Geografie economica mondiala

6,860 views
6,683 views

Published on

Published in: Education
0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
6,860
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
83
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Geografie economica mondiala

  1. 1. RESURSELE UMANE ALE TERREI CUPRINSEvoluţia numărului populaţiei TerreiÎn prezent, populaţia Terrei a depăşit 6 miliarde de locuitori (octombrie 1999), cifrăobţinută prin însumarea populaţiei ţărilor lumii şi a teritoriilor dependente. Tabelul nr. 1 Teritoriul, populaţia şi densitatea populaţiei pe mari regiuni geografice (1998) Ponderea Populaţia Ponderea Densitatea (mil. loc.) în populaţiei Suprafaţa1 populaţia mondială (loc/km2) 2 (mil. km ) (%) Europa2 5,7 3,5 507 8,8 88,9 Africa 29,6 20,6 732 12,7 24,7 America 38,5 26,8 787 13,6 20,4 Antarctica 13 9 - - - Asia3 30,9 18,7 3 428 59,4 110,9 Oceania 8,4 5,8 29 0,5 3,4 Total 143, 5 100 5 772 100 44,21 mondial1) Fără Antarctica.2) Fără Rusia (17 000 000 km2, 11,8% din uscatul planetar ;150 000 000 loc., 2,6% din populaţia mondială; densitatea populaţiei:8,8).3) Ţările Asiei fără ex – URSS (285 mil. loc.).Sursa: Images économiques du monde, 1998.
  2. 2. Se preconizează, în continuare, o creştere a populaţiei planetei care ar urma să sestabilizeze, la cifra de 12 miliarde de locuitori, abia la mijlocul secolului al XXI-lea. Tabelul nr. 2 Dinamica populaţiei planetei pe mari regiuni geografice (mil.loc. 1650 - 1996) Regiunea 1650 1750 1850 1900 1950 1980 1996 geografică Europa1-2 100 140 265 400 392 484 800 Africa 100 95 95 118 272 570 732 America 13 12 59 144 332 614 784 Asia 3 35 476 754 932 1 368 2 501 3528 Oceania 2 2 2 6 12 23 29 Ex-U.R.S.S.2 - - - - 180 266 - Total 550 725 1 175 1 600 2 556 4 458 5772 mondial 1. În perioada 1950 - 1996 fără partea europeană a ex-U.R.S.S. 2. Europa şi ex – URSS în 1996. 3. Pentru anii 1650, 1750, 1850 şi 1900 populaţia părţii europene este inclusă în Europa, iar cea a părţii asiatice la Asia.Sursa: The World Almanac and Book of Facts 1995 şi Quid 1998.În concluzie, dacă ne gândim la faptul că, la mijlocul secolului trecut, Terra adăposteadoar un miliard şi ceva de oameni şi că astăzi "suportă" de patru ori mai mulţi, vomrealiza de ce se vorbeşte atât de intens de "explozia demografică". Omenirii i-a trebuit ojumătate de milion de ani - dacă nu mai mult - pentru a atinge primul miliard de locuitorişi numai cu ceva mai mult de un secol pentru a se apropia de al şaselea.În prezent, rata de creştere a populaţiei mondiale s-a redus faţă de perioadele anterioare(1,64% în anii 1993-1995 faţă de 2,04% în intervalul 1965-1970 şi 1,85% în întreagaperioadă 1950-1990) şi, potrivit proiectărilor demografice ale O.N.U., va continua să semicşoreze, ajungând cu ceva mai puţin de 1% în anii 2020-2025. Cu toate acestea, înviitor sporul anual va fi, totuşi, ridicat (75-80 milioane de locuitori pe an), datorităuriaşului potenţial de creştere acumulat de omenire. În ultimele secole sporul natural
  3. 3. anual a crescut de la 3 milioane de locuitori în 1750 la 7 milioane în 850, apoi 45milioane în 1950 şi 85 - 90 milioane în anii 1990 - 1995 (chiar 93 de milioane în 1993). Tabelul nr. 3 Dinamica populaţiei mondiale în perspectiva apropiată (1970 - 2025) Regiunea Populaţia (mil.loc.) geografică 1970 1990 2000 2025 Africa 345 795 867 1 597 America1 511 727 832 1 089 Asia 2065 2 994 3 713 4 913 Europa2 402 499 510 515 Oceania3 19 26 30 38 Ex-U.R.S.S. 243 291 308 352 Total Terra 3 632 5 333 6 261 8 5041) Inclusiv Hawaii.2) Fără ex-U.R.S.S.3) Fără Hawaii.Sursa: ONU, 1998.Ritmul de creştere a populaţiei nu este uniform pe întreaga planetă, cunoscând de faptmari diferenţieri pe regiuni geografice. Astfel, în perioada 1980-1985, faţă de valoareamedie, care a fost de 1,7%, s-au înregistrat valori mai ridicate în Africa (2,9%), AmericaLatină (2,3%) şi Asia de Sud (2,2%) şi mai scăzute în Oceania (1,5%), C.S.I. (1%),America de Nord (0,9%) şi mai ales în Europa (0,3%). În perioada 1990-1995 indicelecreşterii populaţiei a înregistrat valoarea de 1,6%.Repartiţia geografică a populaţieiRepartiţia geografică a populaţiei pe suprafaţa planetei este condiţionată de mai mulţifactori: condiţiile fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, resurse naturale etc.),nivelul de dezvoltare social-economică, condiţiile istorice, caracteristicile demografice
  4. 4. etc. În funcţie de modul în care aceşti factori au influenţat şi influenţează pe întreagaplanetă răspândirea populaţiei, s-au conturat zone având o concentrare puternică şi zoneslab populate. Diferenţieri există atât pe mari regiuni geografice (continente), cât şi încadrul acestora. Astfel, Asia, care ocupă mai puţin de o cincime din suprafaţa uscatuluiplanetar (fără partea asiatică a Comunităţii Statelor Independente), deţine aproape treicincimi din populaţia planetei, în timp ce Africa, a cărei întindere reprezintă aproape opătrime din suprafaţa uscatului, concentrează doar 1/7 din populaţia Terrei. În prezentambele continente se înscriu în rândul regiunilor geografice cu o rată ridicată de creşterea populaţiei, dar, în trecut, au cunoscut condiţii social-istorice în bună măsură diferitecare, în cazul Africii, au determinat stagnarea sau chiar scăderea creşterii demografice (înprimul rând datorită sclavilor negri trimişi în America). Un caz aparte este Antarctica,continent care deţine aproape o zecime din suprafaţa uscatului planetar dar este, practic,nelocuit (exceptând personalul staţiunilor de cercetări ştiinţifice), factorul restrictivdeterminant fiind reprezentat de condiţiile naturale vitrege.O imagine sugestivă privind resursele demografice oferă compararea populaţiei ţărilor. Tabelul nr. 4Cele mai populate ţări ale lumii, dinamica populaţiei lor în perioada 1970-1997-2020 estimare pentru anul 2020. Nr. Ţara Populaţia (mil. loc.) Locul pe crt. glob în 1997 1970 1980 1997 2020 (în paranteze în 2020) 1. China 831 996 1 1 425 1 (1) 236,7 2. India 540 637 969,7 1 321 2 (2) 3. SUA 205 228 267,7 323 3 (3) 4. Indonezia 118 146 204,3 267 4 (4) 5. Brazilia 93 121 160,3 197 5 (8) 6. Rusia 130 138 147,3 159 6 (9) 7. Pakistan 65 83 137,8 251 7 (5) 8. Bangladesh 65 89 126,1 210 8 (7) 9. Japonia 103 117 122,2 126 9 (12)
  5. 5. 10. Nigeria 57 81 107,1 216 10 (6)Sursa: The World Almanac and Book of Facts,1998.Din tabelul de mai sus reiese o puternică, mare, concentrare a populaţiei într-un numărrestrâns de ţări. Numai cele zece state cele mai populate ale planetei concentrează treicincimi din populaţia Terrei, celorlalte peste 180 de ţări, plus teritoriile dependente şineautonome, revenindu-le doar două cincimi. Ca o expresie a concentrării populaţiei esteşi mai semnificativ faptul că numai două ţări, China şi India, concentrează aproape douăcincimi din întreaga populaţie a globului pământesc.Se poate constata că dintre cele 10 ţări cu o populaţie de peste 100 milioane de locuitori,doar trei (S.U.A., Japonia, Federaţia Rusă) nu fac parte din categoria ţărilor în dezvoltare.De altfel şi din cel de al doilea grup de ţări populate (între 50 şi 100 milioane delocuitori), cu excepţia Germaniei (80 mil.), Italiei, Regatului Unit, Franţei (fiecare avândaproape 60 mil.) şi Ucrainei (peste 50 mil.loc.), celelalte sunt ţări în dezvoltare: Mexic(circa 95 mil.loc.), Vietnam, Filipine (peste 70 mil.loc.), Iran, Turcia, Egipt, Thailanda(peste 60 mil.loc.), Ethiopia (peste 50 mil.loc.)Densitatea populaţieiAcest indicator exprimă raportul dintre numărul locuitorilor la un moment dat şi suprafaţateritoriului pe care îl ocupă. La nivelul uscatului planetar este, în prezent, cu ceva peste 44locuitori /km2, dar există diferenţieri teritoriale foarte mari, atât pe regiuni geografice, câtşi pe ţări şi în cadrul ţărilor.Pe continente, valori peste media mondială înregistrează doar Asia (127 loc./km2) şiEuropa (103 loc./km2). Celelalte continente au următoarele valori: Africa (29 loc./km2),America (18 loc./km2) şi Oceania (3 loc./km2); în ceea ce priveşte C.S.I., densitateapopulaţiei este de 13 loc./km2.Pe ţări, cu excepţia unor ministate (Monaco - peste 15 000 loc./km2, Singapore circa 5 000loc./km2 ş.a.) şi teritorii dependente (Macao - peste 30 000 loc./km2), reduse ca întindere,cele mai mari densităţi se înregistrează într-o serie de ţări asiatice (Bangladesh peste 800loc./km2), Coreea de Sud (410 loc./km2), Japonia (330 loc./km2), India, Sri Lanka (aproape300 loc./km2), Filipine, Vietnam (peste 200 loc./km2) ş.a. Pe alte continente, densităţi depeste 200 loc./km2 se înregistrează în puţine ţări: în Europa (Olanda - aproape 400loc./km2, Belgia - peste 300 loc./km2, Regatul Unit, Germania, Italia - toate peste 200loc./km2), Africa (Rwanda, Burundi), America (El Salvador, Haiti). Cele mai redusedensităţi se înregistrează în ţări, de regulă întinse, care dispun de condiţii naturale maipuţin propice locuirii, fie deşerturi şi semideşerturi (Australia şi Namibia - fiecare cu câte2 loc./km2, Algeria şi Sudan cu câte 10 loc./km2 ), fie păduri ecuatoriale (Zair - 16loc./km2, Brazilia - 18 loc./km2).
  6. 6. Pe regiuni geografice, densităţi foarte mari (peste 1 000 loc./km2 de regulă, dar ajungândla câteva mii de locuitori pe km2) se înregistrează în zona văilor unor mari fluvii (Nil,Gange, Brahmaputra, Indus, Huanghe, Mekong, Tigru, Eufrat ş.a.) - văi ce au adăpostit,de altfel, din vechi timpuri, strălucite civilizaţii -, în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est,Câmpia Padului ş.a.), insule (Java din Arhipelagul Indonezian, Honshu din ArhipelagulJaponez), în unele regiuni puternic industrializate (Rhur în Germania, sud-estul Angliei,regiunea Marilor Lacuri şi litoralul atlantic al S.U.A. în America de Nord, sud-estulBraziliei ş.a.), în jurul marilor metropole. Iar cele mai reduse densităţi există în regiuniledeşertice şi semideşertice (Sahara, Australia de Vest, Gobi ş.a.), pădurile ecuatoriale(Amazonia, bazinul Congo - ului), regiunile reci arctice şi antarctice.Mişcarea naturală a populaţieiCreşterea numerică a populaţiei este rezultatul sporului natural, care reprezintă diferenţadintre natalitate (numărul de naşteri la 1 000 de locuitori) şi mortalitate (numărul dedecese la 1 000 de locuitori). În perioada 1980-1985 sporul natural, la nivel planetar, afost, în medie, de 16,6‰ (sau o rată medie anuală de creştere de 1,7%), înregistrându-seînsă mari diferenţieri regionale, cu valori peste media pe glob în zonele cu ţări îndezvoltare (Africa 29,3‰, America Latină 23,4‰ , Asia de Sud 21,7‰ ) şi cu mult subaceasta în regiunile dezvoltate (Europa 3‰, America de Nord 7‰ , C.S.I. 9,6‰ ).Populaţia mondială creşte, anual, cu circa 77 milioane de locuitori sau, altfel spus, cu 212000 zilnic şi 880 în fiecare oră. La această creştere, aportul cel mai important ( circa90%) îl au regiunile mai puţin dezvoltate.Pe ţări diferenţierile sunt şi mai accentuate: de la unele cu un spor natural ce depăşeşte20‰ (India, Iran, Egipt ş.a.) sau chiar 30‰ (Kenya) ori peste 40‰ (Libia, Iraq, Siria ş.a.)la altele cu spor negativ (numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor): Germania,Ungaria, Ucraina, Federaţia Rusă, Croaţia, Cehia, Bulgaria, Austria, Danemarca ş.a.; înultimii ani şi România se înscrie în rândul ţărilor cu spor natural negativ (-2,5‰ în 1996).Ţările cu un spor natural ridicat au posibilitatea de a-şi asigura, în viitor, resurse umanecorespunzătoare.Mobilitatea teritorială a populaţieiÎn prezent, în ansamblu, se remarcă deplasările de populaţie din ţările în dezvoltare,principalele fluxuri fiind dinspre America Latină spre S.U.A., din Africa şi Asia spreEuropa, iar mai recent, din Europa Centrală şi de Est spre Europa Occidentală.Principalele ţări "primitoare" (deci cu solduri pozitive ale migraţiei) se află în America deNord anglo-saxonă (S.U.A. şi Canada), Oceania (Australia şi Noua Zeelandă), EuropaOccidentală (Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Belgia ş.a.). Un caz aparteîn ceea ce priveşte soldul pozitiv al migraţiei, l-a reprezentat, mai ales în perioada
  7. 7. 1960-1980, o serie de state din regiunea Golfului Persic (Emiratele Arabe Unite, Qatar,Kuwait, Bahrain, Oman şi Arabia Saudită), explicaţia fenomenului fiind dată de industriapetrolieră (atragerea de forţă de muncă în acest domeniu) şi de legislaţia de încurajare aimigraţiei.UrbanizareaProcesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm pe tot globul pământesc şi nu a atinsaceeaşi amploare în diferite regiuni ale planetei.Pe mari regiuni ale planetei, se remarcă diferenţe considerabile: regiuni puternicurbanizate, în care populaţia urbană depăşeşte două treimi din totalul populaţiei (Europa,inclusiv C.S.I., America Latină, America de Nord şi Oceania - în ultimele douăapropiindu-se de 80%) şi, la polul opus, regiuni cu o pondere redusă, respectiv mai puţinde o treime din populaţie (Africa, Asia de Sud, Asia de Est).În această a doua jumătate a secolului nostru s-a manifestat, pe cuprinsul planetei, oadevărată explozie urbană, care este rezultatul unei multitudini de factori, între caredezvoltarea demografică accelerată, puternica industrializare, mecanizarea agriculturii(care eliberează o însemnată cantitate de forţă de muncă) şi, nu în ultimă instanţă, mirajulpe care-l reprezintă oraşul în general ca simbol al civilizaţiei. Drept urmare, oraşeleexistente cresc - orăşelele se transformă în adevărate oraşe, oraşele în metropole şiacestea, la rândul lor, în aglomeraţii urbane.Una din trăsăturile actuale ale fenomenului urban o constituie proliferarea oraşelor mari(tot mai multe fiind milionare sau multimilionare) şi a aglomeraţiilor urbane. Număruloraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent 300, din care jumătate au celpuţin două milioane de locuitori.Un alt fenomen caracteristic epocii actuale îl reprezintă formarea megalopolisurilor,respectiv imense concentrări urbane cu câţiva mari poli de atracţie şi numeroase centreurbane, mai mari sau mai mici, care gravitează în jurul acestora. În prezent s-au constituitcirca 30 megalopolisuri, printre cele mai reprezentative fiind: BOSWASH (Boston-Washington cu 50 mil. loc. desfăşurat pe 140.000 km), din nord-estul S.U.A., Tokaido(70 000 km2, peste 70 mil.locuitori), în insula japoneză Honshu, Megalopolisul brazilian(peste 40 milioane de locuitori), cel mai dinamic între marile concentrări urbane ale lumiiş.a. Tabelul nr. 6. Alte arii metropolitane importante sunt:
  8. 8. Populaţia (mil.loc.) Nr Aria Ţara metropolitană 1995 2000 crt 1 Ciudad de Mexico Mexic 24,0 27,9 2 Sao Paulo Brazilia 21,5 25,4 3 Seoul Coreea de Sud 19,1 22,0 4 New York S.U.A. 14,6 14,6 5 Osaka-Kobe-Kyoto Japonia 14,1 14,3Sursa: U.S. Bureau of the Census International Data Base.ROMÂNIAPopulaţia României a fost, în anul 1997, de 22,6 milioane locuitori. Pe ansamblupopulaţia ţării a crescut continuu în decursul acestui secol, practic dublându-se: de la 10mil. în 1891 şi 12,8 mil. în 1912 la 22,7 mil. în 1992 (revenind o densitate de 95 loc/km2).Totuşi, după 1 ianuarie 1990 numărul populaţiei a scăzut, pentru prima dată după cel deal doilea război mondial, soldul negativ al emigraţiei (circa 100 000 de persoane în 1990,30 000 - 45 000 în 1991-1992, apoi în scădere, sub 20 000 de persoane anual) depăşindexcedentul natural al populaţiei. Tabelul nr. 7 Dinamica populaţiei României la recensăminte este: Anul Numărul de locuitori Anul Numărul de locuitori 1859 8 600 000 1956 17 489 450 1891 10 000 000 1966 19 103 163 1912 12 768 399 1977 21 559 910
  9. 9. 1930 14 280 729 1992 22 760 449 1948 15 872 642Sursa: Anuarul Statistic al României, 1996.Sporul natural al populaţiei a cunoscut oscilaţii foarte mari în acest secol, fiind ridicat înperioada dinaintea celui de al doilea război mondial (peste 14‰ ), în deceniul al şaselea(10-14‰ ) şi începând cu anul 1967 (an în care se atinge un nivel record de 18‰ ,datorită măsurilor legislative de interzicere a avortului). A scăzut apoi tot mai mult,datorită în principal reducerii natalităţii, ajungându-se la un spor natural de numai câtevaprocente (3‰ în 1990) şi apoi un spor natural negativ începând cu 1992; de exemplu-2,5‰ în 1996. Aceste spor natural va contribui, pe termen lung, la diminuarea resurselorumane ale ţării în general şi, totodată, la "îmbătrânirea" progresivă a populaţiei.În legătură cu acest ultim aspect este semnificativă structura populaţiei pe grupe devârstă, cu o tendinţă de îmbătrânire.În ceea ce priveşte structura populaţiei pe medii, predomină cea urbană (55% în 1996)care, în ultimii ani, a depăşit-o pe cea rurală caracteristică întregii istorii a României depână acum.Structura naţională indică faptul că România este un stat naţional unitar, pondereapopulaţiei de naţionalitate română fiind de aproape 90% (89,4% la recensământul din1992); aceasta este urmată ca pondere, de maghiari (7,1%), ţigani (1,7%), germani(0,51%), ucraineni (0,3%).În ceea ce priveşte mobilitatea teritorială a populaţiei, în ultimele decenii au avut locdeplasări de populaţie din mediul rural în mediul urban şi din zonele mai puţin dezvoltateşi cu un spor natural ridicat (Moldova) spre cele mai dezvoltate şi cu un spor naturalfoarte scăzut (Banat) sau scăzut (sudul Transilvaniei).Reţeaua de localităţi cuprinde peste 12 000 de sate (grupate în circa 2 700 de comune) şi262 oraşe, din care 81 cu rang de municipiu.Reţeaua urbană este puternic marcată de existenţa unui oraş foarte mare, Bucureşti, careconcentrează peste două milioane de locuitori şi un număr tot mai mare de oraşe avândpeste 100 000 de locuitori CĂRBUNII
  10. 10. Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geografică | Evoluţia producţiei mondiale de cărbune Repartiţia geografică a producţiei carbonifere CUPRINS Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geograficăCărbunii reprezintă una dintre cele mai importante substanţe minerale utile. Se remarcă,între combustibilii minerali, prin volumul mare al rezervelor sigure, vechimea exploatăriişi utilizările variate, fiind nu numai o valoroasă sursă de energie primară, ci şi materieprimă pentru industria chimică.În ceea ce priveşte repartiţia geografică a rezervelor, aceasta este foarte inegală , 95%fiind concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică (în principal în ţări caAustralia, Asia de Sud, Columbia, Brazilia); în emisfera nordică zăcămintele suntconcentrate între latitudinile de 35 şi 600. Numai trei state deţin peste 80% din rezerveleprobabile: CSI, SUA şi China, sursele dând însă ponderi diferite în ceea ce priveşte celetrei state, unele plasând CSI–ul pe primul loc (cu cca. 60%), altele China. Există,totodată, şi mari zone geografice care au foarte mici rezerve ca, de exemplu, Africa(2,7%), America de Sud (1,2%), Oceania (1,1 %). Evoluţia producţiei mondiale de cărbuneProducţia carboniferă s-a caracterizat printr-un ritm de creştere foarte ridicat până în 1913(secolul al XIX–lea fiind numit de altfel “secolul cărbunelui”), când cărbunele dominasursele energetice (90% în balanţa purtătorilor de energie primară). După această dată,producţia evoluează mai lent sau chiar stagnează, ca urmare a creşterii ponderiihidrocarburilor. În schimb, odată cu “criza petrolului”, declanşată în anul 1973, are loc oameliorare a industriei carbonifere mondiale, care se revigorează; un aspect important l-aconstituit reconsiderarea cărbunilor inferiori, utilizaţi tot mai mult în termocentrale. Tabelul nr. 1 Evoluţia producţiei mondiale de cărbuni - în milioane tone - 1890 1913 1938 1950 1980 1991 1996 Huilă 474 1 215 1 178 1 439 2 733 3 570 3 730 Lignit 38 125 262 792 996 1 430 918 Total 512 1 340 1 440 2 231 3 699 5 000 4 648
  11. 11. Repartiţia geografică a producţiei carbonifereProducţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone – este mult mai concentratădecât cea petrolieră: trei state, respectiv China, SUA şi CSI, deţin mai mult de jumătate(55%) din producţia mondială.Aceleaşi trei state realizează, împreună, mai mult de două treimi din producţia mondialăde cărbune superior: China – 33% (întreaga sa producţie fiind de acest fel), SUA – 1/5din producţia mondială (în ultimii ani întreaga producţie este de cărbune superior), CSI –cca. 15%; alţi producători mai însemnaţi de cărbune superior sunt India (cca. 270 mil.tone), Africa de Sud, Australia şi Polonia (fiecare cu cca. 200 mil. tone). Tabelul nr. 3 Producţiile cele mai importante se realizează în: Ţara (mil. tone 1996) Ţara (mil. tone 1996) (producţia) China 1379,0 Ucraina 70,0 SUA 967.0 Cehia 60,0 India 271,0 Grecia 58,0 Rusia 260,0 Turcia 54,0 Germania 241,0 Marea Britanie 49,0 Africa de Sud 204,0 Indonezia 40,0 Polonia 200,00 România 36,0 Australia 195,0 Bulgaria 30,0 Kazahstan 77,0 R.D.P. 30,0 Coreeană Canada 76,0 Columbia 29,0 Total mondial 4648,2 mil. toneSursa: Images économiques du monde, 1998.
  12. 12. EUROPA ( inclusiv CSI). Continentul european care multă vreme s-a situat pe primulloc în ceea ce priveşte participarea la producţia mondială (peste 50% înainte de 1980), înprezent a fost depăşit de Asia (chiar şi fără partea asiatică a CSI), reuşind să participedoar cu cca. 1/3 la producţia mondială.CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând, totodată,între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate înpartea asiatică a ţării.Producţia a evoluat de la 66 mil. tone în 1940 la 260 mil. tone în 1950, pentru ca, în anul1991, să atingă 700 mil. tone (70% cărbune superior), urmând apoi o uşoară scădere (650mil. tone în 1992 şi cca. 500 mil. tone în 1996 din care cca. 400 mil. t.), dar menţinându-se ca al treilea producător mondial.În partea europeană cele mai importante exploatări carbonifere sunt la Doneţk sauDonbas, din Ucraina, care participă cu aproape un sfert la producţia CSI. Bazinul estelocalizat în apropierea zăcămintelor de minereu de fier de la Krivoi-Rog şi Kerci şi a unorimportante căi de transport (Marea Neagră, Canalul Volga – Don). Un alt bazin este cel alMoscovei, care participă cu cca. 10% la producţia ţării şi conţine numai cărbunienergetici. Prezintă importanţă deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei.Bazinul Peciora, care deţine mari rezerve de cărbuni cocsificabili, este situat în nord –estul părţii europene a CSI (practic nordul părţii europene a Federaţiei Ruse), în bazinulfluviului Peciora din zona arctică, fiind cunoscut sub numele de “Donbasul Polar”.Alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sankt–Petersburgului (fostul Leningrad).Mai multe bazine carbonifere există în Munţii Urali, în mare parte cu cărbuni energetici,excepţie făcând bazinele Kizel şi Celiabinsk, de unde se extrage cărbune cocsificabil.Rolul acestora este deosebit pentru regiunea industrială a Uralului, prezentând şi mareleavantaj că se exploatează la zi.În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de cărbune ale CSI – ului, celmai mare bazin în exploatare este Kuzneţk (Kuzbas), situat în bazinul râului Obi, peafluentul său Tomi.Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan, participă cu cca. 1/10 laproducţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cât şi cărbune brun.Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din Kazahstan, Minusinsk, însudul Siberiei Occidentale, Kansk–Acinsk din bazinul superior al Eniseiului (cu mariexploatări în carieră), Ceremhovo în vestul lacului Baikal, Tunguska în partea central –siberiană, cel de pe cursul mijlociu al fluviului Lena. În extremul nord se află bazineledin peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma, cu zăcăminte care, în prezent, sunt maipuţin exploatate, iar în Extremul Orient bazinele Bureia, Sucean şi cele din insulaSahalin.
  13. 13. Germania. Germania (practic cele două Germanii – de vest şi, respectiv, de est) a extrasmultă vreme în jur de 500 mil. t. anual dar, în ultimii ani, şi-a redus producţia la cca. 350mil. t. în 1991 şi sub 300 mil. t. din1993. În 1996, producţia a scăzut la 242 mil. t., dincare 187 mil. t. lignit şi cărbune brun (locul I pe glob la această categorie de cărbuni).Zăcămintele de cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică, în bazineleSaxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste 1) la producţiatotală a ţării, şi Lauchhammer, acesta din urmă având rezerve mai importante.În ceea ce priveşte cărbunii superiori (doar 54,0 mil. t. în 1996) se remarcă bazinul Rhur– situat în vest şi axat pe râul omonim, afluent al Rhinului – unul dintre cele mai mari dinlume, cu rezerve importante de huilă (cca. 20 miliarde de tone) fiind cel mai marecomplex carbonifer din Europa OccidentalăPolonia, având o producţie mai mare anterior (de exemplu 250 mil. t. în 1991), a extras200,0 mil. tone în anul 1996, din care 2/3 cărbune superior. Deţine cele mai mari rezervede huilă din Europa Centrală, iar în ceea ce priveşte producţia de huilă s-a situat multăvreme pe locul 4 în lume – în ultimii ani pe locul 7. Zăcământul huilifer cel maiimportant, se află în sudul ţării, în Silezia Superioară (deţine 9/10 din rezerva de huilă aPoloniei). Participă cu cca. 3/4 la producţia totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă.Huilă cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mai mici, în Silezia Inferioară – înbazinul Walbrzych (cca. 5%). De asemenea, în podişul Lublin s-a trecut la exploatareacărbunilor superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din voievodatul Poznan şiSilezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de turbă în nord - estul ţării, în Mazuria.În Cehia rezervele sunt mai modeste, cu predominanţa cărbunilor bruni şi a ligniţilor,ceea ce se reflectă şi în producţie (80% din totalul de peste 60 mil. tone extrase). Cel maimare bazin carbonifer, este cel din Silezia Cehă (Ostrava – Karvina); a doua bazăhuiliferă o constituie Boemia şi Moravia, cu bazine mici (Kladno, Plsen). A treia bazăcarboniferă o constituie Boemia de Nord (bazinele Most şi Sokolov), cu cea mai mareparticipare la producţia ţării.Marea BritanieÎn Marea Britanie se exploatează în exclusivitate cărbuni superiori, cocsificabili.Producţia, multă vreme deosebit de constantă, respectiv în jur de 100 mil. tone huilă, ceeace înseamnă, totuşi, mai puţin de jumătate din producţia dinaintea primului războimondial, a scăzut în ultimii ani (87 mil. tone în 1993, respectiv 49 mil. tone în 1996).Există cinci bazine carbonifere mai importante: bazinul Scoţiei (Scotland),Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi Ţara Galilor (Wales), care deţin huilăcocsificabilă de diferite tipuri. Aproximativ 2/3 din producţie provine din bazinele:Northumberland, Yorkshire şi Ţara Galilor.AMERICA DE NORD. Această regiune a planetei participă cu aproape 1/5 la producţiamondială, remarcându-se Statele Unite ale Americii, care, prin producţia lor de cca. 970mil. tone în 1996 (din care peste 90% cărbune superior), se situează pe locul al doilea în
  14. 14. producţia mondială; multă vreme a ocupat primul loc, dar, în ultimii ani, au fost depăşitede China. Rezervele SUA sunt estimate a fi între 2 900 şi 3 900 mld. tone (inclusiv celepână la 1 800 m adâncime).Cel mai important este Complexul carbonifer apalaşian, din estul ţării, axat pe MunţiiApalaşi, care se desfăşoară din statul Pennsylvania, în nord, până în statul Alabama, însud.A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al fluviului Mississippi, în carezăcămintele sunt cantonate în statele Ohio, Illinois, Indiana şi Kentucky (din estulfluviului) şi în statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas şi Oklahoma (în vest).Participarea acestui bazin la producţie este mică (15%).A treia bază carboniferă o constituie bazinele din vest (îndeosebi Wyoming, Colorado,Utah, North Dakota), care participă cu aproape jumătate la producţia ţării.Pe întreg continentul american mai există doar un singur producător mai reprezentativ,respectiv Canada: cca. 75,0 mil. tone, îndeosebi în provinciile Alberta, British Columbiaşi Saskatchewan.ASIA. Pe acest continent există doi mari producători de cărbuni: China şi India.China este, în prezent, prima producătoare din lume (cca. 1 380,0 mil. tone în 1996),participând cu aproape 1/3 la producţia mondială. Producţia a cunoscut mari ritmuri,crescând de la 30 mil. tone în 1950, la peste un miliard de tone în prezent. Cele mai maribazine cu cărbuni superiori sunt localizate în nordul şi estulChinei. În sud-estul şi centrul Chinei există mai cu seamă zăcăminte de cărbuni bruni.Fiind la adâncime mică, multe din exploatări se fac la zi.Principalele exploatări se fac în China de Nord - Est (Manciuria), la Fushun (una din celemai mari exploatări la zi din lume) şi Benxi, în China de Nord (în provinciile Shanxi şiShenxi) sunt bazinele Taiyuan şi Datong. Sunt importante, de asemenea , exploatările dinChina Centrală (în provincia Honan), cele din China de Est şi China de Sud – Est, dinprovinciile Yunan şi Hunan.India (270 mil. tone , în cea mai mare parte – cca. 95% - cărbune superior, a douaproducătoare de pe continent, după China), deţine mari zăcăminte de huilă, concentrate înnord - estul ţării, în statele Bihar, Assam şi Madhya–Pradesh şi în Bengalul de Vest.Zăcăminte de huilă, în exploatare, mai există în apropiere de Hyderabad şi Madras, înzona peninsulară a Indiei.În Africa , marea producătoare este Africa de Sud (cca. 200 mil. tone în 1996, înexclusivitate huilă). Cel mai important bazin carbonifer se află în Transvaal (Withbank),asigurând cea mai mare parte a producţiei ţării.
  15. 15. AUSTRALIA are rezerve apreciabile de huilă şi lignit şi o producţie de peste 200 mil.tone (204 mil. tone în 1996, din care peste 3/4 cărbune superior), producţia avândtendinţe de creştere (sub 200 mil. tone înainte de 1990), în vederea asigurării consumuluiintern şi a exportului. Zăcămintele sunt concentrate în partea de est, de-a lungulCordilierei Australiene, în statele New South Wales=Noua Galie de Sud (deosebit deimportant este bazinul Sydney, unde se exploatează numai huilă), Queensland şi SouthAustralia = Australia de Sud, unde se fac cele mai mari exploatări în carieră.ROMÂNIA.Producţia a scăzut mult în ultimii ani, înregistrându-se doar 31,2 mil. tone în 1991 ( dincare 3,2 mil. tone huilă şi restul lignit şi cărbune brun). Ulterior a crescut, ajungând la38,9 mil. tone în 1993 (din care 4 mil. tone huilă), înregistrând ulterior o uşoară scădere,respectiv 36,1 mil tone (din care 1,3 mil. tone huilă) în 1996.Repartiţia geografică a bazinelor carbonifere. Huila este cărbunele superior de bază alţării noastre, antracitul găsindu-se în cantităţi neînsemnate (la Schela, jud. Gorj).Principalele bazine huilifere se află în Depresiunea Petroşani şi în Munţii Banatului.Bazinul Petroşani, situat pe cursul superior al Jiului, în depresiunea cu acelaşi nume, estecel mai mare bazin huilifer al ţării, în cadrul lui obţinându-se peste 80% din producţianaţională de huilă. El are însă dimensiuni reduse (45 km lungime şi între 3 şi 10 kmlăţime).În Munţii Banatului, deşi prospecţiunile geologice recente au pus în evidenţă noizăcăminte, rezervele huilifere sunt, practic, destul de neînsemnate. În plus, ele suntsituate la adâncimi foarte mari şi dispun de o tectonică complicată (la Anina fiind cea maidificilă din întreaga ţară). Exploatările de aici prezintă două concentrări: una în apropierede Reşiţa, la Anina, Doman, Secu ş.a., şi alta în vecinătatea defileului Dunării, la BaiaNouă, Cozla, Bigăr ş.a.În ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este tipul de cărbune reprezentativ pentruţara noastră. Cea mai mare parte a rezervelor se concentrează în Podişul şi SubcarpaţiiGetici, unde există mai multe bazine: 1. Bazinul Motru – Jilţ – Rovinari, situat în Podişul Getic, se întinde de la Valea Jiului (în est) şi până la Valea Motrului (în vest). Este cel mai mare bazin carbonifer al ţării, deoarece deţine cea mai mare parte a rezervelor de lignit şi asigură cca. 50% din totalul producţiei de cărbune energetic al ţării. 2. Bazinul Husnicioarei, situat în Podişul Mehedinţi, puţin mai la vest de bazinul Motru – Rovinari, cu exploatări atât în subteran, cât şi la zi: Husnicioara şi Zegujani.
  16. 16. 3. Bazinul Alunu – Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi Vâlcii, cu exploatări în carieră şi în subteran.Alte bazine carbonifere:- Bazinele Munteniei Centrale subcarpatice: Schitu – Goleşti (exploatări la Berevoieşti,Godeni, Poenari, Jugur ş.a., Şotânga, Doiceşti, Filipeştii de Pădure), bazinul Ceptura înextremitatea estică a zonei, cu exploatări modeste.- Bazinul Barcău – Crasna, localizat în nord – estul Crişanei, cu exploatări la: Popeşti,Voivozi, Borumlaca, Vărzari, Sărmăşag.- Bazinul Baraolt, situat în depresiunea cu acelaşi nume (jud. Covasna), are exploatări însubteran şi în carieră în centrele Vârghiş şi Căpeni.- Bazinul Valea Crişului, amplasat în vecinătatea oraşului Sfântu Gheorghe, cu exploatăriîn carieră (la numai 50 m).- Bazinul Sinersig – Vişag, în Câmpia Lugojului.Cărbunii bruni au în ţara noastră rezerve reduse, principalele bazine fiind: Comăneşti, dindepresiunea omonimă din Carpaţii Orientali, cu exploatări la Leorda, Dărmăneşti, Asău;Almaşului, situat în depresiunea cu acelaşi nume de la poalele Munţilor Apuseni, cuminele: Surduc, Cristolţel, Tămaşa ş a.; Brad – Ţebea, localizat în depresiunea Brad dinMunţii Apuseni. PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂExploatarea industrială a petrolului | Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol | Repartiţia geografică a producţiei petroliere Industria de rafinare a petrolului | Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere CUPRINS Exploatarea industrială a petrolului
  17. 17. Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a revoluţionat tehnicileindustriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu mult înainte de începereaexploatării pe scară industrială. Încă din antichitate (cu 3 000 de ani î.Hr.) Herodot,Plutarh şi Strabo au făcut în, lucrările lor, menţiuni asupra existenţei petrolului în regiunidin zona Golfului Persic.Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin sondemecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii sistemului deseparare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor rafinării.Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistratăstatistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se înscrie princontribuţiile sale Polonia.Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi petroliere cu roldeosebit în extinderea exploatărilor petrolifere şi constituirea unor noi căi de transport apetrolului la consumator.Această etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei pe Terra:Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea Prahovei(România), ş.a.Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930 învingânddefinitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după cel de al doilearăzboi mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei. Ponderea sa a crescut de la 10%din totalul energiei consumate în 1910 la 20% în 1938, 45% în 1980, după care înintervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă, între 43-46%.Perioada postbelică conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia geografică aproducţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic,zona Golfului Mexic, zona centrală americano-canadiană, zona Mării Caraibilor, Africade Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud - Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; înRomânia s-a impus regiunea Podişului Getic.Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi odată cu aceasta a ponderii absolute aacestuia în balanţa energetică a lumii, a alimentat apariţia noii politici petroliere,manifestată prin limitarea profiturilor companiilor străine, naţionalizarea totală sauparţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de cost echitabil faţă de cel al altormaterii prime, grija de protejare a rezervelor, toate creând veritabile dificultăţi ţărilorputernic industrializate. Criza energetică apărută, pe acest fond, în anii 1970-1974 nu s-adatorat, deci, diminuării sau epuizării rezervelor de petrol, fiind, în fapt, o criză a noilorraporturi economice şi politice ale ţărilor producătoare şi consumatoare de petrol.Rolul decisiv în conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petroluluirevine Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 la Baghdad decătre Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Surse recente arată că producţia de
  18. 18. petrol a statelor membre ale OPEC a fost devansată de celelalte state producătoare cucirca 14 milioane barili zilnic. Acestea acoperă 42,1 milioane barili/zi dintr-o cereretotală zilnică de 69,3 milioane barili/zi. Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geograficăÎn ultimii ani rezervele de petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită creşteriiproducţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care ţărilor OPEC lereveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a aceluiaşi an (3,15 miliardetone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru circa 43 ani3.Extinderea activităţilor de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a determinatconturarea marilor regiuni deţinătoare de rezerve: Golful Persic, Sahara, Golful Mexic,Midcontinent (S.U.A.), Alberta (Canada), Volga-Ural (Rusia), laguna Maracaibo şibazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din Columbia şi Ecuador, MareaNordului, bazinul inferior al Fluviului Galben (China) ş.a.Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4% erau cantonată în spaţiulgeografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC deţinea înacelaşi an 76,8% din rezervele mondiale.Potrivit revistei "Oil and Gas", rezervele mondiale de petrol au crescut spectaculos: cu27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a asigura consumul mondial peîncă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o rezervă de 887,35 miliarde de barili în1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în 1987. Creşterea este datorată atât marilordescoperiri, cât mai ales reevaluării resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterearezervelor înregistrate de Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la25,26 la 92,2 miliarde de barili).Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrolAsia deţine 70,6% din rezervele mondiale, dintre care 66,4% numai în Orientul Mijlociu.Cele mai mari deţinătoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia Saudită, urmatăde Irak (11%), Emiratele Arabe Unite (9,6%), Kuweit (9,5%), Iran (9,1%). În acelaşiperimetru geografic rezerve importante deţin R.P.Chineză (2,4%), India şi Indonezia.Europa deţine 7,4% din rezervele certe incluzând şi ex-U.R.S.S.(5,6% din rezerve). Tot aici se remarcă Norvegia şi Marea Britanie pentru rezervelesituate în platourile continentale ale mărilor Nordului şi Norvegiei.America de Nord posedă 3,1% din totalul rezervelor certe de petrol ale lumii,concentrate în regiunile petroliere din S.U.A. (2,7%) şi Canada.
  19. 19. Africa deţine 6,6% din rezerva mondială, îndeosebi datorită contribuţiei zăcămintelorplasate în Libia (2,9%) şi Nigeria (1,5%). Acestora li se asociază cele din Algeria, Egiptşi Angola.America Latină deţine 12,6% din rezervele Terrei, concentrate în special pe teritoriulVenezuelei (6,4%) şi Mexicului (4,8%).Australia şi Oceania se înscriu ca un areal geografic care "vine din urmă", rezervelesporind de aproape 7 ori în ultimul deceniu, urmare a explorărilor efectuate în zonaplatoului continental circumaustralian şi a unor insule din Pacific (Noua Guinee, NouaZeelandă).Producţia mondială de petrol a fost în anul 1996 de 3,13 miliarde tone, un sfert dinaceasta fiind obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale. Ultimii ani relevăo "staţionare" şi chiar un uşor recul al producţiei datorate unei "modelări" a consumuluiîn procesele de combustie în deplină corelaţie cu promovarea unor politici protecţioniste,mai ales de către marii producători şi exportatori (ţările OPEC). Tabelul nr. 2 Repartiţia producţiei de petrol în principalele state producătoare ale Terrei Ţara Producţia (mil. T.) Nr. 1978 1988 1996 1996 crt. (% din total mondial) 1. Arabia Saudită 422,3 245,5 428,8 12,8 2. SUA 480,0 426,0 383,2 11,5 3. Ex – URSS 572,5 650,0 351,6 10,3 4. Iran 264,5 120,0 183,8 5,5 5. Mexic 66,2 131,0 163,6 4,9 6. Venezuela 115,7 86,4 162,4 4,9 7. China 104,0 140,0 158,5 4,7 8. Norvegia 17,0 55,7 156,6 4,7 9. Marea Britanie 54,0 173,0 131,3 3,9
  20. 20. 10. Emiratele 89,2 81,9 117,3 3,5 Arabe UniteSursa: Britannica Book of the Year 1990 (prelucrare); J.P.Allix, J.Soppelsa - Images de la Terre et desHommes, Belin, Paris, 1981, p.136-138; Petroleum Economist, nr.9/1989, p.300 (prelucrare); Imageséconomique du monde, Edition SEDES, Paris, 1998.Repartiţia geografică a producţiei petroliereOrientul Mijlociu şi Apropiat concentrează cea mai mare parte a rezervelor certe alelumii şi are cea mai importantă pondere în producţie (fig. 1).Petrolul exploatat în acestă zonă este în cea mai mare parte uşor şi foarte uşor, deci cuvâscozitate redusă, situat la adâncimi mici (în medie între 300 şi 2 000 m). Aceastaexplică productivitatea mare a instalaţiilor de extracţie (700-1 000 t/zi) şi costul redus alacesteia. Acestor prerogative se asociază poziţia geografică favorabilă a exploatărilor, înproximitatea Golfului Persic până în platoul continental al acestuia, 35% din producţiamondială submarină fiind obţinută în această zonă.Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă şi lume, ocupă loculîntâi şi la producţie.Zăcămintele şi exploatările sunt concentrate în vecinătatea şi pe litoralul Golfului Persic.Mai important este marele câmp petrolier Ghawar, situat spre interior la 50-100 Km deţărm, un zăcământ tipic cu structură anticlinală dispus pe o suprafaţă de peste 200 Km.p.şi cantonând peste 10 miliarde de tone petrol, constituind din acest punct de vedere unuldin marile zăcăminte ale lumii. Exploatările mai importante se fac la: Ghawar, Haradh,Abqaiq şi Riyadh.Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord), reprezintă a doua zonăcu exploatări terestre şi submarine. Deosebit de productive sunt zăcămintele de la RasTannurah, Safaniyah şi Manifa, care dau peste jumătate din producţia submarină de petrola Orientului Mijlociu.Iranul - cea mai veche producătoare din zonă - şi-a scăzut simţitor producţia (de la 300milioane de tone în 1973 la 120 milioane tone în 1988), ca o consecinţă directă arăzboiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri protecţioniste proprii. În ultimii ani producţiaînregistrează un reviriment (183,8 mil. tone în 1996).Exploatările mai importante se fac în sud-vestul ţării în spaţiul dintre Munţii Zagros şiGolful Persic la Gurren, Marun şi Ahwaz. A doua zonă este situată la graniţa cu Irakul.
  21. 21. Importante magistrale de conducte leagă centrele de producţie cu rafinăria din Abadan şicele de la Isfahan şi Teheran, precum şi cu terminalul situat în insula Karq (tabelul nr.4).Irakul dispune de zăcăminte importante în nordul ţării, pe aliniamentul Mossul-Kirkuk-Khanaquin, care deţine cele mai mari rezerve ale ţării. Există exploatări şi în sud, încâmpurile petroliere: Rumaila, Mufthia şi Basrah până la Golful Persic, de undezăcămintele se continuă în platoul continental.Kuweitul - stat cu un teritoriu foarte mic (16 000 Km.p.), este unul din primii deţinătoride rezerve şi producători ai lumii. Aici se află unul dintre cele mai productive zăcăminteale lumii – Burgan - , situat în sudul ţării, în apropierea Golfului Persic.Emiratele Arabe Unite s-au impus rapid (exploatările au început după 1960) ca un mareproducător (50% în exploatări submarine). Producţia se realizează în cea mai mare parteîn emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul petrolier Murban şi în celesubmarine de la Zekum. Alte exploatări sunt în emiratul Dubai. Între ceilalţi producătoridin zonă se detaşează statele Oman, Qatar şi Bahrein, ultimele două cu producţii maimici.A doua zonă producătoare de petrol a lumii este America de Nord (circa 500 milioanetone în 1994), 80% din petrolul extras provenind din S.U.A.Între marile zone de exploatare se distinge regiunea Golfului Mexic, cuprinzând sudulstatului Texas şi statul Louisiana, care concentrează o treime din rezerve şi asigură peste40% din producţia naţională. Extracţia se realizează deopotrivă pe uscat, în delta fluviuluiMississippi şi în perimetrul Lake Charles (Louisiana), cât şi submarin în centreleCorsicana, East Texas şi Taylor, în apropierea litoralului statului Texas.A doua zonă petrolieră, situată în Middlecontinent, concentrează 35% din totalulrezervelor certe ale ţării şi participă cu 30% la producţie. Mai importante suntexploatările din statul Texas (Panhandle - în nord, Ranger, Sweetwater, Electra - în parteacentral - estică), Oklahoma (în jurul oraşelor Oklahoma City, Ponca City şi Wichita),Kansas şi Arkansas. Mai nou exploatările s-au extins în statul New Mexico.Zona petrolieră din regiunea montană din vestul S.U.A. cuprinde exploatările din stateleCalifornia (bazinele Los Angeles, St.Joaqin şi Santa Maria-submarin), Colorado, Utah,New Mexico. O altă zonă este sudul Marilor Lacuri, cu statele Illinois, Indiana şiMichigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru marea aglomeraţieindustrială de la sud de Marile Lacuri.După 1960 începe exploatarea petrolului în Alaska, în zăcămintele terestre şi submarinedin nord (Prudhoe Bay), iar mai recent în sud (Cook Inlet). Condiţiile specifice aleclimatului polar şi subpolar fac ca exploatările şi transportul petrolului să fie mai scumpe.S.U.A. se situează pe locul doi în lume pentru producţia submarină de petrol, după ArabiaSaudită. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte, depăşind 275 000 km. Importante
  22. 22. magistrale de transport pleacă din Middlecontinent spre Marile Lacuri (Oklahoma City -Chicago), spre regiunea "Megalopolisului" atlantic (Oklahoma City - New York) şi spreGolful Mexic (Oklahoma City - Dallas - Houston).Canada, ţara cu rezerve modeste ce pot acoperi consumul pentru mai puţin de 10 ani, aprodus în 1996 aproximativ 92 milioane de tone. Cea mai mare parte a producţiei (75%) afost realizată în provincia Alberta (Pembina, Readwater, Judy Creek, Rainbow Lake),apoi în provinciile vecine, Saskatchewan şi Columbia Britanică.Explorări recente au evidenţiat rezerve importante în nord, în delta fluviului Mackenzie,precum şi în platoul continental al Mării Beaufort (asociat cu gaze naturale).America Latină se înscrie ca spaţiul geografic ce a înregistrat o dinamică accentuată înultimele decenii, producţia sa depăşind astăzi 400 milioane de tone. Principaliiproducători sunt Mexic şi Venezuela, care deţin circa 75% din producţie.În Mexic se disting trei zone petroliere, dintre care două sunt situate în PeninsulaYukatan. Prima este zona Campo de Reform. A doua este situată pe litoralul vestic alGolfului Mexic, unde exploatările au luat amploare. În sfârşit, de menţionat zonaGolfului Campeche (cu zăcăminte submarine), situată în nordul Peninsulei Yukatan.Pe teritoriul Venezuelei se disting două zone importante: prima este cea a laguneiMaracaibo, cu exploatările principale la Mene Grande, Cabimas, Lagunillas, Mara, TraJuana ş.a.; a doua zonă este Oriente, situată pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco(Oficina, Jusepin, El Temblador ş.a.).Argentina ocupă locul doi între producătoarele din America de Sud. Producţia esteobţinută în sudul ţării, cu extracţii în Podişul Patagoniei, arhipelagul Tierra del Fuego şipartea central-nordică, între localităţile Salta şi Mendoza.În America de Sud se cuvin menţionate pentru producţiile obţinute: Trinidad-Tobago(producător vechi), Ecuador, Peru, Columbia şi Brazilia, ultima cu mari disponibilităţide rezerve în Amazonia.Europa de Est se situează foarte aproape ca producţie de America Latină, fiind a patrazonă producătoare a lumii. Din cele 406 milioane tone extrase în 1994, 92% revin Ex-URSS, spaţiu geografic cu tradiţie în exploatarea petrolului, zona caspiană, reprezentatăde oraşul Baku, fiind între primele în care a apărut extracţia industrială a petrolului.Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest ("al treilea Baku"), cu zăcămintele situate înţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Exploatările mai importante se fac înperimetrele Surgut şi Mamontovo.În partea europeană cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-Ural,denumită şi "al doilea Baku” remarcându-se exploatările de la Romaskino, Sugorovo şi
  23. 23. Tuimazî, precum şi cele de la Kuibâşev şi Volgograd în partea de sud-vest. Recent (1988)a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului.Celelalte subzone ale părţii europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţile sale nordice(Baku I), cu exploatări terestre şi submarine concentrate în perimetrul Baku – Groznîi -Maikop; Republica Belarus (Mozîr), Ucraina (Poltava) şi bazinul Peciora.În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Mării Caspice înzonele Emba şi, respectiv, peninsula Mangîşlak şi zona Okarem, ultima înTurkmenistan. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) şi în InsulaSahalin în Extremul Orient rus, la Marea Japoniei.În Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia producătoare europeană dupăex-URSS, cu toate că exploatările sale sunt mai recente, după anul 1970. Petrolul seextrage numai submarin din largul Mării Nordului.Norvegia, locul al doilea la producţie în Europa, îşi plasează exploatarea petrolului înacelaşi orizont de timp cu Marea Britanie. Exploatările sunt situate în platforma MăriiNordului, extinse mai recent în Marea Norvegiei până în nord la Marea Barents, unde aufost depistate rezerve importante. Extracţia de petrol gravitează în jurul marelui arealEkofisk, cu cele 14 platforme de producţie, unele dintre acestea de mare productivitate(Ekofisk Area, Gullfaks, Statfjord, Ula, Valhall ş.a.), precum şi altele intrate în exploataredupă 1990 (Gydo, Snorre, Hod ş.a.)Extremul Orient şi Oceania au produs în 1996 circa 390 mil. tone petrol, aproapejumătate extrase în R.P.Chineză, ţară cu o producţie relativ recentă (1939) dar a căreiproducţie a evoluat rapid, de la 104 mil.tone în 1978 la 158,5 mil.tone în 1996.Exploatările importante ale ţării sunt situate în China de Nord (Tacheng) şi RegiuneaShengli (delta fluviului Huanghe), această regiune prin dezvoltarea din ultima perioadăa unor câmpuri petroliere (Liufanjia, Chunhua, Shengtud ş.a.) având o contribuţieimportantă la producţia naţională. Zăcămintele se continuă şi submarin în Golful Bohaiunde se concentrează, de altfel, cea mai mare parte a rezervelor chineze (3,2 miliarde detone). Alte zone de extracţie sunt: China de Nord-Vest (Regiunea Xinjiang) şiprovincia Hebei (China de Nord). Indonezia este cea mai importantă producătoare depetrol din sud-estul Asiei şi una dintre cele mai vechi de pe continent. Cea mai mare partea producţiei se obţine în Insula Sumatera, precum şi în insulele Kalimantan (sud-est) şiJava. O treime se realizează în exploatările submarine din nord-vestul insulei Java şistrâmtoarea Sulawesi.Continentul african concentrează importante rezerve (9,2 miliarde tone), având ocontribuţie relevantă la producţia mondială. Pe teritoriul său s-au conturat două mari zonepetroliere: una în nord, cu exploatările situate, în cea mai mare parte, în Sahara şi alta înregiunea Golfului Guineii, cu prelungire spre sud.
  24. 24. Libia, primul deţinător de rezerve al Africii (4 miliarde tone), şi-a micşorat producţia înultimele două decenii, de la 97 milioane tone în 1978 la 69 milioane tone în 1996. Primazonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării, în Deşertul Libiei, cuprincipalele exploatări la Dahra, Zelten, Amal, Raguba, Sarir ş.a.; zona este legată delitoralul Mediteranei în vederea exportului (Port Brega, Marsa-el-Brega, Ras-Laun,Flavia) şi rafinării petrolului (Es Sider, Tripoli ş.a.). A doua zonă, cu producţie modestă,este situată la graniţa cu Algeria.Algeria, deţine rezerve mai mici (0,9 miliarde tone), având o producţie în scădere.Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, unde se disting cele două grupăride centre: Hassi Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Touil ş.a.) în nord şi Edjeleh (Alrar,Askarene, Zarzaitine ş.a.) în sud.Egiptul, cunoaşte o creştere sensibilă a producţiei de petrol (de la 25 milioane tone în1978 la 45 milioane tone în 1996), dispunând de zăcăminte în Peninsula Sinai şi GolfulSuez (Morgan, Belayim, July, Ras Fanar ş.a.) cu zăcăminte complexe - terestre şisubmarine.Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică realizează cea mai mare parte dinproducţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător african, are exploatăriîndeosebi pe continent, cele mai importante fiind în sud-vestul ţării pe un aliniamentBonny-Port Harcourt-Warri-Escravos, care începe şi se termină la Oceanul Atlantic.Exploatările submarine sunt situate în sud-est şi în extremitatea sud-vestică a ţării.Industria de rafinare a petroluluiIndustria de rafinare a ţiţeiului este astăzi una dintre ramurile industriale foarteimportante, dezvoltate pe tot globul.La finele anului 1993 pe Terra erau în funcţiune 712 rafinării, dispuse în 114 ţări cu ocapacitate de prelucrare ce depăşea 73 milioane barili/zi. Dintre acestea, 507 rafinării suntconcentrate în 28 de state ale lumii, fiecare cu o capacitate ce depăşea 500 000 barili/zi(tabelul nr.5), cele mai numeroase fiind amplasate în S.U.A. (184), Japonia (41) şi Rusia(29).Mari proiecte de amenajare a unor capacităţi de rafinare sunt în derulare în OrientulMijlociu, Bandar Abbas şi Arak, în Iran, Rabigh şi Quesim, în Arabia Saudită, extinderearafinăriei Abadan din Iran, de la 6,5 la 19 milioane tone/an, precum şi în India (Karnal şiMangalore), Indonezia (West Java), S.U.A. (Valdez), Mexic (Lazaro Cardenas),Venezuela ş.a.În America de Nord, S.U.A. dispune de cea mai mare capacitate de rafinare din lume.Rafinăriile sunt grupate în câteva zone reprezentative: Golful Mexic şi vecinătăţile(Houston, Texas City, Beaumont, New Orleans, Baton Rouge, Galveston ş.a.); nord-
  25. 25. estul atlantic (New York, Baltimore, Boston ş.a.); Marile Lacuri (Chicago, Toledo,Cleveland); Middlecontinent (Tulsa, Ponca City, Sugar Creek, Cushing ş.a.) şi zonalitoralului vestic (El Segundo, Martinez, Carson).În Canada, marile capacităţi de rafinare sunt plasate în nordul Marilor Lacuri: Montreal(între cele mai mari din ţară), Sarnia, St.John şi Halifax (în zona atlantică). Capacităţi maimici sunt în vest (Vancouver).Mexicul rafinează petrol, în general, pentru sine, la Ciudad Madera şi Salamanca (încentru) şi Salina Cruz (în extindere pentru dublarea capacităţii).Europa Occidentală constituie o altă zonă cu puternică industrie de rafinare. În cadrulacesteia, se remarcă Italia, cu mari rafinării amplasate în porturile Milazzo, Priolo(ambele în Sicilia), Cagliari, Porto Torres (în Sardinia) şi Genova. Mari capacităţi suntsituate în nordul industrial, în apropiere de Milano, Torino şi Novarra.În Franţa se disting patru mari concentrări ale industriei de rafinare: 1) Zona Marsilia;2) Sena inferioară, cu cea mai mare capacitate de rafinare din ţară (Gonfreville); 3)Estuarul Gironde (Bordeaux) şi 4) Zona Parisului. Alte capacităţi sunt amplasate înporturile Donges (estuarul Loirei) şi Dunkerque.Germania concentrează pe teritoriul său următoarele grupări:a) Renano-Westfaliană (Köln, Gelsenkirchen, Wesseling, Godorf, Dinslaken); b) sudulţării (Karlsruhe, Ingolstadt, Neustadt) şi c) nordul ţării, mai ales în porturile Hamburg,Bremen şi Wilhelmshaven.Marea Britanie dispune de rafinării mari pe litoral, mai importante fiind concentrările:estuarul Tamisei (Shellhaven, Coryton ş.a.); sudul ţării Galilor (Milford Haven,Pembroke ş.a.); ţărmul Mării Nordului spre care converg conducte din platoulcontinental (Nord Tees, Teesport, Immingham ş.a.). În portul Southampton (la MareaMânecii) şi centrul Fawley funcţionează cele mai mari rafinării din ţară.În Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari capacităţi din lume -rafinăria Pernis.Spania şi-a dezvoltat o puternică industrie de rafinare portuară atât pe litoralulmaditeraneean (Cartagena), cât şi pe cel nord-atlantic (Bilbao şi La Coruna).În celelalte ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt plasate în Belgia(Antwerpen şi Gand), Suedia (Göteborg), Norvegia (Oslo) ş.a.În rândul ţărilor din est, cea mai mare capacitate de rafinare revine Comunităţii StatelorIndependente, cu deosebire Rusiei, locul doi mondial cu o capacitate de rafinare deaproape 6,5 milioane barili/zi. Numeroase rafinării sunt situate în zonele de extracţie:Baku şi Groznîi (Caucazul de Nord), Ufa (cea mai mare rafinărie a lumii, cu aproape 500
  26. 26. 000 barili/zi), Işimbai, Saratov, Kuibîşev şi Volgograd (între Volga şi Ural), Gurievr(Emba). Alte rafinării sunt amplasate pe traseul conductelor magistrale: Iaroslavl, Gorki,Riazan (pe traseul Volga-Ural-Moskova), Krasnoiarsk, Angarsk, Omsk, Habarovsk,Vladivostok (de-a lungul conductelor siberiene), Mozîr (pe conducta "Prietenia").Capacităţi mai mici sunt situate în porturile de la Marea Neagră (Odessa, Batumi), MareaBaltică (Sankt-Petersburg) şi Oceanul Pacific (Nikolaevsk).În Asia, Japonia este a treia ţară din lume după capacitatea de rafinare, integral amplasatăîn porturi. Se evidenţiază, astfel, zona capitalei (Chiba, Kawasaki, Yokohama), zonaporturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe coasta de sud-vest a insulei Honshu şi ceade nord-vest a insulei Kyushu.Tot pe continentul asiatic se pot evidenţia capacităţile existente în Indonezia, India şiSingapore.America de Sud şi Centrală cuprinde numeroase capacităţi în Venezuela (Arabo),Trinidad-Tobago (Pointe-a-Pierre), Argentina (La Plata) şi Brazilia (Recife).Orientul Mijlociu şi Apropiat reprezintă regiunea geografică cu cele mai mari remanieriprivind capacităţile de rafinare, aflate în continuă extindere, ponderea acestei zonecrescând de la 5% la aproape 8%. Mai importante sunt rafinăriile din Iran (Isfahan,Abadan), Arabia Saudită (Ras Tannurah şi cele în construcţie), Kuwait (Al Ahmadi),Irak (Daura, Basra), Siria (Banias) ş.a.Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt în Africa de Sud (Durban), Algeria(Skikda), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria (Cadouma).Australia are rafinării importante în porturile Melbourne, Sydney, Brisbane şi Kwinana(în sud-vest).ROMÂNIASe înscrie ca un producător tradiţional de petrol al Terrei, acesta fiind cunoscut încă dintimpul dacilor şi exploatat, mai apoi, în secolele XV - XVII în stare naturală, în gropi, înSubcarpaţii Moldovei şi ai Prahovei.În anul 1857 România se înscrie ca prima ţară cu o producţie de petrol înregistratăstatistic. După apariţia în anul 1840 a primei distilerii (găzării), în anul 1857 la Râfov(lângă Ploieşti) a intrat în funcţiune rafinăria lui Teodor Mehedinţeanu, marcând astfelînceputurile industriei româneşti de rafinare a petrolului. Un an mai târziu, Bucureştiulera iluminat cu petrol lampant fiind a patra localitate din Europa şi din lume.Cea mai mare producţie de petrol este obţinută în anul 1938, 8,7 milioane tone, Româniasituându-se pe locul patru în lume. Aproape integral producţia era obţinută în zonaPrahovei (99%) şi în bazinul Tazlăului din Moldova.
  27. 27. Rezervele ţării noastre sunt apreciate la circa 250 milioane tone, în scădere, deşi în ultimiiani, datorită intenselor activităţi de prospectare, s-au descoperit noi rezerve, îndeosebi înSubcarpaţii şi Podişul Getic, Câmpia Română, Câmpia de Vest ş.a.Repartiţia geografică a exploatărilor petroliereSub raportul mărimii rezervelor şi al ponderii în producţia mondială, arealul dintreCarpaţi şi Dunăre rămâne în continuare cel mai important (70%). Zonele importante deproducţie sunt:A) Zona Podişului şi Subcarpaţilor Getici.Situată între Dâmboviţa şi Jiu, este prima zonă intrată în exploatare după 1950,cuprinzând patru grupări de centre de extracţie:1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti cu exploatări la: Oarja, Drăganu, Poiana Lacului,Săpata, Merişani ş.a.2. Gruparea Vâlcii, între Olt şi Olteţ, mai importante fiind centrele de extracţie Băbeni,Tomşani, Alunu ş.a.3. Gruparea dintre Târgu Jiu şi Craiova cu exploatări la: Ţicleni, Bâlteni, Stoina,Bibeşti, Gherceşti, Melineşti, Iancu Jianu, Turburea, Brădeşti ş.a. - 50% din producţieobţinându-se din exploatări la mare adâncime (4 000 - 6 000 m).4. Gruparea Oltului (din Podişul Getic) cu exploatările de la Drăgăşani, Teslui,Verguleasa, Oporelu, Corbu ş.a.B) Zona Câmpia Dunării, ce asigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi producţia adebutat aici după 1960. Rezervele principale sunt cantonate la est de Olt, unde seconturează şi cele mai importante perimetre de extracţie:1. Perimetrul teleormănean, gravitând în jurul oraşului Videle, cuprinde unul dintrezăcămintele mari ale ţării noastre (Blejeşti-Videle-Bălăria-Cartojani), dar care prezintă ungrad mare de vâscozitate şi un indice redus (13-33%) de recuperare a petrolului dinzăcământ.2. Perimetrul Urziceni-Galaţi, cu o mare dispersie a centrelor de exploatare. Extracţiase realizează la Ulmu, Pogoanele, Lişcoteanca, Oprişeneşti, Independenţa ş.a.C) Zona Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Buzău, o zonă veche de exploatare, cuzăcăminte aflate în stadiu avansat de epuizare, ceea ce implică adâncimi de foraj şiextracţie din ce în ce mai mari. În cuprinsul zonei exploatările prezintă trei concentrăriimportante:
  28. 28. 1. Concentrarea Dâmboviţei, cu exploatările din proximitatea oraşului Târgovişte:Răzvad, Teiţ, Aninoasa, Gura Ocniţei, Ochiuri ş.a.2. Concentrarea Prahovei, cu centre care gravitează în jurul oraşului Ploieşti: Băicoi,Moreni, Boldeşti, Ţintea, Podeni ş.a.3. Concentrarea Subcarpaţilor Buzăului, cu exploatările Berca, Tisău, Beceni, SărataMonteoru ş.a.D) Zona Câmpiei de Vest dispune de zăcăminte şi exploatări modeste. Extracţiile seconcentrează în sud, de o parte şi de alta a Mureşului (Zădăreni, Pecica - în nord;Satchinez, Variaş, Ortişoara, Şandra, Călacea, Biled - în sud) şi în nord între văileCrişului Repede şi Someşului (Supalcu de Barcău, Abrămuş, Borş). În această ultimăzonă se extrag în general petroluri vâscoase.E) Zona Subcarpaţilor Moldovei se evidenţiază prin exploatările din bazinul Tazlăului,unele dintre cele mai vechi din ţară, continuate în zona carpatică. Mai importante suntcele de la Modârzău, Tescani, Moineşti, Lucăceşti, Zemeş ş.a., depresiunea Târgu Neamţeste un al doilea sector, mai nou, al zonei cu exploatări la Pipirig.Zăcăminte mai noi, aflate în stadiu incipient de exploatare sunt situate în depresiunileTârgu Secuiesc (Ghelinţa), Comandău şi Baraolt, la curbura internă a Carpaţilor.În anul 1987 a fost consemnată extracţia primei cantităţi de petrol din Platformacontinentală a Mării Negre.În anul 1993 România a extras 6,7 milioane tone de petrol, producţia fiind în sensibilăscădere.Industria de rafinare a cunoscut o puternică dezvoltare, capacitatea totală actuală fiindde peste 32 milioane tone/an. Combinate complexe funcţionează la Oneşti, Piteşti şi Brazi- Ploieşti, precum şi la Midia-Năvodari, pentru rafinarea petrolului din platformacontinentală a Mării Negre şi din import. Rafinării cu capacităţi mai mici sunt amplasatela Ploieşti, Teleajen, Câmpina, Braşov (ultimele trei pentru producţia de lubrifianţi), iarîn Câmpia de Vest la Suplacu de Barcău, unde se rafinează petrolurile grele din zonă. GAZELE NATURALE Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere
  29. 29. Repartiţia geografică a exploatărilor | Dinamica producţiei şi perspectivele ei CUPRINSRezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geograficeDin cele 67 000 md. mc. rezerve sigure, cea mai mare parte (34,5%) se află în C.S.I.Urmează apoi Orientul Mijlociu şi Apropiat (20,6%), în cadrul căruia se remarcă Iranul(15,6% din totalul rezervelor certe de gaze naturale mondiale). Pe locul trei în ierarhiamondială a zonelor mari deţinătoare de rezerve gazeifere certe se situează America deNord, cu 13,8% din totalul mondial, din care cca. 8,5% sunt cantonate pe teritoriul S.U.A.(Canada şi Mexicul dispun de rezerve mult mai mici: 2,7% şi, respectiv, 2,5%). Africaurmează pe locul patru (9,2%), cea mai mare parte a rezervelor fiind amplasată peteritoriul Algeriei (5,2% din totalul mondial), apoi al Nigeriei (2,2%),Libiei (1,3%).Europa (exclusiv C.S.I.) ocupă locul următor (6,2 % din totalul rezervelor certe gazeiferenaturale ale lumii). Din acestea 5,1% aparţin Europei Occidentale, în cadrul căreiaOlanda se situează pe primul loc (2,5%), fiind urmată de Marea Britanie şi Norvegia.Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China, Indonezia şiPakistanul, iar în America de Sud (3,3% din totalul rezervelor de gaze naturale certe alelumii), Venezuela, căreia îi revin majoritatea; Australia şi Noua Zeenlandă dispun abia de1,5%din totalul rezervelor certe ale globului.Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifereProducţia de gaze naturale a sporit considerabil, ajungând în anul 1996 la 2 310,4mld.mc. Tabelul nr. 1 Dinamica producţiei mondiale de gaze naturale (md. mc.) Anul 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1996
  30. 30. Producţia 470 700 1 1 1 1 2 310 082 300 474 591EUROPA. Cea mai mare parte a rezervelor de gaze naurale revine C.S.I. (35% dinrezervele mondiale), unde sunt concentrate, de fapt, mai ales în partea asiatică.C.S.I. este cel mai mare producător mondial de gaze naturale, cu cele peste 714,3 md.mc. exploatate în 1996. Producţia este asigurată în cea mai mare parte de trei ţări membreale C.S.I: Rusia (601 md. mc., oricum locul 1 pe glob), Uzbekistan (49 md. mc.),Turkmenistan (35,2 md.mc.). În partea asiatică se remarcă Siberia de Vest, în cuprinsulcăreia zăcămintele gazeifere se concentrează pe cursul mijlociu şi inferior al fluviuluiObi, continuându-se şi submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării Kara. Multe dinextracţiile terestre sunt situate la latitudini polare cu climat rece, în ţinuturi mlăştinoase,ceea ce face dificilă exploatarea şi transportul. În viitor se are în vedere şi valorificareazăcămintelor submarine. Se remarcă zăcământul Urengoi şi Orenburg, din sudul munţilorUral. În zona Asiei Centrale principalele zăcăminte şi exploatări fiind cantonate peteritoriul Uzbekistanului şi Turkrmenistanului.Partea europeană cuprinde exploatări în Ucraina subcarpatică, Povoljia (cursul mijlociu alVolgăi), Podişul Stavropol (nordul Caucazului) şi zonele Orenburg (sud-vestul Uraluluide Sud).EUROPA OCCIDENTALĂ Se impun, în special, zăcămintele din Marea Nordului, cumari rezerve, constituite din gaze de sondă. Olanda, care a început exploatareagazelor naturale în 1950, a ajuns astăzi o mare producătoare mondială, cu cei circa 90mld.mc. exploataţi (1996) ocupând locul al cincilea. Cel mai important zăcământ se aflăîn perimetrul Sclochteren-Gröningen, din nord-estul ţării, care deţine cea mai mare partea rezervelor ţării;Marea Britanie are exploatări în câmpurile Leman Bank, Viking ş.a.; zăcăminteleterestre se află în Scoţia (zona Edinburgh) şi Anglia (Yorkshire). Producţia a crescut înultimii ani, ajungând la 90,5 mld.mc. în 1996, ceea ce o plasează pe locul al patrulea peglob.Norvegia, care a început destul de recent exploatarea (1978), s-a impus deja ca oproducătoare însemnată a continentului (41 mld.mc.). Exploatările se fac numai în MareaNordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod ş.a..Germania, o altă producătoare de gaze din Europa Occidentală (cca 20 mld.mc.), faceextracţii în Câmpia Saxoniei Inferioare din nordul ţării (zona Weser-Ems) şi în Bavaria(zona Molasse de la est de München).Italia (17 mld.mc.) realizează majoritatea producţiei din Câmpia Padului, exploatărifăcându-se şi în nordul Mării Adriatice.
  31. 31. Franţa dispune de modeste exploatări (8-10 mld.mc), localizate în sud-vestul ţării(Lacq).AMERICA DE NORD concentrează unele dintre cele mai însemnate zăcămintegazeifere ale lumii (cca.10 000 mld.mc.), cantonate îndeosebi în SUA (cu ceva mai multde jumătate din total). Prin cele 541 mld.mc. în 1996 (mai înainte producţia fiind cevamai ridicată – de exemplu 550 mld.mc. în 1980) se situează pe locul al doilea pe glob.Cele mai de seamă exploatări se găsesc în zona Golfului Mexic, unde se realizează 2/3din producţia naţională. Baza o constituie statele Texas şi Louisiana. A doua zonă deexploatări gazeifere din SUA este Middlecontinent, cu două concentrări, una sudică, custatele Oklahoma şi Kansas, şi alta nordică cu statele Dakota de Nord şi Dakota de Sud.O altă zonă importantă de exploatare gazeiferă se află în vest, în Munţii Stâncoşi, peteritoriul statelor California (cu unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume), NewMexico, Wyoming şi Colorado. Exploatarea gazelor naturale se face în zona MunţilorApalaşi (statele Pennsylvania şi Virginia de Vest), precum şi în Alaska de Sud.SUA se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi distribuţie a gazelornaturale, totalizând 1,5 milioane km. Numeroase conducte, de lung traseu, leagăcâmpurile gazeifere din zona Gofului Mexic şi din Middlecontinent cu importante regiunimari consumatoare (regiunea Marilor Lacuri, nord-estul atlantic ş.a.).Canada este, cu cele 163 mld.mc. exploatate în 1996, a doua producătoare de pecontinent şi a treia de pe glob. Extracţiile de gaze se fac în provinciile Alberta,Saskatchewan şi British Columbia. Însemnate rezerve s-au descoperit mai recent în zonaarctică.Mexicul este cunoscut de multă vreme ca o ţară cu industrie gazeiferă. Producţia lui ascăzut, însă, în ultimul timp, înregistrând numai 29,0 mld.mc. în 1996, faţă de peste 35mld.mc. mai înainte. Rezervele şi exploatările cele mai însemnate se află în extremitateanord-estică, la graniţa cu S.U.A (gaz metan), şi în extremitatea sudică, Poza Rica şi zonaistmului Tehuantepec (gaze de sondă).În ASIA se remarcă ORIENTUL MIJLOCIU şi APROPIAT, care dispune de marirezerve ( 1/5 din cele mondiale). Cele mai mari rezerve le deţin, în ordine, Iranul,Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. În prezent principalul producător din zonă esteArabia Saudită ( 41,0 mld.mc. din 1996), depăşind Iranul (38,0 mld.mc.), care multăvreme a deţinut supremaţia; al treilea producător din zonă sunt Emiratele Arabe Unite( cca 26 mld.mc.). Alţi producători din zonă sunt Iraqul şi Kuweitul (5-6 mld.mc.).Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare, Indonezia (64,0 mld.mc. în1996), cu principalele exploatări în insulele Sumatera şi Kalimantan. Intrată mai recent înrândul producătorilor în domeniu, China exploatează anual cca 20,0 mld.mc., îndeosebiîn bazinele de hidrocarburi din nord – vestul ţării.În AFRICA cele mai importante exploatări de gaze naturale se află în nord,suprapunându-se Saharei. Cel mai important producător este Algeria, cu cca 60 mld.mc.
  32. 32. anual în ultima vreme, în prezent principalele exploatări sunt concentrate în parteanordică (Hassi R’Mell, Ain Salah ş.a); se fac extracţii şi din partea sudică. Alţiproducători din zonă sunt Libia, cu 14-15 mld.mc. anual (un important zăcământaflându-se la Marsa Brega), şi Egiptul (cca 5 mld.mc.).În deceniul al nouălea, AUSTRALIA a devenit o producătoare tot mai importantă (42mld.mc. în 1996, faţă de 9,6 mld.mc. în 1980).ROMÂNIAPentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una din cele mai importante resursenaturale ale subsolului. Există atât gaz metan, cât şi gaze de sondă. Gazul metan din ţaranoastră are un procent foarte ridicat de metan (între 98 şi 99,7%), iar puterea calorică estecuprinsă între 8 500 – 9 500 kcal / mc.Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici: între 160 şi 350 mld.mc.,în funcţie de sursăRepartiţia geografică a exploatărilorGazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de sondă suntconcentrate îndeosebi în zonele extracarpatice.Se deosebesc mai multe zone de exploatare, cele mai multe fiind în exteriorularcului carpatic.I. Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile submontane) este cea mai importantăzonă de extracţie, dispunând mai ales de gaz metan. Structurile gazeifere au grosimi decca. 2 000 m. Ele sunt cantonate în roci nisipoase de vârstă miocenă, roci care, din punctde vedere tectonic, formează domuri. În cuprinsul PodişuluiTransilvaniei se pot deosebi două grupări ale centrelor de extracţie şi anume: a. gruparea dintre Mureş şi Someş (Câmpia Transilvaniei), cu centrele: Sărmăşel, Şincai, Zau de Câmpie, Sângiorgiu de Câmpie, Puini ş. a.; b. gruparea dintre Mureş şi Târnave, cu centrele: Delenii, Bazna,Cetatea de Baltă, în vest, iar în est cu Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului (toate înapropiere de Târgu Mureş), Sângiorgiu de Pădure, Nadeş, Cristuruş Secuiesc ş. a.II. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de Olt se pot evidenţiaurmătoarele centre de exploatare a gazelor de sondă: Boldeşti, Boteşti (în apropiere de
  33. 33. Târgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest de Olt, Drăgăşani, Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti,cele de la Drăgăşani şi Bustuchin fiind foarte productive.III. Câmpia Română ( dispune şi de unele exploatări de gaz metan) cu următoarelecentre: Urziceni, Jugureanu, Padina, Lişcoteanca, Oprişeneşti şi Independenţa, în sectoruldintre Urziceni şi Galaţi, precum şi unele din zona Videle şi din apropierea Craiovei(Gherceşti şi Işalniţa). În zona de contact a Subcarpaţilor cu Câmpia Română se facexploatări la Gura Şuţii, Ariceşti, Măneşti şi Finta (gaze de sondă).IV. În Câmpia de Vest, mai însemnate sunt exploatările de la Călacea în sectorulextracţiilor petrolifere din vecinătatea Mureşului şi Abrămuţ în cel dintre Crişul Repedeşi Someş.Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu Secuiesc (la Ghelinţa)şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni).Dinamica producţiei şi perspectivele eiProducţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld.mc. în 1938 (din care 1,8mld.mc. de sondă) la 32,95 mld.mc. în 1989 (din care 10,73 mld.mc. gaze asociate),ocupând locul al şaselea pe glob. Producţia ţării noastre este în scădere în ultima vreme(atinsese 38 – 40 mld.mc. în anii 1980 – 1985, dar numai 25 mld.mc. în 1992 şi 18,1mld.mc. în 1996); producţia de gaze de sondă s-a stabilizat la 11 – 12 mld.mc., scăzândcea de gaz metan ENERGIA ELECTRICĂ PE GLOB Energia electrică pe glob | Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia) Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică CUPRINSEnergia electrică pe glob
  34. 34. Industria energiei electrice a apărut şi s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marcând unul dintre cele mai importante evenimente în revoluţionarea tehnologiilordin economia mondială.Datele statistice atestă o creştere a producţiei mondiale de energie electrică de la 40miliarde kW/h cât prezenta în anii dinaintea primului război mondial la peste 3 800miliarde kW/h în anul 1967, depăşind 12 800 miliarde kW/h în 1995. Această creştererapidă se explică prin extinderea ariei sale de aplicabilitate: industrie, consumul casnic,transporturi, agricultură, telecomunicaţii, consumul public etc.Calculată pe locuitor, producţia mondială de energie electrică a evoluat de la 6 kWh înanul 1900 la circa 1 000 kWh în 1965, depăşind 2 200 kWh în 1996. Această medie seprezintă foarte diferenţiat pe continente şi ţări, existând un mare decalaj între stateleindustrializate şi cele slab dezvoltate. Astfel, producţia de energie electrică pe locuitoreste în Norvegia de peste 20 000 kWh, în Canada, Islanda, Suedia de 17 000 kWh, înS.U.A. de 11 500 kWh, în Germania de 7 500 kWh. În acelaşi timp, producţia de energieelectrică pe locuitor oscilează, în Africa, între 3 500 kWh în Republica Africa de Sud şi20-25 kWh în Somalia, Mali, Burkina Faso. În America Latină această diferenţă estecuprinsă între 2 500 kWh în Venezuela, 2 000 kWh în Brazilia şi 180-250 kWh înParaguay, Ecuador, Bolivia, iar în Australia şi Oceania între 8 200 kWh şi 100-150 kWhPapua - Noua Guinee. Tabelul nr. 1 Primii 10 producători mondiali de energie electrică în anul 1995 sunt: Nr. Ţara Producţia Ponderea în crt. totalul mil. kWh mondial % 1. SUA 3 535 731 27,51 2. Japonia 992 500 7,72 3. China 983 750 7,65 4. Rusia 862 700 6,71 5. Canada 547 870 4,26 6. Germania 534 189 4,15 7. Franţa 492 300 3,83
  35. 35. 8. India 380 100 2,95 9. Marea Britanie 333 369 2,59 10. Brazilia 260 680 2,02 11. Italia 243 258 1,89 12. Ucraina 194 000 1,50 13. Africa de Sud 187 700 1,45 14. Coreea de Sud 184 659 1,43 15. Australia 173 000 1,34 Total mondial 12 852 000Sursa: Images économiques du monde, 1998În ceea ce priveşte materiile prime care stau la baza producerii curentului electric, acesteapot fi clasificate în surse de energie convenţională (petrol, gaze naturale, cărbuni, şisturibituminoase) şi surse neconvenţionale (energie solară, puterea vântului, maree, curenţi,energie nucleară, hidroenergie, vulcani, biomasă). În ultimii ani se observă o tendinţăcontinuă de creştere a participării centralelor care folosesc energie neconvenţională.În structura producţiei de energie electrică se observă, astfel, o tendinţă continuă decreştere a ponderii energiei nucleare, de la 5,3% în 1975 la 20% în 1994 (18% în 1995),menţinerea unei proporţii stabile a energiei hidraulice şi reducerea ponderii energiei deorigine termică.Termocentralele continuă să furnizeze cea mai mare parte din energia utilizată astăzipe glob (65%); amplasarea termocentralelor s-a făcut fie în apropierea zonelor deconsum, fie în locuri unde se află materia primă.Hidrocentralele.Repartiţia pe state a potenţialului hidroenergetic amenajabil tehnic se prezintă astfel:C.S.I. (2 154 md.kWh anual), urmate de China (2 100), R.D. Congo (1 950), Brazilia (1927), S.U.A. (1 850), Canada (900). Există şi state cu suprafeţe mici care valorificăaproape integral aceste surse. Astfel, în Elveţia energia apelor este utilizată aproape înproporţie de 100%.Energia nucleară. Ţările cu cea mai mare putere instalată de origine nucleară sunt:S.U.A. (100 000 MW cu 110 reactori), Franţa (50 000 MW cu 55 reactori), C.S.I. (35 000MW cu 60 reactori), Japonia (30 000 MW cu 37 reactori), Germania (20 000 MW cu 21
  36. 36. reactori), Canada (15 000 MW cu 18 reactori), Marea Britanie (12 000 MW cu 38reactori). Referitor la producţia mondială de energie nucleară, primul loc îi aparţineS.U.A. cu 28,8% din totalul mondial (în anul 1995), urmată de Franţa cu 17%, Japonia12,3%, C.S.I. 10%, Germania 6,3%.Energia mareelor (cărbunele verde). Repartiţia neuniformă a resurselor energetice pesuprafaţa pământului, caracterul lor limitat, a impus căutarea unor noi posibilităţi detransformare a forţei hidraulice în energie electrică. Astfel, în balanţa energetică a apărutun nou furnizor, al cărui potenţial s-a impus atenţiei: mareele, respectiv folosireamişcărilor diurne de înaintare şi retragere a apelor mării de la ţărm (flux şi reflux).Energia mareelor prezintă avantajul de a fi inepuizabilă, dar fenomenul care se produceeste discontinuu, iar posibilităţile de utilizare limitată.O primă etapă în folosirea acestui potenţial a reprezentat-o darea în exploatare în 1966, laRance (golful Saint - Malo), a primei uzine mareomotrice producătoare de energieelectrică din lume (240 MW). Noi uzine au fost construite în golful Mont Saint – Michel.Centrale electrice mareomotrice mult mai mici s-au construit în C.S.I. (în golful Kislaiadin peninsula Kola), China, R.D.P. Coreeană, Canada, Marea Britanie, India, Australia.O importantă sursă de energie o constituie resursele termice marine obţinute din diferenţade temperatură dintre stratele de apă marină de suprafaţă (0 - 100 m) şi cele deprofunzime (900 - 1 000 m) care trebuie să fie de minimum 18° C. Prima centrală deacest tip a funcţionat la Matanzas (Cuba), încă din 1930, cu o putere de 22 kW, urmată deo alta la Abidjan (Côte d’Ivoire).Energia solară. Dintre toţi purtătorii de energie inepuizabilă, radiaţia solară reprezintăsursa cea mai importantă. Energia solară nu produce zgomot, nici fum sau reziduuri,procesul helioterm este practic scutit de uzură şi nu necesită nici un fel de întreţinere.Soarele furnizează pământului o cantitate uriaşă de energie (1021 kilocalorii anual). Dinaceastă energie, planeta nu consumă în mod util decât foarte puţin: plantele 0,015%, iaroamenii 0,001% sub formă de hrană. Într-o singură zi, soarele trimite asupra planeteinoastre o cantitate de energie superioară celei pe care a obţinut-o sau utilizat-o omenireade la începutul existenţei sale şi până în prezent.Importante sunt şi centralele heliotermice. Prima uzină de acest fel s-a realizat în Franţa,la Odeillo (în Pirinei), urmată de cea de la Adrano (Sicilia), Almeria (Spania) , Nyo(Japonia), Solar One, Barstow ( California - SUA).Multe ţări ale lumii (Israel, Japonia, Italia, Franţa, S.U.A., Australia ş.a.) folosesc radiaţiasolară în procesele de încălzire (locuinţe, hale industriale, sere), refrigerare, irigaţii etc.Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia)
  37. 37. Cele mai ridicate valori ale gradientului geotermic se înregistrează la contactul plăcilortectonice; asemenea zone sunt: Cercul de Foc al Pacificului (Japonia, Noua Zeelandă,Filipine ş.a.), cu peste 60% din potenţialul mondial, Mediana Atlanticului (cu Islanda,Azore, Canare), nord-vestul şi estul Africii, bazinul Mediteranei etc.În 1904 Ginari Conti construieşte prima centrală geotermală din lume în localitateaLarderello din provincia Toscana (Italia). Aici există 7 centrale mici, cu o capacitate depeste 500 MW, care dau 1,5% din producţia de electricitate a ţării. Cea mai puternicăgeotermocentrală din lume funcţionează astăzi la Geysers (835 MW), la nord-vest de SanFrancisco, S.U.A., având şi alte centrale mici în sudul Californiei, în statele Utah şi NewMexico. Centrale de acest tip, de capacitate mică şi mijlocie s-au mai construit în NouaZeelandă, Japonia, Mexic, C.S.I. (Kamciatka), China, Islanda, Nicaragua, Martinica, ElSalvador, Filipine etc.Energia eoliană.Datorită intermitenţei vântului şi imposibilităţii de stocare a electricităţii, centraleleeoliene pot funcţiona ca elemente integrate reţelei de electricitate centralizate care săproducă în cadrul sau pentru centralele furnizoare de electricitate.S-au construit centrale eoliene cu puteri instalate mari în S.U.A. (Complexul degeneratori electrici de lângă San Francisco), în C.S.I. (la Novorosiisk, pe ţărmulcaucazian al Mării Negre), Canada (insula Magdalena din estuarul Sf.Laurenţiu),Germania (estuarul Elbei), Danemarca, Suedia etc.Prima instalaţie eoliană de tip industrial a început să producă energie electrică în statulNew Hampshire S.U.A. în 1981, iar prima instalaţie eoliană de uz comercial a fostconstruită la Livingstone, în statul Montana, în 1982. Se estimează că în anul 2000energia eoliană va contribui cu 5-10% la producţia de energie electrică a S.U.A.Una din sursele energetice de viitor de care dispune omenirea, în mică măsură folosităastăzi, este biomasa. Se apreciează că acestea ar putea satisface 6-13% din necesităţilemondiale de energie.Hidrogenul, deşi nu poate fi apreciat ca o sursă de energie primară, poate constitui oimportantă materie primă pentru producerea de electricitate. Rezultat din disocierea apei,poate fi produs în cantitate inepuizabilă, nu poluează şi poate fi stocat sub formă gazoasăşi lichidă. Prin ardere degajă o cantitate mare de căldură, care poate fi transformată încurent electric.Dar toate acestea nu se găsesc decât în fază de proiectare sau experimentală datorităcosturilor uriaşe şi a imposibilităţii folosirii lor la scară industrială.Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică
  38. 38. În ceea ce priveşte gruparea şi repartizarea geografică a centralelor electrice, acestea seprezintă diferenţiat pe continente şi ţări. Peste 80% din producţia mondială de energieeste dată de Europa (inclusiv C.S.I.) şi America de Nord.America de Nord reprezintă zona geografică cu cea mai mare producţie de energieelectrică, S.U.A. şi Canada realizând împreună, în anul 1996, 1/3 din producţia mondială.Dintr-un total mondial de peste 12 000 miliarde kWh peste 3 500 miliarde sunt produşi şiconsumaţi de S.U.A. (25,7% din producţia mondială).Aproximativ 2/3 din energia electrică produsă de S.U.A. provine din termocentralealimentate în special cu cărbuni şi în mai mică măsură cu hidrocarburi. Ele suntamplasate în nord-estul S.U.A, între Mississippi şi Oceanul Atlantic.În vest centralele întrebuinţează ţiţeiul, cărbunele local şi gazele de la furnalele înalte.Posibilităţi mari pentru amenajări hidroelectrice există în sistemul muntos alCordilierilor, pe râurile ce izvoresc din Apalaşi, cât şi în unele sectoare ale fluviuluiMississippi şi a afluenţilor săi. Dintre acestea mai important este sistemul realizatîmpreună cu Canada pe fluviul Columbia şi afluenţii săi, pe care s-au construi 25 dehidrocentrale, cu o capacitate de 20 000 MW, dintre care patru în Canada. Grand Coulee(6 280 MW), Bonne Ville(3 000 MW), Arow, Duncan sunt cele mai importante hidrocentrale din acest sistem.Tot în această parte, pe fluviul Colorado, în aval de Marele Canion, s-a construit uzinaBoulder Dam (3 000 MW) şi marele baraj Hoover (221 m), al doilea ca înălţime dinS.U.A., care a rezolvat problema energetică a oraşului Los Angeles.A doua zonă hidroelectrică a S.U.A. o constituie Munţii Apalaşi, unde hidrocentralele aufost amplasate de-a lungul aşa-numitei "linii de cădere" a apelor (fall line). Prin aceastămăsură s-a urmărit utilizarea cascadelor pe care râurile, care izvoresc de pe versantulrăsăritean al Apalaşilor, le fac de-a lungul liniei de denivelare ce marchează trecerea lorîn câmpia atlantică. Valea râului Tennessee a făcut obiectul unor amenajări complexecare cuprind 50 de uzine de putere mică şi mijlocie. Lucrări de mare amploare sedesfăşoară în prezent în bazinul fluviului Mississippi şi afluentului său Missouri, unde înfaza finală va dispune de peste 100 de baraje, care vor contribui la regularizarea cursuluimarelui fluviu, asigurarea apei pentru irigaţii şi nu în ultimul rând la producţia electrică.O regiune pusă parţial în valoare o constituie zona Marilor Lacuri. Folosind condiţiilenaturale favorabile au fost construite aici câteva hidrocentrale, dintre care cea maiimportantă este Robert Moses (1 950 MW), care foloseşte căderea de apă a cascadeiNiagara.O mare amploare a căpătat-o construirea de centrale nucleare, care deţin aproximativ20% din producţia totală de electricitate. Mari uzine nuclearoelectrice funcţionează laHartsville în Kentucky (cu 4 932 MW), cea mai mare, Chicago, Berkeley, Oak Ridge,

×