultimului secol. (Traducere din limba franceză de Virgil RĂZEŞU) Dan IACOB Constantin Noica, între predanie şi preluare După 1989, figura filosofului Constantin Noica (1909-1987) a revenit,alături de aceea a colegilor de generaţie – Mircea Eliade, Emil Cioran, EugenIonescu, Mircea Vulcănescu – în dezbaterea publică, în orizontul celor însetaţide Adevăr, Bine şi Frumos. Unii îi cunoşteau dinainte pe cei amintiţi, mai alessub latura creaţiei, alţii îi descopereau acum, iar editurile nou apărute s-auîntrecut în a le tipări cărţile. A venit apoi, după momentul euforic, valul contestatarilor, valuldemitizării, a venit numărul din Revista 22 în care Eminescu era privit prinprisma omenescului, prea omenescului, ca să folosim o butadă a lui Nietzsche.Nimeni nu a scăpat fără a fi trecut prin furcile caudine ale noii receptări, marcatede duhul ce ne-a locuit după revoluţie. Perioada de tăcere impusă de dictaturacomunistă era de domeniul trecutului şi văzduhul românesc se umpluse, deodată,de cuvinte. Câte din ele erau ziditoare, s-a văzut mult mai târziu. Este ştiut că mentorul generaţiei interbelice de care vorbim a fostprofesorul Nae Ionescu, în a cărui operă, mai bine spus în a cărui gândire, pentrucă filosoful îşi ţinea cusurile universitare fără a se îngriji prea mult de editarealor, tema naţională ocupa un loc central. De la afirmaţia tranşantă suntemortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi, 112
  • 113. SPECULUMla încercarea de a creiona profilul neamului românesc, gândirea lui Nae Ionescu,numită şi trăirism, poartă pecetea naţională. După formarea României Mari, înanul 1918, elita culturală românească a încercat să dea un fundament, un temeifilosofic, poetic, teologic, artistic, cu alte cuvinte a încercat să dea un cer nou,alcătuirii de pământ care era România de atunci. În anul 1907 apăruse lucrarealui D. Drăghicescu Din psihologia poporului român, apar apoi trilogiile luiLucian Blaga, Getica lui Vasile Pârvan dar şi Dacia Preistorică semnată deNicolae Desunşianu, studiile de sociologie ale şcolii lui Dimitrie Gusti,Nostalgia Paradisului a lui Nichifor Crainic şi volumele teologului DumitruStăniloae. În perioada interbelică debutează Cioran, Eliade, Noica, Vulcănescu,Ionescu iar multe din paginile lor poartă pecetea temei naţionale. Toţi au fostoameni de dreapta, iar tema naţională nu poate lipsi din orizontul de gândire alunui asemenea om. În ceea ce-l priveşte pe Noica, el are o carte cu titlul Paginidespre sufletul românesc, iar publicistica sa interbelică, reeditată în trei volumeşi mai ales culegerea de eseuri şi studii din perioada 1927-1947 – Echilibrulspiritual – oglindeşte clar această temă. Între eseurile şi studiile de atunciregăsim titluri precum Problema echilibrului spiritual (1929) Logica naţională(1930), Filosofia naţionalismului (1938), România de totdeauna (1940). Ne punem întrebarea, luând ca exemplu cazul filosofului ConstantinNoica, care a fost mesajul lui de adâncime şi cât din acest mesaj a fost dus maideparte de discipoli? În anul 1998, Editura Humanitas publica volumul Filosofie şinaţionalim. Paradoxul Noica, semnat de Alexandra Laignel-Lavastine, primaanaliză de adâncime a gândirii filosofului român, volum ce a stârnit viidezbateri. După părerea autoarei, opera filosofului de la Păltiniş este sfâşiatăîntre tematica Europei şi chestiunea românităţii, tema naţionalismului ca etică a„autenticităţii“ fiind mediată decisiv de întâlnirea cu profesorul Nae Ionescu.Gabriel Liiceanu observa la rându-i, într-un studiu publicat înainte de 1989,pendularea filosofului între tema naţională şi cea europeană, lucru ce se poateobserva lesne parcurgând titlul cărţilor pe care le-a scris. În anul 2007, aceeaşi editură publica volumul Noica şi mişcarealegionară, semnat de Sorin Lavric, volum care aducea în prim plan, între altele,şi tema românismului, a naţionalismului. Asemenea celeilalte cărţi şi aceasta astârnit reacţii pro şi contra, dezbateri, demonstrând faptul că mediul culturalromânesc este sensibil la astfel de abordări. Dincolo de aceste reacţii şidezbateri, ne întrebăm în ce măsură tema naţională prezentă în opera filosofuluide la Păltiniş a trecut şi în orizontul căutărilor discipolilor lui, în special al luiAndrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Se ştie că filosoful a primit dreptul de a publica în a doua jumătate aanilor „60, pentru că tema lui naţională se suprapunea peste abordărilenaţionaliste ale puterii comuniste de atunci. Dar cărţile lui Noica în care seregăseşte această temă nu trebuie privite ca o concesie făcută conjuncturiipolitice, ci ca o continuare a unor preocupări de tinereţe. Deşi preocupările luifilosofice au cuprins întregul câmp al filosofiei, de la gnoseologie, filosofiaantiteze NR.1/2011 113
  • 114. culturii, axiologie şi antropologie filosofică la ontologie şi logică, de la istoriafilosofiei la filosofia sistematică, de la filosofia antică la cea contemporană, credcă tema naţională, tema sentimentului românesc al fiinţei, străbate ca un fir roşu,ca o pânză freatică de adâncime, întregul lui sistem de gândire, chiar dacă, demulte ori, acest lucru nu este exprimat explicit. La Noica naţionalismul,românismul, este o pecete de neşters, ce nu poate fi atinsă de conjuncturatimpului. Felul lui de fiinţă purta pecetea inconfundabilă a naţionalismului, dardiscipolii nu au avut organ, ca să folosesc tot o vorbă a filosofului, pentruaceastă dimensiune a fiinţei româneşti. Dealtfel, firescul iubirii de neam aaparţinut întregii generaţii din care filosoful a făcut parte. Acum, după mai bine de două decenii de la trecerea lui la cele veşnice,putem spune că discipolii săi nu au preluat decât pojghiţa sistemului său degândire. Nici unul din ei nu a fost pregătit să preia tema naţională, nici înainte de1989, pentru că ea apărea disimulată în opera filosofului, dar mai ales după1990, când am început să ne deschidem către valorile democtraţiei europene,culminând cu aderarea la U.E. din anul 2007. Dacă trecem în revistă cărţile publicate după anul 1990 de cei maiimportanţi discipoli ai filosofului – Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu – găsimurmătoarele titluri: Limba păsărilor; Chipuri şi măşti ale tranziţiei; Despreîngeri; Obscenitatea publică; Despre bucurie în est şi în vest şi alte eseuri;Note, stări, zile; Despre frumuseţea uitată a vieţii (cărţi semnate de AndreiPleşu) şi Declaraţie de iubire; Cearta cu filosofia; Uşa interzisă; Scrisori cătrefiul meu; Despre ură; Despre minciună; Despre seducţie; Întâlnire cu unnecunoscut (cărţi semnate de Gabriel Liiceanu). Mai nou, în emisiuneaduminicală 50 de minute de pe programul 1 al Televiziunii Române, AndreiPleşu şi Gabriel Liiceanu abordează teme care sunt în prelungirea cărţiloramintite: despre iubire, despre cum vorbim, despre toleranţă, despre cei neştiuţi,despre trufie şi orgoliu, despre miracolul întâlnirii, despre prostie, despreparabolele Mântuitorului. Sunt teme de interes general uman, tratate la un nivelintelectual înalt, dar sunt teme care, după părerea mea, nu pun punctul pe i. În timpul comunismului se dădeau doctorate ori se scriau cărţi despreperioada lui Mihai Viteazu, a lui Ştefan cel Mare, sau a altor domnitori, dar nuse puteau atinge temele sensibile: adevărata istorie a Partidului Comunist,decapitarea elitei româneşti de după anul 1944, libertatea de expresie, drepturileomului. Am sentimentul că şi astăzi tema sensibilă a identităţii româneşti, a ceeace avem de făcut ca să nu dispărem ca neam, promovarea marilor creatoripatrioţi, de la Mihai Eminescu la Constantin Noica, punând accentul peromânismul operei lor, sunt puncte fierbinţi pe care elita noastră culturală, înrândul căreia discipolii filosofului de la Păltiniş ocupă un loc de frunte, leocoleşte. Cum ar fi reacţionat oare Constantin Noica citind cărţile publicate deautorii amintiţi după anul 1990 sau urmărind emisiunile cu ei? Când, în anul1986, l-am vizitat la Păltiniş mi-a spus, la un moment dat, că nu se poate face 114
  • 115. SPECULUMnimic pe linia susţinerii neamului când ai tancurile ruseşti la graniţă. Noica aales în toţi acei ani rezistenţa prin cultură, dar vremurile acelea au trecut iar noi,românii, am încercat după revoluţie să reînnodăm firul rupt în august 1944. Amuitat însă repede că perioada interbelică a gravitat în jurul temei naţionale, marilefiguri de atunci ale culturii şi spiritualităţii româneşti, între care şi ConstantinNoica, năzuind să contureze un cer românesc. Desigur, nimeni nu-ţi poate oferi în dar mai mult decât are, iar temeprecum românism, ortodoxie, neam, trebuie să te locuiască asemeni unor flăcări,iar nu să fie teme de şcoală, teme exterioare. Pendulăm astăzi între o Europă pe care riscăm să o primim ca pe oformă fără fond, şi pecetea naţională. Dacă o vom pierde sub tăvălugul nivelatoral globalizării, al drepturilor omului, al toleranţei prost înţelese, riscăm sădispărem ca neam. Cred că opera filosofului Constantin Noica, în rând cu aceea a generaţieilui, trebuie recitită acum, la început de secol şi de mileniu, scuturată de accentelece ţin de duhul unuia sau altuia din momentele istoriei, spre a nu pierde ţinta, peapele mişcătoare care ni se întind în faţă. Şi mai cred că, dacă ar fi putut asista laspectacolul elitei noastre culturale de după 1989, Noica n-ar fi fost mulţumit cuceea ce ar fi citit, ar fi văzut la televizor ori ar fi auzit la radio. Facem des apel la vârfurile generaţiei interbelice dar, în fapt, nu am fostvrednici să le preluăm idealurile, neodihnirea de fiinţa neamului românesc.Suntem în stare să abordăm cu inteligenţă, cu umor, cu detaşare ori cu resemnaretemele etern umane sau metehnele românului, dar nu mai suntem locuiţi deflacăra în stare să determine, ca să folosesc o formulare a lui Emil Cioran,„schimbarea la faţă a României“. Şi, în acest context, ne punem întrebarea: Ce am preluat, de fapt, dinpredania unui filosof de tăria lui Constantin Noica, ori din predania colegilor luide generaţie? Se pare că doar pojghiţa!antiteze NR.1/2011 115
  • 116. Mădălin Roşioru AN AMERICAN ORIGINAL Mădălin Roşioru (n. 15 noiembrie 1976) este prozator, traducător, eseist, jurnalist cultural, doctor în filologie cu o teză în limba franceză despre poezia lui Charles Baudelaire. Norman Edward Walter Bletcher Ian Emmett al VII-lea, zis şi Norm, n-a cunoscut femeie până la douăzeci şi cinci de ani. Asta e puţin spus: nici n-avea unde. Locuia împreună cu unchiul său din partea mamei aproape de vârfurile munţilor, pe un podiş înalt, pietros, învrâstat cu mici petece de iarbă pipernicită, adesea împresurat de nori, fapt pentru care şi părea aşa de aproape de cer, şi în tovărăşia celor şase câini şi a celor trei sute de oi pe care le creşteau din moşi strămoşi (de fapt doar de pe vremea lui Norman Edward Walter Bletcher Ian Emmett Întâiul, dar fără Întâiul, zis şi Norm, care venise cel dintâi în Lumea Nouă, cu gând de căpătuială, şi întemeiase gospodăria ce se păstraseaproape neschimbată până în ziua de azi). Şi nici n-avea când: munca de la stână nu-i deloc uşoară. Copilăria şiadolescenţa îi mirosiseră a oaie. Nu aveau nici măcar un aparat de radio, necumtelevizor cu antenă pentru satelit. O dată pe săptămână, unchiul său cobora învale cu camioneta, plină ochi de brânză, lapte, smântână şi unt. Venea cu bani,motorină pentru generatorul de curent care alimenta mulgătoarele şi oarece veşti,pe care le dezbătea, sec şi posac, cu unicul său nepot. Nu se întâlneau decât cupădurarii şi, rareori, cu câte un turist rătăcit. De la un călugăr rătăcitor, îmbrăcatîn portocaliu, învăţase să citească şi să scrie, într-o vară, şi cam atât. Tot atuncimâncase pentru prima şi ultima dată mandarine imperiale. De atunci, tot citise şirecitise puţinele cărţi găsite în pod, printre care Învăţăturile lui Neagoe Basarabcătre fiul său Teodosie traduse în engleză de Sir Preston Archibald Scott şi unmanual de grădinărit subacvatic scris de un anume Socrate, cine va fi fost şiacela. Şi, desigur, o revistă pentru femei adevărate (aşa scria), din care învăţase 116
  • 117. PROZĂla perfecţie ce-şi doresc femeile (un secret astăzi de mult pierdut), sau regulile debază ale unui epilat corect, precum şi adevăratele taine ale măştii faciale cuesenţă de castraveţi de Virginia. În ceva mai puţine cuvinte, era cu adevărat un inocent, nu cu mult diferitde oamenii blănoşi care coborau din când în când, de foame, de pe crestelemuntelui şi le furau câte-o oaie rătăcită: zărise câţiva, de la o distanţă sigură,minunându-se mai apoi de mărimea urmelor pe care le lăsau în zăpadă, mai marichiar decât cele de urs grizzly, de care mai văzuse până atunci, dar, de vorbit, nuvorbise cu niciunul. Ar fi avut câte ceva de spus. Vorbea doar cu oile, deplictiseală, pe coasta muntelui, sprijinindu-se cu bărbia într-un băţ noduros, înpropriul său pumn sau în palma dreaptă, şi, chiar mai rar, cu unchiul său celursuz. Dar nici măcar oile nu păreau să-l bage cine ştie ce în seamă… Poatepentru că n-avea un sfanţ în buzunare. Într-o zi, la puţină vreme după ce împlinise douăzeci şi cinci de ani, unlucru straniu de tot începu să li se întâmple tocmai oilor lui. Nu se ştie ce păscuseră sau ce fusese în apa de ploaie băută, că începeauîntâi să se îngălbenească, apoi să se umfle mai să le plesnească blana, încetul cuîncetul, până se ridicau în văzduh şi le lua vântul, ducându-le care-ncotro. Ovreme mai erau în stare să pască, pentru că botul se ridica, din cauza greutăţii,ultimul de la pământ. Când îşi văzu pentru prima oară turma ţintuită cu dinţii îniarbă şi cu cozile în sus, împroşcându-şi căcărezele în toate părţile, îl bufni râsul.Căcărezele se spărgeau în aer, eliberând diverse note muzicale. Turma pierea pemuzică, frumos şi demn. Dar unchiul său nu era mulţumit deloc, posomorându-se şi mai tare ca de obicei. Veneau vremuri grele: ce viaţă e asta fără oi? O vreme le ancorară cugreutăţi legate de picioare, ca pe puşcăriaşi. Dar nu aveau atâtea obiecte grele îngospodărie, iar oile oricum slăbeau pe capete şi nu mai dădeau nici lapte, aşa căse hotărâră să le taie şi să le vândă puţinul de carne rămas pe oasele pline de aer,ca mâncate de pe dinăuntru de o boleşniţă necunoscută, şi blănurile aurite, multmai uşor acum de desprins de pe stârvuri ori de vândut. Pierise în cele din urmăşi mirosul de oaie, înainte impregnat în toate cele, ca dus de vânt. După ultimul transport în vale, unchiul se îmbolnăvi de inimă rea, ca şicâinii, care se stinseră de alean, cu ochii bleojdiţi spre cer, iar Norm prinse să seneliniştească din ce în ce mai tare, la gândul că va rămâne singur pe lume… Nuse simţea câtuşi de puţin pregătit pentru asta. De fapt, nu era pregătit pentru mainimic. Habar n-avea ce i se pregăteşte, ori ce-i va mai rezerva soarta. Atunciunchiul său, cu ultimele puteri, îl duse la magazia din capătul gospodăriei, cealipită de munte, la care nu umblau niciodată. Se chinuiră să descuie lacătulruginit, fără sorţi de izbândă, apoi smulseră porţile, oricum putrezite, din ţâţâni.Înăuntru găsiră o camionetă veche, fără cauciucuri şi fără volan, aşezată pe nişteşine de cale ferată, cu botul la vale. Doar o frânghie care trecea pe sub manetafrânei de mână o ţinea să n-o ia din loc, spre întunecimea tunelului prin careînaintau şinele, nu se ştie unde. Unchiul său cel posac şi bolnav n-avea de gândnici acum să-i explice prea multe. Îl ajută să încarce camioneta, ale căreiantiteze NR.1/2011 117
  • 118. articulaţii musteau de vaselină ori de ulei ars, cu câteva lădiţe de bani – avereade generaţii a unei familii care cheltuia puţin, deoarece avea totul la îndemână –şi nişte piei aurii de oaie, din cele rămase nevândute. Apoi îi spuse ce avea de făcut, când el nu va mai fi: după îngropăciune,Norm trebuia să dea foc stânei, ca să n-aibă ce lăsa în urmă, prilej inutil deregrete, apoi să se urce în camionetă, să se lege cu o frânghie gata pregătită descaun şi să-şi dea drumul la vale, în necunoscut. Trebuia doar să aibă încredere.Norm plânse şi se simţi total neajutorat. De unde atâta încredere, la vârsta lui?Nu era deloc pregătit să se despartă de viaţa lui de până atunci. Apoi unchiulmuri, mulţumit, cu un calendar în mână, pe care însemnase cu galben ziua morţiisale, de parcă şi-ar fi premeditat-o, cumva, lucru greu de crezut. Întâi Norm se puse temeinic pe plâns, până se goli de lacrimi. Apoi sebărbieri, se primeni cu hainele cele bune, albe, curate, şi se apucă de treabă. Îşiîngropă unchiul, sub strungă, aşa cum îi ceruse. Săpând, descoperi mai multe rânduri de oase vechi. Plânse şi mai tare,dându-şi seama că erau ale familie sale. Când se mai potoli, îşi adună curajul şidădu foc gospodăriei. Gonit de flăcări şi de fum, cu funingine pe faţă, se îndreptăînspăimântat spre vechea camionetă. Tuşind, se legă zdravăn de scaun, apoi tăie, cu destulă greutate, cealaltăfrânghie, care ţinea camioneta. Şi porni, cu viteză, la vale. Curând, întunericul îl înghiţi şi făcu gogâlţ în urma lui. O explozie,declanşată de pornirea camionetei, care pecetlui intrarea în tunel, îi lumină ovreme calea, apoi se stinse brusc, lăsându-l pradă unui întuneric şi mai dens.Începu să urle. Urlă ca un copil mic ce vine pe lume. Urlă ca într-un montagnerusse din lumea civilizată, pe care încă nu o cunoştea şi poate nici n-avea s-omai cunoască vreodată. Urlă cu frică de moarte. Urlă cu dragoste de viaţă. Urlăpână-şi aminti totul, apoi până uită totul. Urlă cu voluptate supremă, singuracunoscută. Urlă din răsputeri, până se dizolvă cu totul în urlet, până când lichidulinterstiţial în care se zbătea, între viaţă şi moarte, devenise urlet. Urlă în cădereîncercând să respire, încercând să se ţină de crâmpeiul de frânghie cu care selegase de scaun. Respira întuneric, acelaşi pe care plămânii lui vlăguiţi îlexpulzau afară. Prin vene i se grăbea, alergat de inimă, întunericul. Pusese stăpânire peel şi nu ştia dacă avea să-l mai scuipe vreodată la lumină... Cădea întruna, şi nuştia cât avea să dureze căderea ori dacă avea să se sfârşească... * De cealaltă parte a muntelui, un orăşel american tipic, Golden City, sepregătea, cu mic cu mare, de la primar la băiatul care arunca dimineaţa ziarele peprispă, de sărbătoarea sa anuală. Fusese la origine o mică aşezare de mineri, iarmuzeul oraşului fusese construit în jurul unei intrări de mină: cea dintâi în care 118
  • 119. PROZĂse descoperise aur şi tot cea dintâi care fusese părăsită, după ce metalul preţiosse epuizase. Acum tocmai intrarea în mină era centrul de interes al muzeului, care leamintea tuturor de unde porniseră cu toţii, înainte de a deveni aşezarea prosperăde acum, ce-şi merita numele pe drept cuvânt. Alături, piei de oaie aurite erauexpuse la loc de cinste: în ele înaintaşii lor separau particulele de aur, spălând înapă minereul scos la lumină. Printr-un perete de geam, încăperea consacrată începuturilor oraşuluiputea fi văzută din stradă, de toţi trecătorii. Aşa hotărâseră părinţii întemeietori,iar tradiţia fusese păstrată, cu mândrie, de fiii lor. Faţă în faţă cu muzeul, de cealaltă parte a pieţei centrale, se aflaprimăria. O estradă împodobită cu ghirlande de flori şi panglici colorate aşteptaconcursul de Miss Golden City, ce-avea să aibă loc în curând. Totul se desfăşură previzibil în acea seară, şi cea mai frumoasă fată dinţinut fu aleasă în unanimitate, ca niciodată până atunci... Plângând de emoţie în lumina reflectoarelor, fără teamă că i se-ntindemachiajul pe faţă, ca o funingine, şi zâmbind ca proasta, ea închise ochii,punându-şi o dorinţă. Lumea aclama îndelung, îndelung! O tradiţie de seamă, la mare căutare în rândul fetelor de liceu spunea cădorinţele puse într-o asemenea împrejurare, unică în viaţă, se împlinesc negreşit.Dar cei prezenţi nu mai apucară să afle ce-şi dorea frumoasa oraşului de anulacesta. Nici ea nu mai apucă să afle ce-şi dorea. Un vuiet fără nume, de nelume,venit dinspre muzeu îi împietri pe toţi de groază. Toţi se repeziră care-ncotro,mai puţin Miss Golden City, rămasă cu dorinţa formulată doar pe jumătate şiincapabilă, din cauza rochiei strâmte şi foarte elegante, de seară, să se mişte dinloc. Ţinuta de seară o ţinea, în întâmpinarea destinului ei. Atunci ferestrele de sticlă ale muzeului se sparseră, iar suflul de aeraruncă cioburile în întreaga piaţă, într-un nor de pulbere de aur. Toţi se aruncarăpe burtă, nemaivăzând nimic. Când îşi ridicară privirile, zăriră, prin pulberea deaur care le tivea acum tuturor genele, ca într-o viziune binecuvântată, o maşinăde epocă, ale cărei roţi zvâcneau, incandescente, mirosind a scrâşnet de metalars, oprită de nicăieri în centrul pieţei, la nici doi paşi de frumoasa împietrită. Atunci, de sub un morman de piei aurii de oaie, se ivi din maşină untânăr îmbrăcat în alb, cu o frânghie în jurul mijlocului. El dădu pieile la o parteşi coborî din maşină. Un capăt al frânghiei de la brâu i se bălăngănea încoace şi-ncolo: cu ultimele puteri, tânărul îl apucă şi îl smulse, aruncându-l dinapoia sa.Roţile maşinii intraseră deja în asfalt, metalul incandescent se înnegrise la loc,aducând oraşului un nou monument, martor tăcut al unei poveşti incredibile.Tânărul făcu un pas şovăitor, apoi se prăbuşi în genunchi, la picioarelefrumoasei care nu-şi credea ochilor, apucând-o instinctiv de mână şi lăsându-şicapul şi întreaga sa viaţă în mâinile ei moi şi fierbinţi. Îşi dorise ea oare un tânărcu sufletul curat, care să străbată munţii pentru a-i cădea la picioare? Cum,necum, iată că de o fantezie Disney avusese parte.antiteze NR.1/2011 119
  • 120. Când îşi reveniră, oamenii din jur începură să aplaude, ca-n filmeleamericane cu final fericit. Un ultim vuiet venit dinspre mină, iscat de o prăbuşireîn lanţ, pecetlui definitiv tunelul, devenit oricum inutil, de vreme ce-şi împlinisemenirea. Lumea se aruncă instinctiv pe burtă, apoi se ridică din praful de aur şicontinuă să aplaude, cu un entuziasm de care doar o naţiune veşnic tânără sesimte în stare. Ce a urmat… e cu siguranţă o poveste americană tipică. Nordamericană, deşi mai degrabă toarsă de o închipuire fierbinte, din sud. A fost… dragoste la prima vedere. Frumoasa a fost cucerită într-o clipităde tânărul apărut de niciunde, într-o maşină de epocă nichelată, aproapeprinciară, plin de bani – deşi, cu graţia pe care o au doar adevăraţii milionari,părea că nu le cunoaşte valoarea – , care ştia tot ce-şi doresc femeile, plus câtevafleacuri, cum ar fi regulile de bază ale unui epilat corect, sau adevăratele taineale măştii faciale cu esenţă de castraveţi de Virginia. Şi-apoi, nimeni nu ştia săasculte o femeie la fel de bine ca el, sprijinindu-şi bărbia în pumnul drept sau înpalmă. Se vedea limpede că e un estet, capabil să citeze, cu vădită erudiţie, la felde bine din Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie traduse înengleză de Sir Preston Archibald Scott – ce deveniră celebre după aceea, celpuţin în Golden City, după ce cuplul de vis avu copii, evident de vis – sau dintr-un manual oarecare de grădinărit subacvatic scris de un anume Socrate, cine vafi fost şi acela. Iar când le povestea copiilor, înainte de culcare, despre oameniiblănoşi de pe crestele munţilor, despre urmele lor uriaşe lăsate în zăpadă saudespre oile aurii care se umflau şi plecau alandala pe aripile vântului, era clar căfusese dăruit din belşug cu imaginaţie şi har de povestitor. Şi… cum se spune? Ştiţi deja ce vreau să spun: au trăit fericiţi până laadânci bătrâneţi şi – lucru cu adevărat extraordinar, în patria lor binecuvântată cuatâtea alte poveşti extraordinare – nu au divorţat. Deloc, niciodată. (Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Again and again. Precum la Oprah, aşa şi la Jay Leno. So help us God. Amen!) 120
  • 121. SACERDOŢIU LIRIC TRIPTIC CREŞTIN După modelul „Adânc pe adânc – sacerdoţiu liric – din creaţia poeticăa clerului ortodox român de azi“ (Editura Brumar, Timişoara, 2006), volumîngrijit de pr. Ioan Petraş, prezentăm un triptic poetic, alcătuit din poemele atrei preoţi – poeţi, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, urmând ca înviitoarele numere să apară creaţii poetice ale celorlalţi autori cuprinşi înantologia lui Valeriu (Bartolomeu) Anania. Theodor DAMIAN Theodor Damian (n. 28 decembrie 1951, Botoşani) este un intelectual reprezentativ al diasporei româneşti, fiind doctor în teologie (titlu obţinut la Universitatea Bucureşti, respectiv la Fordham University, New York), profesor universitar şi director al revistei „Lumină lină. Gracious Light“, publicaţie trimestrială de spiritualitate şi cultură româneasc. Se manifestă în variate domenii ale umanismului: autor de studii de teologie, de critică literară, traducător, editor. Se remarcă şi ca o voce lirică autentică, având peste zece volume de poezie publicate din 1989 până în prezent. Cine pe cine Nimeni nu mai are timp nici de prieteni nici de duşmani nu ai timp nici să iubeşti nici să te lupţi să-ţi iubeşti duşmanii să te lupţi cu prietenii trăieşti sub două zodii deodată dar nu ştii în al cărei abis vei sfârşi ai vrea în ambele dar nu se poateantiteze NR.1/2011 121
  • 122. decât doar dacă inventezi lumea din nouşi pe tinedar atunci nu se mai ştiecine pe cinete trage adânculca luna plinăîn nopţile absolutei singurătăţica atunci când eşti chematla judecata din urmăşi nu vrei să te arăţiLocul unde începe slujba de searălui M.N.R.Din peşteră venimdin peştera iubiriinici Adam, nici Platon n-au numit-opentru că n-o cunoşteaupentru că n-au fost de faţăla facerea firiinici până azinimeni nu cunoaşte cu adevărat peşteradeşi-s atât de multeşi oamenii atât de deştepţiîntotdeauna se întâmplă cevacând nu te aştepţiPeştera e născătoareapustiul divincel măsurat şi nemăsuratde unde toţi îngerii vineste mormântul nestricăciuniilocul de unde începeslujba de searăce curge în miezonopticişi de acolo mai departeLazăre, vino afară!Trece peştera pe lângă tineşi-o simţinu-i aşa, Mirceaare miros dulcede moarte şi de Împărăţienoi nu ne temem de moarte 122
  • 123. SACERDOŢIU LIRIC de când Împărăţia a rupt boldul morţii în două adâncul morţii e locul unde înviem şi cântăm Veniţi să bem băutură nouă! Marienplatz Am să iau cu mine în urechi şi mai departe câtă vreme mai pot simţi cu nesaţ vocea de arhanghel a chitaristului şchiop din Marienplatz cel cu un picior de fier poate un soldat din Irak întors acasă aici El cântă şi înaintează vorba lui Augustin din vechime nu pe front acum ci în soarele de amiază el cântă ca să-şi întărească puterile sau ca să câştige un ban căci războiul a îmbogăţit pe alţii nu pe el toate războaiele sunt la fel El cântă şi înaintează nu prea mult cu piciorul său războiul a fost pierdut indiferent de zvonurile oficiale şi de interpretare înainte de a fi fost început pentru el însă a fost câştigat căci numai el spune lumii adevărul pe care lumea încă nu l-a aflatantiteze NR.1/2011 123
  • 124. Cântăreţul din Marienplatzcu vocea lui de arhanghelşi cu cântec durutnu el este şchiopci lumea luicea cu capul de aurcu trupul de argintşi cu picioarele de lut Sever NEGRESCU Sever Negrescu (n. 20 februarie 1960, Husnicioara, Mehedinţi) este una dintre vocile percutante ale poeziei şi ale eseisticii de inspiraţie religioasă, din spaţiul cultural românesc, de astăzi. În cazul său, preoţia este o vocaţie ce se extinde prin misionarism civic şi spirit administrativ deosebit, fiind consilier cultural, editor, redactor, fondator de societăţi culturale, iniţiator al unui muzeu şi al unei echipe de fotbal.Debutul său ca poet a fost girat de nume ca Ana Blandiana, AlexandruCistelecan, Alex Ştefănescu. Până în prezent are cinci volume de poezie,pe lângă altele de eseu şi de cercetare istoriografică.În rugăciuneNenumăratele-mi tăceris-au strâns prescure-ntr-un cuvântde azi întruna până ieribătându-mi cuiele în gândnebănuind nu am deschiscând zorii au căzut pe mineduioasa poartă dintr-un visşi m-am trezit ...în rugăciuneLa locurile sfinteDemultmi-am descoperitinima ascunsă-n piept 124
  • 125. SACERDOŢIU LIRIC şi-am întrebat-o hotărât ce cauţi tu aici mi-a răspuns cu bun simţ am venit să-ţi torc sângele înţelegeam că luasem forma nedefinită a zilei şi era noapte târziu când am rugat-o inimă deschide-te mi-e frig şi mi-e urât primeşte-mă înăuntru pentru o zi şi-apoi pentru încă una până când mă voi încălzi şi mă voi îmbuna mi-a răspuns cu bun simţ de parcă auzeam cum cerul tot se transformă într-un ceas care bătea bătea bătea bătea nu pot de-atâta sânge nevinovat în afara inimii mele şi astăzi sunt pelerinul născut din păcat Cununie Jumătate soare jumătate umbră elefant cu picioare de furnică o icoană îmi acoperă inima un clopot îmi curge prin recele sânge jumătate răstignire jumătate înviere cununie a copacului cu frunzaantiteze NR.1/2011 125
  • 126. catapeteasmă sfâşiată-n douăun vers îmi adieîn moartea cea vieCine este…Am simţit o apăsare de fierînroşit în sângele îngeruluipoate chiar aripă de aerpoate chiar pumn de pământavea forma Palmei lui Dumnezeunu îndrăzneam să adormamânând la nesfârşit bucuria Învieriiputea fi pumnul criminaluluicare căuta loculaici aici aici trebuie înfipt pumnalulrespiram din ce în ce mai greueram cu spatele la tavanulde un cer imens şi greunu se mai auzea nimicnici cocoşul nici piţigoiul nici câinelenici strigătul lui Hristos Eli Eli lama sabahtanieram doar eu cu respiraţia meaşi cu această palmă a demonului sau a îngeruluicare mă apăsa pe umărul dreptatât de tare de parcă toată puterea ceruluise adunase acoloforma ajunsese la osdintre degetele răsfirate creşteau planeteleca nişte stele bucuroasecă au scăpat de întunericul ceruluiinima este în partea cealaltămi-am zissperând că totul este o eroaren-am să morinima este în partea cealaltă ceruleam strigatpoţi tu să mă striveştieu voi respira după inimă uite aşaah ah ahrespiraţia îmi devenise gâfâit întunecatinima o mare de cuvintedispăruseră şi ochii şi mâinile 126
  • 127. SACERDOŢIU LIRIC şi picioarele şi fruntea şi creierul şi coloana vertebrală eram o pată de lumină nu aveam cum să mă întorc pentru a vedea cine este . . . (din volumul Poezii de zi, în pregătire) Dorin PLOSCARU Dorin Ploscaru (n. 21 iulie 1959, Podoleni, Neamţ) slujeşte Cuvântului în calitate de preot şi de poet. Este autorul a cinci volume de poezie, majoritatea premiate la festivaluri de poezie. De asemenea, realizează de mai mulţi ani, la o televiziune locală, emisiunea de spiritualitate „Cuvânt bun“ . flacăra de porfiră zgribulind în imensitatea antarctică flacăra de purpură pâlpâind peste imensitatea zăpezilor veşnice în tihna morţilor noştri noi cei vii ce le stăm la căpătâi zgribuliţi cu obrajii înfriguraţi şi ochii curaţi de tăciune flacăra de porfiră zgribulind în imensitatea antarctică pâlpâind, pâlpâind în lumina soarelui de amiază acolo lângă crucea de lemn, lângă crucea de gheaţă „am văzut şi am plâns. când ne-am adus aminte de Sion.” marius marius este ceasornicul iernii şi verii ars de soare şi ger el este metronomul istoriei şi mândria noastrăantiteze NR.1/2011 127
  • 128. naţionalămerge pe jos 9 kilometri la dusşi-ncă 9 la-ntorsdacă plouă e plouatdacă ninge e ninsnu se plânge, e veselşi mai tot timpul luminat la faţăradios.mănâncă ce apucă şi caută chiştoacepe drumte-ntâlneşti cu el dimineaţa la dusşi la amiază la-ntorse drapelul patriei noastre fluturând la bruxelles.kilometrul unu al frontierei vama vecheam păscut turmele în vama veche,cu tălpile goale prin nisipul amiezii,mergând solitar căutând viaţa pierdutănisipul măşcat roşu şi-n apa verzuieapoi am descoperit plânsul în zborulroşu al parapanteiîn safirul de lumină alpicurilor de ploaielibertatea, o Doamnee atât de simplă, e atât demicăatât cât un cuib de rândunicăcât o plecare sau o venire a berzelor din ţările caldeînsă cea mai completă definiţieeste ciulinul, spinul răsăritsinguratic şi roşuîn pustia de la malul măriinegreacolo unde se termină hotarulşi începe bulgariaştii pe exact aceeaşi latitudine,longitudinea şi meridianul zerokilometrul unu al frontiereivama vecheacolo unde margareta şipescăruşulîşi fac loc în stuf, în negurăşi în ceaţă 128
  • 129. SACERDOŢIU LIRIC prima zi a picăturii dintâi îi spun mamei zenovia ultima zi a pomenirii tale iubite iordache. te-am rugat de-acolo din zbor să ajungi astăzi aici când picătura de vin torn întru a ta pomenire prietene! starea când vântul îţi bate prin plete şi simţi adierea libertăţii „atunci pentru prima oară am plâns de bucurie, de îndurare şi fericire” starea când vântul îţi bate prin plete şi simţi adierea libertăţii dacă aş putea muta, lua în palmă ţârâitul de greieri din iarba de-acasă şi gustul prunelor verzi dezghiocate ca dinţii din alveole sau mirosul bujorilor din luna lui mai aş fi cel mai fericit copil uitat acolo acum cincizeci de ani lângă troscotul căii ferate cu miros de agripină cu miros de pelin şi de asfinţit cum bat clopotele în anotimpuri văd pe geam anotimpuri venind bătând din aripi înverzărind dealul albinduind copacii tremură lumina în sufletul meu pe colină privesc fix în fiecare dimineaţă ceasul să aud să văd să simt cum bat clopotele în anotimpuriantiteze NR.1/2011 129
  • 130. Ralucla Naclad Resurecţie şi inerţie Colocviul Naţional al Tinerilor Critici Literari „G. Călinescu faţă cu noua critică literară“, ediţia a V-a Colocviul Naţional al Tinerilor Critici Literari „G. Călinescu faţă cunoua critică literară“ – Bucureşti are deja tradiţie, ajungând anul acesta la cea de-a V-a ediţie. Spre deosebire de alţi patriarhi ai culturii române de azi, interesaţidoar de propriul eu şi propria operă, acad. Eugen Simion este preocupat şi deasigurarea continuităţii pe segmentul cultural pe care îl reprezintă, fapt pentrucare se străduieşte, împreună cu Dan Mircea Cipariu, să găsească resurselenecesare pentru a aduce laolaltă pe cei care au început să se afirme publicistic cuprecădere în ultimul deceniu, practicând critica de întâmpinare, precum şi pe ceiimplicaţi în cercetarea literară. De asemenea, la fiecare ediţie se prezintă şi sedistribuie gratuit participanţilor cele mai recente volume din integralapublicisticii lui Călinescu, proiect în derulare la Institutul de Istorie şi TeorieLiterară „G. Călinescu“. Este vizibilă, în acest gest, intenţia evocatoare, puternicamprentată afectiv, a acad. Eugen Simion faţă de maestrul său George 130
  • 131. AGORACălinescu, şi acestei intenţii i se subsumează şi reluarea, an de an, a discursuluisău de motivare, prin contextul istoric, a faptelor amendabile din bibliografiacălinesciană. Într-o lume în care hipertrofierea eului a dus la dispariţia instituţieimaestrului, e de admirat un astfel de efort evocator. Pe data de 16 aprilie 2011, la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şiArtă, pe la orele 10.00, tinerii critici erau aşteptaţi de colegii de breaslă ajunşi lavârste şi statute venerabile: acad. Eugen Simion, acad. Mihai Cimpoi, GabrielDimisianu, prof. univ. Nicolae Mecu şi prof. univ. dr. Valeriu Ioan Franc,redactorul-şef al Caietelor Critice. Acestora li s-a alăturat o profesionistă aradioului cultural, Teodora Stanciu. Liantul dintre cele două grupuri a fostsimpaticul maestru de ceremonii, Dan Mircea Cipariu. După alocuţiunea de deschidere rostită de Eugen Simion, a urmatprezentarea volumelor IX şi X din publicistica lui Călinescu, ultimele antume,publicate între anii 1958-1959, respectiv 1960-1962, urmând ca la anul proiectulsă se încheie cu publicarea postumelor. Sarcina de a vorbi despre aceste volumea revenit profesorului Nicolae Mecu, coordonatorul ediţiei, prefaţate de EugenSimion şi apărute sub egida Academiei Române. Acesta a calificat drept „celemai triste“ articolele publicate de Călinescu în perioada comunistă, criticulpermiţându-şi mai puţine libertăţi chiar decât în 1948, anul în care s-a finalizatinstaurarea regimului comunist în România. Compromisurile făcute în aceşti anipar să îndreptăţească o confesiune a lui Călinescu, suspectată de inautenticitate,relatată de Dinu Pillat: „Stănică c‟ est moi“. Analogia cu acest personaj al săupare surprinzătoare, dar mărturiseşte pe deplin despre histrionismul criticului,despre măştile – compromisuri pe care le-a jonglat pentru a rămâne activ încâmpul culturii. Pe lângă balastul cedărilor ideologice, în aceste volume există şistudii solide, cum sunt cele despre mari scriitori români din secolul al XIX-lea,scrise pentru a doua ediţie a Istoriei sale. Acestora li se adaugă valoroase studiide folclor, partea a doua a lucrării Estetica basmului, studiile despre scriitoriruşi. Amendabile rămân articolele despre poeţi minori, dar aflaţi pe marele val alideologiei de partid, iar cele mai blamabile sunt cele despre Cioran şi Ionesco.Prezentarea profesorului Mecu a asigurat introducerea la prima temă de discuţiea colocviului, moderată de Eugen Simion: „Resurecţia criticii literare“. Spresurprinderea mea, tema nu viza vreo evaluare a criticii de azi, ci academicianul asolicitat răspuns la întrebarea: „ce ar fi putut face critica estetică într-o societatestrict controlată?“, pretext pentru a discuta, din nou, despre cazul Călinescu încontextul epocii sale. Primul răspuns l-a oferit chiar domnia sa, propunând patruvariante: a) ar fi avut posibilitatea să tacă (greva scrisului); b) să se dea pe linie;c) să facă mici compromisuri pentru a supravieţui; d) să protesteze în stradă.Critici interbelici importanţi precum Paul Georgescu şi Ovidiu Crohmălniceanuau apelat la variantele b) şi c), Perpessicius s-a refugiat în istoriografia literară,iar Vladimir Streinu a fost închis. Călinescu se încadrează şi el la variantele b) şic), având de ales între Academie şi închisoare. În opinia acad. Eugen Simion,niciuna dintre cele patru variante nu era integral pozitivă. Domnia Sa şi-acontinuat, ca la fiecare ediţie, pledoaria pentru scuzarea compromisurilor luiantiteze NR.1/2011 131
  • 132. Călinescu prin „vremurile nenorocite“ în care a trăit. În argumentaţia sa a folositşi o afirmaţie a lui Marin Preda: „Să facem în aşa fel încât să rezistăm 100 deani“. Concluzia discursului său a fost că „şi în cazul lui Călinescu, dar şi acelorlalţi scriitori din acele timpuri, trebuie acordată o atenţie sporită la perioadaistorică, iar refuzul şi contestarea lor să adopte un limbaj civilizat. E greu dedeterminat ce a scris un autor de voie, de nevoie.“ Nicoleta Sălcudeanu a relansat discuţia, afirmând că sintagma „literaturăde sertar“, este o „gogunomie“, pentru că scriitorul scrie pentru a fi publicat, faptcare explică puţinătatea textelor găsite prin sertare după ‟90. I s-a replicat căvaloarea scrierilor unor Steinhardt, I.D. Sârbu, Alexandru Mironescu precum şinumeroasele jurnale ale acelei prioade nu ne permit să afirmăm că nu a existatliteratură de sertar în perioada comunistă. Paul Cernat a subliniat că literatura desertar nu este posibilă în cazul criticii. Dacă literatură diaristică, romane saulucrări filozofice se pot concepe pe sistemul manuscrisului aruncat în mare,necesitând timp îndelungat de elaborare, în cazul criticii varianta tăcerii esteimposibilă. „Criticul e o persoană publică, iar cel care tace, e un om mort.Soluţia aleasă de Călinescu a fost corectă; şi-a sacrificat o parte din operă şi dinviaţă, era un om îmbolnăvit de frică (…) critici precum Călinescu au salvat tot cese mai putea salva.“ El a făcut parte din categoria criticilor incomozi, după cumPerpessicius a fost unul comod, fiind universal amabil. Gabriel Dimisianu acontinuat acest discurs despre un Călinescu incomod, afirmând că acesta aîncercat să facă şi critică de întâmpinare adevărată, sancţionând poeţi aimomentului precum Viorica Porumbacu, însă i s-a făcut plângere la partid şi afost stopat. Pe de altă parte, Mihai Iovănel a replicat că romane foarte bune dinanii ‟50 nu au datorat nimic lui Călinescu. A urmat intervenţia academicianului Mihai Cimpoi, care şi-a prezentatcel mai recent volum, Critice. Identitate şi alteritate, apărut în 2011 la FundaţiaScrisul Românesc. Referitor la tema discuţiei, criticul din Republica Moldova aafirmat că în reevaluarea lui Călinescu stăruie confuzia între etic şi estetic. Deasemenea, a mai precizat că, azi, în Basarabia, Călinescu se bucură de un cultdeosebit, poate şi pentru faptul că înainte de dezgheţul lui Hruşciov, în Basarabiacircula un singur exemplar din Istoria lui Călinescu, acesta trecând şi pe laMihai Cimpoi preţ de o noapte, dar suficient cât să-i schimbe concepţia desprecum trebuie făcută critica literară. Cerându-i-se opinia de către moderatorul discuţiei, în special în calitateasa de autor al unei impresionante monografii despre Călinescu, Andrei Terian şi-a exprimat indirect rezerva faţă de tema discuţiei apelând la un citat dinNietzsche: „Nimeni nu e moral până nu este pus la încercare“. Istoricii nu seîntreabă dacă Ştefan cel Mare a fost un om bun. Eu nu privesc dinspre autor, cidinspre receptorul de texte. Dacă G. Călinescu a fost un om moral sau nu? Euam în faţă un corpus de texte. (…) În cazul lui Călinescu, textele scrise înanii 58-60, nu contează foarte mult asupra operei sale”, a spus Andrei Terian. „Eimportant să vedem ce a determinat un autor preum G. Călinescu să scrie texteconjuncturale”, a adăugat Antonio Patraş. Profesorul Nicolae Mecu a punctat 132
  • 133. AGORAfaptul că în lucrările sale serioase, Călinescu nu a trecut exagerările dinpublicistică. El a procedat conform strategiei „dau cerberului halca de carne şiîmi trec opera care merită.“ Dorind să aducă discuţia în prezent, Antonio Patraş a lansat întrebareace se întâmplă cu lumea literară de azi, în comparaţie cu cea a anilor ‟60, cândcriticii şi scriitorii formau o comunitate pentru apărarea esteticului. BiancaCernat a amendat prieteniile între critici şi scriitori, precizând că fiecare epocăare cedările ei, care nu sunt numai politice. Eugen Simion i-a replicat că eposibilă prietenia literară, cu condiţia să nu existe complicitatea. „Pe noi,prietenia literară ne-a salvat. Mie mi se pare că voi formaţi deja o generaţie decritici, dar se simte că vă e frică să vă asumaţi cu totul punctul de vedere.” Aurmat o serie de sfaturi date tinerilor critici de către Eugen Simion: „Există orealitate a grupurilor literare, însă respectarea bătrânului criteriu al autonomieiesteticului este soluţia de a rezista în orice context social. Criticii tineri trebuiesă-şi înăsprească tonul. Trebuie să facă şi o alianţă spirituală cu generaţiileanterioare. De asemenea, nu ocoliţi radioul şi televiziunea. Astăzi toată lumeacercetează dosarele CNSAS: avem copiatori de dosare şi analişti, însă asta nueste istoriografie literară.“ Referitor la situaţia criticii de azi, Emanuela Ilie şi-a întrebat colegii caresunt utilităţile prostituţiei talentului critic? Întrebarea sa a vizat în specialpractica de a scrie despre cărţile cuiva care ar putea scrie despre cărţile tale:„Majoritatea criticilor literari de azi îşi vând cronicile pe reciprocitate.“ PaulCernat a continuat discuţia despre stufărişul relaţiilor din lumea criticiiromâneşti. „Înainte de `89 puteai să te strecori, să negociezi, scriitorii au creatbreşe. După `90 asistăm la fragmentarea politizării, avem microcomunităţi,«partide» intolerante. A fost foarte greu pentru un tânăr critic să spună până lacapăt ceea ce credea. Era captiv administrativ, cădea între tabere. Atunci, trebuiasă se strecoare. Mulţi critici au ajuns să publice în mai multe reviste, ca să-şisalveze opiniile. Există vechi resentimente de dinainte, legate de diverşi scriitori,cu privire la etic şi estetic, de exemplu, cazul Eugen Barbu. Cine hotărăşte caliteratura cuiva să fie excomunicată? Se propagă factori de intimidare asupratinerilor comentatori. (…) Ne pândeşte pericolul politizării lumii literare.“, aspus Paul Cernat. „Un critic literar trebuie să aibă înţelepciunea să seîmprietenească doar cu un scriitor bun”, a mai destins atmosfera GabrielDimisianu. Prima parte a colocviului s-a încheiat la ora 13:00 şi s-a reluat, la ora17:00, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, cudezbaterea „Ierarhiile literare, între canon şi lupte generaţioniste“, moderată dePaul Cernat. Pentru iniţierea discuţiilor, acesta a lansat întrebările: Mai există uncanon literar? În ce constă el? Mai există o autoritate canonică reală? Ce ponderemai au în constituirea canonului literar notorietatea, marketingul sau cuplajul cualte forme de autoritate, de exemplu, cea politică? Alex Goldiş a tăiat aceastăavântată chestionare a canonului, afirmând că nu e treaba unui critic deîntâmpinare fixarea canonului. Pentru acesta contează doar textul pe care îl areantiteze NR.1/2011 133
  • 134. sub ochi. Reluând discuţia din prima parte a colocviului, Alex Goldiş a precizatcă articolele de critică ale lui Călinescu nu au adus noi direcţii în realismulsocialist şi nu vede nici un aport al acestuia la deschiderea literaturii românedupă anii ‟60. A urmat o întreagă discuţie despre raportul etic-estetic, care a fosto dominantă a dezbaterilor şi despre factorii care legitimează un discurs. RalucaDună a insistat asupra necesităţii independenţei actului critic: „Voi aţi vorbit decomunităţi, eu cred în independenţa actului critic. În momentul în care toţicriticii de la noi sunt legaţi de câte o revistă, un grup, o ideologie, nu cred că sepoate vorbi de critică morală. (…) De obicei, textele care apar în reviste, suntdestul de previzibile.(…) Moralitate pentru un critic ar însemna să nu fiecondiţionat de ideologiile unei reviste, mode, viaţă.” Reţinem intervenţia lui Caius Dobrescu, apărut ca un participant – surpriză în a doua parte a colocviului. Acesta a precizat că în cultura română nu există o reflecţie serioasă asupra eticii. „Nu e o temă care să-i fi preocupat pe înaintaşii noştri. Suntem undeva în secolul XVII din punct de vedere al acestei discuţii.“ Referitor la chestiunea canonului, Caius Dobrescu a afirmat: „Legat de canonul didactic şi canonul critic, mie personal mi se parecă discuţia despre canonul critic, în sensul de clasamente ale prezentului, este unpic neavenită. Canonul, în primul rând, se referă la trecut, e un fel de ordineemergentă. Cred că există autori foarte importanţi în trecutul nostru literar, caresunt în continuare ignoraţi sau marginalizaţi, cum ar fi Cantemir sau BudaiDeleanu. Avangarda, de exemplu, nu cred că e plasată pe hartă. De fapt, înimaginarul canonic, cred că lipseşte cu desăvârşire.”. Bogdan Dascălu, (caretraduce şi editează împreună cu soţia sa, Ana-Maria Dascălu – Romiţan, jurnalulcomplet al lui Titu Maiorescu) a afirmat că nu e necesar să contestăm valorileanterioare, incluse în canon, ci trebuie să impunem o direcţie prezentului.”Referitor la luptele intergeneraţioniste, Paul Cernat a afirmat. „Este o luptăpentru vizibilitate, pentru notorietate, pentru autoritate în ultimă instanţă, şi neputem întreba, autoritatea aceasta, cine o dă? Valoarea estetică, sau cuplajuldintre valoarea estetică şi o anumită angajare politică? (…) Unii autori pot fieliminaţi din circuitul didactic pe aceste considerente (…) Până unde poate săintervină politicul în organizarea lumii literare şi unde ar trebui, în mod normal,să se oprească?“ 134
  • 135. AGORA „Cred că, în ciuda acelei autorităţi a autonomiei esteticului de lajumătatea anilor `60 până în `90, într-adevăr, revizuirile sau lupteleintergeneraţioniste s-au făcut pe principii morale, prin desconsiderarea morală ageneraţiei anterioare. Cei din anii `50 au fost mai colaboraţionişti decâtşaizeciştii, la rândul lor, optzeciştii i-au acuzat într-un fel că, acel abstractism alanilor `60 al poeţilor, al criticii, a fost un mod de a oculta realitatea. Şi atuncioptzeciştii nu mai pot citi corect un scriitor din anii `60, pentru că îl acuză decolaborarea asta tacită cu sistemul. Aici văd eu misiunea criticii tinere, de areaşeza pur şi simplu lucrurile, fără nici un fel de interese. (…) Luptaintergeneraţionistă, în interiorul autonomiei esteticului a fost o luptăideologică ”, a spus Alex. Goldiş. Ca o notă impresionistă de final, trebuie să spun că au fost doar 2-3participanţi care au dus greul discuţiilor. Restul asculta cu evlavie sau mustăcindzeflemitor sau cu vădită plictiseală. În opinia mea, această dezbatere a suferit dinpricina uzurii temelor alese şi a neadecvării, până la urmă, la statutul de tinericondeieri al participanţilor. Mă refer aici în special la „Resurecţia criticiiliterare“, care, în intenţia moderatorului, a vizat opinia tinerilor critici desprebalanţa dintre realizările profesionale şi compromisurile lui Călinescu. Or, mi separe că nu poate fi judecat Călinescu de cei care n-au trăit în epoca lui. Referitorla a doua temă, cred că problema canonului literar este o chestiune care ţine deomologarea în timp îndelungat, nu de presiunile diferitelor grupuri saupersonalităţi literare. E prima ediţie, cred, când Daniel Cristea-Enache a lipsit, motivând că numai vrea să fie tânăr critic. Auzind această remarcă, Eugen Simion l-a sfătuit săantiteze NR.1/2011 135
  • 136. mai fie, căci timp destul nu va mai fi considerat astfel. Locul său de moderator afost luat de Paul Cernat, cu figura sa sobră şi prestigiul său de intelectual serios. Printre participanţi au fost şi mulţi bursieri ai programuluipostdoctoral „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale“, proiectcâştigat de Academia Română şi finanţat de U.E. Acum am aflat că aceste bursesunt foarte generoase financiar, fapt pentru care au suscitat un viu interes printretinerele cadre didactice universitare, însă multe dintre burse au fost obţinute decei cu grade universitare înalte. În acest context, bursierul Mihai Iovănel, aafirmat la un moment dat, în cadrul discuţiilor colocviului, că Eugen Simion s-aasigurat că sunt bursieri „toţi cei care contează“, fapt care i-a jignit pe unii dintrecei prezenţi. Am mai aflat că Eugen Simion şi colaboratorii săi pregătesc o ediţieCioran care va fi o integrală a textelor sale româneşti. În final îi voi enumera pe toţi cei prezenţi: Paul Cernat, Bianca Burţa-Cernat, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Florina Pîrjol, Alexandra Ciocârlie,Cristina Balinte, Raluca Dună, Cătălin Sturza, George Neagoe, Bogdan Dascălu,Ana-Maria Dascălu-Romiţan (Bucureşti), Crina Bud (Baia Mare), Emanuela Ilie,Loredana Opariuc, Şerban Axinte, Bogdan Creţu, Antonio Patraş (Iaşi), IoanaRevnic, Marius Miheţ (Oradea), Alex Goldiş (Cluj), Nicoleta Sălcudeanu (TârguMureş), Raluca Şerban-Naclad (Piatra Neamţ), Adrian Lăcătuş (Braşov), AdrianJicu (Bacău), Andrei Terian (Sibiu). Colocviul a fost organizat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă(FNSA), Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, în colaborare cuAsociaţia Scriitorilor Bucureşti, şi a fost coordonat de Dan Mircea Cipariu. 136
  • 137. CLIO Constantin BOSTAN Jurnalul lui G. T. Kirileanu VIZITA FAMILIEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA (III) Vineri, 21 mai 1920 [umare]. La ora 11.45, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa Elisabeta merg în localul Primăriei din Chişinău, unde sunt prezentate diferitele delegaţiuni ale comunităţilor străine(14), cu cari Maiestăţile Lor şi A. S. R. Principesa Elisabeta se întreţin mai mult timp. De la ora 12.15 până la ora 13.15, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa Elisabeta, însoţiţi de suită, au asistat la serbarea şcolară din grădina publică, unde – după primirea foarte călduroasă ce s-a făcut Suveranilor – Maiestăţile Lor şi A. S. R. Principesa Elisabeta au ascultat mai multe coruri a diferitelor societăţişi şcoli şi au privit dansuri naţionale. După dejunul intim, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. PrincipesaElisabeta, însoţiţi de suită, au vizitat – cu începere de la ora 16.30 şi până la ora18 – Spitalul de Alienaţi de la Costiugeni, de lângă Chişinău, de sub conduceread-lui dr. Vărzaru. Maiestăţile Lor s-au interesat de-aproape despre stareabolnavilor, arătându-şi Înalta Lor mulţumire de felul cum e condus şi întreţinutacest ospiciu. [Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: La 4.30 am plecat să vizităm extraordinarul spital de nebuni din afaraoraşului. Împrejurimile Chişinăului îmi amintesc de Iaşi – multe vii şi dealurijoase şi ondulate. Boyle îmi vorbise foarte mult despre acest spital – sau ar trebui să spunspitale de nebuni, întrucât e vorba despre un sat întreg cu case mici, pavilioane.Totul este condus într-un mod cu totul special şi nebunilor li se lasă o libertateaproape totală. Un bătrân rus-român conduce stabilimentul cu pasiune şi eu amantiteze NR.1/2011 137
  • 138. făcut mult în acele zile de început, prin influenţa mea asupra doctorului Vicol[inspector general sanitar în anii războiului], care crede foarte mult în mine, caîntreaga instituţie să fie cât mai puţin posibil deranjată. Se pare că intervenţiamea a avut rezultate. Bătrânul doctor jubila. Toată lumea înţelegea şi ştia săvorbească româneşte. Ordinea lucrurilor nu a fot afectată. Tot spitalul era aşa cum l-a descris Boyle: absolut perfect şi de ocurăţenie ireproşabilă. Se află într-o vâlcea şi constituie o întreagă colonie; aufost plantaţi mulţi aluni şi salcâmi, astfel încât arată aproape ca o pădureumbroasă. Mi-a făcut o impresie foarte bună.] M. S. Regina a vizitat apoi Spitalul Israelit, precum şi Căminul Orfanilordin Război. Apoi a cercetat amănunţit Şcoala Eparhială de Fete, rămânând pedeplin mulţumită de buna stare a localului şi de îngrijita educaţie ce se dă fetelor. Seara, la ora 21.15, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. PrincipesaElisabeta au luat parte la prânzul de gală ce a fost servit în sala cea mare aCercului Cultural din Chişinău, prânz la care au luat parte şi d-l prim-ministru şid-nii miniştri prezenţi, capii autorităţilor civile şi militare din Basarabia şiChişinău, precum şi delegaţii sătenilor. [Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: De data aceasta, banchet punctual, mai bine servit, mai bine organizatdin toate punctele de vedere. Am fost mai puţin înghesuiţi, scaunele noastre aufost aşezate pe o porţiune mai ridicată a sălii şi am ajuns acasă la miezul nopţii. Averescu a ţinut un discurs în care, după părerea unora, a glorificat preamult propria persoană şi rolul său în război. El are o încredere naivă în sine,susţinută desigur de marea sa popularitate, de care el vorbeşte cu mândrienedisimulată. Fireşte că nu este un diplomat, dar eu îi împărtăşesc bucuria că avenit vremea lui şi, întrucât şi mie îmi place să merg înainte asumându-miriscurile, înţeleg ce simte.] La ora 22.30, d-l prim-ministru General Averescu rosteşte următoareacuvântare: Astăzi s-a oficiat în catedrala Capitalei Basarabiei, în prezenţaMaiestăţilor Voastre, un serviciu divin pentru odihna sufletelor prin jertfa căroraPatria Mumă a putut să alipească rând pe rând la sânul ei părţile ce i-au fostdezlipite de vitregia veacurilor. Sire, Ursita, care toarce firul menirei fiecărui om în lume, m-a sortit să fiuunul din locotenenţii Maiestăţii Tale în lupta uriaşă pentru întregirea neamului,din care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ieşit biruitori. Am avut chiar nemărginitul noroc să stăm în această calitate în faţaduşmanului cotropitor de la primul până la ultimul bubuit de tun. 138
  • 139. CLIO Mulţumită acestei împrejurări, cu bună seamă că o mare parte, dacă nuchiar cea mai mare parte din cei pentru cari ne-am rugat azi, au adus jertfasupremă pentru rege şi Patrie, luptând sub ordinele mele. Sire, În urma nepieritoarei biruinţi de la Mărăşeşti, biruinţă prin care viteaza armată a Maiestăţii Tale s-a arătat nu numai duşmanului, dar şi lumei întregi, în toată strălucirea vitejiei ei, ne-am adunat pe un plai lângă Soveja, smulsă din ghiarele duşmanului, pentru ca să înălţăm şi-atunci, ca şi astăzi, ruga noastră către Cer, pentru odihna acelor fii ai patriei cari ne-au dat biruinţa fără ca să se poată bucura de dânsa. Spuneam atunci celor de faţă, în prezenţa Principelui Moştenitor, că i-am adunat acolo nu numai ca să dăm prin rugăciuni tributul pios de recunoştinţă datorit celor căzuţi, ci şi pentru ca, în mijlocul îndureratei noastre reculegeri, să ne dăm nouă înşine seama de datoria ce ne revenea celor rămaşi în viaţă. Spuneam atunci că datoria noastră era, cu orice jertfe, ca duşmanulcotropitor să fie izgonit de pe Moşia strămoşească şi fugărit până vom ajunge săîmplântăm falnicul nostru Tricolor la nişte hotare cari să cuprindă în ele totromânismul. Cred, Sire, că astăzi, când înălţăm cu smerenie minţile noastre către Cer,ca pios tribut de recunoştinţă către aceia cari au mărit falanga Eroilor Neamului,este greu ca în reculegerea noastră să nu ne dăm seama că adevăratul chip de ane arăta recunoştinţa către cei cari s-au jertfit este de a feri ţara de nenorocirea cajertfele făcute să fi fost făcute în zadar. Sufletele miilor de viteji, cari plutesc deasupra noastră, ne impun aceastădatorie sfântă, care nu o putem ocoli, dacă nu voim să ne acoperim de ruşineaprezentului şi blestemul viitorului – şi această datorie este să păstrăm ce amcâştigat şi să dăm Ţării noastre o astfel de aşezare, încât cei cari au luptat şi ausuferit să poată să simtă că nu au luptat şi suferit în zadar... Sire, Cea ce am luat se va păstra – sunt convins – până în adâncul cugetăriimele şi sunt sigur că această convingere este împărtăşită de orice om cujudecată. Trupele cari au defilat la Rădăuţi, la Cernăuţi, la Bălţi şi ieri aici nuaveau înfăţişarea unor trupe ieşite din război, ci a unor trupe gata acum să intreîn luptă, cu convingerea – de altfel foarte întemeiată – că nu vor găsi în faţăduşmani cari să le egaleze în soliditate, avânt şi vitejie.antiteze NR.1/2011 139
  • 140. Cu astfel de armată, Sire, nu se va mai pierde, pe veci, nici o palmă dinpământul câştigat cu sângele voinicilor noştri! Orice năzuinţe din parteapotrivnicilor noştri în sensul acesta sunt o adevărată nălucă... Demnă de o mai aproape luare aminte este însă marea sarcină de a puneaşezarea lăuntrică a ţării pe temelii sănătoase. Aici Maiestatea Ta are nevoie deajutorul tuturor bunilor patrioţi, pentru ca, cu puteri unite, să se poată desăvârşiopera mare din istoria neamului, începută cu atâtea întorsături a evenimentelor,dar sub auspicii atât de fericite şi plătite cu jertfe atât de largi. Sire, În îndoita mea calitate, de sfetnic al Măriei Tale în timpuri atât de marişi de fiu al acestei părţi din trupul României Mari, al cărei sol a tresărit cândpiciorul Suveranului României Întregite a păşit pe el, pot să asigur pe MaiestateaVoastră că, precum în momentele de atât de grea cumpănă prin cari am trecut în1916, Maiestatea Voastră a ştiut să înăbuşe orice taine ale sufletului pus la greaîncercare şi s-a identificat fără nici o rezervă cu năzuinţele scumpe ale neamului,tot aşa şi fiii nerătăciţi ai acestui mănos colţ al Patriei mari româneşti vor şti săse dezbrace de orice altă pornire tainică şi, strâns uniţi în jurul Tronului – toţi,fără nici o rezervă – se vor identifica, din adâncă şi nestrămutată convingere, cudorinţa Suveranului lor, care este ca tot ceea ce s-a câştigat prin jertfa de sânge,tot ceea ce se va păstra prin soliditatea vitezei noastre armate, să se aşeze petemelii de viaţă lăuntrică sănătoasă, prin patriotismul rechemat la viaţă viguroasăa tuturor bunilor români dintre Prut şi Nistru. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Să trăiască Maiestatea Sa Regele! Să trăiască Maiestatea Sa Regina! Să trăiască Dinastia! Ultimele cuvinte sunt acoperite cu nesfârşite urale. M. S. Regele răspunde prin următoarele cuvinte: În urma înălţătoarei slujbe ce s-a săvârşit astăzi în măreaţa Catedrală aChişinăului pentru odihna sufletelor celor morţi pentru Patrie în războiul dinurmă, simt de a mea sfântă datorie să le aduc şi eu, aici, prinosul sentimentelormele de recunoştinţă. Împreună cu scumpa mea armată, care îşi îndeplineşte cuatâta simţ patriotic rolul său binefăcător, de strajă neadormită a liniştei şi ordinei,pe care le-a adus şi în ţinutul acesta, să ne unim cu toţii glasul nostru în cinsteaostaşilor morţi pentru ţară şi să strigăm: Sfântă să ne fie a lor amintire! Chemat să iau moştenirea aceluia care, prin vitejia ostaşilor de la Plevnaa făurit Independenţa României de ieri şi Coroana de oţel a Regatului, în cursulanilor am avut fericirea să cunosc inima acestui popor şi am reuşit să fac dinnăzuinţele lui crezul meu. Şi ce era crezul acesta? Era că nici o putere din lumenu ar fi în stare să împiedice ceea ce era scris în cartea neamului românesc, că vaveni un timp când toate ţinuturile locuite de români, peste cari se întindeadomnia lui Mihai Viteazul, vor fi iarăş întrunite sub acelaş sceptru. Această 140
  • 141. CLIOnecesitate istorică, pregătită cu jertfa de sânge a eroilor de la Mărăşti, Oituz şiMărăşeşti, a fost înţeleasă de oamenii cu inimă românească din Basarabia, când s-auîntrunit pentru a proclama în mod solemn că hotarele politice alcătuite de oameni numai au putere atunci când legăturile de sânge şi suflet cer, în mod imperios, ca ele sădispară înaintea cerinţelor etnice, în virtutea principiului naţionalităţilor, a căruiaîndreptăţire a fost recunoscută de lumea întreagă. Cei cari în 1918 au venit la Iaşi pentru a-mi aduce vestea aceastaîmbucurătoare, că fiica iubită care a fost dată ca jertfă unui stăpân de alt neam arevenit de bună voie la vatra strămoşească, s-au întors cu inima plină de veselie, căciau putut simţi cât de adâncă, cât de caldă este dragostea unei mame către copila sa. A venit apoi izbânda Marilor Puteri cu cari s-a aliat România şi urmareafericită a acestei izbânzi a fost consfinţirea revenirii Basarabiei la căminul părintesc. Venind astăzi să petrec în mijlocul basarabenilor, le aduc întărireasentimentelor de dragoste şi inima mea saltă de bucurie când văd că toţi – dar toţi –ne aduc mie şi Reginei prinosul lor de dragoste şi încredere. Aceste dovezi le primesc ca o legătură sfântă şi ca o mărturisire preţioasă cătoţi locuitorii acestui ţinut al Moldovei din timpurile străbune au recunoscutdreptatea hotărârilor unei puteri mai mari decât combinaţiunile oamenilor celor maiiscusiţi, pentru că, iată din nou, ceea ce Dumnezeu a legat uneltirile omeneşti nu potdesface. Aceeaşi dragoste se revarsă din inima întâiului Rege al României Întregiteasupra tuturor fiilor săi, oricărei legi, oricărui neam ar aparţine ei; de aceea el are nunumai nădejdea, dar şi dreptul de a crede că voi, toţi fiii aceluiaş ţinut care intră înhotarele fireşti ale neamului român întregit pentru vecie, veţi răspunde cu credinţă ladatoriile voastre de cetăţeni, lucrând mână în mână pentru binele obştesc, întrupropăşirea scumpei noastre Patrii, România Mare. Aşa să fie! Entuziaste urale întrerup înălţătoarea cuvântare a M. S. Regelui. Către ora 23.30, prânzul de gală luând sfârşit, MM. LL. Regele şi Regina şiA. S. R. Principesa Elisabeta se întorc la reşedinţele regale din oraş. [Însemnări G.T.K.: 21 mai 1920. Slujbă la Sobor, pentru sufletele ostaşilor morţi în război. Îngenuncherea Suveranilor şi a suitei a făcut efect. La 12 Regele mă cheamă pentru discursul de disară, în care să fie vorbadespre slujbă, unire, armată – apărătoarea ordinei. La 2 ½ mă primeşte Regele. La Sfatul Ţării, dat discursul Regelui. Presa neinvitată. La 6 ½ Regele îmi dă discursul pentru aranjare. Ospăţul mai scurt, dar tot de proastă calitate, rău servit, prost organizat. General Averescu vorbeşte încet despre puterea armatei române. Regele răspunde.antiteze NR.1/2011 141
  • 142. Sâmbătă, 22 mai, la ora 10 dimineaţa, Maiestăţile Lor viziteazăSinagoga din Chişinău, unde ascultă un serviciu religios cu prea frumoasecântări ale corului şi ale cantorului, în prezenţa reprezentaţilor comunităţiievreieşti, care a făcut Maiestăţilor Lor o călduroasă primire. Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: O altă zi de activitate continuă şi istovitoare. Fiecare instituţie vrea să fievizitată, fiecare naţionalitate să i se dea atenţie. [...] Activitatea noastră a început la ora 10, cu sinagoga. Evreii mi-au făcut oextraordinară primire, cu ovaţii nemaipomenite, care nu le-au îmbunătăţit delocimaginea. [...] Ne-au făcut o scurtă slujbă religioasă. Preotul lor, urât, scund,gras, s-a dovedit a avea o voce minunată şi a cântat extraordinar. A fost cuadevărat o plăcere artistică. Preotul lor principal, de fapt rabinul, era o apariţie de un grotescdelicios, îmbrăcat complet în alb, cu un potcap înalt de catifea pe cap şi odantură inimaginabil de galbenă. El a ţinut fără reţinere o cuvântare în franceză,deşi nu ştia franţuzeşte. Era un om micuţ, cu barbă albă, cu ochii holbaţi şi cu ogură imensă, pe care o deschidea larg, arătându-şi toţi dinţii. Îşi ţinea netulburatdiscursul, într-o limbă incredibilă şi de neînţeles. Era o figură aproape ireal decomică – aveai impresia că se preface, că nu-i adevărat ce vezi!] Urmează apoi vizitarea bisericilor: grecească, catolică, protestantă şiarmeană. La toate aceste biserici, M. S. Regele, întâmpinat cu mărturii decredinţă şi devotament, a ascultat câte un scurt serviciu religios. După vizitarea Bisericii greceşti, M. S. Regina a vizitat toate spitaleledin oraş, împărţind bolnavilor mici daruri. M. S. Regele vizitează apoi Şcoala de Viticultură şi Staţiunea deEnologie. De aici Maiestatea Sa merge la Cercul Militar, unde se găsea adunatîntreg corpul ofiţeresc al Garnizoanei. D-l General de divizie Popescu Ion, 142
  • 143. CLIOcomandantul Corpului II Armată, urează bună venire M. S. Regelui, asigurându-l de nemărginita dragoste şi neclintitul devotament al armatei. M. S. Regele a binevoit a răspunde: Mulţumesc din toată inima pentru mărturisirea sentimentelor de credinţăale armatei, care şi-a îndeplinit aici cu prisosinţă greaua misiune ce i s-aîncredinţat. O parte dintre ofiţerii prezenţi aţi avut fericirea să fiţi printre ceidintâi cari, la chemarea poporului moldovenesc, ameninţat de vântul rău alrăscoalei, aţi intrat în acest ţinut, fala vechei Moldove în veacurile trecute, atâtprin bogăţia sa, cât şi prin vrednica sa poporaţie română, care ţinea strajă laaceastă margine a ţării. Aţi venit ca fraţi şi ca apărători, iar nu ca nişte cuceritori, şi v-aţiîndeplinit chemarea, aducând aici ordinea şi liniştea. Dar aţi mai avut şi altă greaînsărcinare, anume aceea de a câştiga inimile poporaţiei locale pentru patriamumă. Munca depusă de armata mea pentru învăţământul populaţiei în şcoalelede adulţi merită toată lauda. Pentru a duce însă mai departe această operă de apropiare a sufletelor,vă mai dau un sfat asupra căruia stăruiesc din toată inima: Siliţi-vă în tot felul ca,oriunde se va arăta vreunul din voi, să faceţi cinste numelui de ofiţer român şi,prin o atitudine corectă, să se învedereze că sunteţi purtătorii ordinei şi ai cinstei;căci după cum veţi şti să vă înfăţişaţi noilor mei supuşi, în aceeaş măsură veţi fiapreciaţi şi voi, şi împreună cu voi întreaga noastră armată şi întreaga ţară. Vă mulţumesc din inimă pentru tot ceea ce aţi lucrat până acum, urându-vă şi de aici înainte spor bun la muncă şi sănătate. Să trăiască scumpa noastră armată! La ora 16.30, M. S. Regina a binevoit a oferi la Cercul Militar un ceaipentru doamnele din societatea Chişinăului. [Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: Ultimul nostru efort la Chişinău a fost un ceai cu multă lume la CerculMilitar, la care au fost invitate doamnele din Chişinău. A fost un scurt concert,apoi ceai şi multă conversaţie. Întreaga atmosferă a fost caldă şi de adevăratăsimpatie reciprocă şi când, la final, a venit ora despărţirii, am simţit că oraşul ne-a îndrăgit, din felul entuziast în care ne-au condus la plecare atât oamenii de pestradă, cât şi oficialităţile. Am avut plăcutul sentiment că ne-au acceptat şi că acum ovaţiile nu maierau un lucru aranjat, pentru că oamenii veneau bucuroşi, din toate părţile, să nesalute şi să-şi ia un afectuos rămas bun, cu multe lacrimi şi rugăminţi de a revenicât mai curând posibil. Am senzaţia certă că vizita noastră a fost de mare impact,din toate punctele de vedere. Cu maşina plină de flori, am pornit la drum.antiteze NR.1/2011 143
  • 144. Utta –Siegrid KÖNIG POEMERondelul umbrelor alabastreNu-mi pare c-am ţinut de-un timpSau de un spaţiu cu un nume,n-am scris de oamenii cu nimbşi nici de cel Divin anume.Măsura mea e cât un limb,nici legi, nici tare, nici cutume...Nu-mi pare c-am ţinut de-un timpSau de un spaţiu cu un nume.Lăuntrul printre-oglinzi îmi plimbca univers pierdut de lume,naintea mea păşeşte-n schimbobsesia cu – albastre umbre.Nu-mi pare c-am ţinut de-un timp.Rondelul mameiCând umbre nu se-aflau în geamşi-albastrul cer era-n privire,în ochii mamei mă-oglindeamde farmec prinsă în neştire.Apoi, în cale-i alergamcu-ntreaga anilor iubirecând umbre nu se-aflau în geamşi-albastrul cer era-n privire.Născută în prier eramsă simt renaşterea de fire,să cresc cu florile pe ramşi-n vis cu rodul din vorbire.Când umbre nu se-aflau în geam...Rondelul unei vieţiMereu cu timpul ne-nsoţim, 144
  • 145. ARS POETICA nu ştim nici când în noi el moare, pe lângă primăveri gonim, pornind de la boboc spre floare, chiar vara poate nu trăim a coloritului splendoare. Mereu cu timpul ne-nsoţim nu ştim nici când în noi el moare. Şi vine iarna când rodim rugini sub frunză din covoare şi veşnic clipa împărţim cu alte lumi nemuritoare... Mereu cu timpul ne-nsoţim. Rondelul petei de lumină Pe câte-un vârf de ram o cioară, şi-ntreg copacul pe retină, doar bolta de curând senină distanţa pânla el măsoară. Cu un claxon de limuzină, imaginea tăcerii zboară, din câte-un vârf de ram o cioară şi-ntreg copacul din retină. Rar casele spre drum coboară... Cu umbră-n zumzet de albină un zarzăr alb mă înfioară şi-nchide-n pată de lumină. Pe câte-un vârf de ram o cioară... Rondelul rotocoalelor de fum Rotocoalele de fumuri din cafea şi din ţigară şi-ar croi pe alte drumuri dimineţile de vară. Un sărut, o taină, fluturi. Se despart. Se-ntorc. Şi zboară... Rotocoalele de fumuri din cafea şi din ţigară.antiteze NR.1/2011 145
  • 146. Un copil încurcă ritmuripe-un balcon la o chitară...cu – doar rima pentru versuricu o iederă de-afară.Rotocoalele de fumuri...Rondelul unui tablouHotar de apă cristalinăsub pod aşterne un pârâu.Prin curte, casă şi grădinăchiar vântul trece fără frâu.şi lasă poarta în ruină...Tabloul pare încă viu.Hotar de apă cristalinăsub pod aşterne un pârâu.În pragul scorojit de tinăse zbate-un flutur auriu.De sus, o rază pură, finăîl iartă, greu, într-un târziu...Hotar de apă cristalină.Rondelul moriiDe când tăcerea e deplină,din drum, pe lângă vechea moarăse-aude piatra cum suspinăşi-un clipocit ce te-nfioară.E colb şi-s boabe de neghinăîn sacii plini odinioarăde când tăcerea e deplină,în drum pe lângă vechea moară.Se-ncarcă pete de lumină...căruţe-ntunecate zboară...Ocări se-nalţă în surdinăşi-n neguri caii se strecoară...De când tăcerea e deplină.(Rondeluri alese din volumul în pregătire) 146
  • 147. CONFESIV Vlad VLAS A fi în cuşca de nebuni… Prezentul calcă prea iute pe acceleraţie. Sunt pensionar şi nu mai ţin cadenţacu ortacii mai tineri. Mulţi dintre ei m-au abandonat. Mă salută doar unii dintre foştiielevi. Alţii se fac a nu mă vedea. Cică aşa e cool. Ş-atunci, le dau eu bineţe. Maidăunăzi, un discipol bine uitat m-a oprit pe stradă şi m-a invitat la o bere. Ce l-o fiapucat? Mi-am amintit de figura lui memorabilă. Colegii îl porecleau „Detonatorul”,pentru că îl indispunea tot ce ţine de îngrădiri. Un beculeţ roşu se aprindea în el cândzărea ceva supravegheat. Fructul oprit era pentru el cel mai dorit. Am făcut unschimb de amabilităţi, întrebându-l, printre altele: - Încă nu ţi-ai găsit partenera de viaţă? - După Eminescu, proştii se însoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptulnicicând. Eu nu-s nici prost, nici înţelept. Mă delectez cu nebunii mai inspirateprecum: „Sărmanele cireşe coapte, ca buzele tale nu-s”. Sub chipul maturizat al şoferului de TIR, descoperii romanticul de altă dată.M-a măgulit cu memoria sa. N-a uitat figura de stil cu cireşele, pe care am scos-o,drept comparaţie, din romanţa îndrăgită a lui taică-meu. După altă halbă de bere, i-am mărturisit: - Şi la bătrâneţe am rămas acelaşi tip vulnerabil în faţa florilor şi a cireşelor.Mă bântuie imaginea cireşului din copilărie. Aştept cireşarul cu dublă semnificaţie:luna în care m-am născut şi cea a fructelor timpurii. Este cosmogonică clipacăţăratului pe un trup de copac, ca pe o nouă planetă, pe care o descopăr în fiecarevară. Voi deveni o pasăre cu aripi moarte când nu mă voi mai agăţa de braţeleîntinse ale cireşului. - Să ştiţi, dom-profesor, că şi eu le-am dus dorul toată iarna. Să vă povestesccum m-a prins vara trecută un muşteriu la furat cireşe. Am sesizat un cireş altoit,care s-a păstrat, ca prin minune, printre blocurile noastre cenuşii. Mi s-au aprins răupoftele. Căsuţa părea nelocuită, cu uşile şi geamurile încătuşate în zăbrele mute.Gardul era încins cu un brâu de sârmă ghimpată. Dădea senzaţia că nimic altceva numai este viu în curte. Mi-am amintit de povestirile de război ale bunelului, cusimbolul sinistru al sârmei ghimpate. Atunci, m-am hotărât să-l pedepsesc pefascistul care mai păstrează această sperietoare pentru oameni şi pentru păsărilecerului... O voce interioară îmi şopti: Dacă îţi doreşti fructul, urcă în copac! Gata, latreabă. Mai întâi, ca un detectiv, bătui la portiţa zăvorâtă, apoi m-am iţit printrecrăpăturile gardului înnegrit. Poftele nu mai puteau fi oprite. Am luat cu asaltcireşul, cu gândul la viitoarea cireşată, obţinută din boabele răscoapte. - Trebuie să-ţi recunosc că aventura mă însoţeşte şi pe mine de mic. Înprimul septembrie şcolăresc, confundam drumul spre şcoală cu cel dintre viile custruguri precoce sau de la harbuzărie. Nu voi uita până la moarte cum paznicul mi-aciuruit fundul cu sare, încât n-am făcut şcoală o săptămână, dormind numai pe burtă.Dar haide, povesteşte mai departe întâmplarea ta.antiteze NR.1/2011 147
  • 148. - Amurgise de-a binelea de când pusesem scara, pregătită din timp, pesteghimpii metalici. Am sărit în pom, mângâind cu tălpile rotunjimea cracilor de cireş.După ce am savurat prima boabă, mi-am spus: Ura, sunt excelente! Am agăţat cu osârmă, pregătită şi ea din timp, găleata de o creangă a pomului. Uitasem definitiv depământul negru al păcatului. Dezmierdam fructele văduvite ca pe nişte gurguie. Îmiimaginam că plutesc prin oceanul albastru al copilăriei, însoţit de larma graurilor. - Mă face să regret că nu i-am dat cea mai mare notă la română, i-am spuschelnerului cunoscut, care se apropiase de masa noastră. N-am descoperit dulceanebunie din el. - Toate inimile în extaz sunt apte de nebunii, îmi continuă ideea comeseanulmeu, apoi îmi relată momentul culminant al aventurii sale, neaşteptat şi devastator: - Un scârţâit tăios de portiţă ruginită m-a trezit din visare. Auzii voceasurdă a proprietarului şi văzui cum dispare scăriţa mea de sub cireş. Nişte expresiiincriminatoare mi-au biciuit cugetul: Chem poliţia! Violare de domiciliu! Am simţitun soi de frică, amestecată cu tristeţe şi furie. Dacă mă recunosc vecinii? Căutam cuînfrigurare metoda de a-mi lua zborul cu demnitate, precum cocorii. Am încercat săpactizez cu stăpânul-fantomă, dar acesta, deşi încă tinerel, s-a dovedit a fi demoravuri vechi şi aspre, nu accepta nici un compromis. Nu-mi rămânea decâtsperanţa într-o cădere reuşită. Un salt de atlet peste sârma ghimpată şi-mi pierduiurmele printre blocuri. Acum ştiam bine de ce fugeam: nu de capcana în care m-amprins singur, ci de nişte viziuni halucinante. După ce-mi povesti aventura, se trezi moralistul din mine. Nu l-am certatpentru încercarea de a obţine în mod „discret” nişte cireşe. I-am explicat sensulzicalei „a fi în pom”. E starea pe care-a trăit-o în acea situaţie precară din vârfulcireşului. - Vreţi să-mi sugeraţi că astăzi toţi suntem în pom, adică în cuşca denebuni?! - Suntem supuşi unei torturi publice, - mi-am dat şi eu cu părerea. Apoi amfilozofat despre furtul de sine al fiinţei umane. I-am istorisit păţania cu hoţii care s-au furişat noaptea la zarzărul din faţa blocului. Nu i-am privat de un deliciu, dar i-amscăldat cu o găleată de apă pentru mototolirea florilor. Şi ursului îi place mierea, darnu-i civilizat, distruge fagurele. - Nu vi se pare că întreg neamul a căzut adânc în extazul hoţiei? Cireşelemele sunt floare la ureche pe lângă furtul de ţară... Orice comentariu era de prisos. Băiatul cutreierase toată Europa cu TIR-ulsău, dansase polca pe furate la nemţi, gustase cel mai vechi vin de Porto...Nu eracazul să alunecăm în politică sau în bărfe neînsemnate. După întrevederea noastră lirică, mult timp am meditat asupra miracolului,care l-a împins pe tânăr spre boabele de cireşe. Ceva lumesc, mi-am zis. Este aceeaşipasiune, ca şi furtul unui sărut ori ca energia tainică ce mişcă buzele femeilor spreroze. În faţa poftelor dezlănţuite, nu rezistă nicio îngrăditură. Aceşti fantezişti sunt înstare să dărâme şi cuşca de nebuni. 148
  • 149. LOCUL ŞI SPIRITUL Gheorghe A. M. CIOBANU UN „GULLIVER“ ÎN ŢARA POEZIEI Deşi atâtea „Linii Maginot” şi „Schenden” sau acel „Prut” cu „ordin de a-ltrece”, cu toatele mobile sau dorind a fi eterne şi hulpave de jertfe şi eroi, deasupralor, însă, spiritualitatea umană şi-a făurit Arcade, contopite cu dimensiunilePlanetei, ca o altă sferă circumterestră de altitudine, Arcade, care nu cunosc ce-i oşenilă sau o Hiroşimă şi care nu cunosc Tratate sau „nu-i voie”. Cultura cu toatecomponentele şi rezultatele ei e o valoare deschisă tuturor, asemenea unui oxigenal vieţii. O astfel de adiere de departe şi care a rodit, caracteristic nouă, şi pe„continentul carpato-dac”, este acel gen liric, numit oriunde ca fiind „haiku”.Precum la noi, cu formă fixă, sunt „sonetul”, „rondelul”, „gazelul” sau „rondoul”,aşa, în îndepărtata Japonie, e acel grup monostrofic, numit, secularic: haiku. O formulă poetică, ce acoperă întregul spaţiu naţional al niponilor, de lasacralitate şi până la lectura „din metrou”. E o clepsidră, parcă, de buzunar, caremăsoară liniştea arhipelagului, între două mici seisme. E unitatea „minutarică”, cemăsoară, pe fugă şi ordonat, minutul din patria lui Cio-Cio-San. El reflectăminiaturismul existenţial al acestui popor, care se grăbeşte să facă multe, repede şimici, mai înainte de a apune Soarele. De mâine, începe o nouă „Eră”, la fel de„lungă”, ca ziua de ieri. Spre deosebire de mega-continentele Terrei, care îşi au orele egale cu câteo „eră”, aici putem întâlni gigantele „Mahabarate” şi „Ramayane”, „Iliade” sau„Odissei”, „Nibelungi” sau „Divine Comedii”. Să ne amintim de legendara„Şeherezadă”, care, nici după „o mie şi una de nopţi”, nu şi-a terminatmorganatica ei poveste. E aici o polarizare similară cu aceea din Universul nostru,oarecum, cunoscut. Era firesc ca şi Patria lui Zamolxis şi a „Luceafărului” eminescian săcunoască această disjuncţie dimensională de „ori-ori”. Alături de mareeasadoveniană sau „Luceafărul” fără pereche, se întrupează „haiku”-ul strigăturilorde horă, acel „allegretto” mioritic, epigrama ocazională sau haiku-urilepredestinate a fi „haiku”. În literatura contemporană, formula niponă de mai sus adevenit şi ea „de toate zilele”. Spectrul foarte larg al viziunii noastre, generată de oisterie, când epopeică sau când haiku, şi-a asimilat la dimensiunile fireşti şi peaceasta, păstrându-i, în original sau nu, denumirea sa niponă. Nu de puţine ori, şi urbea noastră muşatină a dăruit literaturii astfel de„picături lirice.” Unele au în ele autenticul originar, iar altele îşi permit „licenţe”creative şi ele. Să ne oprim, aici, doar la un singur nume: Ioan Ţepordei, care ne-a dăruitde curând o „Pentalogie” de astfel de „molecule lirice”, fiind toate dublate de câteo grafică, realizată fiecare „haikunian”, grafică semnată de fiica sa, Oana.Miniaturismul merge şi la aspectul editorial, „volumele” posedând atributul de a fi„de poche”.antiteze NR.1/2011 149
  • 150. Aflându-ne în lumea acestui „atomism literar”, e imposibil de a se vorbidespre un anumit vizionarism sau despre o raportare a la o spaţio-temporalitate aacestora. Sunt „haiku-uri” sensibile şi atât. Fiind europeni, ne permitem a surprinde, la fiecare „album”, câte „unnumitor comun”, ca „natură, iubire, deveniri”. Peste tot, ca să parafrazăm, precumne este „năravul”, un edict al Astronomiei fizico-matematice. Haiku-urile de faţă, ca toate, de altfel, din istorie, manifestă o uşoară„deplasare spre violet”, pe „spectrul” poetic. Linearismul liric al versuluihaikuniano-ţepordeian este acum discontinuu, o traiectorie pe care nici geometriadinamicii cosmice nu o cunoaşte. Să fie o reflectare a unui Univers necunoscut sauun „încotro” al Universului nostru de acum? De aici şi o altă logică, un alt limbaj,o altă concepere filozofică a Lumii, Şi tot aici, o altă imagine a Infinitului, nuliniar sau curb, ci o „sigma” infinită de finituri. De aceea, poate, când sunt cititeaceste scânteieri de gând, rămâne în noi un „sentiment de frontieră”. În ansamblu, un haiku porneşte, intuim noi, de la o galaxie de concepte,care, prin autor, se distilează de foarte multe ori, până rămân doar câteva cuvintecorelate. Şi invers, cititorul, în urma lecturii unui asemenea „fir” poetic, se poatemerge cu el retro, la „origine”, unde îl aşteaptă, prin creaţie proprie, o altă lumeimensă de spusuri. De aici, şi existenţa necesară, fie că este, fie că va fi, a uneiEstetici specifice haiku-ului, de care şi autorii şi cititorii să ţină seama. Poate deaici şi penetrabilitatea mai mare a genului de faţă în întreaga lume şi o mai micăaccesibilitate – sau chiar de loc – a formelor noastre, mai ales a Glossei şi aEpopeii, în literatura niponă. În lirica haikuniană a autorului nostru, se simt, cum e şi firesc, reflexe alecontinentului şi ale istoriei noastre europene, reflexe care, repetăm, nu le aflăm înforma naţională niponă. E ceva aici care seamănă cu destinul estetic al „Doinei”noastre carpatice, specie care, asemenea „Patului lui Procust”, rămâne „Doină”numai atunci când e în „grădina carpatină”. De remarcat în cele cinci volume de haiku-uri ţeparderiene absenţaoricărui titlu, dar, mai ales, nicăieri, nici pe coperte, nu se foloseşte cuvântul debaştină. Sunt doar „versuri – fulgi de zăpadă”, care, la căldura emanată de lecturanoastră, imediat se topesc, rămânând în faţă doar cu grafica adiacentă. Totul parerealizat într-o geometrie „euclidiană” apartenenţă unui spaţiu „difuz”. Pentalogia noastră haikuniană de azi este, în acelaşi timp, la fel în manieră„de poche” şi o succesiune, tot „penta” şi nu ilustrativă, ci în deplină concordanţăcu conţinutul fiecărui „zbor de H” în parte, de grafieri semnate de plasticiana OanaŢepordei. Sunt vârfuri de penel, ce ating, fugar, frunze în cădere şi se aşează, apoi,pe pagini. Uneori, frunzele sunt două, dar nu un crâng. Ele degajă o aceeaşisemnificaţie de voalaj, de expansiune şi de părere, o fiinţare de o clipă, ca şisunetele claviaturilor de pian. O evadare în plus, efemerului haiku. Totul, o cupă de cristal, scăpată de sus şi ajunsă la noi, pe pământ, ca oalee, cu diferite petale. 150
  • 151. IDEI/ATITUDINI/SEMNAL Valentin ANDREI ROMAN VLAD – UN TITAN AL MUZICOLOGIEI MONDIALE „Viaţa Maestrului Roman Vlad este plină de muzică, aşa cum muzica sa este plină de viaţă!“ (Viorel Munteanu) Precum Brîncuşi, Eliade, Ionesco ori Cioran, unul dintre cei care au compus parte a operei lor departe de ţară, fiind totuşi asimilaţi ca genii ale românilor, este Roman Vlad, stabilit de mulţi ani în Italia. Puţin cunoscut compatrioţilor săi, nonagenarul care-şi desfăşoară activitatea la Roma este recunoscut de către străini drept unul dintremarile spirite ale muzicologiei contemporane. Tocmai de aceea, dar şi pentru căla ediţiile Vacanţelor muzicale din anii ‟80 prezenţa domniei sale la Piatra-Neamţ a dat o deosebită valoare cursurilor de măiestrie componistică, în paginilecare urmează vă propun un portret al acestui român, care ne onorează prinprestigiul său. Roman Vlad s-a născut la 29 decembrie 1919, la Cernăuţi, localitatecosmopolită, de certă influenţă austro-ungară. Spaţiul natal, în care şi-a petrecutcopilăria şi adolescenţa, i-a marcat din plin personalitatea care avea să fie unapolivalentă. Fiindcă tânărului student de la Conservatorul din Cernăuţi nu i-aplăcut doar muzica. S-a interesat şi chiar a studiat în profunzime filosofie,istorie, religie, limbi clasice, istoria culturii şi a artelor. Mediul prielnic şistimulator pentru formarea sa enciclopedică a fost influenţat şi de dascăli demare calitate. La Conservatorul amintit i-a avut ca îndrumători pe compozitorulşi muzicologul Liviu Rusu (el însuşi cu studii de filosofie) şi pe pianistul TitTarnavschi, primului datorându-i şi “deschiderea către avangarda interbelică,înţelegerea lui Stravinski, a lui Schönberg…”3 După perioada studiilor din ţară, Roman Vlad merge la Roma, laAcademia „Santa Cecilia“, unde are marea şansă de a intra la clasa lui AlfredoCasella, un bun prieten de-al marelui George Enescu. De altfel, Roman Vlad îlevocă pe marele muzician în legătură cu momente importante ale vieţii sale:„Enescu este o prezenţă apropiată sufleteşte, îndepărtată în timp. Relaţiile melecu Enescu au început în 1938, atunci când am sosit la Roma ca să studiez cu3 Afirmaţie a Laurei Vasiliu cuprinsă în materialul intitulat Importanţa muzicologului Roman Vlad încontextual ştiinţei muzicale din a doua jumătate a secolului XX, material publicat în volumul IX-X al “RevisteiArtes”, editura Artes, 2010. 151
  • 152. Alfredo Casella, cel care era mare prieten cu el. Atunci am fost primit de Casellacu mare entuziasm: «vii din ţara celui mai mare prieten şi binefăcător al meu!»Pe urmă, nu mai mi-aduc aminte dacă în 1942 sau în 1943, am avut un PremiuEnescu mulţumită şi lui Dinu Lipatti, care adusese de la Roma «Simfonietta»mea. De asemenea, pe George Enescu am avut norocul să-l văd şi să-l ascult laParis, în 1947-1948, la unul dintre ultimele lui concerte. Şi pe urmă l-am maiîntâlnit la cursurile pe care le ţinea la Academia Chiggiana din Siena. Între 1951şi 1953. Aşa că am o amintire foarte vie a lui George Enescu!”4 Dacă Roman Vlad are amintiri plăcute despre George Enescu – cine,dintre cei care l-au cunoscut pe marele compzitor roman, n-ar avea?! – iată că seîntâmplă ca şi discipolii lui Roman Vlad să-l evoce la superlativ. Vorbind desprementorul său într-ale muzicologiei, profesorul universitar doctor ViorelMunteanu, rectorul Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi, îlcaracterizează pe Roman Vlad ca având „vocaţie plurivalentă – de compozitor,pianist, muzicolog, profesor şi conferenţiar, cariere împlinite exemplar de-alungul vieţii, care fac din maestru ceea ce George Enescu a numit «cinci într-unul»! Adică o instituţie cultural spirituală de mare autoritate.“5 Viorel Munteanu, compozitorul şi muzicologul care l-a studiatîndeaproape pe Roman Vlad, continuă: „cercetând aspectele esenţiale şitrăsăturile stilistice ale creaţiei sale remarc, în primul rând, deschiderile sale sprediferite tipuri de scriitură sau de sintaxe muzicale (clase de compoziţie). Astfel,privit în contextul secolului XX, caracterizat de cele mai diverse direcţii,curente, viziuni pragmatice şi modalităţi artistice din câte au existat vreodată,Roman Vlad nu apare nici academist şi nici avangardist. Ci un autentic inovator,cu forţă reală de intuire şi proiectare a noi orizonturi şi de comunicare a acestora,caracteristice talentului şi sensibilităţii sale.“ Legat de compoziţia mai sus menţionată – Simfonietta – cu care aobţinut şi primele mari succese, compozitorul însuşi afirmă: „ea reprezintă olucrare care s-a născut poate din impulsul adânc de a fixa pentru totdeauna înimagini muzicale priveliştile şi atmosfera spirituală în care mi-am trăit copilăriaşi prima tinereţe. (...) Ar putea purta indicaţia enesciană «în caracter popularromânesc». Cu o singură excepţie, temele nu sunt împrumutate direct dinfolclorul naţional, ci mai degrabă sunt inventate în spiritul melodiilor poporale.“Este, neîndoielnic, vorba despre dorul de patria şi de pământul pe care lepărăsise. Motiv pentru care, în vremea anilor ‟80, la câteva decenii de lastabilirea sa la Roma, Roman Vlad era de părere că „materialul folcloric poate fimateria primă a unei arte autentic moderne cu specific naţional“. De altfel, primaimpresie creată de audierea Simfoniettei o reprezintă caracterul rapsodic, stilulfolcloric pastoral, asemănător suitelor aparţinând unor compozitori români dinprima jumătate a secolului XX (Marţian Negrea, Mihail Jora). La nivelulpercepţiei auditive, cumulată cu opiniile critice pertinente referitoare la filosofia4 Roman Vlad povestind în revista „Melos” din martie 2005, material consemnat de Liliana Constantinescu.5 Citat din articolul ROMAN VLAD – 90 publicat în volumul IX-X al “Revistei Artes”, editura Artes, 2010. 152
  • 153. IDEI/ATITUDINI/SEMNALblagiană, se poate afirma că lucrarea circumscrie spaţiul românesc, cuprinzândelemente din lumea arhaică a poporului nostru. După al doilea război mondial, Roman Vlad îşi continuă activitatea depianist concertist şi compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciaţimuzicologi, susţinând conferinţe şi cursuri de muzicologie în toată Europa, înS.U.A. şi Japonia. Un exemplu doar – între 1954-1955 susţine cursuri demuzicologie la Summer School of Music în Dartington Hall. Personalitate importantă a lumii muzicale italiene şi nu numai – directorartistic al Academiei „Filarmonica Romana“ (1955-1958 şi 1966-1969), co-director al secţiunii muzicale din „Enciclopedia dello Spettacolo“ (1958-1962),Preşedinte al Societăţii Italiene de Muzică Contemporană (1960), directorartistic al „Maggio Musicale“ (1964) şi al Teatrului Comunal din Florenţa(1968-1972), Preşedinte al Società Aquilana dei Concerti (1973-1992),superintendent al Operei din Roma şi director artistic la „Scala“ din Milano, co-director al „Nuova Rivista Musicale Italiana“ (începând cu anul 1967), directorartistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino (1973-1989), Preşedinte alConfédération Internationale des Auteurs et Compositeur (1980-1982 şi 1990-1994), Preşdinte al Società Italiana degli Autori ed Editori (1987 până în 1993) –Roman Vlad şi-a pus, prin munca şi talentul său, o întreagă lume la picioare. Alte realizări în plan muzical sunt compoziţiile coloanelor sonore apeste douăzeci de filme, în 1950 primind Premiul Nastro dArgento pentrupartiturile sale cinematografice. Succesele sale cele mai mari din acest domeniusunt constituite de muzica filmelor Elena din Troia (1956) şi Viaţa lui Leonardoda Vinci (1971), Romeo şi Julieta, Frumuseţea diavolului, Columna. Referindu-se la ultimul film menţionat, în timpul prezenţei sale laVacanţele muzicale din 1986, Roman Vlad mărturisea: „în muzica filmului«Columna» am folosit două motive muzicale din folclorul românesc – bocetul şidoina. Doina am transcris-o în «partitura» dacilor, pentru lupta lor continuă, iarbocetul – romanilor, pentru a plânge victoria lor. Care nu a fost de fapt ovictorie. De aceea au şi înălţat romanii Columna Traiană, în semn de respectpentru cei învinşi.“6 Despre perioada de două săptămâni (27 iunie – 11 iulie) petrecută laVacanţele muzicale, Roman Vlad spunea că „zilele pe care am avut norocul să lepetrec la Piatra Neamţ, în tovărăşia muzicienilor de la conservatoarele din Iaşi şiBucureşti, împreună cu publicul atât de atent şi de călduros de aici, constituie oimportantă şi fericită experienţă în viaţa mea de om şi de artist. Sunt încântat deatmosfera de intensă viaţă muzicală care domneşte în aceste zile la Piatra Neamţ,de lucrările celorlalţi compozitori, pe care am avut ocazia să le ascult, şi deînaltul nivel al concertelor la care am asistat. Sunt, de asemenea, recunoscătortuturor celor care mi-au oferit prilejul să vizitez minunatele monumente dinaceastă zonă, care mi-au îmbogăţit şi mi-au lăsat amintiri care nu se vor ştergeniciodată din memoria mea.“6 Interviu intitulat Cunoaşterea muzicii înseamnă cunoaşterea universului publicat ziarul „Ceahlăul” şi semnatde Horia Constantin Alupului-Rus.antiteze NR.1/2011 153
  • 154. Revenind la personalitatea muzicologului, ar fi de menţionatnumeroasele recunoaşteri oficiale, dintre care amintim doar câteva: DoctorHonoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al KoninlijkeAcademie voor Wetenschappen, Letteren en SchoneKunsten din Belgia,Commandeur des Art et des Lettres al Académie des Arts et des Lettres înFranţa. Lucian STROCHI Portretul la Ştefan Potop Se spune că portretul este cea mai dificilă probă prin care poate trece un pictor. Şi asta din mai multe motive: dacă e prea fidel modelului, portretul suferă concurenţa neloială a fotografiei ajunse la performanţe incredibile; dacă se îndepărtează prea mult de model va eşua în caricatură, în şarjă prietenească, trădând invariabilele ce fac recognoscibilă o personalitate, portretul devenind altceva, o compoziţie mai mult sau mai puţin abstractă. Adevăratul artist trebuie să aleagă, cred, o cale de mijloc: să confere portretului personalităţii alese destule personalizări, astfel încât modelul să serecunoască în interpretare, dar portretul realizat să poarte şi amprenta, stilulartistului, acea marcă înregistrată, unică. Ştefan Potop a ales această ultimă cale, chipurile sale grupându-se încâteva categorii, uşor detectabile în ultima sa expoziţie din 1 martie 2011, de laGaleriile „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ. În prima categorie de chipuri s-ar aflaportretele unor scriitori şi critici de artă precumCristian Livescu, Lucian Strochi, ValentinCiucă, Corneliu Antim, Emil Nicolae, precumşi cele ale unor confraţi de breaslă (GheorgheVadana, Constantin Filimon, Lucky şi IuliaHălăucescu, ultimele două tablouri fiind replicipline de căldură ale unor spirite dispăruteneaşteptat dintre noi, artistul plecând de la uncunoscut diptic al Iuliei Hălăucescu). Portretele sunt decupate corect, serespectă profilul psihosomatic al personajului, 154
  • 155. IDEI/ATITUDINI/SEMNAL cu unele accente deformatoare care, poate surprinzător, nu trădează, ci măresc expresivitatea subiecţilor. Pictorul Ştefan Potop a înţeles (după îndelungi căutări artistice) un lucru extrem de simplu: un portret va fi izbutit nu dacă se respectă detaliile (ca într- un portret-robot), ci întregul, prin linii de forţă concentrate …central, aşa cum îl percepem cu toţii cotidian, ori de câte ori recunoaştem o persoană într-o fracţiune de secundă. (E o tehnică folosită foarte recent de Scotland Yard şi de alte câteva servicii secrete, cu foarte bune rezultate, procentul de identificare corectă fiind de peste 80 %!) O a doua categorie deportrete au o istorie mai complicată: se pleacă din alambicul ce distilează umorulde Tazlău, produs unic, inconfundabil şi se ajunge la accente expresioniste, acelestrigăte ce au drept cap de serie celebrul strigăt al lui Edward Munch. Suntportretele lui Ioan şi Zoli, ţărani ot Tazlău, hâtri chiar în disperare, variantăoriginală a deja celebrului Râsu‟-Plânsu‟ stănescian. A treia categorie, cea a compoziţiilor cu fauni, include personaje precumînsuşi autorul, încadrat de doi preşedinţi francofoni, meditând la … eternulfeminin printre viţe, vicii şi struguri sau, aceiaşi preşedinţi, discutând calmi la unpahar şi de vorbă. Ultima categorie, cea a portretelor cu/de copii, îi permite autoruluinemţean un dialog de… apropiere cu Nicolae N. Tonitza, portretele lui ŞtefanPotop impresionând prin diversitatea abordărilor şi a soluţiilor găsite, chiar dacăun aer candid, inocent, angelic pluteşte peste toate aceste portrete. Ies din categoriile propuse două lucrări, să le numim canonice, unAutoportret şi un portret al fiului său, Vlad, şi el un artist al imaginii. Până a ajunge la complexitatea şi fascinaţia portretului, Ştefan Potop atraversat câteva etape, cu rezultate dintre cele mai interesante. Reţinem,îndeosebi, perioada magico-folclorico-fantastică cu numeroase şi memorabilereuşite, de la portrete-măşti cu ochi dubli până la păsări măiestre cu coroniţă decap, ca la prinţesele bizantine. Prezenta expoziţie cuprinde în total 25 de lucrări, dar artistul are multmai multe portrete, unele mai vechi, intrând chiar într-un folclor …urban şiartistic, altele încă „verzi”.antiteze NR.1/2011 155
  • 156. Lista portretiştilor din Neamţ este destul de lungă: pictorii C.D. Stahi,Lascăr L. Vorel, Aurel Băeşu, Iulia Hălăucescu, Eugen Crăciun, LettaMironescu, Dumitru D. Irimescu, Nicolae Milord, Iosif Haidu, Mihai Agape,Dumitru Bezem, Mircea Răzvan Ciacâru, Violeta Dinu, Ioan Popei, sculptoriiDimitrie Tronescu, Pompiliu Clement, Mihai Onofrei, Richard Hette, SilviuBejan. În această restrictivă şi onorantă listă, Ştefan Potop se integrează firesc,fără complexe, prin talentul său viguros, prin ochiul sigur şi prin mâna sainspirată. Cecilia ANDREI CULTURA ASTĂZI „Lipsa culturii înseamnă ceea ce a însemnat întotdeauna: civilizaţie ruşinoasă şi de aici cădere sigură.“ (Gaudi) Trăim vremuri de debusolare. De haos, chiar. Vremuri de criză. Crizăfinanciară, criză de idei… Dar mai ales criză morală. Ale cărei efecte suntbinecunoscute şi mai ales simţite de oamenii de rând. O personalitate a lumii artistice contemporane, Gheorghe Costin,prezent la ultima (sper şi nu cea de pe urmă!) ediţie a Vacanţelor muzicale, făceao observaţie pertinentă: din vocabularul oamenilor politici lipseşte cu desăvârşirecuvântul „cultură“. Aşa că, ce mai putem spune despre efectele crizei în şi dincultură?! Pe de altă parte, ceea ce se observă este că oamenii se întorc sprecultură, spre actul artistic – fie spectacol de teatru, balet, expoziţii sau lansări decarte. Oare aceasta este soluţia de a ieşi din criză? Se pare că da. Se pare căoamenii sunt sătui de ceea ce văd, de ceea ce aud şi îşi caută refugiul în cultură –aşa cum făceau înainte de ‟89. Paradoxal, e că avem de a face cu feed-back-ulchiar înainte de a le face oamenilor o ofertă culturală cu adevărat serioasă. Totparadoxal, se pare că semnul că ne trebuie cultură – aşa cum bine grăia NicolaeIorga cam acum o sută de ani (!) cum că „ni trebuie cultură tuturora de sus pânăjos, o cultură care să fie a noastră, cărţi pe rândurile inspirate ale cărora să cadădeopotrivă lacrima înaltei, bogatei doamne şi a sătencii, cărţi smulse de mâininerăbdătoare până unde răsună graiul acestui neam” – vine în primul rând de lapublic. De la consumator. Iar datoria noastră, a celor care ne desfăşurămactivitatea şi care – cum ar zice guvernanţii – ne luăm leafa din acest domeniu,este aceea de a veni în sprijinul lor. Ce am mai putea spune despre un segment important al culturiineamului românesc, cultura tradiţională?! Este ea în pericol? Se pare că da. Conform unui studiu efectuat în judeţul Neamţ, laîntrebarea „consideraţi că în localitatea dumneavoastră sunt obiceiuri pe 156
  • 157. IDEI/ATITUDINI/SEMNALcale de dispariţie?”, s-au primit răspunsuri diverse. Astfel, suntconsiderate pe cale de dispariţie: obiceiuri tradiţionale de nuntă, de botez,de înmormântare, obiceiuri care se desfăşoară la sărbătorile religioase:hramuri, Lăsatul secului, Sf.Andrei, Paşti, taraful tradiţional, hore săteşti,dansuri populare, Şezătoarea, Claca, Serbări câmpeneşti, portul popular,meşteşuguri (ţesutul, torsul lânii, cusutul cojoacelor, sumanelor,confecţionarea costumelor, a coşărcilor din lemn de alun şi a butoaielor,dogăritul, dulgheritul, cioplitul, potcovăritul, drăniţitul). Şi asta nu e tot. Surprinzător, au fost menţionate în mai multechestionare obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou, teatru folcloric: Agapia,Alexandru cel Bun, Bălţăteşti, Bicazu Ardelean (Capra de la Toşorog),Boghicea, Borleşti, Bozieni (Capra, Artiştii, Cerbul, Căluţul, Haiducii), Ceahlău(Capră, Urs, Jian), Costişa, Dobreni, Dochia (Capră, Urs, Jian), Drăgăneşti,Dulceşti, Dumbrava Roşie, Gherăieşti (Colindat, Pluguşor, Sorcova, Semănatul,Jocul caprei, Jocul ursului), Grumăzeşti (Jianu, Bujor, Arnăuţi, Urs, Capră),Horia (Colindatul, Căluţul, Capra, Ursul, Banda de haiduci, Buhaiul, Plugul,Banda de artişti), Negreşti (Jianu, Hora de Anul Nou), Petricani, Piatra Şoimului(Lucan, Jianu), Pipirig, Ruginoasa, Săbăoani, Săvineşti, Stăniţa, Ţibucani(Pluguşorul tras de boi), Văleni (Jocul căiuţilor, Jocul caprei, Jocul ursului),Vânători, Zăneşti. Faptul că deja unii oameni îşi pun întrebări şi că semnalează unelepericole este un semn bun. Un semn că încă nu este totul pierdut cu desăvârşire.Este semnul că încă pe unii îi mai interesează soarta unor tradiţii, unor obiceiurimoştenite din moşi-strămoşi. Dar... Pentru ca acest fir invizibil care ne leagă încă de înaintaşii noştri să nuse rupă şi să nu fie totul iremediabil pierdut, acum, la început de mileniu trei,mileniu al comunicării, trebuie să acţionăm. Cu toţii. De la vlădică până laopincă. Cum zice ţăranul român, „geaba trudă dacă nu-i şi vrere. Iar rolul nostru,al celor care lucrăm în mediul şi domeniul culturii – indiferent dacă este ea demasă ori cultură înaltă – este de a mijloci comunicarea dintre meşteşugari,rapsozi, în general, artiştii populari şi forurile superioare, cele dătătoare de legi,de oportunităţi şi, în multe cazuri, şi de bani. În acest scop, Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”, deceva vreme – adică de ani de zile – a iniţiat şi implementat diverse proiecte şiprograme legate direct de cultura tradiţională, cum ar fi: Festivalul de Datini şiObiceiuri „Steaua Sus Răsare” (ajuns la a XLI-a ediţie), Festivalul Internaţionalde Folclor „Ceahlăul” (cu paisprezece ediţii, întrerupt anul acesta din motivefinanciare), Stagiunea de Folclor a Ansamblului „Floricică de la Munte”,„Şezători în judeţul Neamţ”, Festivalul Judeţean al Formaţiilor de DansuriPopulare „Armindeni – Cheile Bicazului”. Şi exemplele ar putea continua.antiteze NR.1/2011 157
  • 158. Cornel GALBEN PORTRETE DE PERSONALITĂŢI NEMŢENE George Aaron Născut pe 27 decembrie 1952, în Podoleni, Judeţul Neamţ, graficianulGheorghe Aron, pe numele său din cartea de identitate, şi-a început studiile înlocalitatea natală, unde a deprins între altele şi desenul, pasiunea lui de o viaţă. Şi-a deschis prima expoziţie personală la Bacău, în 1969, urmată dealtele tot aici (1970, 1976), dar şi la Slănic Moldova (1975), Focşani (1977), Iaşi(1977) şi Bucureşti (1979 - Galeriile „Amfiteatru“, 1982 - Sala „Confluenţe“,1983 - Sala „Schiller“). Lucrările sale au figurat, de asemenea, în expoziţiicolective prilejuite de Anuala Filialei U.A.P. Bacău (1970), Anuala ConvenţiilorSF (1980, 1989), Anuala profesorilor de desen din Bacău (1982) şi Atelier „ 35,Timişoara (1987). Student, un timp, la Heidelberg, el a expus aici, devenind vedetaAtelierului Fest ‟92 şi a altor reuniuni atât în Germania, cât şi în Italia. Criticii despecialitate l-au receptat elogios, scriind despre expoziţiile sale de la Eurocon‟82 (Münchengladbach), Eurocon ‟84 (Bringhton) ori cele deschise la Galeria„HartmannStrasse“ din Ludwigshafen (1991), Salonul de toamnă al Grupuluiartiştilor din Heidelberg (1992), când şi-a etalat lucrările alături de chinezulYang Qi, Atelier Fest ‟92 din Edinladung ş.a. Revenit în ţară, s-a retras într-o mansardă insalubră de pe Aleea Parculuidin Bacău, unde, măcinat de o boală incurabilă, n-a mai fost capabil să lupte,părăsind această lume în ziua de 19 iulie 1999 şi lăsând o operă risipită princolecţii particulare, almanahuri şi în paginile unor publicaţii („Varietăţi“,„Flacăra“, „Imparţial de Bacău“), cărora le trimitea, din când în când, şi versuri. Ignoranţa de care a dat dovadă colectivitatea băcăuană, insensibilă lasuferinţa lui fizică şi morală, poate că îi va sensibiliza pe viitorii Mecena, datorisă-l readucă în conştiinţa publică, fie prin expoziţii, fie publicându-i un album,meritat cu prisosinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, până în ultima clipă, el avisat că va putea, totuşi, vernisa „Ofrandă utopiei“, o expoziţie „cum n-a maifost“, bazată pe linie – cuvânt – invenţie, cea de a treia componentă fiindalcătuită din elemente ale propriei dialize. Mihai Pauliuc Mihai Iosif Pauliuc, fiul mecanicului Iacob Pauliuc şi al Elisabetei (n.Voloniuc), casnică, şi-a început studiile în satul natal, continuându-le la PiatraNeamţ, dar, cum însuşi mărturiseşte, nu a „fost niciodată în posesia unui act 158
  • 159. IDEI/ATITUDINI/SEMNALdoveditor de învăţătură... metodică”. Asta nu l-a împiedicat să citească toatăviaţa şi, mai ales, să scrie, morbul acesta căpătându-l în vremea cătăniei, când, în1952, a şi fost publicat într-o revistă militară. Reîntors la vatră, a colaborat cu publicistică la ziarele „Flacăra“ dinPiatra Neamţ şi „Luptătorul“ din Bacău, iar din 1960, când s-a mutat la Oneşti, adevenit unul din animatorii gazetelor uzinale „Cauciucul“, „Chimistul“ şi„Petrochimistul“, în paginile cărora a publicat de toate, exersându-şi condeiul cupredilecţie în genul aforistic, în care a excelat. A lucrat, de asemenea, în redacţiaziarului „Oneştiul nou“, ca secretar de redacţie, şi al Staţiei de RadioficareOneşti, concomitent trimiţând corespondenţe cotidianelor „Steagul roşu“,„Scînteia“ şi „România liberă“. S-a implicat, totodată, în viaţa culturală a urbei de pe Trotuş, activând încadrul cenaclurilor „G. Călinescu” şi „Junimea nouă”, al Cineclubului Casei deCultură a Sindicatelor şi al Societăţii Culturale „G. Călinescu” (devenită, din1991, Fundaţie Naţională), fiind o prezenţă aproape nelipsită de la recitalul liric„Poetul în Cetate” şi de la activităţile celor două mari biblioteci ale oraşului. O bună parte din creaţia sa lirică şi aforistică a fost inserată în paginilerevistelor „Albina“, „Amfiteatru“, „Ateneu“, „Caietele Teatrului Bacovia“,„Cronica“, „Jurnalul literar“, „Rebus“, „Tribuna“, iar după 1989, în „EcranMagazin“, „Flacăra“, „Rebus“, „Magazin T“, „Moftul român“ş.a. S-a numărat,totodată, printre fondatorii săptămânalului „Curierul de Oneşti“, colaborând cutablete, interviuri, articole, maxime şi aforisme la noile publicaţii băcăuane„Deşteptarea“, „Curieru“l, „Monitoru“l, „Trotuş expres“, „Ziarul de Bacău“,„Viaţa băcăuană“, la aceasta din urmă făcând parte şi din colectivul de redacţie. Zicerile sale au delectat în nenumărate dimineţi ascultătorii RadioRomânia Actualităţi, selectate şi citite, cu vocea-i inconfundabilă, de PaulGrigoriu. Parte din ele au fost traduse în italiană de Cicerone Cernegura, care le-a publicat în revista „Sitarius“, sau au fost preluate din volume şi inserate înreviste din Montreal („Luceafărul“) şi New York („Lumea nouă“). Editorial a debutat cu versuri în 1973, când a publicat pe cont propriu, laEditura Litera, volumul Înainte de miazăzi, urmat peste trei ani, tot aici, de onouă carte de poezie: La marginea liniştii. Deşi ambele apariţii s-au bucurat deecouri favorabile în presa literară, până în 1991 nu a mai izbutit să-şi vadăînmănuncheate creaţiile în pagini de carte, excepţie făcând doar includerea sa, cupoezie, în antologia Jurnalul literar II (Municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej,1982) şi, cu publicistică, în Almanahul „Ateneu“. Convins că un simplu aforism poate ţine piept uneori şi unui regimentde cuvinte, a revenit în forţă pe scena editorială, publicând aproape an de an celpuţin un volum de maxime şi cugetări, versuri, cronici ori interviuri. A începutcu Delictul prejudecăţii. Vorbe ca lumea (Bacău, 1991) şi a continuat, la EdituraPlumb din Bacău, cu Exerciţii de recuperare. Cugetări cu... scaun la cap (1992),Oul lui Columb. Meditaţii... cordiale (1993), Înscrisuri de buzunar (Poemeaproape uitate (1995), Totul pe o carte. Cugetări... antume (1995), Preţulhârtiei. Ziceri la... purtător (1997), Calitatea de martor. Cronici “aproape”antiteze NR.1/2011 159
  • 160. normale (1998), Microfoane... interceptate. Netăceri la.... Post Meridian (1998),Degetul arătător. Scene din viaţa... provincială (2000), Scrieri pestriţe. Cartede... credit (2001), Incursiuni în labirint. Memoria.... oralităţii (2001) şi Sondajde opinie. Conversaţii... confortabile (2001). Acestora li s-au adăugat Dialoguripe... pâine (Şi alte vorbe ca.... lumea (1999), Meditaţii în bucătărie. Şi altecântece de pierzanie (1999), ambele apărute la Editura Alter Ego din Oneşti,Vorbe din... cuvinte. Alte conversaţii confortabile (Editura Corgal Press, Bacău,2002) şi Viaţa la 60 de carate. Exerciţii de recuperare cu Neculai Doileţ(Editura Magic Print, Oneşti, 2003). Prefaţate, postfaţate sau însoţite de aprecieri critice semnate, între alţii,de Laurenţiu Ulici, Cicerone Cernegura, Nicolae Ciobanu, George Corbu, VasileSporici, Mircea M. Ionescu, mozaicatele sale volume au avut, din păcate, odifuzare precară, nereuşind să-l impună în atenţia autorilor de dicţionare. Lăsândlucrurile să curgă de la sine, n-a intrat nici în rândurile membrilor UniuniiScriitorilor, deşi creaţia poetică şi cea aforistică l-ar fi îndreptăţit să aibă acestrâvnit, de alţii, statut. Stins în urma unei boli care i-a măcinat trupul în ultimii ani (decedat la31 octombrie 2006, la Oneşti, judeţul Bacău), rămâne în sarcina viitorilor criticişi cercetători ai fenomenului literar să-l descopere, iar în cea a editorilor să deatiparului volumele pe care le anunţase deja: Pe o singură strună (Poeme boeme),Odiseea aforismelor şi Scrieri... nescrise. Constantin TOMŞA LA TÂRGU-MUREŞ, O EXCELENTĂ REVISTĂ DE CULTURĂ Numărul 4 (26)/aprilie 2011 al Revistei „VATRA VECHE” 2009,redactor-şef Nicolae Băciuţ, (continuatoarea revistei „Vatra” 1971, urmaşă arevistei „Vatra, foaie ilustrată pentru familie”, 1894), este editat de Asociaţia„Nicolae Băciuţ” (preşedinte Sergiu-Paul Băciuţ) în condiţii grafice excelente şiilustrat, de la prima la ultima pagină cu reproduceri color din lucrărileMagdalenei Chirilov, prezentată de Mariana Cristescu în ultimele două pagini. Cu un sumar deosebit de bogat, numărul este structurat cu pricepere, înaşa fel încât cuprinde toate compartimentele ce se impun într-un adevărat „lunarde cultură”, care îşi propune „susţinerea şi promovarea valorilor cultural – artisticeşi profesionale”. Mai întâi, Nicolae Băciuţ invită pe cititori la o dezbatereincitantă, propunând tema – „Prietenia/duşmănia literară”. De remarcat menţinereaîn actualitate a revistei prin diverse texte ce au în vedere: numirea nouluimitropolit al Clujului... („Scrisoare deschisă către ÎPS Andrei, mitropolitulClujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului”) şi a „Noului egumen la Schitulromânesc «Prodromu» din Sfântul Munte”, ambele texte semnate de redactorul-şef, precum şi referiri la desfăşurarea Zilei Culturii Naţionale (Ion Nete). 160
  • 161. IDEI/ATITUDINI/SEMNAL Foarte bine reprezentat este compartimentul dedicat unor probleme deistorie, de teorie literară, de artă şi de filozofie, prin eseuri şi studii semnate de:Bianca Osnaga („Meditaţia eminesciană. Sensuri tragice”), Mircea Moţ („Spreun echilibru necesar”, cu referiri la unele semnificaţii simbolice în „Punguţa cudoi bani” de Ion Creangă), Mihaela Bal („Nebunii vechi şi noi ai oraşului dupăCraii de Curtea Veche”), Lucreţia Bogdan („Poemul dramatic «MeşterulManole» de Valeriu Anania”), Tamara Constantinescu („Condiţia umană şiartele”), Laura Silea („Omul romantic – dinspre ocultism spre viziuneaLogosului”), Daniel Mureşan („Omul se înalţă”), acestora adăugându-li-secontinuările din numerele precedente semnate de Cosette Herţa, CarmenArdelean, Aurel Hancu, Adela Lungu-Schindler. Cel mai bogat compartiment este acela al noutăţilor editoriale din toategenurile şi speciile literare, dar nu numai, şi din zone geografice diferite, alteledecât cea locală, inclusiv din diasporă, prin note semnal, recenzii, cronici literaresemnate de: Al. I. Brumaru („Şcheii Braşovului”, de Alexandru Surdu), ElenaM. Cîmpan („Absidă pentru luna a treia”, de Valentin Marica), Tudor Negoescu(„La Lilieci. Şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu”, de Marin Barbu), MenuţMaximinian („Eseul de cleştar”, de Elena M. Cîmpan, „Cuvinte pentru suflet”,de Alexandru Vidican, „Butelia cu oxigen”, de Andrei Noldovan), CarmenArdelean („Scriitori vrânceni de ieri şi de azi”, de Mircea Dinutz), Adrian-DinuRachieru („Insomnii lirice”, de Anica Facina), Mircea Moţ (“Poetica elementelorîn lirica lui Lucian Blaga”, de Lăcrămioara Solomon), George Sorescu („Viaţaca iluzie şi clipa ca destin”, de Nicolae Bălaşa), Dumitru Velea („Scrisori dindelira”, de Constantin Câmpeanu), Cezarina Adamescu („Jurnal pe bilete deautobuz”, de Anni-Lorei Mainka), Geo Constantinescu („Pe căi de nimeniştiute”, de Flavia Cosma), Iulian Chivu („Basme populare româneşti”, de Gr.Creţu), Ana-Irina Iorga („Un secol de arte frumoase”, de Valentin Ciucă) ş. a. Creaţia literară este mai puţin prezentă. Am reţinut: poezie (Vasile Mic,Andrei Fischof şi eleva Maria Şorici din Chişinău), proză (Magdalena Chirilovşi Daniel Drăgan), pamflet (Hidra N. T., probabil, pseudonim), jurnal (OvidiuIvancu). Nu putem să omitem prezentarea pe care Gheorghe A. Stroia o face luiConstantin Severin, poet, publicist, artist plastic, şi, nu în ultimul rând,semnalăm portretul, alcătuit de Cleopatra Lorinţiu, lui Aurel-Dragoş Munteanu,completat cu o parte din corespondenţa acestuia. La fel de interesante sunt interviurile cu diferite personalităţi ale lumiiculturale realizate de: Nicolae Băciuţ (cu monahul nonagenar Dionisie Ignat, dela Chilia „Sf. Gheorghe” de pe Muntele Athos, în 2003), Luminiţa Cornea (cuÎPS Ioan Sălăgean), Rodica Lăzărescu (Mircea Dinutz), Liliana Moldovan(Ovidiu Pecican), Menuţ Maximinian (Dorel Cosma), Mirela-Corina Chindea(Sergiu Lupşe), precum şi textele despre viaţa culturală din Basarabia, semnatede Nicolae Băciuţ, Dimitrie Poptămaş, Raia Rogac, Claudia Şatravca. Aşadar, Revista „Vatra Veche” de la Târgu-Mureş, prin tematica şi prinaria de cuprindere a autorilor şi a cărţile puse în discuţie, se dovedeşte a fi opublicaţie cu largă deschidere ca spaţiu, atentă la valoarea operelor şi aproblematicii abordate.antiteze NR.1/2011 161
  • 162. DIN VIAŢA SOCIETĂŢII SCRIITORILOR DIN JUDEŢUL NEAMŢ Adunarea generală anuală În ziua de 31 martie 2011, în sala Cupolă a Bibliotecii Judeţene dinPiatra Neamţ, a avut loc Adunarea generală anuală a Societăţii Scriitorilor dinjudeţul Neamţ. În deschidere, Cristian Livescu, preşedintele SSJN, a prezentatdarea de seamă privind activitatea desfăşurată în perioada 2010-2011,considerată ca una de relansare a acestei organizaţii. Cu un statut completrenovat şi îmbunătăţit, reînregistrat la Judecătoria Piatra Neamţ, în pas cuprocesul de modernizare a fundaţiilor şi organizaţiilor neguvernamentale, asocietăţii civile în ansamblu, SSJN şi-a propus să devină o prezenţă vie, deautoritate, în viaţa publică nemţeană, să contribuie la promovarea creativităţii, înspiritul libertăţii de expresie şi de gândire, dar şi al rigorilor estetice. În materials-au făcut referiri la numărul crescut de evenimente şi manifestări literar-artisticeorganizate (lansări de carte, medalioane, evocări, recitaluri de poezie), la GalaPremiilor SSJN şi acordarea unor titluri de Membru de onoare, la Cenaclulliterar „C. Hogaş”, precum şi la editarea revistei „Antiteze”, proiect susţinut deConsiliul Judeţean Neamţ şi asupra căruia s-au concentrat atenţia şi interesulmembrilor Societăţii. Adunarea generală a aprobat Raportul responsabilului financiar şi alcenzorului, bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs, precum şicomponenţa colegiului de redacţie al revistei „Antiteze” pentru anul 2011. Deasemenea, a fost cooptat în colectivul de conducere scriitorul Dorin Ploscaru. Înatenţia Societăţii se află următoarele obiective: Agenda proprie de acţini şievenimente; lărgirea contactelor cu organizaţii similare din ţară şi din străinătate;reorganizarea cenaclului „C. Hogaş”, care să devină unul al tinerilor condeieri;contribuţie la organizarea Târgului de carte „Libris” şi a unor standuri de carte alscriitorilor nemţeni. Au fost aprobate noi primiri în rândul membrilor Societăţii: Vasile PopaHomiceanu, Rodica Teofănescu Cocan, Luminiţa Muscalu, Mihai Niculiţă, RaduMiron Tudorel, Olga Elionora Loghin, Aspazia Sandu, Nicolae Alexandrescu,Mihai Andriş, Georgeta Simon Bota Botescu. Eveniment Lansarea romanului „Nemuritorii din Agapia” de C. V. Gheorghiu Un veritabil eveniment cultuaral l-a prilejuit apariţia la începutul acestuian, la Editura Crigarux din Piatra Neamţ, a romanului „Nemuritorii din Agapia”de Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), în traducerea din limba franceză adr. Virgil Răzeşu, traducerea care a beneficiat de suportul dactilogramei adnotate 162
  • 163. IDEI/ATITUDINI/SEMNALde reputatul scriitor şi preot, originar din spaţiul nemţean (n. la Valea Albă,Războieni), pe care revista noastră l-a prezentat pe larg într-un număr anterior.Prefaţa şi aparatul critic al ediţiei sunt semnate de dr. Cristian Livescu. Cartea,bine primită de publicul larg, a fost lansată la Piatra Neamţ, sala Amfiteatru aBibliotecii Judeţene şi sala de conferinţe a Fundaţiei „Dreptcredinciosul VoievodŞtefan cel Mare şi Sfânt”; la Roman, în sala Muzeului de Artă (unde – în afarăde realizatorii ediţiei – au avut intervenţii: prof. Gheorghe A. M. Ciobanu,scriitorul Mircea Bostan şi muzeograf Mihaela Ciobanu); Bicaz (Bibliotecaoraşului, unde au vorbit: prof. Dragomir Oprea şi Ion Asavei); Liceul particular„Aurora Ouatu” din Piatra Neamţ (au vorbit: prof. Elena Popa şi scriitorul DanIacob), precum şi în Sala de consiliu a Primăriei Crăcăoani (unde au vorbit: prof.Laurenţiu Teodosiu, bibliotecara Elena Andrişoaia şi Petre Zamfir, primarulcomunei Crăcăoani). Alte lansări de carte ■ Joi 24 martie 2011, în prezenţa unui public numeros, la Bibliotecajudeţeană „G. T. Kirileanu” a avut loc întâlnirea cu scriitorul Mihai Pascaru,autor al volumelor Grămadă ordonată, poezie (Ed. Art Pres Timişoara) şiPiramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu, proză (Elikon, 2010).Actualmente profesor la Catedra de Sociologie a Universităţii „1 Decembrie1918” din Alba Iulia, unde s-a stabilit după terminarea studiilor la Universitatea„Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, Mihai Pascaru este originar din judeţul Neamţ(n. 2 aug. 1959, sat Topoliceni, com. Poiana Teiului), debutând literar încenaclul „Dacia” din Piatra Neamţ. Cu acest prilej, autorul a dorit să reînnoadelegăturile cu mişcarea literară nemţeană, oferind o seamă de mărturii despre sineşi activitatea ştiinţifică pe care o desfăşoară. Despre cărţile sale au vorbit:Cristian Livescu, Virgil Răzeşu, Dorel Rusu şi Constantin Tomşa, iar Dan Iacoba susţinut un recital din creaţia oaspetelui. ■ Genul memorialului de călătorie afost suscitat de lansarea volumului Călător în timp. Itinerarii europene de VirgilSavin (Ed. Crigarux, 2011). Autorul s-a făcut cunoscut prin îngrijirea cucompetenţă a monografiei „Viaţa filosofului Vasile Conta” de Mihai DavidGhindăoani, o restituire preţioasă despre figura marelui gânditor, originar dinjudeţul Neamţ. Au recenzat noua apariţie criticii Constantin Tomşa şi CristianLivescu. ■ Cartea de poezie Cerul fluid de Mihai Niculiţă (Ed. Crigarux, 2011)s-a bucurat de o caldă primire, cu prilejul lansării ei la Biblioteca judeţeană dinPiatra Neamţ. Prezentarea a fost susţinută de prof. Vlad Vlas şi de criticiiConstantin Tomşa şi Cristian Livescu. La Borca, recenziile pe seama aceleiaşicărţi au fost prezentate de Constantin Tomşa şi Dan Iacob. ■ Rătăcind printrecuvinte de Mihai Andriş, volum de poezie, a fost prezentat pe 14 ianuarie 2011,la Biblioteca Judeţeană, fiind prefaţată de invitaţii autorului: Aurelia Simionică,Mihai Hanganu şi Cristian Livescu. ■ Joi, 17 martie, la Biblioteca Judeţeană, s-alansat volumul “Psihologia infidelităţii, manual de supravieşuire”. Autoarea,psihoterapeuta Ramona Covrig, fiind specialistă în terapie de cuplu consilieremaritală, premaritală,propune o analiză a mecanismelor ce declanşează diferiteantiteze NR.1/2011 163
  • 164. forme de manifestare a infidelităţii. Acoperind o arie largă de întrebări cu privirela fenomenul studiat,volumul constituie o bună lectură pentru cunoasterea desine si pentru o gestionare agreabilă a relaţiilor de cuplu. ■ Joi, 7 aprilie,subsemnatul autor, Emil Ariton, a lansat cartea Jucăria de versuri a zodiacului,o încercare de împăcare a tălmăcirilor astrologice cu aventura poeziei. Spredeosebire de celelalte cărţi de poezie editate anterior, (“Transplant desinceritate” în 2007 şi “Răstălmăciri, fantezii, retrostihuri”2009) în acest volums-a folosit intertextualitatea, ca modalitate de a scrie un text după alt text şi de a-l converti din prozaic în liric, spre o apropiere a scrisului de manierapostmodernistă. Cartea are o prefaţă semnată de scriitorul băcăuan CalistratCostin şi o postfaţă pe copertă de profesorul Constantin Tomşa. ■ Marţi, 3 mai,a fost lansată cartea Scribul Domnului de Lavina Obreja, un nume nou întreautorii nemţeni. Autoarea, absolventă a Facultăţii de Sociologie şi Psihologie şistudentă în ultimul an al Academiei de Muzică şi mai este în anul II al Facultăţiide Limbi şi Literaturi Străine (franceză). Printre diversele sale preocupări,poezia este “o rugăciune a inimii, a sufletului care aspiră la taină şi face din eapecete a cxistenţei” cum afirmă în postfaţa cărţii Cristian Livescu. Emil Ariton Trofeul de Excelenţă pentru Cezar Ţucu La Simpozionul internaţional „Universul ştiinţelor”, organizat în lunamartie de Universitatea „Alexandru I. Cuza” din Iaşi, profesorul Cezar Ţucu aobţinut Trofeul de Excelenţă, pentru lucrarea „Poezia matematicii”, o translaţie auniversului „realelor” spre lirism şi trăirile omului postmodern, mereu înaşteptarea energiilor pozitive şi revigorante ce pot veni şi din sferele ştiinţei.Cezar Ţucu, membru al SSJN, a publicat recent un nou volum (al şaptelea) depoezie, „Scrisori neterminate”, la Ed. Universitas XXI din Iaşi, în nota umoruluirobust, propriu grupării literare „Hâtrii Tazlăului”, printre ai cărei iniţiatori seaflă de un deceniu şi mai bine. 164