Your SlideShare is downloading. ×
Arsenie boca   tinerii pe calea intrebarilor
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×

Introducing the official SlideShare app

Stunning, full-screen experience for iPhone and Android

Text the download link to your phone

Standard text messaging rates apply

Arsenie boca tinerii pe calea intrebarilor

531
views

Published on

Published in: Education

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
531
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
30
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. Tinerii pe calea intrebarilor 1. 2. 3. 4. Cuvant inainte Petting-ul, sarutul si aparenta feciorie (cuvant pentru cei indragostiti) De ce cad, uneori, cei duhovnicesti?! (unui frate care intreaba) Desfranatii si preotia. "Mai pot sa slujesc lui Dumnezeu ca preot?" (raspuns catre un student de la Teologie -Pastorala) 5. Concubinii, sinceritatea si femeia samarineanca 6. Reclamele si sufletul nostru 7. Pentru o presa ortodoxa 8. Pervertirea cuvintelor (deturnare de sens) 9. Toleranta de azi: cal troian occidental intr-o Romanie urgisita? 10. Viata in Hristos versus integrarea europeana 11. Businessman-ul si morala ortodoxa 12. Andrei Plesu - intre armia cereasca si Plai cu boi 13. Ispita multor intelectuali: "Toate religiile sunt bune!" 14. Hristos si indemnul la lectura (raspuns catre George) 15. Paulo Coelho - sublim si periculos 16. De la indrazneala la badaranie. Familiaritas Dei, dar pana unde? 17. "Mai ajunge cineva in Rai in vremurile noastre?" 18. Cum a reusit Noe ca in 7 zile sa transforme arca in cea mai mare gradina zoologica? 19. Produsele din soia. Imitatie de carne? Imitatie de post? 20. Lacomia pantecelui - pacatul ce ne loveste de Sarbatori 21. Ispita 22. Despre sinucidere. "Fara Hristos, totul este intuneric si nebunie" 23. Unde duc drogurile. De la extaz la mormant. Lideri rock - modele pentru milioane de tineri, victime ale toxicomaniei 24. Ce ar fi lumea fara Inviere? - ganduri pe marginea filmului The Body 25. Mel Gibson si "Patimile lui Hristos" - dialog cu parintele Lucian Grigore 1
  • 2. 2
  • 3. Cuvant inainte >> Inca de multa vreme am inteles ca Bunul Dumnezeu nu-i cruta pe teologi. Dumnezeu investeste in ei si cere indoit. Vai noua, ce raspuns vom da la Judecata lui Hristos pentru tacerea noastra, pentru confortul sporit pe care l-am cautat, pentru starea caldicica in care ne-am complacut, pentru modul "inspirat" in care am imbinat duhovnicescul cu lumescul? Pe masa de lucru, rezemata de perete, am o icoana pictata cu Mantuitorul Hristos; Chipul reprezentat inspira blandete, bunatate, insa in Cartea deschisa din mana Sa sta scris un cuvant necrutator: Orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca in foc (Matei 7, 19). Un fel de sabie a lui Damocles, care atarna deasupra capului meu, dar si un cuvant cu putere multa care m-a pus, pe mine, lenesul, la treaba. Sub aceste auspicii am ispravit a doua carte. Spun Sfintii Parinti: "De vrei sa te mantuiesti, cu intrebarea sa calatoresti". Firul rosu care strabate intreaga carte este "intrebarea calatoare". Majoritatea cuvintelor adunate intre aceste coperti sunt raspunsuri - la diverse probleme ale vremurilor de acum - la unele intrebari pe care tinerii mi le-au pus in ultimul timp. Am raspuns cat m-a luminat Bunul Dumnezeu. Multumesc arhiereului meu, Prea Sfintitul Calinic, pentru binecuvantari, sfaturi si incurajare, familiei mele pentru dragoste, rabdare si sprijin. Multumesc parintelui Lucian Grigore, parintelui Vasile Sorescu, parintelui Savatie Bastovoi, lui Gigel Chiazna, lui Cristian Ducu, fratilor in Hristos de la Cenaclul cultural-religios Sfantul Gheorghe - Pitesti, colegilor de la Argesul Ortodox, doamnei Lucretia Voicu, lui Danion si Claudiei Vasile, precum si tuturor cititorilor mei. Aceasta carte a aparut si "din vina lor". Bunul Dumnezeu sa va rasplateasca dragostea! Va port in rugaciuni! Laurentiu Dumitru 3
  • 4. << Petting-ul, sarutul si aparenta feciorie >> (cuvant pentru cei indragostiti) Petting-ul, desi este pomenit prin unele lucrari postmoderne si paracrestine despre sexualitate, era pana acum ceva vreme un cuvant cvasi-necunoscut. Acest concept a intrat insa in limbajul comun al adolescentilor nostri odata cu pagina de sex a revistei lor favorite, Bravo[1]. Bravo exemplifica cele descrise in paginile de sexualitate cu ajutorul a doi tineri minori, fata si baiat, fotografiati nud. Da, se pare ca in Romania se admite asa ceva ("cu acordul parintilor"). "Termenul de petting este utilizat pentru a descrie toate acele actiuni la care recurge perechea de adolescenti care inca nu si-a inceput viata intima, dar care cauta totusi sa-si provoace placere sexuala reciproca"[2]. El nu denumeste neaparat preludiul; preludiul pregateste actul sexual, "petting-ul este o forma de provocare a placerii sexuale la tinerii care inca nu si-au inceput viata intima. Ei sunt dispusi sa faca orice pentru a provoca placere partenerului, in afara de contactul sexual"[3]. Petting-ul nu e doar "inceput", "debut", ci este vazut si ca o activitate in sine, care exclude existenta actului intim. Altfel spus, petting-ul vorbeste despre jocul erotic (soft sau hard, dupa numarul de haine pe care le pastrezi pe tine...). El este o indeletnicire recomandata tinerilor inca feciori/virgini, de fapt acelora care din varii motive vor sa-si pastreze fecioria/virginitatea (cer ingaduinta a folosi si termenul de virginitate pentru ca asta se si doreste a fi pastrata si nu fecioria care implica, se-ntelege, o anume curatie sufleteasca pe langa pastrarea intacta a "pecetii fecioriei"). Altfel spus, petting-ul se doreste a fi alternativa la actul intim pentru tinerii virgini, alternativa pentru cei ce vor sa-si pastreze (inca!!) virginitatea. Aceasta amarnica alternativa e o mare amagire din care a gustat aproape intreg occidentul cand, prin unele programe, tinerii adolescenti erau sfatuiti sa practice sexul oral pentru a evita sarcinile nedorite[4]. Sa incercam sa meditam putin, cu sinceritate! Cine are nevoie de promovarea acestei practici?!? Intr-o lume fara Dumnezeu ea e total desueta; de ce sa-ti pastrezi virginitatea, ea nu e o virtute, nu mai e o norma ceruta de Dumnezeu pana la casatorie, ci e un obstacol in calea placerii si a implinirii poftelor firii... La ce mai e buna o astfel de feciorie, virginitate mai bine zis?? Cui foloseste? Fetelor care vor sa se amageasca ca mai sunt virgine doar pentru ca nu au practicat actul sexual? E buna pentru amagit parintii habotnici, fanatici, bisericosi care cer fetelor lor sa mearga la control ginecologic din timp in timp? E buna pentru a spune la spovedanie "sunt curata, n-am sarit parleazul"? Petting-ul il gasesc ca pe una din ispitele iscusite ale demonului desfraului. "Dar ce, pacatuiesti? Esti inca virgin/a?" sopteste acesta. "Si medicul poate aduce marturie". Asta inseamna, in asceza ortodoxa, a fi in inselare[5]. Oamenii stiu ca "a fi in standarde" aduce o oarecare stare de liniste si confort psihologic. Ei nu se pot rupe de mostenirea lor crestina, desi traiesc paganeste, si cauta sa implineasca o minima moralia care sa le linisteasca constiinta. 4
  • 5. Cate vedete desfranate care apar des pe micul ecran nu spun ca sunt credincioase – pentru ca trec uneori pe la biserica, pentru ca se inchina uneori sau aprind o lumanare? Vedem des prin cotidienele centrale si revistele de high-life tinere artiste de saptesprezece, optsprezece ani (girls-band-uri[6], "vedete" de-o vara si de-un refren despre mare si soare) care se declara virgine, insa au comportament si vestimentatie de striptease, pozeaza in ipostaze care de care mai depravate (avand cautatura obraznica – Pilde 7, 13), iar prin videoclipuri si concerte fac diverse gesturi lascive, senzuale, danseaza obscen, iritant, fara pudoare. E de la sine inteles ca o virgina avand infatisare de desfranata (Pilde 7, 10) daca a ajuns sa-si expuna trupul golas prin reviste inseamna ca a trecut deja de multe bariere psihice, emotionale; ea e gata de mai mult[7], insa neconsumand inca o relatie intima se considera virtuoasa. Se cred insa curate ca lacrima, inca n-au facut sex...De multe ori spun ca "se pastreaza" tocmai din ratiuni religioase. Unii cititori s-ar putea sa-mi reproseze ca-s partinitor. Nu vreau sa para un comentariu cu valente de repros generalizat la adresa unuia dintre sexe. Adevarul e ca trupele muzicale de baieti (boys-band-urile) au acelasi efect asupra fetelor ca si trupele de fete asupra baietilor. De obicei insa baietii nu vorbesc despre fecioria lor, se jeneaza cu ea, ei se lauda uneori si cu pacate pe care nu le-au savarsit, de aceea nu am exemplificat in acest sens. Demonul desfraului sopteste azi mai mult ca-n alte timpuri: "Joaca-te cat vrei, cum vrei, esti si vei ramane totusi o buna crestina daca nu faci sex". Tanarul fan al acestor fetite incepe sa mearga dintr-o data dupa ele, ca un bou la junghiere si ca un cerb care se zoreste spre capcana (Pilde 7, 22). Si-a luat ultimul album, si-a luat si postere. Ar vrea si el o prietena asa dezinhibata ca artista din afis. Inima lui se intineaza, pofta creste, pacatul il paste. Desfranarile din inima ies (cf. Matei 15, 19). Dar inainte de a fi in inima, desfranarea s-a plimbat prin fata ochilor lui. Daca demonul desfraului s-ar da pe fata, lumea s-ar cutremura si s-ar pazi de pacatul trupului. De-a lungul timpului mii si mii de fecioare, dar si feciori, si-au pastrat curatia cu mari greutati, jertfe si chiar cu pretul vietii (Sfanta Tecla, Fecioara Eufrasia, Fecioara Eufimia, Nichita martirul, tanarul Sepeos, etc.) si asta pentru ca au inteles prea bine paguba desfraului si bucuria unirii cu Hristos. Intr-o conferinta parintele Savatie Bastovoi spunea pe-ntelesul tuturor: "Fiecarui gand trebuie sa-i gasim persoana care-i sta in spate, pentru ca nici o stare si nici o idee nu se poate naste din senin, cineva a nascut-o. Si daca ea imi este straina mie, cineva a nascut-o in inima mea. Si acel cineva, daca nu e de la Dumnezeu, este din cei care merg impotriva Lui, si atunci, sa ma ridic si sa nu-l mai primesc"[8]. Sa nu ne inselam deci, sa stim cine e cel ce ne indeamna spre pacat, spre departare de Dumnezeu. Tertulian (secolul II) istoriseste despre o tanara crestina care nu se retinea de la chefuri si petreceri imorale. Cu o astfel de ocazie, diavolul puse stapanire pe sufletul ei si ea cazu jos, imbolnavindu-se. Preotul chemat la capul muribundei a cunoscut indata ca diavolul o stapanea si, prin rugaciuni, cauta sa o scape. In timpul rugaciunii diavolul se rasti la preot: "De ce ma alungi? Am dreptul sa o stapanesc, pentru ca acest suflet se ratacise pe pamantul imparatiei mele si l-am aflat in teritoriul meu". Exemple s-ar mai putea da. Unele chiar din vremea noastra. Parintii duhovnici le stiu mai bine. Insa consider ca nu trebuie sa ajungem sa plecam urechea la ce spun demonii prin nefericitii posedati, mai bine este pentru noi sa ascultam de glasul preotului care ne spune sa fugim de locurile promiscue care ne vatama. Diavolul insa, de cele mai multe ori, te lasa in pace cand mergi pe o cale gresita. O data inceputa insa lupta pentru despatimire, pentru implinirea poruncilor Evangheliei, oricine v-a simti abitir lucrarea lui. Atunci sa vezi ispite, manie, hule, ganduri rele si alte probleme. Abia atunci cand ne vedem neputinta noastra si cand vom 5
  • 6. cadea in genunchi si vom varsa lacrimi din inima, abia atunci Domnul va vorbi inimii noastre si ne va ridica, ne va mangaia, ne va lumina. Altfel spus, incercati sa luptati pentru adevarata feciorie si veti vedea ca fecioria pe care ati laudat-o mai inainte era mai mult desfrau. Consider ca ar trebui lamurit, in cheie ortodoxa, ce este fecioria. Nimeni in Ortodoxie nu a asociat fecioria doar cu lipsa contactului sexual propriu-zis. Sfintii Parinti nu se considerau fecioare pe cele care frecventau petrecerile lumesti unde, de obicei, se afisau imbracate astfel incat sa atraga atentia asupra trupului lor, unde se indulceau adesea cu discutii senzuale si bauturi imbatatoare. Altfel spus, e vorba de cele care astazi merg prin discoteci, cluburi sau baruri. De altfel, Biserica, prin Parintii ei, a mustrat o astfel de petrecere in mod frecvent, azi insa, unii preoti si profesori de religie se jeneaza a mai pomeni si astfel de situatii, considerand ca vor cadea in ridicol, caci mai mari decat acestea se intampla in societatea noastra. Nu se intelege insa ca foarte multe patimi intra in sufletele tinerilor in astfel de locuri promiscue, si ca daca acestea n-ar fi frecventate, tinerilor le-ar fi mai usor sa se pazeasca de lucrarea diavolului. Parintii acestia "habotnici" care interzic discoteca sau o ingaduie in anume conditii (note maxime la scoala, ajutor casnic) stiu ca, in majoritatea cazurilor, discoteca nu-i doar un banal loc de intalnire intre prieteni, stiu ca nu e totuna cu a te intalni cu prietenii la scara blocului sau intr-un parc. O data cu debutul frecventarii barurilor, discotecilor si altor locuri asemenea, oricine poate vedea la tanar/a schimbari de comportament. Adolescentele vor de acum alte haine (toale, cum spun acestea), mai mulate, mai decoltate, mai scurte, vor top-uri si tanga, vor accesorii de tot felul. Invariabil, daca vei intreba o tanara care nu se imbraca provocator daca frecventeaza discoteca, va spune: Nu! Fecioria adevarata este in conceptia Noului Testament asociata cu intelepciunea. Fecioria trupului fara intelepciune nu foloseste prea mult. Fara o vietuire crestineasca si fapte bune, fecioarele cu trupul se aseamana cu fecioarele nebune din Evanghelie (cf. Matei 25, 1-13). Fecioarele intelepte, care si-au agonisit in viata lor untdelemnul faptelor bune si al milei, au intrat cu Mirele Ceresc in Camara Imparatiei lui Dumnezeu. Fecioarele nebune, care s-au increzut in fecioria lor si nu si-au agonisit untdelemnul facerii de bine, au ramas afara in intuneric. Acestora din urma fecioria trupeasca nu le-a folosit, caci Mantuitorul le spune infricosatorul cuvant: Nu va cunosc pe voi (Matei 25, 12). De aceea si feciorii si fecioarele vremurilor noastre, pasionate de petting, ar trebui sa inteleaga ca nu-i de ajuns doar a pastra fecioria trupului. Nu spun ca-i usor, e o lupta cumplita, e nevoie de un suflet tare, indraznet, care uraste necuratia dupa cum spunea marele Ioan Gura de Aur. Dar cand iubesti necuratia cum sa izbandesti? De aceea tinerii intreaba des: "Pana unde putem merge?". Pentru ca iubesc deopotriva curatia si necuratia. Dar despre "pana unde?" vom vorbi mai incolo. E nevoie de o mare nadejde in lucrarea lui Dumnezeu in viata noastra, o predare in mainile Lui, caci de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste (Psalmi 126, 1). Petting-ul include deseori nuditatea. Asa exemplifica prin fotografii si revista Bravo. "Frumusete straina am vazut si cu dansa mi-am ranit inima" zicem in rugaciunile serii. Ea ne este straina pentru ca nu ne apartine prin taina Nuntii; doar atunci femeia nu este stapana pe trupul sau, ci barbatul; asemenea nici barbatul nu este stapan pe trupul sau, ci femeia (I Corinteni 7, 4). Curiozitatea desfranarii este in firea noastra. Anevoie se poate lupta cineva cu ea. Cea mai buna lupta, dupa cuvantul Apostolului, e fuga: Fugiti de desfranare (I Corinteni 6, 18). Noi nu suntem intr-atat de intariti incat sa o acceptam in preajma noastra fara sa ne vatame (aviz celor care consuma pornografie – prin reviste, filme, internet, etc.). Nuditatea sexului opus e ultimul lucru de care are nevoie ochiul tanarului, chiar literatura "de specialitate" spune ca petting-ul propriu-zis incepe de la nuditate. 6
  • 7. Nuditatea, vederea unei femei dezbracate, a cauzat caderea lui David Psalmistul. Pare-ni-se noua ca suntem mai puternici la virtute decat David, omul lui Dumnezeu? Si totusi acesta s-a culcat cu sotie straina, sotia altui barbat. Si asta de la privirea trupului gol care l-a umplut de pofta. Dumnezeu trimite la David pe Profetul Natan care-l mustra. Abia dupa cuvantul profetului, David se trezeste la realitate si isi vine in fire. Am pacatuit inaintea Domnului, a zis David catre Natan (II Regi 12, 12). Putini stiu ca celebrul Psalm 50, psalmul pocaintei, e scris de David "cand a venit profetul Natan, ca sa-l mustre pentru femeia lui Urie". Despre un petting light se vorbeste si in viata Sfantului Martinian (13 februarie)[9]. Pare un caz iesit din comun si poate mira pe aceia care nu stiu ca marii traitori au parte de ispite cumplite, la masura harului dobandit de la Dumnezeu. Prin Paterice se spune ca diavolii se aduna in sihastrii si manastiri, caci acolo au de lupta, nu prin cetati unde oamenii sunt nepasatori fata de mantuire. De aceea in scrierile ascetice se recomanda monahilor sa nu priveasca femei sau chipurile monahilor carora nu le-a crescut barba; calugarii au realmente parte de lupte pe care noi, cei din lume, nu le putem banui. Viata Sfantului Martinian trebuie sa ne fie cuvant de folos si ziditor de suflet. Solutia pe care ne-o pune inainte sfantul e una singura: Fuga! "Sfintii Parinti spun: toate luptele se castiga cu asalt. Singura lupta care se castiga cu fuga este lupta impotriva trupului"[10]. Suntem mai intariti noi decat Cuviosul Martinian? Noua, celor din lume, ni se pare ca nu suntem chiar asa vulnerabili, mergem la plaja unde-s atatea trupuri goale, privim la televizor tot felul de entertaiment-uri si arareori ni se pare ca ne-am tulburat. De fapt, noi nu sesizam ca patima ne stapaneste deja. Lupta pentru curatie, pentru feciorie, e o lupta cumplita, ea insa dispare daca savarsesti pacatul intr-un fel sau altul. Atunci cand te miri ca nu ai lupta de dus, de fapt ai si pierdut lupta. Fara doar si poate, dincolo de inocenta e alunecare. Ori traiesti in inocenta, in candoare, prin mila si cu ajutorul lui Dumnezeu (cazul copiilor si a celor foarte tineri), ori esti muncit de pofta, ori ai cazut savarsind pacatul. Dincolo de alunecare e iadul deznadejdii sau raiul nadejdii in schimbarea vietii prin venirea in fire ca si fiul cel curvar din Evanghelie[11]. Trupul doar Domnul ne poate da putere sa il infranam. Spun Parintii ca, odata cu trecerea timpului, unele ispite si neputinte ne vor lasa, dar vom avea de furca pana la sfarsit cu mandria si desfranarea. Exceptiile sunt extrem de rare si confirma regula. Sfantul Ioan Scararul este unul dintre aceia. El vorbeste despre demonul curviei din auzite, din exterior, nu din lupta personala: "Am aflat ca lupul curviei adauga dureri celui bolnav si chiar in dureri ii sadeste simtiri necuviincioase si scurgeri"[12]. De altfel, Sfantul ii lauda pe cei care se straduiesc sa-si depaseasca firea, nu pe cei ce n-au parte de lupta. Sa nu ne jucam cu focul, mai ales cand firea noastra este ea insasi aplecata spre curvie. O patima, cu cat e mai hranita, cu atat e mai flamanda, imi spunea candva duhovnicul. Solutia? Corectarea ei! Cel/cea care face petting, si doar atat, deci nu ajunge a faptui propriu-zis pacatul trupesc, neindoios a fost pazit/a de harul Duhului Sfant. Sa planga pentru intinarea si necuratia sa si sa Ii multumeasca Domnului. Daca cineva persista in aceasta practica sa stie ca Duhul nu va mai fi cu el[13], caci patima se cuibareste in inima, iar constiinta si-o va adormi incetul cu incetul. "Ok, deci petting-ul nu-i bun si nu-I place lui Dumnezeu" ar putea spune tanarul cititor. Dar, totusi, "pana unde putem mergem"? Intrebarea am auzit-o de nenumarate ori! Inevitabil, tinerii incep sa intrebe despre sarut. A scrie despre sarut am considerat multa vreme ca este o ispita, chiar daca am fost deseori indemnat sa scriu pe acest subiect de catre tinerii cu care intru in dialog... Subiectul este 7
  • 8. extrem de delicat si nu merita lasat deoparte atat timp cat tinerii cauta raspuns duhovnicesc la probleme lor. M-a indemnat sa scriu si pozitia categorica impotriva sarutului intre adolescenti a unui parinte ravnitor al Bisericii noastre, pozitie justificata in mare parte, dar demoralizatoare din punctul meu de vedere. Tinerii nedusi la biserica (indiferenti din punct de vedere religios) au rezolvat si au depasit aceasta problema mergand mai departe, cazand si savarsind pacatul trupesc; insa ceilalti, tinerii credinciosi, duhovnicesti, traiesc in Hristos, ducand o lupta permanenta pentru pastrarea fecioriei. Acestia din urma, stiind ca relatiile trupesti inainte de casatorie sunt pacat, se nevoiesc si cu harul lui Dumnezeu reusesc, desigur nu toti, sa ajunga la nunta lor curati si sa ia "cununile" lor cu vrednicie. Aceasta-i dragostea "nascuta de nepatimire" spre care ne cheama Dumnezeu. Trupul cere cele ale lui si in multe cazuri, tinerii credinciosi recurg, din pacate, la sarut ca la un fel de substitut pentru viata intima. Acestia isi stabilesc limita pana la care vor merge, aceasta fiind de multe ori actul intim in sine (pe care nu vor sa-l savarseasca pentru a nu pacatui in fata lui Dumnezeu). O eleva imi spunea in urma cu ceva timp ca se intalneste cu prietenul sau aproape doar pentru sarut. Adica, se vad, schimba doua-trei vorbe si, in rest, se saruta patimas timp indelungat... dar nu pacatuiesc cum fac altii... In schimb, se "plangea" de multele ispite trupesti si de imaginatia pacatoasa care o chinuia zi si noapte. Se simtea departe de Hristos si oarecum pe buna dreptate pentru ca spune parintele Arsenie de la Techirghiol: "...cand te umpli de pofta trupeasca, Il dai afara din casa inimii Tale pe Hristos, Cel care a zidit-o si a rascumparat-o". Traind sau nu in castitate, tanarul are insa de cele mai multe ori sentimentul ca sarutul "nu e ceva grav si nici periculos... daca stii cand sa te opresti". Bineinteles ca intre un baiat si o fata care se plac exista si atractie fizica, caci nu poti sa-ti faci un prieten (o prietena) care nu te atrage. Aceasta irezistibila atractie e manifestarea instinctului sexual si este mai agresiv la baieti decat la fete. De multe ori dragostea este confundata cu acest instinct sexual, de aici multele dezamagiri sentimentale. In adolescenta, de multe ori, tanarul confunda realitatea cu ceea ce viseaza. El este plin de dorinta, de curiozitate si nerabdare, e o lupta in sufletul sau: pe de o parte pofta din el, pe de alta dorinta de a duce o viata curata, ferita de patimi. Ar vrea sa fie si cu Hristos si sa i se ingaduie si o aplecare spre senzualitate. Lupta duhovniceasca a tanarului credincios isi pierde din avant atunci cand intra in anturajul unor prieteni cu vederi mult prea moderne. E nevoie ca tanarul credincios sa se insoteasca cu cei ce gandesc ca el, mai ales daca se simte labil, usor influentabil. Nu este vorba aici de a fugi de lume, de a te insingura, ci de a dezvolta prietenii cu persoane care gandesc, simt in acelasi fel, care au aceleasi preocupari. Spuneam si in alt context ca daca esti o fata tanara si credincioasa, dar te imprietenesti cu un tip cool, tare ca cei din reclame, care nu tine cont de o minima moralia (nu e ce vrei, insa nici singura nu-ti place sa fii), dar care iti respecta dorinta de a te pastra curata pentru nunta, intalnirile cu acesta se pot transforma in preludii nesfarsite, in saruturi patimase. Totul pare in regula dar nu este, pentru ca sarutul devine acum substitut pentru viata sexuala. In principiu, fiecare ar trebui sa fie sincer cu sine si cu celalalt si sa stie care este limita, care gest e nascut din iubire si care din patima, din pofta trupeasca. Cand e sinceritate si dragoste trebuie sa ai puterea de a spune celuilalt: "ma tulbur, imi tulbur mintea". Bineinteles ca se cere un anumit stadiu duhovnicesc, dar ideea e lesne de inteles pentru oricine. Un coleg de facultate, foarte sincer si deschis, mi-a spus odata ca i-a marturisit prietenei ca sarutul il tulbura foarte tare, ca il aprinde de pofta si ca ar fi bine sa evite pentru o vreme acest gest, sa 8
  • 9. se intample mai discret, mai rar. A inteles foarte bine si el, dar si ea, ca nu trebuie sa se joace cu focul. Cand vanturile sunt puternice, pe vreme de arsita, focul aprins in padure se imprastie repede. El se stinge cu apa, nu cu materiale inflamabile. Cand vorbim cu tinerele fete despre machiaj, nu e intelept si pedagogic sa le dam ideea ca ar fi un pacat sa vrea sa fie frumoase, sa placa celorlalti prin frumusetea chipului lor. Le putem indemna sa fie cat mai naturale cu putinta. Tot astfel, e demoralizator a vorbi impotriva sarutului cu vehementa si fara nuantare. Daca spui unui tanar sa nu se sarute se indarjeste si se indeparteaza voit de Biserica gasind-o traditionalista, conservatoare – in sens rau, bineinteles. E preferabil sa le vorbim deschis, sincer, spunandu-le ca daca observa ca mintea o ia razna, sa inceteze, mai ales in posturi. Este si un bun prilej duhovnicesc de a trezi interesul pentru invatatura ascetica despre "paza mintii". Eu inca mai cred ca unii se pot saruta frumos, curat. In urma cu aproape noua ani aflandu-ma in miez de noapte la o manastire, la un parinte imbunatatit – ieroschimonah, am cercetat dintr-o prea mare curiozitate ce sfaturi le-a dat parintele celor ce au venit... in doi – adica impreuna ca prieteni – referitor la sarutul intre tineri. Am observat ca unora le-a interzis (cu blandete, cu apropos) sa se mai sarute, iar altora le-a spus ca nu este nici o problema. M-a macinat, la momentul acela, foarte mult raspunsul parintelui. Ma intrebam, de ce ? De ce nu acelasi sfat la toti?[14] Am inteles mai tarziu ca unele dintre cupluri au cazut in desfranare. Deci, din discutiile avute cu perechile respective, parintele intelesese ca sunt ispitite de cele ale desfranarii, ceea ce s-a si vazut mai apoi, de aceea le-a spus sa nu se mai sarute. Cuplurile care primisera ingaduinta i-au inspirat probabil parintelui o mai mare asezare sufleteasca si dragoste curata. Bineinteles ca e o sabie cu doua taisuri, si ca, lucru lamurit, nu putem fi de acord cu saruturile cele nesfarsite, patimase (denumite generic french kiss). Saruturile "nesfarsite" sunt fara indoiala pacatoase, impulsurile erotice fiind declansate prin simtul tactil mai mult decat prin cel vizual, chiar daca sunt aparent... adormite si tinute in frau. Parafrazand cuvantul lui Hristos: Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui (Matei 5, 28), putem spune ca cine saruta femeie (sau barbat), poftind-o, a si savarsit adulter. Bine ar fi, desi cred ca-i cuvant greu acesta, sa-ti saruti prietenul (prietena) cum ai saruta o icoana, adica cu gingasie, cu sfiala, cu adevarata dragoste si fara pofta... Sa avem puterea de a recunoaste cand iubirile si gesturile noastre sunt desacralizate sau chiar pierzatoare de suflet. Iconografia ortodoxa accepta, chiar daca unora pare necuviincios, icoana Dreptilor Parinti Ioachim si Ana sarutandu-se. Scriptura insista pe sarutarea sfanta (vezi si icoana Sfintilor Apostoli Petru si Pavel): Salutati-va unii pe altii cu o sarutare sfanta (I Corinteni 16, 20; II Corinteni 13, 11; Romani 16, 16). In alta ordine de idei, pe buna dreptate limba romana face distinctia intre sarut si pupat (o spune si parintele Savatie in O pogorare la iad). Asa cum, de altfel, face distinctie intre feciorie si virginitate. Fecioria e mai mult decat virginitate, nu este doar o stare trupeasca ci, mai ales, una sufleteasca. De aceea nu ne suna placut englezescul Virgin Mary. Ne amintim si de cuvantul Sfantului Vasile cel Mare care spunea "femeie nu am cunoscut, dar fecior nu sunt". Nu e usor sa fii adolescent. Nu e usor nici sa fii crestin. Nici viata nu e usoara, dar e luminoasa si capata sens doar in Hristos. Recomandam tuturor sinceritate cu sine, cu prietenul de sex opus si cu duhovnicul. Tanarul care va face asa cum socoteste, fara discernamant, va trebui sa dea seama de faptele sale. Daca va asculta de altul, adica de duhovnic, chiar daca ii pare nepriceput, va da acela seama. Nu stiu care din acestea doua e mai grea. Ascultarea e mai grea, dar e mantuitoare. 9
  • 10. Nadajduiesc ca prin acest cuvant nu ne-am propovaduit pe noi insine, ci pe Hristos Iisus, Domnul (II Corinteni 4, 5). NOTE: [1] Adolescentii sunt target-ul multor reviste: Bravo, Bravo Girl, Cool, Cool Girl, Popcorn... Toate publicatiile tinerilor au pagini/rubrici de sexualitate, iar raspunsurile specialistilor, medici si psihologi, la intrebarile tinerilor par a avea un numitor comun. Aproape toate prezinta ca firesti: inceperea vietii sexuale la varsta adolescentei, masturbarea ("care apare inca din copilarie!"), recurgerea la avort etc. Intrebarile sunt uneori socante si bineinteles ca raspunsurile sunt mai intotdeauna lipsite de discernamant, duhovnicesti nici nu se poate pune problema a fi... E ingrozitor ca target-ul acestor reviste coboara pana la 9-10 ani, eu insumi vazand elevi din ciclul primar achizitionand Bravo. Ce invata acestia mici pentru care s-a jertfit Hristos din revistele adolescentine? Iata cateva teme sexuale: "Secretele excitatiei", "Ghidul iubirii rapide", "Sarutul perfect", "Orientarea sexuala", "Onania – un joc al sexualitatii" (cu foto mai mult sau mai putin explicite), "Pozitiile sexuale", "One-night-stand-ul" (relatia sexuala de o noapte) cu prezentarea avantajelor si dezavantajelor, etc., etc. ... Tirajele sunt ametitoare, de multe ori o editie a bilunarului Bravo sare de 100.000 de exemplare. Din ce am putut observa, ca si profesor, pot spune ca in medie 3-4 elevi dintr-o clasa cumparau si colectionau revista, insa, in pauze, adunati in grupuri, o citeau si o discutau intreaga clasa de 30 de elevi... Asa ca putem spune, fara sa exageram, ca numarul real al celor ce citesc Bravo, dar si alte reviste tineresti, este aproximativ de un milion. [2] Victor Bodo, Sorina Bodo, Educatia armoniei sexuale, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002, p. 68. [3] Ibidem. [4] Vezi artic. din Ziua: "Guvernul Blair incurajeaza sexul oral la copii"; aceasta idee fiind o parte a unui program prin care se doreste reducerea numarului de sarcini nedorite in randul tinerilor (vezi http://www.ziua.ro/archive/2003/02/22). Au fost si parinti care s-au scandalizat, dar nu pentru imoralitatea acestei practici, ci pentru faptul ca nu pare a fi intru totul o solutie viabila, ca aceasta practica nu-i va opri de la sexul normal.... [5] Celor ce au vreme de citit si dragoste de Hristos le recomand Despre inselare, Sfantul Ignatie Briancianinov. [6] Oops, Pops, Spicy sunt cateva dintre trupele de minore care se unduie pe TV. [7] Unele vedete Playboy au recunoscut ca oferta de a poza in revista li s-a facut inainte de 18 ani, apoi, dupa implinirea majoratului au purces la realizarea pictorialelor pentru revista (vezi cazul Andreea Antonescu, ex-André). De nurii minorelor se folosesc insa si alte publicatii care nu intra sub incidenta eroticului, dar cocheteaza cu el. [8] Din conferinta Puterea duhovniceasca a deznadejdii, Alba Iulia, Postul Craciunului, 2003. Sursa: Internet. [9] "Preacuviosul Martinian a fost din Cezareea Palestinei si a inceput sihastreasca traire pe cand era in varsta de optsprezece ani, petrecand prin pustii si prin munti. Si plinind in sihastrie douazeci si cinci de ani, printre alte multe ispite a fost supus si la aceasta ispita a celui viclean: o femeie desfranata, imbracandu-se in haine de om sarac, a venit la muntele acela 10
  • 11. unde se gasea sfantul; si daca a inserat, a inceput a plange, ca si cum adica s-ar fi ratacit si sar fi temut sa nu o manance fiarele, daca ar ramane afara. Deci se ruga de sfant sa o primeasca inauntru in chilie si sa nu o lase sa fie mancata de fiare. Iar el, vazand ca nu e cu putinta a o lasa afara, a primit-o inauntru, si el se duse in chilia cea mai ascunsa a lui. Iar dimineata vazand-o cuviosul schimbata la infatisare (caci purta acum imbracaminte femeiasca frumoasa, cu care se impodobise peste noapte), a intrebat-o cine este si pentru ce a venit acolo. Dar ea, fara de rusine, a zis: ŤPentru tine!ť. Si defaimand viata sihastreasca, si adaugand ca toti dreptii cei de sub Lege s-au bucurat de petrecerea laolalta cu femeile, il indemna sa se apropie de ea. Cuviosul putin cate putin indemnandu-se si subjugat fiind era gata sa cada in pacat; a fost tras inapoi de la cadere prin dumnezeiescul har. Si, aprinzand multe gateje (vreascuri, n.n.), a sarit in mijlocul focului, dojenindu-se si zicand-si: ŤDe vei putea sa rabzi, Martiniane, focul gheenei lasandu-te in voia poftei rusinoase, supune-te femeiiť. Si asa arzandu-se pe sine si smerind salbaticia trupului, pe femeia care se inteleptise vazand acestea, a trimis-o la manastire. Iar el, vindecandu-se de ranile focului si fiind dus cu barca de un corabier, a ajuns la o stanca din mare, care era departata de uscat cale de o zi, si a locuit zece ani acolo, fiind hranit de acel corabier. Si iarasi a plecat de acolo, pentru ca o fata scapata pe o scandura dintr-un naufragiu a ajuns pana la stanca pe care se gasea el. Cuviosul scotand-o din mare, a plecat de acolo zicand ca nu poate sta laolalta iarba uscata si focul. Si sarind in mare, cu ajutorul unor delfini, care l-au luat pe spate, a ajuns la uscat. De acolo a trecut prin mai multe cetati zicand: ŤFugi, Martiniane, ca nu cumva iarasi sa te ajunga ispitať (caci asa hotarase sa-si petreaca si cealalta ramasita a vietii), a sosit la Atena. Si aici a adormit in Domnul, invrednicindu-se a fi ingropat cu mare cinste de episcopul locului si de tot poporul. Iar despre cele doua femei, se zice ca: cea dintai s-a dus la manastire si traind acolo in curatie, s-a invrednicit a face minuni; iar cea de a doua, a ramas pe acea stanca din mare pana la sfarsitul vietii, imbracata cu hainele barbatesti pe care i le-a dat corabierul" (Vietile Sfintilor de peste tot anul, Editura Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2002, p. 266). [10] Crampeie de viata. Din invatatura Parintelui Epifanie I. Teodoropulos, Schitul romanesc Lacu, Sfantul Munte Athos, 2000, p. 123. [11] In vechile carti ortodoxe nu se gaseste sintagma "fiul risipitor", ci "fiul curvar". Termenul "risipitor" este foarte general, insemnand cheltuitor, nechibzuit si nu e inteles de tot omul vremurilor noastre cu semnificatia lui pe care o da textul biblic. Nu e grav faptul ca fiul din Evanghelie era risipitor (cheltuitor), caci putea sa-si risipeasca averea facand milostenii, cum au facut mai tarziu multi Sfinti Parinti ai Bisericii noastre, ci faptul ca i-a risipit cu desfranatele. Concluzia pildei e ca fiii desfranati sunt asteptati de catre Tatal iubitor sa-si vina in fire. Ei devin ceea ce au fost mai inainte si li se reda demnitatea de fii. Asta e marea taina a crestinismului: celor care se intorc la Hristos, nu li se pomeneste trecutul. Ei sunt considerati oameni noi transfigurati de harul lui Dumnezeu. [12] Sfantul Ioan Scararul, in Florilegiu filocalic, Editura Herald, Bucuresti, p. 134. [13] "Pentru a pastra harul Duhului Sfant, trebuie sa nu primim nici un gand care nu-I place lui Dumnezeu", ne spune Staretul Siluan. [14] "Asemanarea nu inseamna identitate. Suntem atat de particular amprentati, incat a crede ca acelasi pacat, savarsit de mai multi oameni, ar putea fi vindecat prin aceeasi reteta, nu este decat o grava si profunda eroare... Aceasta e primejdia stereotipiei duhovnicesti..., a necercetarii atente, prin particularizare, a fiecarui om..." (C. C. Ciomazga, Lucrarea, Editura Ziua, 2004, p. 89). 11
  • 12. << De ce cad, uneori, cei duhovniceşti?! >> (unui frate care intreaba) Din scrisoarea ta inteleg ca ai un prieten deosebit. Este cel mai serios dintre toti prietenii tai. Este foarte atent cu viata sa duhovniceasca. Merge cu regularitate la Sfanta Liturghie, posteste, se roaga cu bucurie (cu Rugaciunea lui Iisus, dar si cu acatiste si catisme din Psaltire), citeste carti duhovnicesti, ajuta pe oricine ii cere ajutorul. A fost si ramane in continuare un model de asezare sufleteasca, chiar daca ai aflat de la cineva ca a trecut printro cumplita cadere…, ai aflat ca o buna perioada de timp a trait in concubinaj. Nu in alte timpuri, ci acum, de curand… Esti sigur ca la mijloc nu-i vorba de nici o minciuna, desi, spui ca ti-ai fi dorit sa fie. Te tangui si plangi pentru el, pentru durerea inimii lui, pentru teribila lupta de a iesi din patima, pe care, desi nu ti-a marturisit-o, o banuiesti prea bine caci „cine cade de sus, se loveste mai tare”. Ferice de tine ca ceea ce se considera a fi, de obicei, pricina de judecata sau sminteala, la tine a devenit pricina de plans pentru aproapele. Ma bucur sa descopar o dragoste asa de mare si implinirea unui cuvant al Catehismului: „Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta…”[15]. Insusi Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor din Ierusalim, din Capernaum si din alte cetati… Apostolul Pavel, la randul sau, ne indeamna sa plangem cu cei ce plang, cu cei in suferinta (cf. Romani 12, 15). Caderile celor duhovnicesti, intr-adevar, nu sunt simple caderi. Acestia stiu prea bine ce inseamna paza mintii, ispita, pacat, judecata, Rai si iad… Ai mai aflat ca intre timp fratele s-a marturisit si, cu mila lui Dumnezeu, s-a indreptat. Slava Domnului! Ma intrebi cum a putut sa cada intr-un pacat asa mare o persoana foarte angajata in viata duhovniceasca? Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui (Romani 11, 13). Noi putem sa cercetam motivul caderii, dar numai Dumnezeu stie cauza tuturor lucrurilor. Numai El stie motivul pentru care a ingaduit aceasta. Daca-ti spun ca a cazut din lucrarea diavolului poate imi vei replica: „Banuiam asta!” Mai mult, raspunsul acesta pare a fi uneori varianta simplista de a lamuri problemele duhovnicesti. Simplista si deloc profilactica… Discutam deunazi in redactie o problema ridicata de unii tineri apropiati de Biserica: „E omul capabil de orice fapta? Poate el cadea in orice pacat?” Iata ce spune Sfantul Macarie Egipteanul intr-o omilie de-a sa: „Am intalnit deseori printre frati pe unii care au primit atata har si bucurie, incat timp de cinci sau sase ani spuneau ca pofta s-a stins in ei. Dar dupa aceasta, pe cand socoteau ca s-au eliberat definitiv de ea, rautatea, care era ascunsa, s-a trezit in ei si au fost mistuiti de pofta, incat se intrebau uimiti: de unde a venit dupa atata timp, atata rautate asupra lor? De aceea, in mod firesc, nimeni dintre cei cu mintea intreaga nu indrazneste sa spuna: Avand harul in mine, sunt liber fata de pacat; ci, ambele realitati harul si pacatul lucreaza intru mintea mea. Cei ce n-au experienta lucrurilor, pe cand harul lucreaza cat de cat in ei, socotesc ca deja au invins, ca sunt crestini desavarsiti. Eu, insa, zic ca asa stau lucrurile: dupa cum atunci cand soarele stralucind pe cer, in aer curat, vin in jurul sau norii si il acopera, intunecand vazduhul, fara insa sa-l vatame, pentru ca el 12
  • 13. ramane intreg in lumina si in elementul sau; la fel stau lucrurile si cu cei ce nu sunt cu desavarsire curatiti; desi traiesc in harul lui Dumnezeu, ei sunt stapaniti in adancul lor, de pacat. Ei au porniri naturale si ganduri puternice pentru Dumnezeu, dar nu sunt cu totul de partea binelui”[16]. Deci, cinci sau sase ani pofta s-a stins in ei, nu mai aveau nici o patima, si totusi patimile au navalit din nou asupra lor. Caderile usoare in urcusul duhovnicesc, pentru cei ce s-au hotarat pentru aceasta cale, sunt aproape inevitabile... Desfraul e insa o cadere grava ce poate fi evitata. El este o forma de apostazie, mai ales in situatia in care ai cunostinta cea buna. Patima aceasta „tradeaza” existenta unei vointe slabe, caci, stim bine, Hristos nu ingaduie sa vina asupra noastra ispite mai mari decat putem duce. Sfintii, desi au ca si noi fire neputincioasa, au insa vointa buna, cuget bun. Oare crede cineva ca Sfantul Vitalie (22 aprilie), cel care mergea noaptea la bordel pentru a marturisi prostituatelor invatatura lui Hristos si a le chema la pocainta, nu avea instinct sexual? Avea cu siguranta, dar inainte de orice avea vointa buna… Patericul spune, pe de alta parte, ca patima in om nu este niciodata „omorata”, ci doar „adormita” prin mila si lucrarea lui Dumnezeu[17]. E vorba aici de o alta nuanta, insa mesajul e acelasi: nimeni niciodata sa nu se creada nepatimitor! Multi Parinti spun ca, fara harul lui Dumnezeu, omul poate cadea chiar si in neputinte si patimi pe care, de obicei, le stapaneste cu strasnicie. Cu toate acestea socotesc ca sunt atatea fapte nefiresti, imorale, chiar scabroase, pe care moda sau mass-media de azi le pun pe taraba, insa cel cu buna-cuviinta, crescut frumos, nu va cadea, pentru simplu motiv ca nici macar nu gandeste asemenea caderi sau chiar ii displac total. Ca sa faci pacatul, inainte de toate, trebuie sa-ti placa sa-l faci. Probabil ca prietenului tau, cazut si ridicat, i-a placut pacatul si, totodata, a fost scarbit de caderea sa, ca si odinioara Fericitul Augustin. Cum a putut sa cada prietenul tau intr-un pacat asa mare, el, iubitorul de Dumnezeu, care trebuie sa fi fost dezgustat de pacat, de lucrarea diavoleasca…? Ce a putut indeparta harul incat fratele sa cada in pacate de rusine? Sa ne amintim de caderea Regelui David. Spun Parintii ca s-a datorat unui gand semet: „Nu voi cadea in veac”. Mandria indeparteaza lucrarea harului dumnezeiesc, smerenia ii arde pe demoni, spun in esenta cartile duhovnicesti… Cred ca smerenia e mai importanta decat asceza si, daca n-o avem, Dumnezeu ne lasa sa cadem in pacate ca sa ne vedem neputinta si sa ne smerim. In multe cazuri, mandria poate face mai mult rau decat desfranarea. Cred ca fiecare trebuie sa ne cunoastem limitele, sa vedem cati talanti avem, sa nu incercam sa facem nevointe peste puterile firesti. Dumnezeu nu ne cere mai mult decat putem sa facem, asa cum spune si parintele Arsenie Boca in Cararea Imparatiei: „In fiecare om este inchisa o masura a lui, dupa cum ne asigura si Sfantul Pavel (Romani 12, 3); peste aceasta masura sa nu treaca nimeni. Aratarea si implinirea in firea noastra a tuturor darurilor nasterii noastre de sus, din Duhul Sfant, e ceea ce numim desavarsirea, cea la masura fiecarui ins. Fiecare e inzestrat si trimis sa implineasca un rost al lui Dumnezeu in oameni. Dezvelirea si intelegerea acestui rost sau destin ascuns in noi, in fiecare, dupa atotstiinta de mai inainte a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fara cunostinta si luarea aminte a unui duhovnic iscusit, care are grija si mestesugul sa inlature toata piedica si nepriceperea, ca sa poata avea loc de ele voia cea buna a lui Dumnezeu, care era ascunsa in tine”[18]. Desavarsirea, cea la masura noastra, asta trebuie sa cautam in noi insine, ascultand de duhovnicul nostru. Si mie mi s-a intamplat sa incerc sa fac mai mult decat eram in stare si de fiecare data m-a costat. Nu putem toti sa facem nevointele pe care le fac unii sfinti – nu trebuie sa ne intristam, Dumnezeu nu ne cere asta – trebuie sa nu lenevim, sa avem mintea treaza, sa facem ceea ce suntem in stare. 13
  • 14. Din pacate exista astfel de caderi, am cunoscut si eu persoane care au avut caderi mari dupa niste eforturi duhovnicesti deosebit de mari, poate exagerat de mari. Desigur, Hristos stie ce este in sufletul fiecaruia, cata sinceritate are in dorinta de a se apropia de Dumnezeu. El nu paraseste niciodata pe cei ce il cauta cu inima curata. Pe de alta parte, viata curata nu se castiga de azi pe maine, azi sunt pacatos, maine sunt sfant (decat in cazuri exceptionale). Trebuie sa recunoastem ca pacatul este in noi dupa cum scrie si Sfantul Apostol Pavel (Romani 7, 14-25) si, deci, fiind in noi avem de luptat cu el pana la moarte, desi avem harul pe care il primim prin Sfintele Taine. Insa „…cei care zic ca pacatul nu este in om se aseamana acelor oameni care, inghititi de valuri, nu recunosc acest lucru si zic: Am auzit un vuiet de ape. Ei sunt inghititi de valurile rautatii si nu recunosc ca pacatul e in mintea si in cugetele lor. Unii dintre acestia sunt dotati cu intelepciune si vorbesc multe lucruri interesante, dar vorbirea lor nu este dreasa cu sarea cea cereasca. Ei povestesc despre cina imparatului, fara sa fi primit sau sa fi gustat ceva din ea”[19]. Caderea mai poate veni din neascultare fata de duhovnic. Vai mie… Sunt multe exemple de caderi din pricina neascultarii si in Pateric. Spui ca fratele are duhovnic iscusit. E mare lucru, caci nu e chiar usor sa gasesti un duhovnic iscusit. Revenind la fratele, important este ca el nu a deznadajduit, ca s-a ridicat si merge mai departe. A biruit Hristos in inima Lui – caci fratele L-a chemat, cu siguranta, de multe ori pe timp de pace, in vremea zilei sau in cea a noptii. A biruit nadejdea in mila lui Dumnezeu, singurul care infraneaza firea. Spune Sfantul Ioan Scararul: „Rabdator este lucratorul care nu cade, sau isi castiga, din caderi biruinte”[20]. Doamne fereste insa a ne arunca noi insine in pacat pentru o pocainta mai buna… Asta ar fi o mare ratacire. As mai face o precizare, si te rog sa ma ierti pentru ea, dar ti-o spun pentru ca am auzit-o si eu de la duhovnic si m-am folosit. Nu mai asculta ce zic altii in astfel de situatii, o fi, n-o fi adevarat – nu stim! Cine asculta vorbele de rau fata de aproapele sta de vorba cu dracii!… N-ai auzit de oameni care se iubesc, locuiesc sub acelasi acoperis si traiesc in castitate? Unii se si casatoresc pentru a nu da prilej de judecata. Oricum fratia ta nu l-ai judecat si asta-i foarte important. Sa presupunem ca totul e adevarat. Nu-i vorbi prietenului tau niciodata de caderea lui. Trecutul din care el s-a ridicat nu mai exista. Dumnezeu a uitat pacatul lui, uita-l si tu. Aminteste-ti ca „noi-ceilalti” doar in aparenta suntem curati si roaga-te din inima spunand: „Doamne, iarta-ma si pe mine si pe prietenul meu!”. [15] Credinta ortodoxa, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1996, p. 415. [16] Sfantul Macarie Egipteanul, Scrieri. Omilii duhovnicesti, PSB 34, E.I.B.M.B.O.R., pp. 179180. [17] Se spunea despre un batran, ca a facut cincizeci de ani, nici paine mancand, nici vin band degrab si zicea ca a omorat curvia si iubirea de argint si slava desarta. Si a venit la el avva Avraam, auzind ca a spus acest cuvant. Si i-a zis lui: tu ai spus cuvantul acesta? A raspuns batranul: da. Si i-a zis Avraam: iata, intra in chilia ta si gasesti pe rogojina ta o femeie; poti sa socotesti ca nu este femeie? Raspuns-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu ma ating de ea. Atunci a zis Avraam: iata, n-ai omorat patima, ci este vie; dar este legata. Iarasi cand umbli pe drum, vezi piatra si harburi, iar in mijlocul acestora, aur; poate mintea sa 14
  • 15. socoteasca pe acesta ca pe acelea? Zis-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu-l iau pe el. Si a zis Avraam: iata este vie patima, dar este legata. Mai departe, zice iarasi avva Avraam: iata, auzi despre doi frati, ca unul te iubeste, iar altul te uraste si te vorbeste de rau. De-or veni la tine, ii ai deopotriva pe amandoi? Raspuns-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa fac bine celui ce ma uraste ca si celui ce ma iubeste. Zis-a avva Avraam lui: apoi iata ca sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinti (Patericul egiptean, Alba-Iulia, 1994, pp. 35-36). [18] Parintele Arsenie Boca, Cararea Imparatiei. Sursa: http://www.nistea.com/boca.htm [19] Sfantul Macarie Egipteanul – Scrieri, Omilii duhovnicesti, PSB 34, E.I.B.M.B.O.R., pp. 176. [20] Sfantul Ioan Scararul in Florilegiu filocalic, Editura Herald, Bucuresti, 2003, p. 133. 15
  • 16. << Desfrânaţii si Preoţia >> "Mai pot sa slujesc lui Dumnezeu ca preot?" (raspuns catre un student de la Teologie - Pastorala) "Nimic sa nu faci fara sfat, intreaba inainte de orice pe oricine, chiar pe un copil, rugandu-te lui Dumnezeu ca sa-ti raspunda prin acela: Iata dreapta socoteala!" (Sfantul Ioan Scararul) Ideea acestui articol s-a nascut din discutia sincera, deschisa cu un student de la Teologie Pastorala. Seriozitatea problematicii ridicate m-a facut sa cred ca merita o tratare speciala si nu doar un raspuns "evaziv" la Posta redactiei[21], in nadejdea ca se vor folosi si alti teologi. Problema ridicata de studentul teolog se refera strict la pacatul desfranarii pe care l-a savarsit demult, dinainte de intrarea la Teologie, cand nu ajunsese la cunostinta adevarului, un pacat mai vechi, spovedit si nerepetat, pentru care a varsat lacrimi. Mai apoi, studentul sa invrednicit si de impartasirea cu Sfintele Taine. "Stiu ca Sfintii Parinti sunt categorici, insa vedeti vreo sansa sa pot sluji lui Hristos ca preot?" intreba studentul aproape plangand. Concret, cel ce a desfranat si s-a pocait mai poate primi hirotonia? Intr-adevar, desfranarea este unul din impedimentele la preotie, dupa cum spune si Sfantul Simeon al Tesalonicului: "...cel ce curveste dupa botez sau a avut tiitoare nu poate sa fie arhiereu, preot, diacon sau altceva din randuiala preoteasca"[22]. Tot astfel se exprima Ioan Postitorul, Marele Vasile si nu numai ei: "Cel ce a curvit macar o data, preot sa nu se faca". Impedimentele la preotie sunt, de altfel, mult mai multe, dar nu le vom pomeni acum. Trebuie sa-ti marturisesc ca am simtit ca vrei, desi nevrednic fiind, sa te apropii de preotie din dragoste pentru Hristos si pentru oameni si nu pentru alte pricini nebinecuvantate. Cand ai amintit de Fericitul Augustin am simtit ca vrei sa spui "ar trebui sa se poata, vreau din tot sufletul sa-I slujesc Lui"... Exista acel canon care se refera la fostii pagani, carora prin botez, li se iarta desfranarile si pot sa se faca preoti[23] (e si cazul Fericitului Augustin, care-si marturiseste in Confesiuni - III, 1 viata desfranata, si care dupa convertire va ajunge episcop). Iata, deci, ca botezul sterge desfranarea. Logica e simpla, paganul (necrestinul) desfranand nu se leapada de Hristos pe 16
  • 17. care nu-L stie. Celui botezat, crestinului adica, desfranarea i se socoteste ca o forma de apostazie, el intineaza haina botezului. Vedem dar ca impedimentul nu sta in intinarea trupului, ci in vointa. Cel care a putut sa schimbe mangaierile harului pe mangaierile unei femei, nu prea mai are ce sa faca in altar. Cu toate ca si pentru acesta este pocainta. Tu, care ai primit botezul de mic, dar nu ai avut cunostinta cea buna, traind intr-o familie si intr-o societate care nu pun pret pe invatatura crestina, mai rea decat cea pagana, socotesc ca poti fi judecat precum paganii, mai ales ca - imi amintesc cand mi-ai spus - n-ai facut Religie in scoala. Gandesc ca tu nu te-ai lepadat de Hristos cand ai facut acel pacat, ci ai urmat chemarile firii cazute, caci numai Hristos infraneaza firea, noi nu putem[24]. Pe urma, cand ai crezut, ti-ai indreptat viata, ai aratat ca ai vointa buna. Asadar, canoanele sunt pentru boala vointei, poate nu atat pentru intinarea trupeasca, pentru ca si paganii s-au intinat trupeste, dar Dumnezeu ii face preoti, de se vor indrepta, "pentru ca n-au stiut" . Asa si tu "n-ai stiut". Desi exista un exemplu in Pateric in care se iarta si unui episcop, deci si celui ce a stiut, care, cazand in desfranare isi anunta turma ca nu mai e vrednic de o asa mare dregatorie; credinciosii nu vor insa sa se desparta de arhiereul lor, asa ca parintele porunceste sa treaca toti cu picioarele peste dansul la iesirea din biserica si doar asa va primi sa ramana. Credinciosii fac intocmai, iar dupa aceasta se aude glas din cer: "Pentru multa lui smerenie iam iertat pacatul"[25]. Canoanele in acest caz sunt insa categorice, toate vorbind de caterisire[26]. Ele n-au fost desfiintate, ci doar Dumnezeu a lucrat in mod exceptional in acel moment caci: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta (Matei 19, 26). Acest exemplu nu poate fi justificare pentru desfranarea "in cunostinta de cauza"; daca cineva, acum, ca si teolog, savarseste pacatul desfraului, nu-l pot vedea preot. Canoanele sunt categorice. Desfranatul nu-i bun crestin, cu atat mai mult bun preot nu poate fi. Sunt unii care spun ca tunderea in monahism lucreaza si ea in acelasi chip, ca in cazul paganului care primeste botezul. Adevarul e ca nu stiu sa fie pomenita aceasta situatie intr-un canon. De ce am crede ca cei tunsi in monahism pot primi mai usor preotia decat mirenii, oare e tunderea mai mare decat pocainta, decat baia lacrimilor? Ar fi o justificare - monahul moare lumii, el ingroapa intreg trecutul, se naste din nou, primeste un nou nume, se imbraca in haina ingereasca. Sa zicem, dau un exemplu, ca Ioan a desfranat, dar Ioan nu mai este, el este acum monahul Ioanichie. Ioan nu poate primi hirotonia, Ioanichie insa poate. Oare ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor despre care se spune ca era un dandy al anilor ’30 si caruia "i se imputa, bunaoara, o tinerete cam intempestiva, aventuroasa si boema"[27] inainte de accidentul aviatic, era vrednic de primirea hirotoniei? Pare-mi-se ca si la parintele Paulin Lecca, putem deduce din unele pagini ale sale, ar fi cazut in acest pacat in tinerete. Vorbim de pocainta, de lacrimi, insa, canoanele spun ca nu-s de ajuns pentru primirea hirotoniei pentru cel ce a cazut in desfrau. Totusi, se naste intrebarea: cu ce e mai mare Botezul decat Pocainta (Marturisirea) din aceasta perspectiva a curatirii?; caci, iata, paganul desfranat care vine la Hristos poate primi hirotonia (pentru ca a fost spalat de toate pacatele anterioare botezului), insa crestinul care a plans pentru pacatul lui, primind botezul lacrimilor, nu mai poate primi preotia! Sfantul Ioan Scararul spune insa lamurit: "Desi cuvantul e indraznet, izvorul lacrimilor dupa botez e mai mare decat botezul. Deoarece acela ne curateste de pacatele noastre de mai inainte, iar acesta, de cele de dupa aceea. Si primindu-l pe acela toti ca copii (botezul - n.n.), ne-am intinat dupa aceea; prin acesta (izvorul lacrimilor, pocainta - n.n.) insa l-am curatit si pe acela"[28]. Ce sa mai vorbesc de primirea Sfintei Impartasanii care e unire cu Hristos... Poti fi gasit vrednic de Trupul si Sangele Domnului, dar nevrednic de preotie? Cine poate spune ca pricepe Tainele Domnului, cine-L poate ingradi pe El? Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele (Psalmi 50, 11) spune Psalmistul si noi impreuna cu el. Stim noi cum lucreaza Domnul in inima smerita ce se 17
  • 18. roaga cu zdrobire pentru pacatele savarsite? Putem noi spune ca nu-l innoieste intru totul pe cel ce plange, dupa cuvantul Sfantului Pavel: Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi (II Corinteni 5, 17)? "Daca omul si-a spovedit si si-a urat pacatul, acesta se sterge din toate cartile care este scris: si din cartile dreptatii lui Dumnezeu, si din cartile firii noastre... Astfel, el nu mai este pomenit la judecata"[29] spune Sfantul Teofan. Vin si pun in cumpana o istorioara. Se spune ca un episcop a oprit de la slujire un preot care cazuse intr-o cursa, pare-se ca i se pusese ceva in bautura, apoi, o femeie fara Dumnezeu a pacatuit cu el. Preotul nu facuse pacatul cu voie, insa episcopul l-a oprit de la slujire. Dupa foarte multa vreme in care preotul a plans pentru aceasta rea intamplare, episcopul il cheama sa slujeasca si el impreuna cu soborul la o inmormantare. Se spune ca atunci cand preotul cu pricina a rostit: "...Tu esti Invierea si Viata..." mortul s-a ridicat din sicriu. Replica ierarhului: "Poate ca Dumnezeu te-a invrednicit de darul facerii de minuni, dar Liturghia nu-ti ingadui sa o savarsesti". Si iar revin la pilda cu episcopul din Pateric si inteleg ca sunt multe taine de nepatruns. Se poate ridica intrebarea de ce unele canoane se respecta cu acribie, iar fata de altele exista o mai mare ingaduinta, exista un anume pogoramant? Daca judecam dupa randuielile canonice, Ioan Evanghelistul a fost chemat prea de tanar, "necanonic", la lucrarea apostoliei (arhieriei), iar Sfantul Petru care se leapada de Domnul (deci apostaziaza) este reprimit totusi in ceata apostolilor. Bineinteles ca vremea apostolica are situatiile ei cu totul aparte si nu trebuie sa le judecam astfel. Nu am in intentie sa creez confuzii, ci intentionez sa lamuresc ca problema e, in situatia ta, cu totul alta. Ai pacatuit sau n-ai pacatuit, ai sau nu 30 de ani - varsta canonica pentru preotie, asta e o parte a problemei. Toti suntem nevrednici! Oricat de curat ar fi cineva slujirea aceasta e prea mare. Daca ne-am lua dupa vrednicia care se cere, n-ar mai fi nimeni preot pe pamant. "De-ai fi curat ca ingerii si sfant ca Ioan Botezatorul, preot nu poti sa fii" spune Parintele Cleopa citand pe Efrem Sirul[30]. Gandesc ca daca duhul dragostei te indeamna la plinirea cuvintelor psalmistului Ravna casei tale m-a mancat (Psalmi 68, 11), doresti a te invrednici de darul preotiei si, spune Scriptura, bun lucru doresti (cf. I Timotei 3, 1). Nu cred ca esti din aceia care incearca sa puna cu orice pret mana pe preotie, asta fiind insa o alta problema[31]. Toti sunt nevrednici, e adevarat ca unii sunt mai nevrednici decat altii, insa doar unii au chemare[32]. Deci, dincolo de toate acestea, ai chemare? Caci daca ai chemare de la Dumnezeu, lucrurile se limpezesc. Imi amintesc un cuvant al vrednicul patriarh Iustinian: "Preotia este o chemare de la Dumnezeu - Sfantul Apostol Pavel spune despre sarcinile preotiei ca nu se iau de la sine, ci prin chemare[33] (cf. Evrei 5, 4). Multi tineri urmeaza cursurile de teologie, dar nu toti vor primi preotia, din lipsa de chemare". Chemarea nu-i acelasi lucru cu vocatia. E adevarat ca Teologia este o facultate vocationala; unii ajung aici din vocatie, altii ajung sa si-o descopere in vremea studiilor, altii sfarsesc studiile nedand semne ca ar avea-o. Cred ca atunci cand Dumnezeu cheama pe cineva la slujirea altarului tine cont de vocatia si de inima omului. Chemarea se vede mai lesne in cazul hirotoniei intru arhiereu. Nu stiu ca un staret de manastire sau vreun arhimandrit sa-si depuna de buna voie, de la sine chemare, dosar pentru hirotonia intru arhiereu. Nu pot sa fiu de acord cu un cuvant al unui profesor de teologie argesean care spunea teologilor absolventi sa nu creada ca nu au chemare de vreme ce au absolvit Teologia. Nu are a 18
  • 19. face una cu alta. Daca un tanar teolog se cununa civil, traieste in concubinaj si face cununia religioasa dupa o vreme e semn clar ca n-a priceput nimic din viata crestina, macar ca a facut Teologia. Ce sa caute unul ca acesta in sfantul altar?? Cum sa poata el, fara duh de pocainta, sa invete pe altii ce-i viata crestineasca? Dumnezeu care poate toate, nu face insa tot ce poate si cred ca nu cheama la slujire pe cel ce n-are un cat de mic inceput de pocainta. Batranul Porfirie al grecilor, isi amintea un ucenic, spunea: "Unii teologi, spune parintele, sunt teologi doar dupa diploma, fiind in realitate niste teologi-neteologhisiti"[34]. Sunt convins ca arhiereul te va chema, de va fi de la Dumnezeu. Cum afli ca ai chemare? Roaga-te cu smerenie si pocainta. Roaga-te cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau Marelui Arhiereu Hristos si daca El te doreste te va chema cu siguranta. Insusi Hristos S-a rugat inainte de a chema pe Apostoli. Si pe noi ne invata sa facem asemenea: Rugati pe Domnul secerisului ca sa scoata lucratori la secerisul sau (Matei 9, 38). Spun ca daca e de la Dumnezeu episcopul te va chema. Iar cand te va chema sa primesti. Poate iti pare o gluma, cum sa te cheme tocmai pe tine?, gandesti cu siguranta ca esti un necunoscut in multimea de teologi. Insa la Dumnezeu toti sunt cunoscuti... Eu stiu mai multe cazuri din vremea noastra, nu doar din Scriptura, cand episcopul a chemat teologi anonimi in diverse imprejurari la hirotonie. Am sa-ti relatez doar unul. Am avut un minunat coleg, parintele Nicolescu Iuliu, slujitor in prezent la Azilul de batrani din Pitesti, care dupa o viata intreaga in care a fost profesor de sport, mergand cu cativa elevi la Manastirea Slanic, a fost sfatuit de Prea Sfintitul Calinic aflat acolo, sa urmeze Teologia. Si-a dorit mult sa devina preot, insa nu indraznea nicicum. A absolvit Teologia, dar nu indraznea sa mearga sa ceara hirotonie. Parintele Episcop insa nu l-a uitat, ci l-a chemat. Insa daca vrei sa te duci nechemat, du-te, dar personal nu-ti recomand! Consulta-ti si duhovnicul in problema aceasta. Asa ma gandesc eu ca e in firea lucrurilor, mai ales dupa ce m-am sfatuit cu preoti cu mult discernamant inainte de a purcede la redactarea raspunsului pe care mi l-ai cerut, constient fiind ca harul lucreaza prin preot in chip tainic. Parintele Ilie Cleopa, urmand indemnul Sfantului Simeon al Tesalonicului, daca gasea in candidatul la preotie un pacat greu, opritor conform sfintelor canoanelor il trimitea la episcop[35]. In general, pot sa spun, parintii imbunatatiti nu dau marturii prea usor, sunt constienti ca nu-i de joaca cu hirotonia[36], preferand, in unele situatii, sa-si trimita fiul duhovnicesc la episcop. Acesta, incunostiintat fiind, poate decide sa-i acorde sau nu dispensa prin iconomie duhovniceasca. Trebuie precizat ca "prin dispensa nu se abroga canoanele, ci numai se interpreteaza temporar spre a se aplica de la caz la caz, in spiritul legii Domnului si al Bisericii"[37]. Parintele Arsenie Papacioc intr-un dialog cu tinerii spunea: "Daca te-ai dus sa ceri un sfat la un episcop al lui Dumnezeu, raspunsul vine de la Dumnezeu prin acel episcop. Daca nu ti-a convenit, atunci sa stii ca pe Dumnezeu l-ai clevetit. Deci duceti-va ca la omul pe care Dumnezeu il tine acolo"[38]. Pericolul apare cand teologul vrea sa forteze mana si binecuvantarea arhiereului. Adica, se poate intampla - nu zic ca-i cazul tau, si ingaduie-mi sa vorbesc la general de acum - sa mearga careva cu dosarul si cererea pregatita, sa spuna episcopului ca-i licentiat, ca are nevasta, iar in satul lui natal e loc vacant si el e omul potrivit. Mai poate adauga si marturia unui duhovnic ales anume care sa intareasca faptul ca-i vrednic de preotie si lucrurile se rezolva rapid. De aceea am spus ca eu personal n-as recomanda mersul la episcop de buna voie si nesilit de nimeni, pentru ca exista riscul acesta, anume de a pune problema pacatului opritor de la hirotonie atat de voalat incat sa iasa cum vrea teologul aspirant si nu cum vrea Duhul Sfant. E adevarat ca "Duhul Sfant nu hirotoneste pe toti cu vointa Sa, dar lucreaza prin toti...."[39]. Arhiereul are datoria de a-l cerceta - in lumina canoanelor - pe cel ce doreste sa devina preot. 19
  • 20. Nu pun la indoiala vigilenta vreunui episcop, doar ma tem de lipsa de sinceritatea a unora dintre absolventii facultatilor de teologie. Cel care, avand impedimente majore la preotie, se duce cu dosarul sa primeasca hirotonie poate oare spune ca a avut chemare de la Dumnezeu? Unde e marele risc?! La intalnirea cu Hristos la Infricosatoarea Judecata... "Ce-ai cautat in altar? Cine te-a chemat!?" Ce poate raspunde atunci cel nechemat? De aceea, ma repet, vorbeste chiar cu marele Arhiereu Hristos problema aceasta, ai nadejde[40] ca Dumnezeu care stie inimile fiecaruia te va chema prin episcop daca va voi sa-I slujesti Lui astfel, desi, de buna seama, sunt multe feluri de slujiri. Cine n-are impedimente majore la preotie gasesc ca se poate duce la episcop sa discute despre o eventuala hirotonie, dupa ce in prealabil a primit binecuvantarea duhovnicului. Spun sa discute, nu sa mearga sa ceara ca si cum s-ar cuveni sa primeasca... Frate, un lucru stiu, ca dragostea toate le rabda. Si mai stiu ca trebuie sa avem cu totii dragoste si pocainta, ca dragoste fara pocainta nici nu poate fi. Nu conteaza daca eu sau altcineva le vede pe acestea doua la tine, oamenii se pot insela. Hristos sa le vada la tine si, crede-ma, te va chema. Daca Bunul Dumnezeu te va invrednici de slujirea altarului nu uita sa multumesti in fiecare clipa a vietii tale aidoma Apostolului Pavel: Multumesc Celui ce m-a intarit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, ca m-a socotit credincios si m-a pus sa-I slujesc, pe mine, care mai inainte huleam, prigoneam si batjocoream. Totusi am fost miluit, caci in necredinta mea, am lucrat din nestiinta (I Timotei 1, 12-13). Iar apoi nevoieste-te, ca sa faci temeinica chemarea si alegerea ta (cf. II Petru 1, 10). Iisus i-a zis a treia oara: Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti? Petru s-a intristat, ca i-a zis a treia oara: Ma iubesti? si I-a zis: Doamne, Tu stii toate. Tu stii ca Te iubesc. Iisus i-a zis: Paste oile Mele (Ioan 21, 17) [21] E vorba de rubrica „Posta redactiei” din saptamanalul Argesul Ortodox. [22] Sfantul Simeon al Tesalonicului apud Arhim. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericeasca, editia a-II-a, 1996, p. 90. [23] „Catehumenii care au jertfit idolilor, apoi au fost botezati pot sa fie hirotoniti, ca unii care au fost spalati de toate pacatele anterioare botezului” – Ancira 12. (Arhim. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericeasca, editia a-II-a, 1996, p. 87) [24] Pe aceasta tema vorbeste foarte frumos Parintele Savatie Bastovoi in cartea Intre Freud si Hristos, Editura Marineasa. [25] Cf. Patericul egiptean, Alba-Iulia, 1994, pp. 337-338. [26] Vezi Sfantul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei, Ramnicul Valcea, pp. 48-49. Unii ar putea spune ca aceste canoane referitoare la caterisire sau cristalizat chiar in vremea scrierii Patericului insa aceasta nu e logica potrivita. Si in situatia descrisa in Pateric si in intocmirea sfintelor canoane a lucrat acelasi Duh Sfant. [27] Revista Rost, nr. 6 / http://www.romfest.org/aug2003/stcanonizare.shtml 20 august 2003, Sursa:
  • 21. [28] Sfantul Ioan Scararul, Florilegiu filocalic, Editura Herald, Bucuresti, p. 135. [29] Sfantul Teofan Zavoratul, Mantuirea in viata de familie, Ed. Sophia, 2004, p. 70. [30] Ne vorbeste Parintele Cleopa 1, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1995, p. 91. [31] Sunt unii care vad in preotie o afacere (si revista Capital s-a grabit s-o defineasca astfel). Acestia ar fi in stare sa puna mana pe preotie cu orice pret. Fereste-te deci de a da bani pentru hirotonire sau parohie. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca: „Multi au rapit preotia cu bani, dar n-a fost cine sa-i vadeasca, n-au auzit cuvintele spuse de Petru odinioara lui Simon Magul (Faptele Apostolilor 8, 18-24). Asta nu inseamna ca au scapat de pedeapsa; vor primi o pedeapsa cu mult mai cumplita decat aceea pe care ar fi primit-o pe pamant, pentru ca istoria lui Simon Magul nu i-a invatat minte” (Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre feciorie. Apologia vietii monahale. Despre cresterea copiilor, E.I.B.M.B.O.R., 2001, p. 39). Pentru pacatul simoniei, dupa canoane, exista un singur fel de pocainta: indepartarea de la slujire ca un nechemat si nevrednic, caterisirea. [32] Intr-o rugaciune de la Maslu preotul spune: „Care si pe mine smeritul si pacatosul si nevrednicul robul Tau, cel incurcat in multe pacate si tavalit in patimile dezmierdarilor, m-ai chemat la sfanta si preainalta treapta a Preotiei, ca sa intru in ceea ce este dincolo de catapeteasma, in Sfanta Sfintelor, unde sfintii ingeri doresc sa priveasca si sa auda glasul Evangheliei Domnului Dumnezeului nostru si sa vada cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe…” (Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., 1998, p. 128). Iata frate maretia preotiei. Te indemn sa citesti si sa recitesti Tratatul despre preotie al Sfantului Ioan Gura de Aur. Ai sa vezi acolo maretia si sublimul preotiei, marea responsabilitate de care Marele Ioan a fugit din tineretile lui. Anahoretii din vechime aveau drept principiu sa fuga de femei ca de foc, unii spuneau ca de vin sau ca de episcopi… De episcopi fugeau, pentru ca acestia puteau sa-l smulga pe monah din viata sa monahala si sa-i confere preotia (cf. Lucien Regnault, Viata cotidiana a parintilor desertului in Egiptul secolului IV, Deisis, Sibiu, 2004, p. 56). [33] Si nimeni nu-si ia singur cinstea aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu dupa cum si Aaron (Evrei 5, 4). Chemare au avut si profetii Vechiului Testament. Apostolii au fost chemati, mai apoi Pavel a fost chemat. Insusi Mantuitorul a fost trimis. Iata ce spune o profetie despre Mesia a lui Isaia: Iata Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, intru Care binevoieste sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu si El va propovadui popoarelor legea Mea (Isaia 42, 1). [34] Anastasios Sotirios Tzavaras, Amintiri despre Batranul Porfirie, parintele nostru duhovnicesc, stravazator si inainte-vazator, Editura Bunavestire, Bacau, 2002, editia a-II-a revazuta, p. 42. [35] Ne vorbeste Parintele Cleopa 1, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1995, pp. 117118. [36] Parintele Paisie Olaru de la Sihla sfatuia pe ucenicii lui care erau la randul lor duhovnici: „Mare atentie pe cine recomandam la hirotonie, ca ne asteapta aspra judecata. Ca unii au fost hirotoniti cu nevrednicie, impotriva Sfintelor Canoane, si au facut greutati Bisericii lui Hristos” (Parintele Paisie Duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 74). Despre aceasta atentie sporita vorbesc multi parinti, pe care nu-i mai pomenim aici. [37] Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila bisericeasca, editia a II-a, 1996, p. 64. 21
  • 22. [38] Parintele Arsenie Papacioc apud Duhovnici romani in dialog cu tinerii (editia a-II-a), Editura Bizantina, Bucuresti, 1999, p. 131. [39] Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila bisericeasca, editia a II-a, 1996, p. 90. [40] Regretatul Parintele Dionisie Ignat de la Colciu, cel mai iubit duhovnic roman athonit, are un cuvant care-ti poate da multa nadejde: „Intrebare: O alta problema: sunt oameni care au facut Facultatea de Teologie, dar inainte de a ajunge la Dumnezeu, poate in adolescenta, au avut unele caderi trupesti, si si-au pierdut fecioria... Ce sa faca? Sa se gandeasca sau nu la preotie? Unii dintre ei au incercat sa se pocaiasca, sa duca viata evlavioasa. Ce parere aveti: e bine sau e rau? Sfintii Parinti au zis ca cine nu e fecior nu e bun sa fie preot. Dar unii duhovnici ii trimit pe tinerii care dupa cadere s-au pocait sa isi asume crucea preotiei, numai pentru a fi de folos celorlalti. Duhovnicul spune: „Ar fi bine sa te indrepti spre preotie...”. Dar Sfintii Parinti spun altceva. Raspuns: Asa scriu Sfintii Parinti, sigur, asa este hotararea. Dar duhovnicii mari si episcopii dupa voia lui Dumnezeu judeca lucrurile. Daca intamplator dau in niste nevoi mari, ii dau binecuvantare cate unei persoane in felul asta. Dar el singur nu poate sa ceara lucrul asta. Si nu poti sa zici: „nu-i nimic ca a cazut”. Intrebare: Dar daca episcopul si duhovnicul judeca totul, si dau binecuvantarea, iar cel in cauza are framantari, nu e sigur ca e bine sa fie hirotonit, si are ganduri de indoiala? Raspuns: Daca episcopul si duhovnicul dau binecuvantarea, atunci acela sa aiba pace: se cunoaste ca a gresit, dar Dumnezeu l-a iertat, fiindca a facut ascultare. Episcopul si duhovnicul vad niste greutati mari, de aceea i-au dat binecuvantarea; este nevoie de preot. Pe cine sa trimita? E atata lume care cere Liturghie, cere botezuri, cere fel de fel de slujbe” (Ne vorbesc parinti athoniti, Editura Bunavestire, Galati, 2003, pp. 81-82). De retinut ca Parintele precizeaza ca teologul cu pricina nu poate cere singur hirotonia… 22
  • 23. << Concubinii, sinceritatea si femeia samarineanca >> In timpul liber mi se intampla sa rasfoiesc diverse reviste mondene, incerc sa le iau pulsul, sa inteleg ce se mai intampla prin lumea aceasta. In multe dintre aceste reviste de „high-life” (desi high-life s-ar traduce prin „viata la inaltime”, la standarde inalte, acolo nu vad decat viata de jos, pamanteasca, lumeasca, vad neputintele firii noastre laudate si preamarite). Citesc, din ce in ce mai des, prin astfel de reviste, articole si interviuri cu si despre vedetele noastre autohtone ca nu se mai pune pret pe casatorie, preferandu-se concubinajul, „casatoria de proba”. Duhul vremurilor noastre estompeaza constiinta crestina; concubinii nu-si mai traiesc pacatul cu sfasiere de inima pentru situatia in care se afla si pe care ar trebui sa o depaseasca. Zeci de cantareti, prezentatori de stiri si alte vedete TV – modelele vremurilor de azi – afirma, spre exemplu, cu nonsalanta: „casatoria este doar o hartie, ce sa fac cu ea. Siguranta in relatie se bazeaza pe cei doi oameni implicati, pe cat de mult isi doresc sa fie bine, nu pe un petic de hartie”. Ma feresc sa insir nume, sa le pomenesc aici pentru ca nadajduiesc ca vor ajunge, cu mila lui Dumnezeu, la o intelegere crestina a vietii. Traiul in comun fara acte, deci si fara binecuvantarea lui Dumnezeu in Taina Cununiei in fata Sfantului Altar – subiect discutat si rasdiscutat; am mai scris si eu pe aceasta tema. Dialogul dintre teolog si o astfel de persoana „deschisa la minte” foarte previzibil, fad, conventional: „Hristos condamna desfraul!”, „Dar nu desfranam, noi ne iubim. Prostitutia este desfrau!”[41]. „Va iubiti, dar tot desfranare este, caci nu v-ati unit prin Nunta; chiar daca nu e o relatie pe bani si chiar daca nu mai aveti pe altcineva, va iubiti cu patima, nu doar prostitutia e pacat”. „Da, dar noi credem in Dumnezeu si-L iubim si El ne iubeste pe noi…”. „Da, dar nu sunteti in randuiala Lui, cine-L iubeste pe Dumnezeu asculta de poruncile Lui…”, etc. O situatie de viata care intristeaza sufletele teologilor nostri sinceri in lucrarea lor, care se simt dezarmati de neputinta de a arata concubinilor Calea. Situatie aproape fara iesire, potentialul dialog sec, searbad… Iata insa o pagina nou-testamentara, arhicunoscuta de altfel, care ne dezvaluie atitudinea corecta pe care trebuie sa o aiba cei (cele) care spun ca n-au nevoie de acte si, implicit, de ritualuri. E vorba de convorbirea Mantuitorului Hristos cu femeia samarineanca la fantana lui Iacov. Iisus ii vorbeste femeii de apa cea vie pe care de o va bea cineva nu va mai inseta in veac, caci apa aceasta se va face in acela izvor de apa curgatoare spre viata vesnica (Cf. Ioan 4, 14). Ca sa nu mai inseteze, samarineanca cere aceasta apa de la Hristos, iar Acesta, ispitind-o, i-a zis: Mergi si cheama pe barbatul tau si vino aici. Femeia a raspuns si a zis: N-am barbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis ca nu ai barbat. Caci cinci barbati ai avut si cel pe care il ai acum nu-ti este barbat. Aceasta adevarat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, vad ca Tu esti prooroc (Ioan 4, 16-19). Ma gandesc ca si femeia samarineanca si-o fi zis ca n-are nevoie de acte si ritualuri popesti. Ea avea nelamuriri in ceea ce priveste credinta (intreaba pe Domnul in ce loc se cuvine a se inchina), insa se-ntelege din cuvantul Evangheliei ca nu punea pret pe randuielile lui Dumnezeu si traia ca atare. Dar iata ca Insusi Dumnezeu vine la ea si in fata „Proorocului” ea nu poate sa spuna: „Vin imediat cu barbatul meu”, ci „N-am barbat!”. Hristos cere de la noi sinceritate; ne cere sa nu ne mintim si sa nu ne mai ascundem dupa tertipuri si atitudini la moda. Noi ne putem minti usor pe noi insine, suntem firi slabe. Mediul ne influenteaza, high-life-ul o cere, concubinajul e trendy, se poarta… Hristos striga insa inspre toate aceste vedete concubine care-si povestesc viata si principiile fara de Dumnezeu prin reviste: „N-ai barbat! (sau N-ai femeie!). Cel cu care esti acum nu-i al 23
  • 24. tau. Vino-ti in fire. Fii sincera ca si femeia pe care am intalnit-o odinioara la fantana lui Iacov de langa cetatea Sihar a Samariei. Nu te-am vazut in fata Sfantului Altar cerand binecuvantarea de a trai impreuna, in iubire, toata viata. Nu te pot lauda, cum am laudat-o pe femeia aceea. Nu traiesti dupa legea Mea, nu te cunosc pe tine”. Bunul Dumnezeu sa dea gandul si cuvantul bun al samarinencei tuturor celor care cred ca n-au nevoie de randuielile lui Hristos! [41] Despre sexualitatea premaritala scrie pe intelesul tinerilor Danion Vasile in excelenta lucrare Cartea Nuntii, Editura Egumenita, 2004, (vezi cap. Despre mirajul sexualitatii). Pe aceasta tema mai recomand Fericitul Arhimandrit Epifanie (Theodoropulos), Familiei ortodoxe – cu smerita dragoste, Schitul Lacu, Sfantul Munte Athos, 2001, in special capitolul Necasatoria si fecioria difera sau se identifica? (p. 28 si urm.). Aici cuviosul parinte grec lamureste ca desfranare nu e doar relatia intima pe bani, ci si „intregirea dragostei” unei perechi care se afla in afara Tainei Nuntii. 24
  • 25. << Reclamele si sufletul nostru >> "Vad ceea ce-mi arati! Aud ceea ce-mi spui! Citesc ceea ce scrii si ma intreb: pentru ce?" (Campania de non-violenta in mass-media sustinuta de Televiziunea PAX) Traim fara doar si poate intr-o lume caleidoscopica, intr-o lume poleita, intr-o lume sclipitoare... E de-ajuns sa deschizi televizorul pentru a te convinge de acest lucru. La orice fel de emisiune te-ai uita, te lovesc din cand in cand... reclamele. Uneori, dimpotriva, am senzatia ca reclamele sunt intrerupte de fragmente de film... S-ar parea ca-s bine venite, caci mai afli lucruri noi si utile, ca de exemplu: trebuie sa arunci periuta cat mai repede, pentru a nu da nas in nas cu virusii, sa-i "lucrezi" numai din taste pe colegii care te enerveaza, sa mananci napolitane, raspunzand cu gura plina la telefon si sa spui respectivului ca a gresit numarul, etc. Mai aflu ca daca ai un brat plin de ciocolate poti spune ca "ai fost in paradis" sau ca matreata e flagelul inceputului de mileniu (cine oare m-a mintit spunandu-mi ca SIDA e acel flagel?...), ca barbatii "nu se mai satura de bere", nu de sete, ci deoarece e musai sa strangi capace pentru concurs. Mai aflu si ca, de nu cumperi sapunul sau detergentul potrivit sau nu consumi sare iodata, esti un om terminat si "faci parte din turma". Inteleg din ce vad ca reclamele la alcool sunt facute special pentru betivi... Replicile din spoturile publicitare observ ca au devenit "automatisme" in discutiile dintre tineri (gen "Pleaca, bre, ca iei vopseaua!", "Inca una si ma duc", etc.). Cred ca intai le-am auzit pe strada si apoi am inteles ca-s luate din reclame... Aflu, de asemenea, ca produsele de fast-food (numite inspirat in argoul american junk-food - adica hrana nesanatoasa, "moarta", cu multe calorii) sunt naturale, probabil pentru simplu motiv ca au in continut cel putin un ingredient sanatos. Inteleg din ce vad ca sexul, aluziile sexuale pot vinde orice produs (de la sapunul care face spuma pe pielea catifelata a top-modelelor, pana la branza topita a colegului care anima mintea unei fetite de clasa a III-a care se intreaba: "Daca ma saruta data viitoare!!?". No comment!). Incepand chiar din postul Adormirii Maicii Domnului s-a facut reclama de promovare a laptelui de consum. De ce tocmai de atunci? Probabil din intamplare... Ea cuprindea o cursa de vaci, nu de tauri, cum stim cu totii ca sunt in Spania. Cam derutant pentru cei mici..., caci, se stie, ei iubesc cel mai mult reclamele. Ceea ce m-a socat indeajuns, incat am crezut ca voi avea cosmaruri, este macabra reclama care ne recomanda sa nu folosim copiii la incalzirea sufrageriei, caci "copiii nu sunt combustibil"... Dar si aceea in care unui tanar ii iese un mic "alien" suparat din stomac, pentru ca nu a citit cu atentie prospectul produsului din care consuma. Reclamele nu ne mai conving, ci ne sperie, ne socheaza si uneori ne si scarbesc. Prea mult, ajunge! Inca un fenomen saturat, spun multi. Ei devin suspiciosi orice le-ai spune. Omul modern se simte mintit, furat, inselat de stralucirea aramei ce seamana izbitor cu aurul. 25
  • 26. Dar nu e acesta aurul. Iar daca e sa li se spuna oamenilor: "Uite, acesta-i aurul", te privesc banuitor. Iar lipsa increderii, banuiala, de buna-seama, e pacat. Credinta este din auzire (Romani 10, 17), dar vai, "nu mai credem tot ce auzim". Ne-am ars cu atatea reclame, incat suflam in orice. Suntem suspiciosi permanent, credem ca toti au un interes ascuns, toti vor ceva de la noi[42]. Si pe Hristos Il tinem departe de noi din aceleasi motive... Hristos a venit sa ne dea, nu sa ne ia. El cere inima noastra pentru a o umple, inca de aici, de bunatatile ceresti. El e aurul de care vorbeam, dar noi prea am fost mintiti si putini mai credem ca El e raspunsul la toate intrebarile noastre, ca dupa El tanjeste sufletul nostru, ca El este ceea ce ne trebuie. La Hristos nu avem alternativa viabila. Multe sunt pe lumea asta, insa noua nu ne trebuie. Bine spunea dumnezeiescul Pavel cand afirma: Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos (I Corinteni 6, 12). Mi se poate reprosa ca le vad pe toate teologal, dar, spunea N. Steinhardt, conditia umana e o conditie teologala[43]. Exista un cuvant evanghelic care ma pune pe ganduri de fiecare data cand il descopar rasfoind Scriptura: Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el; Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac (I Ioan 2, 15-17). Acestea trei: "pofta ochilor", "pofta trupului", "trufia vietii" le vad a fi in antiteza cu cele trei voturi monahale: pofta ochilor si saracia de buna voie; pofta trupului si castitatea; trufia vietii si ascultarea neconditionata. Voturile, in acest caz actioneaza ca niste capace, ca niste inchizatoare de robinet. "Canalele" sunt astupate! Pe de alta parte, cei din lume care insa nu vor sa fie din lume, sunt bombardati de sute de mesaje comerciale zilnic... Toate ne invata cate ceva, toate deschid robinetul. Toate ne deschid spre lume, de fapt spre minciunile ei. Toate ne starnesc pofta ochilor ("trebuie sa-l ai", "e timpul sa ai si tu...", "doreste-ti mai mult", "n-o imparti cu nimeni"), pofta trupului ("rasfata-ti simturile", "pentru barbati adevarati"), trufia vietii ("fii cool", "iesi din turma", "pentru ca meriti", "fac ce vreau, dar stiu ce fac"). Adevarul este ca "ni se dicteaza dorinte ce ne-ndurereaza" (Alain Souchon). Ma intrebam deunazi daca oamenii cu idei din publicitatea romaneasca sau de aiurea au studiat teologia, nu de alta, dar cunosc mult prea bine elemente de ascetica (stiu sa sageteze, stiu sa stimuleze neputinte si patimi, sa creeze dependenta). Bine au facut anumiti ierarhi cand au cerut neimplicarea slujitorilor altarului in industria reclamelor (advertising-ului)... Si totusi sa nu stam cu mana-n san, dar ce putem face?... Sa le evitam cat putem! Sa recomandam, cu dragoste, sa nu se mai experimenteze idei morbide si mincinoase pe cobaii telespectatori. Bietii de ei, ce vina au? Dau sonorul mai incet si asteapta sa vada in continuare, "peste cateva momente", interesantul talk-show, dar de fapt... au si uitat la ce se uitau... Nu mai conteaza. E vremea rugaciunii. Se cere atentie sporita, caci diavolul ne ajuta si el sa uitam ca vorbim cu Creatorul lumii, intervenind cu "reclame"... Si ne da noua, celor ce mergem spre somn, odihna sufletului si trupului... [42] Un redactor publicitar (copy-writer), personaj de roman, descopera in cateva randuri mentalitatea celor de bransa: "Lucrez in publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care va vinde rahat. Acela de va face sa visati la lucruri pe care n-o sa le aveti niciodata. Cer vesnic albastru, gagici care nu-s niciodata nasoale, o fericire perfecta, retusata pe Photoshop, imagini bibilite, muzica ultimul racnet (...). Apostolatul meu e sa va fac sa va curga balele. In profesia 26
  • 27. mea nimeni nu va doreste fericirea pentru ca oamenii fericiti nu consuma" (Frederic Beigbeder, 199.000 lei, Pandora-M, 2004, p. 23). Cuvintele pot parea dure, dar exprima o realitate. [43] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 111. 27
  • 28. << Pentru o presa ortodoxa >> Exista in Romania de azi, printre ortodocsii nostri, tendinta de a demoniza mass-media. Ma intreb sincer ce castigam prin atitudinea aceasta, in conditiile in care noi intarziem sa venim cu alternativa? Este foarte adevarat ca mass-media zilelor noastre a abdicat de la rolul educativ si ca promoveaza nonsalant desfraul, muzica desantata, divertismentul "estival" scabros si lasciv, astrologia, vrajitoria, teorii aparent stiintifice despre lume si viata, fenomenele U.F.O. si paranormale, sincretismul religios si, mai nou, invatatura cultelor neoprotestante. Azi prostul gust si vulgaritatea au devenit, din pacate, sinonime cu libertatea de expresie! "Asta cere publicul" se spune deseori, insa, fara doar si poate, gusturile se si educa. Dar sa nu dam vina pe comunicarea mediatica in sine, ea este, dupa cum ii spune si originea, un "mijloc", un... simplu mijloc. Cei ce alegem suntem noi, cei ce citim ziare, cei ce ascultam radioul, cei ce privim la televizor. Putem lupta, spre exemplu, impotriva unei asa mari inventii cum este televiziunea? E rau televizorul? El e doar un mijloc... Noi, cei ce alegem, alegem bine sau rau. In acelasi duh, am putea spune ca si descoperirea hartiei sau a tiparul sunt lucruri rele, caci se tiparesc putine carti bune si mult prea multe carti proaste. N-ar fi mai bine sa-i invatam pe crestinii nostri sa aiba discernamant, sa aleaga ce-i bun de acolo "asa cum albina culege nectarul din florile bune"? Parintele Teofil de la Sambata de Sus, in stilul sau hatru, spunea ca, daca televizorul nu-i stricat, este bun. Si Parintii Bisericii spuneau in acelasi duh ca nu vinul e rau, ci betia, nu femeia e rea, ci curvia etc. Biserica se adreseaza prin excelenta tuturor fiilor ei, nu doar unor enclave care detesta societatea deschisa si demonizeaza mass-media.... Biserica nu ne indeamna sa iesim din societatea civila, sa intoarcem spatele lumii... Trebuie sa traim in lume, ca si cum nu am face parte din ea in sensul pe care Sfantul Pavel, prin excelenta deschis catre lume, il prezinta in Epistole cand spune: Caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14). Acelasi neinfricat Apostol afirma: Asadar, daca ati inviat impreuna cu Hristos, cautati cele de sus, unde se afla Hristos, sezand de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetati cele de sus, nu cele de pe pamant (Coloseni 3, 1-2). Cum se face ca tocmai autorul acestor versete, Sfantul Pavel, este prin excelenta un om al comuniunii si comunicarii, un om al lumii? Fara doar si poate, cine traieste in cetate si intoarce spatele lumii reale, cine ramane indiferent sau impasibil fata de cele ce se intampla in lume, tradeaza putina iubire fata de oameni (exceptie facand monahii care au parasit lumea nu pentru ca au detesta-o, ci chiar din dragoste pentru ea; multi cred, pe buna dreptate, ca pentru rugaciunile lor Dumnezeu mai tine lumea). De aceea, cred ca se cuvine sa ne calauzim dupa Sfantul Pavel, caci el marturisea cu dragoste Evanghelia pe pamant si inima ii era permanent la Cer. Este adevarat, dupa cum afirma si Danion Vasile, ca "mass-media este Evanghelia zilelor noastre; este lumina dupa care se calauzesc masele de oameni care asteapta vestea cea buna a fericirii pamantesti"[44]. E o realitate. Totul se invarte azi in jurul comunicarii mediatice. Ea e o forta ce nu ar trebui sa o mai neglijam, ea formeaza, ea creste tinerii de azi. Nu castigam nimic daca o demonizam. Daca ochii si urechile a milioane de romani sunt indreptati spre presa, radio si televiziune este si datoria noastra, a celor ce marturisim dupa putere Cuvantul Mantuitorului, de a veni si pe acest drum in intampinarea acestora mici pentru care Hristos a murit. Bineinteles ca Evanghelia trebuie sa fie vestita pe calea traditionala a pastoratiei; predica se tine de la amvon, catehizarea se face in biserica si la orele de religie, dar nu ne mai putem ingadui sa ignoram acest mijloc prin care Cuvantul lui Hristos poate ajunge la oamenii ce-si spun: "nu le am p-astea cu Biserica"... 28
  • 29. Editorialul, spre exemplu, nu este un gen patristic spun ce-i ce se grabesc sa excluda temeiul unei prese crestine, afirma un teolog[45]... Pe buna dreptate, dar in acelasi duh putem sa ne intrebam: o barca poate fi amvon? Iata ca adaptandu-se momentului si locului, Mantuitorul Hristos a facut amvon dintr-o corabie pe cand multimile se imbulzeau pe malul lacului Ghenizaret ca sa-l asculte[46]. Predicile Sfantului Pavel in agora din Corint sunt si ele o... adaptare din mers. Astazi e oportun sa vorbim cu putere multa in agora spatiului mediatic. Unde sunt oameni, e nevoie de marturisirea credintei, de tamaduire sufleteasca. In principiu nu conteaza calea, ea e valoroasa daca aduce roade in timp... Inalt Prea Sfintia Sa Bartolomeu Anania marturisea in emisiunea Eugeniei Voda, "Profesionistii", ca, pe cand era incarcerat la Aiud de catre regimul politic, tinea sambata si duminica predici in limbajul morse celor din celulele alaturate. Vladica s-a adaptat momentului, nu a considerat ca e neadecvat a tine predici la teava de calorifer... Desi Internetul este si el de multe ori demonizat in ziua de azi, totusi multi parinti dau raspunsuri la intrebari duhovnicesti concrete prin Internet. Multe site-uri cuprind carti si predici ortodoxe, poti "vedea", spre exemplu, tot prin mijlocirea lui, adevarate comori iconografice ale Sfantului Munte Athos. Sa nu mai neglijam forta si impactul mass-media, mai ales azi cand traim intr-o epoca a comunicarii... Neoprotestantii, desi sunt un procentaj minuscul fata de Biserica dreptmaritoare, au acaparat intr-o proportie foarte mare spatiul mediatic romanesc... In ziua de azi se folosesc din ce in ce mai mult sintagme ca: "piata libera a religiilor", "pluralism religios", "oferta religioasa", "concurenta valorilor religioase". Nu ne plac astfel de sintagme de marketing si cred ca ar fi bine sa nu ne obisnuim cu ele. Biserica Ortodoxa nu are ce vinde si nici ce cumpara, ea e datoare sa asigure mantuirea credinciosilor in orice vremuri, oricum ar fi ele, si sa ii pazeasca pe fiii ei de invataturile noi pierzatoare de suflet. Pe "n" canale media poti auzi si vedea filme religioase neoprotestante, predici ale unor pastori, explicari simpliste si emfatice ale textelor evanghelice, indemnuri de a suna la un numar de telefon dupa o Biblie sau pentru ca pastorul sa se roage pentru telespectatori. Prozelitismul nu mai este in lumea de azi vazut ca o actiune negativa, ci ca o expresie a libertatii intr-o societate confuza aflata in clocot. E nevoie de o presa ortodoxa care, asa cum spunea Teodor Baconsky, "sa cantareasca ziua din perspectiva eternitatii"[47]... Cred ca in conditiile in care tipul de presa macabru (violuri, scandaluri, ucideri) se dezvolta si acapareaza piata informationala, noi ii putem contrapune faptul cotidian comentat din perspectiva vietii in Hristos, cu accent pe experientele pozitive, ziditoare, demne de urmat. E nevoie de edituri ortodoxe serioase (multi teologi preoti si laici au excelente teze de licenta care cu putin efort, concretizat in a le rescrie pe-ntelesul crestinilor de rand, ar merita sa vada lumina tiparului), de ziare si reviste de spiritualitate de larga circulatie, cu subiecte incitante, care sa respecte regulile de piata, pentru a fi vandabile. E nevoie de emisiuni radio-TV ortodoxe bine facute, programate si in afara timpului liturgic, ca sa poata fi vizionate si de cei ce merg regulat la Sfanta Liturghie. Tocmai cei mai interesati de emisiunile acestea nu le pot urmari. Va mai amintiti celebra emisiune Credo de pe TVR 2 de acum vreo 10 ani si cum era asteptata cu sufletul la gura de crestinii mai mult sau mai putin credinciosi si cate comentarii nastea a doua zi? Va amintiti impactul extraordinar al filmului Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirrelli? Pe buna dreptate, parintele Stefan Iloaie, directorul postului de Radio Renasterea (Cluj) si printre putinii teologi specialisti in mass-media, spunea ca "Nu vom sti niciodata toate modalitatile prin care Dumnezeu lucreaza si prin care El Se face cunoscut in lume"[48]. Teologii cu condei pot mai mult decat sa tina "sfantul zilei" sau sa explice in trei randuri Evanghelia duminicala. E nevoie in presa de azi de o viziune ortodoxa asupra lumii in care 29
  • 30. traim. Cuvantul lui Hristos, de buna seama, merita mai mult decat un colt de pagina, de cele mai multe ori cu invecinari stanjenitoare si rusinoase ("gainarii" de presa sau nuduri tip "fata de la pagina 5"). Cei ce merg constiinciosi la biserica, cei care Il marturisesc pe Hristos cel Viu prin insasi viata lor, oare nu simt nevoia ca ceea cred sa se regaseasca intr-o mai mare masura in spatiul mediatic? Oare iubesc ei aceasta enclavizare sau pur si simplu cred ca nu se mai poate face nimic? Poate ca presa ortodoxa nu va avea niciodata tirajele revistelor... cu pictoriale sau ale cotidienelor sportive, dar stiu cu siguranta ca exista interes nu doar pentru "campionii slavei lumesti" (sportivii, artistii), ci si pentru "campionii slavei celei ceresti" (sfintii). Oare nu ne-a obosit pe toti satirizarea in mass-media a superstitiilor unor crestini sau prezentarea marilor praznice intr-un limbaj total neadecvat sau doar din perspectiva unor aspecte absolut nesemnificative (bradul de Craciun, iepurasul de Pasti, etc.)? Faptul religios are, in general, valoare pentru jurnalisti doar daca e inedit, senzational sau pune Biserica intro lumina nefavorabila. Personal deplang astfel de situatii si recomand, in consecinta, facultatilor de jurnalism sa studieze si oarece discipline teologice, pentru ca omul de presa de la noi - prin cuvantul lui scris sau vorbit - se adreseaza unor suflete crestine. Nu mai spun ca ignoranta nu e deloc o buna carte de vizita... Despre moralitatea presei s-a vorbit nu o data. De aceea, Teodor Baconsky afirma ca a scrie un simplu articol despre cele sfinte intr-o gazeta mediocra, suburbana, e ca si cum ai transforma in capela una din dependintele unui bordel[49]. E un mare risc? Da, se pare ca este... Dar exista si posibilitatea ca, printr-o lucrare sustinuta, bordelul sa se transforme, cu mila lui Dumnezeu, intr-un asezamant de binefacere. Biserica noastra vie si dinamica isi poate asuma acest lucru. Capul ei, Hristos ne spune: Indrazniti. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). [44] Danion Vasile, Cartea nuntii. Cum sa-mi intemeiez o familie?, Editura Nemira, 2003, p. 101 (reeditata si la Editura Egumenita). [45] Cf. Teodor Baconsky, Ispita binelui, Eseuri despre urbanitatea credintei, Editura Anastasia, 1999, p. 83. [46] Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret, A vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-Se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si sezand in corabie, invata, din ea, multimile (Luca 5, 1-3). [47] Teodor Baconsky, op. cit., p. 82. [48] Arhid. Dr. Stefan Iloaie, Tinerete, ideal, Biserica (carte de interviuri), Editura Agaton , Fagaras, 2002, p. 144. [49] Cf. Teodor Baconsky, op. cit., p. 86. 30
  • 31. << Pervertirea cuvintelor (deturnare de sens) >> Noi, crestinii stim bine un lucru: cuvintele nu-s obiecte de joaca. Te poti juca cu multe, dar nu cu vorbele, caci ele sunt stropi din Cuvantul Vietii sau, mai bine spus, asa ar trebui sa fie. Cuvintele noastre trebuie sa se regaseasca in Cuvantul Vietii. Cuvintele noastre au sens, au valoare doar daca marturisesc Viata; in rest, totul e desertaciune... Se cuvine, de asemenea, conform Scripturii, sa spunem ceea ce e da, da si ceea ce e nu, nu, caci ce-i mai mult de la cel rau este (cf. Matei 5, 37). Asistam in ziua de azi la o pervertire a cuvintelor, mai ales a celor ce au conotatie spirituala, moral-religioasa. In mediile culturale se vehiculeaza des vorbe cu sens deturnat. E chiar la mare cautare sa filosofezi pe astfel de teme... La ce ma refer? Spre exemplu, ce intelege lumea desacralizata de azi, prin a fi "conservator" sau "traditionalist"? Pentru ea inseamna a fi inchistat, invechit, anacronic... Biserica noastra, insa, si-a asumat acesti termeni pretiosi, chiar si in unele definitii, bineinteles fara a le da sens peiorativ. A conserva ceea ce e valoros, a pastra traditia nu poate fi decat un lucru pozitiv. "A fi bisericos" inseamna a merge des la biserica si a respecta invatatura, poruncile si prescriptiile Bisericii, insa pentru multi expresia se traduce prin "a fi bigot", "a fi habotnic"! De asemenea, ce spune lumea actuala ca inseamna "dogmatic"? Oare nu limitat, inchistat, redus, circumscris, preconceput!? Noi, crestinii ortodocsi spunem insa ca dogmatica ne clarifica adevarul revelat, ne expune sistematic dogmele, definindu-ne deci adevarul de credinta. De vom marturisi o alta invatatura devenim eretici si nu mai avem partasie cu Hristos - Adevarul... Azi e la mare cautare sa "gandesti liber", insa putini si traiesc realmente liberi, din ce in ce mai putini, caci ceilalti inca nu stiu ca si pentru ei este valabila afirmatia: adevarul va va face liberi... Un alt exemplu: Pentru crestini, "saracii cu duhul" sunt cei smeriti (intr-una dintre interpretarile patristice), pentru lumea de azi ei sunt prostii, naivii... Chipurile, pe acestia i-ar ferici Bunul Dumnezeu... Noi numim "mironosite" pe curajoasele si marturisitoarele femei "purtatoare de mir" care vin la mormantul Domnului; lumea de azi insa numeste mironosite pe fetele fandosite, sclifosite, usor fatarnice si viclene si pe cele care vor sa para mai evlavioase decat sunt. De aici si concluzia falsa - in ochii unor necredinciosi - ca aproape orice fata evlavioasa de fapt... "face pe mironosita". Apropo de fete, in urma cu vreo cincisprezece ani, daca spuneai despre cineva ca e "fata buna", toti intelegeau ca are inima buna. Astazi, cand tinerii spun despre o fata ca "e buna", ei fac referire la trup, referire cu conotatie sexuala evidenta. Pudoarea e definita ca fiind "sentimentul de sfiala, de jena, de decenta manifestat in comportamentul cuiva; prin extensiune - curatenie morala"[50]; ea este insa asociata mai mereu si definita ca "falsa pudoare", iar daca-i falsa trebuie lepadata. Ce se cere a fi lepadata? Falsa pudoare. Ce se leapada insa? Chiar pudoarea! 31
  • 32. E dureros si nedrept ca astfel de cuvinte s-au "travestit", ca li s-a denaturat sensul profund moral-religios. De ar fi doar acestea... Insa si "evlavia", "smerenia", "jertfa" sunt deja cuvinte prea grele pentru lumea postmoderna conectata la internet... Ele parca sunt aduse de la muzeu, prea miros "a bunica", a naftalina, a traditie. Biserica mileniului III e datoare sa lamureasca si uneori chiar sa ia atitudine cu demnitate fata de astfel de deturnari de sens, caci nu e bine sa lasam prea mult cuvantul pe seama "fauritorilor de basme" si a "ritorilor nebuni", caci scris este ca vom da raspuns pentru fiecare cuvant pe care-l vom rosti, si se cuvine deci sa pazim turma. Teologul are Cuvantul si inca nadajduiesc sa aiba si ultimul cuvant. Si chiar mai mult decat atat - nadajduiesc ca ne vom creste pruncii intr-o tara ce va pune pret pe cuvantul teologului pentru simplu motiv ca acesta nu-i al Lui, ci e din Cuvantul Vesnic "prin care toate s-au facut"... Sa vorbim lumii cu cuvinte noi si vii, sa-i descoperim sensurile pervertite de aculturatii zilelor noastre, sa cuvantam pe-nteles in agora acestui veac, sa ne deschidem spre lume. Si sa-i vorbim cu dragoste. Invierea Domnului ne invata ca doar dragostea e mai puternica decat moartea. Sa nu ne lasam amagiti de o falsa conceptie despre ravna, sa nu confundam ravna pentru credinta cu agresivitatea noastra, spunea Sfantul Ignatie Briancianinov in Despre inselare[51]. Sa indreptam pe aproapele fara patima, caci si noi suntem pacatosi, nicidecum sfinti. Cred ca vom fi judecati si pentru tacerea noastra, pentru jena noastra de a nu parea ridicoli in fata lumii. E vremea sa strigam in pustia acestui veac (ce nu se arata deloc a fi religios ori mistic), sa strigam convingator, fara patima, ci cu dragoste, ca si odinioara Inaintemergatorul. Acum e vremea! De n-o vom face acum s-ar putea sa vina ziua cand nu ne vom mai intelege unii cu altii. [50] DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 868. [51] Vezi Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca (p. 11 si urm.), in Sfantul Ignatie Brianceaninov, Despre inselare, Schitul Lacu, Sfantul Munte Athos, 1999. 32
  • 33. << 10-15 noiembrie – Saptamana tolerantei. Toleranta de azi: cal troian occidental intr-o Romanie urgisita? >> Si nu fiti partasi la faptele cele fara de roada ale intunericului, ci mai degraba osanditi-le pe fata (Efeseni 5, 11) Suntem in "Saptamana tolerantei" si ma simt nevoit a relua aceasta tema... Intr-o lume in care se face deseori lobby pentru toleranta (de buna seama, prost inteleasa) te intrebi ce consecinte pot avea cuvintele profilactice, cuvintele "de folos" cum le numeste Patericul... Fratilor, chiar de va cadea un om in vreo greseala, voi cei duhovnicesti indreptati-l, pe unul ca acesta cu duhul blandetii, luand seama la tine insuti, ca sa nu cazi si tu in ispita (Galateni 6, 1). Sfantul Pavel ne indeamna de buna seama, insa astazi nu mai putem atrage atentia, nu mai putem constientiza tineretul acesta debusolat, si nu numai - intreaga opinie publica -, asupra pericolelor de langa noi, fara a fi catalogati intoleranti. E aproape imposibil sa-ti asumi lupta cea buna a marturisirii lui Hristos cu nadejdea ca pui o caramida la reasezarea lumii de maine pe temelia valorilor crestine, fara a fi acuzat de fundamentalism religios, misticism bolnavicios si intoleranta. Daca atragi atentia asupra unor nelegiuiri, chiar si cu duhul blandetii si al dragostei, esti astazi catalogat intolerant sau cu alte apelative ca fanatic, rigid, patimas, extremist, habotnic, bigot... Smerita lucrare de a marturisi adevarul si a de a vindeca, prin mila lui Dumnezeu, neputinte si rani, se loveste azi de calul troian occidental numit Toleranta. Suferim de boala indiferentei (sora buna a tolerantei), a indiferentei fata de aproapele pierdut, a indiferentei fata de cel smintit ce merge pe drumul pierzarii... "De ce sa ne amestecam? E viata lui, dreptul lui, alegerea lui..." auzim deseori. Din pacate, tarile est-europene de curand scapate de sub jugul totalitar comunist sunt extrem de tolerante, primitoare a aproape tot ce vine din Occident. Stam chiar mai rau, pentru ca, spre deosebire de unele state vestice puternic secularizate, noi nu refuzam mai nimic din ceea ce primim. Pentru noi, tot ce vine din afara e bun, minunat, chiar daca sclipeste doar ambalajul. Invatam in fiecare zi sa toleram... Sotiile isi tolereaza sotii betivi, violenti sau adulterini, toleram prozelitismul religios pe toate canalele media, toleram o politica dusa spre pierderea identitatii nationale[52] si a demnitatii umane[53], toleram educatia sexuala anticrestina din scoli, toleram moda pseudo-lesbianismului (vezi Madonna si Britney Spears[54], Mihaela Radulescu si Daniela Nane, etc.). Toleram, spre exemplu, existenta tarabelor de ziare (ce au intotdeauna si reviste pornografice) la doi trei pasi de biserici si scoli, toleram vrajitoria, magia, practicile oculte pe diverse canale media, desi ele nu sunt asumate de nici unul din cultele recunoscute in tara noastra sau in U.E. Toleram, pana la urma, prezenta si lucrarea diavolului in viata noastra si a celor de langa noi. In vremurile noastre, toleranta a capatat mari proportii. Cu siguranta, daca lucrurile vor merge pe acelasi fagas, multi vor relativiza pacatul, viciul, anormalitatea, imoralitatea... Deja observam cu tristete ca multi spun binelui rau si raului bine. Obisnuinta este a doua natura 33
  • 34. care tinde sa o inlocuiasca pe prima, pe cea a firii noastre in care Dumnezeu a scris judecata nemincinoasa, capacitatea de a discerne intre bine si rau. In lumea tolerantei, granita intre bine si rau, frumos si urat, adevar si minciuna nu se vede deslusit. In spiritul tolerantei trebuie sa acceptam anormalitatea aproapelui si s-o numim normalitatea lui. In general se spune: "atat timp cat nu ma afecteaza personal ceea ce face, gandeste sau traieste aproapele este in regula, ce-mi pasa mie?...". Prin chemarea pe care Hristos ne-a facut-o, noua crestinilor, ne pasa de ceilalti. Indiferenta este cu siguranta pacat, iar toleranta, in situatia asta, inseamna pur si simplu a nu iubi. Hristos ne indeamna sa avem dragoste unii pentru altii, ne indeamna sa suferim cu cei ce sufera... Lucrurile insa nu se pot pune in randuiala cand toleranta te invata ca si neoranduielile trebuie sa existe. Nu se poate face educatie sanatoasa intr-o lume in care esti nevoit sa tolerezi, sa-l intelegi pe fiecare asa cum e fara sa incerci sa-l aduci pe drumul cel bun... Ma gandesc ca multi din apropiatii nostri isi primejduiesc mantuirea sufletului pentru ca, in loc sa le intindem o mana de ajutor, noi "ii toleram asa cum sunt". Poate nici ei nu-s multumiti cu alegerile facute (caci omul face si raul pe care nu-l doreste, cf. Romani 7, 19), dar noi, in spiritul tolerantei, respectam alegerile lor nefericite. Toleranta zilelor noastre ne indeamna la savarsirea unor pacate prin omitere. Se poate pacatui si prin tacere, prin lipsa de actiune, atunci cand nu-L marturisesti pe Hristos in fata oamenilor. Se pacatuieste spre exemplu cand o persoana, auzind ca o amica vrea sa avorteze si-i cere sfatul, tace sau ii spune: "nu stiu ce sa zic, e problema ta". Oamenii se tem uneori sa nu cada in judecarea aproapelui, desi atunci cand sincer te doare caderea cuiva si cu dragoste nadajduiesti ca, spre slava lui Dumnezeu si folosul sau sufletesc, se va vindeca, nu e judecata. Parintii ne invata sa facem distinctia clara intre fapta pacatoasa si omul pacatos. Nejudecarea pacatului tradeaza nepasare si racire a inimii... A fi mai milostiv decat Insusi Dumnezeu e pacat, adica a fi mai ingaduitor tu decat este Insusi Dumnezeu cu aproapele, de fapt cu nelegiuirile lui... Unii ar spune ca Dumnezeu e tolerant cu noi, inclusiv cu pacatul caci, iata, inca ne mai tine, insa Biserica pe care El a intemeiat-o a fost investita sa propovaduiasca Evanghelia spre schimbarea vietii (metanoia) celor ce o asculta si o implinesc. Unde S-a aratat Hristos tolerant cu raul, cu nedreptatea, cu patima: Cand spune diavolului: "Inapoia Mea, satano"? Cand darama mesele schimbatorilor de bani adunati la Templu? Cand critica pe farisei si carturari? Nici Sfantul Pavel n-a tolerat pe atenieni, ci a schimbat drumul vietii lor, mai mult, a schimbat insasi istoria civilizatiei grecesti. Nici Ioan Botezatorul n-a tolerat pe Irod care se casatorise cu cumnata sa, Irodiada. De ce e intolerant Ioan (un profet iudeu) cu Irod (un inalt demnitar pagan)? Pentru ca si-a dorit sincer indreptarea sa. Stim bine ca sfintii lui Dumnezeu patrunsi de harul dumnezeiesc nu ii pot uri pe oameni. Sunt incredintat ca Irod (care-l pretuia pe Ioan) s-ar fi indreptat, daca nu ar fi existat nefericitul eveniment al dansului Salomeii si promisiunea facuta. Ispita orgoliului a fost mai mare decat pretuirea pe care o avea pentru marele prooroc. Nu suntem adusi la existenta pentru "a fi", ci mai ales pentru "a deveni". "Caut pe cineva care sa ma accepte asa cum sunt", spun multi. Deseori, "asa cum sunt" se refera la acceptarea patimilor, a viciilor in viata personala. De ce oare unii simt un mare gol in suflet? Pentru ca ei "sunt", dar nu vor "sa devina"! Am cazut deseori sub povara neputintelor mele. Multi au tinut sa-mi arate ca ma apreciaza oricum, "asa cum sunt". Prietenii mei si vecinii mei in preajma mea s-au apropiat si au sezut; 34
  • 35. si cei de aproape ai mei departe au stat (Psalmi 37, 11). Desi aproape fiind, departe erau. Eu as fi preferat o mana intinsa, un sfat bun ca sa se implineasca Scriptura care spune: Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos! (Galateni 6, 2). Sincer Il rog pe Hristos Domnul sa ma fereasca pe viitor, la vremuri de cercare, de oameni toleranti si ingaduitori cu mine! Cel ce leapada mustrarea isi urgiseste sufletul sau, iar cel ce ia aminte la dojana dobandeste intelepciune (Pilde 15, 32). [52] Totusi Constitutia Romaniei ne spune la artic. 33 (3): "Statul trebuie sa asigure pastrarea identitatii spirituale, sprijinirea culturii nationale"... [53] La artic. 30 (6), Constitutia stipuleaza: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine". [54] In cadrul show-ului MTV Video Music Awards din septembrie 2003, Madonna o saruta lasciv si prelung pe Britney Spears. Din acest sarut, care a facut mare valva, s-a nascut o prietenie deosebita, cele doua staruri pop au lucrat o piesa si au filmat impreuna un videoclip. Mai apoi Britney a fost convertita de catre Madonna la invatatura ezoterica a Cabalei (ultima moda in materie de spiritualitate la Hollywood), adica, fara sa stie probabil, s-a lepadat de Hristos... 35
  • 36. << Viata in Hristos versus integrarea europeana >> "Va urez ca intrarea in Europa sa o faceti cu fruntea dreapta si nu in genunchi" (I.P.S. Hristodoulos al Atenei, din cuvantul adresat cu ocazia vizitei sale in Romania din iunie 2003. De fata au fost multi demnitari romani, inclusiv presedintele tarii) In mediile crestine, aud din ce in ce mai des vorbindu-se - de fapt, susotindu-se - despre pericolul integrarii noastre in structurile europene. Crestinii nostri sunt ingrijorati ca o data cu intrarea in Uniunea Europeana viata in Hristos va fi mult mai grea. Ingrijorarea, temerea, nelinistea, zbuciumul insa nu fac bine vietii in Hristos. Psalmistul ne spune ...in Dumnezeu am nadajduit, nu ma voi teme: Ce-mi va face mie omul? (Psalmi 55, 4). Sa incercam sa raspundem intrebarii psalmistului. Ce ne poate face noua "omul"? Ce ne poate face U.E.? Unii crestini, eludand fara sa-si dea seama problemele dinlauntru, discuta de cele din afara si, din constiinta civica de buna seama, se lamenteaza spunand: "Sa vezi ce ni se va intampla! Sa vezi ca vor da si legea aia!... Vom vedea homosexuali la colturile blocurilor. Vor fi prostituate peste tot. Cine stie daca Religia se va mai preda in scoala?! etc.". Problema din punctul meu de vedere nu este pusa corect, e aici o focalizare eronata. De ce simtim nevoia, noi ortodocsii, sa avem neaparat un cadru favorabil pentru viata duhovniceasca? Hristos nu ne indeamna sa ne cream un cadru bun, conditii deosebite, un confort sporit. Hristos atentioneaza turma mica (Luca 12, 32): Acestea vi le-am grait, ca intru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Exista in aceasta iesire a noastra in afara un oarecare soi de narcisism, simtim ca e absolut necesar sa ne vada lumea cu ochi buni. Scopul nostru ca si crestini e sa ne vada bine de la Bruxelles? Sa primim nu stiu ce suma de la buget? Sa ne sprijine nu stiu ce partid? Trebuie spus ca Biserica e mult mai mult decat oranduirile lumesti, trecatoare, carora insa trebuie sa ne supunem dupa cuvantul Apostolului: Supuneti-va, pentru Domnul, oricarei oranduiri omenesti, fie imparatului, ca inalt stapanitor, fie dregatorilor... (I Petru 2, 13). Oranduirea sociala poate fi buna sau rea dar, in principiu, ea nu se face pricina a caderilor noastre, in sensul ca nu ajuta la nimic daca dam vina pe ea. Lot se afla in Sodoma si s-a salvat, pe cand Iuda era cu Domnul si sa pierdut. Mai mult, Adam se afla in rai unde toate erau bune foarte (avea deci "cadru bun") si tot nu i-a folosit. Traim multi dintre noi cu iluzia ca, daca lumea in care existam (sau supravietuim) s-ar aseza pe un fagas bun, am fi mai buni crestini. Adevarul e ca, dimpotriva, daca noi vom deveni buni crestini, lumea se va putea schimba. E paradoxal, dar atunci cand Biserica a avut "cadru bun", de exemplu cand a primit libertate de manifestare dupa anul 313, atunci a explodat si monahismul eremitic. Problema este in alta parte. Spre exemplu, ce ne opreste pe noi sa stingem televizorul cand apar tot felul de blestematii si desfranari? Pofta din noi! E posibil sa ramanem aceeasi oameni mici la suflet si daca televiziunea publica s-ar hotari sa faca educatie in spirit crestin. Pofta e in noi, ispitele vin si trebuie sa vina, caci nu s-ar mantui nimeni fara ele, dar noi nu trebuie sa le primim. Influentele externe sunt reale doar daca le primim. Problema aceasta insa n-o reglementeaza Bruxelles-ul sau Uniunea Europeana. Sa nu exageram pericolele integrarii noastre in U.E.; alegerile noastre pot fi periculoase, caci nimic nu ne poate vatama daca nu ne vatamam noi singuri. Pericolul e in noi, nu in integrarea europeana. Nu ne opreste UE sa ne pocaim pentru pacatele noastre... In Pateric se spune ca deseori pustnicii coborau in cetate sa-si vanda rucodeliile (impletiturile, lucrul mainilor lor) si acolo dadeau de prostituate si de alti oameni fara Dumnezeu; asta se 36
  • 37. intampla deci si in vremea marilor ierarhi ai Bisericii, in veacul de aur. Asa a fost de cand lumea. Procentele privind numarul crestinilor nu sunt semnificative intotdeauna. Dintotdeauna numarul celor care si-au asumat realmente o viata in duh, o viata in Hristos, a fost mic. De unde ideea aceasta de "religie a maselor", cand Hristos ii numeste pe crestini "turma mica"? Societatile de azi sunt desacralizate sau chiar mai mult - vadit anticrestine. E o realitate. Parese ca grecii, atat de laudati pentru ortodoxia lor curata, au si mai putini tineri in biserica, au prostituate pe toate drumurile, au canale TV pornografice. E vremea cernerii, comunitatile inchegate, "vii in Hristos", vor fi enclave in lumea viitorului. Bunul Dumnezeu insa ne poarta de grija. Cautati mai intai imparatia Lui. Si toate acestea se vor adauga voua. Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia (Luca 12, 31-32). Acesta e cuvantul pe care trebuie sa-l punem la inima noastra si sa nu deznadajduim[55]. Nu militez pentru o toleranta post inteleasa, nici pentru resemnare, nici pentru lipsa de actiune. Cred in forta crestinilor, in "instantele" civice care sanctioneaza conduita publica smintitoare, cred in "ecologizarea" informationala. Sunt pentru actiune pentru ca faptele rele ale intunericului trebuie osandite pe fata - cf. Efeseni 5, 11. Trebuie sa luam atitudine, sa nu toleram raul, dar daca cu toate acestea lucrurile nu merg in directia pe care ne-o dorim, daca raspunsurile factorilor indrituiti nu vin in sprijinul crestinului, in sprijinul moralei, sa nu deznadajduim, sa facem ce putem face, nu ceea ce nu putem. Sunt lucrari care stau in puterea noastra a le implini, altele sunt in mana lui Dumnezeu. Ma tem insa ca unii crestini bifeaza aprioric multe din problemele pe care le ridica societatea actuala ca fiind nerezolvabile. Pentru aceasta stare romanul a inventat si un cuvant: "lacebunita". Dar mai presus de orice sunt pentru o concentrare pe lupta launtrica. Trebuie sa luptam mai intai cu raul din noi insine, apoi cu cel din afara... Putem insa spune oamenilor: "Fratilor, de-a lungul istoriei regimurile politice au fost cand rele, cand bune. Unele au fost chiar foarte rele. E posibil ca o data cu integrarea europeana sa avem si legi nefavorabile, anticrestine, trebuie sa fim cu multa luare aminte. Credem ca ispitele se vor inmulti. Ele vor fi mult mai fine dupa ce vom intra in UE. Multi dintre cei neintariti in credinta si nadejde vor fi mai usor ispititi sa cada in apostazie. Noi insa sa stam bine, sa stam cu frica, sa avem grija sa nu mai fim barfitori, furi, desfranati, mici la suflet. Intram in Europa, dar cu ce valori, cu ce bagaj? Stim noi prea bine invatatura Bisericii noastre? Stim de ce suntem ortodocsi? Iata, integrarea ne va pune pe noi in lucrare mai cu ravna, vom dezvolta latura sociala, latura misionara...". Adevarul este ca daca Dumnezeu n-ar ingadui, n-am intra in UE, dar ingaduie. Dar daca ne va fi mai rau, daca ne va fi peste putere de greu, de ce ingaduie Bunul Dumnezeu? Raspunsul l-am gasit in cuvintele Apostolului Pavel: Caci nu voim, fratilor, ca voi sa nu stiti de necazul nostru, care ni s-a facut in Asia, ca peste masura, peste puteri, am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel ce inviaza pe cei morti, Care ne-a izbavit pe noi dintr-o moarte ca aceasta si ne izbaveste si in Care nadajduim ca inca ne va mai izbavi... (II Corinteni 1, 8-10). Situatiile limita ne ajuta sa nu ne punem increderea in noi, ci in Domnul. E o pedagogie dumnezeiasca in toate. Noi, usor-usor trebuie sa ne desprindem de lumea aceasta, nu in sensul de a-i intoarce spatele, ci dupa cuvantul Apostolului: ...nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14). Dar sa luam in discutie una din temeri. Sa zicem ca din 2007 nu se va mai preda religia in scolile de stat. Ar fi o mare durere, chiar foarte mare. Dar vai, de fapt ce s-ar intampla? Ne-am simti handicapati, schiloditi? Am cadea in deznadejde? Aceasta era scopul nostru, pentru el traiam? Sa-l vedem pe Hristos in scoala? Nu vreau sa neg importanta, rolul orei de religie, dar 37
  • 38. trebuie sa stim ca statul ramane stat (Cezar, uneori mamona) si ca noi in esenta trebuie sa cerem mult de la noi insine si prea putin de la altii. Ajutorul din partea statului era scopul nostru? Nicidecum! Biserica in aceasta situatie (ipotetica pana la urma) va trebui sa se reorienteze, sa creeze scoli confesionale, scoli de duminica, sa intareasca prin preoti si teologi laici lucrarea catehetica. Misiunea sociala este o componenta importanta, dar nu e cea mai importanta. Cea mai importanta e schimbarea vietii, metanoia, unirea cu Hristos. Biserica il ofera pe Hristos. Un lucru este insa esential, pericolele trebuie identificate, trebuie sa spunem lucrurilor pe nume (caci e grav a spune raului bine si binelui rau). Spuneam intr-un alt context ca ar fi bine sa nu mai cautam justificari, sa nu mai dam vina pe societate, pe U.E., pe lipsuri, ci sa vedem in spatele gesturilor proprii lipsa atasamentului fata de valorile moral-crestine si putina noastra credinta. Despre putina credinta vorbeste o pericopa evanghelica: Si s-a pornit o furtuna mare de vant si valurile se pravaleau peste corabie, incat corabia era aproape sa se umple. Iar Iisus era la partea dindarat a corabiei, dormind pe capatai. L-au desteptat si I-au zis: Invatatorule, nu-Ti este grija ca pierim? Si El, sculandu-Se, a certat vantul si a poruncit marii: Taci! Inceteaza! Si vantul s-a potolit si s-a facut liniste mare. Si le-a zis lor: Pentru ce sunteti asa de fricosi? Cum de nu aveti credinta? Si s-au infricosat cu frica mare si ziceau unul catre altul: Cine este oare, Acesta, ca si vantul si marea I se supun? (Marcu 4, 37-41). Incercati sa inlocuiti in textul Scripturii marea involburata si vantul cu integrarea in structurile europene. El ingaduie "vantul", tot El il si potoleste... Cred ca ne ingrijoram pentru ca nu stim ce fel de Dumnezeu avem! Am pus la inima aceste cuvinte pe care le-a scris un parinte pe un forum de pe net: "Gandurile nu trebuie sa ne framante, ci sa ne lumineze. Dar daca un gand aduce framantare, nu lumina, gandul acela nu este de la Dumnezeu. Gandul la Hristos, la Maica Domnului, la Sfinti, la ingeri, la iad, la moarte. Si toate cu liniste, fara smucituri, fara incrancenari. Noi trebuie sa ne intoarcem in noi, sa ne intoarcem inauntru, nu sa ne revarsam in afara, in cele ale lumii. In lume si ca lumea am fost pana a cunoaste pe Hristos, dar de acum sa murim lumii. Sa dam cezarului ce este a cezarului, iar lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu (cf. Luca 20, 25)". [55] "Deznadajduit de morala si de decaderea duhovniceasca a societatii (grecesti - n.n.) asa cum o zugravea un oarecare predicator, un tanar a cerut parerea Staretului. - Asculta, fiule, i-a spus Staretul. Multi incep de pe o temelie gresita: Cum sa se intample acestea, daca traim intr-un stat crestin? Ci trebuie sa consideram ca noi, crestinii de azi, traim intr-un stat idolatru, ateu, masonic, etc., si sa fim multumiti ca inca nu ne-au lovit cu pietre si nu ne-au rastignit. Acesta este adevarul amar" (Crampeie de viata, Din invatatura Parintelui Epifanie I. Teodoropulos, Schitul Lacu, Sfantul Munte Athos, 2000, p. 221). Parintele Serafim Rose este si mai tulburator cand spune ca acestia poate sunt ultimii ani in care mai putem continua sa raspandim liber cuvantul. 38
  • 39. << Businessman-ul si morala ortodoxa >> Averea personala a lui Bill Gates este echivalenta cu PIB-ul Portugaliei. Cifra de afaceri a lui General Motors (168 miliarde de dolari) este echivalenta cu PIB-ul Danemarcei. In fiecare zi, cele mai mari 200 de averi din lume cresc cu 500 de dolari pe secunda. 2,8 miliarde de locuitori ai planetei traiesc cu mai putin de doi dolari pe zi. Bugetul mondial al cheltuielilor militare depaseste 4.000 de miliarde de dolari, adica de doua ori totalul datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare. 70% dintre locuitorii planetei nu au telefon si 50% nu au electricitate. (Frederic Beigbeder) Un absolvent de teologie ortodoxa, actualmente student la o facultate economica din Iasi, marturisea pe un Forum de discutii de pe Internet ca in permanenta este asaltat cu intrebari de genul: "Cu ce a contribuit religia crestina, in special Ortodoxia, la buna desfasurare a activitatii economice?". In permanenta i se punea in fata faptul ca cea mai puternica influenta in economie au avut-o Bisericile protestante, ele fiind, in viziunea ASE-istilor, mult mai deschise spre noutate... De aceea, gasesc important a lamuri interconditionarea dintre religie si economia de piata. Putem spune ca Biserica incurajeaza activitatea economica? In ce conditii? Cu ce amendamente? Discutia ar putea merge chiar mai departe. Este businessman-ul roman un ignorant religios? Sau trebuie neaparat sa fii ignorant religios ca sa fii businessman? Caci lipsa eticii in afaceri aduce, se intelege, mai mult profit... Nu as vrea in acest scurt cuvant sa intru in chestiuni ce tin de istorie sau de percepere interconfesionala a problematicii in discutie, insa trebuie sa luam in seama o concluzie a lui Max Weber din celebra sa lucrare Etica protestanta si spiritul capitalismului unde recunoaste ca oamenii cu un deplin spirit al capitalismului astazi tind sa fie indiferenti, chiar ostili fata de Biserica. La Sfanta Liturghie, lacasurile de cult sunt este pline de oameni simpli, smeriti si majoritatea cu venituri modeste. Numarul celor avuti apropiati de Biserica este, se pare, mai mic. Si aceasta nu din punct de vedere numeric, ci procentual... Bineinteles ca Hristos ne cheama la comuniune in Biserica pe toti deopotriva. De ce raspund intreprinzatorii mai greu la aceasta chemare?... Multi considera ca omul de afaceri este obsedat de ideea de a-si inmulti profitul, ca el se gandeste permanent la investitii, la impozite, la decontari si ca, in principiu, el nu se limiteaza la o afacere care sa-i aduca un castig multumitor si sigur, ci cauta sa stranga mai mult si mai mult, aproape cu orice pret. Cei care pot fi inclusi in aceasta categorie sunt, de buna seama, departe de o intelegerea crestina a vietii. Intr-o astfel de situatie, nefericita de altfel, doar un ignorant religios poate duce usor "crucea" aceasta obsedanta a banului care trebuie neaparat sa se inmulteasca... Bineinteles ca nu banii sunt rai sau buni, ci oamenii in functie de alegerile lor devin rai sau buni... Aceiasi bani care "fac" arme, ridica si spitale sau asezaminte de binefacere. Saracia, stie orice teolog, e virtute doar daca e asumata de buna voie. Ea se cultiva exemplar in viata calugareasca. Are legatura cu relatia omului cu Dumnezeu: omul renunta la darurile pe care Dumnezeu i le ofera pentru Dumnezeu Insusi, adica ajunge sa prefere mai mult pe Daruitor 39
  • 40. decat darul Acestuia pe care-L intoarce Domnului. Parintele Dumitru Staniloae, in Dogmatica sa, vorbeste inspirat in acest sens despre "lumea ca dar si Crucea pusa pe acest dar". In lume, saracia este, de cele mai multe ori, asumata fara voie, e semn al unei lipse de sperante cum ca ai mai putea face ceva pentru bunastarea personala sau a familiei, caci, sa fim sinceri, oamenii vor sa aiba bani. Nu am intalnit in lume oameni care sa iubeasca lipsa. Atunci cand esti lipsit si nu poti iesi din situatia asta, incepi sa te multumesti cu ce ai si strangi din dinti. Saracia nu mai este in acest caz virtute. Cand esti aproape de Hristos si de Biserica, rogi pe Dumnezeu sa-ti dea rabdare si sa nu te lase sa ajungi in situatia sa deznadajduiesti din pricina saraciei. Am citit undeva rugaciunea: "Doamne nu-mi da nici atat de mult, dar nici atat de putin incat sa uit de Tine!". Cine nu-L cunoaste pe Hristos, daca este lovit de saracie, ajunge uneori si sa huleasca pe Domnul. Uneori cauza a saraciei este lenea. Si alte pacate se fac pricina a saraciei. Un parinte apusean, Vianney, spunea, spre exemplu, despre cei ce nu respecta sarbatorile: "Cunosc doua feluri sigure de a deveni sarac; de lucreaza cineva duminica si de ia bunul strain"[56]. De multe ori prin lucrarea harului se distruge reazamul pe care se sprijina oarecine cu viata traita dupa bunul plac. Sfantul Teofan Zavoratul spunea ca cine se bizuie pe relatii la acela se rup, cine se crede intelept e rusinat, cine se bizuie pe bogatie, aceluia i se ia bogatia. Altfel spus, nenorocirile vietii contribuie la lucrarea lui Dumnezeu de a ne tine mereu treji si de a nu ne increde in noi, ci in El. Deci, prin pedagogia dumnezeiasca, oricine se increde in bogatie poate sa devina sarac. Iar cand te cerceteaza sau te cearta Domnul spre folos o face. Un lucru e lamurit categoric de Proorocul David: Tanar am fost si am imbatranit si n-am vazut pe cel drept parasit, nici semintia lui cerand paine (Psalmi 36, 25). Saracia inseamna in ziua de azi si umilinta. Tinerii profesori, spre exemplu, primesc sub 100 de dolari pe luna, adica 3 dolari pe zi, iar cand cheltuiesc si pe transport... vai, vai de ei... In contextul acesta, intreprinzatorii, oamenii de afaceri sunt niste curajosi, niste temerari, iar noi stim ca Hristos ii iubeste pe cei curajosi, pe cei indrazneti (vezi discutia Domnului cu femeia samarineanca la fantana lui Iacov - Ioan 4, 4-12; asemenea discutia lui Hristos cu femeia cananeanca - Matei 15, 22-28). M-am gandit de multe ori ca pentru multi barbati romani viata este foarte frustranta, mai ales cand au de muncit sa-si intretina familia si sa se ocupe si de cariera in acelasi timp. Ma refer bineinteles la cei care muncesc cinstit si au idealuri decente. A avea bani nu trebuie sa fie centrul cautarilor, un scop in sine, caci nu asta inseamna sa reusesti in viata. Pe de alta parte, bucuriile duhovnicesti in familie nu sunt depline cand copiii nu au ce incalta sau cand intretinerea nu e platita. Nu poti fi un "baron al spiritului", daca scotocesti prin portofel sa vezi daca-ti permiti azi un corn cu gem... Legea Noului Testament - desavarsire a celei vechi - nu condamna bogatia, ci felul in care ne raportam la aceasta. Nici invatatura ortodoxa nu este impotriva bogatiei pamantesti si a bunei chivernisiri a averilor proprii, ci este impotriva impatimirii fata de acestea. De aceea, cel ce se indeletniceste cu afacerile este si cel mai expus ispitei si patimii iubirii de arginti. Ea e, de obicei, boala celor necredinciosi sau "caldicei". Sfantul Apostol Pavel, el insusi "mic intreprinzator" (caci stim bine ca impletea cosuri), spune ucenicului Timotei: ...iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta, si s-au strapuns cu multe dureri (I Timotei 6, 10). Acelasi Apostol se adreseaza evreilor cu cuvintele: Feriti-va de iubirea de argint si indestulati-va cu cele ce aveti, caci insusi Dumnezeu a zis: Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi (Evrei 13, 5). 40
  • 41. Putem spune ca persoanele necredincioase sau putin credincioase, fara scrupule sau principii morale izvorate din invatatura Bisericii, de vor face afaceri, "vor fi strapunsi de multe dureri". Cred ca mass-media surprinde indeajuns de bine zbuciumul nefiresc al unor oameni de afaceri, al celor cu foarte multi bani (staruri muzicale, actori, fotbalisti), promiscuitatea vietii unora dintre ei. In lumea contemporana, poate mai mult decat in alte vremuri, omului de afaceri ii trebuie mult echilibru, bun simt crestinesc si cumpatare, caci de-i vor lipsi acestea Dumnezeul sau va deveni banul. Iata valorile cu care Ortodoxia contribuie, sau mai bine zis poate contribui, la buna desfasurare a activitatilor economice. Ea poate aduce echilibru, repere, tinuta... Pentru businessman-ii binecredinciosi, a face afaceri e ca si cum te-ai duce la serviciu, iar daca a merge la serviciu este un pacat, atunci si a face afaceri este tot pacat! Apoi, munca este binecuvantata de Dumnezeu. Sunt si oameni de afaceri care se roaga indelung ca Domnul sa le lumineze mintea sa stie ce trebuie facut. In afaceri e uneori greu sa imbini eficienta cu mila. Ei au responsabilitate mare fata de cei pe care-i conduc si ii hranesc totodata. Spre exemplu, ce faci cu angajatul nu prea performant care insa are acasa patru guri de hranit? De-l dai afara si din deznadejde se sinucide, oare doar a lui e vina? Dumnezeu cere de la noi mila... Scriptura ne incredinteaza ca nu bogatul se pierde, ci bogatul nemilostiv (vezi cazul bogatului nemilostiv, Luca 16). Sa ne amintim ca patriarhii biblici erau, daca e sa folosim o expresie a zilelor noastre, adevarati miliardari. Asta nu a fost piedica in relatia lor cu Dumnezeu, mai mult Scriptura foloseste sintagma: Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov (Iesire 3, 6 s.a.), aratand si ca aceste relatii sunt intr-un fel etalon. Imparatii bizantini binecredinciosi aparatori ai credintei si cinstitori de Dumnezeu, dupa cum spunea un parinte, au trecut dintr-o imparatie in alta Imparatie (din cea lumeasca in cea cereasca). "Are Biserica un discurs pentru intreprinzatorii de astazi?" se pare ca intreaba studentii ASE-isti pe teologi si pe cei apropiati de Biserica. Da, chiar mai multe discursuri. Unele vechi, dar foarte actuale: "Cuvant catre bogati" - Sfantul Vasile cel Mare, "Omilia V si LXVI" ( Scrieri. Partea a III-a, Omilii la Matei) - Sfantul Ioan Gura de Aur, "Despre iubirea de saraci" - Sfantul Grigorie Teologul, "Care bogat se va mantui?" (Scrieri. Partea I) - Sfantul Clement Alexandrinul[57] etc. Sfanta Scriptura, pe langa multe alte cuvinte pe acest subiect, vine cu o pilda rostita de Mantuitorul la care toti oamenii de afaceri ar trebui sa mediteze in fiecare zi: Si le-a spus lor aceasta pilda, zicand: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu (Luca 12, 16-21). Biserica are de transmis mesajul Evangheliei tuturor oamenilor deopotriva, saraci sau bogati, lucratori la stat sau intreprinzatori particulari. Ea incurajeaza tot ceea ce-l foloseste pe om si descurajeaza lucrarile care pun in pericol mantuirea lui. Activitatea economica in sine si munca sunt binecuvantate de Dumnezeu. Consider ca a face afaceri nu implica neaparat lipsa unei etici, ca nu e aceasta o conditie sine qua non a reusitei. Imorale sunt doar afacerile... imorale pe care le fac oamenii imorali. Pe acestia ii ajunge uneori pedagogia dumnezeiasca de care pomeneam. Prosperul om de afaceri crestin, ortodox binecredincios, are datoria morala de a-si asuma in societatea de azi un rol filantropic. Cand casele unora din crestinii nostri sunt pline "de grau, 41
  • 42. de vin si de untdelemn" e necesar sa-si aminteasca de Vistierul bunatatilor de la care vine tot binele si, dupa indemnul din Slujba Cununiei, "sa dea si celor lipsiti". Citatul pe care l-am postat la inceputul articolului v-a facut sa spuneti: "E nedrept!"? Ceea ce prisoseste bogatului lipseste saracului. Daca cei bogati ar da intotdeauna din roadele lor si celor lipsiti lumea acesta ar avea alt chip, Chipul lui Hristos... [56] Cf. Pr. Vasile Sorescu, Religia ortodoxa, calauza pentru credinciosi, Editura Saeculum I.O. si Vestala, Bucuresti, 1997, p. 158. [57] Aceste cuvinte patristice sunt adunate in Anexa doctei lucrari Imbogatiti-va in Domnul! Bogatia si saracia in lumina spiritualitatii crestine, Preot Ioan C. Tesu, Editura Credinta stramoseasca, 2003. 42
  • 43. << Andrei Plesu – intre armia cereasca si Plai cu boi >> Faptul ca marele om de cultura Andrei Plesu scrie in Plai cu boi - revista lu’ Dinescu era, si este inca, pentru mine o mare dilema si o mare amaraciune totodata. El, marele Plesu, care a scris atat de doct despre armia cereasca si care se descurca destul de onorabil in ale teologiei, el, fostul ministru, sa scrie intr-o revista cu imagini greu de descris, unele realmente pornografice? Cum de a acceptat Andrei Plesu o astfel de colaborare? Personal, am hotarat sa pierd articolele sale savuroase si pline de talc decat sa-mi adaug in desaga si asa grea a pacatelor mele si obscenitatile revistei. Asta nu pentru ca as fi atat de curat, ci pentru ca nimeni nu poate ramane curat rasfoind o astfel de revista. Sfintii Parinti, a caror invatatura Andrei Plesu o cunoaste asemeni unui doctor in patristica - si asta nu-i deloc o ironie -, spun lamurit acest lucru. Pana la urma ce mai conteaza totusi inca o dezamagire... Am incercat sa uit ca Plai cu boi exista, sa uit ca Andrei Plesu scrie si pe acolo. Oricat m-am ferit de tarabele de ziare, m-am lovit totusi des de scabroasele coperti ale "revistei lu’ Dinescu". Cele mai obscene coperti din toate materialele adresate adultilor... fara Dumnezeu! Chiar si baiatul meu a fost socat de una din coperti - vezi, sau mai bine nu, an 4, nr. 2 (18) - pe care nas vrea sa o descriu aici, intr-o gazeta de suflet[58]. Daca insasi firea il indemna pe fiul meu sa-si intoarca ochii de la nuditatile clasice de pe tarabe (aflate in spatiu public prin excelenta, deci nu-i vina noastra ca ne miscam pe aici si colo, nu putem sta doar in casa), inedita obscenitate de pe coperta Plai cu boi a agatat totusi privirea unui copil de 6 ani; am simtit atunci ca toata nevinovatia lui a fost atinsa de mizeriile lumii, ca s-a intinat fara voia lui si puritatea i-a fost furata si poate doar Hristos - doctorul sufletelor noastre - i-o poate intoarce inapoi. Atunci, iarasi mi-am amintit de Andrei Plesu, iarasi m-am mirat de paradoxul acestei "colaborari" nefericite si iarasi mi-a sporit dezamagirea. Nu degeaba spune Scriptura in multe locuri sa nu ne incredem in oameni (cf. Psalmi 145, 3; Ieremia 9, 4; Miheia 7, 5, s.a.). Dar iata ca dupa o angelologie neconventionala - o docta rostire despre ingeri - vede lumina tiparului la Humanitas, la pretul de un sfert de milion - dar care face toti banii - o colectie de articole diverse semnate Andrei Plesu sub titlul generic Obscenitatea publica. Insusi autorul gaseste necesar sa precizeze inca din Nota introductiva: "E inevitabil sa provoc consternari si deziluzii acelei categorii de cititori care, dupa o carte cu ingeri, nu vor accepta o asemenea coborare de nivel, o asemenea alunecare in penumbrele obscenitatii cotidiene"[59]. Autorul crede insa ca "promiscuitatea lumii e chiar domeniul lor de activitate", ca "dracovenia fiecarei zile e materia prima a misiunii lor"[60]. Nici un teolog n-ar putea sa-l contrazica, intr-adevar ingerii, zice dumnezeiescul Pavel, sunt duhuri slujitoare (Evrei 1, 14). Admirabila colectie de articole se deschide cu raspunsul la intrebarea care ma framanta de multa vreme. Iata, Andrei Plesu semneaza un articol cu titlul: "Obscenitatea publica sau De ce scriu la Plai cu boi". Talentul scriitoricesc, argumentatiile fara cusur, frazarea impecabila te fac sa fii in asentimentul autorului, tinzi sa-i tii partea si sa nu-l judeci, mai mult chiar, incepe sa-ti para o anomalie ca ai gandit doar ca ar fi vreun oarecare nefiresc in aceasta colaborare. Ce spune in esenta domnul Plesu? Rememoreaza reprosurile "vocilor din public": "Ce caut pe aceasta galera? Cum poate un om serios, tata de familie, om cu carte si cu frica lui Dumnezeu, profesor universitar, fost ministru - sa se complaca intr-un context atat de impur, cu vorbe spuse pe sleau si imagini deocheate? Cum sa-ti pui semnatura pe un text plasat intre o superba coapsa feminina si mascarile suculente, dar nemiloase ale lui Emil Brumaru?... Ce-o sa zica lumea? Ce poate sa mai inteleaga poporul cand vede ca pana si cetatenii onorabili, repere morale, domnule, modele, ma-ntelegi, care nu te asteptai la una ca asta? - se amesteca in 43
  • 44. delirul pornografic al veacului, al momentului si al ambiantei autohtone?"[61]. Dincolo de nervul aforistic care mie mi-a lipsit, d-l Plesu si ai sai oponenti parca-mi citisera gandurile... Dumnealui recunoaste ca uneori intrebarile legitime au fost stricate de intrebatori superficiali, iar proasta calitate a oponentilor compromit iacata legitimitatea intrebarii. Nu se justifica invocand ispravile desucheate ale lumii bune, pentru ca nu-i place "calea prea simplista a camuflajului cultural"[62]. Precizeaza, nu pentru a se scuza, ca textele lui pot fi considerate oricum, dar "niciodata slobode lexical sau tematic"[63] si are dreptate. Si totusi, de ce scrie d-l Plesu la Plai cu boi? Scrie din prietenie pentru Dinescu. Bun argument! Scrie si "din complezenta fata de limitele proprii"[64]. Interesant argument! Asta-i, de buna seama, o forma de smerenie. Insa atunci cand spune: "am invatat (tarziu) ca nu te poti razboi cu propria natura"[65], nu mai e deloc in duh patristic ca in "Despre ingeri". Noi credem ca omul isi poate depasi firea printr-o relatie vie cu Hristos-Dumnezeu. E de apreciat sinceritatea maximala cand spune: "nu e rentabil - si nici cinstit - sa-ti faci un portret public cosmetizat"[66]. Pana la urma d-l Plesu vrea sa spuna ca-i si el om ca toti oamenii: "citesc cu placere, imi plac ideile si Il caut pe Dumnezeu. Dar imi plac si carnatii de Plescoi, bufoneriile crude, branzeturile rascoapte, cheful, hetaira (curtezana, care va sa zica, asta n-o banuiam, n.n.), romanta. Sunt helas, lacom, echivoc, usor de atras spre lejeritati de tot soiul... In definitiv, de vreme ce nu-mi e rusine sa rasfoiesc amuzat Plai cu boi, de ce mi-ar fi rusine sa apar intre copertile lui"[67]. Apoi, d-l Plesu schimba registrul, si ne aminteste ca "inotam in obscenitate de dimineata pana seara, crezand ca numai dezmatul fizic e obscen"[68]. Asta-mi aminteste de meteahna pe care o au unii crestini care, venind la spovedanie, incep sa-si justifice pacatele prin replici de genul: "Dar oricum parinte, toti fac asta". Adica, cu alte cuvinte, d-l Plesu vrea sa spuna ca intr-un fel sau altul toti suntem prinsi in valtoarea obscenitatilor publice, "priviti in jur, pe mine ma gasirati tap ispasitor?". Recunoaste ca nu vrea sa faca pe misionarul, dar ne aminteste tuturor ca atunci "cand Iisus a venit pe pamant, lumea era foarte dubioasa, mult mai dubioasa probabil decat un numar din Plai cu boi. Cu toate acestea, El a consimtit sa imbrace un corp muritor[69] si a facut tot felul de lucruri care, pentru lumea buna a momentului, erau scandaloase: a stat la masa cu vamesul, a acceptat sa petreaca la o nunta, a tinut partea unei femei usoare, a sarutat un tradator si a promis unui talhar un loc in rai. Se vor fi gasit destui care sa-i reproseze lipsa de rigoare: ce cauti in acest loc infect, cum poti sta alaturi de atatea lepadaturi, ce pot avea in comun sfintii si rau-facatorii?"[70]. In fata unui astfel de argument ramai fara cuvinte... Iti trebuie cateva clipe ca sa te dezmeticesti si sa-ti spui: "Stai asa, Sfantul Pavel parca n-ar fi scris in Plai cu boi, si nici Gura de Aur si nici Efrem Sirul!". Dar Plesu nu-i Sfantul Pavel, de ce sa cerem atat de la el? El insusi recunoaste: "amatorii de idolatrie si cautatorii de monumente exemplare trebuie sa fie preveniti: sunt un om patetic, multicolor (ca sa nu spun pestrit), incercat de o sumedenie de demoni"[71]. Aici e problema, ca d-l Plesu are fani, crestinii iubitori de Dumnezeu il apreciaza pentru scrisul sau fermecator si pentru unele luari de pozitie inspirate. Cum ramane insa cu responsabilitatea pentru faptele noastre? Cum mai pot fi indemnati tinerii sa citeasca Plesu, daca una din conditii este sa-si spurce mintea cu pornografiile lui Dinescu? Cum ramane cu "sufletele seduse" de o publicatie obscena la care pune umarul si d-l Plesu? Poate, daca n-ar fi fost prezent d-l Plesu cu cronicile sale, revista cu pricina ar fi sucombat de mult timp, intr-un fel el a legitimat normalitatea, firescul acestei publicatii. Unde-i Plesu, e tinuta inalta... 44
  • 45. Plesu nu se vrea model si nu crede ca ar trebui sa fie. Da, el spune niste lucruri foarte adevarate... Mai bine sincer, decat duplicitar si ascuns. Ne-o fi drag noua teologilor, dar nu-l putem ajusta noi dupa placul nostru. Ar fi o desfatare sa fie mai mult de partea moralei, a Bisericii - si este adesea, e adevarat mai mult prin cuvant, decat prin fapte chiar daca, iata, scrie pe unde trebuie si pe unde nu trebuie. E un maestru al cuvantului, el "seamana", dar nu cauta roade... Se discrediteaza in ochii unora? Care este problema?... El nu-si face probleme, ne facem insa noi. De ce? Pentru ca noi credem in forta, energia, vigoarea scrisului sau, in capacitatea sa de sinteza! Exista o lege numita: "Legea privind prevenirea si combaterea pornografiei" (Nr. 196/2003), lege ce se axeaza pe protectia non-consumatorilor. La articolul 14 spune: Constituie contraventii si se sanctioneaza cu amenda de la 50.000.000 lei la 250.000.000 lei urmatoarele fapte: a. (...); b. amenajarea de spatii destinate vanzarii de materiale cu caracter obscen la o distanta mai mica de 250 de metri fata de scoli si de internate, precum si de lacasuri de cult". In marile orase poti numara zeci de astfel de tarabe amplasate ilegal. (Aviz amatorilor: preotilor din orase, crestinilor marturisitori, organelor de drept). Exista un razboi tacut intre Biserica si tarabele de ziare care expun si vand pornografie. Taraba aduce imoralitatea, Biserica propovaduieste bunul simt. Legea a hotarat ca intre Plai cu boi si Biserica trebuie sa fie musai 250 de metri, caci nu pot sta laolalta sau prea aproape, caci ce are a face Dumnezeu cu mamona? (cf. Matei 6, 24). D-l Plesu insa se simte confortabil in orice loc, el este prietenul Bisericii si al dusmanilor ei... E ilegal insa sa joci in doua echipe adverse, asta doar in lumea virtuala a jocurilor pe calculator este posibil. Nadajduim ca Bunul Dumnezeu sa nu-l lase prea mult pe d-l Plesu in aceasta multumire de sine si sa-l ajute sa vina spre Biserica. Cred ca d-l Andrei Plesu e undeva pe la jumatatea drumului dintre Biserica si taraba cu Plai cu boi. Nu ar fi mult de mers pana-n pridvor, insa ma tem ca drumul e de fapt mai lung, e, dupa cum spunea parintele Arsenie Boca, drumul de la urechi la inima, de la informatie la convingere. [58] Articolul a fost scris initial pentru Argesul Ortodox, saptamanal religios al Eparhiei Argesului si Muscelului. [59] Andrei Plesu, Obscenitatea publica, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 6. [60] Ibidem. [61] Idem, p. 9. [62] Idem, p. 10. [63] Ibidem. [64] Idem, p. 11. [65] Ibidem. [66] Ibidem 45
  • 46. [67] Idem, pp. 11-12. [68] Idem, p. 13. [69] Formula nu e ortodoxa, ci eretica, monofizita! De altfel, d-l Plesu mai are astfel de scapari; vezi in Despre ingeri trihotomismul de la p 270... [70] Andrei Plesu, op. cit. p. 14. 46
  • 47. << Ispita multor intelectuali: "Toate religiile sunt bune!" >> De multe ori, intelectualii nostri, in relatia cu Biserica, au avut atitudini teribiliste si, uneori, vadit anti-clericale. Acestia se afla inca intr-o prelungita expectativa... Ei sunt, intr-un fel, in pridvorul Bisericii... adica nici atei nu se considera, dar nici binecredinciosi dornici sa afle si sa traiasca profunzimile Ortodoxiei nu se arata. Sunt spectatori si comentatori ai celor sfinte din prag... nu intra in biserica, nici nu se indeparteaza. Din pacate, credinciosii nostri nu intotdeauna vin in intampinarea lor, fiind preocupati mai mult de dreptate decat de dragoste, numindu-i pe intelectuali - atei, pagani, smintiti etc. Unii crestini, am observat, cultiva un vadit duh anti-cultural, pe care-l motiveaza spunand: "decat sa pierd vremea cu Criticile lui Kant sau suprarealismul lui Dali, mai bine patrund in universul mantuitor al scrierilor ascetice si mistice ortodoxe...". Cultura ne este, de buna seama, ingaduita, dar nu orice apartine culturii ne este si de folos: Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos (I Corinteni 6, 12) De aceea, acelasi Apostol Pavel ne spune: Toate sa le incercati; tineti ce este bine (I Tesaloniceni 5, 21). E foarte adevarat si faptul ca intr-o lume desacralizata, secularizata cum e cea in care traim vremurile mantuirii noastre, Biserica recomanda mai mult "cultura duhului". E la moda printre intelectualii nostri a spune: "Toate religiile sunt bune... Toate sunt versanti ai aceluiasi munte, carari ce ne duc in varf; cai ce au aceeasi finalitate". Orientalii au si o pilda pe care o repeta multi dintre crestinii nostri care sustin acest punct de vedere. Se spune ca niste orbi au pipait odata un elefant si fiecare a descris intregul dupa portiunea pipaita (fildesii ca doua oase mari, trompa ca un tub, urechile ca niste evantaie, picioarele ca niste coloane, partile laterale ca un zid care respira, coada ca o franghie); nici unul nu a mintit, fiecare din ei l-a descris corect, dar nu complet. Elefantul era exact cum fusese descris, dar si ceva mai mult. Asa si marii intelepti care au cugetat la Dumnezeu au descris ceea ce au descoperit ei ca este Dumnezeu. Concluzia pildei: toate religiile sunt adevarate, toate descriu, mai mult sau mai putin complet, pe Dumnezeu... Daca nu esti de partea acestui punct de vedere, risti sa fii foarte repede catalogat drept extremist, fundamentalist sau chiar limitat, incuiat. Unii intelectuali, dupa ce l-au citit pe Mircea Eliade, gandesc ca ortodocsii practicanti n-au habar de mituri, imagini si simboluri... Ei si-ar dori sa spuna tuturor celor bisericosi ca exista mituri universal valabile, bunaoara mitul jertfei; sau ca despre potop se vorbeste in mai multe culturi ale lumii. Spre exemplu, crestinismul vorbeste de ridicarea la Cer a Mantuitorului la 40 de zile de la Invierea Sa din morti. Insa, povestiri despre disparitii misterioase, neobisnuite ale unor eroi din mijlocul poporului se gasesc in multe culturi. In mitologia azteca (plecarea lui Quetzalcoatl in chip de flacara), in cea chineza (zborul imparatului Galben pe spinarea unui dragon de aur), in cea iudaica (ridicarea la cer a profetului Ilie intr-un car de foc), in cea islamica (urcarea la cer a profetului Mahomed pe spatele animalului fabulos Burak)... Ortodoxia recunoaste existenta unor reminiscente din revelatia primordiala facuta de Dumnezeu lui Adam si transmisa oral din generatie in generatie... Omenirea intreaga a suferit dupa cadere de o asa numita "nostalgie a paradisului" si a nadajduit in venirea unui Mantuitor sau Rascumparator. Dar, de aici pana la a afirma ca toate religiile sunt modalitati diferite de a ajunge la acelasi "obiectiv" - Dumnezeu - este un drum lung. Oare nu e lamuritor Cuvantul Scripturii care zice ca toti dumnezeii neamurilor sunt idoli[72] (Psalmi 95, 5)? Alti intelectuali spun ca toate religiile te invata sa faci binele si asta-i cel mai important. Se accentueaza deseori aspectul moral al religiilor. Dar, evidentiind doar morala, se neglijeaza astfel celelalte aspecte ce definesc religia: doctrina si cultul. Morala, practica virtutilor, nu are 47
  • 48. valoare in sine, ci doar daca este fundamentata doctrinar in adevar. Am observat ca din ce in ce mai multi intelectuali marturisesc ca o morala in sine, autonoma, ce nu se sprijina pe un sistem religios, e fara sens. Lucru imbucurator. E un pas inainte... "Sincretismul religios este conceptia potrivit careia toate religiile poseda acelasi adevar in strafundul lor ezoteric si sunt in mod egal valide ca mijloc de mantuire. Aceasta idee e deosebit de atractiva pentru inteligentele deosebite, caci prin aceasta omul poate avea impresia ca reconciliaza adevarurile tuturor religiilor si, in acelasi timp, se situeaza putin deasupra tuturor traditiilor"[73]. Se vorbeste foarte des astazi despre "diversitatea ce trebuie vazuta in unitate", despre "unitatea transcendentala a religiilor" etc. Cu sincretismul religios Ortodoxia nu poate fi niciodata de acord. Mai multe adevaruri inseamna nici un adevar. Crestinismul nu e una dintre multele religii, nu e una dintre cai - ea este "Calea". Cand consideri ca e acelasi lucru, spre exemplu, a crede in Invierea Domnului sau in reincarnare, atunci Jertfa lui Hristos nu mai are nici o valoare, devine nesemnificativa. Scrierile de istoria si fenomenologia religiilor promoveaza intens sincretismul si lipsa de discernamant printre crestini. Aceste lucrari, grandioase de cele mai multe ori, "pacatuiesc" prin faptul ca, desi se arata a fi obiective, ele nu lamuresc clar aspecte legate de Revelatia dumnezeiasca ("pentru a nu fi subiective, partinitoare"). Spunea publicistul Dan Ciachir intr-un interviu: "Iertati-ma, dar eu nu pot sa folosesc acea Istorie a religiilor scrisa de Mircea Eliade, in care crestinismul devine un fel de partid intr-un parlament in care detine cateva procente. In acest cadru el nu mai reprezinta revelatia pe care noi ne-o asumam"[74]. De aceea, am spuso deseori, pe Eliade n-as indrazni sa-l numesc prieten al teologilor ortodocsi. Despre tragedia unei astfel de abordari strict obiective a religiilor vorbeste si Emil Cioran: "...De vreme ce refuzi sa le ierarhizezi, pe care s-o preferi, pentru care sa te pronunti si ce divinitate sa invoci? Cum sa-ti imaginezi un specialist in istoria religiilor rugandu-se? Sau, daca se roaga cu adevarat, atunci isi neaga invatatura, se contrazice, isi ruineaza Tratatele, in care nu figureaza nici un zeu adevarat, in care nici un zeu nu-i mai presus de altul... Suntem toti, in frunte cu Eliade, niste fosti credinciosi, suntem toti niste spirite religioase fara religie"[75]. Chiar si la examenul-grila de titularizare la Religie din vara lui 2003, teologii nostri au fost pusi in situatia de a numi una dintre urmatoarele religii: sintoism, budism, islamism si hinduism, ca fiind religie revelata. Desi era clar pentru toti ca iudaismul Vechiului Testament (ca pedagog spre Hristos - Galateni 3, 24) si crestinismul sunt singurele religii revelate, acestea nu se regaseau in enumerare. Unii dintre concurenti si-au amintit de programa de Istoria religiilor si au bifat cu neliniste islamismul ca religie revelata, caci unii istorici numesc generic "religie a Cartii" si "religie revelata" si islamismul (alaturi de iudaism si crestinism). Si cand ne gandim ca mahomedanismul este vinovat de plasmuiri, de "completari" si deformari ale revelatiei, de relativizare a Jertfei lui Hristos prin aprecierea ca sunt prooroci mai mari ca Fiul lui Dumnezeu, intelegem ca, daca el nu-i de la Dumnezeu, nu poate fi decat de la diavol. Pe cine incurca lamurit inchinarea in duh si-n adevar (Ioan 4, 24) daca nu pe tatal minciunii (Ioan 8, 44) diavolul? De altfel, un sfant, Maxim Grecul, a "indraznit" a-l numi pe intemeietorul islamului: "cainele de Mahomed"... Cata intoleranta! ar spune unii intelectuali. E oare preferabila toleranta zilelor noastre cand lumea a inceput sa accepte ca firesti mai toate lucrurile care la inceput au scandalizat-o? Cand vom spune intunericului lumina, cand se va perverti de tot simtul moral al crestinului tolerant, ne vom mai aminti de martirii crestini, vom mai intelege ceva din jertfa lor? Unii intelectualii concluzioneaza: "Nu conteaza ce credinta ai, caci toti ne inchinam aceluiasi Dumnezeu". Dar oare toate sunt adevarate, toate sunt de la Dumnezeu? Atunci ce rost a avut jertfa milioanelor de martiri care au simtit ca n-au unde sa caute odihna decat la Fiul lui Dumnezeu si care nu au voit sa se desparta de El pentru nimic din lumea acesta trecatoare, pieritoare? Ce sentimente sa ai pentru nebuni ca Stefan, Gheorghe, Dimitrie sau Pantelimon? 48
  • 49. Probabil de mila, caci bietii mucenici nu "aflasera" ca nu conteaza cui te inchini si ca toate religiile sunt bune in felul lor... In genere, aceiasi intelectuali de care pomenim se raporteaza intr-un mod straniu la persoana lui Hristos. Pentru ei, El este mare invatat, mare initiat. Chiar si unii guru orientali Il numesc astfel. Nu mai vorbesc de tendinta generalizata de a pune pe Hristos pe acelasi plan cu alti fondatori de religii. In lucrarea Marii initiati a lui Eduard Schuré (Editura Lotus), Iisus e prezentat alaturi de Rama, Krisna, Hermes, Moise, Orfeu, Platon. Poate fi Hristos un initiat, ne-a lasat El varianta aceasta de a-I percepe viata si invatatura? Iisus Hristos spune despre Sine: Eu sunt usa (Ioan 10, 9), Eu si Tatal una suntem (Ioan 10, 30), Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12), Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine (Ioan 14, 6). Evanghelistul Ioan Il descrie pe Hristos accentuand dumnezeirea Sa: Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut (Ioan 1, 3). Simbolul credintei si scrierile Sfintilor Parinti vorbesc, de asemenea, lamurit despre dumnezeirea Fiului. Dupa cum vedem, Mantuitorul nu ne-a lasat alternativa acesta de a-L numi "mare initiat"... El spune ca a venit in lume sa dea marturie despre adevar (cf. Ioan 18, 37). Iisus Hristos ori este intr-adevar Dumnezeu si Cuvintele Sale sunt adevarate, ori este un escroc, un mincinos, un inselat care s-a numit pe Sine Dumnezeu, Fiu al lui Dumnezeu, Mantuitor al lumii etc. Tertium non datur! Credincios lui Hristos nu poate fi deci acela care Il numeste "mare initiat", ci acela care implineste Cuvintele Lui si spune: "Cred si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Fiul lui Dumnezeu Cel Prea Inalt". Mantuirea ne-o castigam printr-o relatie vie cu El, prin Biserica. "A crede ca este mantuire si in afara crestinismului este o hula la adresa lui Dumnezeu: este ca si cum am spune ca Hristos a venit degeaba, din moment ce era nadejde de mantuire si fara El"[76]. Faptul ca Sfantul Siluan sau Fericitul Sofronie vorbesc despre iubirea neexclusivista pe care trebuie sa o avem pentru toata zidirea, faptul ca Sfantul Ioan Maximovici era in stare sa se roage la capataiul unui bolnav o noapte intreaga indiferent de credinta lui (crestina, evreiasca, islamica sau budista) nu ne indreptatesc a considera ca e mantuire si pentru cei ce tagaduiesc adevarul lui Hristos. Duhul sufla unde doreste, Dumnezeu mantuieste pe cine doreste, in mod exceptional se pot mantui si dintre pagani. Mantuirea unora dintre pagani nu este, se intelege, un argument pentru a sustine ca religiile lor sunt bune. Noi trebuie sa tinem Calea mantuirii pe care ne-a aratat-o Hristos - capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), caci intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12). Multi cred ca ortodocsii care spun ca paganii nu se mantuiesc sau se mantuiesc in doar mod exceptional dau dovada de mandrie, de multa vanitate; adica, cu alte cuvinte, prea facem noi pe "depozitarii adevarului absolut". Aici, insa, nu-i vorba de trufie, ci de marturisirea credintei asa cum ne-au invatat Parintii dintotdeauna. "Dar ce vina au bietii pagani"?[77], s-ar putea intreba cineva pe buna dreptate. N-au nici o vina, Dumnezeu ii cauta si-i asteapta si pe ei. Sfantul Pavel spune lamurit ucenicului Timotei ca Dumnezeu ...voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Caci unul este Dumnezeu, unul este si Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru toti (I Timotei 2, 4-6). Revenind la pilda orientala de la inceput (pe care o citeaza deseori si Sri Yogananda sau "divinul" Sai Baba) am putea spune ca doar Ortodoxia descrie intocmai intregul elefant. Daca alte religii (cu exceptia iudaismului) se mai straduiesc sa descrie vreo trompa, ureche sau picior de elefant, se prea poate sa fie vreo reminiscenta a revelatiei primordiale sau aspecte ale revelatiei naturale. Avem motive sa credem ca celelalte religii ale lumii nici n-au vazut si nici n-au atins elefantul... Da, trebuie spus limpede, noi nu credem ca toate religiile sunt adevarate, nici macar frumoase, nu credem ca fiecare din ele marturisesc ceva despre Dumnezeu sau ca au "un sambure al adevarului" care ne uneste pe toti. Noi, ortodocsii, credem 49
  • 50. ca unirea este doar in Hristosul pe care-L marturiseste Biserica, pentru ca botezati si imbracati in El fiind, nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus (Galateni 3, 28). Nadajduiesc ca, prin mila lui Dumnezeu, se va sfarsi vremea tatonarilor si expectativei reciproce, si ca, impreuna, intelectuali sau simpli credinciosi, vom pleca genunchii la icoana lui Hristos spunand ca si cuviosul parinte grec Filothei Zervakos: "Multumesc din adancul inimii Prea Bunului Dumnezeu si Tatalui Ceresc Care, in nemarginita Sa bunatate si iubire de oameni, a binevoit sa ma nasc si sa mor in sfanta si adevarata credinta ortodoxa, afara de care nici una nu este atat de sublima, dupa cum nu este alt Dumnezeu mare (adevarat - n.n.) ca Dumnezeul nostru". NOTE: [72] Intr-o traducere mai veche se spune: toti dumnezeii neamurilor sunt draci (Psalmi 95, 5). [73] Ieromonahul Damaschin, California, SUA, "Rasaritul Rasariturilor. De la religiile orientale la Ortodoxia rasariteana", Epifania, 1-3/1998, Sursa: Internet. [74] Radu Dorin Micu, Dialoguri cu Dan Ciachir - Pentru o Ortodoxie realista, Editura Anastasia, 2002, p. 79. [75] Emil Cioran, Exercitii de admiratie, Editura Humanitas, pp. 124-125. [76] Vademecum crestin ortodox, Editura Sophia, p. 6. [77] O astfel de provocare primeste si parintele Constantin Galeriu in dialogul care l-a purtat cu Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Sorin Dumitrescu, dialog concretizat prin editarea cartii Dialoguri de seara (Editura Harisma). Iata dialogul: "G.L.: Parinte, fiecare religie e un raspuns coerent in problemele fundamentale! / Pr. G.: Nu e coerent in orice religie. / A.P.: Atunci de ce este unul condamnat sa se nasca intr-un spatiu incoerent? / Pr. G.: Nu e blestemat, ci fiecare e chemat sa caute adevarul si aceasta chemare o are fiecare, in zestrea originara, pentru ca originar a fost data omului revelatia primordiala si dorul de a cunoaste plenitudinea. / G.L.: Dar reiese ca in cautarea adevarului el pleaca mai jos decat mine? / Pr. G.: Nu, pentru ca Dumnezeu il judeca potrivit patrimoniului spiritual pe care-l are. Nu-l va osandi pentru asta, ci il va osandi, in sensul, ca deschizandu-i-se usa catre o viziune mai deplina, el a refuzat. (...) / A.P.: Bine, parinte, dar el cauta in interiorul sistemului religios cum si noi cautam intr-al nostru. / Pr. G.: Iisus spune: Va fi propovaduita Evanghelia la toate neamurile. Vinovat sunt eu ca nu o propovaduiesc, si mai cu seama daca o propovaduiesc gresit" (Dialoguri de seara, Editura Harisma, pp. 45-46). 50
  • 51. << Hristos si indemnul la lectura >> (raspuns catre George) Poate ca omenirea ar fi aratat altfel daca macar o singura data in Sfanta Scriptura s-ar fi vorbit despre lectura sau Iisus Hristos ar fi fost vazut citind. Ce ziceti? Esti atat de convins ca lucrurile stau chiar asa? Afirmi ca nicaieri nu scrie despre lectura sau ca Hristos nu a fost vazut citind. Ai citit integral si cu atentie Sfanta Scriptura sau macar Noul Testament? Faptul ca avem astazi Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu, e o dovada incontestabila ca Scripturile au fost scrise pentru a fi citite, pentru a crede si, mai ales, pentru a fi traite, adica puse in practica (Iar acestea s-au scris, ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si, crezand, sa aveti viata in numele Lui - Ioan 20, 31). De altfel, Mantuitorul Hristos in multe randuri aminteste momente si cuvinte ale Vechiului Testament punand in valoare lectura Scripturii. Au n-ati citit ce-a facut David cand a flamanzit, el si cei ce erau cu el? Cum a intrat in casa Domnului si a mancat painile punerii inainte, care nu se cuveneau lui sa le manance, nici celor ce erau cu el, ci numai preotilor? Sau n-ati citit in Lege ca preotii, sambata, in templu, calca sambata si sunt fara de vina? (Matei 12, 3-5). Intr-un alt loc, Scriptura spune: El a zis: N-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput i-a facut barbat si femeie? (Matei 19, 4). Sau: Oare nici Scriptura aceasta n-ati citit-o: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului? (Marcu 12, 10). Tot astfel: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda? (Matei 21,16). Sau: Zis-a lor Iisus: Au n-ati citit niciodata in Scripturi: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta si este lucru minunat in ochii nostri? (Matei 21, 42). Dar despre acest cuvant, draga George, ce spui? Iar despre morti ca vor invia, n-ati citit, oare, in cartea lui Moise, cand i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicand: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov? (Marcu 12, 26). Mantuitorul recomanda deci, fara doar si poate, lectura Scripturilor vechi ca unele ce vorbesc despre El, dupa cum spune si cuvantul: Cercetati Scripturile, ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica. Si acelea sunt care marturisesc despre Mine (Ioan 5, 39). Deci, asta-ti recomand si eu, citeste cu atentie Scripturile! Atunci vei descoperi ca Mantuitorul a citit. Iata doar unul dintre cuvintele Scripturii ce atesta aceasta: Si S-a intors Iisus in puterea Duhului in Galileea si a iesit vestea despre El in toata imprejurimea. Si invata in sinagogile lor, slavit fiind de toti. Si a venit in Nazaret, unde fusese crescut, si, dupa obiceiul Sau, a intrat in ziua sambetei in sinagoga si S-a sculat sa citeasca (Luca 4, 14-16). Bineinteles, faptul ca Mantuitorul a citit in sinagoga nu inseamna neaparat ca El avea obiceiul lecturii, ca citea adesea. Nu trebuie sa uitam ca vorbim despre Hristos-Dumnezeu care stie toate, care nu avea propriu-zis nevoie de lectura (O, Doamne, Tu stii toate! - Ieremia 15, 15; Ioan 21, 17; Acum stim ca Tu stii toate si 51
  • 52. nu ai nevoie ca sa Te intrebe cineva - Ioan 16, 30). Noi, cei trecatori prin aceasta lume, avem nevoie de sporire in duhul intelepciunii si al descoperirii, spre deplina Lui cunoastere (Efeseni 1, 17). M-am intrebat sincer, ce ai dorit sa spui cand ai scris "poate lumea ar fi aratat altfel"? Oare nu cumva ai crezut ca de s-ar fi vorbit in Scriptura despre lectura (lectura buna) lumea ar fi fost mai... "citita", mai inteligenta, mai culta? Parintele N. Steinhardt, intr-un cuvant al sau, lamureste ca Ortodoxia nu te vrea prost, neinstruit, ignorant. "Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi, cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric sa le tampim). Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana?"[78]. Tot monahul de la Rohia spune: "Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efeseni 5, 17: drept aceea, nu fiti fara minte, II Timotei 4, 5: tu fii treaz in toate..., Tit 1, 8: sa fie treaz la minte si mai indeosebi I Corinteni 14, 20: Fratilor, nu fiti copii la minte, ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari)"[79]. Traditia Bisericii vorbeste si ea despre lectura si cartea buna. Cartea este de fapt transcrierea cuvantului rostit in gand si impactul ei este mai mare pentru ca se adreseaza, in timp si spatiu, unui numar mai mare de persoane decat cuvantul rostit si netranscris[80]. "Cartea ne poate duce la mantuire, ca pe Fericitul Augustin, care s-a convertit citind Sfanta Scriptura la auzul minunat al indemnului Tolle et lege! (Ia si citeste!). Dar tot cartea ne poate prabusi si in infern. Dante a intalnit in infern o pereche disperata care i-a spus ca sunt osanditi pentru ca au citit impreuna cateva pagini care i-au tarat in prapastie"[81]. Traditia ortodoxa accentueaza necesitatea unui indrumator in lectura Scripturii, pentru ca cine citeste sa inteleaga (Matei 24, 15; Marcu 13, 14). Cum as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi cineva? (Faptele Apostolilor 8, 31), raspunde famenul egiptean Apostolului Filip care-l intrebase daca pricepe cele ce citeste de la Isaia proorocul. Fara indrumator pe credinciosul simplu il poate ajunge cuvantul lui Hristos care spune: va rataciti, nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29; Marcu 12, 24). Un iscusit duhovnic va sti ce carti sa recomande fiilor sai duhovnicesti. Ce se potriveste unora, nu se potriveste altora. De altfel, exista o masura a fiecaruia dintre noi, iar cartile ziditoare de suflet se recomanda si ele in functie de masura fiecaruia[82]. Pentru a primi cartile duhovnicesti avem nevoie de "minte si inima de duh", trebuie sa fim oameni duhovnicesti. Avem nevoie si de rugaciune pentru a citi cu folos, pentru ca Hristos sa ne deschida mintea sa pricepem Scripturile (cf. Luca 24, 45). Chiar daca nu zugraveste viata in Hristos, o carte poate fi buna daca nu contravine moralei crestine. Lectura profana ne este ingaduita. Exista insa un amendament: sa nu fie vatamatoare din punct de vedere sufletesc. Cartea buna e cea care lauda virtutea, nu viciul; cartea buna e cea care innobileaza omul. Sfantul Vasile cel Mare in "Omilia catre tineri" recomanda oamenilor din vremea aceea sa culeaga din literatura, chiar si din cea pagana, amintindu-l pe Homer, anumite elemente valoroase si folositoare crestinilor, asemenea albinei care culege din floare numai nectarul. O carte buna te poate distra, adica poate avea rol recreativ, dar in primul rand ea trebuie sa instruiasca si sa educe. Daca nu o face fatis este foarte bine, caci noi, oamenii, primim greu predici si sfaturi... O carte foarte interesanta aparuta de curand la Editura Polirom, Balzac si mica croitoreasa chineza (un best-seller al literaturii universale contemporane), scrisa de un remarcabil romancier chinez, Dai Sijie, trateaza supravietuirea prin lectura a unor tineri, fii de intelectuali, trimisi la reeducare in perioada maoista. Cartea este deosebita! Concluzia ei? Un adevarat avertisment - nici o lectura nu e inocenta - cartile... ne ridica sau ne pervertesc! 52
  • 53. Atentie deci la lecturi, ...ia aminte la citit (I Timotei 4, 13) si Cercetati Scripturile, ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica. Si acelea sunt care marturisesc despre Mine (Ioan 5, 39). §§§ Ce lecturi duhovnicesti recomandati tinerilor? Recomand - deopotriva tinerilor si varstnicilor - in primul rand Sfanta Scriptura, in special Noul Testament. Simon Petru spune Mantuitorului: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice (Ioan 6, 68), deci, neindoios, sufletul are nevoie de lectura de suflet, de lectura duhovniceasca, de cuvant de intarire, cuvant de folos... Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti sunt de baza. Dintre tinerii scriitori recomand cu predilectie trei autori care-mi sunt foarte dragi si pe care-i apreciez in mod special pentru ca au reusit sa scrie despre Hristos pe limba tinerilor: Danion Vasile (Cartea nuntii, Jurnalul convertirii, Patericul pentru mireni, Tinerii si sexualitatea etc.), parintele Constantin Necula (De dragul Evangheliei..., Raspunsul Bisericii la intrebarile tinerilor, Privegheri) si ieromonahul Savatie Bastovoi (Intre Freud si Hristos, In cautarea aproapelui pierdut, Dragostea care ne sminteste). Tinerilor le pot mai pot recomanda si alte cateva lucrari mai noi: Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi (Sfantul Nicolae Velimirovici), Daruri si anateme - Ce-a adus crestinismul lumii (diaconul Andrei Kuraev), Tinerii vremurilor de pe urma (monahii John Marler si Andrew Wermuth). Si doi prolifici scriitori rusi inspirati de Duhul Sfant, care merita cititi si recititi: Sfintii Ierarhi Teofan Zavoratul si Ignatie Briancianinov. Nu pot sa nu pomenesc aici si pe Sfantul Siluan Athonitul, pe Arhimandritul Sofronie (Saharov), pe Parintele Rafail Noica, pe Monahul Nicolae Steinhardt, pe Parintele Serafim (Rose), pe Cuviosul Paisie Aghioritul sau pe minunatul Parinte Porfirie Kavsokalivitul. Dintre Parintii cei de demult recomand tinerilor in special Fericitul Augustin (Confesiunile), lucrarile Sfantului Ioan Gura de Aur si ale Sfantului Efrem Sirul. Fiecare tanar sa ceara sfatul duhovnicului in ceea ce priveste lectura duhovniceasca. Cred ca in urma spovedaniei un iscusit duhovnic va stii intotdeauna spre ce carte-medicament sa indrume pe fiii sai duhovnicesti. Pentru cei tari trebuie hrana tare, pentru cei mici lapte (cf. Evrei 5, 13-14). Parintele Sofronie spunea: "Pentru a invata sa traiesti in Hristos, nu este necesar sa citesti zeci sau sute de carti. Parintele meu duhovnic m-a sfatuit sa nu citesc decat cateva pagini pe zi. Un sfert de ora, o jumatate de ora, dar veghind sa aplic in viata ceea ce citeam... Cand traiesti o viata sfanta si fara de pacat, cunoasterea intelectuala poate sa dea roade duhovnicesti minunate. In schimb, o cunoastere fara iubire nu poate sa mantuiasca pe nimeni". In concluzie, carti se gasesc, slava Domnului! Timp sa fie pentru lectura si pentru implinirea in viata a cuvintelor cuprinse in ele! [78] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 19. [79] Ibidem. 53
  • 54. [80] Teologii stiu bine ca Apostolii, Evanghelistii, intai au vorbit, au marturisit lumii despre Hristos, iar mai apoi, pentru anumite nevoi au inceput a scrie. Ei au scris, dar nu oricum, ci sub inspiratia Duhului Sfant. Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate (II Timotei 3, 16). Mai mult, cred ca acestia au scris atunci cand Dumnezeu a considerat ca este necesar si ce a considerat El ca ne este de folos. [81] Teologia Morala Ortodoxa pentru facultatile de teologie, vol. II, Editura Reintregirea, Alba Iulia, p. 103. [82] In finalul lucrarii Mai aproape de Dumnezeu (Editura Bunavestire, Galati, 2003) a Parintelui Serafim Rose sunt doua capitole care ne lamuresc: "Cum sa-i citim pe Sfintii Parinti" si "Cum nu trebuie cititi Sfintii Parinti". 54
  • 55. << Paulo Coelho - sublim si periculos >> E la moda astazi sa citesti Paulo Coelho. Toata lumea citeste Coelho, chiar si cei ce nu citesc de fel... Aveam sa aflu ca, in cercurile inalte ale literatilor, era "acuzat" ca speculeaza mituri si simboluri pe care le proiecteaza in povesti facile, deci ca-i mai mult un speculant decat un mare prozator. Am observat ca marii pasionatii de lectura, cand recomanda literatura sud-americana de calitate, ii pomenesc pe Cortazar, Llosa, Marquez, Sabato, si niciodata pe Coelho, considerand ca scrie "literatura light"[83]... In plus, traiesc cu convingerea ca actul de cultura ramane, fara doar si poate, destinat minoritatii. Ma intrebam, sa fie oare Paulo Coelho exceptia care confirma regula? Numai Sandra Brown, manelele si telenovelele parca mai au atatia fani. Mai nou se gasesc si tricouri imprimate cu chipul lui... Si, parca-i ceva necurat la mijloc cand vezi ca persoane care dupa "vremea lecturilor obligatorii" n-au mai citit nici o carte, incep acum sa citeasca P. Coelho. Multi artisti mediocri, unele fotomodele si mai toate vedetele Playboy numesc la autori preferati pe Coelho. Fara doar si poate, da bine in "lumea buna" sa-i citesti cartile. Mi-am zis atunci: "la pomul laudat...". M-am lasat greu convins sa-l citesc... Am "cedat" la rugamintile unor colegi si prieteni fascinati de scrisul prozatorului brazilian, un argument redutabil fiind acela ca accentueaza in romanele sale elemente de spiritualitate. Voi incerca aici o abordare ce poate fi catalogata de unii drept superficiala, simplista. N-am pretentii de scriitor, nici macar de critic literar. Incerc insa sa vad lucrurile in duhul lui Hristos. Paulo Coelho scrie de vreo 17 ani, are 57 de ani (n. 1947), e tradus in 56 de limbi, editat in 150 de tari, vandut in zeci de milioane de exemplare. Un adevarat fenomen mondial. Care sa fie deci secretul acestui "...vrajitor al Braziliei care face sa dispara cartile din librarii"? Se pare ca raspunsul este limbajul simplu si clar, naratiunea stralucitoare, subiectele alese care "stimuleaza capacitatea noastra de a visa, dorinta noastra de cautare si forta de a ne regasi pe noi insine in aceasta cautare". Alchimistul (1998), cartea care l-a consacrat pe plan mondial, mi s-a parut o poveste simpla, dar deloc simplista, in care autorul, intr-adevar, se foloseste excesiv de mituri, simboluri si clisee deterministe. E o povestire parca atemporala, initiatica, de unde si aura de guru a autorului. Alchimistul are ceva din duhul cartilor vechi orientale, este "un fel de Micul Print modern" cum afirma un critic. Este o carte bine scrisa, plina de seva, iar lectura ei nu te poate lasa indiferent. Insa, dincolo de acest aspect apologetic, cartea are si puncte slabe. E vorba aici de un vadit panteism (contopirea cu natura, transformarea lui Santiago in vant), de elemente magice (alchimice) si un sincretism religios care poate sminti usor un nespecialist, un necunoscator al invataturii Bisericii. "Sufletul lumii" de care vorbeste Coelho poate fi diavolul - spune IPS Lazar Puhalo intr-o "Epistola" catre un editor din Romania[84]. Mai mult decat atat, asa zisa traire a "Legendei Personale" - implinirea viselor, a idealurilor, ca singur scop al vietii nimiceste foarte usor ceea ce as numi in acelasi duh "Legenda Personala" a crestinului - unirea cu Hristos, cautarea Imparatiei lui Dumnezeu. Cand lupti cu ardoare fara seama pentru implinirea "Legendei personale" e posibil sa nu mai gasesti timp sa-L cauti pe Hristos. De aceea Scriptura spune sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga noua (cf. Matei 6, 33). In plus trebuie precizat ca celebra sintagma din Alchimistul: "Cand tu vrei ceva cu adevarat tot universul conspira la realizarea dorintei tale", este de fapt de origine filocalica si 55
  • 56. suna, citez din memorie: "cand vrea Dumnezeu sa se implineasca un lucru, toata zidirea ajuta sa se implineasca". In principiu, Alchimistul avea inca de la inceput sanse sa fie un roman de succes, pentru ca e o carte a momentului, in sensul ca, in afara unei vieti in Hristos, oamenii au gasit un surogat impotriva deznadejdii in "gandirea pozitiva" atat de des intalnita azi, subiect pe care s-au scris zeci si zeci de carti si care-i si "motorul" cartii lui Coelho. In romanul La raul Piedra am sezut si am plans[85] (1994), autorul isi exprima si mai cu sarguinta conceptele religioase sincretiste ce fac din el un new-age-ist autentic. Paulo Coelho amesteca nepermis si nescuzabil (chiar daca nu-i teolog) invataturi si principii complet contradictorii - catolice, protestante si din mistica orientala - punand unele din idei chiar si pe seama unui slujitor al Domnului. In La raul Piedra... sincretismul e mult mai suparator si mai ales smintitor [86]. Autorul lasa sa se-nteleaga ca exista un chip feminin al lui Dumnezeu care se identifica in persoana Fecioarei Maria, iar intr-un interviu publicat pe site-ul personal, Paulo Coelho isi afirma transparent convingerea ca "Biserica Romano-Catolica va accepta in viitor aceasta idee. Vor mai trece poate cincizeci sau doua sute de ani, dar o va accepta"[87]. Autorul este, de altfel, consilier special UNESCO in cadrul Programului "Convergente spirituale si dialoguri interculturale". Al cincilea munte (1996) la prima vedere pare a fi singura carte a lui Coelho care poate fi citita aproape fara teama. Insa tocmai pentru ca pare nevinovata e periculoasa. Exista un canon sinodal care interzice modificarea Vietilor Sfintilor. E adevarat, Coelho face literatura, dar prezinta imaginea unui sfant pacatos, nu a unui pacatos care ar deveni sfant si care ne-ar putea fi model. De altfel, nicaieri in roman personajul nu este numit "Sfantul Ilie", ci simplu Ilie. Al cincilea munte prezinta viata Proorocului, plecand de la Biblie si intorcandu-se, in final, din nou la ea. Romanul accentueaza latura profana a Profetului, arata lupta sa cu Dumnezeu pentru a intelege care-i este menirea. Al cincilea munte ti-l apropie fara indoiala pe Ilie, dar acesta este un Ilie imaginar, inventat, nu este proorocul biblic. Cel care citind, simte o oarecare evlavie pentru Ilie, e bine sa stie ca evlavia lui este pentru personajul Ilie si nu pentru Proorocul Domnului. Estetic vorbind, Al cincilea munte e o carte placuta, dar pentru conturarea unei imagini corecte, autentice sunt de preferat cuvintele Scripturii care-l evoca pe Ilie Proorocul (Cartea a III-a si a IV-a a Regilor). Dupa Manualul razboinicului luminii (1997) o colectie de reflectii filozofice in duhul Alchimistului menite sa ne ajute sa ne descoperim si sa ne sporim curajul, Paulo Coelho publica Veronika se hotaraste sa moara (1998). Acest roman care a fascinat pe multi, considerat de unii original, are ca tema un subiect arhitratat in carti si in filme: "oare unde sunt adevaratii nebuni, in sanatorii sau in afara lor?" Cartea aminteste de Zbor deasupra unui cuib de cuci (mult oscarizatul film din anii ’70, cu Jack Nicholson si Danny De Vito sau de mai noul Tinerete furata (cu Winona Ryder si Angelina Jolie). Personal n-am gasit-o nici originala, nici de exceptie. In Diavolul si domnisoara Prym (2000), Coelho "ispiteste" pe cititor cu o intrebare: "Poate fi omul capabil de orice fapta? Intr-un anumit context el poate ajunge chiar sa omoare?". Cititorii sunt tinuti cu sufletul la gura ca in vechiul film politist Locotenent Columbo. Desi are si pagini interesante si ideea e discutata si de Sfintii Parinti, cartea nu o gasesc deloc ziditoare... Cu romanul 11 minute (2003) autorul aluneca intr-o senzualitate ce atinge pe alocuri pornografia si grotescul... Cartea "te ajuta" sa te obisnuiesti cu lumea prostitutiei prin intermediul unei tinere, Maria (neinspirata alegerea numelui), personajul principal. In romanul 11 minute, Coelho se foloseste de experienta si jurnalul unei adevarate prostituate din Geneva, descopera argumentele, starile sufletesti ale fetei in asa fel incat nu doar sa n-o 56
  • 57. judeci (caci asta ar fi bine!), ci chiar sa-ti si placa de ea, s-o si accepti, ea fiind de altfel personaj pozitiv prin excelenta. Momentele de regret si cainta care exprima tragedia prin care trece sunt inabusite de idealul ei de a-si face un rost in tara natala[88]. Romanul te obisnuieste cu "normalitatea prostitutiei", ea macinand adanc in mentalitatea cititorului creandu-i idei revolutionare (asemanatoare cu cele ale guvernantilor nostri care cer din ce in ce mai insistent legalizarea bordelurilor). Pornografia excesiva, imoralitatea mesajului si atitudinea cartii 11 minute fata de prostitutie ma tem ca poate influenta dezastruos viata unor tinere care se zbat in lipsuri, de la noi sau de prin alte parti, mai ales cunoscand succesul pe care-l are la tinerii adolescenti cartile prozatorului brazilian. Romanul 11 minute e un pasaport spre iadul desfranarilor, spre prostitutie. 11 minute trec repede, dar sunt aducatoare de multi bani... Imaginea de ansamblu a cartii, din punctul meu de vedere, nu este modificata de "sfarsitul salvator", pentru ca e vorba de o aparenta salvare, Maria ajungand de la prostitutie la concubinaj. E adevarat ca vorbim de o alta masura, e un progres in viata ei, insa exista tendinta de a numi, prin comparatie, "bine" un rau mai mic si asta-i foarte grav. Impactul e cu atat mai mare cu cat Paulo Coelho este considerat de multi un propunator de "modele pentru cautarea spirituala individuala"... 11 minute este o carte scrisa in duhul lumii, pentru cei ce sunt ai lumii, nu pentru cei ce sunt ai lui Hristos! Steinhardt afirma ca un "scriitor nu are a fi moralist. Fereasca-l Dumnezeu de una ca asta! Alta e menirea lui: sa iste in mintea si-n inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale"[89]. Oare e vorba de asta si in cazul lui Coelho? Cred ca nu! In vise, care pot fi de la Dumnezeu, dar si de la diavol, e mai bine sa nu crezi deloc! Si in cazul scrisului lui Coelho, daca paginile sublime se amesteca cu cele care din perspectiva crestina smintesc, strica si intineaza, ele nu mai pot fi bune. Sfantul Vasile cel Mare recomanda crestinilor sa culeaga din cartile pagane cele de folos, dar sigur nu recomanda din cele sincretice, eretice sau pornografice. Ca sa nu mai spun - pentru a cata oara?- ca discernamantul e o calitate rara. Nu pot spune ca romanele lui Coelho sunt geniale, mediocre sau proaste, nu sunt in masura sa spun daca din punct de vedere literar sunt valoare sau nonvaloare, spun doar ca romanele lui nu sunt atat de ziditoare de suflet precum cred unii. Un lucru e lamurit. Cautati mantuirea? N-o veti gasi in cartile "initiatice" ale lui Paulo Coelho, ci acolo gasiti "Sufletul Lumii" care, spun unii, ar putea fi diavolul... NOTE: [83] Un amic mai mucalit imi spunea ca ceea ce da bine la prozatorul sud-american este combinatia de litere "elho" care suna interesant. Intr-adevar numele are rezonanta, are sonoritate. [84] Vezi IPS Lazar Puhalo, Caile Ortodoxiei contemporane, Editura Eikon. [85] Titlul cartii este parafrazat din Psalmist: La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion (Psalmi 136, 1). [86] Sincretismul religios din cartile lui Coelho este tributar conceptiei sale new-age-iste despre religii. Romancierul marturiseste pe pagina sa web: "Sunt catolic. Cred insa ca oricare religie, daca e aleasa in mod sincer, duce la acelasi Dumnezeu si nu transfer asupra religiei mele raspunderea asumata in cautarea mea spirituala" (http://http://www.paulocoelho.com/). Vezi si articolul meu: "Ispita intelectualilor: Toate religiile sunt bune!". 57
  • 58. [87] http://www.paulocoelho.com [88] Pe tema acestei carti am avut o controversa cu o amica care vedea in paginile romanului durerea si cainta Mariei. Intr-adevar, ea este cumplit de indurerata si dezamagita si are momente cand lupta cu proprii demoni. Insa, ma repet, dincolo de unele afirmatii ale personajului, ideea caintei o gasesc vaga si cartea nu are ca finalitate indreptarea reala a personajului incat sa poata fi model pentru noi ca si cititori crestini. Pe aceasta tema este abordat si Coelho intr-un interviu: "- Pentru ce se prostitueaza protagonista din 11 minute? Ea spune ca nu o face strict pentru bani. P. Coelho: - Am intrebat-o pe Maria si ea mi-a raspuns ca face asta pentru simtul aventurii. Mi s-a parut un raspuns neortodox, dar 40 % dintre prostituatele cu care am vorbit la Geneva mi-au spus lucruri asemanatoare, cu toate ca gandurile lor nu mi s-au parut prea clare. Maria nu este o victima si nici nu are sentimentul vinovatiei" (http://www.adevarulonline.ro/literar/). Gasesc ca autorul nu a schimbat fundamental caracterul personajului. [89] N. Steinhardt, Intre lumi - Convorbiri cu Nicolae Baciut, Editura Tipomur, 1994, p. 26. 58
  • 59. << De la indrazneala la badaranie >> Familiaritas Dei, dar pana unde? Multi crestini se intreaba, pe buna dreptate, cum sa se raporteze la Dumnezeu, si mai ales, cum sa I se adreseze. Pacatele ne fac sa ne simtim robi nevrednici; bucuria biruintei cu ajutorul lui Dumnezeu in incercarile vietii ne face sa simtim infierea si infratirea cu Domnul care S-a facut om ca si noi sa ne indumnezeim prin conlucrare cu El. Poate cel mai bine lamureste paralela rob-fiu cuvantul liturgic de dinaintea rostirii rugaciunii Tatal nostru, in cadrul Sfintei Liturghii: "Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznire, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel Ceresc, Tata si a zice: Tatal nostru...". Iata deci, ca in vremea Vechiului Testament am fost robi, dar in Legea harului am primit, prin infratirea cu Fiul Intrupat, infierea Tatalui - ceea ce trebuie sa ne aduca si indrazneala de a-L numi "Tatal nostru", dupa cum Insusi Hristos ne invata. Diaconul moscovit Andrei Kuraev spunea ca: "Primul dar adus oamenilor de crestinism consta in dreptul de a se adresa direct lui Dumnezeu, dreptul de a se tutui cu El. Omul si-a recapatat ceea ce un scriitor crestin din secolul al III-lea, Tertulian, a numit familiaritas Dei, adica o relatie de prietenie, de suflet, cu Dumnezeu"[90]. Curajul, indrazneala sunt bine placute lui Dumnezeu. Vedeti ce cuvinte are Hristos pentru indraznetul sutas roman (...Adevarat graiesc voua: la nimeni, in Israel, n-am vazut atata credinta - Matei 8, 10), pentru curajoasa femeie cananeanca (O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti - Matei 15, 28). Vedeti tainele pe care Hristos le descopera samarinencei (cf. Ioan 4, 5-44), femeie pacatoasa, dar sincera, nefatarnica si indrazneata! Curajul si indrazneala in relatia cu Hristos au valoare mantuitoare atunci cand izvorasc dintr-o inima sincera si smerita sau dintr-o disperare a omului ce nu mai poate suporta despartirea sa de Dumnezeu, caci unde oare poate alerga, unde in alta parte poate gasi pacea inimii sale? Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice (Ioan 6, 68) avea sa spuna Simon Petru Mantuitorului Hristos atunci cand unii ucenicii s-au smintit de cuvintele Lui si s-au indepartat de El. Uneori omul urla, striga spre Domnul, se cearta cu El (ca odinioara Iacob cu Ingerul - Facere 32, 4 si urm.), iar Domnul, vazand inima lui, vazand vointa sa buna, ii raspunde indata. E o minune si o bucurie ca lui Dumnezeu Ii spunem "Tata", ca folosim in rugaciunile noastre expresii atat de intime, de personale ca: "da-mi sa-mi vad greselile mele", "ajuta-ma in tot lucrul bun", "sterge pacatul meu", "inima curata zideste intru mine", "multumescu-Ti Tie Doamne". (In timp ce, cu multi dintre cunoscuti mei, folosesc "dumneavoastra"...). Ne indeamna spre o mai mare familiaritate cu Dumnezeu si cateva cuvinte ale Fericitului Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan. Acesta ne recomanda insistent sa folosim cu indrazneala in rugaciunile din odaia noastra nu doar cuvintele cartii, ci si cuvintele noastre asa cum ne vin 59
  • 60. ele, din disperare, din durere, din neintelegerea actiunilor lui Dumnezeu. "Cu Dumnezeu nu e nevoie sa fii politicos. Toarna inaintea Domnului ceea ce este in inima ta, asa cum este"[91]. Familiaritatea cu Dumnezeu insa e destul de alunecoasa, iar daca nu-i smerenie, dreapta socotinta si buna crestere, se poate transforma in badaranie. De la indrazneala la badaranie nu-i decat un pas. De altfel, Fericitul Sofronie recomanda sa pastram intensitatea rugaciunii si a pocaintei totodata. Un amic marturisea pe Net ca, avand posibilitatea sa calatoreasca prin tari anglo-saxone, a avut ocazia sa intalneasca diverse "marturisiri publice ale crestinismului" cum le numesc unii sectanti. Acesti "marturisitori", ajunsi la o familiaritate speciala cu Dumnezeu, Il numesc "The guy upstairs" (Tipu’ de deasupra). Familiaritatea continua cu mesaje puse pe masini: "My Boss is a Jewish carpenter" (Seful meu e dulgher evreu), "God exists, I spoke with him last night" (Dumnezeu exista, am vorbit cu el aseara), "Body piercing saved my life" (Body piercing-ul mi-a salvat viata) alaturi de imaginea lui Hristos rastignit pe Cruce[92]. Ca urmare a "tragerii de sireturi cu Dumnezeu", cum se exprima cineva foarte corect, acesti rataciti nu pot sa inteleaga de ce iti trebuie Sfanta Biserica, Sfintele Slujbe, clerul, "daca vorbesti direct cu Sefu’"! Iar smerenia e deja un cuvant prea greu si prea strain lumii de azi, ca si pronuntia in romaneste a lui body piercing pentru bunica mea... Sa fim indrazneti si curajosi, dar sa nu uitam de "cei sapte ani de acasa"! [90] Diac. Andrei Kuraev, Daruri si anateme, Ce a adus crestinismul lumii, Editura Sophia, Bucuresti, 2004, p. 9. [91] Arhim. Sofronie Saharov, apud Celalalt Noica (marturii ale monahului Rafail Noica insotite de cateva cuvinte de folos ale Parintelui Simeon), Editura Anastasia, 1994, p. 59. [92] Prin body piercing se intelege moda cerceilor, a belciugelor agatate in diverse parti ale corpului; in cazul de fata, blasfemiatoarea expresie face aluzie la cuiele din mainile lui Hristos cel Rastignit. 60
  • 61. << "Mai ajunge cineva in Rai in vremurile noastre?" >> Aceasta e o intrebare pe care mi-a pus-o deunazi un tanar rebel. Am crezut ca-i doar o intrebare aruncata retoric in discutie, insa m-am convins repede ca interlocutorul meu cauta sincer un raspuns. Oare ce stare sufleteasca se poate ascunde in spatele unui suflet de adolescent care intreaba astfel de lucruri? Cu siguranta o cumplita deznadejde, o mare lehamite pentru starea de decadere morala in care se afla cei mai multi din cei ce poarta numele de crestini. Inca un strigat disperat al unui tanar razvratit. Inca un adolescent revoltat. Noi, teologii, vrem sa-i convertim pe acesti tineri, sa le schimbam mentalitatea; eu insa cred ca mai intai ar trebui sa-i cunoastem, sa-i intelegem. Cu cei ce au alte mentalitati e bine sa dialogam, sa cautam puncte comune. Personal cred in sinceritatea multor tineri razvratiti – ca unul care am fost asemenea lor. M-am convins in timp ca toti cei revoltati au ceva de spus, au un mesaj de transmis. Ei nu vor sa fie simpli spectatori, ci actori principali, vor sa fie bagati in seama, sa se tina cont si de parerile lor; ii supara letargia in care se complace o tara intreaga, sunt smintiti, sunt deznadajduiti, unii, iata, chiar cred ca nu mai e loc pentru muritori in ceruri. Altfel spus, ei cred ca nici Bunul Dumnezeu, oricat ar fi El de bun, nu ne poate accepta astfel, nu poate accepta letargia noastra. Viata in Hristos se aseamana, dintr-un anumit punct de vedere, cu strigatul revoltei adolescentine. Si adolescentii razvratiti, si crestinii iubitori de Hristos sunt nemultumiti de cele ale lumii, si unii si ceilalti cauta mai mult decat poate oferi lumea. Tinerii, care de obicei traiesc dupa legile firii cazute, dupa mentalitatile hedoniste ale lumii de azi, se simt neimpliniti. Sunt nefericiti, dar gandesc ca nu-s lepadati de la fata lui Dumnezeu. Pe noi pe toti deopotriva ne cauta Domnul. Ne cauta pentru ca ne iubeste, pentru ca El vrea sa traiasca in noi, si noi sa traim in El. - "Mai ajunge cineva in Rai?" (Sa-i spunem generic Rai, putem sa-i spunem insa si fericire vesnica, sanul lui Avraam, imparatia cerurilor, locul dreptilor, desi invatatura eshatologica face cateva distinctii intre termeni). - Da, mai ajung oameni in Rai. Pentru ca Hristos, prin gura Sa nemincinoasa ne zice: In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt. Iar de nu, v-as fi spus. Ma duc sa va gatesc loc (Ioan 14, 2). Incredintati sa fim cu totii ca Hristos ne-a gatit loc. Da, fiecare dintre noi are un loc in Rai. Noi trebuie nu sa ne castigam un loc in Rai, ci sa nu-l pierdem pe cel pe care-l avem deja. Nu-l vom pierde daca vom implini faptele milei trupesti si sufletesti, dupa cuvantul Scripturii: Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; Gol am fost si Mati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut (Matei 25, 34-40). Spun toate acestea tanarului... Imi raspunde: - "Suna interesant". 61
  • 62. Intrebarea lui mi s-a parut varianta disperata a intrebarii puse de tanarul bogat Mantuitorului Hristos: Bunule Invatator, ce bine sa fac, ca sa am viata vesnica? (Matei 19, 16). Mi s-a parut greu cuvantul lepadarii de lume pe care Hristos il pune inaintea tanarului din Evanghelie; greu si cuvantul cu care se adreseaza Mantuitorul Sfintilor Apostoli dupa plecarea tanarului: Si oricine a lasat case sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine, pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica (Matei 19, 29), de aceea am evitat a-l pune inaintea interlocutorului meu; mai ales ca tanarul razvratit ce mi-a pus intrebarea nu parea a fi pazit din tineretile lui poruncile ca cel din Evanghelie. Sau poate ca le pazise, dar slabiciunea firii mele m-a facut sa nu vad acest lucru... Totusi tanarul parca dorea mai mult, voia sa mai auda cuvant mantuitor pentru sufletul sau. Astfel de situatii fiind foarte rare astazi, nu trebuiesc lasate nevalorificate. De aceea ii mai spun ca trebuie sa creada drept, sa lupte impotriva pornirilor pacatoase, sa nadajduiasca in Inviere. Ii mai spun tanarului ca exista o cale imparateasca, care ne duce direct in Rai, mai mult decat atat, ne anticipeaza viata Raiului inca pe pamant fiind. - "Asta-i chiar foarte interesant! Care este Calea aceasta?" - "Calea Liturghiei si a Impartasirii cu Sfintele Taine. De fapt este una si aceeasi cale, pentru ca scopul principal al Liturghiei este sfintirea credinciosilor, adica impartasirea acestora cu Sfintele Taine." Incerc o talcuire pe scurt a Liturghiei, a principalelor ei momente, macar ca-s neputincios. - "Am mers de mai multe ori la biserica, dar n-aveam habar de aceste lucruri". Din pacate acesta e un trist adevar, putini cunosc valoarea Sfintei Liturghii chiar si din cei ce participa regulat la slujbele Bisericii. Stim ca Hristos este de fata in Sfantul Altar, stim ca Se aduce pe Sine Jertfa in chip sacramental, sub infatisarea vazuta a painii si a vinului, de-a pururi si pretutindeni unde sunt altare crestine. Spunea candva Parintele Arsenie Papacioc: "Si daca ar fi cu putinta sa se vada cerurile deschise, nu s-ar putea vedea mai mult in cer, de cum este in Sfantul Altar, la Sfanta Liturghie". Acest Hristos, care imprumuta in Liturghie chipul, glasul si miscarile preotului (dupa cum spun liturgistii), ne da noua Scumpul Sau Trup si Cinstitul Sau Sange ca o arvuna, ca o pregustare, ca o anticipatie a bucuriei din Imparatia lui Dumnezeu, umpland de bucurie si de veselie inimile noastre. - "Da, oamenii vremurilor de azi mai ajung in Rai, dar ca sa te simti acasa in Rai, trebuie sa te fi simtit acasa in Biserica lui Hristos. Daca Liturghia, care-i Cerul pe pamant, nu ne va fi familiara, atunci in zadar nadajduim ca Raiul ne va fi familiar". Sa nadajduim ca nu ne vom pierde, sa nadajduim ca si slujitorii altarului care spun dupa ce se impartasesc: "da-ne noua sa ne impartasim mai deplin in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale". E un coltisor de rai pentru fiecare, gatit pentru noi de la intemeierea lumii, asa ne spune Cel care ne-a zidit si ne-a mantuit pe noi. 62
  • 63. << Cum a reusit Noe ca in 7 zile sa transforme arca in cea mai mare gradina zoologica? >> Cum a reusit Noe sa-si transforme arca in cea mai mare gradina zoologica? Explicatie: ma refer la faptul ca, saracul, a reusit ca intr-o saptamana sa aduca pe a sa corabie si ursii polari, si cangurii din Australia. Cum o fi reusit el oare sa gaseasca suficient spatiu pentru fiecare animal, ba chiar si hrana (cine stie, poate i-or fi donat americanii vreun portavion, ceva). Ca sa nu mai zic ca toate acestea trebuiau facute in 7 (sapte) zile. Cred ca Noe=Superman! (D. C., elev) M-am gandit la inceput ca intrebarea, fiind rautacioasa, nu merita raspuns. Aveam si o oarecare indreptatire in activitatea Mantuitorului, dar nu vreau sa ma lungesc cu introducerea (vezi Luca 20[93]) si voi intra direct in subiect. O prima chestiune ridicata de tine este aducerea animalelor pe arca de catre Noe. Textul biblic e lamuritor, cuvantul lui Dumnezeu catre Noe a fost: Sa intre in corabie din toate animalele, din toate taratoarele, din toate fiarele si din tot trupul, cate doua, parte barbateasca si parte femeiasca, ca sa ramana cu tine in viata (Facere 6, 19). Deci, nu se spune ca ar fi alergat Noe dupa ele, ci Dumnezeu le-a trimis. El a zis: Sa intre... si animalele au intrat, ascultand porunca Creatorului. Si fii sigur, animalele nu s-au mancat intre ele, pentru ca, in preajma unui om drept, legile firii se schimba (vezi ursul din viata Sfantului Serafim de Sarov sau leul din viata Mariei Egipteanca - si exemplele ar putea continua). In legatura cu Polul Nord sau Australia, lucrurile stau altfel. Cei mai multi considera ca Pamantul avea o cu totul alta forma si ca despicarea continentul initial, Pangeea s-ar fi intamplat dupa catastrofa. Exista un text in acest sens: Iar lui Eber i s-au nascut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru ca in zilele lui s-a impartit pamantul... (Facerea 10, 25). Numele de Peleg inseamna "impartire", deci versetul pare sa sugereze ca numele i-a fost dat de tatal sau, Eber, pentru a comemora un mare eveniment al impartirii care a avut loc cu putin timp inainte sa se nasca. Sunt exegeti si creationisti care gasesc ca-i vorba de impartirea dupa limbi, insa multi considera ca exista posibilitatea ca ambele diviziuni sa fi avut loc in acelasi timp. Oricum, orice profesor de geografie iti va confirma ca a fost o vreme cand pamantul a fost separat de ape. Dar si mai bine poti observa privind cu atentie o harta a lumii. Poti observa ca Madagascarul, spre exemplu, e "decupat" din sud-estul Africii continentale, ca America de Nord se uneste aproape perfect cu Europa daca "sorbi" Oceanul Atlantic, la fel si in cazul Americii de Sud si al Africii... Chiar si Platon vorbeste in Dialogurile sale despre existenta la inceputuri a unui singur pamant inconjurat de ape. Asa ca nu trebuiau sa vina cangurii din Australia... si, oricum, daca trebuiau sa vina, veneau si de acolo. M-am bucurat sa aflu din epistola ta ca, in principiu, nu negi universalitatea potopului, problema ta fiind arca. Cred sa stii, despre potop se gasesc relatari la mesopotamieni, la aborigenii australieni si, de fapt, in vechile culturi din toata lumea. Se intelege ca "informatia" aceasta despre potop era in zestrea traditiei orale transmise de la Noe urmasilor. Citeste si ceea ce scrie Mircea Eliade in Istoria ideilor si credintelor religioase, vol. I., in Tratatul de istoria religiilor, in Imagini si simboluri... Sa vedem acum cum stau lucrurile cu spatiul arcei... Avem sansa sa discutam pe date concrete pentru simplu motiv ca Sfanta Scriptura consemneaza efectiv dimensiunile ei (vezi Facere 6, 14-16). Astfel, arca urma sa fie in esenta o cutie uriasa conceputa mai degraba in ideea stabilitatii pe apele potopului decat pentru deplasarea pe apa[94]. Presupunem ca un cot era 63
  • 64. de 44,45 cm., valoare minima sugerata. Transformand in dimensiunile prezentate in Biblie intelegem ca arca lui Noe era mai inalta decat o cladire obisnuita cu trei etaje si lunga cat o data si jumatate cat un teren de fotbal. Capacitatea volumetrica totala era egala cu 39.506 mł. Cum un vagon de marfa standard are o capacitate efectiva de aproximativ 75 mł, arca avea o capacitate volumetrica egala cu cea a 526 de vagoane de marfa standard. Evident, ea putea transporta un numar extrem de mare de animale, fiind intentionat conceputa ca sa incapa in ea reprezentanti ai tuturor speciilor de animale de pe intreg pamantul. Cum un vagon de marfa standard poate transporta 240 de oi, arca putea transporta peste 125.000 de oi. Marimea medie a tuturor animalelor consideram ca este mai mica decat cea a unei oi (sa tinem cont si de faptul ca Dumnezeu, cu siguranta, a chemat la arca animale fertile, deci tinere), iar in ziua de astazi exista mai putin de 18.000 de specii de animale terestre in viata. Se intelege ca ies din calcul animalele marine, ele putand supravietui deluviului global. Era deci loc si pentru destula hrana. De altfel specialistii au localizat ramasitele arcei lui Noe in masivul vulcanic Ararat. Un pasionat cercetator al intelesurilor Bibliei, Angelo Palego si-a consacrat o buna parte din viata celor treisprezece expeditii in masivul vulcanic din Turcia orientala. Calauze i-au fost textul sacru si o imagine realizata de satelitul "Lancer", de la o altitudine de 840 km. Cu prilejul acestor expeditii, Palego a redescoperit resturile arcei, impartite in doua mari tronsoane, pe un ghetar situat la o inaltime de circa 4.800 m. Conditiile climaterice extrem de aspre au ingaduit lemnului gudronat sa reziste procesului natural de distrugere. Fragmentele recuperate in trecut de alti exploratori au fost supuse testului cu carbon 14, stabilindu-se ca vechimea lor este de 5.000 de ani, ceea ce corespunde datarii biblice. Cele doua bucati ale arcei sunt pe jumatate ingropate in gheata si se afla intr-o pozitie greu accesibila[95]. Ceea ce este foarte interesant e ca dimensiunile coincid cu cele indicate in Biblie. Tin sa mai precizez ca exista o multime de carti despre creationism pe piata actuala: Henry M. Morris - Bazele biblice ale stiintei moderne (aparuta in mediul protestant), Creationism stiintific, Nathan Aliezer - La inceputuri, Oana Iftime - Introducere in antievolutionismul stiintific, Ioan Vladuca - Elemente de apologetica ortodoxa, Ortodoxia si eroarea evolutionista, Ierom. Serafim Rose Cartea Facerii, Cartea lumii si Omul inceputurilor, asta ca sa citez din cartile aparute in ultima vreme la noi. Din cartile lui H. Morris si din cea a ieromonahului Serafim am citat si eu in raspunsul pe care ti l-am dat. Cauta si pe internet, cel putin in limba engleza vei gasi foarte multe materiale semnate de Henry M. Morris si echipa sa de cercetatori. [93] De vazut si comentariul de subsol din lucrarea mea Hristos si tinerii, Editura Bunavestire, 2003, pp. 10-11. [94] Exista chiar si o inedita lucrare, in engleza, pe aceasta tema: Arca lui Noe - studiu de fezabilitate, John Woodmorappe, 1996 (nota a editorului la Cartea Facerii, Cartea lumii si Omul inceputurilor a Ieromonahului Serafim Rose, Editura Sophia, Bucuresti, 2001). [95] Cf. Angelo Palego, Cum am gasit Arca lui Noe, Humanitas, Bucuresti, 2003 (coperta IV). 64
  • 65. << Produsele din soia. Imitatie de carne? Imitatie de post? >> Pe vremuri, in perioada de dinainte de 1989, populatia se scandaliza, in taina, ca salamul continea, pe langa carne, si soia. Acum multi se ingramadesc sa o consume pentru ca este, pe buna dreptate, un produs deosebit, sanatos, consistent, fara colesterol, cu multe alte calitati; mai mult decat atat, el este si produs vegetal, de post. Imi amintesc de o scurta discutie prezentata intr-o mai veche carte de dialoguri duhovnicesti. Cineva il intreaba pe un parinte imbunatatit: "Ce sa faca bunul crestin in zilele de post, cand se afla in calatorie si ramane peste noapte la o familie ce nu se indeletniceste cu postul?". Parintele raspunde scurt si la obiect: "Baba calatoare n-are sarbatoare. Biserica invata ca dragostea pentru aproapele este mai mare decat postul...". Interlocutorul, ispitindu-l, continua: "Dar daca e, sa zicem, Vinerea Mare, ce sa faca, parinte? Sa manance de dulce daca-i ofera?" Duhovnicul raspunde de data asta sec: "In Vinerea Mare sa stea acasa". Imi amintesc ca m-a amuzat teribil raspunsul. Nu banuiam atunci ca ma voi afla si eu in casa unor cunoscuti intr-o Vinere Mare. Desi nu aveam de gand sa stau propriu-zis la masa, fiind o zi de post negru, mi-am zis ca nu-i frumos sa refuz dragostea gazdei. Am ramas socat sa vad ca aduce la masa, rand pe rand, snitele, salam, branza si cascaval... toate de post! Mai consumasem, intr-adevar, produse din soia, mai ales atunci cand eram foarte grabit sau cand, din variate motive, nu aveam in frigider alte preparate de post (se cuvine a preciza ca nu toti mananca soia in post din pricina lacomiei sau a gustului, multi o mananca pentru ca e usor de preparat). Dar asta nu se intamplase in Vinerea Mare. Abia atunci am realizat ca ceva e in neregula, ca nu-i buna randuiala in consumul excesiv al produselor din soia in posturile de durata. Se spune uneori ca e greu sa postesti! Insa crestinul inceputului de mileniu III se pare ca si-a rezolvat aceasta problema, inlocuind carnea si branzeturile cu sortimente din soia asemanatoare ca prezentare si gust. Altfel spus, ai pofta de carne in post? Iti cumperi soia fulgi sau soia cubulete pentru ciorbe sau tocanite sau soia snitel pentru gratar sau snitel, sau de ce nu pateu vegetal, salam, parizer sau cremwursti din soia. Ai pofta de oarece branzeturi? Poti sa-ti cumperi tofu (branza vegetala - din soia - simpla, cu ardei sau cu chimen) si chiar... cascaval. Ai bea un lapte dimineata? Nici o problema... Tehnologia preparatelor a inventat laptele din soia (cu aroma de cicoare, scortisoara sau vanilie). Un singur sortiment lipseste ca, din perspectiva gustativa, sa nu fie nici o diferenta intre produsele de post si cele de dulce. Nu avem inca oul de post. Nu s-a "inventat" nici in bucataria europeana, nici in cea veche orientala (de unde provine tofu). Consumand in exces produse de post care imita carnea si branzeturile, imitam de fapt hrana perioadei de dulce. Cum sa te bucuri atunci de roadele postului daca nu tai-imprejur "dulceata gatlejului"? Postul inseamna in primul rand infranare, el fiind prin excelenta un exercitiu de asceza, o nevointa. Daca privim la chipul in care Hristos a postit aflam ca postind... a flamanzit (cf. Matei 4, 2). In aceasta perioada crestinul trebuie sa-si sporeasca eforturile in vederea desavarsirii. Daca diferenta dintre produsele din carne sau branzeturi si echivalentele lor din soia e doar una de eticheta, inseamna ca postind astfel crestinul nostru inlatura nevointa trupeasca si, implicit, pe cea sufleteasca, suprima lupta cu nebunia stomacului, cum numeau Sfintii Parinti lacomia pantecelui. Mai ales cand pietele agro-alimentare sunt pline de legume, se cuvine sa avem discernamant si sa facem un efort binecuvantat intru asteptarea praznicului care incheie postul de durata. 65
  • 66. << Lacomia pantecelui - pacatul ce ne loveste de Sarbatori >> Pe Adam neinfranarea pantecelui l-a scos din rai (Sfantul Ioan Gura de Aur) In zilele minunate de praznuire multi ne comportam nefiresc, implinind din nefericire cuvantul Sfantului Pavel care spune: pantecele e dumnezeul lor (Filipeni 3, 19), asemanandu-ne cu cei pe care Apostolul ii numeste in versetul precedent dusmani ai crucii lui Hristos (Filipeni 3, 18). Exista tendinta aproape generalizata intre crestini de a minimaliza pacatul imbuibarii, pacatul lacomiei pantecelui. "Asta sa fie pacatul meu... nu ma pierde Dumnezeu pentru atata lucru". Cand predam liceenilor "Despre pacat" intotdeauna era un amuzament teribil cand pomeneam lenea si lacomia pantecelui. Se vorbeste foarte putin azi din perspectiva duhovniceasca despre excesul alimentar ce se face la marile praznice, exces pe care Sfintii Parinti il numesc nebunie a stomacului (etimologic gaster - stomac si marghia - nebunie). Lacomia pantecelui e pomenita intre cele 8 patimi capitale (sau 8 ganduri ale rautatii, dupa sintagma lui Cassian Romanul). Ea sta inaintea curviei pe care o premerge, fiind chiar "maica curviei". O intreaga literatura filocalica trateaza acest subiect, dar noi zambim... Tendinta aceasta de care pomeneam, de a subaprecia, chiar de a bagateliza acest pacat vine si din faptul ca este pacat ocazional, pacatul ce ne loveste de sarbatori. Cu alte cuvinte, nu ne imbuibam tot timpul, ci doar din cand in cand. Chiar daca patima aceasta este "ocazionala" nu trebuie trecuta cu vederea. Tocmai atunci ar trebui sa ne aratam dispozitia spre lupta duhovniceasca cu nebunia stomacului. Metalul se incearca in foc, soldatul se incearca in razboaie. Te arati biruitor atunci cand ispita da tarcoale, nu cand esti la departare de ea! Apoi, sa ne gandim cum ar suna: "Desfranez din cand in cand", "Fumez din cand in cand", "Avortez din cand in cand, ocazional"? Lacomia pantecelui face victime nu numai sufleteste, ci si trupeste... Numai in Bucuresti de sarbatori[96] au fost internati 1.000 de oameni din cauza exagerarilor in alimentatie. Constanta, la randul ei, a raportat 200 de cazuri. Desi Parintii filocalici sunt destul de reticenti in a lauda "arta culinara" sa consideram ca este din partea mamei sau sotiei o dovada a implinirii dragostei fata de aproapele, un mod placut de a-l bucura pe cel drag la vreme de sarbatoare. Dar ce praznuim de Craciun, pe cine laudam spre exemplu, pe Pruncul ce se naste sau pantecele? Toti parintii ce au tratat tema lacomiei pantecelui ajung la aceeasi concluzie: ingreunand stomacul, ingreunam mintea, o tulburam, nemaiputand face fata in cuget atacurilor dracesti. Cand dupa o masa nu te mai poti ruga inseamna ca nu te-ai hranit cumpatat. Deci tocmai cand mintea noastra ar trebui sa fie la Pruncul Hristos si la trairea bucuriei sfinte a Nasterii, ne intunecam mintea. Exista o pilda graitoare in acest sens. O tanara familie isi boteaza pruncul si invita la masa, la petrecere, prieteni, colegi, vecini si bineinteles rudele. Afara-i ger cumplit. Incep sa apara musafirii. Unii dupa altii. Ei isi arunca rand pe rand hainele pe canapea. Gazdele incep sa aduca bunatatile si sticlele cu bauturi... Un musafir da drumul muzicii ca petrecerea sa fie adevarata. Cheful e in toi, cand unul din cei 66
  • 67. prezenti se intreaba unde-i totusi pruncul, cel sarbatorit, cel ce i-a adunat pe toti impreuna. Ei descopera cu stupoare ca pruncul era sufocat sub mormanul de haine de pe canapea. Asa se pare ca facem noi de sarbatoarea Craciunului si a Anului Nou, Il sufocam cu cheful exagerat si imbuibarea noastra pe Pruncul Hristos, Cel ce ar trebui sa fie in centrul atentiei noastre. Desi-i mare zi, de sarbatoarea Craciunului toti alearga dupa bucate alese, se orneaza salate, se fac cozonaci. Foarte bine, am putea spune. Dar daca asta ne indeparteaza de slujba Liturghiei, sigur nu-i bine. Tot astfel, de praznicul Sfantului Vasile cel Mare credinciosii vin intr-un numar mic la slujba, in comparatie cu alte mari praznice de peste an. Ea este pentru multi din cei care au petrecut pana dimineata o sarbatoare greu de purtat. In plus, e vremea molitfelor. Conform indicatiei din Molitfelnic, aceste rugaciuni se rostesc de ziua Sfantului Vasile cel Mare dupa Sfanta Liturghie. Si iaca, ghiftuiti pana la refuz, incepem sa "usuim dracii" - cum se spune prin partile Argesului... Oamenii nu mai iau in seama "pacatul ce ne loveste de sarbatori" spunand, se pare, ca alte fapte sunt cu adevarat grave. Si astfel, ajungem din pacate la o vorba mare, dar trista: "Cand ai vicii mari e mai simplu sa crezi ca le are toata lumea" (Bisanne de Soleil). Pasionatii de acvaristica stiu ca daca vei da de mancare pestilor mai mult decat le trebuie, mor. Daca s-ar intampla si cu oamenii la fel, la fiecare Revelion, populatia Romaniei ar fi decimata... Pe cand eram student am observat la Liturghia din ziua de Sfantul Vasile (1 ianuarie) un coleg apropiindu-se de Sfantul Altar "cu credinta si cu dragoste" ca sa primeasca Sfanta Impartasanie. Nu-l chema Vasile... Am fost adanc impresionat. Cu siguranta postise inainte, deci lepadase toate bucuriile firesti, adiacente Anului Nou. "Pentru noi, insa, care cautam hrana cea cereasca, este nevoie sa stapanim peste stomacul cel de sub cer" spunea Sfantul Clement Alexandrinul. Fratele cel ce primea pe buzele Sale pe Hristos de praznicul Sfantului Vasile stia prea bine asta. Nu spun ca aceasta-i calea, pentru ca putini sunt la asemenea masuri duhovnicesti, insa, daca nu gasim atatea resurse sufletesti pentru a lupta impotriva nebuniei stomacului, sa ne gandim macar la sanatatea noastra! Nu fi nesatios in nici o desfatare, si nu te apleca la mancaruri multe. Ca in mancarurile cele multe va fi durere si nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata (Intelepciunea lui Isus Sirah 37, 32-34). [96] E vorba de sarbatorile de iarna ale anului 2003. 67
  • 68. << Ispita >> ...nici sa se pogoare la acesta ce se boteaza duh viclean care aduce intunecare gandurilor si tulburare cugetului![97] Intr-o seara stateau in pat, inainte sa adoarma, un baietel de cinci ani si jumatate impreuna cu mama lui. Tocmai terminasera de spus Tatal nostru. - Mami, zice baiatul, am o problema! - Ce problema? intreba mama. - Intr-o seara stateam intins in pat inainte sa adorm si mi-a venit un gand, mi-a intrat in creier si nu mai pot sa-l scot de acolo. - Ce gand? - Ca Dumnezeu e prost... - Pai, la ce te-ai gandit de ti-a venit acest gand? - Nu ma gandeam la nimic. Eu ma pregateam sa adorm si am simtit cum vine gandul acesta simi intra in creier si acum nu mai pot sa-l scot afara. Atunci mama i-a explicat despre Lucifer, despre faptul ca a fost prieten cu Dumnezeu, ca a fost cel mai puternic si cel mai luminos dintre ingeri (ca de aceea se si numeste Lucifer - de la lumina); ca a vrut sa fie la fel de puternic ca Dumnezeu si pentru ca nu putea sa fie ca El, s-a suparat si n-a mai vrut sa fie prieten cu Dumnezeu. - Sa stii ca el ti-a trimis acest gand, caci a vazut ca tu te impartasesti si a vrut sa nu mai fi nici tu prieten cu Dumnezeu. - Da? se intreba baiatul. Sa stii ca de cate ori imi venea gandul, eu imi ziceam in minte ca Dumnezeu e bun (iertator n.n.). - Da. Dumnezeu e foarte bun. Si stii ceva? El nu este deloc suparat pe tine pentru ca ti-a venit acest gand si te iubeste la fel de mult. - Da? se intreba iarasi baietelul. Apoi a facut ochii mari si i s-a luminat deodata chipul ca si cum i s-ar fi ridicat o povara de pe suflet... - Da. Nu e deloc suparat pentru ca stie cine ti-a trimis gandul acesta, spuse mama. - Da..., ca sa nu mai fiu eu prieten cu Dumnezeu... Dupa aceea baiatul se aseza confortabil, aranja perna, se-nchina si inchise ochii sa adoarma. Mai intreba insa: 68
  • 69. - De ce e Lucifer rau? De ce nu vrea sa fie bun?... Mama incerca un raspuns, insa copilul adormi! Povestirea de mai sus este, din pacate, intru totul adevarata. Se preteaza oare cel rau la astfel de fapte? Trebuia sa tulbure mintea unui copil de cinci ani si jumatate, nu mai avea de lucru prin lume? Dar intrebarea insasi tradeaza intrucatva ideea ca el, diavolul, ar putea avea noblete, eleganta, delicatete. Oare din ce eveniment biblic am putea noi trage concluzia ca cel rau se jeneaza, se rusineaza sau face diferentieri? Nicaieri in Sfanta Scriptura nu se spune asa ceva; in schimb stim ca acesta are limite nu pentru ca si-ar dori sa le aiba, ci pentru ca face doar ceea ce Dumnezeu ii ingaduie (cf. Luca 8, 32). Cuvintele Scripturii sunt lamuritoare: diavolul umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita (I Petru 5, 8). Pana la sfarsitul veacurilor, diavolul va lupta impotriva omului, va incerca sa zadarniceasca lucrarea de mantuire a fiecarui crestin si astfel sa impiedice urcarea acestuia la cer, locul de unde el a cazut. De aceea, se cuvine sa intelegem ca educatia religioasa a pruncului trebuie sa inceapa de la o varsta cat mai frageda. Chiar din pantecele maicii sale. Copilul de mic trebuie obisnuit cu viata Bisericii, cu Impartasania, cu rugaciunea in comun, cu inclinatia spre savarsirea binelui, cu imaginile sfinte si povestirile biblice. Bineinteles, in educatia religioasa a copilului - s-a spus deseori - nu trebuie sa se faca exces de zel, e nevoie de mult discernamant (mai ales in problema raului, a existentei diavolului, subiecte care trebuie expuse cu discernamant si explicate cu intelepciune; e necesar sa accentuam dragostea de Dumnezeu, de sfinti sau ingeri). Sa ne amintim de cuvantul inteleptului Sirah care spune: Ai feciori? Invata-i pe ei sa incovoaie din pruncie grumazul lor (Intelepciunea lui Isus Sirah 7, 24). [97] Cuvant dintr-o Rugaciune de la Slujba Botezului, Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1998, p. 30. 69
  • 70. << "Fara Hristos, totul este intuneric si nebunie" - Despre sinucidere >> Problematica sinuciderii este una destul de complexa si imposibil de ispravit printr-un scurt cuvant gazetaresc. M-am intrebat deseori ce se afla in spatele unei tentative de suicid, in spatele unei sinucideri... Se pare ca la sinucidere ajung de obicei persoanele care cad intr-o extrema a vietii: nihilistii, pasionatii de magie, ocultism, fanii rock-ului satanic, cei foarte bogati, cei foarte saraci, etc. Omul temperat, omul de mijloc, care nu exagereaza cu nimic, nu trece, de obicei, prin astfel de ispite. In ghearele deznadejdii si in umbra mortii se ajunge si din pricina lipsurilor de tot felul, a greutatilor vietii si, mai ales la tineri, din cauza unei comunicari deficitare cu cei din jur si a lipsei de iubire. Psihologii, psihanalistii sau sociologii vin cu diverse lamuriri si raspunsuri, fiecare clasifica cauzele si da solutii tamaduitoare. Exista un element in aceasta ecuatie care nu e luat in seama; se uita ca spre cumplita deznadejde cei slabi sunt impinsi si prin lucrarea diavolului care de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar (Ioan 8, 44). Dincolo de explicatii pertinente, o tacere si o tristete aparte se asterne in inimile noastre cand prin mass-media auzim, din ce in ce mai des[98], de sinucideri. Inca o persoana care nu si-a gasit rostul, inca un om care a incetat sa lupte, inca un infrant pe drumul vietii... Am auzit spunandu-se ca exista la unele persoane o dispozitie innascuta spre negativism, spre instrainare, spre suicid chiar. In plus, cu totii am aflat inca de pe bancile liceului ca optimismul si pesimismul tin de firea noastra si ca n-ai ce face daca te-ai nascut cu o astfel de trasatura temperamentala. Intr-o astfel de ecuatie e periculos de usor sa afirmi ca Dumnezeu este de vina pentru slabiciunea firii celor ce-si iau singuri viata. Nu era oare de-ajuns ca Hristos a dus Crucea pe Golgota pentru pacatele noastre, voalat acum sa-L gasim vinovat si de lucrarea ispititorului ?... Un reprezentant de marca al psihologiei comportamentale cognitive americane, dr. Martin E. P. Seligman, a facut lumina in aceasta chestiune interesanta. Dupa un indelungat studiu de peste 25 de ani a concluzionat ca optimismul si pesimismul nu sunt innascute, ci dobandite. Consecinta e cat se poate de... optimista: coeficientul nostru de pesimism (pentru ca nimeni nu e pesimist sau optimist 100 %) poate fi micsorat. Autorul a dezvoltat in lucrarea sa Optimismul se invata (Humanitas, 2003) anumite tehnici in acest scop. Bineinteles ca o carte de acest fel scapa din vedere aspecte esentiale ale vietii sufletesti, adica ii lipseste latura duhovniceasca, insa poate fi de folos multora. E imperios necesar sa taiem pesimismul exagerat (deznadejdea) de la cei de aproape ai nostri, sa incurajam buna-dispozitie, sa incurajam optimismul. Trebuie depistate din timp persoanele cu disponibilitate marita spre suicid si ajutate sa depaseasca starea nefericita in care se zbat. O statistica citata de parintele John Breck spune ca in 91 % dintre cazurile tipice de sinucidere si de tentative de sinucidere, mediile familiale examinate erau clasificate drept instabile ori haotice[99]. In astfel de "focare", terapia cea mai buna e incercarea de a crea o comuniune fraterna si agapica in rugaciune si cateheza sustinuta pentru a-i deschide pe acestia spre viata comunitara. Caci cel ce zace jos, daca doar il ridici, il scuturi de praf si-i spui doar o vorba buna, va putea iarasi sa ajunga la starea sa de mai inainte. E nevoie de staruinta... Adevarata terapie e fara indoiala Insusi Hristos, bunul samaritean. Pe cel disperat sa-l aducem la Hristos, sa-l infatisam Lui spre a lua adevarata vindecare. Cand cineva ajunge sa se sinucida intreaga comunitate ar trebui sa se intrebe in ce masura a implinit cuvintele Mantuitorului privitoare la aproapele, fiecare ar trebui sa vada cand l-a abandonat pe fratele cazut intre talharii diavoli cuibariti in mintea lui. 70
  • 71. E clar ca ne aflam, ontologic vorbind, sub povara pacatelor noastre. Spune Scriptura: Viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (Ioan 17, 3). Pacatul insa perverteste, degradeaza cunoasterea. Spunea regretatul Parinte Galeriu: "Cand faci abstractie de Dumnezeu nu ai alta alternativa decat neantul". Cand nu-L cautam pe Dumnezeu ne simtim dezradacinati, uscati, tristi si goi. Lumea acesta care fuge teribil de Dumnezeu e in suferinta, in boala, in agonie. Din nefericire, lumea actuala e prea agitata ca sa-si dea seama de starea in care se afla. Am intalnit multe persoane cu tentative de suicid la activ. Mai toate prezentau simptomele a ceea ce Sfantul Ioan Cassian sau Evagrie Ponticul numeau "duhul intristarii": un duh nascut din neimplinirea idealurilor, din sentimentul de vinovatie sau al inutilitatii, din anxietate aparent fara motiv sau nepasare etc. De unde vin aceste stari? Le-am enumerat la inceputul cuvantului meu. Problemele sunt reale, iar cand cele de jos nu merg cum trebuie, oamenii uita ca trebuie sa priveasca catre cele de Sus. Dar daca nu cauti pe cele de Sus si jos e cumplit de greu, cine sa te salveze?!... Disperarea vine din fuga de Dumnezeu! El insa ne indeamna la fiecare pas al Evangheliei Sale: Bucurati-va (Matei 5, 12; 28, 9; Luca 6, 23; 15, 6; 15, 9); Sfantul Pavel, de asemenea (Romani 12, 12, 15; II Corinteni 12, 11; Filipeni 2, 18; 3, 1; 4, 4; I Tesaloniceni 5, 16). Psalmistul spune: Doamne, cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu (Psalmi 93, 19), iar intr-un alt loc: Ca m-ai veselit, Doamne, intru fapturile Tale si intru lucrurile mainilor Tale ma voi bucura (Psalmi 91, 4). Credinta si implinirea poruncilor lui Dumnezeu umplu inima de bucurie sfanta... Cautarea lui Dumnezeu aduce bucurie si veselie, pentru ca cel ce cauta afla, cel ce cere primeste (cf. Matei 7, 7). Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua (cf. Matei 6, 33). Oare cati din cei ce si-au pus capat zilelor aveau un duhovnic? Cati au mers si au cerut sub epitrahil duhovnicului sfat la astfel de incercare, cand diavolul soptea gandul sinuciderii? Cati stiau ca la spovedanie te nasti din nou? Cati au cautat sa primeasca pe buzele lor Sfantul Trup si Sange al Domnului? Oare cati dintre acestia plecau genunchii la Crucea lui Hristos si-si varsau Lui amaraciunea inimii lor si ispita intovarasirii lor cu Iuda, vanzatorul Domnului? Sau oare cati mergeau regulat la Liturghie sa se intalneasca acolo, in sfanta biserica, cu Hristos, Stapanul vietii? Golul acela intunecat din suflet pe care-l simte cel ce are ganduri de suicid nu-l poate umple decat Hristos, Lumina lumii, caci spune lamurit Evanghelistul Matei citand pe Isaia Proorocul: Poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit (Matei 4, 16; Isaia 9, 1). Tuturor acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau fug de El, Acesta le spune: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Unii isi poarta singuri poverile, ostenesc si cad sub greutatea lor, nu cauta si nu-L vor pe Dumnezeu: nu voiti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata! (Ioan 5, 40). De unde dar sa iei putere sa scapi de gandurile mortii, de unde dar sa ai viata daca nu cauti pe Stapanul Vietii?!... Hristos e adevarata terapie in lupta pentru viata. E imbucurator ca in Biserica noastra se pune in prezent accent pe o asa numita psihologie pastorala ortodoxa (arhiepiscopul Hrisostom de Etna, mitropolitul Hierotheos Vlachos, pr. dr. John Breck, Jean-Claude Larchet, dr. George Stan etc.). Sfantul Nicolae Velimirovici, intr-o scrisoare misionara, afirma pe buna dreptate ca "fara Hristos totul este intuneric si nebunie"[100]. Iar Apostolul Ioan ne aminteste: oamenii au iubit mai mult intunericul decat Lumina (Ioan 3, 19). 71
  • 72. O lume care nu se raporteaza la Hristos e in agonie, in pragul sinuciderii si in umbra mortii... Ce asteptari putem avea de la o astfel de lume? Numai ca lumea acesta nu se poate salva prin ea insasi. Asteptarea si nadejdea noastra nu e la lume, ci la Hristos, Iubitorul de oameni, Caruia ne rugam impreuna cu Psalmistul: Sa nadajduiasca in Tine cei ce cunosc numele Tau, ca n-ai parasit pe cei ce Te cauta pe Tine, Doamne! (Psalmi 9, 10) si iarasi: Pazeste-ma, Doamne, ca spre Tine am nadajduit (Psalmi 15, 1). [98] In ultimii ani a crescut ingrijorator numarul sinuciderilor; potrivit ultimului Raport IML, in 2002, la nivelul intregii tari s-au inregistrat 3486 de sinucideri, ceea ce reprezinta o crestere semnificativa fata de anul 2001 (3127). Raportul mentioneaza ca aceasta evolutie sugereaza un posibil nou val de crestere a numarului sinuciderilor care ar putea avea ca "apogeu" anul 2004 (Jurnalul national, 11 martie 2004, p. 7). Dintr-o alta sursa am aflat ca in Franta sunt aproximativ 12.000 de sinucideri pe an, adica mai mult de o sinucidere pe ora!! [99] Pr. dr. J. Breck, Darul sacru al vietii, Editura Patmos, p. 347 [100] Episcop Nicolae Velimirovici, Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi, vol. 1, p. 282. 72
  • 73. << Unde duc drogurile... De la extaz la mormant. >> Lideri rock - modele pentru milioane de tineri, victime ale toxicomaniei Am citit articolul tau despre Ozzy Osbourne. Sunt de acord cu majoritatea lucrurilor spuse acolo[101]. Ozzy nu e model demn de urmat, insa majoritatea liderilor sunt! Cred ca pentru doi-trei lideri nebuni si alti doi-trei sinucigasi, muzica rock nu trebuie si nu poate fi discreditata! Muzica rock nu trebuie discreditata de cineva din afara, ea se auto-discrediteaza prin liderii ei marcanti de ieri si de azi. Ce intelegem noi, in mod curent, prin "model"? Prin model intelegem persoana care (prin valoare si calitati) poate servi ca exemplu in viata. Din lipsa catehizarii, a educatiei religioase sustinute, cei mai multi dintre tineri nu-si mai indreapta privirile spre Mantuitorul Hristos Lumina lumii (Ioan 9, 5), Calea, Adevarul si Viata (Ioan 14, 6), spre Maica Domnului sau spre sfintii Bisericii. Aceste adevarate modele pentru intreaga omenire sunt inlocuite, din pricina pervertirii noastre, cu diversi idoli - false modele in mare parte, persoane patimase lipsite de o minima moralia. Cred ca va veni ziua cand vei simti ca aceste cuvinte nu-s atat de patetice pe cat par a fi! Nu neg ca starurile au virtuti, calitati, insa atmosfera de promiscuitate in care multi traiesc, patimile (desfraul, adulterul, alcoolismul, drogurile, etc.) nu-i fac vrednici de a fi modele; dintre starurile rock multi nereusind ei insisi sa se descurce in marea vietii. Ex-chitaristul grupului Guns’n’Roses, Slash afirma: "cand esti star rock, oamenii nu te mai privesc ca pe o fiinta umana"[102]. Acest lucru este din pacate foarte adevarat, "tinerii vor ca idolii lor sa aiba o dimensiune supranaturala"[103]. Idolii muzicii rock sunt vazuti ca niste dumnezei. Lor li se dedica aproape tot timpul liber, fanii ascultand la nesfarsit muzica idolilor. Ei nu scapa nici o informatie referitoare la formatiile si liderii rock indragiti; sunt dispusi deseori sa faca mari sacrificii financiare pentru a intra in posesia unei casete rare, a unui poster, insigne sau tricou cu chipul idolului sau al trupei idolatrizate. Idolatrizarea poate merge pana la a scrie cu graffiti intr-o statie de metrou "Clapton is God"[104] [Eric Clapton (n.n.) este Dumnezeu], cum s-a intamplat la Londra. Dar sa admitem sa astfel de cazuri sunt izolate. Asemeni si cazul sinuciderii tanarului Jonathan Keiselberg (20 de ani) la aflarea vestii ca vocalistul Rob Halford paraseste veterana trupa Judas Priest[105]. Idolii rockului influenteaza mult tineretul. Camerele rockerilor, pline de postere, par a fi... biserici ale muzicii rock. Idolii muzicii rock dirijeaza chiar imbracamintea si tunsoarea. Printre liderii rock intalnim inca din anii ’80 barbati ce par a fi femei, datorita machiajului si frizurii (membrii trupelor Mötley Crue, Poison etc.), unii dintre ei isi vopsesc chiar fetele (King 73
  • 74. Diamond, membrii trupei KISS, Alice Cooper etc.); tatuajul si cerceii (body-piercing-urile) sunt la mare pret. Putem gasi in toate acestea vreun folos? Spuneam si cu alt prilej ca, din nefericire, tineretul are o slaba capacitate in ierarhizarea valorilor; interesele si aspiratiile lor nu sunt bine conturate, trasaturile volitive fiindu-le dominate de labilitate. Lipsa culturii, a educatiei religioase a unei mari categorii de tineri face ca acestia sa fie cuprinsi de mirajul teribilismului, iesirii din normalitate, din banal, dar nu prin virtuti, ci prin excese. Daca la inceput aminteam de modelul Hristos - Dumnezeu, trebuie precizat ca unele trupe adopta un chip nu dumnezeiesc, nu omenesc, ci animalic. Joey de Mayo (vocalistul trupei Manowar) afirma: "gandim ca omul de astazi conserva, cu sau fara voia lui, un instinct bestial (animalic) latent, look-ul nostru fiind la limita dintre om si animal"[106]. Multi fani afirma ca "muzica conteaza, nu infatisarea sau viata privata a starurilor". Aceasta idee isi pierde consistenta daca amintim ca unele trupe au facut cariera datorita "imaginii", "spectacolelor-soc", mesajelor inedite si nu virtuozitatii interpretilor sau muzicii lor cu valoare artistica (lucru confirmat de Alice Cooper, Venom etc.). E adevarat ca muzica rock a dat si muzicieni de o valoare incontestabila, insa numarul lor e infim. Dar si acestia, de multe ori, au trait in mari patimi sau au avut influente oculte in muzica lor, punand astfel sub semnul intrebarii izvorul inspiratiei lor... Revenind la manipulare, se pune intrebarea daca nu cumva efectul idolului asupra tanarului admirator ar fi mai repede unul de inhibare. Insa sunt de parere ca, mai ales la varsta adolescentei, tinerii sunt tentati sa imite comportamentul pe care-l descopera la persoana idolatrizata. Tanarul cauta sa-si imite idolul, de la look, gesturi, si daca e posibil pana la... insusirea gusturilor culinare ale idolilor. Fanul traieste cu sentimentul ca alegerea ii apartine de fiecare data, insa din nefericire se poate ajunge la distrugerea propriei personalitati, el nemaifiind decat un strasnic imitator. Imitand idolul si comportamentul sau imoral se ajunge la o obisnuinta, la o familiaritate cu raul, cu pacatul. Obisnuinta duce la patima, la atrofierea simtului care-ti spune "acest lucru nu e firesc, acest lucru e pacat sau pervers". Repetarea la nesfarsit duce la crearea unor mentalitati contrare moralei crestine si uneori contrare bunului simt. Probabil ca starurile rock neaga ideea cum ca ar fi manipulatorii tinerilor care ii idolatrizeaza. Insa cu multa dezinvoltura unii recunosc ca aceasta este o realitate. Un veteran al muzicii rock, Keith Richard (chitarist la Rolling Stones), afirma: "Stiu ce inseamna sa manevrezi mase intregi de oameni - cum facea Adolf Hitler. Cand sute de oameni sunt ca unul singur, devin un mecanism. Este fascinant si totodata infiorator. La un moment dat poti avea senzatia ca aceasta masa amorfa se afla in stapanirea ta, dar nu-i adevarat. Nu o poti controla, dar o poti manipula si tu stii asta, pentru ca altfel nu ar fi venit la concert"[107]. Si vocalistul Mike Muir de la formatia Suicidal Tendencies e convins ca tinerii fani pot fi manipulati: "Explicandu-le razboiul si drogurile, unii, curiosi, nu vor intarzia sa le incerce. Rolul meu e sa le ofer delirul pe scena si sa-i excit in sens pozitiv. Tuseul pedagogic il las profesorilor si parintilor..."[108]. Raspunderea idolilor este enorma. Ei trebuie sa constientizeze gravitatea manipularii, a consecintelor faptelor si cuvintelor lor. Aceasta influenta negativa, manipulare, Sfanta Scriptura o numeste sminteala. Ea este influenta rea facuta aproapelui prin cuvinte si fapte nelegiuite prin care aproapele este atras spre pacat. Din nefericire idolii acestor vremuri nu smintesc doar pe unul din acestia mici (Marcu 9, 42), ci milioane de tineri. Ei vin in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor ii veti cunoaste (Matei 7, 15-16). Iar 74
  • 75. roadele, faptele lor sunt necredinta, drogurile, alcoolismul, violenta, homosexualitatea, libertatea sexuala, urmate uneori de disparitia prematura. Apropos de disparitiile premature. Nu-s doi-trei sinucigasi intre staruri, ci zeci, iar ceea ce e ingrijorator e ca acestia raman in constiintele rockerilor ca monstrii sacri. Nefericita sintagma "monstrii sacri", avand in vedere ca vietile lor sunt un fel de Vietile Sfintilor pe de-ndoaselea. Diavolul, marele nostru dusman, nu s-a multumit doar sa-i vada pe liderii rock dependenti de droguri, ci i-a dus chiar la sinucidere - prin consumul excesiv - luandu-le astfel posibilitatea pocaintei, a venirii in fire. Scopul lui etern este distrugerea omului in aceasta viata si aruncarea lui in focul gheenei in viata cealalta. Ingaduie-mi, te rog, sa ma folosesc in cele ce urmeaza de "materialul clientului" - asa cum se exprima mucalit un regretat profesor de sectologie. Iata niste adevaruri, pomenite in presa de specialitate, si care nu pot fi tagaduite. O buna parte din liderii rock cauta in droguri "experiente inedite si creativitati sporite"[109]. "Curentul psychedelic (de la psihedelic - care provoaca viziuni, halucinatii, vise prin drogare, n.n.) ... se naste tocmai in urma acestor indrazneli; dar Syd Barrett lider la grupul Pink Floyd (formatie initiatoare a stilului) abuzeaza de iarba (marijuana) si acid (LSD), devenind o leguma umana, cu creierul tulburat, intoxicat. A fost prima victima dintr-un sir foarte lung... Dupa putini ani, in perioada curentului hippy (numit si flower-power) devine tot mai indragita ideea vietii fara prejudecati, adica sa incercam tot ce se poate, muzical - sexual medicamentos"[110]. "Drogurile devin o moda sic, un mod de viata si ca urmare tragediile se tin lant: la 3 iulie 1969 este gasit in piscina Brian Jones (imbibat cu alcool si drog) de la Rolling Stones; la 3 septembrie 1970 moare Al Wilson de la grupul american Canned Heat, cu diagnosticul supradoza (overdose)"[111]. La 17 septembrie 1970 moare poate cel mai mare chitarist al rockului, Jimmy Hendrix - geniu si maniac, dependent de droguri in scurta sa viata (28 ani). In acelasi an, "la 4 octombrie 1970 tulburatoarea Janis Joplin moare, cu zeci de intepaturi in brat - de la heroina"[112]. "Pe 3 iulie 1971 Jim Morrison - simbolul revoltei adolescentine, liderul grupului The Doors este descoperit in cada mort"[113]. Se pare ca tot din cauza drogurilor si a alcoolului. In martie 1969, el fusese acuzat de "comportament imoral, lasciv pe scena; se pare ca era beat"[114]. "In 1975, Gary Thain (ex-bassist al veteranei trupe progresive Uriah Heep) dupa lungi probleme cu excesul de alcool moare din cauza unei supradoze"[115]. Apar acum, si se impun treptat, rockul hard & heavy-ul, punk-ul. "Apare moda turneelor mondiale (impuse de manageri verosi)"[116]. Acestea cer un mult efort fizic si psihic din partea cantaretilor rock. Stresati, obositi, ei apeleaza des la droguri si alcool pentru a-i fortifica. "Apare o noua serie de decese: Tim Buckley (muzician american) din cauza unei supradoze de heroina, la 29 iunie 1975"[117]. 75
  • 76. In august 1977, la numai 42 de ani, pleaca din aceasta lume si cel mai adulat cantaret de Rock’n’Roll, Elvis Presley. Fusese gasit mort in baie. Cauza: drogurile! Vedetele curentului punk si fanii lui au bagat spaima in populatia britanica de la sfarsitul anilor ’70. "Ei purtau inele in nas, tricouri sfasiate si umblau beti si drogati"[118]. In topul razvratirilor s-a aflat Sex Pistols. Vocalul acestui grup punk, Sid Vicious, "avea un comportament total iesit de sub control si era permanent indopat de heroina. In octombrie 1978 este acuzat de uciderea prietenei sale Nancy Spungen, insa a doua zi dupa eliberarea pe cautiune, Sid Vicious va muri in urma unei supradoze de heroina"[119]. In 1979, pe 8 septembrie, Keith Moon, bateristul grupului The Who si personalitate extravaganta a muzicii rock, moare la numai 31 ani, "cauza - excesul de alcool"[120]. (Unele surse dau ca data a mortii 7 septembrie 1978). "In 21 februarie 1980, vocalistul Bon Scott al grupului AC/DC, dependent toata viata de droguri si alcool, este gasit mort prin asfixiere, in masina"[121]. "Autopsia dovedeste ca Bon bause o jumatate de sticla de whisky"[122]. "Tot in seria acestor decese il putem pune si pe tobosarul John Bonzo Bonham de la grupul Led Zeppelin rapus in acelasi an 1980, la 25 septembrie, de excesul de alcool (sufocare in somn dupa coma alcoolica)"[123]. Facand un salt de zece ani aflam ca "Andrew Wood, vocalist al grupului Mother Love Bone a decedat in 1990 datorita, bineinteles, unei supradoze de droguri"[124]. Amintim aici si moartea vocalistului de la grupul Queen, Freddie Mercury, la 24 noiembrie 1991, desi cauza a fost alta: maladia SIDA (contactata datorita relatiilor intime homosexuale). "In acelasi an 1991, chitaristul Steve Clark al grupului Deff Leppard cade victima acelorasi demoni care au distrus multi muzicieni rock: alcoolul si drogurile. El a fost gasit mort in apartamentul sau"[125]. In 1994 (8 aprilie), lumea rockului e zguduita de sinuciderea unuia dintre cei mai adulati cantareti rock ai anilor ’90 - Kurt Kobain, vocalistul grupului Nirvana. Pricinile se pare ca au fost drogurile si... sila de viata. Ca prin minune, Phil Anselmo, vocalistul grupului Pantera scapa cu viata, dupa ce "...s-a aflat cinci minute in moarte clinica din cauza unei injectii cu heroina (doza mortala) pe care si-a facut-o dupa terminarea unui show in Dallas"[126]. Ultimul intrat, dupa cunostinta mea, in galeria victimelor abuzului de alcool si droguri este Michael Hutchence, vocalistul grupului INXS. El a fost gasit la Ritz Hotel din Sydney - dezbracat si spanzurat cu cureaua de la pantaloni. Desi cele mai multe pareri considera ca gestul e rezultat al consumului de droguri, sunt si voci care afirma ca el ar putea fi cauzat de unele probleme sentimentale. Acestea sunt, din nefericire cateva cazuri. Mai multe informatii si mai multe nume vei gasi cu siguranta in lucrarea despre rock pe care o voi edita curand. 76
  • 77. Este adevarat ca sunt si persoane implicate in fenomenul rock care au reusit prin eforturi disperate sa renunte la aceste patimi (exemple: Eric Clapton, Steve Tyler, Johnny Winter etc.). E imbucurator acest aspect, dar asta nu transforma rockul intr-o pajiste cu miei! Desi au murit mai rau ca animalele (pentru ca de sinucidere e capabil doar omul), au urat viata si n-au fost interesati de efectul pe care il pot avea optiunile lor in viata tinerilor fani, mormintele lor sunt adevarate locuri de pelerinaj (ca la sfintele moaste) pentru rockerii de pretutindeni. In toate cazurile, sinuciderea (pentru ca asa trebuie denumita moartea survenita ca urmare a vietii dezordonate) este un pacat foarte greu, pentru ca nu mai exista posibilitatea pocaintei. Ea este crima impotriva lui Dumnezeu, Care este izvorul vietii. Sinucigasul incalca si porunca a VI-a a Decalogului: sa nu ucizi (Iesirea 20, 13), desconsidera viata sa si iubirea lui Dumnezeu. Din nefericire acestia sunt idolii tinerilor, acestea sunt modelele unui numar impresionant de adolescenti, si nu numai, din intreaga lume. Jimmy Hendrix, care e considerat cel mai mare chitarist al muzicii rock, afirma intr-un interviu: "Cand cant, e ca si cum m-as afla intr-o corabie de vis. Nu stiu unde merg, dar puteti veni toti cu mine..."[127]. Hendrix si alti lideri ai muzicii rock nu stiu unde merg, dar ne imbie sa mergem impreuna cu ei. Scriptura spune: multe cai i se par bune omului, dar la capatul lor incep caile mortii (Pilde 16, 25). Crestinii, iubitori de Dumnezeu, au ales insa o alta corabie - Biserica lui Hristos, care ne poarta pe drumul mantuirii. Ea este singura care ne poate da siguranta pe valurile vietii, pentru ca la carma ei se afla Insusi Mantuitorul Hristos. El ne cheama pe toti, fara exceptie. Parcurgand Scriptura, vom vedea ca glasul Sau ne indeamna la tot pasul: Nu va temeti! Nu fiti fricosi! Nu va inspaimantati! Prindeti curaj! Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor! In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea! Oare de ce cautati pe Cel Viu intre cei morti? (Luca 24, 5) [101] E vorba de articolul Ozzy Osbourne - dusmanul lui Hristos, idolul generatiei MTV, din cartea mea Hristos si tinerii, Editura Bunavestire, 2003, pp. 109-114. [102] Adrian Popescu, artic. Guns’n’Roses, in rev. H.M.M. nr. 1 (29), ianuarie 1997, p. 16. [103] K. G. Papalimitrakopoulos, Satanismul in muzica rock, Editura Izvorul Luminii, 1993, p. 9. [104] Cf. Adrian Popescu, artic. Cream, elita rock-ului de acum 30 de ani, in rev. H.M.M. 69, nr. 9 (37), septembrie 1997, p. 25. [105] Cf. Andrei P., stire, in rev. P.R & S., nr. 13 (111), aprilie 1993, p. 2. [106] Redactia, artic. Blood of the Manowar, in rev Rocker, nr. 12, an III, p. 4. [107] Manuela Boatca (traducere si adaptare), artic. Keith Richards, despre vodca, Hitler si alti demoni, in rev. P.R.& S., nr. 10 (108), martie 1993, p. 14. [108] Redactia, artic. Uncontrolled Fusion, in rev. Rocker, nr.12, an. III, p. 14. 77
  • 78. [109] Florin Silviu Ursulescu, artic. Drog & Rock..., in rev. H.M.M. 69, nr. 1 (41), ianuarie 1998, p. 11. [110] Ibidem. [111] Ibidem. [112] Ibidem. [113] Ibidem. [114] Ibidem. [115] Rodrig Andrisan, Giganti ai muzicii rock, Editat de ROMPITCOMIMPEX SRL, 1991, p. 53. [116] Florin Silviu Ursulescu, artic. Drog & Rock..., in rev. H.M.M. 69, nr. 1 (41),ianuarie 1998, p. 11. [117] Ibidem. [118]Alex Revenco, artic. Sex Pistols, in rev. H.M.M., nr. 6 (22), iunie 1996, p. 10. [119] Ibidem. [120] Cf. Idem, artic. Grupul britanic The Who implineste 30 de ani de la infiintare, in rev. H.M.M., nr. 1, septembrie 1994, p. 7. [121] Mirela Paun, artic. AC/DC (V), in rev. Rocker, nr.9, an II, p 2. [122] Lenti Chiriac, artic. AC/DC - istoria unei legende (partea I), in rev. H.M.M. 69, nr. 2 (42), februarie 1998, p. 5. [123] Florin Silviu Ursulescu, artic. Led Zeppelin-sessions, in rev. H.M.M. 69, nr. 2 (42), februarie 1998, p. 28. [124] Redactia, artic. La posta, in rev. H.M.M., nr. 10 (14), octombrie 1995, p. 2. [125] Adrian Popescu, artic. Def Leppard, in rev. H.M.M., nr. 5 (21), mai 1996, p. 4. [126] Alex Revenco, artic. Phil Anselmo povesteste cum a inviat din morti, in rev. H.M.M., nr. 10 (26), octombrie 1996, p. 13. [127] Rodrig Andrisan, Catalin Gheorghiu, op. cit., p. 22. 78
  • 79. << Ce ar fi lumea fara Inviere? >> - ganduri pe marginea filmului The Body - La aceasta intrebare raspunde deslusit un film hollywoodian, The Body[128] (Trupul), aparut in anul 2000, difuzat la noi sub titlul Misiune in Tara Sfanta, avandu-l in rol principal pe Antonio Banderas. In zorii noului mileniu, in leaganul credintei, Ierusalim, doi oameni apartinand unor lumi si culturi total diferite se aliaza pentru a investiga o descoperire arheologica care nu numai ca ameninta fragila pace din regiune ci, mai mult, putea distruge insasi fundamentul credintei... In spatele unui magazin simplu, pe cand se faceau sapaturi pentru zidirea unei pivnite, este descoperit un schelet antic in mormantul unui om bogat. Coloritul incheieturilor mainilor si picioarelor indica drept cauza a mortii metoda romana de executie a criminalilor si dusmanilor statului: crucificarea. O moneda de aur gasita in mormant poarta efigia guvernatorului roman Pontius Pilat, iar alte semne se potrivesc cu descrierea din Biblie a mortii invatatorului Yeshu Ben Yosef, mai cunoscut sub numele grecesc Iisus, fiul lui Iosif. Matt Gutierrez, un preot iezuit trimis de Vatican pentru a contesta descoperirea si dr. Sharon Golban, evreica arheolog, reprezentanta stiintei, trebuie sa lupte impotriva piedicilor din ce in ce mai mari puse de catre cei implicati in lupta pentru putere in aceasta parte a lumii, iar credinta si identitatea lor vor fi puse la grea incercare pe parcursul tentativei de a scoate la lumina adevarul despre aceasta "descoperire epocala". Dialogurile, replicile din film sunt sufocante: "Dovezile mele arheologice contrazic credinta ta...". "Cand ai intrat in mormant credeai in Inviere?...". "Un rastignit intr-un mormant bogat? Scursurile societatii erau crucificate, iar osemintele erau arse sau date la caini. E putin probabil sa gasesti un crucificat in mormantul unui om bogat... Iata sta scris: un om bogat din Arimateea cu numele Iosif... (Matei 27, 57)". "De ce nu poate fi aici un adept al lui Hristos?" "Pentru ca nu exista nici un simbol crestin...". "Monedele sunt o buna metoda de a data un mormant...". "Ce te faci, iezuitule, daca descoperi ca in mormant e Hristos?...". "Dumnezeu o sa-mi dea raspunsul...". "Credinta nu are nevoie de dovezi logice. Credinciosii n-o sa creada descoperirea...". "Dovezile" se intetesc. Era sigur barbat. Oasele nu sunt rupte, desi, de obicei, romanii sfaramau oasele pentru a grabi moartea, insa Lui nu I se va zdrobi nici un os (Ioan 19, 36). Bratul drept era mai gros decat cel stang, "era zidar sau tamplar... ca in cazul lui Hristos". Urme de rugina, urme de oxidare la maini si la picioare. Pielea capului a fost strapunsa cu niste obiecte ascutite, dar nu din metal (spini). Zgarietura de la sulita pe coaste. Un specialist englez, dr. Sproul, chemat sa cerceteze, intareste cele "banuite" de evreica arheolog. "Nu inteleg, de ce e catastrofal pentru Biserica daca acestea sunt oasele lui Hristos? Nu e de ajuns ca a fost un om de exceptie care ne-a invatat bunatatea si intelegerea?" intreaba evreica Sharon. "...Invierea este foarte importanta!" raspunde parintele Gutierrez. Parintele Pierre Lavelle, preot dominican si arheolog, ce conferentia la Universitate in Tara Sfanta vede si el mormantul... si trupul. Parintii discuta aprins. Isi amintesc de Cuvantul 79
  • 80. Scripturii: Si atunci daca va va zice cineva: iata aici este Hristos, sau iata acolo, sa nu credeti (Marcu 13, 21). Deci trupul din mormant e proorocul mincinos. Acest gand insa nu le aduce liniste... - "Ce facem in privinta asta, parinte?" intreaba Guttierez. Filmul introduce pe spectator in iadul sufletesc, in cumplita deznadejde pe care o traieste cinstitul slujitor si marturisitor caruia i se "demonstreaza" ca Hristos n-a inviat! Parintele Lavelle, deznadajduit, se sinucide aruncandu-se in gol din turnul clopotnitei. Parintele Gutierrez intelege ca, daca acela e trupul lui Hristos, l-a trimis pe parintele Lavelle in neant. El trebuie sa afle adevarul, caci "adevarul il va face liber"... "Trebuie sa aflu daca e trupul Lui", spune parintele privind spre crucifix. Filmul plin de actiune abunda in imagini dure: rapiri, altercatii, explozii, impuscaturi, incercari de santaj, lupte politice, al caror rost nu-l voi explica aici. Dupa recuperarea unui fragment de ceramica sustras din mormant si descifrarea literelor cu ajutorul unui program se afla adevarul. Nu e mormantul lui Hristos. Nu e trupul Lui acolo. Era scris: "Te rog, Dumnezeule, ia pe fiul meu David cum ai luat pe Fiul Tau, Iisus". In viata parintelui Matt Gutierrez, preotul iezuit insarcinat cu ancheta cazului, se petrece o schimbare neasteptata... Ultimul cadru al filmului transcrie cuvintele Mantuitorului adresate lui Toma Apostolul, textul biblic de la Ioan 20, 29: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! Desi este doar o fictiune si un simplu act cinematografic, filmul il tine pe spectator cu rasuflarea taiata[129]. Nu degeaba afirma celebrul regizor crestin Andrei Tarkovski: "Dati-mi o camera de luat vederi si o pelicula si voi uimi lumea". El cunostea tare bine impactul imaginii. Filmul iti tine rasuflarea taiata, caci te face sa intelegi si sa simti prea bine cat de importanta e Invierea Domnului, caci, din pacate, multi vorbesc inca de Hristos ca initiat si mare maestru, fiindu-le indiferenta Invierea Sa din morti. The Body te invata ca indiferenta, nepasarea vizavi de acest act fundamental care a punctat istoria e o adevarata alienare. Categoric cine nu crede in Inviere nu este crestin, macar ca-i botezat. Ea adevarat ca Scriptura spune cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat (Galateni 3, 27), dar daca in viata nu-ti lucrezi darurile Botezului si ale Mirungerii, tot nu esti al lui Hristos. Multi spun ca ei cred in felul lor, oricum altfel decat invata Biserica, si totusi considera ca-s buni crestini. Biserica insa se roaga pentru cei bine credinciosi; Spune o ectenie: "Doamne, mantuieste pe cei bine credinciosi". Ca sa fii bun crestin trebuie mai intai sa fii "bine credincios", adica sa crezi bine, adica drept, adevarat. Viata fara Inviere e lipsita de sens; zadarnica e atunci credinta. Daca ii iei crestinului Invierea i-ai luat totul. Asta nu inseamna, prin absurd, ca un crestin n-ar gasi resurse sa se bucure de viata[130], ca ar fi un inadaptat ci, in sensul discutiei din film: "Iisus nu-mi e de prea mare folos daca a fost doar un mare invatator...". Scris este insa ca cel ce nadajduieste numai pentru viata aceasta (adica nu se raporteaza pe sine la viata vesnica, nu traieste si nu marturiseste Invierea) e mai de plans decat toti oamenii (I Corinteni 15, 19). Crestinul traieste pentru Inviere, el moare lumii si se uneste cu Hristos inca de aici, de pe pamant. Crestinul cauta comuniunea vesnica cu Treimea cea deofiinta si nedespartita. 80
  • 81. Crestinul practicant, cel care-L urmeaza pe El si pazeste poruncile Lui, spune impreuna cu Sfantul Pavel: nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14). Toata ratiunea lui de a fi sta in adevarul Invierii. Caci ce sens poti gasi in venirea la existenta pentru o ulterioara pieire definitiva? Ce rost ar mai avea lumea, existenta, viata? Cand spui "fara Inviere" spui "fara Hristos", spui intuneric, spui nebunie. Dar noi stim ca El a inviat! Si viata vesnica ne-a daruit! Din pacate multi traim ca si cand Hristos n-ar fi inviat! Sa traim Invierea lui Hristos, invierea noastra! [128] Filmul a trecut neobservat la noi, iar critica de specialitate l-a criticat pe cinste. Alex Leo Serban afirma intr-un articol din Observatorul Cultural: "Parintele Matt Gutierrez este trimis de Vatican sa afle daca trupul gasit intr-o pivnita din Ierusalim ar putea fi ŤAcelať... Si nu e. Trebuie sa aveti destula rabdare sa stati pana la sfarsitul acestei penibile paranghelii cu pretentii de policier a la Eco si sa suportati frauda religioasa grosolana de fapt si fictiunea care poate infuria chiar si pe cel mai apatic ateu din Alaska! Si vi se mai cere un efort de imaginatie: sa-l vedeti pe Banderas in chip de preot iezuit... Ce mai urmeaza: Madonna ca Madona?!". [129] O productie cinematografica mai odihnitoare pe tema Invierii Domnului este excelentul filmul italian L’Inchiesta (Cercetarea), 1986, regizat de Damiano Damiani, avand intr-unul din roluri pe Harvey Keitel. Actiunea filmului Cercetarea se desfasoara in Ierusalimul primului secol crestin, iar deznodamantul: "Hristos a inviat!". [130] Aceasta e o acuza frecventa adusa crestinului practicant, anume ca nu-si traieste viata. Ideea este insa ca cel care il urmeaza pe Hristos traieste mai intens si mai profund viata, o pretuieste ca pe un dar de la Dumnezeu; pentru el Hristos e Viata care insufleteste viata. In realitate cei lumesti, cei care-si "traiesc viata", prinsi in lanturile placerilor si patimilor de tot felul, isi traiesc mai degraba moartea decat viata... la unii ca acestia face referire Hristos cand spune lasa mortii sa-si ingroape mortii lor (Matei 8, 22). 81
  • 82. << Mel Gibson si "Patimile lui Hristos" - dialog cu parintele Lucian Grigore[131] "Un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in camara ascunsa a rugaciunii!" [ english version ] Laurentiu Dumitru: Parinte Grigore, atunci cand se discuta despre filmul religios in genere se naste intrebarea fireasca: cat de moral este sa faci un film avand ca personaj principal pe Fiul lui Dumnezeu, Care-I Om adevarat si Dumnezeu adevarat, dar fara de pacat? Creatura "Il joaca" pe Creator. E curaj, e nebunie? Oare nu-i hula impotriva Duhului Sfant o astfel de indrazneala? Pr. Lucian Grigore: Imi pare ca un astfel de mijloc de exprimare, un mijloc pe care - de altfel - lumea veche nu l-a cunoscut, tine de simturi, de capacitatea noastra de a cuprinde cu simturile un anumit mesaj. E firesc sa ne intrebam daca e potrivit sau nu sa-L punem in scena pe Dumnezeu. Cred ca dificultatea unei astfel de lucrari decurge in primul rand din aceea ca Dumnezeu nu poate fi amestecat in viata noastra in chipul in care dorim noi, ci intr-un chip in care alege El Insusi, dupa a Sa sfanta voie si stire. Sa alegi in locul lui Dumnezeu scena in care El sa se descopere lumii - e o cutezanta! As spune insa ca e o cutezanta frumoasa, atata vreme cat nu-L tradezi pe Dumnezeu. De fiecare data cand eu insumi sunt chemat, potrivit naturii slujirii preotesti, sa-L arat pe Dumnezeu in cuvant, imi staruie in minte fagaduinta rostita la pregatirea pentru primirea Cuminecaturii, si anume: "nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare iti voi da ca Iuda...". E mare cumpana sa stii cui vorbesti despre Dumnezeu si cum mijlocesti ca Dumnezeu sa ajunga la inima celui caruia ii vorbesti. Imaginea e o forma importanta de comunicare in lumea de astazi, oamenii nici nu prea mai citesc si greu se dau prinsi in "mrejele" vreunei predici despre Dumnezeu - fie ea chiar o predica bine aleasa si intocmita. Iata de ce ma gandesc ca nu e nelinistitor lucru sa pui in imagini cuvantul, ca in orice chip sa ajunga Dumnezeu la inima omului. Ce zicea Mantuitorul despre epuizarea mijloacelor de propovaduire?! Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Iata ca astazi, mai mult decat orice predica, pietrele graiesc, striga. Si nu este vorba numai de marturia cuvantului, asa cum marturie este "piatra" pe care Mantuitorul avea sa zideasca Biserica Sa, adica declaratia lui Petru care-I spune Mantuitorului: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16); ci marturie sunt chiar pietrele de pe drumul Crucii, pietrele Golgotei, Piatra Invierii, Piatra Inaltarii Domnului pe care pana astazi se simt urmele pasilor Sai. Ce poate fi un film despre Dumnezeu? O noua marturie despre puterea si slava Lui, o noua piatra pe calea acestei intelegeri, numai daca nu este facut in batjocura, nu huleste si nu sluteste lumina si adevarul Scripturilor. Cat de moral este sa faci un film despre Dumnezeu?! 82
  • 83. Eu cred ca este tot atat de moral, asa cum ar fi sa faci o predica despre Dumnezeu sau o icoana cu Hristos. Din acest punct de vedere, imi pare ca o astfel de intrebare ar deschide o falsa problema - o nesfarsita discutie despre mijloacele propovaduirii, si mai cu seama o discutie ce ar reinvia controversele iconoclaste. Pentru mine, filmul religios (bine facut) este o icoana dinamica - o icoana in miscare - si-mi este indiferent din ce culori si vopseluri este facut, pentru ca nu caut acolo decat pe Cel zugravit si nu mana iconarului. De ce sa ma vatam din pricina "celui ce joaca" in "rolul" Fiului lui Dumnezeu? Oare nu suntem fiecare dintre noi ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, nu suntem indemnati oare fiecare de chemarea noastra crestineasca sa vedem in chipul aproapelui chipul lui Hristos?! Multe din icoanele Domnului Hristos trimit la chipul vreunuia dintre cei ce ar fi putut sa-l inspire pe iconar intr-o vreme sau alta. Impedimentul - in privinta filmului - nu ar fi chipul, ci puterea sfinteniei, adica impartasirea harului si a sfinteniei. Distanta fundamentala dintre filmul religios si icoana este tocmai aceasta calitate a sfinteniei numai ea detaseaza icoana de film. Totusi, mesajul filmului religios ramane un mesaj viu, dinamic, eficient si nu in afara, ci inlauntrul lucrarii mantuitoare. L.D.: Filmul regizat de Mel Gibson are nenumarati aparatori care lauda acuratetea mesajului, insa si critici ferventi care spun ca productia are "anumite erori sau devieri de la Scriptura". Cum comentati acest aspect? Pr. L.G.: Filmul lui Mel Gibson este, dincolo de critici sau laude, un film despre Dumnezeu si acest lucru constituie pentru multi - dar, marturisesc, si pentru mine - un motiv important pentru a incerca sa-i inteleg mesajul. L.D.: Aparatorii entuziasti ai Patimilor vorbesc de coplesitoarea inspiratie divina pe care a avut-o regizorul, inspiratie care a capatat, dupa mijloace specifice cinematografiei, expresie creatoare. Indraznesc sa va intreb: Cat a pus omul (regizorul filmului, actorii) si cat a pus Dumnezeu prin lucrarea Sa in acest act creator? Pr. L.G.: Daca impartim lumea in aparatori si in denigratori ai filmului acestuia, dati-mi voie sa nu ma asez in cea de-a doua tabara. Ar fi nedrept sa fiu in tabara celor ce osandesc productia lui Gibson si asta tocmai pentru ca, mai mult decat oricare film despre Iisus Hristos, acest film reuseste sa surprinda ceva ce n-au surprins nicicum celelalte, anume: chipul sfaramat, zdrobit al Fiului lui Dumnezeu, un chip in fata caruia cu greu iti poti stapani lacrimile. Ce spune Hristos? Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri! (Luca 23, 28). Intelegem ca nu numai in film, dar si in realitate, era o priveliste de plans. Este temeiul pentru care personal cred ca Gibson nu a exagerat intru nimic. Cruzimea anticilor ne sperie acum, desi nici noi nu suntem prea departe de setea lor de sange (ar fi de-ajuns sa luam in calcul milioanele de avorturi savarsite de crestini si de toata lumea). Vindecarea noastra de acest tip de abrutizare a naturii umane in fata supliciului este tocmai masura in care percepem natura oripilanta a acestui supliciu. Tare ma tem ca acest fel de vindecare a dorit Iisus sa sadeasca in propriile noastre resurse interioare, vindecarea noastra de apetenta pentru oripilant. E limpede ca focul nu se stinge cu foc, apa nu se stavileste cu apa, ranile nu se tamaduiesc cu crestaturi de cutit, totusi Hristos arata lumii prin aceasta cumplita suferinta o mare minune - o tainica lucrare - lucrarea tamaduirii ororilor care salasluiesc chiar in inima noastra. 83
  • 84. Jertfa lui Hristos - asa cum am inteles eu din acest teribil film - este un foc mai presus de orice putere, care stinge flacara invartosatei noastre firi; e toiagul Crucii care zagazuieste apa botezului de amandoua partile firii noastre pacatosite, ca sa putem trece cu Hristos de pe pamant la Cer; este o rana adanca ce tamaduieste in chip tainic ranile inimilor noastre. Ziceam mai devreme ca e de inteles sa nu poti stinge focul cu foc: in copilarie, intr-o toamna, am aprins in curte un foc din frunze, fara sa stiu ca printre ele se afla si o doza de spray aproape consumata. Doza a explodat si focul s-a stins, s-a imprastiat. Un foc mai mare, izbitor, un foc cumplit stinsese focul de mai inainte. Acelasi efect l-a avut in constiinta mea filmul lui Mel Gibson. Am refuzat dupa filmul acesta orice violenta, orice scena oripilanta de la TV. Simteam ca este destul, ca nu se mai poate sami mai ingadui sa vad vreodata sange. Totusi inteleg ca nu functionam toti la fel. Am avut nefericita ocazie sa revad filmul intr-o sala de cinema din Pitesti (aproape goala), in prezenta unor tineri care chicoteau si pufneau si hohoteau de ras chiar in momentele de mare incordare si de mare durere din timpul filmului. Nu sunt foarte sigur insa ca astfel de oameni erau crestini. La noi filmul a rulat exact in perioada in care s-a desfasurat in Pitesti un festival al berii - salile erau pustii, in vreme ce piata gemea de lume - si nici bisericile nu erau prea pline. Ma asteptam ca publicul argesean - caracterizat adesea ca fiind sensibil si serios - sa aiba o altfel de prezenta, o altfel de participare si un alt tip de reactie in privinta acestei productii. Desi, daca vrei sa afli ce s-a petrecut cu Hristos in zilele Patimilor, nu te poate opri de la aceasta hotarare o halba cu bere... Nu, ispita e altundeva decat in piata, e undeva mult mai adanc si mai discret implantata in propria noastra constiinta, in propria fire, in modul nostru de viata, in zona aspiratiilor noastre de fiecare zi. Am considerat dintru inceput, din primele secvente ale filmului, ca scenariul este sustinut din punct de vedere teologic, este un scenariu realist si concludent. Cred ca Mel Gibson a avut printre sfatuitori preoti si teologi si a surprins niste detalii extrem de importante care definesc lucrarea ca pe o compozitie unitara, cu mare impact. Nu pot sa va spun cata stradanie aseaza omul si cat har pune Dumnezeu in aceasta creatie, simt insa ca e lucrare de mare forta si ca poti sa plangi in voie daca te lasa spectatorii vecini. E foarte important langa cine te asezi. Eu cred ca un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in "camara" ascunsa a rugaciunii! L.D.: In Patimile..., Iisus a fost biciuit cat in toate celelalte filme despre viata Mantuitorului. Multi telespectatori au lesinat in cinematografe la aceste scene... Razvan Codrescu afirma intrun articol ca salbaticia slujitorilor lui Pilat nu prea reiese ca atare din textul evanghelic. Insa, Isaia profetind patimile spune despre Fiul ca: nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag (Isaia 53, 2). In plus, un sfant al Bisericii, Dimitrie al Rostovului, vorbeste si el de ingrozitorul calvar al Crucii. Va intreb parinte, credeti ca s-a exagerat sau nu cu cele 16 minute de biciuire crunta? Pr. L.G.: Cred cu tarie ca nu s-a exagerat intru nimic. Daca din momentul prinderii si pana in momentul Rastignirii trec mai bine de 12 ceasuri, cat ar insemna cele 16 minute din intregul acesta? Rostul biciuirii, asa cum reiese si din film dar si din relatarile evanghelice, ar fi fost tocmai acela de a inmuia inimile celor care il doreau "pedepsit" pe Cel ce Se facea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Pilat asta ar fi dorit: sa-i determine pe delatori sa renunte la ideea de a-L omori pe Iisus, tocmai pentru ca le-ar fi fost satisfacuta dorinta de a-L vedea pedepsit. Dar pentru ca "rautatea sa nu fie fara de moarte", Hristos, asteptand sub voia Tatalui sa primeasca moartea din mainile lor, ascunde in moarte suferinta si aduce in moarte pacatul lor zicand: Parinte, 84
  • 85. iarta-le lor ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). Astfel, impreuna cu Hristos "moare" orice posibilitate a mortii pentru cei ce cred in El, pentru ca El zice celui mantuit: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Luca 23, 43); si iarasi zice: Eu sunt Invierea si viata; cel ce crede in Mine chiar daca va muri, va trai (Ioan 11, 25). L.D.: Parinte Grigore, multi au acuzat violenta extrema a filmului, paroxistica pe alocuri. In SUA, "Asociatia pentru Filme" a clasificat filmul cu "R", adica "acces restrictionat". Si la noi s-a vorbit despre Patimile lui Hristos ca despre un fel de Rocky IV sau Filmul de la ora 5 (aluzie la stirile macabre transmise la acea ora de unele posturi TV). Ce raspuns aveti pentru acesti "comentatori avizati"? Pr. L.G.: Nu pot sa am decat raspunsul lui Isaia profetul! Ati citat mai devreme cuvantul tulburator al acestui profet. Sa mergem mai departe si sa vedem ce zice despre Hristos: Om al durerilor era si rabdator al suferintelor, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata! (Isaia 53, 3). De ce credeti ca spune proorocul Isaia despre Hristos ca era patruns de mare suferinta incat se cuvenea sa-ti acoperi fata ca sa nu privesti?! Pentru ca nu puteai sa-I vezi chipul si sa ramai nevatamat de durere si de suferinta. E nerealist sa spui ca jertfa lui Hristos ar fi trebuit sa fie intr-asa fel cosmetizata incat sa o poata privi si copiii. Iata ca Isaia este cel dintai care atrage atentia asupra restrictionarii accesului la aceasta priveliste a groazei. Eu cred ca, vorbind despre acest film, aceia care au facut aluzie la Rocky IV sau la stirile de la ora 5 nu sunt oameni religiosi si nu au simtit nimic in fata acestei privelisti. De aceea Insusi Dumnezeu S-a ascuns de la ei - adica, in cazul lor, chiar Dumnezeu si-a acoperit fata ca ei sa nu-l cunoasca. Unii l-au vazut in acest film doar pe James Caviezel, e lucru sigur. Cei mai multi dintre romani au vazut-o doar pe Maia Morgenstern... L.D.: Personal gandesc ca pentru a vedea "cum trebuie" filmul trebuie sa fii un bun cunoscator al filmului de arta si al teologiei, altfel poti pierde din vedere anumite dimensiuni ale actului artistic si ale mesajului. Ca o paranteza, un iubitor de muzica disco nu poate "patrunde" o simfonie, cu atat mai putin n-o sa priceapa de ce un ascultator pasionat de muzica clasica prefera, spre exemplu, interpretarea lui George Enescu, fata de cea a lui Ion Voicu. Cel avizat ajunge sa observe elementele de rafinament, profanul receptioneaza superficial mesajul filmului. Care sunt din acest punct de vedere "riscurile" vizionarii Patimilor? Pr. L.G.: Nu e nevoie sa fii teolog ca sa intelegi ca Hristos e biciuit pentru tine si sufera in cuie pentru pacatele tale. Inchipuiti-va ca cei ce isi zdrobeau in clipele acelea inimile de durere vazand Omul durerilor nu faceau aceasta pentru ca erau teologi, ci pentru ca sufereau impreuna cu Hristos chinurile acelei prefaceri a naturii umane pacatosite. Vazandu-L pe Hristos zdrobit din pricina ta, ajungi cu Hristos la inima zdrobita a innoirii fapturii tale, te schimbi, te caiesti si hotarasti sa fii altfel ca sa placi lui Hristos; te smulgi din patimi si odata cu tine se smulge din mreaja pacatului intreaga lume care simte ca tine. L.D.: Parinte, cum poate ajuta acest film pe un tanar neconvertit, debusolat, dar care cauta sincer? Are filmul o dimensiune pedagogica? Pr. L.G.: Acel tanar trebuie sa ajunga cu firea chiar la momentul in care Hristos urca pietrele Calvarului. El trebuie sa se strecoare prin multimea care-l imbulzeste, sa-si faca loc spre Hristos si trebuie sa strige ca si orbul din Evanghelie: Doamne, vreau sa vad (Luca 18, 41; Marcu 10, 51). In momentul acela Hristos va face cu el minunea si orbul din el Il va vedea pe Hristos patimind pentru ca el sa nu mai patimeasca. Il va vedea pe Hristos ridicand de sub povara crucii si pacatele sale - propriile sale pacate de orb. Atunci orbul vindecat va incerca sa-I multumeasca lui Dumnezeu minunandu-se si urcand la o intelegere mai buna sa poata zice: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29). 85
  • 86. L.D.: Mel Gibson marturisea intr-un interviu: "Cuvintele Mantuitorului iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac vor avea o alta greutate in urma acestei experiente". Putem spune ca regizorul ne-a dat o idee despre iubirea Domnului... Am aflat de curand ca si musulmanii ies din salile de cinematograf miscati puternic de filmul Patimile lui Hristos. Yasser Arafat a iesit si el in lacrimi de la vizionarea filmului. Va intreb, credeti ca acest film poate revolutiona relatiile dintre musulmani si crestini? Dar intre crestini si evrei, avand in vedere ca filmul da un raspuns acestora, cum ca Iisus Hristos a fost o persoana istorica? Iata, "mai aude lumea", vorba romanului. Credeti ca filmul e o sansa de popularizare a mesajului hristic in spatiu necrestin, o chemare, o sansa pentru acestia? Pr. L.G.: Vedeti, aici sta minunea ca unii dintre ai nostri crestini plesnesc de ras in salile de cinema la vederea acestui film - spre a lor pieire - iar musulmanii ies de la aceeasi vizionare cu ochii in lacrimi. E vremea sa vedem daca nu cumva se vor lua de la fiii Imparatiei bunatatile vesnice si se vor da altora (cf. Matei 8, 12). Cred ca Dumnezeu va plini lucrarea Sa si la musulmani si la evrei. Ceea ce ma ingrijoreaza este insa starea caldicica a noastra, a crestinilor. Sa dea Dumnezeu sa ne intalnim cu totii inlacrimati de bucurie si de cainta la poarta Raiului si Ingerul lui Dumnezeu sa zica: "Intrati, ca toate sunt gata!" si intrand sa vedem cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9). L.D.: Din cele 126 de minute cat are filmul, aproximativ 2 minute prezinta Invierea Mantuitorului din morti. Telespectatorul este pus in fata neputintei, a Crucii Lui. Oamenii nu cred ca ies din cinematografe cu optimismul biruintei, cu bucuria Invierii, ci cu starea data de calvar. Ar putea crede spectatorul neavizat ca se inchina unui neputincios. Nu gasiti ca este riscanta o astfel de disproportie intre Patimi si Inviere? Pr. L.G.: Nu cred ca este importanta o anume proportie. E importanta forta cu care o anumita icoana se descopera. De pilda eu am acasa o copie color (tiparita) dupa o icoana ruseasca a Mantuitorului Hristos binecuvantand. Mi-au trebuit vreo doi ani sa aflu privirea indurerata a Domnului. Credeam ca este o icoana obisnuita. Desi am privit-o de sute de ori nu mi-am dat seama de starea launtrica a acelei priviri. Am simtit durerea acestei priviri abia dupa ce am vazut filmul lui Mel Gibson. Icoana de atunci nu s-a schimbat, mi-am schimbat doar eu "ochelarii" prin care o priveam. Gasim, de asemenea, in finalul filmului o privire staruitoare, limpede a Domnului Inviat Hristos privind catre lumea care avea sa-i treaca pe dinainte ca si cum lumea s-ar fi miscat spre El, desi, e limpede si de inteles, miscarea Lui spre lume. Redescoperind acea privire limpede intelegi ca nu e nevoie de vreme indelungata ca sa-L afli pe Hristos Inviat. O clipa e ca o mie de ani si o mie de ani tine cat clipa Invierii din filmul acesta. Eu nu gasesc nici o disproportie. Ar fi fost jalnic daca filmul sfarsea cu un Hristos mort. Dar Hristos nu e mort, ci viu, si El Se strecoara din moarte in viata asa cum impresoara lumina intunericul, El iese din moarte ca un Mire din "camara de nunta". L.D.: Filmul are un puternic impact senzorial. Regizorul si artistii folosesc diverse tertipuri si tehnici pentru a stimula reactii si sentimente (soundtrack-ul adecvat, imagini in slow-motion). Cu siguranta ca unii spectatori vor ramane doar la aceasta dimensiune, la nivelul afectivitatii. Cred ca astfel de stari repede vin, repede pleaca. Accentul pe senzorial credeti ca este un minus al filmului, sau dimpotriva, un castig? Pr. L.G.: Filmul este realizat mult mai bine decat s-a realizat orice alt film despre Hristos. El nu are doar un acompaniament artistic de exceptie, ci si o idee de mare impact. Filmul nu transmite impulsuri senzoriale doar de dragul senzatiei, ci ca efecte colaterale ale mesajului. Nu este un film la finalul caruia sa pleci cu sentimentul ca regizorul a dorit sa-ti testeze capacitatile de reactie, rezistenta la stres sau mai stiu eu ce alta disponibilitate. Este un film 86
  • 87. cu mesaj, un film care te pune pe ganduri, care te face sa-ti pui in inima hotarari durabile, care iti lasa mintea in lucrare si in framantare si care te ajuta sa-ti formulezi intrebari despre tine si despre propriile-ti responsabilitati. L.D.: Parinte Grigore, filmul lui Mel Gibson accentueaza analogia Painii cu Trupul Mantuitorului Hristos si reuseste sa sublinieze importanta Maicii Domnului si apropierea dintre Ea si Fiul Sau. (Filmul Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirrelli gasesc ca nu a reusit acest lucru). Din perspectiva dogmatica vedeti inadvertente intre invatatura ortodoxa si viziunea regizorala a lui Mel Gibson, care-i dintre vechii catolici? Pr. L.G.: The Passion of Christ este un eseu teologic care depaseste limitele artistice si tehnice ale unui film. Este actualizarea dramei cutremuratoare a rastignirii Domnului Iisus Hristos. The Passion of Christ este o rugaciune in timpul careia cazi fara sa vrei in genunchi. Imaginea te cheama sa participi la un univers pe care teologia l-a golit in chip voit de tragism in favoarea sublimului Invierii, accentuand prin aceasta latura divina a participarii in detrimentul dimensiunii umane. Filmul aduce un echilibru intre cele doua. Sublimul nu poate fi redat atat in abundenta sangelui cat in framantarile momentului; contrastul intre intunecare si lumina, depasirea clipelor terifiante si plasarea acelora in planul vietii luminoase si pasnice petrecute de Hristos odinioara, revenirea in timpul sfintei lucrari si propovaduiri constituind nu paralele, ci talcuiri ale diverselor momente din parcursul dramei mantuitoare. In acest parcurs al groazei in care ne introduce filmul, avem de-a face cu doua niveluri ale suferintei: o suferinta asumata de om, o durere omeneasca la care se adauga in chip firesc temerile, spaima, sfaramarea fizica, si un alt fel de suferinta - o suferinta demna, asumata din compasiune de Insusi Dumnezeu pentru lume. Daca Iisus ar fi petrecut suferinta acestei prefaceri a lumii doar ca Dumnezeu, dinafara vreunei implicatii umane, iubirea Sa pentru om ar fi fost contestabila, oarecum culpabila. Ar fi iubit cu o iubire straina de orice asumare omeneasca. Iubirea Lui ar fi ramas neimpartasita, nestiuta, nelucratoare. Dar El ne iubeste desavarsit tocmai pentru ca ne iubeste pana la moarte, ne iubeste din moarte si de dincolo de moarte. Luand asupra-Si neputintele noastre, suferind ca om si Dumnezeu, Hristos a petrecut in sine drama durerii omenesti, facand pentru om posibila indumnezeirea. Jertfa Mantuitorului capata dimensiunea participarii lumii intregi la ea, ne implica si pe noi si ne cheama spre plangere tocmai pentru ca in chipul sfaramat si batut al Domnului vedem, ca in oglinda, chipul nostru sfaramat de pacat. Plangandu-L pe Hristos ne plangem pe noi insine, plangere la care Insusi Domnul ne indeamna zicand: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23, 28). Si asta nu pentru ca nu am avea motiv sa plangem pentru El, ci pentru ca adunand pe chip lacrimi pentru El adaugam chipului nostru o alta infatisare, o noua motivatie - dragostea de Dumnezeu care nu piere niciodata. Durerile noastre sunt durerile Lui. Asumarea deplina a acestei legaturi dumnezeiesti a durerii care innoada destinul Sau cu al nostru este de altfel imbracarea deplina cu Hristos: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat! (Galateni 3, 27). Cred ca icoana Maicii Domnului in acest film este una reusita, o icoana a durerii, a rabdarii, a suferintei consimtite potrivit voii Fiului, o icoana a intelegerii depline a acestei drame. 87
  • 88. Inadvertente de ordin teologic si scripturistic putem gasi, daca ne intereseaza cu orice pret aceasta, dar este cert ca sunt bine ascunse sub simboluri greu contestabile. L.D.: Decriptati-ne, va rugam, cateva simboluri si momente cheie din film! Cum ar fi chipul "umbrit" al Mantuitorului, diavolii care iau chipul pruncilor, lacrima din cer a Tatalui, "potrivirea" bratelor Mantuitorului pe lemnul mai lung al Crucii, gestul regizorului de a bate primul cui in palma Mantuitorului, calvarul intretaiat de scene anterioare, zdrobirea capului sarpelui in Ghetsimani. Pr. L.G.: In afara de scena in care Hristos zdrobeste capul sarpelui - moment de altminteri anuntat inca din Cartea Facerii - intalnim multe alunecari evidente de la temeiul Scripturii in aceste scene simbol. In scena spanzurarii lui Iuda regizorul romanteaza inspirat intregul episod, dar sunt alte multe scene care ating accente fictive cum ar fi scenele in care prea des apare diavolul. Ar mai fi de vorbit si de scena in care Hristos este aruncat in lanturi de pe zidul cetatii - care face trimitere la ispitirea aruncarii Domnului de pe aripa Templului; scena in care apare in bratele satanei pruncul hidos - adica diavolul; scena in care omul Simon Cirineanul duce Crucea Domnului, iar Hristos - acoperind bratul acestuia si Crucea; il apara pe el de loviturile streangului si alte asemenea scene. Toate imaginile simbol pe care le-ati consemnat si celelalte configureaza totusi un inteles teologic, motiveaza intreaga suferinta si ii da sens. In contextul acestora drama se dezvaluie ochilor nu pentru rostul absurd pe care l-ar avea orice varsare de sange, ci pentru un rost mult diferit, acela de a aseza istoria mantuirii neamului omenesc intr-un manunchi profetic despre viata si despre moarte, o savarsire a unui "ceremonial" care avea sa cutremure din temelii istoria si religiile lumii. Filmul este de fapt o poveste despre prima Liturghie - de la Ghetsimani la Inviere - o Liturghie care se adreseaza timpului si vesniciei unde arhiereul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Cel ce aduce jertfa, este Cel ce Se aduce ca jertfa, este Cel ce Se imparte pe Sine lumii si niciodata nu Se desparte. Pe scurt, daca ar fi sa lamurim calitatea fiecarui simbol, am spune ca acel chip "umbrit" al Mantuitorului tine doar de contrastul pe care producatorul il va realiza indata ce Il va arata pe Hristos Inviat; imaginea diavolilor sub chipul pruncilor intareste ideea ca demonismul nu poate fi mai adanc decat atat atunci cand ar transparea pana si pe fetele pruncilor, intinand chiar si aceasta ultima frontiera a puritatii umane. "Nepotrivirea" dintre bratele Mantuitorului si bratele Crucii, desi nu are un temei scripturistic (cum de altfel nu au temei nici celelalte simboluri despre care vorbim) ne trimite la intelegerea ca sensul acestei frangeri este chiar acela de a pune in aceleasi tipare masura lui Dumnezeu si masura omului - si pentru ca masura noastra nu se potrivea la masura lui Dumnezeu. L-am adus pe Dumnezeu la masura noastra. Despre lacrima Tatalui am mai scris (e vorba de un eseu publicat in presa locala - n.a.) si nu doresc sa reiau aici cele ce am spus - ideea mi se pare fascinanta. Ceea ce cred ca este sugestiv cu adevarat e mesajul ca fiecare dintre noi am potrivit pe Hristos la masura nimicniciei noastre si fiecare dintre noi facand aceasta am batut, de altfel, cuiul in mana Domnului. L.D.: Filmul se adreseaza, de buna seama, unor anumite masuri duhovnicesti. Nu suntem desavarsiti, ca daca am fi n-am avea nevoie de el. Spunea parintele V. Sorescu ca: "O credinta traita te absolva in mare masura de curiozitate. Multi dintre crestinii nostri nu doresc sa vada Athosul sau Ierusalimul. Ei le au pe toate in Biserica, in Liturghie". Pana la urma cui putem recomanda filmul? Crestinilor nedusi la biserica, credinciosilor practicanti, necrestinilor? Cine are realmente nevoie de aceasta vizionare? Pr. L.G.: Filmul se adreseaza celor nedesavarsiti si mie tocmai de aceea mi s-a potrivit, pentru ca simt ca mi s-a adresat mie. Vedeti, unora li Se descopera Hristos tocmai pentru ca printre 88
  • 89. cei ce striga: "Ia-L, ia-L, rastigneste-L" se afla ei insisi; altii trebuie sa se "urce" pana la al treilea Cer ca sa-L vada. Iar altora, peste timp, prin iconomia dumnezeiasca li se da un chip al intelegerii. Un astfel de "chip" este si filmul acesta. Biserica descopera acest chip, Liturghia de asemenea acest chip il vesteste, toate vestesc acest chip, adica aceeasi realitate - Hristos Mantuitorul rastignit si inviat. Este foarte important pentru mantuirea noastra sa intelegem "chipul" in care Dumnezeu ne graieste! Altfel nu vom putea striga niciodata cum a strigat Toma zicand: Domnul Meu si Dumnezeul Meu! (Ioan 20, 28). Filmul se adreseaza deci unuia ca Toma, dar si unuia precum tanarul orb despre care am vorbit cu ceva timp in urma. Fara jertfa nu putem sa-L intelegem pe Hristos. Nu putem intelege inaltimea si sublimul Invierii daca nu ne imbracam cu Hristos inca de la primul pas spre Golgota. Ma intorc la Toma si va intreb: oare ce a zis el inainte de Patimile Domnului?! Iata ce a zis: Sa mergem si noi si sa murim cu El! (Ioan 11, 16). Sa mergem, asadar, sa murim si sa Inviem impreuna cu El! Amin. NOTE: [131]Parintele Lucian Grigore (n. 1966) este parohul Bisericii Domnesti "Sfantul Gheorghe" din Pitesti. Se imparte – cum oare?! – intre altar, amvon, administratia parohiala, responsabilitatile de la Episcopie, catedra de la Facultatea de Teologie, studiile doctorale, revista si cenaclul parohiei, cresterea si educarea celor trei copii si alte cateva. I se potriveste ca o manusa sintagma cu timp si fara timp (II Timotei 4, 2). Parintele Lucian Grigore este un orator de exceptie, iar raspunsurile limpezi pe care le ofera pe marginea controversatului film "Patimile lui Hristos" confirma intru totul acest fapt. Iata deci un nume de care veti mai auzi! [n.a.]. 89