Arthur Schopenhauer Asupra Intelepciunii in viata

1,868 views
1,723 views

Published on

Published in: Education
0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
1,868
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
28
Actions
Shares
0
Downloads
94
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Arthur Schopenhauer Asupra Intelepciunii in viata

  1. 1. CONTINUT CAPITOLE INTRODUCERE I. DIVIZIUNEA SUBIECTULUI II. PERSONALITATEA, SAU CEEA CE ESTE UN OM III. PROPRIETATEA, SAU CEEA CE ARE UN OM IV. POZITIA, SAU APRECIEREA DE CARE SE BUCURA UN OM Sectiunea. 1. Reputatia " 2. Mandria " 3. Rangul " 4. Onoarea " 5. Faima INTRODUCERE In aceste pagini voi vorbi despre Experienta de Viata in intelesul comun pe care-l poarta acest nume, anume ca o arta ce ne permite sa organizam viata astfel incit sa putem atinge cele mai inalte trepte ale succesului si sa ne bucuram de cele mai mari dintre placerile vietii; o arta care in teorie poate fi numita Eudemonologie. Pentru ca ea este cea care ne ghideaza astfel drumul incit sa putem descoperi fericirea existentei. Privind dintr-un punct de vedere pur obiectiv, ori mai degraba dupa o obiectiva si matura chibzuinta – deoarece chestiunea in discutie implica in mod inevitabil numeroase considerente de ordin subiectiv - un asemenea tip de fiintare poate fi definita cel mai probabil drept una care ar fi infinit de preferat non-existentei; presupunind ca ne agatam de ea de dragul sau si nu doar minati fiind de teama de moarte; mai mult decit atit, nu ne vom dori niciodata sa atingem un posibil sfirsit. Acum, la intrebarea daca viata umana corespunde, sau este posibil sa corespunda, acestei conceptii asupra existentei, asa cum este bine cunoscut, sistemul meu filozofic ofera un raspuns negativ. In varianta ipotezei lansate de eudemonologie, raspunsul la aceasta intrebare va trebui sa fie unul afirmativ; si am aratat in volumul al doilea din principala mea opera (cap. 49), ca aceasta ipoteza este bazata pe o gresala fundamentala. Prin urmare in elaborarea schemei unei existente fericite am recurs la renuntarea completa asupra celor mai inalte puncte de vedere ale metafizicii si eticii, catre care au condus teoria mea; si tot ceea ce voi rosti aici va purta la bazele sale, intr-o anume masura, un compromis; in aceeasi masura vom tine cont de judecatile de fiecare zi si ne vom ocupa de studierea erorilor ce se afla la baza lor. De aceea observatiile mele vor avea o valoare limitata, tot asa cum cuvintul eudemonologie constituie in realitate un eufemism. Dincolo de aceasta limita nu voi ridica pretentia
  2. 2. de-a ajunge la o epuizare asupra subiectului; partial pentru ca tema abordata este una fara sfirsit, iar in parte pentru ca daca as proceda la o continuare a lui, ar trebui sa rostesc ceea ce a mai fost spus de nenumarate alte ori de catre altii. Singura carte ce are ca scop sa readuca la viata aceasta colectie de aforisme, din cite imi aduc aminte, este De utilitate ex adversis capienda, a lui Cardian, ce contine in sine un mare cistig pentru cititor si poate fi folosita pentru a suplini ceea ce lucrarea de fata nu a reusit sa duca la bun sfirsit. Este adevarat ca Aristotel a rostit citeva cuvinte asupra eudemonologiei in capitolul cinci din prima carte a Retoricii; insa ceea ce a spus el nu constituie prea mult. Si asa cum compilatia nu este una din ocupatiile mele, nici nu voi apela la memorie pentru a intrebuinta opera predecesorilor mei; in mod special pentru ca in procesul de compilatie punctul de vedere individual este pierdut, iar tocmai acesta constituie esenta unei munci de acest fel. E adevarat, ca in general inteleptii fiecarei epoci au rostit totdeauna acelasi lucru asupra unui subiect, in vreme ce nataraii, cei care formeaza intotdeauna imensa majoritate, au un comportament foarte asemanator in felul lor, prin a sustine tocmai contrariul; si lucrurile continua sa fie aidoma pina in zilele noastre. Pentru ca se petrece intocmai asa cum Voltaire a spus: “cind vom parasi aceasta lume, ea va ramine la fel de smintita si nelegiuita cum era atunci cind am sosit pentru prima oara in mijlocul ei.” CAPITOLUL I IMPARTIREA SUBIECTULUI Aristotel imparte binecuvintarile vietii in trei clase – cele care tin de infatisarea exterioara, cele ale sufletului si cele ce privesc corpul nostru. Fara a pastra nimic altceva din aceasta diviziune in afara de numarul claselor, am facut observatia ca diferentele fundamentale existente in destinul omului pot fi reduse la trei clase distincte: [Nota de subsol: Etica Nicomahica, cap.I, c. a 8-a.] 1. Ceea ce reprezinta un om: cum am spune. personalitatea sa, in cel mai larg sens al acestui cuvint; in care este inclusa starea de sanatate, forta de care se bucura, frumusetea, temperamentul, caracterul moral, inteligenta si educatia. 2. Ceea ce poseda un om: si aici intra proprietatea si posesiunile de orice fel. 3. Locul pe care il detine un om in aprecierea celorlalti: prin care se poate intelege, asa cum toata lumea cunoaste, asa cum apare un om in ochii celorlalti semeni ai sai, sau mult mai strict, lumina in care ei il privesc. Acest lucru este manifestat prin functiile de onoare pe care le detine, prin rangul si reputatia de care se bucura in
  3. 3. mijlocul lor. Diferentele ce constituie prima dintre clase sint cele pe care Natura insasi le-a asezat intre oameni, diferentiind un om de un altul; si plecind de la acest singur fapt, putem deduce asupra a ceea ce influenteaza fericirea ori nefericirea omenirii intr-un mod atit de vital si radical, mult mai pregnant decit considerentele ce sint incluse in urmatoarele doua categorii, care reprezinda doar efectul unor conventii ce au fost stabilite intre oameni. Comparate cu superioritatea personala autentica, reprezentata de o inteligenta sclipitoare, ori o inima brava si generoasa, toate celelalte privilegii ilustrate de rang sau nastere, pina chiar si o origine regala, este asemeni superioritatii detinute de regii de pe scena, ce sint pusi in fata privilegiilor de care se bucura regii din lumea reala. Acelasi lucru a fost rostit cu foarte multa vreme in urma de Metrodorus, cel dintai discipol al lui Epicur, care a dat acest titlu unuia dintre capitolele cartii sale, Fericirea ce o simtim prin noi insine este mult mai mare decit cea pe care o obtinem de la tot ce ne inconjoara[1]. Iar acesta este un fapt evident, ce nici macar nu poate fi pus in discutie, acela ca principalul element in fericirea unui om – ca fiinta, – ce constituie intr-adevar cea mai importanta sursa a binelui din existenta sa, – este urzeala din care este tesut, constitutia sa launtrica. Pentru ca ea este sursa imediata a multumirii sau insatisfactiei interioare, ce rezulta ca o suma totala a sentimentelor, dorintelor si judecatilor sale; in vreme ce toate cite se afla in jurul sau exercita pe de alta parte, doar o influenta intermediara sau indirecta asupra lui. Din acest motiv se intimpla ca un acelasi eveniment exterior sa afecteze doua persoane intr-un mod total diferit; chiar aflindu-se in situatii perfect identice, fiecare om prezent in omenire traieste in propria-i lume. Pentru ca un om poate avea o intelegere imediata doar asupra propriilor idei, simtaminte si dorinte; toate celelalte cite exista in mijlocul lumii exterioare pot sa-l influenteze doar in masura in care el intelege sa le aduca la viata. Lumea in care traieste un om isi afla in cea mai mare parte forma de la modul in care omul intelege sa priveasca asupra ei, si asa se dovedesc diferentele ce exista intre oameni si ce-i fac sa fie atit de diferiti; astfel se intimpla ca viata sa-i apara unuia searbada, plictisitoare si lipsita de sens; iar altuia incarcata de valori, plina de interes si semnificatii. In momentul in care aud povestite experientele interesante ceau avut loc in cursul trairii unui om, multi isi vor dori ca lucruri asemanatoare sa se petreaca si in propria viata, uitind cu desavirsire ca ar trebui sa-si doreasca mai degraba o traire spirituala determinata de o astfel de capacitate intelectuala, ce-a imprumutat acestor evenimente semnificatiile ce le poarta prin modul cum ele sint descrise; ce fac ca la un om de geniu sa capete forma unor aventuri uluitoare; in vreme ce pentru perceptia marginita a unui om obisnuit vor fi doar intimplari banale, ce se repeta de nenumarate ori, aproape zi de zi. Acest lucru isi gaseste in cel mai inalt grad ilustrarea in cazul poemelor lui Goethe si Byron, care au la baza fapte reale; unde un neghiob este predispus la a-l pizmui pe poet pentru ca are parte de atitea lucruri pline de miracol, ce produc o asemenea incintare spiritului, in loc sa-l invidieze pentru acea forta magnifica a fanteziei ce se arata capabila sa ridice un lucru obisnuit petrecut in experienta comuna, pe o asemenea treapta a maretiei si
  4. 4. frumusetii. [Nota: Cf. Clemens Alex. Strom. II, 21.] In acelasi fel, un om cu un temperament melancolic va juca o scena plina de tragedie, intr-o piesa pe care un om cu un temperament sangvin va privi-o doar in lumina unui conflict interesant, iar pentru un suflet flegmatic va parea de-a dreptul lipsita de inteles; – toate aceste opinii se bazeaza pe faptul ca fiecare eveniment, in ordinea succesiuni in care este implinit si apreciat, necesita cooperarea a doi factori si anume, a subiectului si a obiectului, desi acestia sint la fel de indeaproape si necesar legati, asa cum se afla hidrogenul si oxigenul in molecula de apa. Pe cind ceea ce e obiectiv, sau factorul extern in cadrul unei experiente este de fapt acelasi, iar subiectivitatea, sau aprecierea personala este cea care difera, evenimentul apare la fel de diferit in ochii unor persoane diferite, ca si cum factorii obiectivi nu ar semana deloc; pentru o inteligenta limitata, pina si obiectivele cele mai marete si pline de vraje din intreaga lume, nu reprezinta decit o realitate searbada, si prin aceasta sint apreciate la fel de limitat, – asemeni unui peisaj feeric, care este admirat pe o vreme ploioasa si posomorita, sau in lumina reflectiilor deformate produse de catre o camera obscura construita in mod gresit. In limbaj deschis, orice om are numeroase limite care actioneaza asupra constiintei si nu poate trece dincolo de aceste limite mai mult decit poate iesi din propria-i piele; tot asa, sprijinul oferit din exterior nu are o utilitate atit de mare pentru el. Pe scena unui teatru unul se infatiseaza sub chipul unui print, altul sub al unui ministru, un al treilea este servitor, soldat, ori general, si asa mai departe, – simple diferente exterioare; realitatea interioara, esenta tuturor acestor aparente, este aceeasi – un biet actor, dominat de intreaga suita de nelinisti ce fac parte din rolul sau. Si in viata reala se intimpla la fel. Deosebirile ce sint date unui om de rang, pozitie, bogatie, ii ofera fiecaruia rolul ce-l are de jucat in piesa vietii, dar acesta nu implica in niciun fel existenta unor diferente de fericire sau placere interioara; pretutindeni se regaseste aceeasi fiinta, ce este prezenta in toti – un biet muritor, ce se zbate sub imensa cohorta a nelinistilor, greutatilor si grijilor sale. Gindind asupra toate acestea, poti intr-adevar proceda la a descoperi in fiecare caz cauze distincte, desi ele sint prin natura lor esentiala mult mai asemanatoare in toate formele lor, cu grade de intensitate ce variaza fara nicio urma de indoiala, care nu au corespondent cunoscut pentru prezenta sau absenta rangului, pozitiei sau bogatiei, specifice fiecaruia dintre ei pentru partea ce-i revine din rolul sau. Si deoarece tot ce urmeaza sa se intimple sau sa intre in existenta pentru un om, exista doar in constiinta sa si doar pentru el se petrece, rezulta ca cel mai important lucru il reprezinta pentru om constiinta, care in cele mai multe dintre cazuri joaca de departe un rol mult mai importanta decit circumstantele exterioare ce contribuie la formarea substantei sale. Toate motivele de mandrie si intreaga placere a lumii, oglindita in constiinta unui natarau, se arata a fi de-a dreptul lipsite de orice sclipire, doar daca sint puse alaturi de fantezia stralucitoare a lui Miguel Cervantes, ce scrie opera Don Quijote, cufundat in mizeria si intunericul temnitei. Partea obiectiva, ce reprezinta jumatate din viata si realitatile ei se afla in mainile Sortii si in functie de jocul schimbator al acesteia imbraca forme diferite in diferite ocazii; jumatatea subiectiva a vietii se afla in mana
  5. 5. noastra si in tot ce este esential ramane totdeauna la fel. Prin urmare viata fiecaruia dintre oameni este marcata de aceeasi caracteristica de la un capat la celalalt, cu toate ca multe din circumstantele exterioare pot cunoaste importante modificari de-a lungul trecerii timpului; lucrurile se petrec intocmai existentei unei serii de variatiuni dezvoltate pe baza unei singure teme. Nimeni nu poate pasi dincolo de propria-i individualitate. Un animal, indiferent de circumstantele in care se afla, va ramine in interiorul acestor limite inguste in care Natura insasi este cea care l-a plasat; astfel si stradania de-a face fericite animalele noastre trebuie mentinuta in interiorul limitelor fixate de natura lor; si sa fie restrinse doar la lucrurile pe care ele le pot simti. Acesta este si cazul omului; masura fericirii pe care o poate atinge este dinainte determinata de individualitatea sa. Astfel se petrec in special lucrurile si cu puterile intelectuale, care isi fixeaza obiectivul o data pentru totdeauna spre obtinerea celui mai inalt gen de placeri. Daca limitele acestor puteri sint reduse, niciun efort nu va reusi sa razbata in exterior, nu va obtine nimic din tot ceea ce semenii sai ori norocul poate infaptui in sprijinul sau, va fi suficient sa-l ridice deasupra gradului obisnuit al placerii si fericirii umane, pe jumatate om, jumatate animal, cum se poate gindi; nazuintele sale sint hranite de apetitul senzual, – in cea mai mare parte o viata tihnita si confortabila in sinul familiei, – o companie restrinsa, intovarasita de un tip de amuzament vulgar; chiar si educatia il poate ajuta foarte putin, daca poate face totusi ceva pentru a contribui la largirea orizontului sau. Pentru cei ce se bucura de cele mai inalte puteri intelectuale cele mai variate si durabile dintre placeri sint oferite de jocul mintii, indiferent cit va incerca tineretea sa ne amageasca in aceasta privinta; iar placerile oferite de intelect determina in principal o sporire a puterii mintii. Este clar de aceea ca fericirea noastra depinde intrun inalt grad de ceea ce sintem, de individualitatea noastra, in vreme ce locul sau destinul este in general dat doar de ceea ce avem, sau de reputatia noastra. Locul pe care il detinem in lume poate fi imbunatatit; dar nu va trebui sa ne facem prea multe griji in aceasta privinta daca sintem bogati in interior; pe de alta parte, nataraul ramine pina la sfirsit natarau, un netot marginit pina in ultima lui ora a existentei, chiar daca ar fi sa fie inconjurat de splendorile intregului Paradis. Acesta este motivul pentru care Goethe rosteste in West-östliclien Divan ca fiecare om, indiferent daca a avut un statut de inferioritate in viata, sau s-a numarat printre invingatori, recunoaste in personalitate factorul cel mai important pentru atingerea fericirii; – Volk und Knecht und Uberwinder Sie gestehen, zu jeder Zeit, Höchtes Glück der Erdenkinder Sei nur die Persönlichkeit. Totul confirma ca de fapt elementele subiective din viata sint incomparabil mai importante pentru atingerea fericirii, decit elementele obiective, de unde se spune ca foamea este cel mai bun bucatar si Tineretea si Batrinetea nu fac casa buna, plecind de la viata pe care au cunoscut-o toate Geniile si mergind pina la cea a Sfintilor. Sanatatea cintareste mai mult decit toate celelalte binecuvintari, intr-atit, incit cineva
  6. 6. poate rosti ca viata unui cersetor sanatos este mai fericita decit cea a unui rege suferind. Un temperament vesel si tacut, ce se simte fericit in mijlocul acestei lumi fizice, o inteligenta clara, vie si patrunzatoare, ce reuseste sa vada lucrurile asa cum sint, o vointa moderata si blinda si tocmai prin aceasta o constiinta curata si pura, – acestea sint privilegiile pe care nu le poate schimba sau inlocui niciunul dintre rangurile sau bogatiile lumii. Pentru ca ceea ce este un om in sine, acea parte ce-l insoteste atunci cind este singur, nu-i poate fi daruita sau luata de nimeni, si in mod evident valoreaza mai mult decit tot ceea ce omul poate avea in posesia sa, mai mult chiar decit modul in care el apare in ochii intregii lumi. Un om intelectual aflat intr-o singuratate completa gaseste o desfatare deplina in propriile ginduri si fantezii, in vreme ce nu exista pe lume o asemenea cantitate de diversitate sau placeri sociale, teatre, excursii, parcuri de distractii, in stare sa-l fereasca de plictiseala pe un netot. Un temperament linistit, blind si tolerant, poate fi fericit in cele mai vitrege circumstante, in vreme ce un om invidios, vesnic nemultumit si razbunator, chiar dear fi cel mai bogat din intreaga lume, se va simti pretutindeni la fel de mizerabil. Ba chiar mai mult, pentru unul ce simte o incintare continua din partea unei individualitati aparte, ce se bucura de un inalt grad al intelectului, cele mai multe dintre placerile dupa care alearga restul omenirii nu constituie nimic altceva decit simple lucruri lipsite de orice folos; sint privite inca asemeni unor nelinisti si corvezi ce doar contribuie la a spori gradul de nefericire. Astfel rostea catre sine Horatiu, ca oricit de privati ar fi oamenii de toate aceste capricii ale vietii, ramine aici cel putin unul care poate trai in lipsa lor: Gemmas, marmor, ebur, Tyrrhena sigilla, tabellas, Argentum, vestes, Gaetulo murice tinctas Sunt qui non habeant, est qui non curat habere; iar atunci cind Socrate a vazut marea varietate a articolelor de lux ce erau expuse spre vinzare, plin de surprindere a exclamat: Cite lucruri de care nu am nevoie exista in lume! Astfel, primul dintre toate, cel care constituie elemetul esential pentru fericirea noastra in viata este ceea ce sintem, – personalitatea noastra, chiar si daca n-ar exista niciun alt rationament decit acesta, el este un factor permanent, ce isi face intrarea in scena in absolut toate circumstantele; pe linga asta, spre deosebire de binecuvintarile ce sint cuprinse in celelalte doua categorii, ele nu sint rezultatul jocului sortii si nu pot fi rapite din posesia noastra de aceleasi capricii ale sortii; – mai departe, ele sint inzestrate cu o valoare absoluta, in contrast cu valoarea total relativa a celorlalte doua. Consecinta acestui fapt e aceea ca este mult mai dificil decit presupun oamenii obisnuiti sa faci ca un om sa se retina de la a-si dori obtinerea lor. Dar aici intra in scena Timpul, acest agent atotstapinitor pentru a-si revendica drepturile si sub influenta sa toate aceste avantajele fizice si intelectuale se risipesc in mod gradual. Singur caracterul moral este cel care ramine inaccesibil actiunii lui. Privind la imaginea distructiva pe care Timpul o produce, sub efectul sau pare intr-adevar ca si
  7. 7. cum binecuvintarile continute de celelalte doua categorii de care Timpul nu ne poate priva in mod direct, ar fi superioare acestora. Ele pot pretinde si alte avantaje, si anume acelea care prin natura lor sint cu totul obiective si ce tin de exterior, ce mai pot fi cu toate acestea atinse si orice om are cel putin posibilitatea sa intre in posesia lor; in vreme ce tot ceea ce este subiectiv nu este deschis pentru a putea fi dobindit, ci isi fac intrarea asemeni unor drepturi divine, pentru a ramine imuabile si inalienabile pentru intreaga viata, ca un inexorabil destin. Permiteti-mi sa citez aceste versuri in care Goethe descrie cum fiecarui om ii este atribuit in clipa nasterii sale un destin implacabil, astfel incit el nu poate fi extins decit in acele limite ce-au fost fixate prin conjunctia stelelor; si cum insasi Sybilele si profetii marturisesc, singur, omul nu poate vreodata scapa, nu sta nici in puterile lui, nici nu dispune de timpul necesar pentru a schimba drumul pe care astrele l-au trasat pentru aceasta existenta: Wie an dem Tag, der dich der Welt verliehen, Dïe Sonne stand zum Grusse der Planeten, Bist alsobald und fort und fort gediehen, Nach dem Gesetz, wonach du angetreten. So musst du sein, dir kannst du nicht entfliehen, So tagten schon Sybillen und Propheten; Und keine Zeit, und keine Macht zerstückelt Geprägte Form, die lebend sich entwickelt Tot ceea ce ne ramane este sa ne folosim cit mai bine de acele calitati personale ce ne-au fost daruite si sa ne straduim sa urmam un curs fericit al vietii, bucurindu-ne de binefacerile ce le putem obtine prin permanenta lor perfectionare si evitarea pe cit de mult posibil a celorlalte neplaceri ale vietii; pentru a alege pozitia, ocupatiile si modul de viata ce se arata favorabile unei extinderi a lor. Imaginati-va un om inzestrat cu o forta herculiana ce este obligat de conditiile vietii sa duca o existenta sedentara, caruia de exemplu, ii sint oferite citeva clipe rare in care sa se poata bucura de munca bratelor sale, pentru ca restul timpului sa fie angajat la implinirea unor sarcini intelectuale, pus sa efectueze studii laborioase in care sint cerute cu totul alte calitati decit cele de care el dispune, ce vor ramine cu totul nefolosite – captive, cum s-ar putea spune; un om pus intr-o astfel de conditie a vietii se va simti pururea nefericit. Chiar mai nefericita va fi pozitia detinuta de un om daruit cu o inteligenta sclipitoare ce va fi condamnat sa urmeze o chemare in care nu se poate folosi de puterile de care dispune pentru a le dezvolta mai departe, care este fortat sa se ocupe de o munca in care cel mai probabil sint cerute calitatile fizice, in care forta de care el dispune se dovedeste insuficienta. In cazuri de acest gen ar trebui sa fim mult mai precauti, in mod special in zilele tineretei noastre, pentru a evita pe cit de mult posibilitatea sa cadem in eroarea de-a ne atribui existenta unor puteri exagerate ce nu exista in noi la aceasta data. De vreme ce binecuvintarile descrise in prima categorie cintaresc indiscutabil mai greu decit cele continute in celelalte doua categorii, cea mai inteleapta cale este in
  8. 8. mod evident aceea de-a nazui pe cit de mult posibil spre mentinerea unei stari de sanatate a organismului si cultivarea acelor facultati pe care Natura le-a fixat in noi, decit sa incercam acumularea unor mari bogatii; insa asta nu inseamna ca trebuie sa intelegem gresit si sa neglijam a ne asigura in viata de toate necesare pentru a duce o viata cumpatata si lipsita de griji. In sens strict, bogatia inseamna un mare excedent, ce joaca un rol neinsemnat in asigurarea conditiei fericirii; si multi oameni ce se bucura de o mare bogatie se simt nefericiti doar pentru ca vor fi lipsiti de cultura si orice cunostinte in domeniu si in consecinta de posibilitatea de-a avea un interes obiectiv care sa-i califice pentru ocupatiile intelectuale. Pentru ca dincolo de satisfacerea unor necesitati reale si naturale, tot ceea ce ne poate oferi bogatia are o influenta foarte redusa asupra fericirii noastre, in sensul propriu al acestui cuvint; mai mult, bogatia poate duce chiar la o tulburare a ei, deoarece prezervarea proprietatii implica numeroase motive de neliniste ce sint cu neputinta de evitat. Dar cu toate acestea oamenii sint de-o mie de ori mai tentati sa-si sporeasca bogatia, decit sa cistige un mic adaos intelectual, desi este cit se poate de cert ca ceea ce este un om contribuie mai mult la fericirea sa decit ceea ce el poseda. Astfel veti putea sa vedeti de nenumarate ori cum un om, la fel de vrednic si entuziast ca o furnica, va roboti neobosit din zori si pina-n seara, straduindu-se sa-si sporeasca gramada de aur. Fara sa poata intrezari nimic in afara marginilor inguste ale acestui univers strimt la care este constrins; dincolo de care mintea sa este un imens pustiu, cu totul insensibila la orice alta influenta. Cele mai inalte dintre placeri, cele oferite de intelect, pentru el sint inaccesibile si va incerca in van sa le inlocuiasca, lasindu-se purtat de aceste iluzii trecatoare ale simturilor, care-i ofera o placere asa de scurta, ce va trebui platita cu un pret atit de infricosetor. Iar daca va fi norocos, eforturile sale vor fi rasplatite prin obtinerea unui adevarat munte de aur, pe care-l va lasa mostenitorilor sai, fie pentru a continua sa-l inalte, fie pentru a-l cheltui in cel mai extravagant mod. O viata asemeni acesteia, desi isi aroga sensul unei anumite seriozitati si isi doreste sa poarte un aer de importanta, este la fel de absurda ca si simbolul ce-l reprezinta pentru un cap sec o tichie de margaritar. Ceea ce reprezinta un om in sine, constituie elementul fundamental in fericirea lui. Pentru ca de regula acesta este atit de redus, incit cei mai multi dintre oamenii care nu cunosc ce inseamna lupta cu saracia, se simt in cele din urma la fel de nefericiti ca si cei angajati permanent in aceasta lupta. Mintea lor este in permanenta odihnita, sint lipsiti de orice fel de imaginatie si la ei spiritul constituie ceva foarte greu de descoperit, fapt ce ii determina sa urmeze compania celor asemenea lor, pentru ca _ similis simili gaudet _ – unde ei urmeaza petrecerea timpului si distractii comune, in cea mai mare parte constind in placeri senzuale si alte amuzamente de orice fel, iar in final excese de tot soiul si libertinism. Un tinar ce provine dintr-o familie bogata isi va incepe viata posedind o mare avere si adesea o va irosi intr-un spatiu de timp incredibil de scurt, intr-o vicioasa extravaganta; si de ce se intimpla asta? foarte simplu, pentru ca mintea lui este goala, pustie, iar omul este plictisit de existenta. El a fost trimis in lume pe dinafara bogat, dar pe din launtru pustiit; si se va stradui in van sa compenseze saracia launtrica cu bogatia exterioara, incercind sa obtina totul din exterior, tot asa cum va cauta sa-si regaseasca forta pierduta un batrin, asa cum a
  9. 9. procedat regele David, ori Maresalul de Rex. Astfel ca la sfirsit, un om sarac in interior va deveni si in exterior la fel de saracit. Nu este nevoie sa insist asupra importantei celorlalte doua categorii de binecuvintari ce contribuie la fericirea in viata a unui om; in zilele noastre este prea bine cunoscuta valoarea ce-o reprezinta proprietatea, ca sa mai fie necesar sa-i facem publicitate. Comparata cu ce-a de-a doua clasa, a treia pare intr-adevar a avea un caracter cumva eteric, tot asa cum el consta doar in parerea ce si-o formeaza despre noi ceilalti oameni. Si cu toate acestea, fiecare om se straduieste sa cistige reputatie, sa capete cum am spune, un bun renume. Rangul pe de alta parte, ar trebui ravnit doar de cei ce se afla in serviciul Statului, iar faima cu atit mai mult doar de foarte putini. In orice caz, reputatia este privita asemeni unei nepretuite comori, iar faima drept cea mai inalta si valoroasa dintre toate binecuvintarile pe care omul le poate obtine, – Cordonul Lanii de Aur, cum am putea spune, ce este oferit doar celor alesi; in timp ce doar nataraii vor prefera rangul in locul proprietatii. Cea de-a doua si a treia clasa constituie pe linga acestea cauza si efect; pina acolo incit maxima lui Petronius habes habeberis se dovedeste adevarata; si in mod contrar, favorurile celorlati, indiferent de forma sub care sint oferite, ne pun adesea in pozitia de-a obtine ceea ce ne dorim. CAPITOLUL II PERSONALITATEA SAU CEEA CE REPREZINTA IN SINE UN OM Asa cum am vazut in general ceea ce este un om contribuie mai mult la fericirea sa decit ceea ce poseda el; sau modul cum este privit de ceilalti. Ceea ce este un om si ceea ce detine in interiorul sau, constituie totdeauna principalul lucru ce trebuie avut in seama; pentru ca individualitatea sa il insoteste intotdeauna si pretutindeni, ea este cea care da culoare tuturor experientelor sale. In fiecare placere, de exemplu, cantitatea de bucurie pe care omul o resimte depinde in principal de insasi personalitatea lui. Toata lumea este de acord in aceasta privinta asupra placerilor fizice, si cit de adevarat se arata a fi asta si in cazul placerilor intelectuale. Atunci cind utilizam expresia englezeasca “to enjoy one's self”, folosim un sens surprinzator de potrivit; pentru ca asa cum se poate observa nimeni nu spune: “he enjoys Paris”, ci “he enjoys himself in Paris”. Pentru un om ce poseda o individualitate moracanoasa, toate placerile vietii sint degustate asemeni unui vin delicat care isi pierde intreaga valoare datorita gustului amar pe care il simte permanet in gura ca urmare a unei secretii excedentare cauzata de fiere. De aceea in tot ceea ce constau binecuvintarile vietii, ca si relele ei, depind mai putin de modul in care au loc decit de felul in care le simtim, de gradul si tipul sensibilitatii noastre generale. Ceea ce poseda in sine un om, intr-un singur cuvint, personalitatea, este un factor direct si imediat in fericirea unui om. Toate celelate sint intermediare si indirecte si actiunea lor poate fi dejucata si neutralizata; insa niciodata nu se intimpa asta in cazul influentei personalitatii. Din acest motiv invidia determinata de calitatile personale este cea care se va manifesta intr-un mod atit de fatal dintre toate tipurile de invidie, tot asa cum ea este disimulata
  10. 10. si cu cea mai mare grije. Mai departe, modul in care este constituita constiinta noastra este intotdeauna prezent in fiecare element, in tot ceea ce facem sau suferim; individualitatea noastra este activa in mod permanent in fiecare moment al vietii; orice alta influenta este doar temporara, accidentala, pasagera, si subiect al fiecarei sanse si schimbari. De aceea Aristotel a spus: nu bogatia, ci caracterul este cel ce dainuie. [1] – hae gar phusis bebion ou ta chraemata. [Nota 1: Eth. Eud., vii. 2. 37:] Si din acelasi motiv putem suporta mai usor o nenorocire ce ne loveste ce-si are obirsia in exterior, decit una ce-si are cauzele in interior; pentru ca norocul totdeauna este schimbator; nu insa si caracterul. Prin urmare binecuvintarile subiective, – o natura nobila, o inteligenta creatoare, un temperament vesel, un spirit luminos, o constitutie fericita, un fizic robust, intr-un cuvint mens sana in corpore sano, reprezinta primul si cel mai important element in calea fericirii; astfel incit este de preferat sa actionam in directia obtinerii si prezervarii acestor calitati certe, decit pentru cistigarea unor bogatii sau onoruri iluzorii. Si din toate acestea, cel care reuseste sa ne faca imediat fericiti, este acel curs placut al vietii, ce este oferit de un spirit optimist; aceasta extraordinara calitate ne ofera o rasplata neintirziata. Acel om ce este in permanenta voios si bine dispus va avea intotdeauna un motiv sa fie asa, – acela simplu ca insasi firea sa este astfel constituita. Nu exista nimic asemanator acestei calitati, cea care poate singura suplini complet pierderea tuturor celorlalte binecuvintari. Daca cunoasteti un om ce se bucura de avantajele tineretii, ce este fericitul posesor al unui chip frumos si unui corp desavirsit, ce detine in proprietatea sa o mare avere si se bucura de respectul semenilor sai, si daca doriti mai departe sa stiti daca el este fericit, intrebati doar daca este vesel si jovial, – si daca da, ce mai conteaza daca e tinar sau batrin, un tip atletic ori cocosat, daca este bogat sau sarac? – el este un om fericit! In zilele mele de inceput s-a intimplat sa deschid o carte peste paginile careia se asezase colbul vremurilor si sa intilnesc urmatoarele cuvinte: daca rizi este un lucru minunat, inseamna ca esti fericit; daca plingi este la fel de minunat, inseamna ca esti trist; --o remarca foarte simpla, e adevarat; insa doar pentru ca este atit de simpla nu am putut sa o uit niciodata, chiar daca in ultimul rind este vorba aici de un truism. Astfel daca ne vom trezi ca intr-o buna zi va bate la usa noastra voiosia, va trebui sa-i deschidem larg portile, pentru ca ea nu este niciodata un oaspete inoportun; in loc de-a proceda asa, cel mai adesea ne facem nenumarate reprosuri ca am lasat-o sa intre. Ne dorim sa fim foarte siguri ca avem suficiente motive de multumire; pentru ca apoi sa ne inspaimintam doar la gindul ca aceasta voiosie a spiritului va avea posibilitatea sa interactioneze cu acele reflectii serioase sau cu imensa povara a grijilor vietii. Voiosia, spiritul senin si vesel este un cistig imediat-- o moneda reala a fericirii, diferita de toate celelalte, simple cecuri de hartie cu o acoperire ipotetica in banca;
  11. 11. pentru ca ea singura ne face imediat fericiti, in acest moment al prezentului si aceasta este cea mai inalta binecuvintare de care se poate bucura o fiinta asemanatoare cu a noastra, a carei existenta este compusa din momente infinite ca numar, ce se desfasoara intr-o nesfirsita succesiune intre doua eternitati. Prezervarea si promovarea sentimentului de voiosie ar trebui sa fie telul suprem al nazuintelor noastre, imediat situat dupa acela al fericirii. Acum, este sigur ca nimic nu contribuie atit de putin la voiosia spiritului ca bogatia, sau atit de mult pe cit poate sa o faca sanatatea. Nu se intimpla sa intilnim atit de adesea printre cei din rindul claselor de jos, deseori numite clasele de lucratori, in special cei care traiesc la tara, ce pot fi vazuti plini de veselie, afisind in permanenta o mina plina de multumire si incintare? Si nu se petrece ca adesea sa vedem printre cei bogati, clasele de sus, majoritatea purtind o tenta morocanoasa si un spirit innourat? Tocmai de aceea ar trebui sa incercam pe cit de mult posibil sa ne bucuram de o stare de sanatate cit mai buna; pentru ca buna dispozitie poate inflori cu adevarat doar daca are asigurat acest suport. De-abia daca este nevoie sa mentionez ce este necesar pentru a fi sanatos – a fi evitat orice tip de exces, intreaga sfera a emotiilor neplacute si violente, orice tip de efort intelectual exagerat, sa fie facute exercitii zilnice in aer liber, bai reci si respectarea stricta a masurilor de igena. Pentru ca fara un anumit numar de exercitii fizice, nimeni nu-si poate mentine un corp sanatos; toate procesele vietii presupun efectuarea unor exercitii pentru a imbunatati performantele functionarii lor, exercitii care trebuie sa se preocupe nu doar de o parte anume a corpului, ci de intregul corp. Pentru ca asa cum spunea Aristotel: viata este miscare; si ea constituie adevarata esenta a vietii. In fiecare parte a organismului nostru are loc o miscare permanenta ce se desfasoara cu rapiditate. Inima, cu ale sale complicate sistole si diastole, bate plina de forta intr-un ritm neintrerupt; cu cele douazeci si opt de batai ale sale ea trebuie sa conduca prin artere, vene si vasele capilare, intreaga cantitate de singe din organism; plaminii pompeaza aerul asemeni unei locomotive, fara nicio oprire; intestinele sint intr-o miscare peristaltica continua; toate glandele sint intr-o permanenta actiune de absorbtie si secretie; chiar si creierul isi are propria dubla miscare, ce insoteste fiecare inspiratie si expiratie pe care o facem. Cind oamenii nu mai pot efectua niciun fel de exercitii, asa cum se petrece in nenumarate cazuri cu cei condamnati la o viata sedentara, atunci apare o vizibila si fatala disproportie intre inactivitatea exterioara si tumultul interior. Pentru ca aceasta neincetata miscare interna impune existenta unei miscari complementare si aceasta nevoie determina efecte asemanatoare celor produse atunci cind incercam sa ne reprimam emotiile. Chiar si copacii cei mai inalti sint nevoiti a se indoi sub bataia vintului pentru a nu se fringe. Regula a carei aplicatie am descoperit-o aici este mult mai bine exprimata in latina: omnis motus, quo celerior, eo magis motus. Cit anume din fericirea noastra depinde de spirit si cit anume de starea de sanatate, poate fi descoperit prin comparatia influentei pe care aceleasi situatii sau evenimente o exercita asupra noastra atunci cind sintem puternici si sanatosi, cu efectele ce sint
  12. 12. produse, de asta data, atunci cind sintem deprimati si avem sanatatea subrezita. Importanta lor nu consta in ceea ce este obiectiv pentru lucrul in sine, ci in ceea ce semnifica pentru noi, in modul in care noi le privim, ce face sa fim fericiti sau nefericiti. Asa cum spunea Epitect, “Omul nu este influentat de lucruri, ci de ideile pe care si le face asupra lucrurilor.” Si in general noua zecimi din fericire depinde doar de starea de sanate. Un om sanatos va descoperi in toate o sursa a fericirii; iar daca este lipsit de ea, nimic altceva nu poate compensa aceasta pierdere fatala care il va umple de nefericire; chiar si celelalte daruri – o inteligenta superioara, un temperament placut – se degradeaza si disipa in lipsa ei. Acesta este motivul pentru care atunci cind se intilnesc doi oameni, primul lucru despre care ei se intreaba este legat de starea de sanatate a celuilalt, dar si al expresiei comune prin care este nutrita speranta ca cei apropiati sint sanatosi; pentru ca starea de sanatate constituie de departe cel mai important element in fericirea omului. Din toate acestea rezulta ca cea mai mare nesabuinta din viata unui om este sacrificarea sanatatii de dragul obtinerii oricarui alt element al fericirii lumesti, pentru a cistiga invatatura, faima ori succes, ca sa nu mai vorbim de bucuriile efemere oferite de pasiunile omenesti. Toate celelalte ar trebui aminate de dragul ei. Dar indiferent cit de mult contribuie starea de sanatate la aceasta curgere placuta a unui spirit calm si bine dispus, ce este esentiala pentru fericirea noastra, el nu depinde in intregime de sanatate; pentru ca un om poate avea o stare fizica perfecta, dar cu toate acestea se poate intimpla sa posede un temperament melancolic care va determina un sentiment general de tristete in constiinta sa. Cauza ultima a acestei manifestari se regaseste fara indoiala innascuta in fiinta sa, si de aceea este inalterabila, parte a constitutiei fizice, ce-si afla originea in relatiile mai mult sau mai putin inegale dintre sensibilitatea musculara si energia vitala. Existenta unor raporturi inegale intre aceste doua forme ale sensibilitatii umane duc la crearea unei inegalitati la nivelul principiului vital, in care melancolia devine o stare ce predomina asupra spiritului, cu izbucniri spontane de entuziasm exuberant. Un geniu este un spirit inzestrat cu un extraordinar surplus al sensibilitatii sau al energiilor emotionale; asa cum bine a observat Aristotel[1], “Oamenii distinsi din filozofie, politica, poezie si arta, par a fi cu totii de un temperament melancolic.” Acesta este fara indoiala pasajul pe care Cicero il avea in minte atunci cind a spus si a repetat atit de adesea: Aristoteles ait omnes ingeniosos melancholicos ess. [2] Shakespeare s-a exprimat intr-o forma deosebit de frumoasa asupra acestei diversitati radicale si innascute a temperamentului in aceste versuri din Negutatorul din Venetia: Lumea este imaginea vie a celor mai stranii caractere a vremii lor; Unii ce nu se vor sfii sa arunce intotdeauna o cautatura pe furis Pentru a ride asemeni papagalilor la aparitia unui cimpoier; Altii cu un aspect atit de acru si otetit incit nu vor putea afisa Nicicind pe chip pina nici zimbetul cel mai strimb chiar daca Insusi Nestor ar jura ca-i gluma cea mai savuroasa dintre toate. [Nota 1: Prob., xxx., ep. 1.]
  13. 13. [Nota 2: Tusc. I., 33.] Aceasta este diferenta pe care a trasat-o Platon intre eukolos si dyskolos, omul cu dispozitie simpla si cel cu dispozitie complicata, in functie de gradul diferit de sensibilitate prin intermediul carora oamenii percep si sint influentati de impresia lasata de suferintele sau placerile vietii; astfel un om va ride daca va fi pus in aceeasi situatie care pe un altul il va duce pe culmile disperarii. De regula, cu cit mai mare este gradul de sensibilitate fata de suferinta, cu atit mai redusa este influenta exercitata de impresiile placute si vice-versa. Daca exista un acelasi grad de probabilitate ca un eveniment sa ia o turnura favorabila sau una potrivnica, dyskolos se va simti suparat sau mahnit la o intorsatura neplacuta a evenimentelor si nu se va bucura chiar daca ar trebui sa fie fericit. Pe de alta parte, eukolos nu va fi nici ingrijorat, nici nelinistit in cazul unei desfasurari defavorabile a evenimentelor, dar se va bucura daca ele vor cunoaste un final fericit. Daca cineva va reusi sa duca la bun sfirsit noua din zece actiuni intreprinse, el nu va fi multumit, ci mai degraba suparat pentru ca una dintre ele a fost sortita esecului, in timp ce in cazul celalalt, daca a cunoscut reusita doar intr-una din actiuni, el va cauta sa gaseasca consolare in acesta si isi va pastra buna dispozitie. Dar asta este o alta ilustrare a adevarului ca rareori se intimpla sa soseasca un rau care sa nu fie insotit de o compensatie; pentru ca nefericirile si suferintele au sa vina intotdeauna pentru auskoloy – oamenii vesnic nemultumiti si tristi – sub o forma mult mai imaginara si prin aceasta vor fi simtite mai putin real, decit cele care ii lovesc pe oamenii bine dispusi si exuberanti; un om care zugraveste totul in negru, ce aseaza in mod constant raul inaintea sa si isi asigura masuri de prevedere in fata lui, nu va fi dezamagit mult prea adesea in aceasta lume, asa cum se intimpla unuia ce priveste lucrurile in cea mai placuta lumina. Si atunci cind o nenorocire, determinata de o afectiune a sistemului nervos ori a celui digestiv, se va abate asupra acestui om inclinat spre a lua o perspectiva sumbra asupra vietii, aceasta tendinta innascuta va atinge o asemenea culme, incit el va simti un permanent disconfort general ce-i va crea un dezgust in fata vietii. Astfel se va naste in el o inclinatie spre suicid, al carei mecanism va putea fi declansat pina si de cele mai banale dintre neplacerile vietii; ba chiar atunci cind aceasta tendinta va atinge paroxismul, pretextul dezlantuirii lui poate sa nu fie cauzat de niciun eveniment special, ci un om va alege sa-si puna capat existentei din simplul motiv ca este nefericit, pentru ca apoi, cu fermitate si calm sa treaca la implinirea hotaririi; asa cum poate fi observat in modul in care persoanele suferinde, ce in mod normal sint plasate sub supraveghere, cauta sa foloseasca de primul moment de neatentie, pentru ca fara nici cel mai mic fior, fara sa manifeste orice fel de lupta interioara sau dorinta de a da inapoi, se vor folosi acum in mod firesc de prilejul oferit pentru a pune in practica eliberarea lor. [1] Pina si oamenii ce se bucura de o stare perfecta de sanatate, poate cei mai fericiti dintre muritori, pot lua hotarirea de-a recurge la moarte in anumite circumstante; cind de exemplu, suferintele lor sau teama in fata unor nenorociri inevitabile, ajung sa atinga un asemenea grad, incit depasesc teroarea resimtita in fata mortii. Singura diferenta consta in gradul diferit de suferinta ce este necesar pentru ai determina sa recurga la alternativa mortii, un grad ce necesita a fi unul foarte inalt in
  14. 14. cazul unui temperament vesel si mult mai redus in cazul unui temperament melancolic. Cu cit mai accentuata va fi melancolia, cu atit mai redus va fi resimtit gradul suferintelor; pentru ca la limita sa poata fi chiar apropiat de zero. Dar daca omul este insotit de o buna dispozitie si acest spirit se bucura de o stare fericita de sanatate, atunci este nevoie sa fie atins un inalt grad al suferintei pentru a-si curma singur viata. Exista nenumarate trepte ce sint dispuse pe scara situata intre cele doua extreme ale suicidului, suicidul determinat de o intensificare morbida a acestei tristeti innascute, si suicidul unui om vesel si sanatos ce este definitiv hotarit sa puna capat existentei. [Nota 1: Pentru o descriere detaliata a acestei conditii a spiritului Cf. Jan Etienne Esquirol, Des maladies mentales.] Frumusetea tine partial de starea de sanatate. Ea poate fi recunoscuta drept un avantaj personal, desi propriu-zis nu este, ce contribuie direct la fericirea noastra. Acest lucru se produce indirect, prin intermediul impresiilor ce si le formeaza ceilalti semeni; si nu este un avantaj resimtit a avea mai putina importanta chiar in om insusi. Frumusetea este o scrisoare deschisa de recomandare, ce predispune inima persoanelor carora ii este prezentata la acordarea de favoruri. Asa cum este atit de frumos exprimat in aceste versuri ale lui Homer, darul frumusetii nu trebuie gindit cu atita usurinta pina acolo incit sa fie socotit de lepadat, pentru ca frumusetea este o onoare harazita a fi acordata numai prin mana zeilor -utoi hapoblaet erti theon erikuoea dora, ossa ken autoi dosin, ekon douk an tis eloito.[1] [Nota 1: Iliada, 3, 65.] O sumara trecere in revista ne arata ca cei doi inamici ai fericirii omenesti sint durerea si plictiseala. Putem merge inca si mai departe si spune, ca acelasi grad in care avem norocul sa ne indepartam de unul dintre ei, ne aproie de celalalt. Viata constituie de fapt o continua oscilatie, mai mult sau mai putin violenta intre acesti doi poli. Motivul pentru care se intimpla asta este acela ca fiecare dintre acesti poli se gaseste intr-un dublu antagonism fata de celalalt, extern sau obiectiv si intern sau subiectiv. Nevoia il impovareaza pe om iar saracia ii produce durere; in vreme ce daca un om se bucura de o prea mare bogatie, este sortit plictiselii. In deplin acord cu asta, in timp ce clasele de jos se afla intr-o lupta neincetata cu nevoile, cu alte cuvinte cu suferinta, clasele de sus poata o batalie constanta, adesea disperata, cu plictiseala. [1] Antagonismul interior sau subiectiv se ridica de la aceea ca sensibilitatea fata de durere variaza in individual invers proportional cu sensibilitatea fata de plictiseala, pentru ca gradul de sensibilitate este direct proportional cu forta emotionala. Sa explicam asta. Un spirit marginit este de regula intovarasit de o sensibilitate la fel de marginita, de nervi pe care nu-i pot excita niciun fel de stimuli, pe scurt, un temperament ce nu poate simti prea mult durerea si nelinistea, oricit de apasatoare si teribile ar putea fi. Acum, aceasta marginire intelectuala, acest vacuum al sufletului
  15. 15. ce se poate citi pe atit de numeroase chipuri, constituie o stare a mintii ce se tradeaza ea insasi printr-o vie si constanta atentie acordata fata de toate situatiile triviale prezente in lumea exterioara. Aceasta este adevarata sursa a plictiselii – un tablou ce continua a fi pictat dupa ce emotiile au incetat sa se manifeste, intr-o incercare disperata de-a oferi mintii si spiritului iluzia unei ocupatii. Tipul de activitati pe care oamenii le aleg in acest scop dezvaluie ca ele nu sint deloc speciale, asa cum stau marturie spectacolele searbede la care recurg si ideile lipsite de continut din conversatiile si distractiile de societate; sau din nou, multimea celor ce clevetesc in dosul usii si a celor ce se zgaiesc in permanenta la fereastra. Se datoreaza in principal acestei vacuitati a spiritului ce-i indeamna pe oameni sa se arunce in bratele societatii, distractiilor, amuzamentelor si placerilor de orice fel, ce ii conduc catre extravaganta si suferinta. Nimic nu ofera o protectie atit de trainica in fata tuturor acestor suferinte ca bogatia interioara, bogatia mintii, pentru ca pe masura ce ea va creste, va lasa tot mai putine camere care sa-i poata fi oferite plictiselii. Activitatea neobosita a spiritului! Descoperind de fiecare data un material nou ce poate fi aplicat fenomenelor variate ale sinelui si naturii, pregatita si capabila sa formeze noi combinatii – aici se regaseste totdeauna ceva capabil sa revigoreze spiritul, lasind la o parte momentele de relaxare, sa-i fixeze obiective ce-l vor tine departe de-a se confrunta cu nefericirea produsa de plictiseala. [Nota 1: Iar extremele se intilnesc intotdeauna; pentru ca o stare de societate primitiva, o viata nomada sau ratacitoare, isi gaseste contrapartida pina si in cea mai inalta forma de civilizatie, unde fiecare individ este citeodata calator. Primul stadiu a fost dictat de necesitate; ultimul este un remediu folosit impotriva plictiselii.] Dar pe de alta parte, acest nivel inalt al inteligentei isi afla radacinile in gradul inalt al sensibilitatii, in superioritatea fortei de care este animata vointa, in elanul viu al pasiunilor; si din complexitatea oferita de aceste calitati deriva o capacitate sporita a emotiilor, o sensibilitate crescuta fata de toate suferintele mentale si trupesti, o intensificare a intolerantei in fata obstacolelor si o imensa revolta la ivirea oricarui moment de ragaz; – toate aceste tendinte sint amplificate de puterea imaginatiei, acest stralucit caracter ce insiruie intregul lant al gindurilor, incluzind si tot ce este neplacut. El se aplica in diferite grade fiecarui pas efectuat in evolutia capacitatii mentale, intr-o ierarhie al carei punct de plecare il constituie un natang desavirsit si mergind pina la cel mai mare geniu ce a trait vreodata. De aceea cu cit mai apropiat este cineva, fie de un punct de vedere subiectiv, fie de unul obiectiv, cu privire la sursa suferintelor din viata omeneasca, cu atit mai departat se va situa de celalalt. Astfel aptitudinile naturale il vor conduce pe un om sa-si construiasca lumea obiectiva pe cit de mult posibil conform conditiei sale subiective; ca si cum am spune, el isi va lua cele mai mari masuri de precautie impotriva acestor forme ale suferintei la care este cel mai expus. Un om intelept, mai presus de toate va nazui catre eliberarea sa de sub imperiul durerii si suferintei, cautind liniste si tihna, urmind cursul domol al unei vieti pline de modestie, asa cum rar se intimpla sa cunoasca cineva; astfel dupa dramul de experienta acumulat de o fiinta umana, ea va alege sa duca o viata retrasa, sau daca este un om de un mare intelect, va prefera solitudinea.
  16. 16. Pentru ca in aceeasi masura in care un om este mai bogat in sine, cu atit mai putin isi va dori ceva din partea semenilor sai – si intr-adevar, cu atit mai putin pot fi ceilalti asemeni lui. Din acest motiv un inalt grad al intelectului are tendinta sa-l faca pe un om mai putin sociabil. Este adevarat, daca aceasta calitate intelectuala va fi construita avind la bazele sale cantitatea, ea va fi cu atit mai valoroasa cita vreme omul va trai in mijlocul acestei lumi; insa din nefericire nu este valabil si contrariul, o suta de neghiobi luati impreuna nu vor valora niciodata cit un intelept. Dar individualul aflat la celalalt capat al acestei scale nu este mai curind eliberat de lovitura necrutatoare a acestor suferinte de care incearca sa scape cu orice pret prin intermediul distractiilor si societatii, legind prietenie cu primul individ pe care-l intilneste, neevitind nimic atit de hotarit pe cit se evita pe sine. Pentru ca in solitudine, unde fiecare este abandonat propriilor resurse interioare, iese in lumina ceea ce un om reprezinta in sine; nataraul, invesmintat in haine croite cu eleganta, tinjeste dupa povara personalitatii sale mizerabile, o sarcina pe care niciodata n-o va parasi, in vreme ce pentru oamenii de talent sint insufletite pina si cele mai vaste spatii doar de forta pe care o poarta gindurile lor. Seneca declara ca pentru un om prostia este propria-i povara – omnis stultitia laborat fastidio sui – o expresie foarte adevarata, ce poate fi comparata cu cea a lui Isus, fiul lui Sirach – viata unui netot este mai rea decit moartea --[1]. Si de regula se va descoperi ca un om este sociabil doar in masura in care este sarac intelectual, avind in general un caracter vulgar. Pentru ca alegerea nu este atit de indepartata de solitudine, pe de o parte si vulgaritate, pe de alta parte. [Nota 1: Eclesiastul, XXII, 11.] Creierul poate fi privit ca un fel de parazit al organismului, asa cum ar putea apare pentru cei ce traiesc doar pentru placerile trupului; si cit de tihnit este acel ragaz pe care-l avem pentru a ne bucura liberi in constiinta sau individualitatea noastra, este fructul sau produsul tot restului existentei, care in general este marcata doar de munca si un neincetat efort. Dar ce le produce celor mai multi dintre oameni acest ragaz? – o imensa plictiseala si o tristete fara egal; desigur, cu exceptia momentelor cind se afla ocupati cu placerile senzuale sau cu celelalte absurditati. Cit de putin valoreaza acest ragaz poate fi vazut plecind de la modul in care el este cheltuit; si asa cum face observatia Aristotel, cit de mizerabile sint orele de ragaz pentru omul ignorant! – ozio lungo d'uomini ignoranti –. Oamenii obisnuiti se gindesc in general doar cum sasi petreaca timpul; un om de oarecare talent va incerca sa se foloseasca de el. Din acest motiv oamenii cu un intelect limitat se vor plictisi imediat ce mintea lor nu are absolut nimic de facut, cu exceptia motivatiilor ce determina forta motrica a vointei sa intre in scena; si ori de cite ori nu este nimic special pentru a pune in miscare vointa, ea isi ia un repaos, iar intelectul se odihneste, pentru ca asemeni vointei, este nevoie de un stimul exterior pentru a-l pune in miscare. Rezultatul este o stagnare ingrozitoare a fortelor de care dispune un om – intr-un cuvint, plictiseala. Pentru a scapa de acest sentiment mizerabil, un om va alerga dupa tot soiul de trivialitati care ii vor produce pentru o clipa placere, in speranta ca in acest fel va reusi sa angajeze
  17. 17. vointa in actiune pentru a pune intelectul in miscare; deoarece el este ultimul care ar putea sa motiveze vointa. Comparate cu motivele reale si naturale, acestea se arata aidoma banilor de hartie ce sint pusi fata in fata cu moneda; valoarea lor e una arbitrara – asemeni jocului de carti si celorlalte distractii asemanatoare ce au fost inventate doar in acest scop. Si daca nu este nimic altceva de facut, un om isi va incrucisa palmele si va roti degetele mari sau va bate darabana; ori poate o tigare va oferi un excelent substitut pentru exersarea creierului sau. De vreme ce in toate statele ocupatia de baza in cadrul societatii este jocul de carti, un semn de valoare ce indica faptul ca acea societate este decadenta. Pentru ca daca oamenii nu mai au idei pentru a le schimba, schimba acum cartile de joc si incearca sa-si cistige banii unii altora. Imbecilii! Insa nu doresc sa fiu nedrept; asa ca va rog sa-mi permiteti sa pun in lumina ceea ce poate fi spus cu certitudine in sprijinul jocului de carti, faptul ca el constituie un proces de pregatire pentru viata si problematicile ei, deoarece una din lectiile predate la masa de joc este cum sa te folosesti cu inteligenta de jocul incidental al unor circumstante invariabile (cartile in acest caz) si sa obtii din asta pe cit de mult poate cineva obtine; iar pentru a reusi asta, un om trebuie sa invete putina disimulare si cum sa isi ia o infatisare cit mai placuta tocmai atunci cind lucrurile cunosc cea mai nefericita desfasurare. Dar pe de alta parte, acestui lucru se datoreaza exact faptul ca jocul de carti are un efect atit de demoralizator, de vreme ce obiectivul sau este acela de-a te folosi de toate tretipurile si masinatiunile pentru a cistiga ceea ce apartine altcuiva. Iar odata cistigat un obicei de acest gen la masa de joc el va fi utilizat in viata reala; iar in chestiunile de zi cu zi, omul va putea veni in raport cu meum si tuum, intr-un mod mult mai asemanator jocului de carti si va ajunge sa considere ca se poate folosi de avantajele de care el dispune, atita vreme cit acestea il situeaza inca sub bratul protector al legii. Exemple de acest fel se petrec zilnic in mijlocul acestei lumi mercantile. De vreme ce timpul liber este floarea, sau mai degraba fructul existentei, asa cum il aseaza pe om in pozitia de-a se bucura de ceea ce poseda in sine, iar cei mai fericiti muritori sint cei care poseda ceva real in interior. Dar ce obtin cei mai multi dintre oameni de la clipele de ragaz ale vietii? – doar o viata lipsita de oricare dintre sensurile ei, teribil de plictisitoare, o adevarata povara. Tocmai de aceea sa ne bucuram dragii mei frati pentru ca nu sintem nascuti ca fii ai unei sclave, ci oameni liberi. Mai departe, asa cum nu este niciun tarim mai bine cladit decit cel care are nevoie si de cele mai reduse importuri, sau chiar de nimic de acest gen, tot asa se intimpla ca cei mai fericiti oameni sa fie cei care poseda suficienta bogatie in interiorul lor si nu necesita nimic, sau doar foarte putin din afara pentru mentinerea ei; pentru ca importurile sint un lucru periculos, ele releva dependenta, ascund pericole, ofera ocazie tulburarilor si chiar si atunci cind toate au fost rostite sau implinite, sint doar un substitut saracacios pentru un produs domestic. Niciun om nu se poate astepta la prea mult din partea semenilor sai, sau in general, de la lumea exterioara. Ceea ce poate reprezenta o fiinta umana pentru o alta fiinta nu constituie in sine prea mare lucru; intr-un sfirsit fiecare fiinta se va regasi singura in aceasta lume, iar cel mai important lucru este cine este acela ce este singur. Aici este o alta aplicatie a adevarului general pe care il recunoaste Goethe in Dichtung und Wahrheit (Cart. a
  18. 18. III-a), acela ca in tot ce este un om, face in ultima instanta apel la sine; sau asa cum a rostit Goldsmith in The Traveller: In orice loc n-am putea duce si oriunde am incerca a o cauta In cele din urma doar in noi se poate gasi cu-adevarat fericirea. Sinele este sursa a tot ce este mai bun si a tot ce poseda si poate in cele din urma deveni un om. Cu cit mai mult se va regasi aici -- cu cit mai mult omul va descoperi in sine o sursa a fericirii – cu atit mai fericit va fi. De aceea este un mare adevar ce a fost rostit de Aristotel: A fi fericit inseamna sa-ti fii suficient tie insuti. Pentru ca toate celelalte surse ale fericirii sint prin natura lor foarte nesigure, precare, trecatoare, un joc al sansei; si chiar si in cele mai favorabile circumstante ele se pot destul de repede epuiza; ba chiar acest lucru este inevitabil, pentru ca ele nu sint intotdeauna dispuse din belsug si aflate la indemina pentru a fi asa de usor de obtinut, Iar la o virsta inaintata, acest izvor al fericirii in mod necesar va secatui; – dregostea ne va parasi atunci, tot asa si puterea ratiunii, dorinta de-a calatori, desfatarea ce-o simtim la admiratia echipajelor ecvestre, aplecarea catre relatiile sociale; prietenii si cunostintele noastre sint rapiti de moarte de linga noi. Acum mai mult decit oricind vom depinde de ceea ce omul poarta in sine; pentru ca asta va starui in interiorul nostru cel mai mult; si in oricare perioada a vietii se va arata a fi la fel de proaspat, de nou, de pur, si o sursa ultima a fericirii umane. Nu inseamna prea mult oriunde te-ai gasi in mijlocul lumii. Pentru ca lumea este in intregime plina de mizerie si suferinta; iar daca un om va scapa de sub influenta lor, plictiseala este prezenta aici si-l asteapta ascunsa dupa umbra fiecarui colt. Ba chiar mai mult, este in general bine cunoscut ca raul are intotdeauna bratul lung, iar prostia da nastere la cea mai mare galagie. Soarta este cruda iar omenirea este vrednica de plins. Intr-o astfel de lume ca aceasta, un om bogat in sine este asemeni unei camere calduroase si inconjurata de lumina din ajunul Craciunului, in mijlocul noptii inghetate si reci a lui Decembrie. De aceea cel mai mare noroc lumesc il constituie fara indoiala sa fii daruit cu o insusire deosebita, ori cu o individualitate bogata si in mod special, de-a te bucura de un intelect inzestrat; acesta este cel mai fericit destin, desi pina la urma se poate dovedi in definitiv a nu fi si unul stralucit. [Nota 1: Eth. Eud. VII, 2.] Exista aici o mare intelepciune in remarca facuta de Regina Cristina a Suediei, la virsta de nouazeci de ani, cu privire la Descartes, cel care a trait vreme de douazeci de ani in cea mai adinca solitudine in Olanda, care din cite reiese ii era cunoscut prin intermediul unui singur eseu: M. Descartes, spunea ea, este cel mai fericit dintre oameni, iar conditia sa pare de-a dreptul de invidiat. [1] Desigur, asa cum a fost cazul cu Rene Descartes, circumstantele exterioare s-au dovedit destul de favorabile pentru a-i permite unui om sa fie stapin pe viata si fericirea sa; sau asa cum putem citi in Ecclesiast: [2] Intelepciunea este favorizata de o anumita mostenire si se dovedeste profitabila acelora ce dincolo de razele sale stralucitoare mai pot cu toate acestea zari soarele. Acel om caruia natura si destinul i-au harazit binecuvintarea
  19. 19. intelepciunii, va fi si cel mai preocupat sa mentina deschisa aceasta fantina a fericirii pe care o poarta in sine; iar pentru asta este necesara independenta si timp liber. Pentru a le obtine, el va trebui sa-si modereze dorintele si sa-si dramuiasca resursele, cu atit mai mult pentru ca nu este asemeni celorlalti, placerile sale nefiind restrictionate doar la lumea exterioara. In acest fel nu va putea fi indus in eroare de dorinta de-a obtine functii sau alte bogatii trecatoare, ori stima si aplauzele semenilor sai, pentru a ajunge sa se predea singur unor dorinte usuratice si gusturi vulgare; cu siguranta intr-un astfel de caz va urma sfatul pe care il ofera Horatiu in epistola catre Mecena. [3] Nec somnum plebis laudo, satur altilium, nec Otia divitiis Arabum liberrima muto. [Nota 1: Vie de Descartes, par Baillet. Liv. vii., ch. 10.] [Nota 2: vii. 12.] [Nota 3: Lib. 1., ep. 7.] Este una dintre cele mai mari absurditati ale lumii sa sacrifici omul interior in favoarea celui exterior, de-a oferi intreaga, sau cea mai mare parte a linistii si pacii interioare, a independentei, pentru avantajele oferite de ranguri, pompa, splendoare, titluri si onoruri. Este intocmai asa cum a rostit Goethe. Insasi norocul meu este cel care ma tiraste in directia contrara. Adevarul asupra caruia am insistat aici, si anume adevarul ca sursa principala a fericirii umane este interioara, este confirmat de observatia facuta cu deosebita acuratete de Aristotel in Etica Nicomahica, precum fiecare placere presupune un anumit tip de activitate, intrarea in actiune a uni anumit tip de energie, fara de care nu poate exista. Doctrina lui Aristotel, conform careia fericirea omului consta in exercitarea libera a celor mai inalte facultati, este enuntata deasemenea de Stobaeus in expunerea filosofiei sale peripatetice [2] fericirea, spune el, inseamna o activitate sustinuta si plina de vigoare in toate intreprinderile noastre; si explica ca prin vigoare (greaca: aretae) intelege perfectiune in orice lucru, indiferent ce ar putea fi. Acum, scopul original al acestor forte cu care natura l-a inzestrat pe om este de a-l face capabil sa lupte impotriva dificultatilor ce sint presarate pretutindeni in jurul sau. Dar daca aceasta lupta ajunge la capat, fortele neirosite inca devin o povara pentru el; si el va trebui sa le puna in actiune, sa se joace cu ele – vreau sa spun, sa le cheltuiasca fara niciun folos, trecind acum la evitarea celeilalte surse a nefericirii umane, plictiseala, la care este de aceasta data expus. Este tocmai situatia claselor de sus, a oamenilor ce se bucura de-o situatie buna, cei care sint predispusi a fi victime ale plictiselii. Cu multa vreme in urma, Lucretiu a descris starea lor mizerabila si adevarul cuprins in cuvintele sale poate fi recunoscut pina azi in viata fiecarei mari capitale, -- unde oamenii instariti arareori pot fi gsiti in mijlocul somptuoaselor lor palate, pentru ca se simt atit de plictisiti, dar cu toate acestea plictiseala ii va impinge
  20. 20. tocmai aici deoarece nu se vor simti cu nimic mai fericiti nici in afara; – sau la fel se petrec lucrurile cind isi fac plecarea grabita de parca s-ar gasi pe jeratic pentru a ajunge cit mai repede in casele de la tara, unde de-abia sositi se vor simti la fel de plictisiti si vor cauta sa uite totul in somn, sau se vor grabi de indata sa faca calea intoarsa indreptindu-se catre oras. [Nota 1: i. 7 and vii. 13, 14.] [Not 2: Ecl. eth. ii., ch 7.] Exit saepe foras magnis ex aedibus ille, Esse domi quem pertaesum est, subitoque reventat, Quippe foris nihilo melius qui sentiat esse. Currit, agens mannos, ad villam precipitanter, Auxilium tectis quasi ferre ardentibus instans: Oscitat extemplo, tetigit quum limina villae; Aut abit in somnum gravis, atque oblivia quaerit; Aut etiam properans urbem petit atque revisit.[1] [Nota 1: III 1073.] In tineretea lor astfel de oameni au un surplus de energie musculara si vitala, – energie ce, diferita de cea a mintii, nu-si poate mentine pe deplin gradul de vigoare pentru un timp prea indelungat; in anii de mai tarziu se va intimpla, fie ca ei sa nu mai posede deloc acest tip de energie mentala, fie nu o vor mai putea dezvolta pentru nevoile impuse de activitatile ce le vor pune in scena; astfel se vor gasi in cea mai nenorocita conditie. Vointa este tot ceea ce mai poseda inca, pentru ca ea constituie singura energie inepuizabila; si vor incerca sa stimuleze vointa prin intermediul emotiilor pasionale, asemeni unui joc al sanselor ce se desfasoara la cea mai ridicata cota de risc posibil – neindoielnic cea mai degradanta forma a viciului. Si cineva poate spune in general, ca daca un om va fi pus in situatia de-a nu avea nimic de facut, este sigur ca el va alege acel tip de distractii care sint cele mai potrivite tipului de energie in care exceleaza – bowlingul, sau poate sahul; vanatoarea sau pictura; cursele de cai, sau muzica; jocul de carti sau poezia; heraldica, astronomia, filosofia, sau oricare alta pasiune diletanta. Putem clasifica metodic aceste pasiuni, reducindule la expresia celor trei tipuri fundamentale de energie, ca factori ce participa la formarea constitutiei psihologice a unui om; iar mai departe, luind in consideratie aceste energii prin ceea ce ele reprezinta, diferit de scopurile definite pe care le servesc, ci doar ca simple mijloace ce ofera cele trei surse posibile de placere dintre cele pe care un om le alege considerindu-le potrivite pentru el in functie de excelenta sa intr-un domeniu sau altul. Prima dintre ele vine placerea energiei vitale, determinate de hrana, bautura, digestie, odihna si somn; si aici este acea parte a lumii in care se poate spune ca toate formeaza caracteristici si placeri nationale. In locul secund se gasesc placerile determinate de energia musculara, mersul, alergatul, luptele libere, dansul, calaritul, inotul si alte
  21. 21. preocupari atletice, care uneori imbraca forma unor sporturi, iar alteori a unei vieti militare si a unor conditii de lupta reala. In al treilea rind sint situate placerile determinate de sensibilitate, ca observatia, imaginatia, simturile, sau gustul pentru poezie si cultura, muzica, invatatura, lectura, meditatie, inventica, filosofia si altele asemanatoare. In ceea ce priveste valoarea relativa, importanta si durata fiecareia dintre aceste tipuri de placeri pot fi rostite o multime de lucruri pe care le voi lasa insa in sarcina cititorului. Dar fiecare va putea observa ca pe cit mai nobila va fi energia ce intra in scena, cu atit mai mare va fi si placerea pe care o va oferi; pentru ca placerea intotdeauna implica utilizarea energiilor proprii, iar fericirea consta intr-o frecventa repetare a placerii. Nimeni nu va putea nega in acest sens ca placerile oferite de sensibilitatea umana ocupa un loc mult mai inalt decit celelate doua tipuri fundamentale ale placerii; care exista in grad egal, ba chiar intr-un grad mai inalt, in bruta; aceasta cantitate preponderenta a sensibilitatii este cea care il distinge pe om de celelalte animale. Acum, puterea mintii este una dintre formele sensibilitatii si de aceea o anumita cantitate precumpanitoare ne ofera acel tip al placerii ce este simtit de spirit, asa-numita placere intelectuala; si cu cit mai dominant va fi acest tip de sensibilitate, cu atit mai mare va fi si aceasta placere. [1] [Nota 1: Natura manifesta un progres continuu, plecind de la activitatea mecanica si chimica a lumii anorganice, trecind la lumea vegetala cu acea desfatare marginita a sinelui, la ceea a lumii animale, unde inteligenta si constiinta incep penrtu prima oara intr-o forma foarte slaba si doar dupa multe stadii intermediare ating ultimul grad al dezvoltarii in om, al carui intelect constituie momentul culminant de evolutie al Naturii, obiectiv final al intregului sau efort. Chiar si in interiorul intelectului uman, poate fi observata existenta unor diferente si se intimpla destul de rar ca intelectul sa atinga punctul final al dezvoltarii, asa numita inteligenta in sensul propriu-zis al acestui cuvint, care in sensul restrins si strict al acestei lumi este produsul desavirsit al Naturii si cel mai rar si pretios lucru prin care lumea se poate mandri. Cel mai inalt produs al Naturii il constituie cel mai clar grad al constiintei in care se reflecta lumea insasi intr-o forma mult mai clara si completa decit in oricare alta parte. Un om daruit cu o asemenea inteligenta se gaseste in posesia a tot ce poate fi mai nobil si mai bun in aceasta lume; si in acord cu asta, el este posesorul unei astfel de surse a fericirii, fata de care toate celelalte se dovedesc palide si fade. Intr-o asemenea ambianta el nu e nevoit sa se mai intereseze de nimic altceva decit de existenta timpului liber, cel care ii este absolut necesar pentru a se putea bucura nestingherit de ceea ce a reusit sa cistige, cum s-ar putea spune, timpul ce-i este necesar pentru a slefui diamantul. Toate celelalte placeri care nu tin de intelect sint de un grad inferior; pentru ca ele sint, una si toate, actiuni ale vointei – dorinte, sperante, temeri si ambitii, indiferent de directia spre care sint indreptate; ele sint satisfacute totdeauna platind un pret ce este reprezentat de suferinta, iar in cazul ambitiilor, sint insotite in general de o cantitate mai mare sau mai mica de iluzii. Cu placerile intelectuale pe de alta parte, adevarul devine mai clar, tot mai clar. Pe tarimul inteligentei durerea nu are nicio putere. Cunoasterea formeaza totul. Mai departe, placerile intelectuale sint intru-totul accesibile doar prin intermediul inteligentei si prin aceasta sint limitate de capacitatea sa. Pentru ca tot spiritul lumii nu-i este cu nimic folositor celui care nu poseda nimic
  22. 22. din el. Cu toate astea, acest avantaj imens este insotit de un dezavantaj semnificativ; pentru ca asa cum intreaga Natura o arata, cresterea gradului de inteligenta este acompaniat de sporirea sensibilitatii fata de durere si doar in cazul inteligentelor superioare suferinta isi atinge punctul ei suprem.] In mod normal, omul obisnuit pastreaza interesul viu doar in tot ceea ce ii excita intro anumita masura vointa, doar ea este cea care formeaza chestiunile de adevarat interes personal pentru el. Dar o excitare constanta a vointei nu constituie niciodata un bine pur si asta doar pentru a rosti raul cel mai mic; cu alte cuvinte, acest lucru implica suferinta. Jocul de carti, aceasta ocupatie universala a “bunei societati” de pretutindeni, este un mecanism destinat a declansa acest tip de excitatie si deasemenea urmareste interesul de-a produce o suferinta usoara si pasagera in locul uneia reale si permanente. Jocul de carti constituie de fapt o simpla stimulare a vointei. [1] [Nota 1: Vulgaritatea este la baza sa un tip al constiintei in care vointa predomina complet asupra intelectului, unde ultimului nu-i ramine nimic altceva decit sa serveasca interesul stapinului sau, vointa. De aceea cind vointa nu inainteaza nicio cerere, nu furnizeaza niciun stimul, slab ori puternic, intelectul isi pierde in intregime forta iar rezultatul este o stare de odihna completa a mintii. Acum, vointa lipsita de intelect este cel mai vulgar si comun lucru in lume, posedat de toate capetele seci, care, drept multumire aratata in fata pasiunilor de care se lasa stapiniti, indica materia din care sint alcatuiti. Aceasta constituie acea conditie a mintii numita vulgaritate, in care singurele elemente active sint organele de simt si o cantitate infima de intelect, doar atit cit este necesara pentru a recepta datele transmise de simturi. In acord cu asta, omul vulgar este permanent deschis la tot soiul de impresii si va percepe imediat pina si cele mai mici excitatii care sint produse in apropierea sa; cea mai usoara soapta, cea mai triviala circumstanta, sint suficiente pentru a-i capta interesul; el se arata a fi asemeni unui animal. Conditia mentala a unui astfel de om isi dezvaluie singura adevarata fata prin tot ceea ce el arata in exterior; si de aici decurge acea aparenta vulgara, respingatoare, care este cu atit mai neplacuta, daca asa cum se petrece in mod normal, vointa lui – singurul factor prezent in constiinta – este in esenta sa egoista si total imorala.] Pe de alta parte, un om de forta intelectuala este capabil sa manifeste un interes viu doar in simpla cunoastere, fara niciun amestec de vointa; ba chiar un asemenea interes constituie pentru el o necesitate. Acest fapt il plaseaza intr-o sfera in care suferinta este straina, – un tarim profetic ce le este sortit doar Zeilor. phusis bebion ou ta chraematatheoi reia xoontes.[1] [Nota 1: Odiseea IV., 805.] Privind la aceste doua tablouri – viata celor mai multi dintre oameni, una de lunga durata, anosta, rezultat al unor nesfirsite lupte si unui efort imens pe de-a-ntregul
  23. 23. devotat interesului marunt al prosperitatii personale, unei mizerii ce imbraca toate formele ei, o viata coplesita de o intolerabila plictiseala doar curind ce aceste dorinte au fost satisfacute, iar omul este aruncat inapoi catre sine, de unde este tras din nou inapoi de un anumit tip de miscare stirnita doar de focul salbatic al pasiunilor sale. Pe de alta parte, puteam vedea imaginea unui om inzestrat cu cea mai stralucita forta mentala, condus spre o existenta bogata in reflectii si idei, catre o viata plina de semnificatii, preocupat de atingerea unor obiective pline de valoare si interes, doar curind ce-a fost eliberat pentru a se darui operei sale, ce poarta in sine o sursa a celor mai nobile dorinte. Ele constituie acele conditionari externe ce vin din partea Naturii si din contemplarea actiunilor omenesti, de la cele mai marete realizari ale tuturor timpurilor, ce sint cu adevarat apreciate doar de catre un om de acest fel, singurul care le poate simti si intelege exact. Si doar pentru el exista in realitate toate aceste personalitati marete ce au trait cindva; doar ei sint cei care vor face apel la memoria lor; restul sint ascultatori intimplatori ce i-au inteles doar pe jumatate pe ei si cei care le-au urmat. Desigur, acesta caracteristica a omului intelectual implica mai multe necesitati decit sint cerute la ceilalti, nevoia de lectura, observatie, studiu, meditatie, practica, intr-un singur cuvint, nevoia unui timp care sa nu fie in niciul fel tulburat. Pentru ca asa cum foarte corect a rostit Voltaire, nu exista placeri reale fara nevoi reale; si aceste nevoi sint cele care determina la un astfel de om atingerea unor placeri ce le sint interzise celorlalti, – aceste frumuseti fara seaman atit de divers prezente in natura, literatura si arta. A stringe astfel de dorinte in jurul unor oameni ce nu si le doresc si nu le pot aprecia, este ca si cum te-ai astepta de la un batrin sa fie lovit de sageata lui Cupidon. Un om ce este privilegiat in acest sens traieste doua vieti, o viata personala si una intelectuala; iar ultima se dezvaluie in mod gradual, pentru a ajunge in cele din urma a privi la ea ca la una reala, iar catre prima, doar ca pe o cale de acces catre ea. Ceilalti oameni fac din aceasta existenta desarta, atit de lipsita de adincime si plina de tulburari, un scop in sine. Un astfel de om va prefera o viata intelectuala oricarei alta, chiar daca ar fi pus sa aleaga dintre toate celelalte ocupatii omenesti; printr-o crestere constanta a valorii interioare si a cunostintelor, aceasta viata intelectuala, la fel ca si deprinderea greoaie cu oricare din formele de arta, vor cistiga consistenta, o permanenta intensitate, o unitate ce va deveni din ce in ce mai completa; comparata cu aceasta, o viata devotata atingerii confortului personal, o viata ce se poate intr-adevar permanent largi, fara insa a putea sa ajunga niciodata o anumita profunzime, se arata intocmai unui palid spectacol; si cu toate acestea, asa cum am spus, oamenii isi fac din aceasta jalnica si umila existenta un scop in sine. Viata banala de zi cu zi, atit de departe cit nu este marcata de zbuciumul pasiunilor, este anosta si insipida; iar daca acestea vor intra in actiune, curind ea va deveni dureroasa. Acesti oameni sint singurii fericiti, cei pe care natura i-a favorizat cu un excedent de inteligenta, ceva mai mult decit este necesar doar pentru a implini poruncile vointei; pentru ca asta la fel de bine le permite sa se indrepte catre o viata intelectuala, lipsita de suferinta si plina de un viu interes. Doar timpul liber, ragazul rapit servitutii vointei, este ocupat cu activitatile intelectuale si devotat interesului spiritului; pentru ca asa cum a spus Seneca,
  24. 24. otium sine litteris mors est et vivi hominis sepultura – timpul liber, acele ore linistite de ragaz ce sint lipsit de invatatura constituie o forma de moarte, un mormant in care este cufundat un om inca viu. In mod diferit, in functie de cantitatea existenta in exces vor fi dezvoltate aici un numar infinit de activitati in aceasta viata secunda, viata spiritului; ele pot fi simple colectii si cataloage de insecte, pasari, minerale, monezi, sau cele mai inalte realizari artistice ale poeziei si filosofiei. Viata intelectuala nu constituie doar o forma de protectie impotriva plictiselii; ea evita si efectele suparatoare care sint datorate ei; ne tine departe de o tovarasie periculoasa, ne fereste de multe pericole, nefericiri, pierderi si excentricitati, pe care in mod cert le are de infruntat un om ce-si fixeaza drept principal obiectiv al existentei atingerea fericirii. Spre exemplu, filosofia mea nu mi-a adus niciodata nici macar sase piese de un penny; dar m-a salvat de la o mare cheltuiala. Omul obisnuit plaseaza fericirea in viata in lucrurile exterioare lui, in proprietate, rang, sotie si copii, prieteni, societate si altele asemanatoare, astfel atunci cind se va intimpla sa le piarda sau sa fie dezamagit de ele, fundatiile fericirii vor fi distruse. Cu alte cuvinte, centrul sau de gravitatie nu se regaseste in sine; el isi schimba locul in mod constant cu fiecare dorinta ce-i este inaintata vointei. Daca va fi o persoana ce dispune de mijloace, intr-o zi se va afla la casa de la tara, intr-alta va cumpara cai, sau se va distra impreuna cu prietenii, ori va calatori, – pe scurt, o viata petrecuta in general in desfatare, din cauza ca el isi va cauta fericirea in lucruri aflate in exteriorul sau. Asemeni cuiva care si-a pierdut sanatatea si fortele, el incearca sa le recistige prin intermediul medicamentelor, energizantelor si suplimentelor nutritive, in loc de a-si dezvolta liber energia vitala, sursa reala a ceea ce a pierdut. Inainte de-a trece la tipul contrar, haideti sa-l comparam cu acest tip comun de oameni, ce se situeaza la mijloc intre cele doua tipologii, care pot fi inzestrati nu in mod exact cu o extraordinara forta mentala, dar intru-ceva mai mult decit o cantitate obisnuita de inteligenta. Ei vor acorda un interes diletant artei sau isi vor indrepta atentia spre unele din bransele stiintei – botanica spre exemplu, sau fizica, astronomie, istorie, si vor descoperi o mare cantitate de placere in astfel de studii si vor continua sa simta o buna dispozitie chiar si atunci cind fortele exterioare ale fericirii vor fi secatuit sau au incetat sa-i mai satisfaca in vreun fel. Despre un om de acest fel se poate spune ca isi afla partial centrul de greutate in el insusi. Dar un interes diletant aratat fata de arta, este un lucru foarte diferit de activitatea creatoare; iar o preocupare la nivel de amatorism urmata in stiinta poate fi suspectata de superficialitate si incapabila de-a patrunde pina in miezul problematicii. Un om nu se poate identifica in intregime cu un astfel de parcurs, ori sa-si umple cu asta intraga existenta, sau ca ea sa fie permanent strabatuta de aceia care si-au pierdut tot interesul in orice altceva. Doar cele mai marete inteligente, cele pe care le numim genii, ating acest grad de intensitate, daruindu-si intregul timp unui subiect si sint cei care cauta in mod permanent sa exprime o conceptie originala asupra lumii, indiferent daca contemplatia lor asupra vietii este subiect al poeziei sau al filosofiei. De aceea, o
  25. 25. preocupare profunda si netulburata asupra sinelui, adincirea in ideile, in opera si in reflectiile sale, este o chestiune de necesitate urgenta pentru un astfel de om; solitudinea este binevenita, tihna este cea mai mare binecuvintare, tot altceva fiind de prisos, ba chiar mai mult, fiind privit ca o adevarata povara. Acesta este singurul tip uman despre care poate fi spus ca isi afla centrul de gravitatie in sine; ce explica de ce oamenii de acest fel – si ei sint destul de rari – indiferent cit de extraordinar poate fi caracterul lor, nu arata aceeasi caldura si interes nelimitat fata de prietenii lor, familie si comunitate in general, de care ceilalti se arata atit de adesea capabili; pentru ca daca ei se au doar pe sine, nu vor ramine nemingaiati la pierderea tuturor celorlalte binecuvintari omenesti. Aceasta duce la o izolare a caracterului lor, care devine cu atit mai efectiva, cu atit mai mult cit ceilalti semeni nu-i pot multumi deplin niciodata in realitate, fiind de o natura cu totul diferita de a lor; mai mult inca, din acest moment aceste diferente ii forteaza in mod constant sa ia nota si sa obisnuiasca sa se miste in mijlocul omenirii ca niste fiinte straine, iar gindindu-se la umanitate in general, sa rosteasca ei, in loc de noi. In concluzie se poate spune ca oamenii daruiti de natura cu un intelect bogat sint fericiti; tot atit este de adevarat ca subiectivul ne preocupa mai mult decit obiectivul; astfel, indiferent de ceea ce se va petrece in final, el poate actiona doar indirect, in al doilea rind si prin mijlocirea primului – un adevar expus intr-o forma de-o deosebita finete artistica de Lucian: Aeloutos ho taes psychaes ploutus monos estin alaethaes Talla dechei ataen pleiona ton kteanon. [1] [Nota 1: Epigrammata, 12.] – bogatia sufletului este singura bogatie adevarata, pentru ca toate celelalte avutii aduc urgii chiar mai mari decit ele. Un om de-o bogatie interioara nu isi doreste nimic din afara, cu exceptia darului negativ al unui rastimp netulburat, pentru a-si dezvolta si duce catre maturitate facultatile intelectuale, cum am spune, de-a se bucura de bogatia lor; pe scurt ei isi doresc sa obtina permisiune de-a fi ei insisi de-a lungul intregii vieti, in fiecare zi si in fiecare ora. Daca el este destinat sa-si lase amprenta caracterului inteligentii sale asupra intregii rase, dispune doar de-o singura masura asupra fericirii sau nefericirii – determinata de reusita sau esecul rezultat in perfectionarea fortelor si realizarea operei sale. Toate celelalte poarta consecinte lipsite de importanta. In deplin acord cu asta cele mai stralucite spirite din toate timpurile au acordat cea mai inalta valoare timpului liber, ce pretuieste exact la fel de mult ca si omul insusi. Fericirea pare sa consiste in clipele de ragaz, spunea Aristotel; [1] iar Diogene Laertius relateaza ca Socrate pretuieste timpul liber ca cea mai frumoasa dintre toate posesiunile omenesti. La fel conchide Aristotel in Etica Nicomahica, ca o viata
  26. 26. devotata filosofiei reprezinta cea mai fericita forma a ei; sau asa cum spune in Politica [2], liberul exercitiu al oricaror forte, indiferent ce inseamna asta, constituie fericirea; Asta corespunde iarasi cu ceea ce Goethe rosteste in Wilhem Meister: Acel om care a fost nascut cu un talent de care intentioneaza sa foloseasca, va gasi fericirea deplina in utilizarea lui. [Nota 1: Aristotel, Etica Nicomahica, x, 7.] [Nota 2: iv, 11.] Dar a fi in posesia unui timp lipsit de orice fel de tulburari, este departe de-a constitui o soarta comuna, ba chiar este ceva strain naturii umane, pentru ca destinul omului obisnuit este sa-si petreaca viata in procurarea celor necesare subsistentei pentru sine si familia lui; el este fiul razboiului si al nevoii si nu o inteligenta libera. Astfel ca de regula oamenii vor obosi imediat de atita ragaz netulburat de nimic si se vor simti impovarati peste masura, daca aici nu vor fi inchipuite nazuinte la implinirea carora sa fie fortati, jocuri, distractii si hobby-uri de orice fel. Din simplul motiv ca este plin de pericole nebanuite la tot pasul si difficilis in otio quies, asa cum spune un mare adevar, este dificil sa-ti pastrezi linistea daca nu ai nimic de facut. Pe de alta parte, un intelect ce depaseste cu mult unul obisnuit, este la fel de neobisnuit, tot asa cum este si impotriva naturii. Dar daca exista, iar omul inzestrat cu el este menit a fi fericit, isi va dori cu siguranta acest timp de liniste pe care ceilalti il vor gasi a fi o povara si cu adevarat vatamator; pentru ca in lipsa lui este asemeni unui Pegas impiedicat in harnasament si in consecinta nefericit. Daca aceste doua circumstante nefiresti, externe si interne, un timp netulburat de necesitate si vointa si un intelect stralucit se intimpla sa coincida in una si aceeasi persoana, este un mare noroc; iar daca soarta este tot atit de ingaduitoare pe mai departe, omul poate atinge cea mai inalta forma de viata, o viata protejata de cele doua surse contrare de suferinta umana, durerea si plictiseala, ce izvorasc, una din lupta acerba pentru existenta, iar cealalta din incapacitatea de-a suporta tihna (care este insasi libera existenta), – rele ce pot fi depasite doar prin neutralizare mutuala. Insa mai exista aici ceva ce trebuie rostit in opozitie cu aceasta viziune. Daruirea unui intelectualitati de exceptie, presupune o activitate preeminent nervoasa in caracterul ei si in consecinta un foarte inalt grad de susceptibilitate la durere sub oricare din formele ei. Mai departe, un asemenea dar implica un temperament intens, cu o larga viziune si un orizont vast al ideilor, care asa cum este inseparabil acompaniat de o mare forta intelectuala, supune pe posesorul sau la un grad corespunzator al intensitatii emotiilor, facind ca acestea sa se declanseze intr-un mod mult mai violent si cu o forta incomparabil mai mare decit cele la care este osindit un om obisnuit. Acum, exista in lume mai multe lucruri care produc suferinta decit cele ce produc placere. Din nou, o exceptionala capacitate intelectuala tinde sa-l instraineze pe cel care o poarta de ceilalti oameni si preocuparile lor; pentru ca pe cit mai mult poarta in sine un om, cu atit va fi mai putin capabil sa descopere aceste lucruri prezente in ceilalti; si sutele de lucruri de care ei vor fi incantati, el le va gasi a fi insipide si lipsite de sens. Probabil ca acesta este un alt exemplu asupra a ceea ce legile
  27. 27. compensatiei fac sa fie resimtit pretutindeni. Cit de adesea s-a spus si s-a tot spus, cu o anume plauzibilitate, ca cei cu mintea ingusta se afla la baza fericirii, chiar daca soarta lor nu este deloc una de invidiat. Si nu ar trebui sa fac niciun fel de incercare pentru a dejuca judecata cititorului asupra acestui punct; tot asa cum in mod special Sofocle a dat glas la doua opinii diametral opuse: Pollo to phronein eudaimonias proton uparchei. [1] el spune o data, – intelepciunea formeaza cea mai mare parte a fericirii; iar intr-un alt pasaj declara ca –viata lipsita de ganduri este cea mai placuta dintre toate-En ta phronein gar maeden aedistos bios. [2] Filozofii Vechiului Testament se descopera singuri intr-o contradictie asemanatoare: viata omului prost este mai rea decit moartea. si -unde este intelepciune multa este si multa suferinta; pe masura ce sporeste cunoasterea sporeste si tristetea. [4] [Nota 1: Antigona, 1347-8.] [Nota 2: Ajax, 554.] [Nota 3: Ecclesiastul, xxii. 11.] [Nota 4: Ecclesiastul, i. 18.] Oricum, pot face remarca ca un om ce nu are nevoi intelectuale, pentru ca intelectul sau este limitat si de o capacitate obisnuita, reprezinta in sensul stict al cuvintului ceea ce este numit un filistin, o expresie atit de specifica limbii Germane, un termen care intr-o forma mai putin politicoasa ar desemna un Universitar, cuvint ce in definitiv este utilizat prin analogie in cel mai inalt sens, cu toate ca in intelesul sau original indica pe cineva care nu este Fiu al Muzelor. El este si ramane un filistin. [Greaca: amousos anaer]. As prefera sa preiau cel mai inalt punct de vedere si sa aplic termenul de filistin acelor oameni ce sint permanent preocupati cu acele realitati care nu sint realitati; dar acest tip de definitie ar putea fi una transcedentala si de aceea mai putin inteligibila si cu greu ar putea fi plasata in tratatele din prezent, care au ca obiectiv declarat de-a se adresa publicului larg. Cealalta definitie poate fi mult mai usor elucidata, indicand, ceea ce si reuseste destul de satisfacator, natura esentiala a tuturor acestor calitati ce il disting pe un filistin. El este definit _un om fara nevoi spirituale_. De la aceasta urmeaza in primul rand _in relatie cu sine_
  28. 28. aceea ca _el nu are placeri intelectuale_; pentru ca asa cum a fost remarcat mai inainte, nu exista nicaieri aici placeri reale fara nevoi reale. Viata unui filistin nu este animata de nicio dorinta de-a castiga cunostinte si intelegere doar de dragul lor, ori de-a experimenta acele adevarate placeri estetice care sint atit de apropiat inrudite cu ele. Daca el considera ca placerile de acest gen sint distinse si filistinul isi impune singur constringeri pentru a le acorda atentie, el se va forta singur sa faca asta, dar va obtine tot atit de putin cistig de aici pe cit este si posibil. Singurele sale placeri reale sint de tip senzual si gindeste ca ele il vor putea compensa pentru pierderea celorlalte. Pentru el stridiile si champania reprezinta cea mai inalta forma a existentei; scopul vietii sale este sa isi procure tot ce va putea contribui la bunastarea sa trupeasca si el se gaseste cu adevarat pe cel mai fericit drum daca acestea ii cauzeaza unele necazuri. Daca tot luxul si confortul vietii se ingramadeste asupra lui, el se va simti in mod inevitabil coplesit si va utiliza impotriva plictiselii pina si cele mai bizare remedii, jocuri, carti, femei, cai, bautura, calatorii, petreceri, si asa mai departe; toate de genul celor care nu-l pot feri pe un om de plictiseala, pentru ca acolo unde nu sint nevoi intelectuale, nu sint posibile placeri intelectuale. Caracteristicile specifice filistinului sint reprezentate de obtuzitate si un soi de gravitate seaca inrudita cu cea a animalelor. In realitate nimic nu-l incanta, sensibilizeaza sau intereseaza, este secatuit imediat de placerile senzuale, iar societatea celorlalti filistini devine foarte repede insuportabila, poate doar sa mai incerce putin sa participe la un joc de carti. Pentru ca intr-adevar, placerile vanitatii sint acum pierdute pentru el, acele placeri de care se bucura in propriul sau mod, fie ca se simtea el insusi superior din punct de vedere al averii, sau rangului, ori influentei si puterii detinute fata de ceilalti oameni, care tocmai de aceea ii acordau si onoruri; ori, in orice caz, doar prin faptul ca se alatura celor care poseda un surplus din aceste binecuvintari, stralucind el insusi in reflectia splendorii lor – ceea ce Englezii numesc un snob. Plecind de la aceasta natura esentiala a filistinului, urmeaza cea de-a doua, in raporturile cu ceilalti, asa cum el nu se afla in posesia unor nevoi intelectuale, ci doar fizice, va cauta societatea celor care pot sa le satisfaca pe ultimile, insa nu si pe primele. Ultimul lucru la care el se asteapta de la prietenii sai este ca ei sa posede orice fel de capacitati intelectuale; ba chiar daca are sansa sa se intilneasca cu acestea, in el se va naste un sentiment de antipatie si chiar unul de ura; si asta foarte simplu, pentru ca la sentimentul neplacut de inferioritate, el se va vedea obligat sa adauge acum in plus aceea ca trebuie sa experimenteze in inima sa un sentiment searbad de invidie, de care va trebui sa aiba grije sa-l ascunda cu mare atentie pina chiar si de el insusi. Mai departe acesta va creste in secret uneori, transformindu-se intr-un simtamint de ranchiuna. Dar cu toate acestea, el nu isi va face niciodata o ideie proprie despre meritul si valoarea conforme standardului detinut de aceste calitati; va continua sa ofere preferintele sale rangului sau averii, puterii si influentei, care in ochii sai par a fi singurele avantaje autentice din intreaga lume; si dorinta lui va fi dea se depasi pe sine in acumularea lor. Toate acestea sint consecinta faptului ca este un om fara nevoi intelectuale. Cea mai mare urgie pentru toti filistinii este aceea ca ei nu sint interesati de idei si cauta sa scape in mod permanent de plictiseala recurgind la o nevoie constanta de realitati. Dar realitatile sint, fie nesatisfacatoare, fie periculoase;
  29. 29. atunci cind isi pierd interesul, devin istoviti. In vreme ce lumea din afara ramine nemarginita si calma, cumva diferita de sfera tristetii noastre. NOTA -- In aceasta remarca asupra calitatilor personale ce sint in masura sa aduca fericirea, el va fi in principal concentrat asupra naturii fizice si intelectuale a omului. Pentru ca in contul influentei directe si imediate a moralitatii asupra fericiri, permiteti-mi sa fac referire la eseul meu intitulat Fundatiile Moralei [Sec. 22.] CAPITOLUL III PROPRIETATEA ORI CEEA CE POSEDA UN OM Epicur divide nevoile omenirii in trei clase si impartirea pe care o face acest mare profesor al fericirii este una reala si foarte exacta. Primele sint nevoile naturale si necesare, care daca nu sint satisfacute vor produce multa suferinta – hrana si haine, victus et amictus, ce pot fi implinite destul de usor. In al doilea rind sint situate acele nevoi, care desi naturale nu sint absolut necesare, asa cum ar fi satisfacerea anumitor simturi. Pot adauga ca in expunerea facuta de Diogene Laertiu cu privire la Epicur, acesta nu mentioneaza la care simturi face referire; astfel ca la acest punct referirea mea asupra doctrinei lui Epicur este cumva mai clara si exacta decit cea originala. Acestea sint nevoi ce nu sint cu mult mai greu de satisfacut. Cea de-a treia clasa consta in nevoi care nu sint nici naturale si nici necesare, determinate de dorinta de abundenta si excentricitati, spectacol si splendoare, care niciodata nu isi gasesc o finalitate si sint foarte greu de satisfacut. [1] [Nota1: Cf. Diogene Laertius, c. X-a, cap. XXVII, p. 124 si 149; deasemenea, Cicero De finibus, I, 13.] Este foarte dificil, daca nu aproape imposibil de definit limitele pe care ratiunea ar trebui sa le impuna cu privire la dorinta de bogatie; pentru ca nu exista aici ca etalon o cantitate definita sau absoluta de bogatie care sa-l poata satisface pe un om. Aceasta cantitate este totdeauna relativa, doar atita timp cit vointa mentine o proportie intre ceea ce omul isi doreste si ceea ce primeste in definitiv, si nu in functie de ceea ce el se asteapta a primi, ceea ce este tot atit de absurd ca si cum am incerca sa exprimam o fractie la care vom avea un numerator, dar pentru care nu avem un numitor comun. Un om nu va simti niciodata pierderea suferita cu privire la acele lucruri de care nu sa intimplat niciodata sa se intereseze in vreun fel; el va fi la fel de fericit si in lipsa lor; in vreme ce un altul ce se poate bucura de-o bogatie de o suta de ori mai mare se va simti mizerabil doar daca nu va reusi sa obtina un singur lucru pe care si l-a dorit. De fapt, lucrurile se petrec si aici la fel, fiecare om are un orizont propriu al
  30. 30. asteptarilor si el se va astepta tot la atit pe cit si gindeste ca este posibil sa obtina. Daca un obiect plasat in interiorul limitelor orizontului sau de asteptare va apare ca si cum el este pe deplin convins ca-l va putea obtine, el va fi fericit; dar daca in calea obtinerii lui vor aparea o serie de dificultati ce il vor impiedica sa-l dobindeasca, se va simti mizerabil. Ceea ce se afla dincolo de acest orizont nu exercita asupra lui niciun fel de influenta. Asa se intimpla ca vastele posesiuni ale celor bogati sa nu-i deranjeze absolut deloc pe oamenii saraci si invers, ca un om bogat nu-si poate gasi consolare in toata bogatia de care se bucura, indiferent cit de vasta va putea fi aceasta. Bogatiile, asa cum spunea cineva, sint asemeni apelor marii; cu cit mai mult vei sorbi, cu atit mai insetat te vei simti; si nu vei reusi sa-ti potolesti niciodata aceasta sete; iar acest lucru este adevarat si in legatura cu faima. Pierderea prosperitatii si averii unui om il va lasa, doar curind ce s-a sfirsit si prima impunsatura a mihnirii ce-o va resimti in inima sa, intr-o dispozitie de liniste sufleteasca in care se afla in mod obisnuit si inainte; si motivatia este aceea ca imediat ce soarta a diminuat dimensiunea posesiunilor sale, isi va reduce la fel de imediat el insusi cantitatea pretentiilor pe care le avea. Insa acel moment cind nenorocirea se abate asupra noastra pentru a reduce cantitatea revendicarilor constituie pentru un om trairea a tot ce poate fi mai dureros; dar odata ce acest lucru a fost realizat, suferinta va fi simtita din ce in ce mai putin, pentru a dispare cu totul; la fel cum se intimpla in cazul unei rani mai vechi care a fost intre timp vindecata. In mod contrar, atunci cind asupra noastra se revarsa o mare de bogatie oferita de norocul trecator, pretentiile ce le vom avea de la viata vor urca treapta cu treapta, tot asa cum nu exista nimic aici care sa le poata zagazui; iar placerea generata se gaseste ascunsa in sentimentul generat de continua expansiune. Dar aceasta nu va dura mai mult decit procesul in sine si atunci cind expansiunea va fi completa, incintarea se va sfirsi; am devenit obisnuiti sa sporim pretentiile continuu si in consecinta sintem absolut indiferenti fata de cantitatea de bogatie ce le satisface. Exista un pasaj in Odiseea, ce ilustreaza acest adevar, din care voi cita ultimile doua versuri: Toios gar noos estin epichthonion anthropon Oion eth aemar agei pataer andron te theou te. – gindurile oamenilor traitori pe pamint sint ca si zilele ce le-au fost harazite de tatal Zeilor si-al oamenilor. Nemultumirea izvoraste din stradania continua de-a spori cantitatea revendicarilor noastre atunci cind sintem cu totul neputinciosi sa le ridicam la acea dimensiune ce le-ar putea multumi. [Nota 1: Homer, Odiseea, xviii, 130-7.] Atunci cind ne gindim cit de plina de nevoi este rasa umana, cum aceasta intreaga existenta se bazeaza pe ele, nu constituie deloc o chestiune surprinzatoare ca bogatia este situata in cea mai onorabila pozitie fata de toate celelalte cite exista in lume; nu ar trebui deloc sa ne minunam daca cistigul este considerat singurul bun al vietii si tot ce nu conduce catre el este impins la o parte sau inlaturat cu totul din drum – cum se intimpla adesea cu filosofia de exemplu, chiar de catre cei care o profeseaza. Adesea

×