Nicolae steinhart jurnalul fericirii

3,437 views
3,326 views

Published on

0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
3,437
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
3
Actions
Shares
0
Downloads
66
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Nicolae steinhart jurnalul fericirii

  1. 1. N. Steinhardt Jurnalul fericirii TREI SOLUŢII Testament politic Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar — şi nu e neapăratnevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria seaplică oricărui tip de produs al totalitarismului — există soluţia (mistică) acredinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiindconsecinţa harului prin esenţă selectiv. Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracterpractic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui. Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenindasupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag. Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altuiorgan analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiarmor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai debătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul oride bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să lemai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe caren-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc.Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort. Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate facenimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. Devreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage,aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are — fiindcă nu mai speră, fiindcăa ieşit din lume — după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vindesufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fiachitat preţul trădării. Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declaridecedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţiregreta, ca doamna dHoudetot, poţi regreta, însă această sinucideremorală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii ladenunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire. Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase.Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul.Soluţia stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil,nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit,e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă,din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate,uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea înpuşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentrunimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai
  2. 2. păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu sebagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela,obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-aproiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas,capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru)libertate. Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: niciasupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi.Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odatăpentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şimodelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere,neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, uneifiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. EZacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un %iurodivîi laic, un drumeţneplictisit (iar Wotan coborând pe-acest pământ ce nume poată? DerWanderer), un jidov rătăcitor. Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioaseanecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prinminte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să leşoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonulregelui Lear. E lupul din fabula — şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine:habar nu are de zgardă. E liber, liber, liber. Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor,urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivăscoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Prafşi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi.Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani". Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu câteşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu maiîntrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul,întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc maiinextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti maidornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şicovârşitoare euforie. Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi.Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940).Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusafericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nudeznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plinbucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică,dementă voioşie. Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională,o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, ovoinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil căpresupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine — încăierarea —mai mult decât succesul. E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pemăsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în
  3. 3. ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleştimai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti! Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski.Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediulKGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spunecititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa,frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare.Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eudespre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteamînchipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci denerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca untanc! Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scrisvreodată în lume. Şi mă întreb — nu pretind că e aşa cum spun eu, nu,câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb — dacă nu cumvauniversul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii orimilioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliardede planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şisferele acestea măsurate în ani-lumină, paraseci şi catralioane de mii demile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari,quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele,toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şitoate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numaipentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski. Concluzie Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş. Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un universconcentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tipdomino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din oricecursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numaiacestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare. Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moarteaconsimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia;vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvinesă vă daţi seama că — lumeşte, omeneşte vorbind — altă cale de aînfrunta cercul de fier — care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea deasediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) — e foarteîndoielnic să găsiţi. Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă deviaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând risculmorţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi cititpe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atâtînchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai alesmanifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se potîncadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea. Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat. Nicolae Niculescu* * E inutil, credem, a explica raţiunea adoptării acestui pseudonim.
  4. 4. Reamintim că textul fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţinrestrânse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinsecidintre cele două testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul era pentru eldoar o expresie a faptei. Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadarnesincer să încerc a susţine că „jurnalul" acesta a fost ţinut cronologic; escris apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nul-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite,aşa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile,aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i danumele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pecare trebuie să-l accept. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Marcu 9, 24 Ianuarie 1960 — Un pahar? N-am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte. . . Acesta mi-e răspunsul. . . şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-amspart? În august, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart? Nu ştiu. Ba da,ştiu. Desigur că l-am spart. În august, seara, la masă, uşile înspre terasălarg deschise. Dar totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţinminte. Totul în decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnăsă mă refugiez în confuzie şi să mă pierd în tulburare: şi privirile ei, caldeşi compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul consimţiriise desfăşoară lin înaintea mea; n-am decât să mă las să lunec. Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte — în deplină bună credinţă; cutoate că-mi dau seama că aşa s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea —un pahar de cristal, frumos — cu precizia memoriei unui computer, cufidelitatea benzii de magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevuluisârguincios care ştie prea bine lecţia. Mă uit la ea — e ea, dar ca în vis;face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea ealta, e suprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: obiectele, aceleaşi,cunosc altă orânduire, au altă finalitate. Va să zică se poate şi aşa. Acum,da, ceainicul e o femeie, soba e un elefant... Max Ernst, Dali, Duchamp...Dar şi Strigătul lui Munch, îmi vine să zbier, să mă deştept din coşmar, sămă întorc pe vechiul nost pământ, bun şi blând, unde, cuminţi, lucrurilesunt ceea ce ştim că sunt şi răspund menirii pe care le-o atribuim dintotdeauna... Aş vrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, dincâmpul acesta al lui Tanguy, cu membre despicate, moi şi reîntregitedupă afinităţi bizare, după împerecheri altele decât cele statornicite la noi...La noi, pe pământ. Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăstadostoievskian şi expresionist nu poate fiinţa aievea. . . Mă înşel, măsemeţesc: îmi dau ifose, imaginez desigur scena aceasta delirantă dedragul unui rol pe care mi-ar plăcea să-l joc...
  5. 5. La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din cristal,gros. Dacă recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi,odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosctotul şi deci că Nego a vorbit duşmănos. (Ăsta-i tot scopul şedinţeiacesteia de anchetă nocturnă, în care ea mă apără cu atâta suspectăgrijă, îmi întinde atât de amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică denota maximă la memorizare şi incapabilă de a uita vreun amănunt, iatăcă sare rândurile când e vorba de mine şi vorbele mele de atunci, le trecesub tăcere ori le citează trunchiat şi răspunde: „Cine le-a spus? nu-mi potreaminti. Cineva, careva dintre cei prezenţi, ştiu doar că s-au pronunţat..."Acest „s-au" impersonal şi neutru, ca-n logistică şi-n structuralism, cât ede complice la adresa mea şi cum mă înjoseşte.) Aşadar, vorbind, intru în claritate şi adevăr şi nu mai există cotlonunde să mă pot piti, păşesc în zona de lumină, ascunzişurile disparinstantaneu. Ori, dacă nu-mi aduc aminte, dacă fac psihic gestuldestinderii şi relaxării, mă pierd în fumul confuziei, mă rătăcesc înneaducerea aminte, mă dau pradă dulcelui delir al evanescenţei şi atunciiar recunosc, recunosc pentru că acum totul îmi este egal, pentru că totule cenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are însemnătate şi precizie.Pătrund în lumea noului roman şi a literaturii fără personaje: a lui SE, a luiEI şi a CELORLALŢI, unde EUL şi SINELE pier, se confundă în mulţimeanediferenţiată. Personalitatea (ce-i aia?) se cerne mărunt, se fărâmiţează,trece toată prin sită. Oricum aş face, sunt pierdut. Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul balansoar al cedării şioboselii, al scârbei, al uimirii, al prieteniei recunoscătoare. (Ea face doartot ceea ce poate face. Vrea să mă ajute. În faţetele cristalului sclipesclumânările de pe masa festivă.) Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să-mi fie soarta — asta, nualta. Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, înruşinate nunii, în supărări groteşti, în zvâcniri de invidie, de mândriesângerândă, de pofte mereu treze, satisfăcute, dar niciodată măreţ şi pedeplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdării, printrecăldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmăriiadevărului adevărat, nu-i ea capătul logic al unor lungi purulenţe? La cebun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mândriei şidemnităţii? Inaccesibile. Calea-i barată definitiv. Ce-are a face dacă l-am spart sau nu? Are. Ceva îmi spune stăruitorcă are. Stăruitor, dar în surdină. Înţeleg prea bine — din ce în ce mai binepe măsură ce lunga confruntare merge înainte cu oblojite mănuşi — căacum se ia hotărârea, că de aici se va declanşa totul. Şi drăcovenia e căoricum aş suci-o, tot prins în capcană rămân. Ori pe calea adevărului, oripe a lunecării în ceaţa deşertăciunii, tot pierdut sunt, tot va trebui sărecunosc. Atâta doar că mă îmbie mai ameţitor şi parcă mai cu îndurarecalea neaducerii aminte, calea confuziei, unde toate-s egale şi lipsite desens, de importanţă. Sunt pierdut! Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii —ale mahalalei şi satului — mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie. A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-idelir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasaîmi şoptesc — asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, telaşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi în fire. Da, ea e. Da, totul e
  6. 6. adevărat. Să fii calm şi cinic şi abil. Repetă, abil. Da, există, mai există onegândită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm,de îndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. NeaMaladie pe care 1-a furat slujnica; nea Pană gâlcevosu pe care vrea să-lînşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu-l duce de nas; unchieşulPandele încurcă-lume, moş Urcan bătrânul la care fartiţiile nu ţin. Nu suntpe Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt într-un birou deanchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punându-mi ochelariinegri, m-aţi învârtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi asta-iT., care a trecut de partea lor... De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nuştiu şi nici nu mă interesează. Iar cât priveşte imposibilitatea, iată că sepoate. Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel. Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stângaci şicât de ruşinat m-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decât penemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şiîncăpăţânat. Dur. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat. Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradăameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna.Minciuna liniştită şi pricepută. Asta-mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şimahalagiu viclean. Calm şi dârz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus.Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nurecunosc. Nu cedez. Nu ştiu, domle. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca unţap logodit. Nici în pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruţă. Ca fasoleaîn ziua de Paşti. Nea Lache la iarmaroc: nu lasă nici o pará din preţ; neaSimache la judecată: nu se lasă el înfundat. Nea Gruia la tocmeală: nu şinu şi iar nu. Iată a treia soluţie — neaşteptată şi stranie: minciuna. Minciunabinecuvântată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, batclopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea maiinfimă dintre fracţiuni de secundă al Lui devin pentru totdeauna.)Minciuna neruşinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tachevameşul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni.Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-iacolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, aFanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci înţeapă, nu le-a spus „trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi", iarPetrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna,aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem denebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca ladugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cugiuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-o dată gândul mă poartăspre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi maride cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezda1: te arunci ori ba. Aici, acum, acum,acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi. Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avânt? Pot? Vreau?Ştiu? Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismuluitrebuie să mint. Cum a minţit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m-amnăscut şi spre care mă simt mereu atras) — şi bine a făcut — când a fostnevoit să se plece fesului, neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşacum în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decât mai întâicomplicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Astaînseamnă că lucrurile nu sunt atât de simple. Lumea nu e simplă. Asta
  7. 7. înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăşte pe cei cecomplică lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurilecomplicate. Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului şirâului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu batnumai pentru babe cucernice. Las că şi alea cât îs de surde şi tot opotrivesc. Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţă, la birou.A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul ameţitoral unei scenografii suprarealiste... Intelectualii or fi slabi, dar cunoaştereacărţilor nu-i fără de folos, căci poate da, acută, senzaţia unui dejá vú orimăcar a unui dejá imaginé... Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i delepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, când aicalculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce poate fi de nu mijlocul de a măatrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi îndulcipilula de fiere care-i de căcat? — uite că am început să vorbescburuienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt — chirurgii şimilitarii d-aia se vede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nuse lase furaţi de nepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut lamahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa. Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nue neapărat bleg. Aşadar: — Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzitpe comeseanul nostru spunând ceva duşmănos. — Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos? — La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-adiscutat duşmănos. — Nu ţii minte? — Nu. — Da paharu ţii minte că l-ai spart! — Nici. — Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoştică ţi-e prietenă? — Recunosc. — Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vreisă spui că minte? — Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic.Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu alneorânduielii şi al măştilor. Jupân Codârlă greu de cap. Iar ea? Ea e cu ei — simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, aufăcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drep, în lume ceva nou: până acum,dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care adivorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care 1-a târât latribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru adistruge un ins ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii,la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte,prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune. Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atât de cumplită. Ameţeala. Lumea se învârte, se desface, te desfaci şitu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un filmexpresionist după Crimă şi pedeapsă; toate erau strâmbe: acoperişurile,
  8. 8. gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză.Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Eice zici? Uite-ţi marfa!") mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţispintecă fiinţa, pe o linie mediană. Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos.Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şinu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie amahalagiului, din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nute mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege —oricât te-ar uimi, te-ar speria — dă-ţi seama că ai câştigat, ţine-l pe NU înbraţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul,aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e unticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis:Valery avea dreptate. Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar... ai vrea... Ar fiuşor, — ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sauincert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelăşi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, laSamarkand într-un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir, delirul,izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferiadăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţatopincile realităţii, au să-ţi bătătorească tălpile. De-acum s-a isprăvit cudelicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive,odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţirefugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciunisfânte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mersla reformare, Nuhăm. Înainte, marş! — Nae lonescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi „bunromân", dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi „român". Aşa şi este, dacă nu-i decât pe măsura putinţelor omeneşti. Dar cenu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească,obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de „bun român" la stareade „român". Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti,dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus Nae lonescu aminte deMatei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şiaici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoiriicare face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul sepoate preschimba în sânge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poatesăvârşi mutaţii semiotice cu sângele. Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şiceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu totul posibil, degrabă, pecelălalt. (Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cuneputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisusprivind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu laDumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El azis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. —Atenţie la acel privind la ei, care arată câtă însemnătate dădea lisusacestor cuvinte pline de tâlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)
  9. 9. 28 August 1964 Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziuîn viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare.Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fităinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas...: Mereu logica răstălmăcită:cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat. Trag două concluzii: Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şiparadoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi cândrăsplăteşte, şi când pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred — şinu-s totdeauna nerozi — că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri.Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultăcă Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept. 29 August Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cuprostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresialui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să laselumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, datfiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casavecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alergla cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nerocăci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero înajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles întoamna lui 56.) Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Când a căzut Iacob al II-lea, s-augăsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic, oripoate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s-ar fiîntâmplat, nu putea fi înlocuit. Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie ereticădeoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţica şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii") şi trece peste textele Sfântului Pavel(Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz întoate...", 7/7. 1, 8: „să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20:„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţioameni mari"). Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă săfim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai desprepăcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim".) Cum de-ar fi pututproslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsămsurprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeunu este un Dumnezeu al neorânduielii". Iar rânduiala se opune mai presusde orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegeriiobtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea,zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Săştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât
  10. 10. a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni laîndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fiminteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia —măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi delene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul DomnuluiDumnezeu... s-au ascuns.) — Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea.Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi deruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviinciosîn faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femeibătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscutpe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. Camera 18 De ce-l sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din FraţiiKaramazov? Îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-ltreacă de la avidya3 la vidya4 ca să spulbere maya5, adică să împrăştiefumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat,marele inchizitor, în sfârşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţioneazăca un şoc, zguduie, trezeşte. Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte.Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real. De unde rezultă ca realitatea — realitatea cea necoruptă — efrumoasă şi că rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Mössbauergeneralizat. — După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. —din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici(până prin 54, înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) — i-a spuslui T.: „Bine i-au făcut. Sper să le deie măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi."(Vorba vine, dar se vedea că-i supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că-i stăfrumos s-o facă pe legionarul?" Am fost dojeniţi şi atunci şi mai târziu că am trăncănit prea mult, căn-am ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut-am,pentru aceea am şi grăit — şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor.4, 13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit (Ps. CXV). Sau l-am puteacita pe un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea etot una cu să trăieşti ori să mori. Ne-a osândit şi un tânăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (TomaPavel) 1-a invocat pe Wilhelm Tell, în stilul noii generaţii; Tell s-a priceputsă tacă, şi-a ţinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nutrecea prin piaţa unde sta găina lui Gessler. Dar când i-a venit laîndemână, n-a mai stat pe gânduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (PeGessler, nu simbolul: pălăria.) Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istoria Românilor.Mărturisesc că vorbele înţelepte ale tânărului m-au usturat. Nu avem însădreptul să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă dealtceva, nu-i nici vorbirea de lepădat. În orice caz, face cât o spovedanie,e liniştitoare. Sărmană apologie; dar dacă-i singura? În legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4. Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri serioaseşi conferinţe instructive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate,
  11. 11. ne era mereu dat — dat, de nu chiar azvârlit în faţă. Dar nu vorbesc oareîn deşert? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmareaadevărurilor veşnice este oricând bine venită, e întotdeauna sănătos şiutil să arăţi că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezentaformula bunului simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.) Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai demult. Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă cândcei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar dela Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă, ciobârşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică deaceastă regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşteviaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gâdul că va da de ea. Eun principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şicinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnălibertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrulacesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine. Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că siluetacărturarului care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şieterne, nu e lipsită de măreţie? Eram zăpăcit, până ce m-am putut lămuri; atât de mulţumit am fostde explicaţia găsită, încât pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa,mama lui Alecu, vajnică reacţionară, femeie înaltă şi frumoasă,moldoveancă stăpână pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, afost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ, înlăturind oriceposibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai aunora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectivatiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremurăcând dai peste ceea ce englezii numesc „cadavrul din dulap" ori„adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şimărturisi, când rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre carearhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţapământului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiuluiîntreg. The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibileîn româneşte, dar îmbinându-le şi trecându-le în spaţiul mioritic, îmi vinea crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă înziduri şi-n amintire şi rugându-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creatorcu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos. Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multoradevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngâne căsimplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulătorpentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decât simpla identificare.(Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor sespuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea laîndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, însensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Munster oriFlorenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Munzer, a lui Johannes vonLeyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvântări pline de adevăruri şilucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, darexista de fiecare dată câte un adevăr scandalos — blasfematoriu — cudesăvârşire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea. Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este oformulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm.
  12. 12. A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianucă Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori căBalzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu,admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Cândalături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doişi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ţine coşul pieptului:este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cuferăstrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patrucei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi laghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva,Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin, la fel,cei care nu puteau să nu se cutremure văzând că sunt sortiţi morţii toţicugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin.Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielilesale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşamai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Călinescusau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumulcel fără pulbere. (Şi atunci, nu după ce renunţaseră la măreaţa lucrare chiar cei ce oiniţiaseră, sfidând astfel jurământul depus de muncitori la locul de muncă:nu plecăm de aici până nu-l vom termina! Aşa cum desigur mai original arfi fost cine ar fi spus fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai marecorifeu al tuturor ştiinţelor, că E=mc2 nu este o formulă idealistă.) De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fiaritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osânditde tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bunsă afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut înmod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane înperioada când altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei:chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau proceseleînsoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepseleadministrative; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şicu doi fac patru. Evidenţierea de către părintele Stăniloae a marilorabuzuri săvârşite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de cătreprofesorul Giurescu a jugului turcesc luau — oricât de savanţi şi de bineintenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari — un aer foarte înrudit cu 21-ul luiCaţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, fie spus fără pic de răutate ori lipsăde respect, dar şi fără convenţionale ocoluri. Mi-a trebuit însă timp îndelungat până să-mi pot descărca inima înscrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2şi 4, cu înfăţişarea lor atât de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi(vorba lui Manole) de onorabilă; până ce, în sfârşit, să pricep că formulaaceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerându-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecaredată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi aiistoriei suntem şi tot sub vremi. 31 decembrie 1959 Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de oanumită epocă istorică, întocmai după cum Schelling arată că
  13. 13. romantismul nu este o şcoală literară aparţinând unei faze a evoluţieigustului, ci una din permanentele propensiuni ale sufletului omenesc.Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a doveditdintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autenticsenatoriale. După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit: — Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi,că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, cândspui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic înlume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum. Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scaratrăsurii — marţial : când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prinatelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru totîmi vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pefuriş, mi-e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc penimeni şi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lângă minepână luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape decaraghioslâc. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ceînseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu opensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoimi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declaradevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numainecazuri toată viaţa, măcar acum la sfârşit să-i îndulcesc oleacă zilele; şi,ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinţei, şi pe deasupracu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte. (Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căinţa, căţel cuminte, vinepe urma paşilor ei.) În parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milăde fiul ei rănit, îi deschide porţile cetăţii şi îl doftoriceşte. Cât de puţin eparodia la curent cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pecare le poate rezerva o garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca MistereleParisului). Ascultându-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru minecă Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia luiBolintineanu. De vreme ce bătrâiielul, ce evreul e în stare să-mivorbească precum o face, oare ce nu-i cu putinţă? Artificialul e deopotrivăde răspândit ca naturalul, teatrul ţine de esenţa vieţii. Comeille descrieoamenii aşa cum sunt, iar la sfârşitul anului şcolar în recitările elevilor dinclasele primare (eu într-a treia: Ai avut credinţă Rege, şi de-aceea aiînvins) se spun banalităţi. — E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile levei avea liniştite — (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-arbate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor alacuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fiîngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieştinumai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iarnoaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi detreabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mieinima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor alacuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur. Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial,mă impresionează îndeosebi. Doar că şase luni când ţi-e frică e cât oveşnicie. Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:
  14. 14. — Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru luni. Vezi, ia-ţi numailucruri uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămânsă nu-mi vorbeşti nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare.Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit. Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba şimănânc cu destulă poftă (de mâncat, mânca pe aparatul de tortură şiosânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns decuminte. Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftitla dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă — şiprima, singura mea dragoste din tinereţe. Îmi povestesc cu toţii (au doicopii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort,în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar ştică, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste treizile va fi puşcăriaş... Îl întreb pe avocat, aşa într-o doară (cu toate căacesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tatasingur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri,îngândurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare... 3-4 ianuarie 1960 Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ţi dea probabil opt ani. Ameu grijă să-ţi las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza dinvânzarea aparatului de radio, a maşinii de gătit, a buteliei de aragaz, acărţilor — să găseşti ceva când ieşi. (Despre confiscarea totală a averiicondamnaţilor politici habar nu are.) Luni dimineaţă mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verificgeamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plâng nicimăcar o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicţie,nici gând. Mă întâlnesc pe stradă în ajun cu profesorul Al. EL, fost spirist, căruiamă apuc să-i spun — atât de emoţionat încât îi ghicesc mirarea înduioşată— că există şi evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nici oîndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. I-am vorbit foartedeclamatoriu. Se uită lung la mine. Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănitrău. Tata însă — în pijama, mititel, grăsun, voios — e numai zâmbete şi-midă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul lagară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului până-n clipa finală: — Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorbaaşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Sănu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce până la uşă, ia poziţia de drepţi şi măsalută milităreşte. — Du-te, îmi spune. Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poartablocului. Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada maiîntâi cu desăvârşire deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face bruscapariţia de după colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior. — Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate.
  15. 15. Două: Într-o noapte, şi-i foarte târziu, încăpăţânându-mă în negaţie —asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimulroman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova?(constat că pentru un fricos ca mine încăpăţânarea este singurul liman) —sunt ameninţat: o confruntare cu şeful lotului. Mai întâi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca oameninţare. (Sunt încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gândul de a-lrevedea pe Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourileSecurităţii cu un fost reprezentant de vază al intelectualităţii„prolegionare" m-a şi purtat pe aripile zglobii şi tâmpe ale imaginaţieiadolescentine, ale imaginaţiei aceleia candide şi dezarmante pe carebătrânii cei mai hârşiţi în banalitate, tăvăliţi în mediocru şi spălăciţi derenunţări tot o mai poartă în ungherele pitulate ale sufletului, acolo undeprostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca treponema gonită debismut în străfundul marilor organe interne: va fi ceva dramatic şi nobil şimult eroic. Ne vom întrece în a tăgădui. Ne vom întrece în a ne apăra unulpe altul. Ne vom zâmbi. Ne vom strânge mâinile. Vom suferi laolaltă. — Să vină şeful, domnule anchetator, să vină. Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o lungă aşteptaretăcută e introdus Dinu Ne. Mi s-a dat straşnică poruncă să nu scot nici o vorbă, stricându-mi-seastfel multe din elementele proiectatului eroism. Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi mă uit; suntconcentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogovprivind-o pe maică-sa, Marfa.) Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de amă exprima este şi înfăţişarea fizică a lui Dinu şi ţinuta lui. Înfăţişarea:slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în ţoale ponosite care nu stau, ci atârnă peel; au trecut numai un an şi câteva luni de când nu l-am văzut şi pe cenecunoscute versante ale lunii (luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceianegri, care-s coşmarul meu, care — aveam să înţeleg abia mai târziu —simbolizează întunericul ca opus al luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţilumină... El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează înîntuneric...) Ochelarii negri nu-s un simplu accident poliţienesc, unprocedeu de intimidare folosit în faza cercetării. Nu sunt nici măcar otehnică rafinată de atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentrucă sunt cei superiori. Sunt mult mai mult — şi de aceea sunt atât deînfricoşători (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi de viaţădătătoarei Tale cruci şi fereşte-mă, Doamne, de orice rău amin! zicescurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori întăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugaţi-văneîncetat) -, sunt semnul şi pecetea fiarei, tată al minciunii şi prinţ alspaimelor, voevodul întunecimii. Ţinuta: stafia aceasta slăbănoagă şijerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată de gardian cufaţa la masa de lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s-a vorbit, a şiluat poziţia de drepţi. Nu i s-au scos ochelarii, eu n-am voie să vorbescaşa încât nu are de unde şti că sunt prezent. Din tot scenariul meu s-a ales praf şi pulbere. Suntem în aceeaşiîncăpere şi totuşi plutim pe orbite diferite — practic el e pe Alfa dinCentaur -, ca electronii cei fără de suflet, ca naţiunile ostile din cadrulcine ştie cărui imperiu asirian bazat pe cuceriri, ca speciile animale -raţe,curci, pui, mâţe, cocoşi, câini, capre, viţei — care-şi duc paralel şiindiferent viaţa-n ogradă, ca toate aceste orătănii, caprine şi bovine al
  16. 16. căror singur loc geometric comun suntem noi oamenii, şi noi atât dedeosebiţi de ele, de reduşi la interjecţii şi onomatopee pentru a putea săintrăm în legătură cu ele, de aflători pe cercuri care nu se întretaienicicând. Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă unlung şi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii. Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-l pronunţă cu nepăsare,înşiruit. (Din dosar, în preziua procesului, voi afla însă că figurează primulpe lista prietenilor cu care se frecventează.) Examenul e scurt şicandidatul a răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de câteva ori.Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsecvios, de săracresemnat şi ascultător, cum erau cerşetorii şi sărmanii — şi cum secuvenea desigur să fie — în romanele pilduitoare ale veacului trecut, cândsocietatea înflorea puternică şi stabilă, când fiecare stătea cuminte lalocul său şi se purta potrivit cu starea lui, când bogaţii calmi şi neroşi deîndoieli distribuiau domol pomenile, iar obidiţii, cunoscându-şi rostul, leprimeau covârşiţi; când domnii purtau seara numai frac (poezie dedicatăAnettei: deseori când plouă / mă gândesc la ce frumos era / în anul o mienouă sute nouă); când osândiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gâdelui,neapărat, blagorodnicia voastră. Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune luiOnea (care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bundecât şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule,nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărât să mă port bine. Nu strig pentru cămi-e teamă şi mie şi pentru că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copilcăruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă, zgribulit îndezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. şi la anchetator cum s-aruita ţâncul la oamenii mari care nu-s ei buni decât să făgăduiască şi apoisă nu se ţină de cuvânt, să te piardă din vedere, să-ţi plimbe prăjitura pesub nas şi să te trimită, zâmbitori şi cruzi, la culcare. Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceastamult mai târziu, când am fost adus înapoi de la Gherla, mai întâi la Jilava,apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor într-un proces. T. are acum un felde statut de martor de profesie: n-a fost trimisă la penitenciarul deexecutare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum îl chema dom le pegeneralul inginer belgian care a construit forturile, începe cu B? Aş, de unde,Bartholdy e ăl care a sculptat statuia Libertăţii de la New York...) şi o scotla tot felul de procese din partea acuzării. De data aceasta — şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe -numai sunt cel ce am fost. M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că suntpuşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine,ştiu să mă apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând.(Asta e dealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii:noi i-am auzit râzând şi, vrând nevrând, greu de tot, încet, împotrivanoastră înşine, luptând, rezistând, a trebuit până la urmă să ne trezim şinoi, să dobândim acces la condiţia atât de anevoie de înţeles şi derealizat — a şmecherului.) În procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine(Ce, mă, îii dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici că au fostconversaţii banale?) şi nu m-au putut folosi ca martor. Am plătit din grospentru aceasta şi mi s-a pus mai târziu problema dacă merita s-o fac.Sunt şi unii care susţin că nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la
  17. 17. proces, oral, declari ce vrei, acolo spui adevărul şi-ţi împaci conştiinţa. Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi-au pusabilii întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poţi afirma căretractezi şi că nu ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi că e om de treabăşi vechi progresist şi că şi zi-i şi descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul şiîncheie pace cu tine însuţi şi turuie şi dă-i — cât te-o lăsa. De ce? Pentrucă tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete, ca la noi) nu are nicio valoare şi nu se consemnează, ori dacă se consemnează, seconsemnează numai de ochii lumii (când e), acolo; declaraţiile date înfaţa tribunalului nu sunt trecute la dosar decât dacă se mărginesc la aconfirma şi menţine cele declarate la anchetă. Hotărârea se dă numai pebaza actelor aflătoare la dosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şiiscălite, deştepţilor. Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un postradiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefondefect, pe ecranul unui film mut. Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nunumai eu am făcut progrese, a făcut şi ea. Umple un proces-verbal atâtde perfect, de tipizat, de corespunzător, vorbeşte atât de conform cuceea ce se aşteaptă de la ea să spună — de acordat -, ofiţerii o tutuiesc peun ton atât de familiar şi de binevoitor-dispreţuitor încât mă apucă iarameţeala, o ameţeală de data aceasta însoţită de spasme intestinale şide un fel de aprigă luciditate duşmănoasă. Poate că acum e — lapatruzeci şi opt de ani — momentul în care trec de la copilărie lamaturitate, de la visare la cunoaştere, la awareness. Mă „lămuresc". Asta-i lumea şi ca dânsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod. Şi deavere şi de unt, dulceaţa de pe pământ. Baba dacă ar avea roţi ar fitramvai, dacă ar avea un coif ar fi ministru de război. Acum, pentru primaoară sunt şi eu cu adevărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracţii însprelegionarism, înăbuşite, înfundate, inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi măcuprinde, contradictoriu, şi-o milă, şi-o groază înduioşată, apoasă. Câtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şia spus... şi am spus... şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poatesă fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi având halucinaţii auditive. N-am. Şi de cesă nu se poată, mă rog? Iată că se poate. Totul se poate. Orice se poate.(Dacă s-a dus să depună că doamna Brăiloiu făcea propagandămonarhistă, proslăvindu-l pe Carol. O văduvă care plimba copiii de ştabiprin Grădina Icoanei învăţându-i să vorbească franţuzeşte, o singuratică,o năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra dispreţuindu-l şiduşmănindu-l pe Carol al II-lea nu mai puţin decât mine.) Putereacombinatorie în domeniul moral nu are limite. Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, bechertomnatic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit încredinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de torturăde pe care şuroieşte sângele, pe care stă unul căruia i se destramăbojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorât, cu încetul,ci şi batjocorit, mai ales batjocorit — şi mai ales omorât, ca vita jertfită, caucisul ciopârţit cu satirul de un oarecare spintecător. Maţe sfârtecate,năduşală, sânge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotelebisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul deCrăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nubomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratelelui Vasile, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale
  18. 18. glumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 — atât deumil şi deci atât de maiestuos, atât de ascuns şi deci atât de strălucitor,nu, nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic (şi oricum evocator alfastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturilede împăcăciune atât de lesnicioase de fapt şi, oricum, de izvoditoare depace, linişte şi subterană mândrie, ci asta: crucea adevărată, enormă,puturoasă, indiferentă; mânjitură, scârbă... Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite-ţi marfa, uite pecine ne-ai adus? Parcă nu-i decât un ecou, o reverberaţie, o durerefantomă ca aceea din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu,care acum mă învârtoşez, care acun pentru prima oară ştiu ce poate fidurerea când se apucă de treabă pe răpunere şi cu temei şi n-o maiamortizează şocul surprizei, n-o mai îndulceşte ciudata elevaţie careînlăuntrul nostru ţine hangul primei dezamăgiri — şi se pune a fi ceea ceeste şi se pricepe a fi — (Camus: De la un anume punct al suferinţei şinedreptăţii încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, şidurerea e sihastră) -; eu care acum ştiu tot atât de puţin a vorbi ca şi cumsingurele limbajuri pe lume ar fi algol, cobol şi fortran, eu care acumîncep să mă îndepărtez din locul unde mă aflu cu viteze apropiate de aleluminii: de data asta l-am luat de la început pe NU în braţe şi-l ţin strâns,bărbăteşte. Mint liniştit. M-am şmecherit doar. I-am auzit râzând, cum de-aş vrea să le pot spune şi dragilor mei londonezi: you didnt hear themlaugh6, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să learăt că nici cele două bătrâne canalii bărboase nu-s mai bune nici ele —tot aia e pretutindeni, la fel — două pramatii, două podoabe, cum îi placea grăi cu predilecţie lui Onea. M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevăruluiînsingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, lacalmul rece e şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina,despre care Stephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale auniversului va domni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un felde alte particule materiale decât fotonii. Totul nu va fi decât lumină. Eralumina cea adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat dinDumnezeu adevărat... Februarie 1962 Şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. loan 16,22 Aşa şi eu să mă ţin drept! Să nu-mi pierd sufletul. Paul Claudel Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi aureputaţia unui regim şi mai sever decât „pe secţii". La 34 ajung venind dela „secret4 unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-ocelulă neîncălzită de când a fost construit fortul — odată cu inutilacentură din jurul Capitalei — de către inginerul Brialmont. Frigul, maiteribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătrunsadânc...
  19. 19. Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonierUngureanu, care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mizâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţaunui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefuluide cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă demine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit culuare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, omatahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zicecă-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cunumeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e unmaţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater devulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele maifericite zile din toată viaţa mea. Cât de absolut de fericit am putut fi încamera 34! (Nici la Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzilenesfârşite ale misterioasei Londre; nici pe mândrele dealuri aleMuscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.) Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special degardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrânilor împotriva noiigeneraţii. care merge până la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caraliipentru făurirea frontului comun împotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor.Un chip de solidaritate de generaţie şi vârstă, foarte asemănătoare cusolidaritatea de clasă datorită căreia unii ţărani, muncitori şi miciamploaiaţi urăsc pe codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprigdecât pe reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat în toatăcelula o sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este ceamai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ceştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie,ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holulhotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şilimonadele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştiael, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prinînvăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai SemenoviciLeskov ce bine a grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu unfolos. O să ai parte de-o bună distracţie în mormânt. Închisoarea fiind şiea un mormânt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poeziinu se va plictisi niciodată în puşcărie — şi nu va fi singur. Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul,Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topârceanu (are deosebită căutare), mii(cred) de versuri de Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cualfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins şi o mulţime dinVerlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui Arvers, fireşte (Ma vie a sonsecret, mon ame son mystere7), Samain — Au jardin de l Infante — ceea ce,când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din laMedeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moşu. Îmigăsesc deîndată un cerc de tineri care vor să înveţe Luceafărul şiaşteptau pe jăratec să vină cineva care să-l ştie. În cameră se mai află şiun tânăr pastor luteran din Braşov, cu aspect de Gosta Berling; germanaîi e limba maternă şi e poet el însuşi. Înfocat admirator al lui Rilke din carea tradus; şi cunoaşte nenumărate poezii ale marelui poet, pe care lerecită superb, cu o simţire vibrantă şi un tâlc nemaipomenit; are orăbdare de fier şi o bunăvoinţă refractară oboselii. Totul la el penduleazăîntre semizeu şi sfânt. Dacă ne-ar spune că
  20. 20. Mein Vater Parsifal trägt eine Krone Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant8 ori dacă ne-ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a saRheinfarhf9 de-a dreptul la Reduit l-ar crede orişicine. Bruder Harald Sigmund — căci aşa îl cheamă, îndeajuns dewagnerian — se dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe carepuşcăriaşului îi este rareori dat s-o întâlnească, dar de la care, când dă deea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos caîn salonul prinţului de Conti unde se serveşte le the á 1anglaise, mereuzâmbitor şi demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori VanLoo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în oriceclipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunicetot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, puternic,nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenăvrăjmăşie faţă de vremurile de astăzi şi împotriva democraţiei din tramvaila orele de vârf. (Ce te împingi? dacă mt-ţi place ia-ţi maşină mică! nu ţi-ar fi ruşine să-ţi fie, nu că-i fi tu leu!) Uite că-i un leu, uite că există şi lei!Uite că nu sunt numai năpârci şi târâtoare. Uite că poate însemna viaţa şialtceva decât supremul ideal al menţinerii rândului la coadă ori alscoaterii vecinului din camera de alături spre a te extinde în locul lui. Prezenţa tineretului — incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căcisunt mai toţi tuberculoşi), mai blând şi mai vertebrat decât bătrânii — şi apastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, demedievalism hieratic; fâlfâie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoaretăişuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiucum, dar sosirea mea, respingător de slab şi impresionant de palid,duhnind a ger, dârdâind până şi-n priviri, însoţit de o aureolă de grevist alfoamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă sfidare arealităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi dinOastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şipsalmi, învăţaţi mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţârcovnic onorificla o mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a figentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dis-de-dimineaţă până searapoezii, pe nerăsuflate, şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald sedepăşeşte pe sine — recită, traduce, predă — şi relatează pe larg — cumodestie, dragoste şi simţul ecumenic al relativităţii — viaţa şi doctrinadoctorului Martin Luther. De pretutindeni — ca norii de munte — se iscă şise condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de seamănpe care numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fifost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui René de la Arles ori a uneicourt damour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, cevafoarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry deMontherlant, pe Ernst Jünger, pe Ştefan George, pe Marlaux, peChesterton, pe Soljeniţân, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox,încăpăţânare, sfântă nebunie şi voinţa de a transcende cu orice preţmizerabila condiţie umană; ceva ce evocă numele aristocratice alesedrept cele mai exaltante de Barbey dAurevilly: Hermangarde de Polastronşi Enguerrand de Coucy; ceva care, fără să înţeleg prea lămurit cum, îmiaduce dureros aminte de neizbutitul atentat din 20 iulie 44 al lui vonStauffenberg şi al aristocraţiei germane10. Ceva ce-mi trezeşte în memorieşi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două teorii, cu
  21. 21. totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omulcoboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav.Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: ceicare cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat dinmaimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi deDumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu". Ceva caresună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr: „Unde-i Vodă Caragea?Iancu vrea să-l vadă!" Ceva ce-mi confirmă în chip strălucit şi tangibilafirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţea lumii ne pătrundeîn suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp". În celula 34, bucuria —izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare — şi durerea (căci domneşte unfrig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fieviermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază,bruftuielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţisub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul,inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vacamănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisicamănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care oasimilăm, dintr-odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţatede la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie: Wanderer tritt still herein Schmerz versteinerte die Schwelle; De erglänzt in reiner Helle Auf dem Tische Brot und Wein".11 Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de dupăîmpărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge.Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot?Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatrăşi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnulsigur al pierzaniei. Dar numai entuziasmul nu lipseşte în camera 34, şi dacă aşa staulucrurile nimeni şi nimic nu-i pierdut. Nu ne este ruşine nici de exaltări larece şi de un fel de neîntrerupt extaz, prevenitor şi solemn, tot potrivitrecomandării lui Dostoievski ale cărui cuvinte „Omul nu există decât dacăexistă Dumnezeu şi nemurirea" le repetăm surâzând cu subînţeles şi ni separ orbitor de evidente. Şi aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase şi la 18:că minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii.Adhemar Esmein, pe planul dreptului constituţional, constatase desiguracelaşi lucru când susţinea — împotriva aşa-zişilor realişti ai ştiinţeijuridice — că ficţiunile sunt şi ele realităţi. Minunea în celula 34 este ştiutăşi acceptată ca un fapt indiscutabil. Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecându-ne în ane ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cât mai plăcută unul altuia. Opercheziţie îmi confiscă singura sticluţă unde îmi păstram lichidul negrucare — spre norocul meu — ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea înlocul mai consistentului terci. Deoarece nu mănânc nimic din câte ni sedă, „cafeaua" îmi e o preţioasă rezervă. Confiscarea sticluţei ia proporţiide pierdere catastrofală. Percheziţia a avut loc dimineaţa şi pentrudeţinerea sticluţei am fost violent surchidit şi ameninţat. Seara, la orastingerii (nominală, pentru că becurile nu încetează a-şi răspândi
  22. 22. puternica lumină), când dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă,mai mare decât cealaltă. Binefacerea e conformă cu cele mai stricteprecepte critice, fiindcă nu ştiu cine a pus sticla, nu pot întreba, nu potafla. Binefacerea aceasta (şi cum de a scăpat preţiosul obiect de la opercheziţie severă?) e act gratuit în deplin înţeles gidian, e şi mai gratuitădecât crima lui Lafcadio. Absoluta discreţie recomandată de Mântuitorul eprezentă neîntinat. Gestul acesta mă copleşeşte, mă trec fiorii orgoliului,mă clatin şi — s-ar fi putut altminteri? — îmi ud aşa-zisa „pernă" cudulcile lacrimi fierbinţi ale fericirii. Ianuarie 1960 În prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la„Universul", prins într-o mreajă de încurcături primejdioase. Mă primeştecu multă, dar şi străduită bunăvoinţă. Se vede cât de măcinat e dehărţuieli. Fiind nou venit nu mi s-a luat pâiniţa adusă de-acasă şi-i dauprilejul, după doi ani, de a mânca o bucată de pită albă. De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major Onea dintre „metodele de simplă securitate", cu mine a preferat-ope a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat înpicioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şirece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitateamea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt puspe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şiea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape — almeu şi al lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tânăr ca mine)mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul. Într-o seară târziu, când sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburareadeşi nu sunt vătămat. În câteva cuvinte îi relatez — din josnic instinct alconfesiunii pălăvrăgite — ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntatcu ea. Ofiţerii îşi manifestaseră nemulţumirea faţă de „marfă", dar nustăruiseră, iar la urmă — mirabilis res — aprinzându-şi tacticos ţigările şiapucându-se de taclale, ne-au făcut semn că putem să ne apropiem unulde altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi-a vorbit. Nu-irăspundeam. Sunt fâstâcit însă, nu aud bine şi-mi pare că totul dureazămult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actorifiguranţi, în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalţă glas eroii piesei. A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofiţerilor că terminasem. Fărăgrabă, m-a sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios. Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi vrednică detrecut în analele Securităţii. Îmi cere să i-o repet, o gustă şi nu înceteazăde a comenta: „Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată". E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi renunţ laexplicaţii mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i-au plăcut, l-audistrat, l-au liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecataîmpărăţie a bârfei, e pornit pe nesfârşitul drum de caravană al uimiriibărbăteşti în faţa sfinxului feminin. Ich bin der Raeuber Orbazan.12 În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voiesă te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie.)Când se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit,tulburat că nu mă pot asocia, decât printr-un vag şi neconcludent gest depoliteţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce. În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se
  23. 23. roagă mult, recită rozariul Sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să măbotez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire,încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare,ajunsă în stadiul nerăbdării. Când mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţăcondamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şimuncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e delocprobabil să pot rezista până la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cumînsă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot face. N.N.P. — deţinut mai vechidecât M.M. — mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi căvoi găsi fără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a măboteza, clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcăriisunt pline de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, faptae gravă; primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărât, să folosesc cel dintâiprilej. Imposibilul. Acesta ni se cere. Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi niciliniştea măruntă.) Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c est álimpossible quon est tenu. Preceptul de drept (á limpossible nul nest tenu)are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic. Atâta doar că există două feluri de imposibil: există imposibilulimposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil — cel fizic — nuare deloc o importanţă şi e lipsit de semnificaţie. Exemplul dat de vechiijurişti — deşi astăzi nu mai are haz — e cât se poate de concludent: nu tepoţi obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spunămare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de amerge în lună. Ţi se cere — şi-i cu totul altceva — luna de pe cer. Şi depreferinţă albastră. Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem niciconcepe, nici pretinde paradisul. Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regimtiranic. Ce puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiunestrigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuieosândiţi că n-au făcut nimic, că s-au supus şi au executat. De aceea şisunt procesele de la Nürenberg o greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteauface — şi fără risc: puteau să nu săvârşească păcatul de prostie, puteauadică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi-n silă, sămai amâne niţeluş, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetişor de tot.Asta puteau — şi din păcate mulţi n-au făcut-o. Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfânt sau erou saucreştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (Şi uneiacţiuni care transcende şi rupe monotonia vieţii automate este depresupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns prin nepăsare.) S-ar putea cadefiniţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilulposibil. Nu poţi — om de pe stradă — călca pe lună sau pe Marte, dar lunade pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este cu neputinţă încadrul prudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii. Executareanegrăbită, şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine deimposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu-s opiedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică maigrea ce poate fi înlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial
  24. 24. examinată) de imposibilitate. (Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într-o biserică — ai căreiîntemeietori au ştiut să spună nu împăraţilor romani — sau n-ar avea şicasă, unde-şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufniţa stălângă înţeleaptă zeiţă Pallas, pricina este că numai după pripa zileiurmează gândirea, nocturnă şi calmă.) Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atâtde nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îispune „lipseşte din faţa mea", decât îl blestemă. Parcă Hristos ne cere sălucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-itimpul meu! Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a-lîndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni penegândite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seamade termene şi contracte. Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşaprietenie... Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fieurmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc saude mod. Iar Domnului cât îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi! — Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi-achemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa, este însuşi Dumnezeu: peacela care, restituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne,te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat", stăpânul nu-l contrazice, dimpotrivă îi confirmăcaracterizarea, repetând-o (Mat. 25, 26). Şi imediat după aceea urmeazăstraniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de lacel ce n-are şi ceea ce are i se va lua." Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care nile făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cuDumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fimîntotdeauna creditori şi beneficiari pasivi. Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dămde la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative.Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! facşi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-amînţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret considerăDumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor nise cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi. — Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şidin casa tatălui tău", „Ia-ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar",„Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şiumblă". Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare;Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsipretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.) Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, seosteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă latreburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) orine spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)! — Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi aîncepe să întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câtevapuţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More augrijă — îndreptăţită grijă — să-i spună catolicii englezi), adresate unui
  25. 25. prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şiserioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust I make myself obscure13. Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred,Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toatăBiblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divinăa creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globulpământesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unuiconcurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" mi separe şi mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi tainaactului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale coduluigenetic — numai misterul nu le lipseşte! — sunt lăsate mult în urmă. Nucred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred devreme ce-i spun „Doamne" lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog săvină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece denecredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată,legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şinu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa.Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când nedăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa oscoatem din inefabil, din candoare. Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog:ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legatăde paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă ladeznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sare,infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţecombinatorii — rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii înlacrimile încrederii. — Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotulde frate al pictorului Gh. Petraşcu — mi-a fost dat să cunosc şi nefericireacea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eramprins în capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur — darpărea exclus să nu fie aşa -, în situaţia de a nu mă putea destăinuinimănui, nici omului de treabă alături de care mă aflam. Şi-ncuiat în vreopatru-cinci metri pătraţi. Genunea era lângă mine: mişunând, ca-npovestea lui Poe14 de şerpi, şobolani, apă puturoasă, întuneric şi viermi.Spaţiul, adică nu: timpul — la mine, spre deosebire de nuvelă -serestrângea inexorabil. Iar cât despre trupele generalului Lassalle — carela Poe aduc soluţia liberând pe deţinutul inchiziţiei — mi se spusese laanchetă: cu roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de aceea înjargon de puşcării, deţinuţii de drept comun — ei, pinguinii — ne spuneaunouă: Americanii) şi tot veneau, cât despre trupele generalului Lassallenici gând, s-au stins miracolele secolului nouăsprezece. Atunci amcunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre,întunericul, derâderea, colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face, capultrage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şide nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie. Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cuochii închişi; în cuptorul încins. Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert,ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocireaînsăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de ruşine. Nu mi-afost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat. — Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa)imaginile şi gândurile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndelete
  26. 26. cum s-au petrecut lucrurile, s-o iau de la început. Aflând la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („Marchiza", latelefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va veni repede şirândul meu. Trecerea câtorva zile fără să se fi întâmplat nimic îmi stârneacrescând mirarea. Dintre toţi câţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavalliereram singurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a încurajatspunându-mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar că se cuvine săexaminăm toate eventualităţile. Ne sfătuim şi eu ajung în sinea mea lasuperstiţioasa concluzie că dacă nu sunt arestat până la sfârşitul anului,înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi fac unsoi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din adâncuri neştiute că nugreşesc. Treizeci şi unu... De fapt treizeci, căci cine are să se apuce dearestări în ziua revelionului? Îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică pânăatunci, sărbătorim amândoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşitoptzeci şi doi. Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap. Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul — care slăbeştevăzând cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-l fi pus în gardăprin efectuarea atâtor analize şi a biopsiei — cum, încercat de cumplitedureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picurăzilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi deneînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce maiidioate. Ba mă şi vizitează gândul nebunesc că, cine ştie, că toţi aucomplotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. Îmi jocteatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu unbobârnac. Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun — dintotdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu sepoate să nu te frângă — care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patrucitesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de dataaceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi. Şi apoi începe să mă poarte gândul la revelion; mă grăbeşte să-lpregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar — măînţeapă mintea — nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atât de binearestat la întâi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totulfără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu, s-a zis, nu voi mai fi arestat în veac. Până în treizeci şi unu pericolul îl simtintens, iminent, la pândă. În tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mamalui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei măimpresionează. De dimineaţa şi până seara e la biserica Batistei, cuacatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ — unancien beau 15 — („Lasă că nor hi atât di răi şî iei. I-or şerta, li-o traşe osăpuneală-n leşe şî li dă drumu să se înveţe iei minti") — că lucrurile suntireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul meucontact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa credeîn minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-laştepte pe părintele Cazacu, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie. Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu ovoce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte cămă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam:a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. PeDoamna Băl, atât de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinându-măîn poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, când vii dinspre

×