• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content

Loading…

Flash Player 9 (or above) is needed to view presentations.
We have detected that you do not have it on your computer. To install it, go here.

Like this document? Why not share!

Teoria generala a dreptului unitatea iii

on

  • 826 views

 

Statistics

Views

Total Views
826
Views on SlideShare
826
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
17
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Teoria generala a dreptului unitatea iii Teoria generala a dreptului unitatea iii Document Transcript

    • 3. RAPORTUL JURIDIC ùI IZOARELE DREPTULUI Raportul juridic 74 Izvoarele dreptului 86 Obiectivele specifice unităĠii de învăĠare 73 Rezumat 102 Teste de autoevaluare 102 Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 103 Bibliografie minimală 103Obiective specifice: La sfârúitul capitolului, vei avea capacitatea: • să descrii conceptul de raport juridic; • să argumentezi în maxim două pagini organizarea ierarhică a izvoarelor dreptului; • să precizezi statutul jurisprudenĠei úi al doctrinei juridice în raport cu problematica izvoarelor dreptului”. Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului3.1. Raportul juridic3.1.1 Conceptul de raport juridic, Trăsăturile raportului juridicConceptul de raport juridic Ca sistem al normelor juridice, dreptul nu este un scop în sine. El are menirea de a reglementa conduita oamenilor în relaĠiile interindividuale úi în planul vieĠii sociale, în conformitate cu interesul general úi valorile admise. În relaĠiile lor reciproce, normate juridic, oamenii trebuie să se comporte după prescripĠiile normelor juridice. Această comportare se concretizează în stabilirea úi îndeplinirea unor drepturi subiective úi a obligaĠiilor anexate acestor drepturi, astfel încât relaĠiile dintre oameni iau forma specifică a raporturilor sau relaĠiilor juridice. Dacă raporturile politice úi morale îúi extrag conĠinutul din impactul normelor politice ori etice asupra conduitei umane, raporturile juridice iau fiinĠă prin acĠiunea dreptului. PrescripĠiile normative, exprimate în mod generic, ipotetic, impersonal, se materializează în raporturi juridice determinate: participanĠii devin purtători sau titulari ai unor drepturi úi, corelativ, ai unor obligaĠii juridice. Se pune problema dacă formarea úi desfăúurarea raporturilor juridice concrete epuizează modalităĠile de realizare a funcĠiei sociale a dreptului în cazul tuturor categoriilor de norme juridice. S-a avansat punctul de vedere că raporturile juridice acoperă ansamblul modului de transpunere a dreptului în viaĠa socială, că norma juridică ar fi literă moartă în afara raportului juridic în care se manifestă concret drepturile úi obligaĠiile juridice. Există însă, aúa cum s-a remarcat cu îndreptăĠire, úi norme care îúi realizează menirea de a reglementa relaĠii sociale fără să creeze raporturi juridice. Este cazul, mai ales, al normelor prohibitive care, cerând abĠinerea de la producerea faptelor interzise, se realizează, dacă sunt respectate, fără să se creeze raporturi juridice (Motica I. Radu, 1995, p. 190). SituaĠia este valabilă úi pentru normele de drept care consacră drepturi absolute úi universale (opozabile erga omnes), precum normele dreptului constituĠional care statuează drepturi úi libertăĠi fundamentale (libertatea conútiinĠei, dreptul la siguranĠă individuală ú.a.). Deoarece acestor drepturi le corespunde obligaĠia ce revine tuturor celorlalte subiecte de a se abĠine de la acĠiuni care să împiedice realizarea lor de către titulari, úi acest tip de norme se realizează fără producerea ca atare a unor raporturi juridice. ùi aici, raportul juridic este provocat doar prin încălcarea normei. În cele mai multe cazuri, raportul juridic ia naútere, se modifică ori încetează numai dacă intervine un fapt juridic care să provoace acĠiunea normei, fapt care împreună cu norma însăúi reprezintă condiĠiile raportului juridic. Aúadar, raporturile juridice constituie o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice, raporturi a căror formare, modificare úi încetare are loc, de regulă, prin prezenĠa unui fapt juridic (acĠiune omenească sau eveniment) úi în care părĠile se manifestă ca titulare de drepturi úi obligaĠii ce se realizează, dacă este necesar, prin intervenĠia forĠei publice.Teoria generală a dreptului 74
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptuluiTrăsăturile raportului juridic Spre deosebire de normele de drept, care promovează valori juridice ce trebuie sau urmează să se realizeze în relaĠiile umane, raporturile juridice Ġin de sfera relaĠională, faptică, a juridicului. Raporturile juridice comportă anumite caracteristici: a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale; ele iau naútere ca relaĠii între oameni, fie ca indivizi, fie organizaĠi în diferite colective. Dacă nu orice relaĠie socială este un raport juridic (pentru că acesta din urmă are un conĠinut conferit de normele juridice), totuúi orice raport juridic este cu necesitate o relaĠie socială (fiind o relaĠie între oameni). Deúi are un conĠinut social, raportul de drept, prin forma sa juridică de manifestare, se deosebeúte de relaĠiile sociale cu caracter economic, politic, moral, religios etc. Chiar úi în situaĠia în care unele raporturi juridice se referă la lucruri, ele nu încetează să fie relaĠii între oameni. În raporturile juridice de proprietate, de exemplu, nu stau faĠă în faĠă oamenii ca proprietari úi obiectele asupra cărora poartă proprietatea; aici este un raport juridic între oameni, cu privire însă la lucruri. ùi raporturile procesuale sau procedurale, deúi au un caracter exclusiv formal úi nu vizează, în consecinĠă, un conĠinut nemijlocit social, îúi păstrează, cu toate acestea, caracterul social, deoarece, cuprinzând aspecte de tehnica aplicării dreptului, împlinesc o funcĠie de interes social. b. Raportul juridic are un caracter ideologic. În timp ce relaĠiile economice, ca relaĠii materiale, se formează între oameni, dar independent de voinĠa lor, având un caracter obiectiv, raporturile juridice se integrează în aceeaúi categorie cu relaĠiile politice, morale sau religioase, a căror formare este condiĠionată de momentul subiectual, al exprimării voinĠei. Ele sunt raporturi care, formate conútient, au un caracter subiectiv, manifestându-se ca raporturi nemateriale, ideologice. Dimensiunea ideologică specifică raporturilor juridice rezidă în faptul că ele sunt reglementate prin intermediul normelor de drept care exprimă voinĠa legiuitorului, ea însăúi expresie juridiceúte adecvată a voinĠei sociale generale, inevitabil determinată de opĠiunea ideologică (de interese úi idei) majoritară. În comparaĠie cu norma de drept, care poate păstra aparenĠele caracterului democratic chiar atunci când exprimă o voinĠă de stat antidemocratică, raportul juridic reflectă mai adecvat conĠinutul úi caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic ce funcĠionează în societate la un moment dat; în relaĠia juridică concretă úi în modul de realizare a dreptului se evidenĠiază contradicĠia dintre conĠinut úi formă, dintre spiritul úi litera legii.Teoria generală a dreptului 75
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului c. Raportul juridic se manifestă ca raport de voinĠă. ParticipanĠii la raporturile juridice îúi exprimă, mai mult sau mai puĠin activ, úi voinĠa lor proprie, în conformitate cu limitele úi condiĠiile precizate în norma de drept, care exprimă voinĠa legiuitorului. În cele mai multe situaĠii rezultă din însăúi norma de drept că raportul juridic ia naútere prin manifestarea unor acte de voinĠă din partea subiectelor de drept. Când apariĠia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice are loc ca urmare a unor evenimente, deci independent de voinĠa subiectelor, totuúi realizarea obligaĠiilor úi a drepturilor subiective reclamă manifestarea voinĠei părĠilor. În consecinĠă, se poate admite dublul caracter voliĠional al raporturilor juridice, decurgând atât din norma juridică, precum úi din voinĠa subiectelor raportului juridic concret. Dublul caracter voliĠional al raporturilor juridice nu se confundă cu caracterul bilateral sau contractual al unor tipuri de raporturi juridice concrete, caracterizate prin existenĠa celor două părĠi cu interese deosebite (vânzarea-cumpărarea, împrumutul, închirierea etc.). Tot dublului caracter voliĠional se revendică úi raportul juridic produs în mod unilateral, fără consimĠământul celeilalte părĠi (în cazul testamentului, de exemplu) sau chiar împotriva voinĠei acesteia (în cazul actelor de impozitare, de pildă). Sarcina de lucru 1 Prezintă în 10-15 rânduri semnificaĠia raportului juridic sub aspectul sferei relaĠionale a dreptului, dar úi al scopului reglementărilor juridice.3.1.2. Structura raportului juridic Raportul juridic are o structură cuprinzând elemente care îl condiĠionează: subiectele (părĠile), conĠinutul úi obiectul.Subiectele raportului juridic Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte oamenii, consideraĠi individual sau ca participanĠi la anumite organizaĠii. La încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puĠin două persoane, care se numesc subiecte ale raportului juridic. Unele dintre subiecte sunt, în cadrul aceluiaúi raport, titulari de drepturi, altele de obligaĠii sau, în mod corelativ, úi de drepturi úi de obligaĠii. Într-un raport juridic de drept financiar, de pildă, organele administrative obligă contribuabilii la plata impozitelor, iar aceútia au obligaĠia să plătească impozitele. În acest raport una dintre părĠi este titular de drepturi (organul administrativ), iar cealaltă (contribuabilul) este titularul unei obligaĠii. Dar în alte raporturi juridice fiecare subiect este deopotrivă titular de drepturi úi obligaĠii.Teoria generală a dreptului 76
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului De pildă, în domeniul dreptului civil, unde întâlnim numeroase astfel de cazuri, într-un contract de vânzare-cumpărare se creează un raport juridic în care vânzătorul are dreptul să primească preĠul obiectului vândut, revenindu-i corelativ obligaĠia de a preda obiectul; cumpărătorul este îndreptăĠit să primească obiectul cumpărat, revenindu-i corelativ obligaĠia de a achita preĠul obiectului. Natura unui raport juridic îúi pune pecetea pe determinarea concretă, individuală a subiectelor sale. În cele mai multe raporturi juridice sunt precizate în mod concret úi individual atât titularii de drepturi, cât úi titularii de obligaĠii (aúa cum este cazul raporturilor juridice de muncă, de vânzare-cumpărare, de plată a impozitelor etc.). Sunt însă úi raporturi în care doar unul dintre subiecte este precizat, anume titularul drepturilor, iar toate celelalte persoane rămân titulare de obligaĠie. Astfel, într-un raport juridic de proprietate, stăpânirea unei case este dreptul proprietarului, iar respectarea acestei proprietăĠi revine ca obligaĠie tuturor celorlalte persoane. Cum se observă, subiectul titular al obligaĠiei nu este individualizat. Numai când se nesocoteúte această obligaĠie se produce individualizarea, situaĠie în care se creează însă un alt raport juridic, în care este sancĠionat cel ce a săvârúit fapta ilicită. La fel stau lucrurile úi în dreptul penal. Legea ocroteúte o seamă de valori, garantând dreptul tuturor cetăĠenilor la viaĠă, la libertate individuală, la sănătate ú.a. Toate persoanele sunt titulare ai acestor drepturi; titularii obligaĠiilor nu sunt individualizaĠi, ei fiind, de asemenea, toate celelalte persoane. Individualizarea titularului de obligaĠie operează numai atunci când o persoană pune în pericol unul dintre drepturile apărate de lege, situaĠie în care apare un raport juridic de drept penal. a. Persoanele fizice - subiecte ale raportului juridic. Subiecte ale raportului juridic sunt, în cazurile cele mai frecvente, cetăĠenii statului. În relaĠiile lor reciproce ei produc cele mai diferite raporturi juridice: de familie, de proprietate etc. Se pot naúte úi raporturi de drept între cetăĠenii unui stat úi străini ori apatrizi (persoane fără nici o cetăĠenie). Participarea unei persoane la un raport juridic este condiĠionată de aptitudinea generală úi abstractă, stabilită de lege după criteriul vârstei úi al discernământului. Numim capacitate juridică tocmai această aptitudine generală úi abstractă de a participa la un raport juridic cu anumite drepturi úi obligaĠii. Astfel, în raporturile privind exercitarea drepturilor electorale (raporturi de drept constituĠional), capacitatea se manifestă la împlinirea vârstei de 18 ani; în dreptul civil, capacitatea operează odată cu naúterea etc. Teoria dreptului legitimează distincĠia capacitate generală - capacitate specială. Prima constă în posibilitatea generală a cetăĠenilor de a fi titulari de drepturi úi obligaĠii; cea de-a doua înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a crea anumite raporturi juridice prin calitatea pe care o au (de pildă, deputaĠii, militarii, funcĠionarii de stat etc.). Se poate face, de asemenea, distincĠie (în dreptul civil, în dreptul procesual civil) între capacitatea de folosinĠă úi capacitatea de exerciĠiu.Teoria generală a dreptului 77
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului Aptitudinea de a avea drepturi úi obligaĠii în cadrul unor raporturi juridice constituie capacitatea de folosinĠă. Aceasta revine tuturor persoanelor fizice, indiferent de gradul de conútientizare sau de afirmare a voinĠei lor. Aptitudinea persoanei de a-úi exercita úi de a-úi asuma obligaĠii producând acte juridice reprezintă capacitatea de exerciĠiu. În stabilirea capacităĠii de exerciĠiu, legiuitorul ia în considerare o seamă de date obiective privind posibilitatea persoanei de a evalua în cunoútinĠă de cauză însemnătatea úi consecinĠele acĠiunii sale. Din acest motiv nu dispun de capacitate de exerciĠiu, presupunându-se că nu au discernământ, alienaĠii sau debilii mintali, persoanele puse sub interdicĠie legală sau judiciară, minorii sub 14 ani; minorilor de peste 14 ani le este recunoscută o capacitate de exerciĠiu restrânsă. Dacă o persoană, având capacitate de folosinĠă, poate să fie lipsită de capacitatea de exerciĠiu, ea nu poate totuúi, având capacitate de exerciĠiu, să nu beneficieze de aceea de folosinĠă. DistincĠia între cele două ipostaze ale capacităĠii este operantă numai pentru acele drepturi al căror exerciĠiu nu este obligat să-l realizeze titularul lor. Ea nu mai este posibilă în cazul drepturilor a căror exercitare revine exclusiv titularului. De pildă, capacitatea de folosinĠă de căsătorie nu are sens fără aceea de exerciĠiu. Calitatea de subiect de drept a cunoscut o evoluĠie social-istorică. În Antichitate, sclavilor nu li se atribuia această calitate, iar între oamenii liberi erau unele categorii (de exemplu, străinii, plebeii în Roma antică) cu o capacitate juridică restrânsă. În Evul mediu, capacitatea subiectelor de drept depindea de poziĠia persoanei în ierarhia feudală, astfel încât iobagilor li se recunoútea o capacitate limitată în comparaĠie cu nobilii. Abia revoluĠiile burgheze au asigurat din punct de vedere politic egalitatea formală (juridică) a cetăĠenilor, inclusiv în ceea ce priveúte capacitatea subiectelor de drept. b. Subiectele colective ale raportului juridic. Constituirea raportului juridic are loc nu numai prin participarea persoanelor fizice (membri ai societăĠii, care apar în raporturile juridice ca entităĠi de sine stătătoare), ci úi a subiectelor colective sau organizate. Din această a doua categorie fac parte: - statul ca subiect de drept, în mod direct úi în nume propriu, îndeosebi în raporturile de drept internaĠional public úi în acelea de drept constituĠional. În raporturile civile el se manifestă ca subiect de drept prin intermediul Ministerului FinanĠelor úi prin organele sale financiare teritoriale: - organele de stat, care se manifestă ca subiect de drept în nume propriu, distingându-se de stat, îndeosebi în relaĠiile de putere sau de autoritate, ca instituĠii ale puterii legislative, executive úi judecătoreúti; - persoanele juridice. Ca subiecte distincte în raporturile de drept civil ori în acelea de drept comercial, persoanele juridice au o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, deosebit de al membrilor ce le compun, úi urmăresc scopuri care trebuie să fie rezonante cu interesele generale, cu bunele moravuri úi ordinea publică.Teoria generală a dreptului 78
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului Din categoria persoanelor juridice fac parte în primul rând organele statului, dar nu în ipostaza invocată mai sus, ci în cadrul acelor raporturi care nu sunt legate direct de realizarea competenĠei lor (cum ar fi raporturile unei instanĠe judecătoreúti cu o firmă, încheiate în scopul reparării mobilierului). Au, de asemenea, personalitate juridică unităĠile administrativ-teritoriale (judeĠul, municipiul, oraúul úi comuna). Prefecturile úi primăriile exercită drepturi úi îndeplinesc obligaĠiile care revin judeĠelor úi, respectiv, celorlalte unităĠi administrativ-teritoriale. Ca persoane juridice, instituĠiile de stat desfăúoară o activitate fără caracter economic, fiind finanĠate, de regulă, de la bugetul de stat (unităĠile din reĠeaua învăĠământului de stat, muzeele, teatrele úi alte unităĠi culturale, spitalele, căminele etc.). Sunt persoane juridice úi organizaĠiile cu caracter economic nestatal (cooperatiste), precum acelea meúteúugăreúti, de consum úi de credit, constituite de către membrii lor prin punerea în comun, în baza liberului consimĠământ, a activităĠii úi mijloacelor de producĠie, în scopul atingerii unor obiective economice úi al satisfacerii intereselor acestora. Dispun totodată de personalitate juridică celelalte organizaĠii nestatale - sindicale, de tineret, asociaĠii, uniuni de creaĠie ú.a. Ele au în principiu un caracter nepatrimonial úi acĠionează în baza legii, urmărind o finalitate politică, socială, culturală ori religioasă. Întrunesc calitatea de persoane juridice úi subiectele colective atipice (fundaĠiile, barourile de avocaĠi etc.). Din enumerarea subiectelor colective ale raportului juridic deducem că nu se poate extrapola clasificarea subiectelor de drept în persoane fizice úi persoane juridice, care este proprie dreptului civil, la sfera, mai cuprinzătoare, a întregului sistem de drept, unde operează, din perspectiva Teoriei generale a dreptului, clasificarea în subiecte individuale úi colective. Întrucât există subiecte colective care nu au calitatea de persoane juridice (precum instanĠele judecătoreúti, unele asociaĠii etc.), rezultă că personalitatea juridică nu epuizează calitatea de subiect de drept a subiectelor colective. Sarcina de lucru 2 Explică în 10-15 rânduri relaĠia existentă între noĠiunile de subiect colectiv de drept úi persoană juridică.
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptuluiConĠinutul raportului juridic ParticipanĠilor la raportul juridic le revin, pe de o parte, drepturi úi, pe de altă parte, obligaĠii. Drepturile úi obligaĠiile sunt acelea care leagă între ele subiectele raportului juridic úi care formează conĠinutul acestuia. Unele raporturi juridice sunt simple, întrucât aici o parte se prezintă ca titular al dreptului, iar cealaltă ca titular al obligaĠiei (cum este cazul contractului de împrumut); alte raporturi juridice sunt complexe, deoarece fiecare parte este deopotrivă titular de drepturi úi obligaĠii (în vânzare-cumpărare, de exemplu). Dreptul subiectiv. Acesta constă în facultatea subiectului unui raport juridic de a acĠiona într-un anumit fel, de a pretinde celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare, iar când este cazul, de a recurge la sprijinul forĠei publice pentru realizarea dreptului său. De pildă, proprietarul, într-un raport juridic de proprietate, are dreptul, în limitele stabilite prin lege, de a poseda, de a folosi, de a dispune de lucrul la care trimite dreptul său de proprietate úi, în acelaúi timp, de a pretinde celor ce au legătură cu lucrul respectiv să-i respecte dreptul ce-l are. Dreptul subiectiv ia naútere prin realizarea dreptului obiectiv în cadrul unui raport juridic. Fără normele juridice care alcătuiesc dreptul obiectiv nu sunt posibile drepturile subiective; drepturile úi obligaĠiile persoanelor fizice úi ale subiectelor colective îúi află temeiul în dreptul obiectiv. Dreptul este subiectiv, nu însă subiectivist, căci titularul său nu-l poate exercita în mod arbitrar. Dreptul subiectiv are ca scop legitim satisfacerea intereselor personale, materiale úi spirituale, însă pe baza respectării interesului general. Depăúirea limitelor legii sau încălcarea scopului ei reprezintă abuzul de drept, sancĠionat de lege. Pentru că dreptul subiectiv este, conform definiĠiei, o facultate ori o posibilitate, titularul său nu poate fi constrâns să-l realizeze, spre deosebire de titularul obligaĠiei care poate fi Ġinut să-úi îndeplinească îndatoririle. Cu toate acestea, unele drepturi nu pot forma obiectul unor înĠelegeri de modificare sau renunĠare (de pildă, drepturile fundamentale ale cetăĠeanului ori cele nepatrimoniale rezultând din statutul persoanei fizice etc.). Trebuie adăugat că sunt drepturi care compar totodată ca veritabile îndatoriri faĠă de lege, aúa cum este dreptul autorităĠii publice de a sancĠiona pe cel care a comis o abatere sau dreptul la învăĠătură în cadrul învăĠământului general úi obligatoriu. ExistenĠa úi exerciĠiul dreptului subiectiv nu înseamnă acelaúi lucru cu apărarea lui juridică, unde intervine, dacă e cazul, forĠa coercitivă a statului, garantând exercitarea prerogativelor recunoscute de lege. ObligaĠia. În accepĠiune juridică, obligaĠia reprezintă îndatorirea pe care subiectul raportului juridic trebuie să o îndeplinească úi pe care cealaltă parte o poate pretinde în baza legii. Ea constă în a face, a nu face ceva sau a da ceva.Teoria generală a dreptului 80
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i De exemplu, vânzvânzătorul este obligat să predea obiectul vândut, cumpărătorul cump are obligaĠia să plătească obiectul cumpărat, cărăuúul are obliga să facă ia ul obligaĠia serviciul de transport pentru care s-a angajat etc. s În raportul juridic, obligaĠia este un element corelativ dreptului subiectiv. D obliga ia De asemenea, ea nu este o simplă posibilitate sau facultate, titularul ei putând fi presat să o îndeplinească. îndeplineasc Fiind reglementată juridic, obligaĠia are sens numai dacă este în acord cu legea úi reglementat realizată conform ei. Nu poate fi nici concepută úi nici îndeplinit o îndatorire conceput i îndeplinită asumată ilegal sau imoral. Clasificarea drepturilor subiective úi a obligaĠiilor se întemeiaz înîntemeiază următoarele criterii: toarele - conform importanĠei úi modului lor de consacrare, drepturile úi îndatoririle importan i sunt fundamentale (de exemplu, cele electorale), inserate în Constitu in te ConstituĠie, úi nefundamentale sau ordinare, prevăzute în diferite acte normative úi în prev zute consonanĠă cu primele; Ġă - după natura lor juridică, drepturile úi obligaĠiile sunt materiale (de con juridic iile conĠinut) úi procedurale (de formă). FaĠă de primele, cele secunde constituie cadrul lor i form juridic de realizare. Drepturile de con conĠinut sunt, pe de altă parte, patrimoniale ă (economice sau evaluabile pecuniar, precum sunt drepturile de creanĠă) úi, pe drepturile crean de altă parte, drepturi nepatrimoniale care, neevaluabile material, sunt strâns legate de persoana umană, servind individualizării úi ocrotirii ei úi care nu pot uman i fi exercitate decât de titularul lor (de exemplu, dreptul la nume, onoare, dreptul integritate fizică etc.). Cât priveúte drepturile patrimoniale, acestea se fizic te diferenĠiază în drepturi reale (de pildă, amintitul drept de proprietate) úi ă d , drepturile de creanĠă (de exemplu, acela care rezultă din contractul de crean împrumut). Exercitarea drepturilor reale nu implică concursul altora, în timp ce pentru implic drepturile de creanĠă e necesară existenĠa a două părĠi determinate, care, în crean i raportul juridic, au obliga ia de a da, de a face sau nu ceva concret; obligaĠia - după gradul de opozabilitate, drepturile subiective se diferenĠiază în drepturi diferenĠ absolute úi drepturi relative. Sunt absolute acelea cărora le corespund obligaĠii i c obliga generale úi nediferenĠiate pentru toate subiectele de drept (dreptul de nediferen iate proprietate, de exemplu) úi care deci sunt drepturi opozabile tuturor (erga i ( omnes). Sunt relative acele drepturi care produc efecte doar între părĠile unui ). p raport juridic; de aceea, ele sunt opozabile în mod limitat (inter partes): ( titularul dreptului poate pretinde numai titularului obligaĠ titularului obligaĠiei o anumită conduită (de pildă, dreptul de creanĠă). Drepturile absolute úi cele relative se pild ). află într-o strânsă legătură: încălcarea unui drept absolut (a celui de o strâns lcarea proprietate, conform exemplului anterior) determină formarea unui drept determin relativ (de creanĠă), reclamând despăgubirea (restituirea, repararea, crean gubirea dezdăunarea). Dreptul subiectiv nu este acela lucru cu capacitatea juridică. În timp ce acelaúi atea juridic primul semnifică o facultate recunoscută, concretă úi actuală, cealalt este o i cealaltă
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului aptitudine, úi ea recunoscută, dar abstractă, de a avea anumite drepturi úi obligaĠii; ea este premisa formării subiectului de drept. Drepturile úi obligaĠiile, implicate potenĠial úi abstract în capacitatea juridică, se concretizează numai prin intrarea subiectului în raporturi juridice. Dreptul subiectiv se deosebeúte úi de statutul juridic al cetăĠeanului, numit úi situaĠie juridică, care reprezintă ansamblul drepturilor úi obligaĠiilor recunoscute persoanelor fizice prin normele în vigoare. Statutul juridic al persoanei influenĠează hotărâtor însăúi capacitatea juridică, deoarece îi fixează sfera de cuprindere, mai largă sau mai restrânsă, în funcĠie de ceea ce validează ca drepturi úi obligaĠii recunoscute persoanei fizice. Statutul juridic al cetăĠeanului sintetizează condiĠia sa juridică într-un sistem de drept.Obiectul raportului juridic Creând raporturi juridice, subiecĠii urmăresc realizarea unor scopuri. Drepturile úi obligaĠiile, care Ġin de conĠinutul raporturilor juridice, vizează un fenomen exterior acestora: obĠinerea de bunuri materiale, prestarea unui serviciu etc. Obiectul raportului juridic nu se reduce la conduita părĠilor, deúi o implică; acĠiunea ori inacĠiunea, rezultând din conduită, se leagă de drepturile úi obligaĠiile părĠilor. Reducerea obiectului la conduita părĠilor duce la confundarea conĠinutului raportului juridic cu obiectul său. De asemenea, obiect al raportului juridic nu pot fi numai lucrurile, pentru că, pe lângă lucruri, obiectul raportului juridic cuprinde, într-o sferă mai largă, úi alte elemente structurante; apoi, absenĠa lucrurilor nu înseamnă în toate cazurile absenĠa raportului juridic. Definim obiectul raportului juridic prin ceea ce se urmăreúte să se producă în actul sau fapta generatoare de raport juridic; obiectul său este scopul materializat în acĠiuni sau lucruri Obiectul raportului juridic cuprinde: a) lucruri; b) conduita umană exteriorizată (acĠiuni sau inacĠiuni); c)rezultatul creaĠiei intelectuale, opera ca unitate de idei, imagini úi forme de exprimare obiectivă (operă literară, artistică, útiinĠifică, dar úi invenĠia, marca de fabrică úi de comerĠ, desenul úi modelul industrial). Raporturile juridice de constrângere, în care se pune problema stabilirii răspunderii juridice pentru faptele ilicite săvârúite, au ca obiect însăúi sancĠiunea ce urmează să se aplice. Diferite ramuri de drept circumscriu trăsăturile specifice ale obiectului raportului juridic. În dreptul civil, de exemplu, se cere ca obiectul să fie determinat sau determinabil, posibil, moral, licit. Sunt situaĠii în care raportul juridic are un singur obiect, ca în actele civile unilaterale (testamentul) sau în actele de autoritate (administrative, procesuale); acestea din urmă sunt emise nu numai fără consimĠământul celeilalte părĠi, ci chiar împotriva voinĠei ei. Contractele sinalagmatice (de pildă, cele de vânzare - cumpărare) au un dublu obiect, deoarece conduita sau prestaĠia unei părĠi este cauza determinantă a
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i contraprestaĠiei celeilalte părĠi úi invers (vând pentru că se cump Ġiei p cumpără, cumpăr pentru că se vinde etc.). Descifrarea obiectului raportului juridic nu este un act gratuit; ea facilite un facilitează înĠelegerea naturii juridice úi a specificului raportului în cauză Totodată, din elegerea i cauză. punct de vedere practic conturează conduita ce trebuie realizat de părĠi în contureaz realizată derularea raportului juridic, permite precizarea modului în care p modului părĠile îúi îndeplinesc obligaĠiile úi îúi realizează drepturile. obli Sarcina de lucru 3 Prezintă în 5-7 fraze deosebirea dintre conĠinutul úi obiectul raportului i juridic.3.1.3. Actele úi faptele juridice, condiĠii ale raportului juridic i condiConceptul de fapt juridic Fiecare moment al vieĠii sociale este marcat de o paletă complexă de acte úi complex fapte. În sens general, orice schimbare socială, indiferent de natura factorilor de social , determinare, este rezultatul unei acĠiuni. ac AcĠiunea socială, Ġinând de praxis (Praxis-ul reprezintă totalitatea ac iunea socială acĠiunilor umane având ca obiect de transformare natura úi societatea, inclusiv gândirea.), implică, i între altele, úi următoarele elemente: un agent dominat de o aspira sau un scop, urm toarele aspiraĠie o energie care se declan declanúează în direcĠia scopului úi rezultatului. O parte dintre i acĠiunile sale sunt “acĠiuni juridice” . Nu există individ care să nu fie implicat, în iunile “ac ă cadrul relaĠiilor interumane, în situaĠii cu caracter juridic. Încât, praxis juridic Ġiilor situa ii praxis-ul este o dimensiune, obiectivă úi specifică, a vieĠii sociale. obiectiv Aúa cum acĠiunea în general este o conduită teleologică (guvernat de scop, care Ġiunea conduit (guvernată presupune o angajare axiologică, politică, morală etc.), la fel se întâmpl úi în axiologic întâmplă domeniul juridic, unde scopul este realizarea unui drept sau a unei obliga obligaĠii. În câmpul realităĠilor dreptului însă, nu numai acĠiunile pot produce efecte realit iunile juridice, ci úi evenimentele. Unele dintre ele, precum naúterea sau moartea úterea persoanei, induc ca efecte juridice obligaĠii de întreĠinere úi educare pentru copil, obliga i respectiv drepturi de moútenire pentru urmaúi ú.a. Aceste efecte nu decurg din turi mo .a. voinĠa vreunei persoane úi din ideea de scop, cu toate că úi ele creeaz modifică a i creează, sau sting raporturi juridice. Din această cauză, doctrina juridică admite că prin fapte juridice trebuie s ă cauz să înĠelegem atât ac elegem acĠiunile decurgând din libera voinĠă de manifestare a omului, cât úi evenimentele apărute independent de voinĠa umană. i ap
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului Alături de acĠiuni sau evenimente, mai dobândesc caracter juridic úi acele acte (vezi infra) care poartă, prin esenĠa lor, denumirea de acte juridice, destinate modificărilor în statutul juridic al persoanelor. Aceste modificări se fac fie pe cale generală (prin legi úi statute cu caracter normativ), fie pe calea unor acte individuale (cum sunt convenĠiile sau alte genuri de contracte). Aúadar, în sensul larg de izvor al raporturilor juridice concrete, faptul juridic încadrează actele juridice, evenimentele úi acĠiunile juridice, acestea din urmă luate ca fapte care produc consecinĠe licite sau ilicite. Conceptul de fapt juridic vizează acele fapte de a căror existenĠă legea leagă efecte juridice, dând astfel naútere unor raporturi juridice ori modificându-le sau stingându-le, fără să conteze dacă faptele în cauză s-au produs cu intenĠia sau fără intenĠia de a crea efecte juridice corespunzătoare. După ramura de drept ce le normează, faptele juridice se diferenĠiază în fapte civile (de exemplu, delictele civile), fapte penale (infracĠiunile), fapte administrative (contravenĠiile) etc. În funcĠie de influenĠa lor asupra raportului juridic, deosebim fapte constitutive, fapte modificatoare úi fapte extinctive (de încetare) de drepturi úi obligaĠii. De exemplu, comiterea unei infracĠiuni creează raportul juridic penal cu obligaĠii pentru autorul faptei ilicite. Sau: decesul este constitutiv în materie succesorală, producând drepturi úi obligaĠii pentru moútenitori, dar úi extinctiv în plan familial, determinând încetarea unor raporturi specifice, precum acelea de căsătorie, de întreĠinere etc. Joacă rol de fapte modificatoare ale raporturilor juridice circumstanĠele care în dreptul penal pot agrava sau, dimpotrivă, atenua răspunderea penală. Faptele juridice se mai deosebesc úi după gradul de complexitate. Faptele juridice simple sunt acelea din a căror producere decurg nemijlocit consecinĠele juridice (de pildă, din faptul ca atare al naúterii rezultă dobândirea capacităĠii juridice úi a calităĠii de subiect de drept). Faptele juridice complexe reclamă întrunirea cumulativă a mai multor condiĠii pentru producerea integrală a efectelor juridice (moútenirea testamentară este operantă atunci când, între altele, există un testament, intervine decesul testatorului úi are loc acceptarea succesiunii).Actele juridice Actul juridic constă în manifestarea de voinĠă care are ca intenĠie producerea, prin respectarea legii, a efectelor juridice scontate. Prin aceeaúi noĠiune se mai înĠelege înscrisul constatator al actului juridic, deci materialul care încorporează manifestarea de voinĠă sau elementul de probă materială. Indiferent de ramura de care aparĠin, actele juridice cuprind o seamă de elemente esenĠiale, care condiĠionează însăúi constituirea lor: subiectul de la care provine actul; voinĠa exprimată în actul juridic, având caracter intenĠionat prin efectele urmărite úi caracter manifest prin necesitatea cunoaúterii ei de către subiectele interesate; obiectul actului juridic (obiectul reglementării în cazul actelorTeoria generală a dreptului 84
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului normative úi acela al raportului juridic în cazul actelor individuale); motivaĠia actului juridic. La nivelul fiecărei ramuri de drept, elementele enunĠate dobândesc particularizări. De pildă, în majoritatea actelor civile, unde operează acordul de voinĠă al părĠilor, voinĠa devine consimĠământ; în dreptul administrativ, unde, în temeiul úi pentru realizarea puterii de stat, actul juridic este un act de autoritate sau de putere, voinĠa se manifestă unilateral, fără un acord. Pe lângă elementele de fond, actele juridice trebuie să respecte úi anumite condiĠii de formă, privitoare, de exemplu, la redactarea úi aducerea la cunoútinĠă publică (prin publicare) ori a părĠilor interesate (prin comunicare sau notificare). În dreptul civil există úi aúa-numitele modalităĠi ale actelor civile, condiĠia úi termenul, care influenĠează existenĠa úi executarea lor. Actele juridice se clasifică după diferite criterii. Pornind de la natura raporturilor juridice create úi de la ramura de drept de care aparĠin, se deosebesc acte de drept constituĠional, acte civile, administrative, financiare ú.a. Pe baza acestei clasificări se poate identifica mai adecvat regimul juridic al actelor în cauză úi efectele speciale ce le produc. În funcĠie de amploarea efectelor juridice produse, actele juridice apar ca acte normative sau individuale. Având aplicabilitate repetată, actele normative nu-úi epuizează conĠinutul; cele individuale, bazate pe normă, încetează prin aplicarea sau executarea în cazul dat. Dacă unele acte juridice sunt exclusiv normative (legea, regulamentul) sau exclusiv individuale (actele civile, hotărârile judecătoreúti), altele aparĠin ambelor categorii (decizii úi dispoziĠii administrative). Actul juridic individual este valabil numai dacă respectă actul normativ după care se desfăúoară. Primul este dependent de-al doilea, în timp ce acesta nu-úi condiĠionează existenĠa prin celălalt. DiferenĠele dintre cele două categorii de manifestări de voinĠă producătoare de efecte juridice explică de ce acelaúi act juridic nu poate întruni, în principiu, atât prevederi normative cât úi dispoziĠii individuale. Având în vedere situaĠia juridică creată, actele juridice sunt fie constitutive de drepturi úi obligaĠii (atunci când acte precum autorizarea administrativă, hotărârea judecătorească de condamnare, actul de constituire a unei ipoteci etc. sunt ele însele izvor al unei situaĠii juridice noi), fie acte translative (care transferă drepturi úi obligaĠii, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare) ori acte declarative (adică acelea care recunosc drepturi úi obligaĠii anterioare actului juridic, cum este cazul actului de partajare a bunului între coproprietari la ieúirea din indiviziune, a hotărârii judecătoreúti de soluĠionare a unui litigiu contractual).Teoria generală a dreptului 85
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului Actele juridice care, după conĠinutul lor, exprimă drepturile úi obligaĠiile ce revin părĠilor unui raport juridic se numesc acte de drept material (autorizaĠia administrativă, testamentul, contractul). Acele acte care după conĠinutul lor constituie manifestări juridice de voinĠă cu caracter formal úi care garantează, de cele mai multe ori, realizarea raportului juridic material de regulă în cadrul răspunderii juridice se numesc acte de drept procedural sau procesual (hotărârea judecătorească, procesul verbal de sancĠionare contravenĠională). Cea mai importantă categorie a actelor de drept procedural o reprezintă actele jurisdicĠionale, acte emise în soluĠionarea unui conflict. Sarcina de lucru 4 Redactează un eseu (maximum o pagină) în care să reliefezi sensurile noĠiunii de act juridic.3.2. Izvoarele dreptului3.2.1.Conceptul izvorului de drept VoinĠa socială generală nu poate deveni obligatorie pentru fiecare individ úi pentru ansamblul colectivităĠii decât dacă se exprimă prin norme care îmbracă o anumită formă, care mai este numită izvor de drept. Se acceptă în genere că noĠiunea de izvor de drept úi aceea de formă de exprimare a dreptului au aceleaúi sens Conceptul de izvor de drept cuprinde mai multe accepĠiuni. a) Dacă avem în vedere criteriul raportului dintre conĠinut formă, izvorul de drept poate fi material sau formal (juridic). Ansamblul determinărilor vieĠii materiale úi spirituale a societăĠii, care îúi pune pecetea pe conĠinutul voinĠei sociale generale exprimată normativ, constituie izvorul material al dreptului. Forma prin care se exteriorizează voinĠa socială generală pentru a se impune individului úi colectivităĠii constituie izvorul formal (juridic) al dreptului. Forma dreptului este internă (vizând ceea ce úi cum se exprimă reglementarea juridică) úi externă (arătând prin ce se exprimă reglementarea juridică: prin lege, decret, hotărâre etc.). b) În funcĠie de caracterul sursei normative, izvoarele se diferenĠiază în izvoare directe (imediate) sau indirecte (mediate). Primele reprezintă forme de exprimare nemijlocită din care derivă norma (de exemplu, actele normative).Cele din urmă nu sunt cuprinse în acte normative, dar la ele se referă aceste acte, implicându-le în conĠinutul lor. Astfel de izvoare indirecte sunt obiceiul úi regulile de convieĠuire socială. c) Izvoarele dreptului se diferenĠiază úi după criteriul sursei de cunoaútere aTeoria generală a dreptului 86
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului dreptului, în funcĠie de care distingem izvoare scrise (documente, inscripĠii ú.a.) úi izvoare nescrise (date arheologice, tradiĠii orale etc.). Conceptul de izvor de drept defineúte forma specifică dobândită de voinĠa socială generală în scopul impunerii ca obligatorii, la un moment dat, a anumitor reguli în manifestarea raporturilor ca obligatorii, la un moment dat, a anumitor reguli în manifestarea raporturilor sociale, formă determinată de modul de exprimare a regulilor de drept.Sistemul úi caracterizarea izvoarelor dreptului român contemporan Ca urmare a complexităĠii relaĠiilor sociale, a existenĠei diferitelor organe cu atribuĠii normative specifice, derivând din locul acestora în cadrul statului ca sistem ierarhic, precum úi ca urmare a particularităĠilor fiecărui sistem de drept, în societăĠile organizate etatic se întâlnesc forme variate de exprimare a dreptului. EvoluĠia istorică a tipurilor de drept este evoluĠia formelor de exprimare a normelor, forme care au dobândit, de la un moment la altul, o importanĠă diferită în ierarhia izvoarelor de drept. Dreptul român contemporan constituie un sistem care cuprinde următoarele categorii de izvoare: - actele juridice normative, adică actele normative ale organelor de stat (fie ale puterii legislative, fie ale puterii executive): legea úi actele normative subordonate legii; - actele normative emanând de la organizaĠii, asociaĠii, persoane juridice având un caracter nestatal, privat; - alte categorii de izvoare: contractul normativ, obiceiul juridic sau cutuma (în mod excepĠional), regulile de convieĠuire socială; - coexistenĠa noilor izvoare de drept (de exemplu, reglementările în materie funciară úi comercială) cu ceea ce am putea numi izvoare remanente (Codul civil, Codul penal ú.a.). Izvoarele dreptului român contemporan se integrează unui sistem unitar, implicând o ierarhie cu următoarele caracteristici: a) CoexistenĠa diferitelor forme de exprimare a dreptului, în care forma determinantă o reprezintă dreptul scris, dispunând de o modalitate unică de exprimare: actul normativ. Acesta comportă mai multe atuuri: - în comparaĠie cu celelalte forme (de exemplu, cu obiceiul juridic), permite exprimarea concisă úi precisă a voinĠei legiuitorului úi a regulilor de conduită pe care ea le prescrie; - subiectul de drept accede mai lesne la înĠelegerea conĠinutului reglementării, ceea ce constituie o premisă a conformării practice la exigenĠele normei. Totodată, se restrâng posibilităĠile interpretării úi aplicării arbitrare a legii; - sporeúte capacitatea adaptativă a dreptului la solicitările - de moment úi de perspectivă - ale societăĠii úi, corelativ, permite abrogarea promptă a actelor normative devenite redundante; pe această bază, sistemul de drept se manifestă ca o realitate normativă unitară, omogenă, întemeiată pe corelaĠia funcĠională a ramurilor sale, a exigenĠelor permanente cu solicitările de moment, a stabilităĠii juridice cu dinamica legislativă;Teoria generală a dreptului 87
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului - asigură folosirea unor forme adecvate úi a tehnicilor moderne în elaborarea, sistematizarea, interpretarea úi aplicarea dreptului, întemeiate pe o metodologie unitară de tehnică legislativă; - apără úi promovează mai eficient legalitatea, drepturile úi libertăĠile cetăĠeneúti; - facilitează ordonarea úi ierarhizarea în sistem a izvoarelor de drept, după criteriul forĠei lor juridice, determinată, ea însăúi, de natura organului emitent úi de poziĠia sa ierarhică; în cadrul sistemului normativ, legii îi revine locul central, celelalte acte normative urmând a i se conforma; - permite, ca urmare a activităĠii normative, recunoscută de stat, a subiectelor colective de drept privat, cristalizarea unor forme noi de exprimare a dreptului scris; - asigură preeminenĠa actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor de drept. b) În sistemul de drept românesc, obiceiul juridic sau cutuma, regulile de convieĠuire socială pot deveni izvoare de drept numai în mod excepĠional úi doar atunci când legea le invocă în mod expres. c) Spre deosebire de alte sisteme juridice, acela românesc nu concede practicii judiciare úi doctrinei juridice calitatea de izvor de drept. Sarcina de lucru 5 Prezintă legătura funcĠională dintre forma de exprimare a dreptului úi puterea normativă a unui izvor al dreptului (10 - 15 rânduri).3.2.2. Actele normative ale organelor puterii úi administraĠiei de statLegea úi definiĠia ei În sensul ei juridic mai larg, legea reprezintă însuúi dreptul scris, deci orice formă a actelor normative. În sens strict însă, sens pe care îl utilizăm în context, legea înseamnă numai acel act normativ care este elaborat de către puterea legislativă după o procedură specială úi care, reglementând cele mai importante relaĠii sociale, dispune de o forĠă juridică superioară celorlalte acte normative ce i se conformează.Istoria dreptului în momente legislative Interesul juridic úi cultural faĠă de vechimea unor legi úi, implicit, faĠă de particularităĠile concepĠiilor juridice la diferite popoare justifică prezentarea, fie úi pe scurt, a câtorva dintre principalele legi cunoscute în istorie, care au cuprins, originar, numeroase reguli cutumiare. Codul Hammurabi (1792-1750 î. Chr.) este legea cu cea mai mare vechime pe care o cunoaútem. În prologul ei se spune:Teoria generală a dreptului 88
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i„Când zeii (...) m-au strigat pe nume, pe mine Hammurabi, destoinic domnitor, cu frica de au Hammurabi,zei, ca să dau în Ġară puterea dreptăĠii, ca să nimicesc pe cel rău úi viclean, ca cel puternic s drept i sănu asuprească pe cel slab, ca să mă înfăĠiúez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina s ezĠara, eu, Hammurabi (...) când zeul Marduk mi-a încredinĠat cârmuirea lumii úi să aduc Ġării ara, atdreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul úi dreptatea în limba Ġării, făcându pe oameni urit ăcându-isă se bucure”. ConĠinând 282 de articole, Codul normează majoritatea situa inând normeaz situaĠiilor civile úi penale specifice vremii. Invocarea în textul citat a conceptelo de ordine úi fice conceptelor dreptate probează că, încă cu patru milenii în urmă, existau în con probeaz , conútiinĠa umană modelele sau valorile privind ordinea relaĠiilor din comunitate. rela Legile lui Manu (India antică) reprezintă un document legislativ versificat, având o puternic factură religioasă úi filosofică. Operă a brahmanilor, aceste puternică legi exprimă exigen morale în care se recomandă blândeĠea úi dragostea faĠă ă exigenĠe Ġea de toate vieĠuitoarele; faĠă de oameni se interzice orice acĠiuni vătămătoare, Ġuitoarele; fa chiar úi gândul rău. Dreptatea este misiunea regelui; aúa cum pe i r a peútii se înghit unii pe alĠii, aúa úi oamenii s-ar ucide între ei dacă n-ar domni regele. Omenirea Ġii, aú ar este cârmuită úi protejată de pedeapsă; numai „frica de pedeaps îngăduie ú frica pedeapsă tuturor creaturilor miúcătoare úi nemiúcătoare de a se bucura de ceea ce le mi toare aparĠine úi de a respecta îndatoririle”. i a-úi Dreptul vechilor hinduúi reprezintă un amestec de reguli cutumiare úi de hindu precepte religioase. Castele au creat fiecare cutume specifice, ceea ce a atras o cutum e, mare varietate de formule de drept. Izvorul regulilor îl constituie textele sacre regulilor ale brahmanilor úi principiile susĠinute în tratatele despre virtute. Pe aceast inute această bază s-a format un drept cutumiar, dominat mai mult sau mai pu pe doctrina a ma puĠin religioasă a hinduismului úi care stabilea regula de conduită; în conformitate cu ă; acest drept, cutumele au fost, în diferite etape, modificate, orientate sau modificate, interpretate. Legile confucianiste. În China antică au existat legi scrise cu caracter religios, cuprinzând úi unele prevederi penale, bazate pe răzbunare úi talion. ios, ăzbunare Între anii 550-478 î. Chr., a trăit filosoful Cung-fu-ceu (Confucius), de la 550 ceu care s-a păstrat o colecĠie de maxime, sentinĠe morale, reguli de bun purtare, ăstrat colec e bună legende, precum úi unele principii juridice. El susĠinea că statul implic inea implică justiĠia, iar justiĠia implică raĠiunea úi dezinteresarea. ia, justi Gândirea confucianistă este o gândire bine elaborată în ce priveú principiile úi confucianist priveúte structura argumentelor folosite. Aplicarea practică a acestor principii dezv practic dezvăluie însă o viziune care contrastează puternic cu viziunea europeană cu ceea ce mai contrasteaz europeană, ales astăzi înĠelegem prin justiĠie úi dreptate. Legile nu sunt în concep justi i concepĠia chinezilor din epoca confucianistă o cucerire a spiritului uman ú nici un mijloc confucianist úi al protecĠiei juridice a cuiva. Comandamentul moral li se bucură de iei preeminenĠă în raport cu acela juridic fa; în consecinĠă, insul care reclam un Ġă , reclamă drept subiectiv determină o tulburare socială, afectând pacea comunit determin , comunităĠii. Se consideră preferabil ca cetăĠenii să nu cunoască legile, care trebuie s fie Ġinute cet să în ascuns pentru a nu ispiti oamenii la exercitarea drepturilor, iar dacă le epturilor, dac cunosc, să le înlocuiască cu conútiinĠa proprie despre ceea ce este just. C înlocuiasc a Căci
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i omul urmează úi trebuie să urmeze riturile, nu legile; numai ritul asigur la ă ú asigură modul autentic ordinea socială. social Într-o interpretare prezenteistă, s-ar părea că viziunea juridică a lui Confucius, o prezenteist puternic impregnată etico-filosofic, ar fi conservatoare sau chiar reac impregnat filosofic, reacĠionară úi antiumanistă. Or, avem de-a face aici, dimpotrivă, cu o superioar înĠelegere a ă. de , superioară fenomenului juridic, care are a se întemeia în valorile sociale úi în conútiinĠa valo morală a datoriei. Nu frica de lege ori exerciĠiul tehnicist, deci exterior úi vidat exerci iul axiologic, al legii, care ia forma egoistă a “realizării drepturilor” , trebuie s egoist rii să comande actele úi faptele omului; ele au a se împlini natural întru bine úi dreptate, adică firesc, în consonanĠă cu firea úi legea imanent la care omul consonan imanentă ajunge prin practicarea ritului. Legea celor XII Table. Prin romani instrumentul legislativ a dobândit Table. autoritatea pe care o are úi astăzi. În secolul al V-lea î. Chr. Legea celor XII hr. Table a fost expusă în Forum. Primele două table cuprind dispozi de expus dispoziĠii procedură, a treia înfăĠiúează norme referitoare la căile de executare, în a patra , înf ile se fac referiri la puterea părintească, a cincea úi a úasea se refer la tutelă, p asea referă moúteniri úi proprietate, a úaptea úi a opta precizează care sunt dispozi dispoziĠiile asupra obligaĠiilor úi delictelor, în a noua úi a zecea se circumscriu regulile de i drept public úi religios úi în ultimele două table se invocă dispozi diverse. dispoziĠii Deúi conĠinea prevederi care pentru vremurile noastre sunt primitive (de inea p exemplu, aceea dup care datornicul insolvabil poate fi ucis), Legea c după celor XII Table constituia pentru acel timp un model evoluat de legiferare, dispunând de o ordine în expunere, de o pro procedură clară de judecată úi de o prezentare ă sistematică a principiilor juridice. Suferind inerente modificări de-a lungul vremii, Legea celor XII Table modific a reprezintă totuúi principalul izvor normativ pentru legiuitorii Imp i Imperiului Roman úi din teritoriile car au moútenit civilizaĠia romană. La peste 1000 de ani de la i care . expunerea ei în Forum, s-a constituit colecĠia Corpus juris civilis a lui s Justinian, care a devenit sursa úi modelul clasic pentru teoreticienii úi i practicienii dreptului în secolele următoare. urm Depăúirea economiei naturale prin dezvoltarea forĠelor de produc irea for elor producĠie úi a relaĠiilor de schimb a condus, în feudalism, la accentuarea tendin iilor accentua tendinĠelor de centralizare a puterii de stat. În aceste condiĠii, necesitatea social úi importanĠa condi ii, socială dreptului scris s-au resimĠit pregnant. Deúi absolutismul feudal implica s i particularismul juridic local, întemeiat pe cutume, totuú recepĠionarea totuúi dreptului roman (manifestată îndeosebi în sec. XIV - XV) s însoĠit cu (manifestat s-a edictarea legilor úi codurilor, precum Codul penal Carolina ( i (1532) în Germania, Codul maritim (1643) úi Codul comercial (1681) în Fran i FranĠa, Pravilniceasca Condic (1780), Codul Calimach (1817) úi Codul Caragea Condică (1818) în Ġara noastr ara noastră. Ca urmare a opoziĠiei burgheziei în ascensiune faĠă de arbitrariul nobilimii în opozi domeniul politicii úi dreptului, epoca modernă consfinĠea, între principiile iul Ġea, formulate de ideologii prerevoluĠionari, úi pe acela al legalit prerevolu i legalităĠii úi al supremaĠiei legii în cadrul activit ii normative. În perioada revolu iei activităĠii revoluĠiilor burgheze, pe fondul distincĠiei, făcută tot mai clar, între legi úi alte acte distinc
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului normative, gândirea juridică adânceúte înĠelegerea conĠinutului úi esenĠei legii, legate mai hotărât de dimensiunea ei voliĠională. Astfel, înĠelegând legea ca expresie a voinĠei generale a poporului, DeclaraĠia Omului úi CetăĠeanului din 1789 preciza, în art. 6, că toĠi cetăĠenii pot contribui, personal sau prin reprezentanĠi, la elaborarea legilor.Trăsăturile legii Trăsăturile legii, aúa cum rezultă ele din sinteza criteriilor de ordin material úi formal, pot fi următoarele: 1) Puterea legislativă - ea úi numai ea - este competentă să emită legea. În România, Parlamentul (cuprinzând două camere: Senatul úi Camera DeputaĠilor) este unicul organ legiuitor. El a adoptat (în 1991) Legea fundamentală a statului nostru: ConstituĠia (prin reunirea celor două camere în Adunarea Constituantă). Într-un stat democratic, toate celelalte legi trebuie să se conformeze prevederilor ConstituĠiei. Parlamentul oferă interpretarea general-obligatorie a legilor. Spre deosebire de statele unitare unde există, de regulă, un singur organ legislativ (cu una sau două camere), în statele federative funcĠionează atât organul legislativ federal, cât úi organul legislativ al fiecărui stat component (stat federat). Legile statelor federate trebuie să fie în concordanĠă cu cele ale organelor legislative federale. Când se ivesc conflicte între cele două categorii de legi, intervin, aúa cum am precizat úi în alt context, reguli specifice de soluĠionare, în conformitate cu normele de trimitere. Pentru legile organice, unele sisteme de drept prevăd referendumul (formă de adoptare a legilor specifică democraĠiei semi-directe). 2) Deoarece legea reglementează cele mai importante relaĠii sociale úi datorită faptului că această reglementare este primară, originară (nu are nici o îngrădire sau nu reclamă nici o autorizare derivând din acte normative altele decât legea), ea reprezintă principalul izvor de drept. Legea consfinĠeúte juridic, spre exemplu, sistemul politic al unei societăĠi, instituĠia proprietăĠii, bugetul statului, infracĠiunile úi pedepsele etc. Celelalte acte normative au o natură secundă derivată: ele se întemeiază pe lege, concretizând úi nuanĠând normativ domenii rezervate legii sau reglementând domenii care nu revin normării prin lege ori în care nu s-a produs încă o normare primară. Astfel, ordonanĠele emise de Guvern (pe baza delegării legislative în materii rezervate legii) trebuie supuse ratificării Parlamentului, fără de care ele rămân caduce; ca acte emanând de la organul executiv, ordonanĠele nu pot depăúi, sub aspectul forĠei juridice, legea. ùi decretele cu caracter normativ ale Preúedintelui României se conformează obligatoriu legii, în raport cu care au o forĠă juridică inferioară. Aúadar, legea dispune de o forĠă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative ale statului. Numai ConstituĠia se suprapune normativ legii, fiind ea însăĠi o lege, o lege fundamentală însă. Ca emanaĠie a organului reprezentativ, legea deĠine o poziĠie ierarhic superioară între izvoarele de drept, încât celelalte acte normative i se subordonează; criteriul legalităĠii lor se configurează numai în raport cu legea.Teoria generală a dreptului 91
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului ForĠa juridică superioară a legii nu este un scop în sine, ci se revendică exigenĠelor democraĠiei úi ale statului de drept, pentru care edictarea legii este de competenĠa celui mai reprezentativ organ de stat - Parlamentul - întrucât el exprimă, prin sufragiu universal, voinĠa naĠiunii. 3) Legea se distinge de celelalte acte normative, implicit faĠă de alte acte ale organului legiuitor (de exemplu, hotărârile), úi prin procedura de adoptare. Din punct de vedere formal, procedura de adoptare diferenĠiază cel mai oportun, îndeosebi sub aspectul forĠei juridice, actele emise de acelaúi organ. Procedura de adoptare a legii, din care rezultă úi forĠa ei juridică superioară în comparaĠie cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, presupune următoarele etape: într-o primă etapă, corespunzând procedurii propriu-zise de adoptare a legii, distingem mai multe faze în cadrul fiecărei camere: iniĠiativa legislativă, avizarea proiectului legii, dezbaterea sa, votarea, trimiterea actului pentru dezbatere úi votare celeilalte camere, medierea divergenĠelor, când acestea se ivesc; o a doua etapă vizează îndeplinirea formelor posterioare adoptării: semnarea actului legislativ de către preúedinĠii celor două camere, promulgarea legii de către Preúedintele Republicii úi publicarea ei în Monitorul Oficial al României, partea întâi. 4) Dacă actele puterii executive pot fi normative sau individuale, legea are însă un caracter exclusiv normativ. Normativitatea consubstanĠială legii rezidă în forĠa obligatorie úi în caracterul ei general. Sarcina de lucru 6 Redactează un eseu de o pagină în care să demonstraĠi că legea reprezintă principalul izvor de drept.Clasificarea legilor Clasificarea legilor operează după mai multe criterii: 1. În funcĠie de autoritatea lor juridică, distingem legi constituĠionale, organice úi ordinare. Legile constituĠionale sau fundamentale (ConstituĠia ca lege fundamentală, precum úi legile de modificare a ConstituĠiei) stabilesc principiile întemeietoare ale vieĠii sociale úi de stat, sistemul organelor úi separaĠia puterilor în stat, drepturile úi îndatoririle fundamentale ale cetăĠenilor.Teoria generală a dreptului 92
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului SupremaĠia ConstituĠiei úi constituĠionalitatea legilor, trăsături esenĠiale ale statului de drept, sunt asigurate prin modalităĠi instituĠionalizate de control al constituĠionalităĠii legilor. Teoria dreptului úi practica unor state, inclusiv a României, statuează aúa- numitele legi organice, care, dacă iniĠial consfinĠeau organizarea, funcĠionarea úi structura organelor statului, úi-au lărgit apoi aria reglementării asupra altor domenii importante ale vieĠii sociale úi de stat, dobândind în consecinĠă o poziĠie distinctă în ierarhia legislativă atât faĠă de ConstituĠie, cât úi de legile ordinare. Articolul 72, alin. 3 din ConstituĠia noastră prevede expres úi limitativ domeniile care fac obiectul exclusiv al legilor organice (de pildă, sistemul electoral, organizarea úi funcĠionarea partidelor politice, organizarea Guvernului úi a Consiliului Suprem de Apărare a ğării ú.a.). Legile ordinare reglementează acele domenii ale relaĠiilor sociale care nu constituie obiect al reglementării primelor două categorii de legi. Între legile constituĠionale, organice úi ordinare intervin deosebiri semnificative (care fac obiectul analizei unei alte discipline: Dreptul constituĠional) în ce priveúte, de asemenea, iniĠiativa legislativă úi procedura de adoptare. 2. După criteriul conĠinutului lor, legile se diferenĠiază în legi procedurale úi materiale. Cele dintâi normează activitatea subiectelor de drept, persoane fizice úi juridice, úi relaĠiile dintre ele. Legile procedurale stabilesc forma de desfăúurare a unei acĠiuni sau activităĠi publice sau private, inclusiv forma de emitere sau întocmire a actelor juridice úi aceea în care să fie sancĠionaĠi cei care au nesocotit legea materială. 3. După criteriul obiectului reglementării juridice, distingem legi cu caracter civil, penal, administrativ, fiscal etc. 4. Legile se mai diferenĠiază în legi generale, speciale úi excepĠionale. În literatura problemei se menĠionează această formă de clasificare, fără a se invoca însă criteriul ce o întemeiază. Considerăm că această distincĠie marchează voinĠa legiuitorului de a se exprima juridic cât mai nuanĠat în raport cu situaĠiile particulare, ireductibile, dar úi cu principiile de la care el porneúte. Legea specială produce o reglementare aparte, particulară úi particularizantă comparativ cu exigenĠele legii generale, care reprezintă dreptul comun. (Astfel, Codul civil este o lege generală faĠă de legea contractelor economice; Codul penal este, de asemenea, o lege generală în raport cu acele legi speciale ce cuprind dispoziĠii penale.) Fără să absolutizăm această distincĠie (care rămâne relativă, Ġinând de gradul de generalitate a unei alte reglementări juridice cu care se compară), trebuie totuúi să o reĠinem datorită importanĠei ce o are pentru procesul interpretării úi aplicării dreptului. În caz de concurs între legea generală úi legea specială, se aplică aceasta din urmă, după principiul “lex speciali derogat generali”. Se înĠelege totodată că, atunci când legea specială, care este prin natura ei de strictă interpretare, nu dispune totuúi altfel faĠă de cea generală, se aplică aceasta din urmă.Teoria generală a dreptului 93
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i Cât priveúte legile sau reglementările excepĠionale, ele vizează situaĠii cu totul úte reglement ionale, particulare. Astfel de acte sunt, de exemplu, acelea prin care se institui starea instituie de necesitate. Atunci când Parlamentul nu funcĠionează, Executivul este acela care poate da, func , în momente de tranziĠie politică, precum acelea din România de dup 22 tranzi , după decembrie 1989, până la constituirea Parlamentului în urma alegerilor din 20 pân ituirea mai 1990, acte cu putere de lege, numite decrete-lege. Decretul-lege, cu un caracter hibrid, este un izvor de drept sui lege, sui-generis; cu toate că nu emană de la Legislativ, el are totuúi putere de lege, reglemente totu i reglementează relaĠiile sociale care prin importanĠa lor fac obiectul normării prin lege, lege pe iile importan ării care o poate chiar modifica sau înlocui. Decretul-lege este, pe de o parte, Decretul lege decret, pentru că parvine de la Executiv, pe de altă parte este lege, întrucât are , c forĠa juridică proprie legii. ă Decretul-lege se originează în sistemul politico-juridic modern úi are scopul să lege origineaz juridic ú asigure continuitatea funcĠionării puterii publice în condiĠiile de criz când func Ġiile criză, Parlamentul fie că nu se poate întruni oportun, fie că, prin sistemul său mai c , s puĠin prompt de funcĠionare, n-ar putea adopta rapid iniĠiativele legislative in func Ġiativele necesare ori a fost desfiin desfiinĠat în urma precipitării evenimentelor politice rii (lovitură de stat, revoluĠie). Pentru evitarea vidului de putere de legiferar s-a revolu ie). legiferare creat astfel practica elaborării decretelor-lege de către puterea executiv (ùeful elabor tre executivă statului sau Guvernul). Însă în statul de drept guvernarea prin decrete Îns decrete-lege nu poate opera decât cu titlu excepĠional; astfel, aúa cum probeaz experienĠa excep a probează politică, permanentizarea normării prin decrete cu putere de lege conduce la , norm rii regimuri autoritare, nedemocratice. În situaĠii provizorii, special precizate în ConstituĠie, guvernul poate emite acte ii Constitu ie, normative cu putere de lege în baza “legislaĠiei delegate” . “legisla La acelaúi nivel cu legea sunt, ca izvor al dreptului, úi unele acte interna i i internaĠionale (tratate, convenĠii, acorduri etc.), semnate úi ratificate (precum “Conven convenĠ i “ConvenĠia Europeană a Drepturilor Omului” pentru statele membre ale Co Consiliului Europei).Actele normative (ale organelor de stat) subordonate legii stat Complexitatea vieĠii economice úi social-politice, infinitatea rela vie politice, relaĠiilor ce alcătuiesc sistemul socio-uman fac imposibilă cuprinderea exhaustiv prin tuiesc socio exhaustivă, lege, a tuturor domeniilor sau a tuturor detaliilor unui raport social. Al Alături de normarea prin lege (activitatea legislativă a Parlamentului), opereaz în legislativ operează, consecinĠă, úi o susĠinută acĠiune normativă a celorlalte organe de stat sus (Preúedintele Republicii, administraĠia publică). edintele administra Această acĠiune normativă incumbă următoarele exigenĠe: Ġiune normativ a) actele elaborate nu trebuie să cuprindă dispoziĠii contrare Constitu ) s ii ConstituĠiei úi celorlalte legi; b) organele de stat în cauză nu pot emite reglementări primare cauz reglement sau pentru domenii supuse normării prin lege; norm c) actele normative respective trebuie să se circumscrie limitelor competen s scrie competenĠei materiale úi teritoriale a organului de la care provin;
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i d) se cere respectat ierarhia forĠei juridice a actelor normative în stat; respectată ei e) toate aceste acte trebuie elaborate în forma úi cu procedura stabilite pentru i fiecare dintre ele. Deúi sunt subordonate autorităĠii legii, actele acestor organe, întrucât se i autorit ii conformează prevederilor ei, produc efecte în aceeaúi măsură obligatorii ca úi ă aceea sură legea pentru subiectele la care se referă. Dacă totuúi intră în dezacord cu legea, refer care se aplică întotdeauna prioritar, aceste acte îúi pierd efectul juridic. ă îi Distingem, în România, următoarele categorii de acte normative subordonate urm toarele legii: acte ale {úefului statului, numite decrete; acte ale organelor centrale { efului executive - hotărâri, ordonanĠe, instrucĠiuni, elaborate de Guvern, ministere hotă , sau alte organe centrale de stat; acte ale organelo locale. organelor a) Decretele prezidenĠiale cu caracter normativ sunt emise de Preúedintele preziden Pre României în situaĠiile prevăzute de ConstituĠie úi legi: cu ocazia declar situa i declarării mobilizării, a instituirii stării de urgenĠă ori a declarării războiului. Semnate de rii, st zboiului. Preúedinte, aceste decrete trebuie contrasemnate de Primul ministru. edinte, Pri Preúedintele mai emite úi decrete fără caracter normativ, care sunt deci acte edintele concrete, individuale (ele privesc, de exemplu, acordările sau avans aco rile avansările în grade militare, numirile sau rechemările din funcĠii diplomatice). rechem ii b) Hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului se întemeiaz în calitatea rârile nor întemeiază acestuia de a fi organ de vârf al administraĠiei publice, exercitându administra iei exercitându-úi autoritatea executivă pe întreg teritoriul statului. Fundamentându executiv Fundamentându-se pe ConstituĠie úi legi, hotărârile prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai hot gilor diferite domenii (de exemplu, organizarea administrativă central úi locală, administr ă centrală modul de realizare a activităĠii economice úi financiare, reglementarea unor activit i contravenĠii ú.a.). În baza unei împuterniciri exprese úi pentru o durat limitată, i durată guvernul poate adopta (a cum am precizat supra) ordonanĠe Acestea, fiind (aúa ordonanĠe. emise pentru domenii rezervate legii, trebuiesc supuse aprobă ulterioare a supuse aprobării Parlamentului, prin lege. c) Ordinele cu caracter normativ úi instrucĠiunile mini iunile miniútrilor úi ale celorlalĠi conduc i conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraĠiei de stat (Banca NaĠională, DirecĠia Centrală de Statistică ú.a.) se Ġiei ă Statistic adoptă în baza prevederilor exprese ale legii, decretelor, hot decretelor hotărârilor úi regulamentelor Guvernului. Ele se mai adoptă în mod excepĠional, când ad excep asemenea împuterniciri lipsesc, dar actul normativ de autoritate juridic juridică superioară cere, în virtutea conĠinutului său, să se elaboreze úi s se aplice un con să act subordonat, care să impună un mod unitar de executare. s d) Potrivit Legii nr. 69/1991 privind administraĠia publică local în limitele t administra ă locală, unei unităĠi administrativ-teritoriale se manifestă ca izvoare de drept hotărârile i administrativ normative ale consiliilor locale, hotărârile (acelea care au caracter normativ) locale ale consiliului judeĠean, ordinele prefectului (dacă cuprind norme juridice), jude deciziile delegaĠiei permanente úi dispoziĠiile (normative) ale primarului. delega Emise în baza legii cu scopul aplicării legilor, decretelor, hotărârilor rii hot regulamentelor, având precizat temeiul lor legal, aceste acte normative asigur a este asigură exercitarea atribuĠiilor în interes local al autorităĠilor menĠionate. Conducătorii atribu Ġionate. Conduc organelor locale de specialitate (direcĠiile financiară, sanitară de muncă úi (direc , sanitară,
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului ocrotiri sociale, inspectoratele pentru cultură, úcolar etc.) emit dispoziĠii pe baza actelor normative cu autoritate juridică superioară, provenind de la puterea legislativă, preúedinĠie sau de la administraĠia publică ierarhic superioară. Desigur, paleta izvoarelor dreptului este mai bogată, ea cuprinzând, pe lângă actele normative deja enunĠate, úi alte acte normative ale organelor de stat. Amintim, astfel, hotărârile normative ale Senatului úi Camerei DeputaĠilor, prin care acestea îúi adoptă regulamentele de funcĠionare. La diferitele niveluri ale puterii executive se întâlnesc “normativele”, “standardele”, “normele interne” ú.a. În rezumat, se poate preciza că forĠa juridică a actelor normative úi, ca urmare, locul ocupat pe scara ierarhică a izvoarelor de drept depind de poziĠia de autoritate a unui organ de stat în cadrul sistemului autorităĠilor publice (implicit de categoria de organe - legislativă ori executivă - în care se integrează organul emitent) úi de caracterul general úi sau special al competenĠei sale materiale. Sarcina de lucru 7 Enumără în maximum 10 - 15 rânduri deosebirile existente între lege úi decretul-lege, între o ordonanĠă úi o ordonanĠă de urgenĠă.3.3. Izvoarele nonetatice ale dreptului3.3.1. Actele normative ale organizaĠiilor nestatale Pe lângă autorităĠile de stat, publice, în societatea noastră există úi acĠionează numeroase organizaĠii úi asociaĠii nestatale sau private de diferite tipuri (cooperativele, societăĠile, băncile etc.), având sau nu un scop lucrativ ori personalitate juridică. În marea lor majoritate, ele se organizează úi funcĠionează după propriile lor statute, elaborate în baza unor prevederi exprese ale organelor de stat sau în consonanĠă cu exigenĠele generale ale legii. Este semnificativ faptul că actele acestor organizaĠii nu au, obiúnuit, un caracter juridic, membrii lor respectându-le benevol sau prin aplicarea mijloacelor sancĠionatorii acceptate de colectiv. OrganizaĠiile nestatale încheie diferite acte juridice cu caracter civil, comercial, de dreptul muncii; uneori pot emite acte juridice unilaterale specifice, individuale sau chiar normative, în măsură să provoace efecte în afara lor, recunoscute úi garantate de stat. Sub incidenĠa izvoarelor de drept intră doar actele juridice unilaterale cu caracter normativ; ele reglementează raporturi juridice proprii acestor organizaĠii.Teoria generală a dreptului 96
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i3.3.2. Obiceiul juridic (cutuma) Cutuma reprezintă regula cristalizată în decursul timpului úi acceptat cu rang reprezint acceptată de lege din strămoúi. stră Contextul social al convieĠuirii umane a generat permanent uzuri, obi convie uirii obiúnuinĠe, datini, precum úi alte forme ale ceea ce am putea numi generic obicei. Dar nu úi orice obicei a devenit izvor de drept. A dobândit această calitate doar obiceiul a sancĠionat (recunos ionat (recunoscut) prin încorporare într-o normă oficială, ori acela care a fost invocat de părĠi în faĠa unei instanĠe de judecată, iar aceasta l validat ca p , l-a normă juridică. Se înĠelege că simpla repetare a unor practici nu asigur în asigură formarea unei cutume; practica însăúi trebuie să fie altceva decât o sum de îns sumă activităĠi desfăúurate mecanic-existenĠial; ea generează cutuma dac dă curs i desfăú dacă unor necesităĠi sociale úi dacă, totodată, este uniformă úi se aplic repetat pe o ăĠi i aplică anumită durată, astfel încât să-úi găsească reflexul necesar în sistemul durată cesar activităĠilor omeneúti. ilor omene Înainte de apariĠia dreptului scris, normele cutumiare au existat la toate apari ia popoarele, manifestându-se ca cele mai vechi norme juridice. Ele nu au fost manifestându se acreditate printr-un act emis de cineva, ci s-au constituit spontan, într printr ontan, într-un proces evolutiv, de durată. Izvoarele scrise le-au confirmat autenticitatea úi utilitatea, durat au uneori oferind úi motivaĠia păstrării lor. De pildă, jus vetus al dreptului roman ú dinaintea Legii celor XII Table a avut un net caracter cutumiar, întemeiat în caracter înt obiceiul pământului (mos majorum). Multe secole după intrarea în vigoare a ământului ( dreptului scris, el a continuat să se aplice, influenĠând însăúi structura acestuia. s ăúi În Ġara noastră, ocupaĠiile străine nu au putut impieta obiceiul p ara ocupa ine pământului. De pildă, stăpânirea romano-bizantină la Dunărea de Jos n-a anulat vechea pânirea romano a structură juridic a populaĠiei autohtone, care aplica dreptul “vulgar” , juridică iei îndeosebi acela referitor la relaĠiile din cadrul obútiilor săteú formate prin re ăteúti, legăturile de rudenie úi comunitate. Dacă la început obútea era legat de oútea legată proprietate restrânsă, mai târziu ea s-a bazat pe proprietatea dev restrâns a devălmaúă a unui grup lărgit de oameni. Indiferent de raporturile de rudenie dintre ei, s rgit sătenii se asociau, repartizându-úi porĠiunile de teren agricol pe care le lucrau anual, în repartizându iunile timp ce pădurea, izlazul úi apele erau în folosinĠă comună. durea, La români, dreptul obiúnuielnic a operat úi asupra relaĠiilor sociale generate de obi iilor o altă activitate traditradiĠională: păstoritul. Activitatea pastorală, caracterizat prin ă, caracterizată transhumanĠă, implica o organizare juridică specifică privind complexul de Ġă, juridic reguli în desfăú desfăúurarea muncii în stână, obligaĠiile care reveneau fiec iile fiecăruia, împărĠirea roadelor ú.a. irea roadel În materie penală, dreptul obiúnuielnic nu accepta pedeapsa cu moartea, ci - penal nuielnic pornind de la specificul viziunii noastre spirituale - cerea izgonirea celui spiritual vinovat din comunitate; în cazul infracĠiunilor mai uúoare se aplica „strigarea infrac oare peste sat”, care semnifica oprobiul comunităĠii faĠă de fapta comis În caz de re comunit comisă. furt, hoĠul era purtat prin sat cu lucrul furat, provocându-se astfel, cu titlu ul provocându se sancĠionator, dispreĠul colectivităĠii. ionator, dispre PopulaĠia românească din Transilvania a purtat o luptă tenace, a cum atestă ia româneasc aúa documentele, pentru conservarea str vechilor norme cutumiare. În alt zonă a străvechilor altă Ġării, într-un act emis la 1500 de către banii Severinului, se invoca Jus un c tre
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului Valachium sau Jus Valachorum în materie de zestre, iar într-un act de judecată, emis de aceiaúi bani al Severinului în 1478 úi care se referea la procedura jurătorilor, se preciza că aceasta s-a făcut “antique et approbata lex districtuum valachicalius universorum”, adică după legea veche, recunoscută în districtele româneúti. Aúa cum atestă úi în prezent unele dispoziĠii din dreptul nostru, valoarea normativă a obiceiului nu a dispărut cu totul. Conform art. 970, alin. 2, Cod civil, de pildă, convenĠia obligă nu doar la ceea ce prevede expres, ci úi la toate urmările ce obiceiul sau legea le dau obligaĠiei, după natura sa; potrivit art.1450, Cod civil, închirierea mobilelor pentru utilarea úi decorarea caselor, apartamentelor sau magazinelor se consideră făcută pentru durata ordinară a închirierilor de case, apartamente sau magazine, în funcĠie de obiceiul locului. ğin de dreptul cutumiar úi dispoziĠiile de trimitere la noĠiuni nedefinite legal, precum acelea de “bun proprietar”, “culpă” ú.a., situaĠie în care judecătorii aplică aceste noĠiuni prin raportare la obiceiurile locale avute în vedere de părĠi. Trebuie menĠionat totuúi că înserarea obiceiului în dreptul contemporan prezintă o seamă de dificultăĠi. Obiceiul contravine caracterului organizat al activităĠii legislative úi rigurozităĠii actului normativ. De asemenea, prin ambiguitatea interpretării, poate întreĠine arbitrariul. Totodată, obiceiul nu este sincron ritmului devenirii sociale úi, implicit, dinamicii activităĠii normative, în raport cu care generarea spontană a obiceiului este prea lentă. De aceea, cutuma constituie doar cu titlu excepĠional un izvor de drept úi numai dacă legea trimite expres la obicei; acesta reglementează raporturi juridice de importanĠă locală, nenormate, din această cauză, de dreptul scris. Dacă, în condiĠiile precizate, în unele ramuri de drept cutuma mai este prezentă într-o oarecare măsură, în cadrul dreptului penal rolul ei este cu totul exclus; aici funcĠionează principiul legalităĠii pedepsei úi incriminării - Nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege - , care admite ca izvor de drept exclusiv legea scrisă. Spre deosebire de statutul ei pe planul intern al dreptului, cutuma reprezintă un izvor important pentru dreptul internaĠional public contemporan (de pildă, în materia uzanĠelor diplomatice) ori pentru dreptul comerĠului internaĠional.3.3.3. Contractul normativ „Contractul - precizează Codul civil în art. 942 - este acordul între două sau mai multe persoane, spre a constitui sau stinge între dânúii un raport juridic”. Când un contract nu referă la un raport juridic concret, ci stabileúte reguli cu caracter general, care să servească la orientarea părĠilor, el dobândeúte valoarea unui act normativ, manifestându-se ca izvor de drept. Ca formă de exprimare a dreptului, contractul acĠionează îndeosebi în domeniul dreptului internaĠional public. Statele sunt subiectele principale ale relaĠiilor de drept internaĠional; ele îúi normează raporturile în baza unor acorduri stabilite. După terminologia adoptată în dreptul internaĠional,Teoria generală a dreptului 98
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i contractul ia forma acordului, tratatului, pactului, convenĠiei, protocolului, pactului, declaraĠiei etc. Sunt, de pildă, izvoare ale dreptului interna iei pild , internaĠional Statutul Tribunalului Militar InternaĠional de la Nurnberg, adoptat la Londra în 1945, Interna tat Carta OrganizaĠiei NaĠiunilor Unite, adoptată în acelaúi an úi la care au aderat OrganizaĠ statele membre ale O.N.U. Pentru dreptul intern, contractul normativ a însemnat un izvor important al însemnat dreptului constituĠional, deoarece a reglementat domenii de baz ale constitu ional, bază construcĠiei social-politice. Prin intermediul unui astfel de contract úi-au iei social politice. reglementat relaĠiile nobilimea úi regalitatea (Magna Charta Libertatum - rela Anglia, 1215), seniorii úi vasalii, feudalii úi oraúele. În istorie, au fost úi cazuri ele. când iobagii răsculaĠi au obĠinut unele drepturi prin convenĠiile încheiate cu ră inut nobilii (care se grăbeau să le încalce), aúa cum a fost înĠelegerea semnată la gr Ġelegerea semnat Cluj - Mănăútur la 6 iulie 1437. Contractul normativ este instrumentul juridic tur ăútur instr prin care statele federative stabilesc structura unională. un Sub forma contractului colectiv de munc , contractul normativ se manifestă, în muncă, manifest dreptul intern, ca un important izvor al dreptului muncii úi securit tern, securităĠii sociale. Contractul colectiv de muncă prevede condiĠiile generale ale organiz munc iile organizării muncii într-o ramură determinat ; în baza sa se încheie contractele individuale de ă determinată; muncă. ExistenĠa contractelor colective úi a contractelor de adeziune a fost apreciat în a contractel i apreciată teoria juridică ca un argument în favoarea punctului de vedere dup care ă după dreptul n-ar fi doar o emanaĠie a statului, deoarece dispozi ar emana ie dispoziĠiile general- obligatorii sunt stipulate în contractele în cauză de către sindicate prin c ătre negocieri cu patronatul. Nu trebuie însă neglijat faptul că, în ultim analiză, îns ă, ultimă aceste dispoziĠii sunt ele însele garantate de stat, întemeindu dispoziĠii întemeindu-se pe alte dispoziĠii care legitimează contractul colectiv sau de adeziune. În fond ele ii legitimeaz fond, . fiinĠează deoarece statul le îng îngăduie prin sistemul său legislativ u3.3.4. Regulile de convieĠuire socială Ġuire social Regulile de convieĠuire socială sunt un izvor indirect al dreptului úi aceasta convie doar atunci când legea referă expres la ele. Sunt úi situaĠii în care legea refer i precizează fapte ce contravin direct regulilor de convieĠuire socială (de convie social exemplu, Decretul nr. 153 din 1970 pentru stabilirea úi sanc stabilire sancĠionarea unor contravenĠii privind regulile de convieĠuire socială, ordinea úi lini ii convie , liniútea publică) sau bunelor moravuri (de exemplu, art. 321 din Codul penal incrimineaz moravuri incriminează ultrajul contra bunelor moravuri úi tulburarea liniútii publice). În leg tii legătură cu acestea, legea instituie contravenĠii úi sancĠiuni, fără să defineasc însă regulile contraven definească sociale a căror nesocotire este pedepsită. Atunci când îns ăror pedep . însăúi legea reglementează nemijlocit unele reguli de convieĠuire (de pild în materia ă convie uire pildă, raporturilor personale nepatrimoniale dintre soĠi sau dintre pă so i părinĠi úi copii, în Codul familiei, art. 2), avem de-a face deja cu reguli juridice propriu-zise care, de a prop ca atare, au ca izvor de drept actul normativ care le consacră.3.3.5. Practica judiciară úi doctrina juridică ă juridic De-a lungul timpului, în Ġările europene continentale cutumele au intrat în a rile impact cu dreptul roman, sistem evoluat úi dominat de legi sc i scrise, în care
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului principiile úi instituĠiile juridice erau dispuse organizat în coduri. Impunându-se în majoritatea statelor, acest sistem a asigurat supremaĠia legii, în timp ce precedentul judiciar rămânea într-o poziĠie subordonată. Cu toate acestea, în Insulele Britanice dreptul a păstrat prin expresie caracterul de drept al precedentelor. Este specific dreptului precedentelor crearea lui jurisprudenĠială (judge made law): hotărârile instanĠelor de judecată au efecte nu doar asupra părĠilor din proces, ci pot deveni izvor de drept úi pentru alte procese, cu condiĠia să existe o raĠiune identică (ratio decidendi). Altfel spus, judecătorul are capacitatea de a institui reguli noi de drept. În raport cu statutul acestor reguli, legile existente se transformă într-un izvor secundar de drept; ele rămân corective ale dreptului jurisprudenĠial, investit cu întâietate. După cum s-a observat, dreptul precedentelor opune rezistenĠă la nou, nereuúind să depăúească închistarea tradiĠiei úi să ofere modele juridice rezonante schimbărilor sociale. Practica judiciară (jurisprudenĠa) a pierdut, odată cu dezvoltarea activităĠii normative a statului, importanĠa ce o avea în perioada formării dreptului, aúa cum s-a întâmplat úi cu obiceiul juridic. Dreptul contemporan românesc nu concedă jurisprudenĠei calitatea de izvor de drept. Potrivit principiului separaĠiei puterilor în stat úi aceluia al legalităĠii, puterea judecătorească nu este competentă să facă legea, să legifereze; ea este chemată să aplice legea care este edictată de Parlament. Judecătorul nu poate adopta norme (art.4 din Codul civil cuprinde expres interdicĠia ca judecătorul să creeze norme prin hotărârea pronunĠată). În practică pot apărea însă cazuri pentru a căror soluĠionare, dat fiind specificul lor, prevederile să nu fie suficiente ori să nu fie îndeajuns de clare. Întrucât judecătorul este obligat totuúi să dea o soluĠie (altfel el s-ar face vinovat, conform art.3 din Codul civil, de denegare de dreptate), urmează să se conformeze principiilor fundamentale ale dreptului ori celor generale ale ramurii sau instituĠiilor juridice în cauză, precum úi conútiinĠei sale juridice. Dar hotărârea judecătorească are forĠă normativă numai pentru cauza în care s- a dat, nu úi pentru alte cauze similare. Pe fondul caracterului obligatoriu al legii úi al modului ei unitar de aplicare, nu se poate ocoli, în rezolvarea unei cauze, aplicarea diferenĠiată a normei, în ce priveúte, de pildă, individualizarea sancĠiunii (amendă sau închisoare) úi a limitelor ei. Legată de jurisprudenĠă este úi problema deciziilor CurĠii Supreme de JustiĠie. Acestea stabilesc, atunci când nu există o practică judiciară uniformă în aceeaúi materie, orientări în activitatea judiciară a instanĠelor, urmărind aplicarea unitară a dreptului. Nefiind date în cauze concrete, dar deducându-se din ele, deciziile asigură, prin îndrumarea instanĠelor, aplicarea uniformă úi unitară a legii. Deciziile nu creează norme noi de drept, ele nu completează úi nici nu dezvoltă legea; scopul lor este explicarea sensului real al normei în vigoare. Nefiind izvor de drept úi neavând caracter obligatoriu pentru judecători (care se conduc numai după lege), deciziile CurĠii Supreme de JustiĠie pot fi totuúi avute în vedere de instanĠele de judecată. Ele au acoperire în prestigiul úiTeoria generală a dreptului 100
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i poziĠia organului care le emite. (În acest sens, art. 414 din Codul de procedur ia 414 procedură penală prevede: ”Procurorul general, direct, sau ministrul justi ministru justiĠiei, prin intermediul procurorului general, are dreptul, pentru a asigura interpretarea úi pentru aplicarea unitară a legilor penale úi de procedură penală pe întreg teritoriul ea ă Ġării, să ceară CurĠii Supreme de JustiĠie să se pronunĠe asupra chestiunilor de ă Cur e drept care au primit o solusoluĠionare diferită din partea instanĠ instanĠelor de recurs. Deciziile prin care se so soluĠionează sesizările se pronunĠă de Sec SecĠiile Unite úi se aduc la cunoútinĠă instanĠelor de Ministerul JustiĠiei. útinĠă SoluĠiile se pronunĠă numai în interesul legii, nu au efect asupra iile pronun hotărârilor judec rârilor judecătoreúti examinate úi nici cu privire la situa părĠilor i situaĠia din acele procese” - s.n., I.H.). procese Doctrina juridică (útiinĠa juridică) rezidă în demersul conceptual, în juridic analizele, investigaĠiile úi interpretările pe care teoreticienii dreptului le dau investiga rile fenomenalităĠii juridice. Deúi constituie o formă riguroasă úi sistematică de cunoaútere a fenomenului i form útere juridic în ansamblul său, cu toate acestea útiinĠa juridică nu reprezint nici ea, s reprezintă, un izvor de drept. Însă argumentul útiinĠific se poate afirma, datorit valorii Îns ific datorită intrinseci, ca recomandare oportună practicii judiciare, în solu oportun iciare, soluĠionarea unei cauze, ori ca propunere însuúită de legiuitor úi investită cu for normativă. însu forĠă Doctrina juridică generalizează ceea ce este esenĠial în conduitele individuale úi ial în situaĠiile juridice concrete, formulând, în funcĠie de exigen iile func ie exigenĠele intereselor sociale, principii generale. În virtutea acestui fapt, ea nu se pronun numai fapt, pronunĠă asupra a ceea ce este normat úi aparĠine legalităĠii, dar úi asupra a ceea ce nu i este normat, însă constituie o virtualitate juridică. Chiar dacă, aproape în regulă generală, doctrina juridică nu mai constituie ă, re ă astăzi un izvor de drept, cu toate acestea ea a împlinit un atare rol îndeosebi în zi împlinit Antichitate úi în Evul Mediu. Astfel, în dreptul roman, juriscon i jurisconsulĠii au fost investiĠi cu răspunderea dezvoltării úi adaptării reglementărilor juridice la i dezvolt rii realitatea dinamică a vieĠii sociale. ÎmpăraĠii romani, de la August încoace, au dinamic ii concedat celor mai renumiĠi jurisconsulĠi dreptul de a da avize în soluĠionarea renumi i solu unei cauze, avize pe care judec judecătorii trebuiau să le respecte ( (jus publice respondendi).Treptat, for acestor avize s-a extins úi la solu ).Treptat, forĠa i soluĠionarea altor cauze similare. Astfel, opera lui Papinian, Paul úi Ulpian (sec. al III lare. i III-lea d. Chr.), precum úi aceea a lui Modestin úi Gaius au dobândit autoritatea legii pe ú i baza hotărârii (din anul 426) a împăraĠilor Teodosiu al II-lea ú Valentinian al rârii împ lea úi III-lea. Lucrările jurisconsulĠilor, îndeosebi acelea ale lui Paul úi Ulpian, au ările jurisco ilor, reprezentat izvorul principal al Digestelor sau Pandectelor lui Justinian. Evul Mediu a prilejuit doctrinei juridice resuscitarea autorităĠ în efortul de resuscitarea autorităĠii recepĠionare a dreptului roman úi, de asemenea, în acela de prelucrare a ionare cutumelor. Opinia concordant a juriútilor (communis opinio doctorum), concordantă communis doctorum dobândind autoritate de lege, constituia temeiul hotărârilor judecho rârilor judecătoreúti. EvoluĠia dreptului în diferite state s legat în bună măsură de aportul doctrinei ia s-a ă doctrine la unificarea, dezvoltarea úi racordarea dreptului la exigenĠele vie sociale. Cu Ġele vieĠii
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i toate acestea, epoca modernă marchează practic stingerea rolului de izvor de modern drept care revenise până atunci doctrinei juridice. pân Sarcina de lucru 8 Argumenteaz motivul pentru care doctrina juridică, deúi nu este, în ează úi România, izvor al dreptului, poate totuúi influenĠa voinĠa legiuitorului ori a a judecătorului ătorului. Rezumat Raportul juridic reprezintă sfera relaĠională a sistemului de drept, având o structură tripartită: subiectele (persoane fizice úi subiecte colective), tripartit i un conĠinut (drepturi úi obligaĠii) úi un obiect (diversificat în func de Ġinut diversificat funcĠie natura raportului juridic úi care nu se reduce la conduita părĠ ce părĠilor). Faptul juridic este acel fapt de a cărui existenĠă legea leag efecte leagă juridice. Actul juridic constă în manifestarea de voinĠă care are ca inten intenĠie producerea, prin respectarea legii, a efectelor juridice scontate. juridice Izvorul de drept este forma anume aleasă de legiuitor pentru a drep a-úi exprima voinĠa normativă. Diversele izvoare de drept se coreleaz în voin . corelează sistemul izvoarelor de drept, în care legea reprezintă izvorul principal al drept dreptului. Celelalte izvoare trebuie să rezoneze cu legea, conform s c ierarhiei din sistemul normativ. JurisprudenĠa úi doctrina juridic nu Jurispruden i juridică sunt considerate, în sistemul nostru, izvoare de drept. dr Teste de autoevaluare 1. Ca sferă de cuprindere, raportul juridic este: ă a. mai cuprinzător decât sistemul dreptului; cuprinz b. are aceea sferă; aceeaúi c. este o parte intrinsecă sistemului juridic. intrinsec 2. Ce relaĠie de cuprindere există între subiectul colectiv de drept úi persoana Ġie exist juridică? a. subiectul colectiv include úi categoria persoanei juridice; i
    • Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului i b. persoana juridică include în sfera sa úi subiectele colective; juridic i c. ele exprimă acelaúi conĠinut. exprim 3. Există legătur între forma de exprimare a dreptului úi puterea normativ a legătură i normativă unui izvor de drept? a. nu; b. da; c. depinde de împrejurări. împrejur 4. OrdonanĠa de urgenĠă este dată de: Ġa urgen a. Guvern; b. Parlament; c. Preúedintele României. úedintele 5. Actele normative subordonate legii sunt la fel de obligatorii ca legea? obligatorii a. nu; b. da; c. numai unele dintre ele. Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare spunsuri întreb rile 1.c; 2.a; 3.b; 4.a; 5.b. Bibliografie minimală minimal Boboú, Gh., Buzdugan, C., Rebreanu, V. (2008). Teoria general a statului úi generală dreptului. Cluj- -Napoca: Argonaut, p. 255-277; Craiovan, I. (2007). Tratat de teoria generală a dreptului. Bucure Bucureúti: Universul Juridic, p. 369-389; 389; Mazilu, D., (2004). Tratat de teoria generală a dreptului. Bucureúti: Lumina Lex p. Lex, 263-291; Popa, C. (2001). Teoria generală a dreptului. Bucureúti: Lumina Lex p. 133-169. ). ti: Lex,