Drumul cătretineÎnsuţiO nouă psihologie a iubirii,a valorilor tradiţionale şi a creşteriispiritualeTraducere de LUCIAN POP...
Părinţilor mei, ELIZABETH şi DAVID,a căror disciplină şi iubire mi-au deschis ochii pentru a vedea graţiaIntroducere la ed...
asemenea înţelege că eram cumva un „străin" faţă de cultura dominantă dinvremea tinereţii mele.Deoarece eram un autor necu...
oameni care a început să depăşească cultura tradiţională." Prin depăşireaculturii tradiţionale înţeleg,printre altele, fap...
înghesuit, am primit ajutor. Nu pot să explic acest ajutor, dar experienţa luieste unică. Un astfel deajutor reprezintă ul...
Călătoria creşterii spirituale este lungă. Aş vrea să le mulţumesc acelorpacienţi ai mei care mi-auoferit privilegiul să-i...
dureros. Problemele, în funcţie de natura lor, deşteaptă în noi frustrare,mîhnire, tristeţe, singurătate,vină, regret, mîn...
bine şi raţional, în încercarea de a găsi o cale mai uşoară de ieşire, construindcele mai elaboratefantezii în care să tră...
prin care ne confruntăm cu durerea în loc de a o evita, iar dacă cineva cautăsă evite suferinţa legitimă,atunci va evita f...
viaţă, uneori încă de la vîrsta de cinci ani. De exemplu, cînd un copil de cinciani joacă un joc cu unprieten, îi va suger...
nu este, din punct de vedere ştiinţific, cunoscut în întregime. Rolul factorilorgenetici nu este clar.Variabilele nu pot f...
femei din lumea bună şi filantropi — care-şi duc viaţa într-o ordine şi bunăcuviinţă strictă, darcărora le lipseşte dragos...
copilul, răspunzîndu-i la întrebări, adăugind ceva aici, tăind ceva acolo,citindu-i cîte ceva, povestindui,îmbrăţişîndu-1 ...
se consideră pe sine însuşi valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuşi întoate felurile pe care leconsideră necesar...
veni după tine"; „Mama şi tata nu au să uite de tine." Dacă aceste cuvinte sepotrivesc cu faptele, lunădupă lună, an după ...
toată viaţa şi deseori fără succes.Rezolvarea problemelor şi timpulDupă ce am atins cîteva dintre căile prin care iubirea ...
să analizez situaţia. Am analizat-o cîteva minute. La început, tot ce am văzuta fost o încurcăturăconfuză de sîrme, cablur...
cu mine (cu reparatorul) disperată: „Mă depăşeşte. Ce să fac?" Aceastăfemeie avea o gîndirepătrunzătoare şi analitică şi, ...
legătură, după cum era de aşteptat, s-a înfuriat şi s-a folosit de acest incidentpentru a părăsi grupul deterapie. Cînd a ...
că suferinţa viitoare nu va mai fi necesară.Ar putea părea că agentul de vînzări care îşi ignora problemele atît deevident...
problemă doar atunci cînd spun: „Aceasta este problema mea şi depinde demine să o rezolv." Darmulţi, atît de mulţi caută s...
pundere. A continuat să bea şi a trebuit să se despartă de serviciul său lamijlocul carierei.O tînără soţie, de asemenea d...
Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine. Ar trebui să fiu capabilă să-mi facprieteni mult mai uşor. S-arcuveni să fiu mai ...
credinţa şi încrederea în sine, în cadrul procesului psihoterapeutic, prinajutorarea lor în ceea cepriveşte partea nevroti...
cu tendinţa lui de a evita sau de a scăpa de asumarea răspunderii pentrupropriile-i acţiuni să-1 asigurecă în unele situaţ...
părinţii cu tulburări de caracter să crească, aproape invariabil, copii nevroticisau cu tulburări decaracter. Părinţii înş...
măsură ce deveneam mai resentimentar şi mai epuizat, mi-am dat seama cătrebuia făcut ceva. Aşa căm-am dus la doctorul Bodg...
decît colegii mei rezidenţi în munca pe care o făceam, atunci era alegereamea şi consecinţele acesteialegeri erau responsa...
Am o cunoştinţă, un om inteligent dar posac, care, atunci cînd îl las, vorbeştedespre forţele agresivedin societatea noast...
întreagă a unui adult este o serie de alegeri personale, de decizii. Dacă potaccepta acest fapt cu totul,atunci vor deveni...
puţină tehnologie, există prea multă tehnologie. Chiar mai dramatic, punctuldin care privim lumeaeste într-o rapidă şi con...
ansamblu de moduri de a percepe lumea şi de a răspunde lumii dezvoltat încopilărie şi care este deobicei adecvat în întreg...
dar uitaseră şi-i dăduseră altceva. Odată au uitat cu totul de ziua lui, dar nuvedea nimic foarte rău înasta, pentru că „e...
fusese o ajustare care a funcţionat, diminuîndu-i durerea şi suferinţa. Pentrucă este extrem de dificil săabandonezi o aju...
de încredere. Aşa că, ple-cînd de la acest lucru, încercarea noastră de a lucraîmpreună a luat sfîrşit, eufiind un alt mar...
transferuri şi conflicte. Din acest motiv, psihiatrii sînt îndemnaţi să urmeze eiînşişi o psihoterapie saupsihanaliză ca p...
stabilirea validităţii sale. Copiilor noştri le spunem: „Nu mă contrazice, sîntpărintele tău."Partenerului de viaţă îi dăm...
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
8649458 drumul-catre-tine
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

8649458 drumul-catre-tine

3,156

Published on

0 Comments
4 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
3,156
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
198
Comments
0
Likes
4
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

8649458 drumul-catre-tine

  1. 1. Drumul cătretineÎnsuţiO nouă psihologie a iubirii,a valorilor tradiţionale şi a creşteriispiritualeTraducere de LUCIAN POPESCUBUCUREŞTI, 2001Descrierea CIP a Bibliotecii NaţionaleDrumul către tine însuţi M. Scott Peck; trad.: Lucian Popescu Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2001288 p.; 20 cm (Cărţi cheie; 30)Tit. orig. (eng): The Road Less Traveled. A New Psychology of Love, Tradiţional Values andSpiritual GrowthISBN 973-8120-77-2I. Popescu, Lucian (trad.) 159.923.2Coperta colecţiei de DANIEL ŢUŢUNELDR. M. SCOTT PECK THE ROAD LESS TRAVELED Copyright © 1984 by dr. Scott Peck Published byBantam Books© Curtea Veche Publishing, 2001, pentru prezenta versiune româneascăISBN 973-8120-77-2M. SCOTT PECK este psihiatru şi autor al mai multor cărţi de mare succes în Statele Unite. Şi-afăcut studiile la Harvard şi şi-aluat titlul de doctor în medicină la Case Western Reserve. A avut mai multe funcţiiadministrative în guvernul american, apoia devenit director medical al Clinicii de psihiatrie de la New Milford Hospital. Practică psihiatriaşi la cabinetul său particulardin New Milford, Connecticut.Drumul către tine însuţi este o carte devenită deja clasică şi s-a vîndut în peste 6 milioane deexemplare. Este primul volumdintr-o trilogie ce mai cuprinde Further Along the Road Less Traveled şi The Road Less Traveledand Beyond. în ultimultimp, M. Scott Peck şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului şi a resurselor financiaredezvoltării Foundation forCommunity Encouragement (Fundaţia pentru încurajarea comunităţii), o organizaţie nonprofitla a cărei înfiinţare el şi soţiasa Lily au contribuit în 1984.
  2. 2. Părinţilor mei, ELIZABETH şi DAVID,a căror disciplină şi iubire mi-au deschis ochii pentru a vedea graţiaIntroducere la ediţia aniversară a 25-aMîine, un străin va spune cu vorbe meşteşugite exact ceea ce noi am gîndit şiam simţit tot timpul.Ralph Waldo Emerson, „Seif Reliance"In scrisorile primite de la cititori, reacţia lor cea mai frecventă la Drumul cătretine însuţi a fost aceeade recunoştinţă pentru curajul meu — nu de a spune ceva nou, ci de a fi scrisdespre acel gen delucruri pe care ei le-au gîndit şi le-au simţit tot timpul, dar s-au temut săvorbească despre ele.Nu sînt prea lămurit în ceea ce priveşte chestiunea „curajului". O anume„inconştienţă congenitală" arputea fi un termen mult mai potrivit. O pacientă de-a mea, în primele ziledupă apariţia cărţii, s-aîntîmplat să se afle la o petrecere, unde a auzit o conversaţie între mamamea şi o femeie mai în vîrstă.Referindu-se la carte, cealaltă femeie a spus: „Fără îndoială că trebuie să fiifoarte mîndră de fiul tău,Scotty." La care mama a răspuns cumva caustic: „Mîndră? Nu, nu chiar. N-arenimic de-a face cumine. Este mintea lui, înţelegi? Este un dar." Cred că mama greşea spunîndcă ea n-are nimic de-a facecu aceasta. Dar cred că avea dreptate în ce priveşte faptul că scriereaDrumului... a fost rezultatul unuidar — la mai multe niveluri.Parte din acest dar provine dintr-o perioadă mai îndepărtată. Lily, soţia mea,şi cu mine neîmprieteniserăm cu un tî-năr, Tom, care frecventase în adolescenţă aceeaşitabără de vară ca şi mine. întimpul acelor veri, mă jucasem cu fraţii lui mai mari, aşa că mama lui măcunoscuse pe cînd eramcopil, într-o noapte, cu cîţiva ani înainte ca Drumul... să fi fost publicată, Toma venit să ia cina cu noi.La acea vreme, locuia cu mama lui şi cu o seară înainte îi spusese: „Mamă,mîine seară mă duc să iau cinacu Scott Peck, îţi aminteşti de el?"„O, da", a răspuns ea. „Era un băieţaş care aducea mereu în discuţie lucruridespre care oamenii n-artrebui să vorbească."Aşa că, vedeţi, o parte din darul meu provine dintr-o perioadă maiîndepărtată. Şi veţi putea de
  3. 3. asemenea înţelege că eram cumva un „străin" faţă de cultura dominantă dinvremea tinereţii mele.Deoarece eram un autor necunoscut, Drumul... a fost publicată fără zarvă.Succesul comercial uluitor afost un fenomen gradual. N-a apărut pe listele naţionale de best-seller-uridecît la cinci ani dupăpublicarea ediţiei din 1978 — fapt pentru care sînt foarte recunoscător. Dacăar fi devenit un succespeste noapte, mă îndoiesc că aş fi fost suficient de matur ca să mă potdescurca cu faima venită peneaşteptate. în orice caz, a fost un succes „leneş" şi ceea ce în comerţ senumeşte „din gură-n gură".încet la început, ideile ei s-au răspîndit din gu-ră-n gură pe mai multe căi. Unadintre ele a fostorganizaţia Alcoolicii Anonimi (AA). într-adevăr, prima scrisoare pe care amprimit-o începea astfel:„Dragă doctore Peck, probabil că sînteţi alcoolic!" Celui ce o scrisese îi eradificil să-şi imagineze căputusem să scriu o astfel de carte fără să fi fost un vechi membru al AA,înjosit cîndva de alcoolism.Dacă Drumul... ar fi fost publicată cu 20 de ani mai înainte, mă îndoiesc că arfi avut cel mai micsucces. Organizaţia Alcoolicii Anonimi nu s-a dezvoltat pînă pe la mijloculanilor 50 (nu pentru cămajoritatea cititorilor erau alcoolici). Chiar mai important, acelaşi lucru eraadevărat şi în ce priveştepractica psihoterapiei. Ca rezultat, în 1978, cînd a fost publicată Drumul...,exista un mare număr debărbaţi şi femei, sofisticaţi din punct de vedere psihologic şi spiritual, careîncepuseră să se gîndeascăprofund la „tot felul de lucruri despre care oamenii n-ar trebui să vorbească"şi care aproape aşteptauca cineva să spună aceste lucruri cu voce tare.Aşa a crescut popularitatea Drumului..., ca un bulgăre de zăpadă. Spresfîrşitul turneului meu deconferinţe, i-am spus publicului: „Nu sînteţi reprezentativi pentru o secţiunemedie a Americii. Totuşi,există lucruri surprinzătoare pe care le aveţi în comun. Unul este numărulremarcabil al acelora dintre voi care au urmat vreodată în viaţa lor — sau încă mai urmează — opsihoterapie semnificativă, fie în cadrul Programului «12 paşi», fie cu terapeuţi tradiţionali, cu pregătireacademică. Mă îndoiesc că veţi avea senzaţia că vă violez intimitatea cînd vă voi cere tuturor care aţi avutparte sau urmaţi acum o astfel de terapie să ridicaţi mîinile."95% din public a ridicat mîinile. „Acum priviţi împrejur", le-am spus.„Acest lucru are implicaţii majore", vam continuat. „Una dintre ele este aceeacă sînteţi un grup de
  4. 4. oameni care a început să depăşească cultura tradiţională." Prin depăşireaculturii tradiţionale înţeleg,printre altele, faptul că ei sînt oameni care au început să se gîndească „laacele lucru despre care oameniinu ar trebui să vorbească". Iar ei vor fi de acord cu mine cînd detaliez ceea ceînţeleg prin„depăşirea culturii tradiţionale" şi extraordinara semnificaţie a acestuifenomen.Cîţiva m-au numit „profet". Pot accepta un astfel de titlu aparent grandiosdoar pentru că mulţi auarătat că un profet nu este cel ce vede viitorul, ci acela care poate citisemnele vremurilor. Drumul... afost un succes în primul rînd pentru că a fost o carte a timpului ei şi publicul afăcut din ea un succes.Acum 25 de ani, cînd a apărut Drumul..., fantezia mea naivă a fost aceea căva avea cronici în ziare petot cuprinsul ţării, în realitate, mulţumită graţiei, am primit o singurăcronică... dar ce cronică! în bunămăsură, pentru succesul acestei cărţi îi sînt dator ziaristei Phyllis Theroux.Phyllie, o autoare foartebună în domeniul ei, era cronicar de cărţi la acea vreme şi s-a „întîmplat" sădescopere un exemplarpromoţional într-un teanc de cărţi din biroul editorului de la Washington Post.După ce a trecut cuprivirea peste cuprinsul cărţii, a luat-o cu ea, reîntorcîndu-se peste două zile,pentru a „cere" să-i fiepermis să-i facă o recenzie. Deşi şovăitor, editorul a fost de acord, după cePhyllie i-a declarat, dupăcum a spus ea: „vreau să alcătuiesc în mod deliberat o recenzie care să facădin carte un best-seller" —şi aşa a şi făcut. La o săptămînă după recenzia ei, Drumul... s-a aflat pe listade best-seller-uridin Washington D.C., cu ani înainte ca ea să ajungă pe vreo listă naţională. Afost însă suficient pentruca volumul să se lanseze.Ii sînt recunoscător lui Phyllis şi din alt motiv. Atunci cînd popularitatea cărţiia crescut, ea a vrut să seasigure că-mi voi păstra picioarele pe pămînt şi nasul la un unghi potrivit şimi-a spus: „Nu e cartea ta,să ştii."Am înţeles imediat ce a vrut să spună. în nici un fel, nici unul dintre noi doi nua vrut să spună căDrumul... a fost cu-vîntul lui Dumnezeu sau un material „transmis". Eu amscris-o şi există mai multelocuri în carte unde aş vrea să fi găsit cuvinte sau propoziţii mai potrivite. Nueste perfectă şi eu sîntsingurul responsabil pentru punctele ei slabe. Totuşi, poate pentru că aveamnevoie, în ciuda punctelorei slabe, nu am nici o îndoială că atunci cînd am scris cartea în solitudineamicului meu birou
  5. 5. înghesuit, am primit ajutor. Nu pot să explic acest ajutor, dar experienţa luieste unică. Un astfel deajutor reprezintă ultimul subiectul al cărţii însăşi.Ideile din această carte provin, în cea mai mare parte, din munca mea de zicu zi de clinician, cupacienţi care se zbat să evite sau să cîştige niveluri din ce în ce mai înalte dematuritate. Prin urmare,cartea conţine fragmente din multe cazuri reale. Confidenţialitatea esteesenţială în practica psihiatrică,aşa că, în toate descrierile de cazuri, numele şi alte particularităţi au fostschimbate pentru a păstraanonimatul pacienţilor mei, fără însă a distorsiona realitatea esenţială aexperienţelor parcurseîmpreună.S-ar putea să existe totuşi unele distorsiuni în prezentarea cazurilor, datoratenevoii de concizie.Rareori psihoterapia este un proces de scurtă durată, dar pentru că am fostnevoit să mă concentrezasupra trăsăturilor esenţiale ale cazului, cititorul ar putea rămîne cu impresiacă procesul este asemeniunei piese dramatice şi că este limpede. Dramatismul există într-adevăr, iarlimpezimea poate fidobîndită în cele din urmă. Trebuie însă ţinut minte că, în folosulaccesibilităţii, povestirea lungilorperioade de confuzie şi frustrare, inerente aproape oricărei terapii, au fostomise din descrierile de caz.Aş dori de asemenea să-mi cer scuze pentru că mă voi referi la Dumnezeu înimaginea Lui tradiţionalămasculină, dar am făcut acest lucru în folosul simplităţii expunerii şi nu din-tr-o concepţie rigidă cuprivire la gen.Ca psihiatru, simt că este important să menţionez, încă de la început, douăpresupoziţii care stau labaza acestei cărţi. Prima este aceea că nu fac nici o distincţie între minte şispirit şi, prin urmare, nici odistincţie între procesul creşterii spirituale si cel al dezvoltării mintale. Ele sîntunul si acelaşi lucru.Cealaltă presupoziţie este că acest proces reprezintă o sarcină complexă,abruptă şi care durează toatăviaţa. Psihoterapia, dacă prin ea înţelegem oferirea unui sprijin substanţial înprocesul de creşteremintală şi spirituală, nu este o procedură rapidă sau simplă. Eu nu aparţin niciunei şcoli de psihiatrieanume; nu sînt un simplu adept al lui Freud, Jung sau Adler, albehaviorismului sau al teorieigestaltiste. Nu cred că există răspunsuri unice şi uşoare. Cred că formeleconcise de psihoterapie pot fide ajutor şi nu trebuie defăimate, dar ajutorul pe care îl dau ele esteinevitabil superficial.
  6. 6. Călătoria creşterii spirituale este lungă. Aş vrea să le mulţumesc acelorpacienţi ai mei care mi-auoferit privilegiul să-i însoţesc bună parte din drumul lor, care a fost şi al meu;multe din cele prezentateaici reprezintă ceea ce am învăţat împreună. Aş vrea de asemenea sămulţumesc multora dintreprofesorii şi colegii mei. în primul rînd, printre ei se află soţia mea Lily. Mi-adăruit atît de mult, încîtabia se poate deosebi înţelepciunea mea de a ei ca soţie, părinte,psihoterapeut şi om.■■ 1DisciplinaProbleme si dureriViaţa e dificilă.Acesta este un mare adevăr, unul dintre cele mai mari adevăruri*. Este unmare adevăr, pentru că,odată ce ne dăm seama de el, îl transcendem. Odată ce ştim cu adevărat căviaţa e dificilă — odată cecu adevărat am înţeles şi am acceptat acest fapt — viaţa nu mai e dificilă.Pentru că odată acceptat,faptul că viaţa e dificilă nu mai contează.Multă lume nu vede pe de-a-ntregul adevărul faptului că viaţa e dificilă. înschimb, oamenii se plîngmai mult sau mai puţin zgomotos sau subtil de enormitatea problemelor lor, agreutăţilor şidificultăţilor lor, de parcă viaţa ar fi în general uşoară sau ar trebui să fieuşoară. Ei îşi exprimăzgomotos sau subtil convingerea că dificultăţile lor reprezintă un tip unic denăpastă, care n-ar trebuisă existe şi că ele au căzut anume pe capul lor, al familiei lor, al tribului,clasei, naţiunii, rasei lor sauchiar al speciei şi nu pe al altora. Cunosc bine acest fel de a te văita, pentrucă şi eu i-am plătit tributul.Viaţa înseamnă o serie de probleme. Vrem să suspinăm din cauza lor sauvrem să le rezolvăm? Vremsă-i învăţăm şi pe copiii noştri să le rezolve?Disciplina reprezintă setul fundamental de instrumente cerut pentru asoluţiona problema vieţii. Fărădisciplină nu putem soluţiona nimic. Printr-o disciplină parţială putem rezolvadoar unele probleme.Cu o disciplină totală putem soluţiona toate problemele. • Primul dintre „Cele Patru Nobile Adevăruri" pe care le-a predat Buddha este „Viaţa este suferinţă."Viaţa este dificilă pentru că procesul de a te confrunta cu probleme şi de a lesoluţiona este unul
  7. 7. dureros. Problemele, în funcţie de natura lor, deşteaptă în noi frustrare,mîhnire, tristeţe, singurătate,vină, regret, mînie, frică, anxietate, chin sau disperare. Acestea sîntsentimente inconfortabile, deseorifoarte inconfortabile, deseori la fel de dureroase ca o durere fizică, egalînduneori cele mai rele durerifizice. într-adevăr, acest lucru se întîmplă din cauza durerii pe care o simţimatunci cînd evenimentelesau conflictele pe care le trăim se transformă în probleme. Şi pentru că viaţaposedă o serie ne-sfîrşităde probleme, ea este totdeauna dificilă şi plină de durere — ca şi de bucurie,de altfel.Totuşi, abia în acest întreg proces de confruntare cu problemele şi desoluţionare a lor viaţa îşi găseştesensul. Problemele sînt tăietura ce face distincţia între succes şi eşec. Ele neprovoacă curajul şiînţelepciunea; într-adevăr, problemele sînt cele ce creează curajul şiînţelepciunea. Din cauza problemelorpe care le avem, creştem din punct de vedere mintal şi spiritual. Cînd dorimsă încurajămdezvoltarea spiritului uman, noi provocăm şi încurajăm capacitatea umană dea soluţiona probleme,exact aşa cum în mod deliberat le dăm copiilor la şcoală probleme derezolvat. Prin durerea pe care osuferim rezolvînd şi confruntîndu-ne cu probleme — învăţăm. Aşa cumspunea Benjamin Franklin:„Lucrurile care dor instruiesc." Din acest motiv, oamenii înţelepţi învaţă să nuse teamă de probleme,ci să le spună bun venit şi astfel să spună bun venit durerii aduse deprobleme.Mulţi dintre noi nu sînt atît de înţelepţi. Temîndu-ne de durerea implicată,aproape toţi, într-o măsurămai mare sau mai mică, încercăm să evităm problemele. Le amînăm însperanţa că vor dispărea. Leignorăm, le uităm, pretindem că nu există. Luăm chiar medicamente care săne ajute să le ignorăm,încercînd ca prin amorţirea noastră faţă de dureri să uităm problemele care lecauzează. Mai degrabăîncercăm să ocolim problemele decît să le înfruntăm. încercăm să fugim deele, în loc să suferimtrecînd prin ele.Această tendinţă de a evita problemele şi suferinţele inerente lor reprezintăbaza oricărei boli mintaleumane. Pentru că mulţi dintre noi au această tendinţă într-un grad mai ma- resau mai mic, mulţi dintre noi sînt bolnavi mintal într-un grad mai mare sau mai mic, lipsiţi, adică, deo sănătate mintală completă. Unii dintre noi sînt în stare să facă ocoluriextraordinare pentru a evitaproblemele şi suferinţa pe care ele o cauzează şi să depăşească mult limita aceea ce este în mod clar
  8. 8. bine şi raţional, în încercarea de a găsi o cale mai uşoară de ieşire, construindcele mai elaboratefantezii în care să trăiască, uneori excluzînd total realitatea. Sau aşa cumspune succint şi elegant CariJung: „Nevroza este totdeauna un substitut pentru o suferinţă legitimă."*Dar substitutul însuşi ajunge în cele din urmă mai dureros decît suferinţalegitimă pe care el ar fitrebuit să o evite. Nevroza devine ea însăşi cea mai mare problemă. într-adevăr, mulţi vor încerca săevite această durere şi această problemă, construind nevroza etaj peste etaj.Din fericire, totuşi, uniiposedă curajul de a-şi înfrunta nevrozele şi de a începe — de obicei, cuajutorul psihoterapiei — săînveţe cum să experimenteze suferinţa legitimă. In orice caz, atunci cîndevităm suferinţa legitimărezultată din confruntarea cu probleme, evităm în acelaşi timp maturizareape care acea problemă osolicită de la noi. Din acest motiv, în bolile mintale cronice încetăm să nedezvoltăm, ajungem să neblocăm. Iar fără a fi vindecat, spiritul uman începe să se micşoreze.De aceea trebuie să inculcăm în noi şi în copiii noştri mijloacele de a dobîndisănătatea spirituală şimintală. Prin acest lucru vreau să spun că trebuie să ne învăţăm pe noi înşineşi pe copiii noştrinecesitatea de a suferi şi valoarea ce provine din aceasta, necesitatea de aînfrunta în mod directproblemele şi de a experimenta suferinţa implicată aici. Am afirmat cădisciplina reprezintă setulfundamental de instrumente cerut pentru a soluţiona problemele vieţii. Vadeveni limpede că acesteinstrumente sînt tehnici de a suferi, mijloace prin care să trăim durereacauzată de probleme, astfelîncît să le depăşim şi să le soluţionăm cu succes, învăţînd şi dezvoltîndu-ne încadrul acestui proces.Cînd ne învăţăm pe noi înşine şi pe copiii noştri disciplina, învăţăm cum săsuferim şi cum să ne dezvoltăm. Ce sînt aceste instrumente, aceste tehnici de a suferi, acestemijloace de a experimenta într-un mod constructiv durerea provenită din probleme, pe care eu lenumesc disciplină? Ele sînt în număr de patru: amînarea satisfacţiei, acceptarea responsabilităţii,devoţiunea faţă de adevăr şi echilibrul. Aşa cum va deveni clar, acestea nu sînt instrumente complexe, a căroraplicare cere un antrenament extensiv. Din contră, ele sînt instrumente simple şi aproape toţi copiii devinexperţi în folosirea lor pînă lavîrsta de 10 ani. Totuşi, regi şi preşedinţi uită deseori să le folosească, iaracest lucru le aduce prăbuşirea.Problema nu rezidă în complexitatea acestor instrumente, ci în voinţa de a lefolosi. Ele sînt instrumente
  9. 9. prin care ne confruntăm cu durerea în loc de a o evita, iar dacă cineva cautăsă evite suferinţa legitimă,atunci va evita folosirea acestor instrumente. Prin urmare, după ce vomanaliza fiecare dintre aceste instrumente, va trebui să examinăm, în următoarea secţiune, voinţa de a leutiliza, care este iubirea.Amînarea satisfacţieiNu demult, o femeie de treizeci de ani, analist financiar, mi se plîngea de maimulte luni de tendinţa eide a amîna lucrurile la slujbă. Am analizat împreună sentimentele pe care leavea faţă de patroni şifelul cum acestea se leagă de sentimentul faţă de autoritate în general şi, înparticular, faţă de părinţiiei. Am examinat atitudinile ei în ce priveşte munca şi succesul şi cum seraportează ele la căsnicia ei,la identitatea ei sexuală, la dorinţa ei de a-şi concura soţul şi la sentimenteleei de teamă în ceea cepriveşte această competiţie. Totuşi, în ciuda tuturor acestor măsuri şi amigălosului demers psihanalitic,ea a continuat să amîne lucrurile la fel ca întotdeauna, în cele din urmă, într-ozi, am îndrăznitsă privim evidenţa în faţă. „îţi plac prăjiturile?", am întrebat-o. Ea mi-arăspuns că da. „Care parte aprăjiturii îţi place mai mult?", am continuat, „blatul sau glazura?" „Oh,glazura" a răspuns ea entuziast.„Şi cum mănîhci o prăjitură?" am chestionat-o, simţindu-măcel mai stupid psihiatru care a existat vreodată. „Mănînc glazura mai întîi,bineînţeles", mi-a răspuns.De la felul cum obişnuia să mănînce prăjiturile am trecut la examinareafelului în care obişnuia sămuncească şi, aşa cum era de aşteptat, am descoperit că în fiecare zi îşidedica prima oră de la serviciupărţii celei mai aducătoare de satisfacţii a muncii ei, iar în cele şase orerămase se învîrtea în jurulrestului de sarcini neplăcute. I-am sugerat că, dacă se va forţa săîndeplinească partea neplăcută amuncii în prima oră, va fi liberă apoi să se bucure de celelalte şase. I-am spuscă mie mi se pare că ooră neplăcută urmată de şase ore plăcute era o situaţie preferabilă aceleia încare o oră plăcută esteurmată de şase neplăcute. Ea a fost de acord şi, fiind o persoană cu o voinţăputernică, nu şi-a maiamînat treburile.A amîna satisfacţia este un proces de programare a durerii şi a plăcerii înviaţă, astfel încît plăcerea săsporească prin întîlnirea şi trăirea mai întîi a durerii şi astfel prin depăşirea ei.Este singura caledecentă de a trăi.Acest instrument sau proces de programare este învăţat de majoritateacopiilor destul de devreme în
  10. 10. viaţă, uneori încă de la vîrsta de cinci ani. De exemplu, cînd un copil de cinciani joacă un joc cu unprieten, îi va sugera prietenului lui să facă prima mutare, pentru ca el să sepoată bucura de pro-pria-imutare mai tîrziu. La vîrsta de şase ani, copilul ar putea începe să mănînceîntîi blatul prăjiturii şi apoiglazura. Pe toată durata şcolii elementare această capacitate timpurie de aamîna satisfacţia esteexersată zilnic, în special prin rezolvarea temelor pentru acasă. Pe la vîrsta de12 ani, unii copii sîntcapabili să se aşeze la masa de lucru fără vreun îndemn părintesc şi să-şitermine temele pentru acasăînainte de a se uita la televizor. Spre vîrsta de 15,16 ani ne aşteptăm ca unadolescent să aibă un astfelde comportament şi să-1 considere normal.Pentru profesori este totuşi clar că un număr substanţial de adolescenţi sîntdeparte de a atinge aceastănormă. în timp ce mulţi au o capacitate bine dezvoltată de a amînasatisfacţia, unii adolescenţi de 15sau 16 ani par a nu fi dezvoltat deloc o astfel de capacitate; într-adevăr, eapare că lipseşte cu totul launii. Aceştia sînt elevii cu probleme. în ciudainteligenţei lor medii sau peste medie, notele lor sînt mici pentru că pur şisimplu nu muncesc. Ei sarpeste un curs sau altul sau peste toată şcoala din cauza unui capriciu demoment. Sînt impulsivi, iarimpulsivitatea se răspîndeşte în viaţa lor socială. Se iau frecvent la bătaie,încep să aibă de-a face cudrogurile şi să aibă necazuri cu poliţia. Motoul lor este: „Distrează-te acum şiplăteşte mai tîrziu." Aşaintră în scenă psihologii şi psihoterapeuţii. Dar de cele mai multe ori e preatîrziu. Aceşti adolescenţisînt iritaţi de orice încercare de a interveni în stilul lor de viaţă impulsiv şichiar atunci cînd iritareapoate fi depăşită prin căldura sufletească, prietenia şi atitudinea de a nu-ijudeca pe care le aratăpsihoterapeutul, impulsivitatea lor este deseori atît de gravă, încît îi face sănu poată participa în vreunfel semnificativ la procesul de psihoterapie. Ei lipsesc de la şedinţe. Evităorice chestiune importantă şidureroasă. Astfel că, de obicei, încercarea de a interveni eşuează, iar aceşticopii ajung să părăseascăşcoala doar pentru a urma tiparul eşecului, care îi conduce frecvent spremariaje dezastruoase,accidente, spitale psihiatrice sau închisori.De ce se întîmplă toate acestea? De ce majoritatea dezvoltă o capacitate dea amîna satisfacţia, în timpce o minoritate substanţială eşuează, deseori ireversibil, în a-şi dezvoltaaceastă capacitate? Răspunsul
  11. 11. nu este, din punct de vedere ştiinţific, cunoscut în întregime. Rolul factorilorgenetici nu este clar.Variabilele nu pot fi suficient controlate pentru a aduce dovezi ştiinţifice. Darmulte semne indică înmod clar că părinţii sînt un factor determinant.Păcatele tatăluiAceste lucruri nu se întîmplă pentru că în casele copiilor care nu au dobîndit oautodisciplină lipseştedisciplina impusă de părinţi. Deseori, aceşti copii sînt pedepsiţi frecvent şisever de-a lungul întregiilor copilării — pălmuiţi, loviţi, izbiţi cu pumnul, bătuţi şi biciuiţi de cătrepărinţii lor chiar şi pentruinfracţiuni minore. Dar disciplina aceasta este fără sens. Pentru că este odisciplină nedisciplinată.Un motiv pentru care ea nu are sens este acela că părinţii înşişi nu sîntdisciplinaţi şi servesc astfel camodel de indisciplină pentru copiii lor. Ei sînt părinţi de tipul: „fă cum spuneu, nu cum fac eu". Demulte ori, ei apar beţi în faţa copiilor lor. Se ceartă violent în faţa copiilor, fărăînfrînare, demnitate sauraţionalitate. Pot fi neîngrijiţi. Fac promisiuni pe care nu şi le ţin. Propriile lorvieţi sînt frecvent şi înmod evident tulburate şi în neorînduială, iar încercările de a ordona vieţilecopiilor lor le par acestoradin urmă fără prea mult sens. Dacă tatăl o bate pe mamă în mod regulat, cesens mai are pentru unbăiat faptul că mama sa îl bate, pentru că el, la rîndul lui, şi-a bătut sora? Arevreun sens pentru el cîndi se spune că trebuie să înveţe să-şi controleze pornirile? Pentru că atuncicînd sîntem foarte tineri nuavem avantajul de a face comparaţii, părinţii apar ca figuri zeieşti în ochiinoştri de copii. Cînd părinţiifac lucrurile într-un anumit fel, pentru copii acesta este felul în care eletrebuie făcute. Atunci cîndcopilul îşi vede zilnic părinţii comportîndu-se disciplinat, sobru, cu demnitateşi avînd capacitatea dea-şi ordona propriile lor vieţi, el va ajunge să simtă pînă în străfundurile fiinţeisale că acesta este feluladevărat de a trăi. în cazul în care copilul îşi vede în fiecare zi părinţii trăindfără sobrietate sau fărădisciplină autoimpusă, el va simţi pînă în străfundurile fiinţei lui că acestaeste adevăratul mod de atrăi.Totuşi, un lucru chiar mai important decît modelul părinţilor este dragostea.Chiar şi în cele maihaotice şi dezordonate familii iubirea sinceră este prezentă uneori şi din astfelde familii pot ieşi copiicu o disciplină autoimpusă. Şi nu de puţine ori există părinţi cu profesiirespectabile — doctori, avocaţi,
  12. 12. femei din lumea bună şi filantropi — care-şi duc viaţa într-o ordine şi bunăcuviinţă strictă, darcărora le lipseşte dragostea şi care îşi trimit copiii într-o lume care este totatît de indisciplinată,distructivă şi dezorganizată ca pentru orice copil provenit dintr-o familieîmpovărată şi haotică.Iubirea este, în ultimă instanţă, totul. Misterul iubirii va fi examinat în maimulte părţi din aceastălucrare. Totuşi, de dragul coerenţei, ar putea fi de folos în acest punct să fac oscurtă, dar şi limitată menţiune asupra ei şi asupra legăturilor pe care le arecu disciplina.Cînd iubim ceva, acel ceva este valoros pentru noi. Iar cînd ceva este valorospentru noi, petrecemmult timp împreună, timp în care ne bucurăm şi în care avem grijă de acelceva. Observaţi unadolescent îndrăgostit de maşina lui şi luaţi aminte la timpul pe care-1petrece admirînd-o, lustruind-o,reparînd-o, reglînd-o. Sau fiţi atent cum se comportă o persoană în vîrstă cuiubita sa grădină detrandafiri şi la timpul pe care îl petrece îngrijind-o şi studiind-o. Aşa e şi atuncicînd ne iubim copiii;petrecem mult timp admirîndu-i şi avînd grijă de ei. Le dăm din timpul nostru.Disciplina bună cere timp. Cînd nu avem timp de dat copiilor noştri sau nuavem timp pe care să fimdispuşi să-1 dăm, nu putem nici măcar să-i observăm îndeajuns de atentpentru a vedea cum îşiexprimă, în mod subtil, nevoia de disciplina pe care le-am putea-o acorda.Dacă nevoia lor de disciplinăeste atît de vizibilă încît să ajungă la ştirea noastră, se prea poate să ignorămîn continuareaceastă nevoie fundamentală a lor, pentru că e mai uşor să-i lăsăm să-şivadă singuri de drum — „Numai am energie să mă ocup de ei astăzi." Sau, în cele din urmă, dacă sîntemîndemnaţi la acţiune deobrăzniciile lor şi de iritarea noastră, deseori vom impune disciplina cubrutalitate, cu mînie în loc dechibzuinţă, fără a examina problemele sau fără a avea măcar răgazul de a negîndi ce formă dedisciplină este mai potrivită în acea situaţie.Părinţii care-şi dedică timpul copiilor chiar cînd acest lucru nu este cerut deobrăzniciile lor îşi vor daseama că ei au o subtilă nevoie de disciplină, la care vor răspunde cuîndemnuri, mustrări blînde,organizîndu-le timpul sau lăudîndu-i, toate acestea administrate cu atenţie şigrijă. Vor observa cum îşimănîncă prăjitura, felul cum învaţă, cînd spun minciuni subtile, cînd fug deproblemele pe care le au înloc de a da piept cu ele. îşi vor face timp să realizeze aceste mici corecţii şiajustări, ascultînd ce spune
  13. 13. copilul, răspunzîndu-i la întrebări, adăugind ceva aici, tăind ceva acolo,citindu-i cîte ceva, povestindui,îmbrăţişîndu-1 şi sărutîndu-1, admonestîndu-1 puţin sau lovindu-1 uşor cupalma pe spate.Calitatea disciplinei oferite de părinţii ce-şi iubesc copilul este superioarăcelei oferite de părinţiineiubitori. Dar acesta este doar începutul. Făcîndu-şi timp să observe şi să segîn-dească la nevoilecopilului, părinţii iubitori deseori se chinuie cumplit cînd trebuie să ia odecizie şi vor suferi, înadevăratul sens al cuvîntului, odată cu copilul lor. Copiii nu sînt orbi la acestfapt. Ei îşi vor da seamacînd părinţii sînt dispuşi să sufere împreună cu ei şi, deşi s-ar putea să nurăspundă imediat curecunoştinţă, vor învăţa să sufere. „Dacă părintele meu este dispus să sufereodată cu mine", îşi vorspune ei, poate „atunci suferinţa nu e atît de rea, iar eu ar trebui să fiu dispusla rîndu-mi să sufăr."Acesta este începutul autodisciplinei.Timpul şi calitatea timpului pe care părinţii îl dedică copiilor le indică celormici gradul în care sîntvaloroşi pentru părinţii lor. Unii părinţi care în mod fundamental nu-şi iubesccopiii, în încercarea dea-şi acoperi această lipsă de grijă, îşi declară frecvent iubirea faţă de copiiilor, spunîndu-le în modrepetat şi mecanic cît sînt ei de importanţi, fără însă a le dedica timp suficientşi de calitate. Copiii nusînt niciodată complet dezamăgiţi de aceste vorbe nesincere. în modconştient, s-ar putea ca ei să seagate de ele, vrînd să creadă că sînt iubiţi, dar inconştient ştiu că vorbelepărinţilor nu se potrivesc cufaptele lor.Pe de altă parte, copiii care sînt cu adevărat iubiţi, deşi în momentele deiritare ar putea simţi în modconştient sau ar putea declara că sînt neglijaţi, în mod inconştient ştiu că sîntimportanţi. Aceastăcunoaştere este mai valoroasă decît aurul. Pentru că atunci cînd copiii ştiu căsînt apreciaţi, cînd sesimt cu adevărat apreciaţi în adîncul lor, atunci se simt importanţi.Sentimentul de a fi apreciat — „sînt o persoană apreciată" — este esenţialpentru sănătatea mintală şieste o piatră de temelie pentru autodisciplină. Este un produs direct al iubiriipărinteşti. O astfel deconvingere trebuie să fie cîştigată în copilărie. Este extrem de dificil să odobîndeşti atunci cînd eştiadult. Reciproc, cînd copiii au învăţat prin iubirea părinţilor lor să se simtăapreciaţi, este aproapeimposibil ca vicisitudinile perioadei adulte să le distrugă spiritul.Sentimentul de a fi apreciat este o piatră de temelie pentru autodisciplină,pentru că atunci cînd cineva
  14. 14. se consideră pe sine însuşi valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuşi întoate felurile pe care leconsideră necesare. Autodisciplină înseamnă grijă de sine. De exemplu —pentru că discutăm despreprocesul amînării satisfacţiei, al programării şi ordonării timpului — săexaminăm chestiuneatimpului. Dacă ne simţim pe noi înşine valoroşi, atunci simţim că şi timpulnostru este valoros; şi dacăsimţim că timpul nostru este valoros, atunci vrem să-1 folosim cum se cuvine.Femeia analist financiarcare îşi amîna treburile nu punea mare preţ pe timpul ei. Dacă ar fi pus, nu şi-ar fi permis să-şirisipească cea mai mare parte din zi într-un mod atît de nefericit şineproductiv. Faptul că în copilăriefusese „închiriată" în timpul vacanţelor unor părinţi adoptivi plătiţi; deşipărinţii ei puteau avea grijăde ea cum se cuvine, dar nu voiau, nu a rămas fără consecinţe. Ei nu oapreciau. Nu voiau să aibă grijăde ea. Aşa că a crescut simţind că nu este apreciată, că nu merită atîtaatenţie din partea părinţilor încîtei să aibă grijă de ea; prin urmare, nu a mai avut grijă de ea însăşi. Nu asimţit că merită să seautodisciplineze. In ciuda faptului că era o femeie inteligentă şi competentă,îi lipsea cea maielementară instruire în autodisciplină, pentru că îi lipsea o evaluare realistă apropriei valori şi a valoriitimpului ei. Atunci cînd a putut să-şi dea seama că timpul ei este valoros, aurmat în mod natural faptulcă a vrut să-1 organizeze, să-1 protejeze şi să-1 folosească la maxim.Ca rezultat al trăirii unei iubiri şi griji părinteşti consistente de-a lungulcopilăriei, astfel de copiinorocoşi vor intra în perioada adultă nu doar cu un simţ intern profund alpropriei valori, dar deasemenea cu un profund sentiment intern de siguranţă. Toţi copiii sîntîngroziţi de abandon şi pe bunădreptate. Frica de abandon începe în jurul vîrstei de şase luni, imediat cecopilul este capabil să seperceapă pe sine ca fiind un individ separat de părinţii săi. Odată cu aceastăpercepţie de sine caindivid, îşi dă seama că este complet neajutorat, total dependent şi înîntregime la mila părinţilor, în cepriveşte toate formele de întreţinere şi mijloacele de supravieţuire. Pentrucopil, abandonarea de cătrepărinţi echivalează cumoartea. Mulţi părinţi, chiar dacă sînt relativ ignoranţi sau duri, sînt în modinstinctiv sensibili la fricade a fi abandonaţi a copiilor lor şi prin urmare le vor oferi în fiecare zi de suteşi mii de ori asigurareade care au nevoie: „Să ştii că mama şi tata n-or să te părăsească";„Bineînţeles că mama şi tata vor
  15. 15. veni după tine"; „Mama şi tata nu au să uite de tine." Dacă aceste cuvinte sepotrivesc cu faptele, lunădupă lună, an după an, pînă în vremea adolescenţei, copilul îşi va pierde fricade a fi abandonat şi vadobîndi un sentiment profund că lumea este un loc sigur şi că existăîntotdeauna protecţie cînd arenevoie de ea. Un astfel de copil, care simte că lumea e un loc sigur, areposibilitatea de a amîna osatisfacţie sau alta, este sigur că ocazia satisfacţiei, cum ar fi căminul şipărinţii, este totdeauna acolo,valabilă cînd are nevoie de ea.Dar mulţi oameni nu sînt atît de norocoşi. Un număr substanţial de copii sîntîn realitate abandonaţi depărinţii lor în timpul copilăriei prin moarte, prin dezertare, neglijenţă totalăsau, ca în cazul femeiianalist financiar, printr-o simplă absenţă a grijii faţă de ea. Alţii, deşi nu sîntabandonaţi în fapt, nureuşesc să primească de la părinţi asigurarea că nu vor fi abandonaţi. Existăpărinţi care, de exemplu,în dorinţa lor de a întări disciplina cît se poate de repede şi de uşor, vor folosipentru a-şi atinge acestscop ameninţarea cu abandonul într-un mod deschis sau subtil. Mesajul pecare ei li-1 dau copiiloreste: „Dacă nu faci exact ceea ce îţi spun, nu am să te mai iubesc şi poţi să-ţiînchipui ce înseamnăasta." înseamnă, bineînţeles, abandon şi moarte. Aceşti părinţi îşi sacrificăiubirea în nevoia lor de a-şicontrola şi domina copiii, iar răsplata este că acei copii vor fi excesiv deînspăimîntaţi de viitor. Deciaceşti copii abandonaţi fie psihologic, fie în realitate intră în perioada adultălipsiţi de sentimentul călumea este un loc sigur şi protector. Dimpotrivă, ei percep lumea ca fiindpericuloasă şiînspăimîntătoare şi nu vor fi dispuşi să abandoneze vreo satisfacţie sausentiment de securitate prezentpentru promisiunea unei satisfacţii şi a unui sentiment de securitate mai mariîn viitor, deoareceviitorul le pare cu adevărat îndoielnic.în rezumat, pentru a dezvolta la copii capacitatea de a amîna satisfacţia, estenecesar ca ei să aibămodele de auto-disciplină, sentimentul propriei valori şi, într-o anumitămăsură, încredere în siguranţa proprieiexistenţe. Aceste „stăpî-niri" sînt ideal dobîndite prin autodisciplină şi printr-ogrijă sinceră şiconsistentă din partea părinţilor; ele sînt cele mai preţioase daruri cu caretaţii şi mamele îi potbinecuvînta. Cînd aceste daruri nu le sînt oferite de către părinţi, este posibilca ele să fie dobîndite dinalte surse, dar în acest caz procesul dobîndirii lor constă invariabil într-o luptădîrză, deseori durînd
  16. 16. toată viaţa şi deseori fără succes.Rezolvarea problemelor şi timpulDupă ce am atins cîteva dintre căile prin care iubirea părintească sau lipsa eipot influenţa în generaldezvoltarea au-todisciplinei şi, în particular, capacitatea de a amînasatisfacţia, să examinăm acumcîteva dintre căile mai subtile şi totuşi mult mai devastatoare prin caredificultăţile de a amîna satisfacţiaafectează vieţile celor mai mulţi adulţi. Pentru că deşi majoritatea dintre noi,din fericire,dezvoltăm suficient o capacitate de a amîna satisfacţia pentru a termina unliceu sau o facultate şi a nelansa în perioada adultă fără a face vreo escală prin închisoare, dezvoltareanoastră tinde totuşi să fieimperfectă şi incompletă, cu rezultatul că şi capacitatea noastră de a rezolvaproblemele vieţii va fi totimperfectă şi incompletă.La vîrsta de 37 de ani, am învăţat cum să fac reparaţii. înainte, aproape toateîncercările mele de a facereparaţii minore la instalaţiile sanitare, de a drege jucăriile sau de a asamblapiesele de mobilă dupăinstrucţiunile hieroglifice cu care erau însoţite au sfîrşit în confuzie, eşec şifrustrare. în ciuda faptuluică reuşisem să fac o şcoală medicală şi să-mi întreţin familia ca funcţionar şipsihiatru cu mai mult saumai puţin succes, mă consideram totuşi un mecanic prost. Eram convins căam o deficienţă cumvaînnăscută sau că de la natură îmi lipseau anumite calităţi tainice,responsabile pentru iscusinţa demecanic. Apoi, într-o zi, la sfîrşitul celui de-al 37-lea an al meu, ieşind laplimbare într-o duminică deprimăvară, am dat peste un vecin care tocmai îşi repara maşina de tuns iar-bă. După ce l-am salutat,am remarcat: „O, Doamne, chiar te admir! N-am fost niciodată în stare sărepar astfel de lucruri sau să fac ceva în genul ăsta." Vecinul meu, fără nici unmoment de ezitare, mi-areplicat: „Asta pentru că nu-ţi faci timp." Mi-am reluat plimbarea cumvadescumpănit de răspunsul luidefinitiv, spontan şi simplu ca al unui înţelept. „Doar nu cred că el aredreptate, nu-i aşa?", m-amîntrebat. Cumva, mi-a rămas în minte ce mi-a spus şi data următoare cînd s-aivit ocazia de a face omică reparaţie am reuşit să-mi reamintesc faptul că trebuia să-mi fac timp.Se blocase frîna de mînă aautomobilului unei paciente, iar ea ştia că, pentru a o elibera, trebuiaintervenit sub tabloul de bord, darnu ştia ce anume trebuie făcut. M-am lăsat în jos pe podeaua de sub locul dinfaţă al maşinii. Apoi miamfăcut timp să-mi găsesc o poziţie confortabilă. Odată ce m-am simţitconfortabil, mi-am făcut timp
  17. 17. să analizez situaţia. Am analizat-o cîteva minute. La început, tot ce am văzuta fost o încurcăturăconfuză de sîrme, cabluri şi stinghii din care nu înţelegeam nimic. Dar încet,încet, fără grabă, amreuşit să-mi concentrez privirea asupra mecanismului frînei şi să-i dibuiescconfiguraţia. Şi aşa adevenit clar pentru mine că exista un resort care împiedica eliberarea frînei.Am studiat pe-ndeleteresortul pînă cînd mi-a devenit clar că, dacă îl apăsam de sus cu vîrfuldegetului, el s-ar fi mişcat cuuşurinţă şi-ar fi eliberat frîna. Aşa am şi făcut. O singură mişcare, o uşoarăatingere cu vîrful degetuluişi problema s-a rezolvat. Eram un maestru mecanic!De fapt, nu am ştiinţa sau timpul de a dobîndi această ştiinţă de a reparadiferite defecţiuni mecanice,datorită faptului că am ales să-mi concentrez timpul asupra unor chestiunifără legătură cu mecanica.Aşa că, de obicei, încă mai dau fuga la cel mai apropiat atelier de reparaţii.Dar acum ştiu că estevorba de o alegere. Am făcut această alegere şi nu sînt nici blestemat, nici nuam un defect genetic,nici nu sînt incapabil sau neputincios. Şi ştiu că eu şi oricare alt individ normalputem rezolva oriceproblemă dacă sîntem dispuşi să ne facem timp pentru ea. Această idee esteimportantă, pentru cărnulţi oameni pur şi simplu nu îşi fac timp pentru a rezolva multe dintreproblemele lor spirituale,sociale sau intelectuale, aşa cum nici eu nu mi-am făcut timp să rezolvproblememecanice. înainte de iluminarea mea în ce priveşte mecanica, mi-aş fi băgatstînjenit capul sub tabloulde bord al maşinii pacientei, aş fi smuls imediat cîteva fire, fără nici cea maivagă idee despre rolul lorşi apoi, după ce n-aş fi rezolvat nimic, m-aş fi spălat pe mîini şi aş fi declaratcă „sînt depăşit". Chiaraceasta este calea prin care multă lume abordează alte dileme ale vieţiicotidiene. Femeia analistfinanciar menţionată mai devreme era o mamă iubitoare şi devotată celor doicopii ai ei, dar destul deneajutorată. Era vigilentă şi îndeajuns de preocupată pentru a percepesituaţia în care copiii aveauunele probleme emoţionale sau cînd ceva nu funcţiona în creşterea lor. Daratunci apuca inevitabil unadin următoarele două căi de acţiune: fie făcea prima schimbare care îi veneaîn minte pe moment —făcîndu-i să mănînce mai mult la micul dejun sau trimiţîndu-i mai devreme laculcare, indiferent dacăo asemenea schimbare avea de-a face sau nu cu problema, fie venea laurmătoarea şedinţă de terapie
  18. 18. cu mine (cu reparatorul) disperată: „Mă depăşeşte. Ce să fac?" Aceastăfemeie avea o gîndirepătrunzătoare şi analitică şi, atunci cînd nu amîna treburile, era capabilă săsoluţioneze probleme complexela serviciu. Totuşi, atunci cînd era confruntată cu o problemă personală, secomporta ca şi cum arfi fost total lipsită de inteligenţă. Problemele apăreau pe rînd. Odată cedevenea conştientă de oproblemă personală, se simţea atît de descumpănită, încît avea nevoie de osoluţie imediată, nefiinddispusă să-şi tolereze disconfortul atît cît să poată să analizeze problema.Soluţia la problemăreprezenta pentru ea o satisfacţie, dar nu era capabilă să amîne aceastăsatisfacţie mai mult de un minutsau două, ceea ce avea ca rezultat faptul că soluţiile erau de obiceinepotrivite, iar familia ei într-ovînzo-leală continuă. Din fericire, datorită perseverenţei în terapie, încetul cuîncetul a fost capabilă săînveţe cum să se disciplineze şi să-şi găsească timpul necesar pentru aanaliza problemele de familie,ca şi pentru a dezvolta soluţii eficiente şi bine chibzuite.Nu vorbim aici despre defecte esoterice în rezolvarea de probleme, asociatedoar cu oamenii caremanifestă în mod clar tulburări de natură psihiatrică. Femeia analist financiareste ca oricare dintre noi.Cine dintre noi poate spune că a reuşit să-şi dedice suficient timp pentru aanaliza problemele copiilorsau tensiunile din interiorul familiei? Cine dintre noi este atît de disciplinatîncît să nu fi spus niciodatăresemnat în faţa unei astfel de probleme: „Mă depăşeşte"?Da fapt, în abordarea rezolvării problemelor există un defect mai primitiv şimai distructiv decîtîncercarea nerăbdătoare şi nepotrivită de a găsi soluţii într-o clipă, un defectchiar mai ubicuu şi maiuniversal. Este speranţa că problemele se vor rezolva de la sine. Un agent devînzări de 30 de ani,necăsătorit, care mergea la o terapie de grup într-un orăşel, a început să seîntîlnească cu fosta soţie aunui alt membru al grupului, de care ea divorţase de curînd şi care erabancher. Agentul de vînzări ştiacă bancherul este un om permanent furios şi plin de resentimente din cauzăcă îl părăsise soţia. Ştia cănu era onest nici faţă de grup, nici faţă de bancher să nu îşi mărturiseascărelaţia cu soţia bancherului.Ştia de asemenea că e aproape inevitabil ca mai devreme sau mai tîrziubancherul să afle despre relaţialui stabilă. Ştia că singura soluţie a problemei era să mărturisească grupuluirelaţia sa şi să suportemînia bancherului cu sprijinul grupului. Dar nu a făcut nimic. După trei luni,cînd bancherul a aflat de
  19. 19. legătură, după cum era de aşteptat, s-a înfuriat şi s-a folosit de acest incidentpentru a părăsi grupul deterapie. Cînd a fost confruntat de către grup cu comportamentul săudistructiv, agentul de vînzări aspus: „Ştiam că dacă aş fi vorbit despre acest lucru, s-ar fi iscat ceartă şibănuiesc că am simţit că dacănu fac nimic, poate că aş fi putut ieşi basma curată fără ceartă. M-am gînditcă dacă voi aştepta maimultă vreme, problema va dispărea."Problemele nu dispar. Ele trebuie rezolvate sau altfel vor rămîne pentrutotdeauna o barieră în caleacreşterii şi dezvoltării spiritului.Grupul i-a arătat în termeni clari agentului de vînzări că tendinţa de a evitarezolvarea problemei prinignorarea ei, înisperanţa că va ieşi basma curată, era de fapt marea lui problemă. Patru lunimai tîrziu, agentul devînzări şi-a împlinit o fantezie, părăsindu-şi brusc slujba din domeniulvînzărilor şi începînd o afacereproprie cu reparaţii de mobilă, care nu-i mai cerea să călătorească. Grupul adeplîns faptul că a riscattotul pe o carte şi 1-a chestionat în privinţa înţelepciunii de a face aceastămutare în pragul iernii, daragentul de vînzări i-a asigurat că se va descurca îndeajuns de bine ca sădepăşească această fază aafacerii. Subiectul a fost abandonat. Apoi, la începutul lui februarie, el aanunţat că va trebui săpărăsească grupul, pentru că nu mai poate plăti consultaţiile. Era falit şitrebuia să înceapă să-şi caute oaltă slujbă. în cinci luni, reparase doar opt piese de mobilier. Cînd a fostîntrebat de ce nu începuse săşicaute mai devreme o slujbă, el a răspuns: „Ştiam de acum şase săptămîni căbanii mei se duc rapid,dar nu puteam crede că o să ajung pînă aici. Chestiunea nu părea atît deurgentă, dar, băieţi, acum echiar urgentă." Bineînţeles că îşi ignorase problema. încet, a început să selumineze că pînă nu îşirezolva problema cu ignorarea problemelor nu va putea trece de primul pas— cu toată terapia dinlume.Această înclinaţie de a ignora problemele este, încă o dată, o simplămanifestare a indisponibilităţii dea amîna satisfacţia. A te confrunta cu problemele este, aşa cum am spus,dureros. A te confrunta debunăvoie, din vreme, cu o problemă, înainte de a fi forţat de circumstanţe,înseamnă a lăsa la o parteceva plăcut sau mai puţin dureros pentru ceva mai dureros, înseamnă a alegesă suferi acum însperanţa unei satisfacţii viitoare mai degrabă decît să alegi să continuisatisfacţia prezentă în speranţa
  20. 20. că suferinţa viitoare nu va mai fi necesară.Ar putea părea că agentul de vînzări care îşi ignora problemele atît deevidente era din punct de vedereemoţional imatur sau primitiv psihologic, dar încă o dată vă spun că el esteca orice om, iarimaturitatea şi primitivismul lui există în noi toţi. Un mare general,comandant de armată, ne-a spus:„Singura mare problemă în această armată, şi bănuiesc că în oriceorganizaţie, este că majoritateacomandanţilor vor sta uitîndu-se la problemele din unităţile lor, privindu-ledrept în faţă, fără a facenimic, ca şi cum problemele ar dispărea dacă ei ar sta îndeajuns de mult."Generalul nu vorbea despreoameni slabi sau anormali din punct de vedere mintal. El vorbea despreceilalţi generali şi colonei,oameni maturi care şi-au dovedit competenţa şi care sînt formaţi în disciplină.Părinţii sînt conducători şi, în ciuda faptului că de obicei sînt prost pregătiţipentru aceasta, sarcina lorpoate să fie pînă la ultima picătură la fel de complexă precum aceea de aconduce o companie sau o corporaţie. Şi la fel ca şi conducătorii în armată, majoritatea părinţilor vorpercepe problemele copiilorsau pe cele ivite din relaţia cu aceştia cu luni sau ani înainte de a trece la oacţiune eficientă, dacă o vor face vreodată.„Ne-am gîndit că poate o va depăşi", spun părinţii cînd vin la psihiatru cucopilul ce are o problemăcare durează de cinci ani. Respectînd complexitatea faptului de a fi părinte,trebuie spus că deciziilepărinteşti sînt dificile şi că deseori copiii reuşesc să „depăşească" problema.Dar aproape niciodată nustrică să încercăm să-i ajutăm să o depăşească sau să privim mai atentproblema. Şi deşi copiii deseorichiar o „depăşesc", deseori nu se întîmplă aşa; şi pentru că există atîteaprobleme, cu cît problemelecopiilor sînt mai mult ignorate, cu atît devin din ce în ce mai mari, maidureroase şi.mai greu desoluţionat.ResponsabilitateaNu putem soluţiona problemele vieţii dacă nu le soluţionăm. Aceastăafirmaţie ar putea părea otautologie stupidă sau o afirmaţie care se demonstrează pe sine, totuşi paredincolo de înţelegerea celeimai mari părţi a rasei umane. Acest lucru se întîmplă pentru că trebuie săacceptăm responsabilitateapentru o problemă înainte de a o rezolva. Nu putem rezolva o problemăspunînd „nu este problemamea". Nu putem rezolva o problemă sperînd că altcineva o va rezolva în loculnostru. Pot rezolva o
  21. 21. problemă doar atunci cînd spun: „Aceasta este problema mea şi depinde demine să o rezolv." Darmulţi, atît de mulţi caută să evite durerea problemelor lor, spunîndu-şi:„Această problemă mi-a fostcauzată de alţi oameni, de circumstanţe sociale dincolo de controlul meu şiprin urmare depinde de alţioameni sau de societate să-mi rezolve această problemă. în realitate, nu esteproblema mea personală."Oamenii merg atît de departe din punct de vedere psihologic din dorinţa de aevita asumarearesponsabilităţii pentru Problemele personale, încît, deşi acest lucru esteaproape tot-deauna trist, uneori este aproape ridicol. Un ofiţer de carieră din armată,staţionat în Okinawa, avîndserioase probleme cu băutura, a fost trimis la o evaluare psihiatrică, şi, pe cîtposibil, pentru a primiajutor psihiatric. El a negat că este alcoolic sau chiar că alcoolul ar fi fost oproblemă personală pentruel, spunînd: „Nu există nimic de făcut seara în Okinawa în afară de a bea."„Iţi place să citeşti?", l-am întrebat. „O, da, îmi place să citesc, bineînţeles."„Atunci de ce nu citeştiseara în loc să bei?" „E prea mult zgomot în cazarmă pentru a citi." „Ei bine,atunci de ce nu te duci labibliotecă?" „Biblioteca e prea departe."„E mai departe biblioteca decît barul unde te duci?" „Ei bine, nu citesc atît demult. Nu sînt foarteinteresat de acest lucru."„Iţi place să pescuieşti?", l-am interogat eu. „Bineînţeles, îmi place mult săpescuiesc." „De ce nupescuieşti în loc să bei?" „Pentru că trebuie să muncesc toată ziua." „Nu poţisă pescuieşti noaptea?"„Nu, în Okinawa nu se poate pescui noaptea." „Ba se poate", am spus eu.„Cunosc mai multeorganizaţii care se ocupă de pescuitul de noapte, aici. Vrei să te pun înlegătură cu vreuna dintre ele?"„Ei, în realitate nu prea-mi place să pescuiesc." „Ceea ce te-am auzitspunînd", am limpezit eulucrurile, „este că există şi alte lucruri de făcut în Okinawa în afară de a bea,dar lucrul pe care îţi placecel mai mult să-1 faci în Okinawa este să bei."„Da, bănuiesc că aşa e."„Dar băutura te face să ai necazuri, aşa că eşti faţă în faţă cu o problemăreală, nu-i aşa?"„Această insulă blestemată oricum te determină să bei." Am tot încercat untimp, dar ofiţerul nu erainteresat cîtuşi de puţin să vadă băutura ca pe o problemă personală, pe carear fi putut-o rezolva cusau fără ajutor, şi i-am spus comandantului lui, cu tot regretul, că nu este unom cu simţ de răs-
  22. 22. pundere. A continuat să bea şi a trebuit să se despartă de serviciul său lamijlocul carierei.O tînără soţie, de asemenea din Okinawa, şi-a tăiat uşor venele cu o lamă deras şi a fost dusă însalonul de urgenţe, unde am întîlnit-o. Am întrebat-o de ce a făcut acestlucru.„Ca să mă omor, bineînţeles."„De ce ai vrut să te omori?"„Fiindcă nu mai suport această insulă nenorocită. Trebuie să mă trimiteţiînapoi în Statele Unite. O sămă ucid dacă trebuie să mai stau aici."„De ce e atît de dureroasă viaţa în Okinawa?", am întrebateu.Ea a început să plîngă, văicărindu-se: „Nu am nici un prieten aici şi sîntsingură tot timpul."„Asta e rău. Cum de n-ai putut să-ţi faci nici un prieten?"„Pentru că locuiesc într-un cartier stupid din Okinawa şi nici unul dintre veciniimei nu vorbeşteengleza."„De ce nu te duci pînă în cartierul american sau la Clubul soţiilor de ofiţeri, casă-ţi faci prieteni?"„Pentru că soţul meu ia maşina ca să meargă la serviciu."„Nu poţi să-1 conduci tu la serviciu, din moment ce tot stai singură şi teplictiseşti toată ziua?", amîntrebat-o.„Nu. Este o maşină la care schimbi manual vitezele şi nu ştiu cum să conduco astfel de maşină, cidoar pe cele cu schimbător automat de viteze."„De ce nu înveţi cum să conduci o maşină cu schimbător manual de viteze?"Ea s-a uitat fix la mine: „Pe aceste drumuri? Trebuie să fii nebun!"Nevrozele si tulburările de caracterMulţi oameni care vin să vadă un psihiatru suferă de ceea ce se numeşte fie onevroză, fie o tulburarede caracter. Spus în cele mai simple cuvinte, aceste două stări reprezintătulburări ale responsabilităţiişi de asemenea reprezintă stiluri opuse de raportare la lume şi la problemeleei. Nevroticul îşi asumăprea multe responsabilităţi, persoanele cu tulburări decaracter nu îndeajuns de multe. Cînd nevroticii sînt în conflict cu lumea,presupun în mod automat căei sînt de vină. Cele două persoane tocmai descrise aveau tulburări decaracter: sergentul simţea căpentru beţia lui era de vină oraşul Okinawa şi nu el, iar femeia de asemeneanu se vedea pe sine jucîndvreun rol în propria-i izolare. O femeie nevrotică, pe de altă parte, suferind deasemenea de singurătateşi izolare în oraşul Okinawa, s-a plîns: „Mergeam cu maşina la Clubul soţiilorde ofiţeri pentru a-micăuta prieteni, dar acolo nu mă simţeam în largul meu. M-am gîndit căcelelalte soţii nu mă plac.
  23. 23. Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine. Ar trebui să fiu capabilă să-mi facprieteni mult mai uşor. S-arcuveni să fiu mai prietenoasă. Vreau să ştiu ce e cu mine, de sînt atît denepopulară." Această femeieîşi asumă întreaga responsabilitate pentru singurătatea ei, simţind că doar eaeste de vină. în cursulterapiei, a descoperit că este o persoană neobişnuit de inteligentă şi deambiţioasă şi că devenea cuuşurinţă nefericită alături de celelalte soţii de sergenţi, ca şi cu soţul ei,pentru că era considerabil maiinteligentă şi mai ambiţioasă decît ceilalţi. A putut astfel să-şi dea seama căsingurătatea şi prin urmareproblemele ei nu se datorau în mod necesar unei greşeli sau unui defectpersonal. în cele din urmă, adivorţat, a absolvit o facultate în timp ce-şi creştea copiii, a devenit redactorla o revistă şi s-a căsătoritcu un editor de succes.Chiar şi tiparele de vorbire ale nevroticilor şi ale persoanelor cu tulburări decaracter sînt diferite.Discursul unui nevrotic se remarcă prin expresii precum: „S-ar cuveni să...",„Ar trebui..." şi „N-artrebui...", indicînd că imaginea de sine a individului reprezintă un bărbat sauo femeie inferiori, caretotdeauna dau greş, totdeauna fac alegeri greşite. Discursul unei persoane cutulburare de caracter sebazează mult pe expresii precum: „Nu pot...", „Nu aş putea...", „E nevoiesă..." şi „A fost necesarsă...", demonstrînd imaginea de sine a unei fiinţe care nu are puterea de aalege, al cărei comportamenteste în întregime condus de forţe exterioare aflate cu totul în afara controluluisău. Aşa cum se poateimagina, comparativ cu persoanele cu tulburări de caracter, cu nevroticii sepoate lucra mai uşor prinpsihoterapii, pentru că ei îşi asumă responsabilitatea pentru dificultăţile pecare le au şi-şi dau seamaastfel că au probleme. Cu cei cu tulburări de caracter este mult mai dificil,dacă nu imposibil, de lucrat,pentru că nu se văd pe ei înşişi ca sursă apropriilor probleme; ei cred că lumea are nevoie să fie schimbată şi nu eiînşişi şi astfel eşuează în arecunoaşte că e necesar să se analizeze pe sine, în realitate, multe persoanesînt nevrotice şi în acelaşitimp au şi tulburări de caracter; astfel, vorbim de „nevrozele de caracter"pentru a indica faptul că, înanumite zone ale vieţii lor, aceste persoane sînt dominate de vinovăţie învirtutea faptului că şi-auasumat o responsabilitate care nu este tocmai a lor, în timp ce în alte zoneale vieţii eşuează în a-şiasuma cu realism responsabilitatea. Din fericire, odată ce unor astfel depersoane le-a fost restabilită
  24. 24. credinţa şi încrederea în sine, în cadrul procesului psihoterapeutic, prinajutorarea lor în ceea cepriveşte partea nevrotică a personalităţii, deseori este posibil să-i angrenămîntr-o examinare şicorectare a indisponibilităţii de a-şi asuma responsabilitatea cuvenită. Puţinidintre noi scapă fărănevroze sau tulburări de caracter, cel puţin într-o anume măsură (de aceea,în mod esenţial, oricinepoate beneficia de psihoterapie dacă el sau ea este serios dispus/ă săparticipe la acest proces). Motivulacestui fapt este că problema de a distinge pentru ce sîntem şi pentru ce nusîntem responsabili esteuna dintre cele mai mari din existenţa umană. Ea nu a fost niciodată completsoluţionată; pe întregparcursul vieţii noastre trebuie să evaluăm şi să reevaluăm continuu pentruce sîntem responsabili înacest mereu schimbător curs al evenimentelor. Nici această evaluare şireevaluare nu sînt lipsite dedurere, dacă sînt îndeplinite în mod adecvat şi conştient. Pentru a îndeplinifiecare dintre acesteprocese în mod adecvat trebuie să fim dispuşi şi capabili să suferim ocontinuă examinare de sine. Iaraceastă disponibilitate nu este inerentă nici unuia dintre noi. într-un sens, toţicopiii au tulburări decaracter vizibile în tendinţa lor instinctivă de a-şi nega responsabilitatea înmulte dintre conflictele încare se găsesc ei înşişi. Astfel, doi fraţi care se bat se vor acuza întotdeaunaunul pe celălalt pentrudeclanşarea bătăii şi fiecare dintre ei va nega cu totul că el ar fi vinovatul. înmod similar, toţi copiii aunevroze datorate faptului că, instinctiv, îşi vor asuma responsabilitateapentru anumite privaţiuni pecare le trăiesc, dar nu le înţeleg încă.Intotdeauna copiii care nu sînt iubiţi de părinţi mai degrabă îşi vor asuma eiînşişi acest lucru, decît săvadă că părinţii sînt deficitari în capacitatea lor de a iubi. Sau tineriiadolescenţi care nu au încă succesla fete sau în sport mai degrabă se vor vedea pe sine ca fiinţe umanedeficitare decît ca boboci ce înflorescmai tîrziu sau chiar la timp şi perfect normal, cum se în-tîmplă de obicei. însăprintr-o vastăexperienţă şi printr-o îndelungată şi reuşită maturizare vom dobîndicapacitatea de a vedea lumea şilocul nostru în ea aşa cum sînt în realitate şi astfel vom fi în stare să stabilimîn mod realistresponsabilitatea ce ne revine nouă şi cea care revine lumii.Sînt multe lucruri pe care părinţii le pot face pentru a-şi sprijini copiii în acestproces de maturizare.Ocaziile apar singure de mii de ori pe măsură ce copilul creşte, părinţii putîndsă-şi confrunte copilul
  25. 25. cu tendinţa lui de a evita sau de a scăpa de asumarea răspunderii pentrupropriile-i acţiuni să-1 asigurecă în unele situaţii nu e vina lui. Dar pentru a sesiza aceste oportunităţi, aşacum am spus, părinţiitrebuie să fie sensibili la nevoile copilului şi dispuşi să le împlinească. Iaracest lucru solicită dragosteaşi dorinţa lor de a-şi asuma responsabilitatea pentru creşterea copiilor.Dimpotrivă, chiar dincolo de simpla insensibilitate sau neglijenţă, părinţii potface multe pentru aîmpiedica acest proces de maturizare. Nevroticii, din cauza disponibilităţii lorde a-şi asumaresponsabilitatea, pot fi părinţi excelenţi dacă nevroza lor e relativ uşoară şinu sînt copleşiţi deresponsabilităţi inutile, care să sece energiile necesare responsabilităţilorpărinteşti. Oamenii cutulburări de caracter sînt părinţi de-zastruoşi, complet inconştienţi de faptulcă deseori îşi trateazăcopilul cu o atitudine distrugătoare. Se spune că: „nevroticii se fac pe ei înşişisă se simtă mizerabil,cei cu tulburări de caracter îi fac pe ceilalţi să se simtă mizerabil". îndeosebipărinţii cu tulburări decaracter îşi fac copiii să se simtă mizerabil. La fel ca şi în alte zone ale vieţiilor, ei eşuează şi în misiuneade părinţi, în a-şi asuma responsabilitatea ce li se cuvine.Tendinţa lor este mai degrabă de a scăpa de copii într-o mie de feluri decît săle dea atenţia de care aunevoie. Cînd copiii sînt delincvenţi sau au dificultăţi la şcoală, părinţii cutulburări de caracter vorarunca imediat vina pe sistemul şcoIar sau pe alţi copii, care, vor insista ei,au o „influenţă rea" asupra propriului copil. Această atitudine, bineînţeles, ignoră problema reală. Pentrucă ocolesc responsabilitatea,părinţii cu tulburări de character servesc ca modele pentru iresponsabilitateacopiilor lor. în cele din urmă,în efortul de a evita responsabilitatea în vieţile lor, deseori părinţii cutulburări de caracter vor arunca aceastăresponsabilitate pe umerii copiilor lor: „Voi, copii, o să mă înnebuniţi" sau:„Singurul motiv pentrucare rămîn căsătorit/ă cu mama/tatăl vostru sînteţi voi, copiii" sau: „Mamavoastră şi-a distrus nerviidin cauza voastră" sau: „Aş fi putut să fac şi eu o facultate şi să reuşesc înviaţă dacă n-ar fi trebuit săvă întreţin." în acest fel, aceşti părinţi îi spun de fapt copilului lor: „Tu eştiresponsabil pentru calitateamariajului meu, a sănătăţii mele mintale şi pentru lipsa mea de succes înviaţă."Deoarece copiilor le lipseşte capacitatea de a-şi da seama cît de nepotrivitesînt aceste lucruri, ei voraccepta deseori această responsabilitate, şi în măsura în care o acceptă, vordeveni nevrotici. Aşa ajung
  26. 26. părinţii cu tulburări de caracter să crească, aproape invariabil, copii nevroticisau cu tulburări decaracter. Părinţii înşişi îşi aruncă păcatele asupra copiilor lor.Aceşti indivizi cu tulburări de caracter nu sînt ineficienţi şi distructivi doar înrolul de părinţi; aceleaşitrăsături de caracter acţionează de obicei asupra căsniciei lor, a prietenilor şia înţelegerilor de afaceri— asupra oricărei zone a existenţei în care nu reuşesc să-şi asumeresponsabilitatea pentru calitateavieţii lor. Acest lucru este inevitabil, pentru că, aşa cum am spus, nici oproblemă nu poate fisoluţionată pînă cînd individul nu-şi asumă responsabilitatea de a o soluţiona.Cînd indivizii cutulburări de caracter dau vina pe altcineva — soţie, copil, prieten, părinte,patron — sau pe altceva —influenţe rele, şcoala, guvernul, rasismul, sexismul, societatea, //Sistemul" —pentru problemele lor,problemele persistă. Nimic nu se împlineşte. Debarasîndu-se deresponsabilitate, poate că se simt maiconfortabil cu ei înşişi, dar au încetat să-şi rezolve problemele vieţii, auîncetat să se dezvolte spiritualşi au devenit o greutate lipsită de viaţă pentru societate. Ei au aruncatpropria durere pe umeriisocietăţii. O vorbă din anii 60 (atribuită lui Eldridge Cleaver) se adreseazănouă tuturor, celor din toatetimpurile: „Dacă nu eşti parte din soluţie, eşti parte din problemă."Fuga de libertateUn psihiatru pune diagnosticul de tulburare de caracter atunci cînd tiparulevitării responsabilităţii esterelativ unul bine conturat în individul diagnosticat. Totuşi, aproape oricaredintre noi încearcă uneorisă evite — în feluri care pot fi foarte subtile — durerea de a-şi asumaresponsabilitatea pentru propriileprobleme. Pentru tratamentul propriei mele subtile tulburări de caracter, lavîrsta de 30 de ani, îi sîntdator lui Mac Badgely. La vremea aceea, Mac era directorul clinicii depsihiatrie unde îmi completamperioada de reziden-ţiat. în această clinică, eu şi colegii mei rezidenţi nedistribuiam pacienţii prinrotaţie. Poate pentru că eram mai devotat pacienţilor mei decît colegii meirezidenţi, datorită educaţieimele, m-am descoperit lucrînd mai multe ore decît ei. In mod normal, ei îşivedeau pacienţii o dată pesăptămînă. Deseori, eu îi vedeam de două, trei ori pe săptămînă. Ca urmare,îi priveam pe colegii meirezidenţi părăsind clinica la ora patru şi jumătate în fiecare după-amiază şiducîndu-se acasă, în timpce eu îmi programam întîlniri pînă la ora opt, nouă seara, iar sufletul îmi eraplin de resentimente. Pe
  27. 27. măsură ce deveneam mai resentimentar şi mai epuizat, mi-am dat seama cătrebuia făcut ceva. Aşa căm-am dus la doctorul Bodgely şi i-am explicat situaţia. L-am întrebat dacă nupot fi exceptat pentrucîteva săptămîni atunci cînd îmi va veni rîn-dul să accept noi pacienţi, pentrua avea timp să-i prinddin urmă pe colegii mei. Credea el oare că aşa ceva e cu putinţă? Sau poateavea o altă soluţie laaceastă problemă? Mac m-a ascultat foarte atent şi receptiv, fără să măîntrerupă. Cînd am terminat,după un moment de tăcere, mi-a spus cu simpatie: „Ei bine, văd că ai într-adevăr o problemă."M-am luminat la faţă, simţindu-mă înţeles. „Mulţumesc", i-am spus. „Ce crezică ar trebui să fac însituaţia asta?" La întrebarea aceasta, Mac a răspuns: „Iţi spun, Scott, că tueşti cel care are o problemă."Nu prea era răspunsul pe care îl aşteptam. „Da", am spus uşor enervat. „Ştiucă am o problemă. Deaceea am venit să te văd. Ce crezi că s-ar cuveni să fac în situaţia asta?" Macmi-a răspuns: „Scott, parisă nu fi ascultat ceea ce am spus. Eu te-am auzit şi am fost de acord cu tine.Tu eşti cel ce are oproblemă."„Pentru Dumnezeu", i-am spus, „ştiu că am o problemă. Ştiam asta cînd amintrat aici. întrebarea estece am să fac în situaţia asta?" „Scott", a replicat Mac, „vreau să mă asculţi.Ascultă atent ce am să-ţimai spun o dată. Sînt de acord cu tine. Tu eşti cel ce are o problemă. Anume,tu ai o problemă cutimpul. Timpul tău. Nu al meu. Nu este problema mea. Este problema ta cutimpul tău. Tu, Scott Peck,ai o problemă cu timpul tău. Este tot ce pot să spun despre acest lucru."M-am întors şi am ieşit cu paşi mari şi furios din biroul lui Mac. Şi am rămasfurios. L-am urît pe MacBadgely. Trei luni l-am urît. Simţeam că are o tulburare de caracter urîtă. Cumaltfel ar fi putut să fieatît de crud? Eu mă dusesem la el cu umilinţă, cerîndu-i un mic ajutor, un micsfat şi nenorocitul nufusese dispus să-şi asume atîta responsabilitate cît să încerce măcar să măajute, cît să-şi facă treaba luide director al clinicii. Dacă în calitatea lui de director al clinicii nu trebuia săajute la descurcarea unorastfel de probleme, ce naiba trebuia să facă altceva?Dar după trei luni, am ajuns cumva să-mi dau seama că Mac avea dreptate,că eu, şi nu el, aveam otulburare de caracter. Timpul meu era responsabilitatea mea. Depindea demine şi numai de mine sădecid cum vreau să-mi folosesc şi să-mi ordonez timpul. Dacă voiam să-miinvestesc timpul mai mult
  28. 28. decît colegii mei rezidenţi în munca pe care o făceam, atunci era alegereamea şi consecinţele acesteialegeri erau responsabilitatea mea. Se poate să fi fost dureros pentru mine săprivesc cum colegii meiplecau de la birou cu două, trei ore înaintea mea şi se poate să fi fost durerossă-mi aud soţiaplîngîndu-se că nu sînt îndeajuns de devotat familiei, dar aceste dureri erauconsecinţa alegerii pe careo făcusem. Dacă aş fi vrut să nu le suport, atunci eram liber să aleg să nuucrez atît de mult şi să-mistructurez timpul în alt fel. Munca mea grea nu era o sarcină aruncată peumerii mei de soarta necruţătoare sau de necruţătorul directoral clinicii, era modul în care eu alesesem să-mi trăiesc viaţa şi să-mi ordonezpriorităţile. Cînd mi-amdat seama de aceasta, am ales să nu-mi schimb stilul de viaţă. Dar mi-amschimbat atitudinea şi astfelresentimentul faţă de colegi s-a evaporat. Pur şi simplu nu mai avea sens să-iacuz pe ei pentru faptulcă aleseseră un stil de viaţă diferit de al meu, cînd eu fusesem complet libersă aleg să fiu ca ei, dacă aşfi dorit. A fi supărat pe ei însemna a fi supărat pe propria-mi alegere de a fidiferit de ei, o alegere decare, de fapt, eram mulţumit.Dificultatea de a accepta responsabilitatea pentru comportamentele noastrerezidă în dorinţa de a evitadurerea consecinţelor acestui comportament. Cererea adresată lui MacBadgely de a-şi asumaresponsabilitatea pentru structura timpului meu era o încercare de a evitadurerea de a lucra multe ore,chiar dacă lucratul timp de mai multe ore era o consecinţă inevitabilă aalegerii mele de a mă dedicamai mult pacienţilor şi formării mele. Totuşi, acţionînd astfel, căutam fără să-mi dau seama să crescautoritatea lui Mac asupra mea. îi ofeream puterea mea, libertatea mea.Practic, îi spuneam: „Iacomanda de la mine. Fii tu şeful!" De cîte ori căutăm să evitămresponsabilitatea pentru propriulnostru comportament, încercăm astfel să dăm responsabilitatea altor indivizi,organizaţii sau alteientităţi. Dar acest lucru înseamnă să transferăm puterea noastră asupraacelei entităţi, fie ea „soartă"sau „societate", guvern, corporaţie sau şefului nostru. Acesta este motivulpentru care Erich Fromm şiaintitulat atît de nimerit studiul despre nazism şi autoritarism: EscapefromFreedom (Fuga delibertate). în încercarea de a evita durerea responsabilităţii, milioane şi chiarmiliarde de oameniîncearcă zilnic să fugă de libertate.
  29. 29. Am o cunoştinţă, un om inteligent dar posac, care, atunci cînd îl las, vorbeştedespre forţele agresivedin societatea noastră: rasism, sexism, industria de armament, poliţia care i-aarestat pe el şi peprietenii lui din cauza părului lor lung. De multe ori am încercat să-i arăt că elnu este copil. Cînd sîntemcopii, datorită dependenţei extinse şi reale, părinţii au o putere extinsă şireală asupra noastră. Eisînt, în fapt, în maremăsură responsabili de bunăstarea noastră, iar noi sîntem, în fapt, în maremăsură la mila lor. Cîndpărinţii sînt despotici, aşa cum sînt deseori, noi, ca şi copii, nu avem preamultă putere să facem cevaîn această privinţă; alegerile noastre sînt limitate. Dar ca adulţi, cînd sîntemsănătoşi fizic, alegerilenoastre sînt aproape nelimitate. Asta nu înseamnă că sînt ne-dureroase. Demulte ori, dintre două reletrebuie să-1 alegem pe cel mai mic, dar tot în puterea noastră stă să facemaceste alegeri. Da, sînt deacord cu acea cunoştinţă a mea, că există forţe opresive în lume. Noi avemtotuşi libertatea de a alegefiecare pas al felului în care vom răspunde şi vom trata aceste forţe. A trăiîntr-o zonă a ţării undepoliţiei nu-i plăceau „tipii cu părul lung" era alegerea lui şi totuşi şi-a lăsatpărul lung. El avealibertatea de a se muta într-un alt oraş sau de a-şi scurta părul sau chiar săducă o campanie împotrivabiroului de poliţie. Dar în ciuda inteligenţei sale, nu şi-a recunoscut acestelibertăţi. A ales să selamenteze din cauza lipsei de putere politică, în loc să accepte şi să sebucure de imensa sa puterepersonală. Vorbea de dragostea sa de libertate şi de forţele care ocontracarează, dar de fiecare datăcînd vorbea de felul în care este victimizat de aceste forţe el îşi ceda de faptlibertatea. Sper că într-ozi, curînd, va înceta să fie iritat pentru faptul că alegerile sale sînt dureroase*.Dr. Hilde Bruch, în prefaţa cărţii ei Learning Psychotherapy (învăţîndpsihoterapie), arată că în modfundamental toţi pacienţii vin la psihiatru cu „o problemă comună:sentimentul de neajutorare, de fricăşi convingerea intimă că nu sînt capabili să «se descurce» şi să schimbelucrurile"**. Una dintre rădăcinileacestui „sentiment de neputinţă" la majoritatea pacienţilor o reprezintă oanume dorinţă de afugi de durerea libertăţii, iar unii nu reuşesc, în mod parţial sau total, săaccepte responsabilitatea pentruproblemele şi viaţa lor. Se simt neputincioşi pentru că, în fapt, aurenunţat la putere. Mai devreme sau mai tîrziu, dacă e să fie vindecaţi,trebuie să înveţe că viaţa
  30. 30. întreagă a unui adult este o serie de alegeri personale, de decizii. Dacă potaccepta acest fapt cu totul,atunci vor deveni oameni liberi. Reciproc, dacă nu vor accepta acest fapt, sevor simţi pentru totdeaunavictime.DEVOŢIUNEA FAŢĂ DE REALITATECel de-al treilea instrument sau tehnică de a trata durerea soluţionăriiproblemelor, ce trebuie folositcontinuu dacă vrem ca vieţile noastre să fie sănătoase, iar spiritul nostru săcrească, este devoţiuneafaţă de adevăr. Chiar la nivel superficial, acest lucru ar trebui să fie evident.Ceea ce e adevărat e real.Ceea ce e fals e ireal. Cu cît vedem mai puţin clar realitatea lumii — cu cîtminţile noastre sînt maiîmbătate de falsitate, percepţii greşite şi iluzii —, cu atît sîntem mai puţincapabili să determinămcursul corect al acţiunilor şi să luăm decizii înţelepte. Viziunea noastră asuprarealităţii este ca o hartădupă care ne orientăm viaţa. Dacă harta este adevărată şi precisă, vom şti îngeneral unde ne aflăm, iardacă ne decidem unde vrem să mergem, vom şti în general ce vom găsiacolo. Dacă harta este falsă şiimprecisă, ne vom rătăci.Deşi acest lucru este clar, cei mai mulţi oameni aleg să-1 ignore. Ei îl ignorăpentru că drumul nostruspre realitate nu este uşor. Mai întîi de toate, nu sîntem născuţi cu hărţi gataîntocmite, ci trebuie să lefacem noi înşine, iar pentru aceasta e nevoie de efort. Cu cît depunem maimult efort pentru a preţui şia percepe realitatea, cu atît hărţile noastre vor fi mai mari şi mai precise. Darmulţi nu vor să facă acestefort. Unii se opresc să-1 mai facă spre sfîrşitul adolescenţei. Hărţile lor sîntmici şi abia schiţate,perspectiva lor asupra lumii este îngustă şi prost direcţionată. Spre sfîrşitulvîrstei de mijloc, mulţioameni renunţă la acest efort. Sînt convinşi că hărţile lor sînt complete şi căWeltanschaaung-ul loreste corect (sau chiar sacrosant) şi nu mai sînt interesaţi de o nouăinformaţie. E ca şi cum ar fi obosiţi.Doar cîţiva norocoşi continuă pînă în momentul morţii explorarea misteruluirealităţii, lărgindu-şi,nuanţîndu-şi şi redefinindu-şi înţelegerea asupra lumii şi asupra a ceea ce eadevărat.Dar cea mai mare problemă în realizarea hărţilor nu constă în faptul cătrebuie să pornim de la omîzgălitură, ci în acela că ele trebuie revizuite mereu pentru a fi precise.Lumea însăşi este într-oschimbare constantă. Gheţari noi apar, gheţari se topesc. Culturi noi apar,culturi dispar. Există prea
  31. 31. puţină tehnologie, există prea multă tehnologie. Chiar mai dramatic, punctuldin care privim lumeaeste într-o rapidă şi constantă schimbare. Cînd sîntem copii, sîntemdependenţi şi lipsiţi de putere. Caadulţi, putem fi puternici. Totuşi, cînd sîntem bolnavi sau bătrîni infirmi sepoate să devenim iarăşifără putere şi dependenţi. Cînd avem copii de care să avem grijă, lumea parediferită faţă de vremeacînd nu-i aveam; cînd copiii sînt sugari, lumea pare diferită faţă de cum va fiatunci cînd copiii vorajunge adolescenţi. Cînd sîntem săraci, lumea arată altfel decît atunci cîndsîntem bogaţi. Zilnic sîntembombardaţi cu informaţii noi despre natura realităţii. Dacă vrem săîncorporăm această informaţie,trebuie să ne revizuim continuu hărţile şi uneori, cînd s-a acumulat suficientde multă informaţie nouă,trebuie să facem revizii majore. Procesul de a face revizuiri, în special cînd evorba de revizuirimajore, este dureros, uneori groaznic de dureros. Aici se găseşte sursaprincipală a multor boli aleumanităţii.Ce se întîmplă cînd cineva trudeşte mult şi din greu să dezvolte o perspectivăfuncţionabilă asupralumii, o hartă evident utilă şi eficientă, iar apoi e confruntat cu o informaţienouă care sugerează căaceastă perspectivă este greşită, iar harta are nevoie să fie în bună parteretrasată? Efortul dureros careni se cere pare înspăimîntător, uneori copleşitor. Ceea ce facem deseori, şi deobicei inconştient, estesă ignorăm informaţia nouă. Deseori acest act de ignorare nu este doar unulpasiv. Se poate sădenunţăm noua informaţie ca fiind falsă, periculoasă, eretică, lucrare adiavolului. Putem chiar luptaîmpotriva ei şi chiar să încercăm să manipulăm lumea pentru a face să arateconform punctului nostrude vedere. Mai degrabă decît să încerce să schimbe harta, individul poateîncerca să distrugă nouarealitate. Din păcate, pînă la urmă 0 astfel de persoană poate cheltui maimultă energie pentru a apăraperspectiva demodată asupra lumii, decît i-ar fi trebuit pentru a o revizui şi ao corecta de la bunînceput.Transferul: harta expiratăProcesul activ de menţinere a unei perspective desuete asupra realităţiiconstituie fundamentul multorboli mintale. Psihiatrii denumesc acest proces „transfer". Există probabil totatîtea subtile variaţii aledefiniţiei transferului cîţi psihiatri există. Propria mea definiţie esteurmătoarea: transferul este acel
  32. 32. ansamblu de moduri de a percepe lumea şi de a răspunde lumii dezvoltat încopilărie şi care este deobicei adecvat în întregime mediului înconjurător al copilăriei (într-adevăr,deseori de folos pentrusupravieţuire), dar care este inadecvat odată transferat în mediulînconjurător al adultului.Căile prin care se manifestă transferul, deşi totdeauna penetrante şidistrugătoare, sînt deseori subtile.însă cele mai clare exemple nu trebuie să fie subtile. Un astfel de exemplueste cel al unui pacient alcărui tratament a eşuat din cauza transferului său. E vorba de un tehnician încomputere, inteligent, darlipsit de succes, de 30 şi ceva de ani, care a venit să mă vadă pentru că soţialui îl părăsise, luîndu-i cusine pe cei doi copii ai lor. El nu se simţea în mod deosebit nefericit pentru căo pierduse pe ea, dar eradevastat de pierderea celor doi copii, de care se ataşase profund. în speranţarecîştigării lor a începutpsihoterapia, pentru că soţia sa declarase ferm că nu se va întoarce pînă cîndel nu va urma untratament psihiatric. Principala ei nemulţumire în ceea ce-1 privea era faptulcă el era continuu şiiraţional gelos şi, în acelaşi timp, distant faţă de ea, rece, necomunicativ şilipsit de afecţiune. Ea semai plîngea şi de desele lui schimbări de slujbă. Viaţa lui, înce-pînd dinadolescenţă, fusese unaaccentuat instabilă. De-a lungul adolescenţei, fusese implicat în altercaţiiminore cu poliţia şi de treiori fusese închis pentru consum de droguri, ofensă, „vagabondaj" şi„împiedicarea unui ofiţer depoliţie să-şi exercite datoria". A părăsit facultatea de electrotehnică pentrucă, aşa cum spunea el:„Profesorii mei erau o adunătură de ipocriţi, nu prea diferiţi de poliţişti."Datorită inteligenţei şicreativităţii lui în domeniul tehnologiei computerelor, serviciile sale eraufoarte cerute în industriarespectivă. Dar el nu a fost niciodată în stare să avanseze sau să-şi ţină oslujbă mai mult de un an şijumătate, uneori fiind concediat, multmai des plecînd singur după dispute cu supervizorii săi, pe care-i descria ca„mincinoşi şi trişori,interesaţi doar să-şi protejeze scaunul". Cea mai frecvent folosită expresie alui era: „Nu poţi aveaîncredere într-un suflet afurisit." îşi descria copilăria ca „normală" şi părinţii cafiind „obişnuiţi". înscurta perioadă de timp pe care a petrecut-o cu mine, totuşi, el şi-a reamintit,întîmplător şi fără a fiemoţionat, numeroase momente cînd părinţii lui l-au dezamăgit. îipromiseseră o bicicletă de ziua lui,
  33. 33. dar uitaseră şi-i dăduseră altceva. Odată au uitat cu totul de ziua lui, dar nuvedea nimic foarte rău înasta, pentru că „ei erau foarte ocupaţi". îi promiteau să facă împreună omulţime de lucruri în weekend,dar apoi erau de obicei „prea ocupaţi". De nenumărate ori uitaseră să-1 ia dela întîlniri sau de lapetreceri, pentru că „aveau o mulţime de lucruri pe cap".Acest bărbat suferise pe cînd era copil dezamăgire după dezamăgire,dureroase, datorită lipsei de grijăa părinţilor lui. Gradual sau brusc — nu ştiu care dintre ele — a ajuns să-şidea seama pe la mijloculcopilăriei că nu poate avea încredere în părinţii lui. Odată ce şi-a dat seamade asta, totuşi, a început săse simtă mai bine, iar viaţa lui a devenit mult mai confortabilă. Nu maiaştepta mare lucru de la părinţiilui şi nu-şi făcea speranţe cînd ei îi făceau promisiuni. Cînd a încetat să maiaibă încredere în părinţiilui, frecvenţa şi severitatea dezamăgirilor sale s-au diminuat dramatic.O astfel de adaptare reprezintă totuşi baza pentru viitoare probleme. Pentruun copil, părinţii înseamnătotul; ei reprezintă lumea. Copilul nu poate avea perspectiva de a vedea căalţi părinţi sînt diferiţi şi demulte ori mai buni. El presupune că felul în care procedează părinţii este felulîn care trebuie procedat.Prin urmare, copilul ajunge la concluzia — la „realitatea" — nu că „nu potavea încredere în părinţiimei", ci la aceea că „nu pot avea încredere în oameni". A nu avea încredereîn oameni devine astfelharta cu care el intră în adolescenţă şi în perioada adultă. Cu această hartă şicu un depozit abundent deresentimente rezultînd din multe dezamăgiri, conflictele cu figurile autorităţii— poliţişti, profesori,patroni devin inevitabile. Iar aceste conflicte nu au făcut altceva decît să-iîntărească sentimentul căoamenii care au ceva să-i deanu sînt de încredere. A avut multe ocazii să-şi revizuiască harta, dar toate autrecut pe lîngă el.Singurul fel în care ar fi putut învăţa că în lumea adulţilor există unii oameniîn care putea aveaîncredere era să rişte încrezîndu-se în ei, iar acest lucru ar fi necesitat odeviere de la harta cu careîncepuse. O astfel de reînvăţare i-ar fi cerut să-şi revizuiască părerea desprepărinţii lui — să-şi deaseama că ei nu-1 iubeau, că nu-a avut o copilărie normală şi că părinţii lui nuerau părinţi obişnuiţi înce priveşte capacitatea de a fi receptivi la nevoile copilului lor. Dar a-şi daseama de asta ar fi fostextrem de dureros. Neîncrederea în oameni fusese o ajustare potrivită pentrurealitatea copilăriei lui,
  34. 34. fusese o ajustare care a funcţionat, diminuîndu-i durerea şi suferinţa. Pentrucă este extrem de dificil săabandonezi o ajustare a hărţii care altădată ne-a îndrumat atît de bine, el şi-acontinuat traiectoria de anu avea încredere în oameni, creînd inconştient situaţii care îi întăreauaceastă convingere,înstrăinîndu-1 de oricine, făcînd imposibil ca el să se bucure de dragoste,căldură, intimitate şiafecţiune. Nu-şi putea permite nici măcar apropierea de soţia lui, nici în eaneavînd încredere. Singuriicu care putea avea o relaţie afectuoasă erau cei doi copii ai săi. Ei erausingurii asupra cărora aveacontrol, singurii care nu aveau autoritate asupra lui, singurii din toată lumeaîn care putea aveaîncredere. Cînd sînt implicate probleme de transfer, aşa cum se în-tîmplă deobicei, psihoterapia este,printre altele, un proces de revizuire a hărţii. Pacienţii vin la psihoterapiepentru că în mod clar hărţilelor nu funcţionează. Dar cît de mult se agaţă de ele şi se luptă pentru fiecarepas din drum! Deseori,nevoia de a se agăţa de hărţile lor şi lupta pentru a nu le pierde sînt atît deputernice, încît terapiadevine imposibilă, aşa cum s-a întîmplat în cazul tehnicianului de computere.Iniţial, el a cerut oîntrevedere sîmbăta. După trei şedinţe, nu a mai venit, pentru că îşi luaseîncă o slujbă, făcînd muncăde întreţinere sîmbăta şi duminica. I-am propus să ne întîlnim marţi seara. Avenit de două ori, apoi s-aoprit, pentru că făcea ore suplimentare. Mi-am rearanjat orarul, astfel încît să-1 pot vedea luni seara,cînd, mi-a spus el, e mai puţin probabil să muncească suplimentar. După altedouă şedinţe, totuşi, n-amai venit, pentru că se pare că-1 prinsese dorul să lucreze noaptea. L-amconfruntat cu imposibilitatea de a face terapie în astfel de circumstanţe. El a admis că nu i s-a cerut sălucreze ore suplimentare.A declarat totuşi că avea nevoie de bani şi din această cauză muncaera mai importantă pentru el decît terapia. A hotărît că mă poate vedea doarîn acele zile de luni în carenu există ceva suplimentar de muncă şi că îmi va da un telefon la ora patrudupă-amiaza în fiecareluni, ca să îmi spună dacă se poate întîlni cu mine. I-am spus că nu socotescaceste condiţii acceptabileşi că nu sînt dispus să-mi anulez planurile pentru fiecare seară de luni pentrufaptul că el ar putea venila şedinţa de terapie. A simţit că eu aş fi nerezonabil de rigid, că nu sînt delocpreocupat de nevoile lui,că sînt interesat doar de propriul meu timp şi în mod clar nu-mi pasă de el şică prin urmare nu pot fi
  35. 35. de încredere. Aşa că, ple-cînd de la acest lucru, încercarea noastră de a lucraîmpreună a luat sfîrşit, eufiind un alt marcaj pe vechea lui hartă.Problema transferului nu este doar o problemă între psi-hoterapeut şipacienţii săi. Este o problemăîntre părinţi şi copii, soţi şi soţii, angajaţi şi patroni, între prieteni, întregrupuri şi chiar între noţiuni. Einteresant de meditat, pentru moment, la rolul pe care chestiuneatransferului îl joacă în problemeleinternaţionale. Toţi liderii noştri naţionali sînt fiinţe umane care au avut ocopilărie şi care au fostformaţi de experienţele din copilărie. Ce hartă a urmat Hitler şi de unde aprovenit ea? Ce hartă auurmat liderii americani, care au iniţiat, executat şi menţinut războiul dinVietnam? în mod clar, a fost ohartă foarte diferită de cea a generaţiei care le-a urmat. în ce fel a contribuitexperienţa anilorDepresiunii la conturarea acestei hărţi şi în ce fel a contribuit experienţaanilor 50, 60 la harta tinereigeneraţii? Dacă experienţa naţională a anilor 30, 40 a contribuit lacomportamentul liderilor americaniîn ce priveşte războiul din Vietnam, cît era de potrivită această experienţăpentru anii 60 şi 70? Cumne putem revizui mai rapid hărţile?Adevărul sau realitatea sînt evitate atunci cînd sînt dureroase. Putem să nerevizuim hărţile doar atuncicînd avem disciplina de a trece prin durere. Pentru a avea o astfel de dis-Clplină, trebuie să fim totaldevotaţi adevărului. Aceasta înseamnă că trebuie să luăm în considerareadevărul, încercîndsă-l determinăm cît de bine putem, ca fiind mai important, mai vital pentruinteresul faţă de noi înşinedecît confortul nostru. Reciproc, trebuie să considerăm totdeauna disconfortulpersonal ca relativneimportant şi, într-adevăr, să-i spunem chiar bun venit, fiind în serviciulcăutării adevărului. Sănătateamintală este un proces neîntrerupt de devoţiune faţă de realitate, indiferentde preţ.■ Deschiderea faţă de înfruntareCe înseamnă o viaţă total devotată adevărului? înseamnă, înainte de toate, oviaţă de autoexaminareriguroasă, permanentă şi nesfîrşită. Cunoaştem lumea doar prin relaţiile pecare le avem cu ea. Prinurmare, pentru a cunoaşte lumea, nu trebuie doar să o examinăm, cisimultan trebuie să examinăm şiexaminatorul. Psihiatrii sînt învăţaţi să facă acest lucru în perioada formăriilor şi ştiu că este imposibilsă înţeleagă cu adevărat conflictele şi transferurile pacienţilor fără să-şiînţeleagă propriile lor
  36. 36. transferuri şi conflicte. Din acest motiv, psihiatrii sînt îndemnaţi să urmeze eiînşişi o psihoterapie saupsihanaliză ca parte a instrucţiei şi dezvoltării lor. Din păcate, nu toţi psihiatriirăspund la acesteîndemnuri. Sînt mulţi psihiatri care analizează cu rigurozitate lumea, dar carepe sine nu seexaminează tot atît de riguros. Ei pot fi indivizi competenţi, atît cît le poatejudeca lumea competenţa,dar nu pot fi niciodată înţelepţi. Viaţa înţeleaptă trebuie să fie o viaţă decontemplaţie combinată cuacţiune. în cultura americană din trecut, contemplaţia nu a fost la marecinste. în 1950, oamenii l-auetichetat pe Adlai Stevenson ca fiind „cap mare" şi au crezut că nu ar fi unbun preşedinte pentru căera un bărbat contemplativ, dăruit cu o gîndire profundă şi îndoieli de sine.Am auzit mulţi părinţispunîndu-le cu toată seriozitatea copiilor lor adolescenţi: „Gîndeşti preamult." Cît de absurd este acestlucru, dacă ne gîndim că lobii noştri frontali, capacitatea noastră de a gîndi şide a ne examina pe noiînşine este ceea ce ne face să fim oameni. Din fericire, astfel de atitudini parsă se schimbe şi începemsă ne dăm seama că sursa pericolului din lume stă mai mult în noi decît înafara noastră, iarprocesul examinării de sine şi al contemplaţiei devine esenţial pentrusupravieţuire, în ultimă instanţă.Este vorba totuşi doar de un număr restrîns de oameni care şi-au schimbatatitudinea. Examinarealumii din afară nu este niciodată atît de dureroasă din punct de vederepersonal ca examinarea lumiidinăuntru, şi aceasta cu siguranţă din cauza durerii implicate într-o viaţă desinceră examinare de sine,de care majoritatea oamenilor se feresc. Cînd însă cineva se dedicăadevărului, durerea pare relativneimportantă — şi devine din ce în ce mai puţin importantă (şi prin urmaredin ce în ce mai puţindureroasă), pe măsură ce persoana înaintează pe drumul examinării de sine.O viaţă devotată în întregime adevărului înseamnă de asemeneadisponibilitatea de a fi personalcontestaţi. Singura cale prin care putem fi siguri că harta realităţii pe care oposedăm este validă esteaceea de a o expune criticii şi de a ne confrunta cu alţi realizatori de hărţi.Altfel, vom trăi într-unsistem închis — într-un clopot de sticlă, pentru a folosi analogia făcută deSylvia Plath, respirînd doarpropriul nostru aer fetid, fiind din ce în ce mai iluzionaţi. Totuşi, din cauzadurerii inerente procesuluide revizuire a hărţii realităţii, căutăm mai ales să evităm sau să refuzăm oriceconfruntare pentru
  37. 37. stabilirea validităţii sale. Copiilor noştri le spunem: „Nu mă contrazice, sîntpărintele tău."Partenerului de viaţă îi dăm acest mesaj: „Hai să trăim şi să-1 lăsăm şi pecelălalt să trăiască. Dacă măcritici, voi deveni rău şi vei regreta asta." Cei în vîrstă transmit familiei şilumii mesajul: „Sînt bătrîn şifragil. Dacă mă înfrunţi, s-ar putea să mor sau îţi vei lua pe umeriresponsabilitatea de a-mi facemizerabile ultimele zile pe care le mai am pe pămînt." Angajaţilor noştri lecomunicăm: „Dacă eştiîndeajuns de îndrăzneţ să mă înfrunţi, cel mai bine e să o faci cît se poate deprudent sau îţi vei căuta oaltă slujbă."*Tendinţa de a evita contestarea este atît de omniprezentă în fiinţele umane,încît poate fi considerată pebună dreptate o caracteristică a naturii umane. Dar spunînd despre ea căeste naturală, nu înseamnă căeste un comportament esenţial, folositor sau de neschimbat. La fel de naturaleste a defeca în pantalonisau a nu te spăla niciodată pe dinţi. Noi învăţăm singuri să facem lucrurinenaturale, pînă cîndnenaturalul devine el însuşi o a doua natură. într-adevăr, orice autodiscipli-năpoate fi definită ca a neînvăţa pe noi înşine să facem lucruri nenaturale. O altă caracteristică a naturiiumane — probabil unacare ne face cel mai umani — este capacitatea noastră de a face ceea ce estenenatural, de a transcendeşi deci de a transforma propria noastră natură.Nici un act nu este mai nenatural şi deci mai uman decît acela de a treceprintr-o psihoterapie. Prinacest act ne menţinem în mod deliberat deschişi pentru cea mai profundăînfruntare din partea alteifiinţe umane şi chiar îl plătim pe celălalt pentru serviciul de a cerceta şijudeca limpede. Aceastădeschidere la înfruntare este unul dintre lucrurile pe care le simbolizeazăfaptul de a sta întins pecanapeaua din biroul psihiatrului. A trece printr-o psihoterapie este un act demare curaj. Principalulmotiv pentru care oamenii nu urmează o psihoterapie nu este lipsa de bani, cilipsa de curaj. Aici sînt incluşi şi psihiatrii înşişi, care cumva nu par niciodată prea convinşi să treacăprin propria terapie, înciuda faptului că au mai multe motive decît ceilalţi să se supună disciplineiimplicate aici. Pe de altă parte, mulţi pacienţi care fac psihanaliză, chiar de la începutul terapiei şi contrarimaginii stereotipe despre ei, tocmaipentru că posedă acest curaj, sînt oameni care în mod fundamental sînt multmai curajoşi şi maisănătoşi decît media.

×