• Like

Loading…

Flash Player 9 (or above) is needed to view presentations.
We have detected that you do not have it on your computer. To install it, go here.

Istoria dreptului romanesc unitatea iii

  • 1,946 views
Uploaded on

 

  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Be the first to comment
    Be the first to like this
No Downloads

Views

Total Views
1,946
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0

Actions

Shares
Downloads
36
Comments
0
Likes
0

Embeds 0

No embeds

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
    No notes for slide

Transcript

  • 1. 3. ASPECTE PRIVIND MODERNIZAREA DREPTULUI ROMANESC 3.1. Dreptul romanesc in perioada moderna 66 3.2. Evolutia raporturilor politico-juridice in perioada 82 moderna Obiectivele specifice unităţii de învăţare Rezumat 94 Teste de autoevaluare 94 Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 95 Bibliografie minimală 95Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: • să identifici rolul dreptului modern romanesc in perioada fanariota; • să evaluezi corect gradul de dezvoltare a societatii romanesti; • să definesti evolutia unitara a dreptului romanesc intre (1800-1848); • sa cuantifici rolul dreptului in societate ca mijloc de reglementare interpersonala. Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore
  • 2. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului3.1. Dreptul romanesc in perioada moderna3.1.1. Organizarea administrativa si politica a Principatelor Romane Instituirea regimurilor fanariote în cele două principate va coincide cu o perioadă de gravă ştirbire a autonomiei interne a principatelor. Încălcarea drepturilor politice şi civile ale locuitorilor se va concretiza acum încel mai înalt grad, anume însăşi categoria socială a boierimii, reprezentând minoritatea dominantă va fi afectată prin înlăturarea de la funcţiile publice şi anularea drepturilor politice. Confruntările dintre cele trei mari puteri pentru supremaţie în zonă au afectat puternic soarta şi evoluţia românilor prin amestecul în treburile interne ale acestora, şi ca urmare a numeroaselor războaie purtate pe teritoriul lor de Rusia, Austria şi Turcia. Formula fanariotă va reprezenta, pentru început, o soluţie de compromis între statutul de autonomie al celor două principate româneşti şi cel al administraţiei şi dominaţiei otomane chiar dacă îngrădirea autonomiei se reflectă şi în apariţia noilor instituţii politice sau modificarea celor tradiţionale. Cei numiţi la cârma celor două state româneşti erau dependenţi de Constantinopol întrucât nu erau deloc agreaţi de clasa politică românească astfel încât vor fi nevoiţi să îşi aducă un număr simţitor de colaboratori pe care îi vor numi în funcţii administrative sporind nemulţumirea populaţiei autohtone. În scopul dovedirii loialităţii lor faţă de Poartă, domnitorii fanarioţi vor recurge la măsuri reformiste ce privesc organizarea şi mai ales administrarea statului oentru a eficientiza modul de îndeplinire a obligaţiilor fata de puterea otomană. Nu trebuie uitat faptul că acestia erau în continuare mutaţi periodic dintr-un principat în altul pentru a li se verifica loialitatea faţă de sultan şi ai împiedica sa colaboreze cu partida natională contra imperiului otoman. De la 65000 de taleri că era tributul Moldovei acesta va ajunge la 260000 iar pentru Muntenia diferenţa pentru această perioada va fi de la 260000 la 300000 de taleri. Darurile şi peşcheşurile anuale vor atinge şi acestea cote excepţionale ce vor duce la săracirea ţărănimii dar nu numai. a. Domnia În acest timp, autonomia judiciară a Ţărilor Române a fost apărată de către domnitori faţă de turci, hotărârile acestora neputând fi atacate în faţa unei instanţe străine (turceşti) oricât de înalte ar fi fost. Boierii înşişi şi-au unit eforturile cu ale domniei ca să apere această autonomie. În planul relaţiilor externe atribuţiile domnului vor continua să fie limitate faţă de puterea suzerană şi de protectoratul Rusiei (după 1774–– tratatul de la Kuciuk-Kainargi). Domnitorii români din cele două principate – supuse Porţii – nu aveau dreptul de a face o politică externă proprie (să încheie tratate cu alte state, să declare război sau să încheie pace, să trimită sau să primească soli). Totuşi cu abilitate şi curaj aceştia au reuşit adesea să ocolească opreliştile puterii suzerane. Prerogative militare, domnul avea în această perioadă prea puţine, dat fiind rolul redus al armatei autohtone în timpul regimului turco-fanariot. Formal, în perioada când ţara nu era ocupată de trupe ruseşti sau otomane, domnul îşi exercita prerogativa de comandant suprem al armatei, numind şi revocând comandanţii superiori.Istoria dreptului romanesc 66
  • 3. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului În raporturile cu biserica drepturile domnitorului au rămas în general aceleaşi ca în perioada anterioară: dreptul de a legifera organizarea bisericii, înfiinţarea de mitropolii, episcopii, mănăstiri; de a numi şi revoca ierarhii bisericii; de a fixa competenţa de judecată a organelor bisericeşti în legătură cu mirenii etc. b. Sfatul de obşte era o formă fanariotă a adunării de stări, o adunare restrânsă în comparaţie cu Marea Adunare a ţării de mai înainte. Acesta s-a substituit treptat Marii Adunări care şi-a pierdut cu timpul importanţa. Convocarea Sfatului de Obşte se făcea prin poruncă domnească în vederea unor deliberări importante pentru ţară. Acest organism avea o structură elastică. Din punct de vedere numeric se adunau între 12 şi 14 persoane, uneori în jur de 36. La adunare participau boieri de obşte, deosebiţi de cei „de divan”. Membrii Divanului participau în mod obligatoriu la adunare (probabil cu drept de vot deliberativ), de unde se deduce că boierii de obşte nu aveau o asemenea obligaţie, şi probabil erau convocaţi numai când se impunea aceasta. Sfatul de Obşte avea îndeosebi atribuţii administrative nejudiciare. Existau şi excepţii. Sfatul de Obşte din Moldova putea judeca unele procese mai importante. Despre funcţionarea şi procedura acestuia se cunosc prea puţine lucruri întrucât nu aveau secretariat sau arhivă proprie. Înscrisurile erau anaforale care aduceau la cunoştinţa domnitorului rezultatul deliberării. Raporturile dintre Sfatul de Obşte şi domnie erau complexe, fiind greu de făcut consideraţii pe marginea acestora. c. Marea Adunare a Ţării a supravieţuit prin unele vestigii, având caracter simbolic, oficios. A fost denaturată de regimul fanariot prin desconsiderarea ei. În primul rând fusese îndepărtată atribuţia ei cea mai importantă, anume acea de a alege pe domnitor. Domnitorii erau numiţi direct de către Puterea Otomană. d. Sfatul Domnesc (Divanul), a fost o altă instituţie de stat centrală din Ţările Române, în perioada la care ne referim. Acesta a cunoscut o serie de schimbări de structură, determinate de transformările economico-sociale, instituţionalizându-se pe măsura destrămării feudalismului şi afirmării societăţii burgheze. Până la Regulamentul Organic a continuat să fie format exclusiv din dregători, ca mai înainte. Membrii Divanului erau în general boieri de rangul I, numiţi şi „divaniţi”, însă participau la Divan şi unii mari dregători rămaşi fără atribuţii şi care şi-au păstrat rangul şi titlul. Lucrurile fiind într-un proces de tranziţie, se observă faptul că domnitorul îşi căuta sfetnicii dintre oamenii pricepuţi care intrau apoi în Divan. e. Dregătoriile au căpătat trăsături noi în această perioadă. Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de către domnitor. În linii mari acestea (dregătoriile) şi-au păstrat conformaţia din perioada precedentă, instituindu-se însă şi aspecte noi, ca urmare a evoluţiei condiţiilor economice, sociale şi politice, în legătură cu numirea dregătorilor, criterii de selecţionare, atribuţii, modul de remunerare, ierarhia, clasificarea etc. În această perioadă s-au impus noi categorii de dregători în detrimentul celor vechi. În noile împrejurări s-a modificat însăşi clasificarea boierilor, deoarece numirea într-o dregătorie se va face acum după calitatea celui numit în ierarhia boierească. Dregători de clasa I între care: marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele hatman, marele vistier, marele postelnic, marele agă, marele cămăraş; Dregători (dregătoriile) de clasa a II-a între care amintim câteva din cele 17 cunoscute: marele ban,Istoria dreptului romanesc 67
  • 4. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului marele clucer, marele stolnic marele sluger, marele armaş etc.; Ş dregători de stolnic, .; Şi clasa a III-a. Fără a fi subestimaţi, aceştia aveau atribuţii destul de importante: ără subestima ii erau dregători ce ţ tori ţineau de Curtea Domnească, subalterni ai marilor dregători, , dreg zapcii, ş.a Până la Regulamentul Organic, Divanul Domnesc a continuat s cumuleze să atribuţii judecătore ătoreşti, executive şi legislative. Introducându- -se principiul separaţiei puterilor, Divanul nu va mai păstra decât atribuţii judecătoreşti, iei p ţii judec devenind instanţă supremă de judecată. Celelalte atribuţii ale Divanului ţii Domnesc au fost preluate de alte organisme ca : Adunarea Obşteasc şi Sfatul Obştească Administrativ în activitatea de conducere şi administrarea ţării. Sfatul Domnesc rii. avea alte numeroase atribu atribuţii, între care: financiare, militare, religioase etc. Şedinţele Divanului erau publice, când judeca pricini şi când dezb ele dezbătea probleme privind interese de stat. Sarcina de lucru 1 Rezumaţi în 5-7 randuri atributiile principalelor institutii din principate. 73.1.2. Evolutia dreptului in perioada moderna Situaţia politică şi economic dificilă a principatelor, accentuata de r ă economică războaiele ruso-austro-turce, duse în mare parte pe teritoriul acestora impuneau o serie de turce, reforme pentru stabilizarea şi contabilizarea exactă a cheltuielilor şi veniturilor elilor ş lucru absolut necesar pentru satisfacerea nevoilor economico economico-financiare crescânde ale Imperiului Otoman. În cadrul evoluţiei relaţiilor social-politice afirmarea dreptului şi a institu ţiei rela politice instituţiilor juridice avea să joace un rol semnificativ. Modernizarea dreptului la români a ă semnificativ. început prin prin reformele lui Constantin Mavrocordat, care a domnit în mai multe rânduri în Moldova şi Ţara Românească între anii 1730-1769.1769. Conform acestora este desfiin desfiinţată rumînia şi vecinia, adică legarea de glie. ă Rumînii se pot răscumpara, au un drept de strămutare limitat datorând pentru str mutare lotul pe care îl aveau un num de 12 zile de clacă pe an. Vecinii din Moldova număr nu mai pot fi vânduţi şi dăruiţi dar nici nu se se pot strămuta dup bunul lor vându muta după plac fiind datori cu 24 zile de clacă pe an. ri clac Deşi pare că situaţ ţăranilor nu s-a îmbunătăţit foarte mult reformele vor situaţia it stopa abuzurile pentru o vreme şi vor cointeresa populaţia să produc mai mult producă de pe loturile de pământ pentru a se răscumpara. Apreciată de special p ă specialişti ca reformistă, egalizatoare, ca tehnică a dreptului şi relativ unificatoare pentru , tehnic i cele două ţări româneşti (Moldova şi Muntenia), Constituţia mai prevedea şi ri române ia plata tuturor dregătorilor de stat şi scutirea clerului de dări şi limitarea dreptului i acestuia de judecată fiind publicată în limba franceză de către revista “Mercur uia tre de France”, în anul 1742.Istoria dreptului romanesc 68
  • 5. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului Încă din prima fază a perioadei în discuţie problema dominantă a fost aceea a codificării dreptului. Astfel, au fost substanţial modernizate tradiţionalele texte de lege bizantine prin Codul Callimachi. Acesta din urmă nu mai constituia doar o imitaţie servilă, ca în alte cazuri, ci făcea dovada celui mai occidental cod de până la 1821. În aceeaşi măsură, elemente ale obiceiului pământului rămâneau valabile prin adaptarea lor la noile condiţii dând consistenţă practicii dreptului românesc. În legătură cu aceasta este relevant faptul că a fost tradusă lucrarea intitulată Cutumiar, întocmită de Mihail Fotino. Acest Cutumiar avea de altfel o largă circulaţie în mediul juridic românesc şi în mentalitatea tuturor claselor sociale, ceea ce punea în evidenţă puternica tradiţie a cutumei sau legii pământului, în condiţiile afirmării de noi principii şi tehnici de judecată. Totodată, trebuie ştiut faptul că valabilitatea obiceiului sau cutumei trebuia confirmată prin pravilă (lege scrisă) care avea autoritate dovedită. Înnoirea a constat şi în suprimarea (nu în întregime) pluralismului şi paralelismului în sistemul de drept feudal. În această privinţă continuau să existe contradicţii între sistemele juridice cu vechi tradiţii de autonomie locală sau funcţională. Pe de altă parte, la începutul secolului al XIX-lea, dreptul era receptat şi înfăţişat ca drept al statului, pe cale de a deveni naţional, ceea ce se va înfăptui pe deplin mai târziu. Modernizarea s-a oglindit şi în instituţionalizarea codurilor specializate pe ramură modernă de drept, cu un rol hotărâtor în organizarea economiei capitaliste şi a societăţii burgheze. Legiuirea Caragea a fost ultimul Cod general feudal cuprinzând trei-patru ramuri de drept. Tot atunci codurile specializate, aflate în fază de proiect, cu multe reminiscenţe bizantine, îşi găsiseră locul în Manualul lui Mihail Fotino din anul 1777. Din exemplele enumerate se desprinde concluzia că modernizarea dreptului românesc a constat într-un proces complex şi de durată, un proces organic cu adaptări succesive şi nu totdeauna doveditoare. Din practica legislativă a acestei faze de început şi din programele elaborate, privitoare la reaşezarea pravilelor ţării, adică a noilor coduri, rezultă caracterul de sinteză (drept bizantin receptat, obiceiul pământului, drept românesc) al codurilor şi proiectelor de cod ale anilor 1765 - 1826. Fiecare cod a fost un pas înainte faţă de precedentul. O trecere a activităţii legislative a acestei perioade ar însuma următoarele documente legislative: 1. Constituţia lui Constantin Mavrocordat; 2. Capetele de porunci (1714-Muntenia); 3. Codul lui Mihai Fotino (1765-Muntenia); 4. Pravinilceasca Condică a lui Alexandru Ipsilante (Manualul de legi- 1780-Muntenia); 5. Pandectele lui Toma Carra (1806- Moldova); 6. Manualul juridic al Llui Alexandru Donici (1814-Moldova);Istoria dreptului romanesc 69
  • 6. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului 7. Codul Civil al lui Scarlat Callimach (1817-Muntenia); 8. Legiuirea Caragea (1818-Muntenia). Sarcina de lucru 2 Argumentează în 2-3 fraze importanta masurilor juridice aplicate in aceasta perioada. În centrul preocupărilor de modernizare a dreptului românesc a stat şi procesul de formare a unui limbaj al dreptului şi a unei terminologii juridice cuprinzătoare. În vocabularul juridic românesc au pătruns termeni moderni de factură occidentală, sufixele şi derivaţiile autohtone de până atunci fiind înlăturate. În a doua jumătate a secolului al XVIII- lea se înfăptuiesc mai multe măsuri de reorganizare a Scolilor domneşti sau a academiilor de la Iaşi şi Bucureşti. Domnitorii Alexandru Ipsilanti, în Ţara Românească, imitat de Alex Moruzi, de Grigore Ghica şi mitropolitul Iacob II Stamate în Moldova, s-au implicat în sprijinirea şi promovarea cursurilor de Înalte Legi, precum şi a unor profesori români, ca: Ştefan Nestor Craioveanu, Gh. Lazăr la Bucureşti, iar la Iaşi, reputatul dascăl de legi, C. Crysokefalos. Totodată, contactele juridice cu Vestul Europei se înmulţesc; tineri români capătă consacrarea ca jurişti în centre academice apusene. Un prim jurist român care şi-a pregătit doctoratul în drept la Paris a fost un oarecare Bogdan. Importantă s-a dovedit a fi fost, în legăturile cu apusul, şi circulaţia cărţilor de specialitate. Cu ajutorul influenţelor străine, dar cu puternice resorturi interne, dreptul românesc a făcut paşi decisivi, în această etapă, spre circumscrierea lui în modernismul european. Puterea de selecţie, valorificarea tradiţiei româneşti, puterea de creativitate, voinţa şi pregătirea de cadre sau de instituţii naţionale etc. caracterizează dreptul românesc din prima jumătate a sec. al XIX-lea. O primă fază a modernizării, s-a încheiat în 1821; procesul va continua însă şi în anii următori până în anii 1831, după care se va impune o altă fază, de asemenea importantă, fixată de exegeţi între anii 1831 - 1848, ca fiind una calitativă, de excepţie în demersul către o adevărată modernizare ce va domina sec. al XIX-lea Domnitorul Mihail Sturdza a creat la Iaşi, în 1834, o şcoală de înalte studii, devenită Academia Mihăileană (după numele întemeietorului), în cadrul căreia a introdus discipline de drept. A existat şi planul creării unei înalte şcoli juridice în limba franceză, însă acesta a eşuat, dar ideea a rămas. În acelaşi timp, colegiul academic Sf. Sava de la Bucureşti, a ocupat pentru Muntenia o poziţie similară cu aceea a Academiei Mihăilene din Iaşi. Şi aici se regăsesc preocupări pentru ştiinţa dreptului, susţinute de absolvenţi ai institutelorIstoria dreptului romanesc 70
  • 7. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului superioare de drept din alte ţări. În anul 1837, la Iaşi, a fost tipărit “Jurnalul judecătoresc”, fără să aibă o viaţă prea lungă. Asemenea încercări nu erau eşecuri, ci căutări de căi sigure între multiplele şi frământatele probleme ale epocii, cu atât mai mult în Ţările Române. Sarcina de lucru 3 Explică în doua fraze importanta creării şcolilor cu invatamant juridic in acesta perioada.3.1.3. Institutii de drept specifice regimului fanariot Cel care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost Constantin Mavrocordat, ceea ce a dat unitate şi consistenţă ceând instituţia ispravnicilor pentru judeţe în Muntenia şi ţinuturile dîn Moldova. În aceste posturi au fost numiţi boieri (de rangul I sau II) cu deplină competenţă administrativă şi judecătorească, chiar dacă împricinaţii erau de rang similar sau mai mare. Au fost stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură pentru jurisdicţia ispravnicilor, aceştia având obligaţia de a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise” etc. Totodată, se interzicea ispravnicilor să fie judecători şi globnici. Ideile iluministe ale unor domnitori şi nevoia de rezolvare a acestei crize au făcut ca în toată perioada, de la mijlocul secolului XVIII-lea şi până la Unirea principatelor, să se facă eforturi susţinute pentru remedierea proastei organizări a justiţiei, să se facă eforturi susţinute pentru remedierea proastei organizări a justiţiei, înregistrându-se unele rezultate notabile, în condiţiile rezistenţei opuse de vechea clasă feudală Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a judecătorilor de profesie, salarizaţi de stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare isprăvnicie câte un judecător sau doi, care puteau judeca şi în absenţa ispravnicului iar introducerea procedurii scrise devenea obligatorie ca şi introducerea condicelor trimise spre verificare lunar domnului. În acest caz se făcea un pas real în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea executivă. Aplicarea în întregime şi în totalitate a reformelor concepute nu depindea numai de domnitor, ci şi de numeroşi alţi factori. Reforma judecătorească a lui C. Mavrocordat şi-a dovedit necesitatea şi caracterul ei înaintat prin însăşi dificultăţile de aplicare şi prin amploarea ei. Principiile acestei reforme, dezvoltate şi amendate, s-au impus în cele din urmă, definind faza de trecere de la dreptul feudal la cel burghez. Din întreaga reformă, cu tot ritmul lent de aplicare, aspectul judiciar a rămas partea cea mai relevantă prin pozitivismul ei. După câteva încercări nereuşite de organizare judecătorească modernă ale înaintaşilor (C. Mavrocordat, Racoviţă, Matei Ghica) a venit rândul luiIstoria dreptului romanesc 71
  • 8. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului Alexandru Ipsilanti (1786-1788) care a creat, la cererea boierilor moldoveni, în cadrul Divanului Domnesc, pentru început, departamente judecătoreşti. În Moldova a fost confirmată, în aprilie 1771, existenţa divanului de giudecăţi, devenit ulterior Departamentul giudecăţii. În cealaltă ţară românească, Muntenia, cuprinsă şi ea de febra înnoirilor, a fost creat (mai 1772), „Departamentul judecăţii”, existând şi un departament II (civil). În Ţara Românească, domnitorul Alexandru Ipsilanti a perseverat de asemenea, în direcţia modernizării dreptului. Opera sa este cuprinsă în Pravilniceasca condică, adoptată în anul 1775 în care este reglementată organizarea instanţelor judecătoreşti. Acestea erau structurate într-un sistem ierarhic, cu competenţe delimitate pe diferite trepte de jurisdicţie. Astfel: 1) divanul gospodăresc (domnesc); 2) judecătoria veliţilor boieri; 3) al doilea departament (două departamente civile de acelaşi grad); 4) al treilea departament al vinovaţilor” (departament penal)”; 5) judecători; Pentru judecătoria ot vel aga; 6) judecătorii după judeţe. Alexandru Ipsilanti a creat Departamentul criminalicesc şi Departamentul străinelor pricini, punând în aplicare departamentul II (civil). De asemenea, rezultă funcţionarea departamentului al II-lea (judecata divanului domnesc). Au fost făcute totodată şi unele ajustări ale legislaţiei existente. a). Judecătorii de judeţe Ocupându-se de procedura de judecată Al. Ipsilanti a continuat de fapt opera începută de Constantin Mavrocordat. Ipsilanti a conceput organizarea proceselor în 12 paragrafe şi a acordat o importanţă sporită judecătorilor. Astfel, judecătorii puteau judeca şi singuri în timp ce ispravnicii nu mai aveau dreptul să judece fără judecător. Judecătorul de judeţ, aşadar, judeca numai vinovăţiile uşoare, trebuind să dea hotărâre scrisă privitoare la pedeapsa pronunţată. S-a menţinut practica discriminatorie ca boierii cei mari să fie judecaţi de Divan, chiar dacă fapta incriminatorie se petrecea pe teritoriul de competenţa a judeţului; deci în aceste cazuri, atât ispravnicul cât şi judecătorul de judeţ, erau daţi deoparte. b) Departamentele civile şi departamentul penal Cele două departamente despre care s-a mai amintit, erau compuse din judecători cu ştiinţă şi cu praxis, iar aceştia judecau după pravila şi obiceiul pământului. Privitor la Departamentul al III-lea („al vinovaţilor”) Pravilniceasca condica face referiri la modul de judecată (legile ce se aplicau), la atribuţiile departamentului, la cercetarea învinuiţilor (care nu se putea face decât de judecători), la modificarea de hotărâri ce revenea numai domnitorului etc. Judecata veliţilor boieri făcea obiectul capitolului al III-lea din aceeaşi condică. Completul de judecată era compus din boieri cu funcţii înalte şi trei mazili veliţi; judecata se făcea la curtea domnească. În acest cadru erau judecate apelurile (element de modernitate occidentală) declarate împotriva hotărârilor departamentelor inferioare.Istoria dreptului romanesc 72
  • 9. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului În asemenea cazuri dosarul înaintat „departamentului de apel” trebuia să conţină analiza probelor administrate, doveditoare pentru culpă, modul de desfăşurare a procesului, indicându-se articolele din pravilă aplicate etc.Hotărârile veliţilor boieri trebuiau înscrise în condica specială pentru hotărâri, practică iniţiată de Constantin Mavrocordat. c) Divanul domnesc era instanţa supremă şi avea o competenţă de judecată generală. Judeca numai în apel pricini deosebit de grave care puteau fi pedepsite cu mutilare sau moartea făptuitorilor (vinovaţilor). În asemenea cazuri instanţa supremă de judecată (Divanul domnesc) era compusă din domnitor, marii boieri, mitropolit şi episcopi. Când domnitorul nu participa la judecată, divanul întocmea anaforale ce erau supuse aprobării domnitorului, iar acesta confirma sau infirma hotărârea luată. În acest din urmă caz se proceda la o nouă judecată, de data aceasta în prezenţa domnitorului care conducea Divanul. d) Instanţele speciale. Începuturile justiţiei militare În capitolul al XIII-lea din Pravilniceasca Condică sunt trecute prevederi referitoare la cazurile de abateri din armată, iar în capitolul al XIV-lea erau norme pentru marele aga (şeful poliţiei). Ambele instanţe aveau o anume competenţă penală, iar hotărârile pronunţate de acestea erau supuse apelului Divanului veliţilor boieri. Legislaţia militară constituie dovada faptului că reforma judecătorească era cuprinzătoare, încorporând aproape toate domeniile de activitate mai importante. Primele elemente de justiţie militară au apărut în legislaţia fanariotă. Dovadă o face Manualul de legi al lui M. Fotino, din 1777. La rubrica pravile ostăşeşti sunt incluse trei paragrafe din Bazilicale, referitoare la dezertări şi capacitatea de a fi ostaş, precum şi patru paragrafe din legiuirile militare publicate de Leunclavius în 1596 (Val. Al. Georgescu)1. Pravilniceasca condică cuprindea dispoziţii de justiţie militară în capitolele intitulate Judecătorie ot vel spătar şi Judecătorie ot vel aga, preconizându-se două instanţe cu caracter militar. Pe lângă militari, instanţele amintite judecau şi civili pentru anumite infracţiuni ce aveau tangenţă cu armata. Sarcina de lucru 5 Identifica principalele acte juridice puse in practica in Principatele Romane sub guvernarea turco-fanariota.1 Ap. Istoria dreptului românesc, II/1, p. 207.Istoria dreptului romanesc 73
  • 10. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptuluiInstitutiile de drept a) Dreptul civil. Ca şi în multe alte domenii, modificări înnoitoare au avut loc în această perioadă şi în ceea ce privea condiţia persoanelor. Elementul om- cetăţean apare acum ca substanţă a transformărilor caracteristice perioadei de tranziţie. Deşi se mai păstrau multe trăsături din epoca anterioară, se remarcă şi atitudini noi. Constantin Callimachi, luând act de modificările ce se impuneau, preciza că:„persoană se zice, în legi, omul ce are într-un stat stare politicească, adică politiceşti driturişi îndatoriri”. Astfel, rezultă din aceasta conceptul modern de cetăţean, ce avea drepturi şi îndatoriri în cadrul societăţii. A urmat apoi Legea Caragea care stabilea unele criterii în clasificarea persoanelor şi anume: „după noroc”–– adică, oameni liberi, robi şi dezrobiţi; apoi după fire –– bărbaţi şi femei; după etate; după capacitate (cei cu discernământ pe de o parte şi risipitori şi fără minte, pe de altă parte). În privinţa ţărănimii, trebuie ştiut că după „emanciparea” ei prin reformele lui Constantin Mavrocordat, aceasta şi-a menţinut poziţia socială de moşnean (în Ţara Românească) şi de răzeş (în Moldova), în pofida asalturilor marii boierimi asupra proprietaţilor ţărăneşti. Clasa ţărănimii libere se va lărgi prin alăturarea celor eliberaţi prin reformele lui Constantin Mavrocordat, care, deşi nu erau proprietari de pământ, au devenit persoane libere sub raportul capacităţii de drept. Robii au continuat să existe atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Ei constituiau o altă categorie de cetăţeni, locuitori ai satelor. Hrisovul lui C. Mavrocordat prevedea că „numai ţiganii au acea robie”. Legea Caragea făcea precizarea că „domnitorul era stăpân absolut şi pe viaţa robilor”. În starea de rob se ajungea prin naştere; cei născuţi din părinţi robi, idem cei născuţi „din mama roabă sunt robi”; prin vânzare-cumpărare sau donaţie. Starea de rob a cunoscut şi ea elemente de modernizare. Constantin Callimachi definea instituţia într-o nouă concepţie precizând că „deşi sunt împotriva firescului drit (drept) al omului, s-a urmat din vechime în prinţipatul acesta, însă într-un alt sens decât în antichitate, căci aici puterea stăpânului nu mai poate ca odinioară sub nici un cuvânt sau pricină a se întinde asupra vieţii robului, ci doar asupra averii lui …, drept aceea este robul supus pământeştilor legi şi se apără de către ele”2. Însăşi faptul că situaţia robilor era în atenţia legiuitorului pune în evidenţă preocuparea pentru încadrarea robilor în anumite norme de drept. Legislaţia reformatoare stabilea norme şi în ceea ce privea vârsta, sexul şi unele incapacităţi (L. Caragea). Vârsta era primul element de care se ţinea seama în exercitarea capacităţii. - Până la şapte ani copiii erau prunci; - Până la 14 ani –– băieţii, şi până la 12 ani fetele erau, erau consideraţi nevârstnici, şi, deci nu puteau încheia acte juridice, acestea putând fi efectuate numai de părinţii lor sau de tutori; - Între 14 şi 25 de ani tânărul era considerat sprevârstnic sau afilix, cu o2 Istoria dreptului românesc, II/1, p. 244.Istoria dreptului romanesc 74
  • 11. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului capacitate juridică limitată, aflându-se în continuare sub tutela curatorilor; - Sexul – deosebirea de sex era considerată de lege ca fiind „după fire”; capacitatea juridică a femeilor continua să fie mult redusă, iar participarea lor la viaţa publică era exclusă. Legea Caragea preciza expres că „numai boierii bărbaţi se fac boieri, judecători şi ocârmuitori obşteşti”, şi tot ei erau cei ce puteau îndeplini funcţii bisericeşti.Incapacitatea, tutela, curatela În sistemul juridic la care ne referim, pe lângă cei nevârstnici sau sprevârstnici, erau persoane lovite de incapacitate juridică, cei suferinzi de boli mintale, cum era lipsa uzului raţiunii sau a discernământului. Tot în această categorie strict juridică erau încadraţi şi cei ce lipseau mai multă vreme din ţară. Administrarea averii celor nevârstnici era încredinţată părinţilor, sau în lipsa acestora, tutorilor (epitropi). Pentru cei între 14 şi 25 de ani, ca şi pentru cei loviţi de incapacitate, ei se numeau curatori. Un loc aparte în legislaţia vremii l-a ocupat starea civilă, întocmirea şi păstrarea actelor. În secolul al XVIII-lea, privitor la elementele de stare civilă existau unele reguli, şi anume, preoţii ţineau condici pentru evidenţa naşterilor, căsătoriilor şi deceselor. Unele registre de această natură s-au păstrat la mitropolii şi episcopii. În 1785 au fost publicate în Moldova dispoziţii prin care se interzicea preoţilor din sate şi din oraşe să cunune pământeni „cu robie sau robi cu pământence”, precizându-se că în cazul oficierii nunţii nepermise, preoţii să fie caterisiţi, iar căsătoriile să se anuleze.Rudenia Strâns legată de familie, rudenia, nu a suferit schimbări substanţiale în sistemul normativ cutumiar. Continuă a se face distincţie între rudenia naturală, izvorâtă din filiaţie, (cea creată de raporturi matrimoniale) şi familia spirituală. La acestea se adaugă înfrăţirea cu diferitele ei forme. Legiuirile din această perioadă cuprind reglementări de rudenie care nu diferă esenţial de cele precedente, deoarece aveau la bază principiile de drept canonic care guverna încă instituţia familie. Au fost reglementate probleme ca filiaţiunea (copiii legitimi, nelegitimi, legitimaţi sau adoptaţi…) rudenia naturală (căsătoriile) adopţiunea etc. S-au conturat idei legislative privind funcţiile familiei: economică, demografică, etnică, religioasă, pedagogică, psihologică. De asemenea, probleme referitoare la divorţ, adulter. În problema familiei reglementările juridice au fost în această perioadă (sfârşitul sec. al XVIII-lea, începutul sec. XIX) complexe. Pe de o parte s-au menţinut reglementări de tip feudal, pe de altă parte s-au înregistrat tendinţe de modernizare. Spre exemplu, în Moldova o însemnătate deosebită a avut-o manualul (juridic) al lui Alexandru Donici, iar în Ţara Românească, Codul Callimachi. De asemenea, reglementări ample privind familia au fost cuprinse în Pravilniceasca Condică şi Legea Caragea.Istoria dreptului romanesc 75
  • 12. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului La temelia familiei se afla căsătoria pe bază de voinţă reciprocă, de legiuită însoţire:„Nunta iaste tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre a face copii” (L.Caragea II 16 f 1). Erau interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi cele dintre persoanele libere şi robi. Legislaţia de atunci cuprindea multe dispoziţii privitoare la zestre, păstrându-se unele reglementări anterioare: contra zestrea era una dintre acestea; o deosebită alcătuire prin care bărbatul sau altcineva în numele lui, dădea femeii (miresei) „daruri privitoare către zestrea ei”. Totodată, prevederi valoroase privitoare la raporturile dintre soţi, precum şi a celor dintre părinţi şi copii au fost introduse în legislaţia vremii. Codul Callimachi statornicea, spre exemplu, obligaţia pentru părinţi, privind creşterea şi educarea copiilor. Dominanta desprinsă din legiuirile timpului era aceea a poziţiei superioare a bărbatului (tatălui), păstrându-se trăsături tradiţionale cum erau: statornicirea principiului responsabilităţii personale în domeniul civil şi penal. În privinţa desfacerii căsătoriei, atât Codul Callimachi, cât şi Legea Caragea stabileau motivele de divorţ atât în sarcina soţiei cât şi a soţului. În perioada de destrămare a feudalismului au crescut considerabil asociaţiile cu profil lucrativ. Tovărăşia (asocierea) în aceste cazuri era socotită obştire sau comunitate. Astfel de tovărăşii erau socotite în legea Callimachi o singură persoană moralicească spre deosebire de cea firească. Diversele forme de asociere au căpătat o importantă largă în legislaţia vremii, ca urmare a numărului în creştere al acestora şi a marii lor diversităţi.Dreptul comercial Acest domeniu a înregistrat un interes aparte pentru legislaţia timpului, cu atât mai mult cu cât societatea se îndrepta spre un regim capitalist burghez, ce presupunea intensificarea şi diversificarea activităţilor comerciale. Principalele legi scrise au abordat relaţiile comerciale, mai târziu, potrivit evoluţiei regimului economico-politic din această parte a Europei. În Pravilniceasca Condică, în Codul Callimachi şi în Legea Caragea sunt reglementate relaţiile comerciale. Regulamentul Organic proclama libertatea comerţului în interiorul celor două Principate şi între ele. În Moldova sunt de asemenea de semnalat dispoziţii şi norme privind dreptul comercial precum şi jurisdicţia comercială, rezultând din ofisuri domneşti, anaforale, adrese, circulare etc. Spre deosebire de Muntenia, în Moldova Codul Comercial francez era recomandat spre folosire prin dispoziţii ale Înaltelor autorităţi. Totodată se remarcă tendinţa, tot mai puternică, de diferenţiere între elemente de drept civil şi cele de drept comercial, existând instanţe comerciale deosebite de cele civile. În Transilvania, evoluţia spiritului burghez a fost mai rapidă, evoluţie determinată de ascensiunea accentuată a capitalismului. În acest cadru s-a afirmat şi burghezia comercială românească. În timpul împărătesei Maria Teresa (1740-1780) s-a introdus legislaţia comercială şi cambială. Au fost puse în aplicare legi austriece privind falimentul şi bancruta frauduloasă. Începe să se manifeste o autonomie a dreptului comercial. Reglementări cu profil de drept comercial erau cuprinse în Codul Civil austriac, intrat în vigoare pe teritoriul Transilvaniei începând din 1853.Istoria dreptului romanesc 76
  • 13. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului Reglementarea operaţiunilor comerciale a constituit o preocupare care a reţinut atenţia legiuitorului. Numeroasele acte de comerţ, precum şi diversitatea lor pun în evidenţă importanţa ce trebuia acordată comerţului. Jurisdicţia comercială se referea la instanţe comerciale specializate în procese de acest gen. Au fost reglementate prin norme de drept problemele maritime, cuprinzând dispoziţii privitoare la „corăbii şi alte vase de mare”, sechestrare, vânzare de corăbii, atribuţiile căpităniei, încadrarea marinarilor. Actele de comerţ au fost şi ele întocmite în mare parte după Codul Comercial Francez din 1808. Existau două grupe de operaţii comerciale şi anume: actele de comerţ principale acte de comerţ accesorii. acte de comerţ accesorii.Totodată legiuirile din acea perioadă, de trecere de la feudalism la capitalism, cuprindeau prevederi referitoare la comercianţi; la societăţile comerciale, care erau de trei feluri: - în comandită; - în nume colectiv; - anonime. fiecare dintre acestea având norme bine precizate. Existau chiar şi prevederi despre organizarea societăţilor de persoană, contracte, faliment şi bancruta etc.Dreptul penal În cele două ţări româneşti (Muntenia şi Moldova), dreptul penal a cunoscut unele transformări de substanţă, circumscrise evoluţiei spre capitalism a societăţii româneşti. Schimbările au constat într-un proces de coabitare (în timp) a normelor vechi cu cele noi. S-au menţinut aspecte ale pluralismului juridic de tip feudal dar a crescut rolul dreptului scris faţă de cel cutumiar. S-au concretizat, în perioada la care ne referim, unele principii specifice dreptului penal şi anume: - individualizarea răspunderii penale, cu personalitatea pedepsei şi excluderea răspunderii familiale; - legalitatea incriminării şi a pedepsei; - respectul libertăţii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără tortură şi interzicerea detenţiunii preventive prelungite; - aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărâre motivată; - umanizarea pedepselor, cu excluderea pedepsei cu moartea şi a mutilării; - executarea pedepsei în condiţii care să aibă în vedere corectarea vinovatului. Noul Cod penal al Moldovei, cunoscut şi sub denumirea de Codul Şuţu- Sturdza, era un cod complet al ramurii dreptului penal. Avea o structură avansată, fiind influenţat de Codul penal austriac (1802), traducere românească (Cernăuţi 1807). Pedepsele erau destinate ca să păzească liniştita petrecere şi politiceasca siguranţă a obştei, şi, ca atare, se recomandau acele pedepse „care vor face ceaIstoria dreptului romanesc 77
  • 14. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului mai puternică lucrare (impresie) în sufletele oamenilor … şi a se da pildă altora”. Spre exemplu, pedeapsa de „defăimare în faţa obştei” era una din străvechile pedepse, de aceea se folosea bătaia repetată pe uliţe. Deşi Codul la care ne referim stabileşte pentru majoritatea infracţiunilor pedepse precise, mai continua, totuşi, tehnica veche de a se lăsa la aprecierea judecătorilor stabilirea pedepselor. În alte infracţiuni se mai găseşte concepţia morală a pravilelor bisericeşti de a se considera faptele incriminante ca păcate, şi deci de a fi pedepsite, pe lângă sancţiunile juridice penale, şi cu „canonisire bisericească”. Între aspectele noi, cuprinse de Codul penal din care cităm, amintim: tentativa, (infracţiunea săvârşită dar neizbutită) recidiva, complicitatea, circumstanţele atenuante şi agravante, prescripţia. De data această acţiunea penală aparţinea statului, încât chiar dacă intervenea o împăcare între părţi, judecata îşi urma cursul. Cel ce îşi făcea singur dreptate era, totuşi, pedepsit, deoarece stăpânirea era datoare a purta de grijă pentru siguranţa supuşilor ei.Procedura de judecată Este domeniul în care s-a resimţit pe larg schimbările şi reforma dreptului românesc pentru acea perioadă, procedura însemnând derularea practică a unui proces, adică instrumentarea acestuia până la finalizarea lui, hotărârea definitivă şi executarea pedepselor (Procedura penală). Constantin Mavrocordat a adus dreptului procedural din Ţara Românească şi Moldova schimbări importante, care se vor accentua în deceniul al IV-lea al sec. al XIX-lea. Dispar unele instituţii din perioada anterioară (răspunderea colectivă), făcând loc altora noi, burgheze. Alături de numeroase trăsături ce se menţineau au apărut precizări şi inovaţii, introduse prin hrisoavele domneşti, legi sau proiecte de legi. În această privinţă sunt de menţionat câteva mari hrisoave din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, şi anume: Proiectele de cod ale lui M. Fotino; Pravilniceasca Condica; Legea Caragea în Ţara Românească şi în Moldova: Manualul lui Donici şi Codul Callimachi. Toate acestea dau dreptului procesual din cele două principate o înfăţişare nouă ––de tranziţie––, pregătind alte îmbunătăţiri. Probele au căpătat o importanţă deosebită şi ele, urmărindu-se sistematizarea şi reglementarea conţinutului lor, precum şi folosirea unor modalităţi adecvate în obţinerea acestora (a probelor). Îndeosebi Legea Caragea, preluând practici mai vechi, a consacrat reguli ca: dovedirea afirmaţiei; clasificarea dovezilor; sporirea importanţei probelor în proces. Hotărârea judecătorească, de asemenea, constituie o preocupare de îmbunătăţire şi de perfectare a procedurii de judecată. Constantin Mavrocordat poruncea ispravnicilor săi că trebuie făcut în aşa fel încât „cartea de judecată să se potrivească cu rânduiala”, adică motivarea să corespundă cu soluţia. Căile de atac şi executarea hotărârii vor constitui o componentă la fel de importantă în arealul procedurii, înregistrându-se şi în această latură preocupări pentru o mai bună derulare a acţiunii judiciare, în conformitate cu progresul social-economic din Ţara Românească, şi corespunzător cu mersul normelor de drept european. Se au în vedere, opoziţia, apelul, apelul la apel, executarea hotărârii etc.Istoria dreptului romanesc 78
  • 15. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptuluiRegimul penitenciar în Principatele Române Ca şi în alte ţări, executarea pedepselor private de libertate, în ţările române se făcea în ocnele de sare pentru oamenii de rând, condamnaţi la muncă silnică, şi temniţe pentru cei cu pedepse mai „uşoare”, sau exilul la mânăstiri, când era vorba de boieri. Condiţiile de viaţă în ocne erau primitive, ducând la o rapidă distrugere fizică a condamnaţilor. Cei coborâţi în „groapa ocnii” nu mai vedeau lumina zilei până la terminarea pedepsei. În realitate nimeni nu putea rezista mai mult de 5 ani. La sfârşitul sec. al XVIII-lea au început în statele Occidentale reforme ale regimului penitenciar. În contrast cu regimul feudal, în care detenţia se executa în comun, noul regim impunea separarea condamnaţilor după natura şi gravitatea pedepselor, urmărindu-se reeducarea prin muncă a condamnaţilor şi prin măsuri morale, folosindu-se diferite metode de detentie. Sarcina de lucru 6 Formuleaza in trei fraze principalele modificari legislative survenite in timpul regimului fanariot.3.1.4. Instituţii de drept specifice regimului fanariot Organizarea politică a celor două state româneşti a fost marcată de proiectele constituţionale apărute atât în cadrul revoluţiei de la 1821 cât şi de Regulamentele Organice adoptate de ţările române ca urmare a consecinţerlor aplicării Tratatului de la Adrianopol dintre Rusia şi Poarta Otomană în 1829. Contextul geopolitic european de la începutul secolului al XIX-lea este cumva favorabil principatelor române şi nevoia de modernizare a societăţii româneşti se va afirma acum cu şi mai multă vehemenţă. Efortul de modernizare şi structurare tehnică a dreptului apare evident în cuprinsul programului revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu, al prevederilor tratatului de la Adrianopol, în cadrul Regulamentul Organic şi nu în ultimul rând în documentele programatice ale revoluşiei române de la 1848. Este important de precizat, faptul că, revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, deşi nu şi-a atins scopurile sociale şi politice decât parţial, totuşi, a contribuit în mod decisiv la reinstaurarea regimului domniilor pământene şi la desfiinşarea regimului fanariot (la respectarea autonomiei principatelor). Articolele referitoare la Ţările Române din cadrul Tratatului de la Adrianopol (Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească) conţin şi ele importante prevederi ce ţin de respectarea drepturilor politice interne ale principatelor, precum: • retrocedarea Ţării Româneşti a raialelor din stânga Dunării Turnu, Giurgiu Brăila;Istoria dreptului romanesc 79
  • 16. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului • stabilirea graniţei pe talvegul Dunării; grani • obligaţia Porţii Otomane de a respecta şi apăra drepturile principatelor ia Porţ ra câştigate anterior; tigate • autonomia administrativă a acestora; administrativ • alegerea domnilor pe viaţă şi posibilitatea via administrării cu ajutorul ării boierilor din Divan a ţării; • libertatea comertului pe Dunare; • anularea monopolului comercial asupra comertului exterior al Tarilor Romane; • scutirea obligaţiilor principatelor de a aproviziona cetăţile turce şi obliga ăţile turceşti Constantinopolul. Drept urmare, ocupa rusă a principatelor urma să asigure respectarea acestor ocupaţia prevederi şi să iniţieze procesul de transformare legislativă necesar Acesta se ă iniţ necesară. va traduce prin adoptarea Regulamentului Organic în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova şi datorita similitudinilor evidente (practic i există mici deosebiri în aplicarea acestora în cele două ţări române putem dou vorbi de un singur regulament pentru Moldova şi Ţara Româneasc ara Românească. Organizarea regulamentar a principatelor va ţine cont de urm ulamentară ine următoarele prevederi: • separarea puterilor in stat (domnul puterea executivă instan epararea executivă instanţele de judecată puterea judecătorească iar puterea legislativă aparţinea Adunării ă judec Adun Obşteşti); • domnul este ajutat de ministri este şeful puterii executive sanc omnul eful sancţionează şi promulgă legile, estecomandantul suprem si are drept de veto; ă estecomandantul veto • in privinta modernizarii finantelor se reintroduce se reintroduce impozitul n unic pe cap de locuitor, capitaţia pentru ţărani şi patenta pentru negustor capita i negustori şi meşteşugari, boierii fiind scuti de plata dărilor; şugari, scutiţi • pentru dezvoltarea industriei şi a agriculturii se menţionau primele de entru ţionau încurajare, protejarea industriei naţionale iar în agricultur se crea na ionale agricultură posibilitatea introducerii unor noi relaţii de muncă de tip modern în rela detrimentul celor tipic feudale; • este infiintata militia nationala cu scopul de a asigura paza si securitatea ste cetatenilor; • regulamentele Organice introduc relatia dintre proprietarul de teren egulamentele agricol si lucrator, norma de lucru – nartul – ce conduce la cresterea e numarului zilelor de claca claca.Istoria dreptului romanesc 80
  • 17. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului Sarcina de lucru 7 Enumerati in ordinea importantei prevederile ce fac referire la Tarile Romane din cadrul Tratatului de la Adrianopol din 1821. Evoluţia socio-economică a principatelor române în prima jumătate as secolului al XIX-lea a depaşit în scurt timp cadrul legislativ dat de prevederile regulamentelor organice astfel că, la jumătatea secolului acestea deveniseră anacronice, depăşite, fiind în contradicţie cu realitatea social politică. Dintre acestea amintim: în 1835 la Scăieni – Societatea agronomică şi manufacturieră sub influenţă ideilor socialismului utopic fancez, în 1939 sub conducerea comisului Leonte – conjuraţia confederativă ce îşi propunea unirea ţărilor române şi a Serbiei pe principii democratice, 1838 constituirea partidei naţionale conduse de Ion Câmpineanu, 1843- societatea secretă Frăţia ce avea drept obiectiv instaurarea unei noi orânduiri, iar în perioada similară în Moldova se constituie Asociaţia patriotică. Frământările revoluţionare, încercările de iniţiere a unor proiecte constituţionale noi vor fi încununate de programul revoluţionar de la 1848 sub conducerea aripii liberale a boierimii ce constituie prot stindardul luptei revoluţionare în provinciile româneşti jucând rolul unei adevărate clase progresiste în ascensiune (similar burgheziei în Europa occidentală). Principalele documente programatice sunt: • Petitiunea-proclamatiune, Iasi, martie, 1848, Moldova; • Petitiunea Nationala, Blaj, Mai, 1848, Moldova; • Printipurile noastre pentru reformarea patriei, Brasov, mai, 1848, Transilvania; • Proclamatia de la Islaz, iunie, 1848, Tara Romaneasca; • Dorintele partidei nationale din Moldova, august, 1848, Cernauti. Datorită conjuncturii externe nefavorabile nu sunt formulate explicit prevederi politice, accentul cazând mai mult pe aspectul social, economic şi juridic precum desfiinţarea privilegiilor feudale, egalitatea în faţa legii, schimbarea instituţiilor statului, impunerea progresivă la impozite, reprezentare naţională şi socială proporţională, mandatul domnului pe 5 ani, libertatea tiparului şi eliminarea cenzurii şi instituirea unei gprzi naţionale sa apere drepturile dobândite. Se mai prevedea, important pentru realitatea socială din principate, emanciparea clacăşilor şi împropietărirea lor prin despăgubirea boierilor, emanciparea mănăstirilor de sub tutela străină, secularizarea averilor acestuia, dezrobirea ţiganilor învăţământul egal pentru toţi cetăţenii, desfiinţarea pedepsei cu bătaia şi moartea, acordarea de drepturi politice tuturorIstoria dreptului romanesc 81
  • 18. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului compatrioţilor de alta credinţă. Unitatea acestui program de revendicări a fost rezultul unei reale colaborări între conducătorii revoluţiei din cele trei provincii istorice româneşti. Sarcina de lucru 8 Identificati principalele actiuni revolutionare desfasurate in prima jumatate a secolului al XIX-le in Tarile Romane.3.2. Evolutia raporturilor juridice in perioada moderna3.2.1. Aspecte politico-juridice ale unirii Principatelor Romane la 1859 Unirea din 1859/1862 constituie un punct de referinţă în ceea ce priveşte istoria dreptului românesc. Deşi acesta (dreptul) a contribuit la realizarea unirii, trebuie să-l subsumăm acesteia (unirii) din punct de vedere didactic, motiv pentru care vom expune mai întâi structura evenimentelor ce compun actul istoric a Unirii cu faptele şi consecinţele lui. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 a contribuit din plin la maturizarea societăţii româneşti prin difuzarea în rândul populaţiei a ideilor despre unire şi independenţă, iar problema principatelor române va deveni acum o problemă de interes european a cărei rezolvare se impunea cu necesitate atât din considerente politice interne cât şi externe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au loc evenimente majore în evoluţia societăţii româneşti, evenimente care definesc ascensiunea spre împlinirea a două idealuri vitale şi anume, unitatea şi independenţa tuturor românilor. Conferinţa de Pace de la Paris (1856), ce a urmat Războiului Crimeii (1853- 1856) a readus în cancelariile europene doleanţele românilor pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, urmărindu-se prin aceasta realizarea uni prim pas (cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi între edificiul naţional) în realizarea unităţii depline a românilor, din cele două ţări într-un stat de sine-stătător, independent şi suveran. Războiul, încheiat cu victoria turcilor, sprijiniţi direct de către Franţa şi Anglia, afectase Ţările Române prin ocuparea lor de către Rusia, care se autodeclarase „protectoarea acestora”.Important şi inedit în Pacea încheiată la Paris 1856, a fost participarea la tratative a unor state europene ca Anglia, Franţa, Austria, Sardinia şi Prusia. Aceste ţări plus Rusia şi Turcia s-au constituit în cele din urmă într-un organism internaţional ca puteri garante pentru români. Instituţiile de drept nefiind suficient de bine conturate, oamenii pregătiţi în domeniul juridic, mentalităţile şi practicile moderne de drept generalizate nu se putea concepe împlinirea politică a românilor de la 1859. Fără a face notă discordantă cu ceea ce se întâmpla în centrul şi răsăritul Europei, revoluţiaIstoria dreptului romanesc 82
  • 19. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului pasoptistă va număra printre elite reprezentanţi de seamă ai boierimii (este vorba de boierimea liberală şcolită în apus, având în special studii juridice) care vor trece peste barierele sociale şi vor milita din plin pentru reformarea societăţii româneşti. Lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (1856) au avut prevederi favorabile în privinţa românilor din principate şi anume: 1. Se recunostea dreptul celor doua tari romane de a se uni. 2. Se restituia catre Moldova cele trei judete,Cahul. Bolgrad, Ismail 3. Organizarea moderna a viitorului stat era pusa sub garantia colectiva a celor sapte puteri garante 4. Protectoratul Rusiei era inlocuit de garantia colectiva a celor sapte mari puteri 5. Se mentinea suzeranitate Portii Otomane asupra principatelor dar era limitata de garantia celor sapte mari puteri europene Se poate afirma că unirea Moldovei şi Ţării Româneşti în ianuarie 1859 s-a sprijinit şi pe ceea ce îndeobşte s-a numit şi se numeşte drept. Aceleaşi norme juridice, aceleaşi practici bazate pe tradiţie, şi îmbogăţite mereu, prezente şi active în Ţările Române au pregătit momentul 1859, unirea doar a Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru ca în 1918 să se desăvârşească procesul istoric de făurire a statului naţional unitar român, însumând în graniţele sale, fireşte, teritoriile româneşti aflate pe durate diferite sub cotropire străină. Unirea din 1859/1862 constituie un punct de referinţă în ceea ce priveşte istoria dreptului românesc. Deşi acesta (dreptul) a contribuit la realizarea unirii, trebuie să-l subsumăm acesteia (unirii) din punct de vedere didactic, motiv pentru care vom expune mai întâi structura evenimentelor ce compun actul istoric a Unirii cu faptele şi consecinţele lui. Sarcina de lucru 9 Consultând bibliografia identificati si alte prevederi ale Pacii de la Paris favorabile Principatelor Romane. Soarta celor două principate a fost hotărâtă mai clar după consultarea românilor din Moldova şi Ţara Românească în privinţa formei de stat pe care o doreau. Divanurile ad-hoc, constituite în acest scop s-au exprimat clar pentru statul unitar sub conducerea unui domnitor. După această hotărâre, reprezentanţii celor şapte state, întruniţi la Paris în Convenţie (1858) au stabilit modul de organizare a viitorului stat român. Dezicându-se în multe privinţe de la hotărârile iniţiale, puterile garante nu au mai susţinut unirea deplină a celor două ţări, ci de data aceasta au „recomandat” constituirea unei uniri formale înIstoria dreptului romanesc 83
  • 20. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului care să se păstreze vechea organizare, cu domnitori separaţi, guverne, adunări elective, capitale separate etc. „Unirea” urma să constea doar în denumirea de „Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, precum şi în crearea Uniunii vamale, şi a Comisiei juridice unite de la Focşani, Comisie ce urma să pregătească legi comune. Procedându-se la alegerea domnitorului de către adunările elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti acestea l-au ales pe Al. I. Cuza mai întâi la Iaşi (5 ianuarie 1859) şi apoi la Bucureşti (24 ianuarie 1859). Dubla alegere susţinută de majoritatea covârşitoare a românilor crea o situaţie inedită atât din punct de vedere politic cât şi juridic. Domnitorul ales urma să conducă două state fiecare cu guvernul său, cu adunarea electivă proprie, cu capitale separate. Procedeul pus în aplicare de români a surprins capitalele europene care au contestat (îndeosebi Austria şi Turcia) dubla alegere, acuzând faptul că românii au încălcat Convenţia de la Paris din 1858, şi bineînţeles voinţa celor şapte state. Faptul era împlinit, şi conducătorii politici români au continuat să acţioneze cu rapiditate în direcţia consolidării Unirii prin reforme unificatoare, pe de o parte, şi prin acţiuni diplomatice pe de altă parte, pentru a determina puterile garante să consimtă asupra dublei alegeri a lui Cuza şi prin aceasta să se ajungă la recunoaşterea Unirii celor două principate. În urma eforturilor diplomatice ce au durat trei ani, cele şapte state luând act de puternica voinţă a românilor, de a trăi uniţi într-un singur stat naţional (chiar dacă unirea era parţială din punct de vedere geopolitic), şi convingându-se de maturitatea politică a românilor au recunoscut treptat dubla alegere a lui Cuza şi odată cu aceasta unitatea deplină, doar pe timpul domniei acestuia, ceea ce pune în evidenţă reticenţele ce stăpâneau acele ţări, fără voinţa cărora unirea era greu de realizat atunci. Lăsând de o parte faptul că s-a menţinut suzeranitatea Porţii, mult limitată faţă de mai înainte, este de remarcat aspectul că a fost îndepărtat uniprotectoratul Rusiei, şi înlocuit cu cel al puterilor garante. În asemenea condiţii, Al. I. Cuza şi apropiaţii lui, clasa politică de la acea vreme, a trebuit să acţioneze cu tact şi mare înţelepciune. Sarcina de lucru 10 Explicati caracterul inedit al dublei alegeri a domnitorului Alexandru. Ioan. Cuza in Principatele Romane.3.2.2. Organizarea judecatoreasca si reformele din timpul lui Al. I. Cuza (1859-1866) Fără să aştepte îndemnuri din afară, Al. I. Cuza a întreprins o seamă de măsuri (reforme) menite să consolideze actul înfăptuit, în ianuarie 1859. Au fost votate proiecte de legi unitare de către cele două adunări elective; s-au organizat ministerele pe principiul unităţii; au fost modificate instituţii ca poşta, telegraful, vămile, serviciul sanitar; s-au creat organisme instituţionale comuneIstoria dreptului romanesc 84
  • 21. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului cu sediul la Bucureşti, viitoarea capitală a României. Recunoaşterea dublei alegeri a dat un impuls şi mai puternic acţiunilor pentru desăvârşirea actului din 1859. Un moment însemnat la constituit elaborarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858. Transformările suferite în viaţa statului român, împlinirile numeroase datorate curajului şi operativităţii cu care au acţionat Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu şi alţii au făcut necorespunzătoare legea de bază, care era Convenţia de la Paris, în conducerea şi organizarea statului. Era nevoie de o lege autohtonă care să răspundă noilor realităţi. Astfel, în luna mai 1864 a fost elaborat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, socotit de unii specialişti ca prima constituţie modernă a românilor. A intrat în vigoare după acceptul puterilor garante. Al. I. Cuza a emis acte de valoarea constituţională. Reamintim că în decembrie 1861 când cele şapte state au recunoscut dubla alegere, prima măsură a domnitorului român a fost aceea de a da o Proclamaţie către ţară şi de a convoca cele două Adunări în sesiune comună pentru data de 24 ianuarie 1862, dată nu întâmplător aleasă pentru un asemenea moment. Caracterul solemn al Adunării a constat în consacrarea unirii depline şi proclamarea statului România. Tot în aceste împrejurări şi cu scopul consolidării actului unirii, oraşul Bucureşti a fost declarat capitala ţării, devenind sediul instituţiilor centrale şi reşedinţă domnească. Este locul să amintim şi faptul că mai înainte Comisia Centrală de la Focşani, constituită şi ea în sprijinul Convenţiei de la Paris, avea între altele şi misiunea întocmirii unui proiect de Constituţie, în baza căruia urma să se conducă noul stat român. Proiectul a început să fie redactat după luna august 1859 şi nu se cunoaşte când a fost terminat. Proiectul de constituţie la care ne referim nu a fost pus în aplicare deoarece între timp s-a conturat ideea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858, care răspundea mai bine nevoilor reformatoare ale statului român. România a funcţionat în baza acestuia până la Constituţia de la 1866. I. C. Filitti, referindu-se la această împrejurare, făcea precizarea potrivit căreia Al. I. Cuza, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi elaborase un proiect propriu de reformă constituţională a ţărilor române, fără nici un amestec al puterilor garante sau al Porţii. Prompt şi în concordanţă cu cerinţele societăţii româneşti, expuse încă în timpul revoluţiei de la 1848, Al. I. Cuza a procedat la emiterea de legi în domeniile electoral, agrar, constituţional, şcolar etc. Astfel, avem în vedere Legea agrară din august 1864 prin care au fost împroprietăriţi peste 500.000 de ţărani. Prin adoptarea acestei legi clăcaşii au devenit proprietari pe loturile ce erau în posesia lor; s-a desfiinţat regimul clăcăşiei în schimbul unei despăgubiri pe care împroprietăriţii urmau să o plătească. După adoptarea acestei legi 2/3 din pământurile moşiereşti au fost expropriate. Implicaţiile acestei legiuiri au avut, în primul rând, un caracter economic, acesta ducând la ameliorarea situaţiei unui mare număr de familii rurale. Totodată, reforma a constituit o puternică lovitură dată poziţiei economice şi politice ale moşierimii, deschizând largi perspective dezvoltării capitaliste în România. Reforma electorală s-a impus, de asemenea, ca o necesitate, întrucât noua clasă burgheză reclama drepturi politice mai largi de care să beneficiezeIstoria dreptului romanesc 85
  • 22. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului şi ea, pe măsura contribuţiei la înnoirile din societatea românească şi a rolului ce avea să-l aibă în mersul istoriei românilor. Noul aşezământ electoral, contestat de adunarea electivă va fi adoptat prin plebiscit (1864). Potrivit acestei legi, alegătorii erau de doua categorii: primari, cei ce plăteau un impozit mai mic (în comunele rurale), precum şi cei din comunele urbane cu un impozit ceva mai mare, ca de altfel şi patentarii de până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător, categoria direcţi. Aceştia din urmă trebuiau să aibă un venit de 100 galbeni. Mai puteau fi alegători direcţi fără a se lua în calcul veniturile, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii etc. Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar pentru a fi aleşi minim 30 de ani şi un venit de 200 de galbeni. Această lege a constituit, de asemenea, un pas înainte pe calea reformelor înfăptuite cu mult curaj de Al. I. Cuza şi sfetnicii săi. Un alt act normativ cu caracter reformator l-a constituit şi legea pentru Consiliile judeţene, precum şi legea comunală, ambele elaborate în 1864. S-a reglementat clar, pentru prima oara, modul de constituire, organizare şi funcţionare a comunelor şi judeţelor. Domnia lui Al. I. Cuza s-a încheiat într- un mod neaşteptat, prin determinarea abdicării lui, la 11 februarie 1866, de către Coaliţia liberalo-conservatoare. Spre deosebire de reformele intreprinse de domnitorul Al. I. Cuza in prima parte a domniei sale, care au constat intr-o seama de legi adoptate in diferite domenii, opera legislativa a constituit apogeul acestei activitati. Prin elaborarea codurilor de legi in a doua parte a domniei s-a asigurat osatura dreptului modern, care va sta la baza intregului sistem juridic din perioada urmatoare, sistem consolidat apoi cu Constitutia din 1866 si alte norme legislative. Legislaţia din timpul domniei lui Cuza ca şi instituţiile de drept create în cei şapte ani de domnie, constituie o sinteză a evoluţiei dreptului de dinaintea sa. Şi totodată s-au pus bazele instituţiilor de drept modern, care vor dăinui multă vreme şi vor impulsiona legislaţia românească. În perioada 1859-1918 s-au înregistrat multe realizări în domeniul dreptului, cu observaţia că cele mai multe şi mai temeinice au fost în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Elaborarea Codurilor Civil, Comercial, Penal, Procesual, cărora li se adaugă legislaţia muncii etc, au constituit acţiuni de anvergură, dar de strictă necesitate, aducând România alături de ţările europene avansate. Prin adoptarea codurilor amintite şi a altor legi organice s-a constituit în linii generale sistemul de drept burghez, superior celui feudal. Prin opera legislativă a lui Cuza, România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În pofida unor scăpări s-au limite manifestate, codurile adoptate au generalizat reglementarea juridică pe temeiul legii. Opera juridică a lui Cuza a condus în acelaşi timp, la perfectarea tehnicii juridice, la afirmarea dreptului românesc în ţară şi peste hotare.a. Codul civil Dat fiind rămânerea în urmă, comparativ cu Europa centrală şi occidentală, normele de drept civil prezentau o importanţă deosebită prin necesitatea şi complexitatea lor. Normele de drept civil existente în acea epocă erau în multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei (sistematizării) erau dispersate.Istoria dreptului romanesc 86
  • 23. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului La cererea domnitorului Al. I. Cuza, Comisia Centrală de la Focşani a alcătuit noul Cod civil la care ne vom referi în continuare. Codul Civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării acestuia s-a numit „Codul civil Al. I. Cuza”, iar după abdicare a fost republicat sub titlul de „Codul civil român”. A abordat aproape toate problemele ce intrau în această sferă a dreptului precum: persoanele, familia, bunurile, obligaţiile succesiune şi donaţii.b. Codul comercial Vechi de când lumea, normele comerciale au evoluat în raport cu acea latură economică numită schimbul de produse sau comerţ. Formele de manifestare de-a lungul timpului au fost foarte diverse, ajungându-se datorită amplorii ce a luat-o viaţa economică, la nevoia unor norme drastice, acoperite de legi scrise, cuprinzătoare şi amănunţite. Apariţia unor instituţii tipice dreptului comercial şi necunoscute celui civil, cum sunt bursele de pe lângă târguri, transporturi feroviare, vânzări de la o piaţă la alta, asigurările, întreprinderile industriale şi bancare etc. au făcut ca dreptul comercial să predomine asupra celui civil şi să se detaşeze într-un domeniu juridic aparte, necesitând un cod al său. În perioada de început, în sistemul dreptului burghez, dreptul comercial era subsumat dreptului privat, deşi se detaşase chiar prin problematica lui. Eroarea venea de la faptul că schimburile de bunuri se făceau între persoane particulare, prin excepţie cu statul. De aceea normele de drept comerciale au fost adunate într-un Cod de comerţ încă din anul 1840, în Ţara Românească. În anul 1863, domnitorul Al. I. Cuza l-a preluat şi extins în toată ţara, adică şi în Moldova. Acest cod s-a aplicat până în anul 1887, când a fost adoptat un nou cod comercial, supus şi acesta îmbunătăţirilor periodice potrivit cerinţelor societăţii româneşti în ascensiune. Deşi aparţinând domeniului economic, comerţul a întrat în sfera dreptului. Viaţa economică reprezentând însăşi societatea cu implicaţiile ei multiple nu poate funcţiona fără un sistem de norme ale dreptului. Posibilităţile de abuz sunt multiple, precum şi natura foarte diversă a raporturilor dintre oameni, întrucât s-a impus la fel ca în civil şi penal o legislaţie adecvată. Prin codul la care ne referim sunt „supravegheate” actele şi formele de comerţ; se defineşte profesia de comerciant, ca fiind o categorie deosebită, întrucât operează cu valori şi bunuri; de asemenea dă un cadru juridic societăţilor comerciale, obligaţiilor şi contractelor sociale; reglementează creditul, titlurile de credit, precum şi operaţiile bancare sau de bursă, faliment etc.c. Dreptul penal În momentul Unirii din 1859 în Ţările Române erau în vigoare două coduri penale şi anume: Condica criminalicească în Moldova, elaborată în 1826, în timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturza, şi Condica criminală şi de procedură pusă în aplicare în 1850 pe vremea domniei lui Barbu Ştirbei Vodă, în Ţara Românească.Unirea din 1859 a urgentat unificarea legislativă, aceasta fiind atunci imperios necesară. Astfel a fost întocmit noul şi unicul Cod penal românesc intrat în vigoare în 1865. Normele din noul Cod penal au fost astfel grupate încât să se recunoască împărţirea în două mari componente şi anume: una având un caracter general, care conţinea reguli juridice aplicabile la toate infracţiunile, şi o componentă cuIstoria dreptului romanesc 87
  • 24. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului caracter special, destinată diferitelor categorii de infracţiuni şi sancţiunile respective. Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii şi anume: I. Infracţiunile împotriva statului. II. Crimele şi delictele împotriva Constituţiei (fapte îndreptate contra sistemului parlamentar sau electoral. Nu excludem faptul că s-a avut în vedere şi Statutul dezvoltător al lui Cuza). III. Crime şi delicte împotriva intereselor publice. IV. Infracţiunile îndreptate împotriva intereselor particulare (contra vieţii şi integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului etc). În comparaţie cu legiuirile penale anterioare, inegalitatea socială consacrată de acestea, a fost înlocuită în noul cod prin principiul egalităţii tuturor cetăţenilor ţării în faţa legii, principiu înscris cu mult timp înainte în programele politice burgheze, şi care abia acum îşi găseau aplicarea în practica juridică. Din parcurgerea Codului penal român rezultă o atenuare a sancţiunilor, fapt remarcat de istorici şi jurişti ca reprezentând cea mai blândă lege penală din Europa. Este relevantă în acest sens prevederea din Codul penal român că, „ori de câte ori o lege, fie veche, fie nouă este favorabilă infractorului, acea dispoziţie se va aplica”. Deci, instanţa nu trebuia să caute legea (sau articolul din lege) cea mai aspră, ci omeneşte pe cea mai blândă, vizându-se scopul ei educativ- corecţional.Criticat, pe bună dreptate în anumite privinţe, pentru unele lacune sau pentru caracterul blând al pedepselor prevăzute, Codul penal român din 1864 a avut o longevitate apreciabilă, menţinându-se în vigoare până în anul 1937.d. Dreptul procesual civil A fost reglementat în perioada la care ne referim (1859-1918) de Codul de procedură civilă, pus în aplicare la 1 decembrie 1865. A fost completat şi modificat prin legi ulterioare (1879, 1894, 1896, 1907). Complexitatea problemelor de drept în epoca modernă a crescut simţitor în comparaţie cu epocile anterioare. Totodată, s-au modificat şi condiţiile de aplicare a dreptului. Exista o experienţă acumulată, sprijinită şi de ştiinţa dreptului, care alături de învăţământul academic a impulsionat în mod substanţial organizarea şi aplicarea normelor de drept pe temeiuri evoluate. Codurile elaborate în această perioadă stau mărturie în acest sens. Codul la care ne referim a stabilit o ordine a instituţiilor de procedură, care începe cu judecătoria. A reglementat procedura de judecată în tribunale. Nu se va mai judeca la întâmplare, ci pe baza unor reguli bine stabilite. Astfel, în cazul judecării în instanţă procedura era următoarea: a) cererea de chemare în judecată; b) citarea persoanelor fizice şi juridice; c) Ministerul public parte principală în proces (în cele penale, dar şi în alte cazuri); d) şedinţele de judecată; e) judecarea pricinilor;Istoria dreptului romanesc 88
  • 25. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului f) excepţiile preliminare; g) chemarea în garanţie; h) sentinţă; i) despăgubirile şi cheltuielile; j) hotărârile date în lipsă, şi opoziţia. Totodată, Codul de procedură civilă cuprindea norme privitoare la procedurile pregătitoare şi probatorii (înscrisurile, proba cu martori, expertiza, cercetarea la faţa locului, prezumţiile, mărturisirea, jurământul, jurământul judiciar etc.); sunt, de asemenea, prevăzute procedurile în cazurile de recurgere la apel sau la recurs, precum şi procedurile speciale, taxe etc. Toate aceste norme obligatorii cu detalierile lor pun în evidenţă rigurozitatea cu care s-a procedat la modernizarea dreptului românesc în a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX.e. Dreptul procesual penal A fost reglementat de Codul de procedură generală, adoptat şi aplicat concomitent cu Codul penal din 1865. Acest cod realiza un compromis între vechea procedură şi judecata penală modernă. Concepţiile moderne preconizau o judecată publică, deschisă, orală şi contradictorie, pe când vechea procedură era secretă, scrisă şi nu presupunea dezbaterea contradictorie a problemelor. Chiar dacă s-au mai menţinut unele tare ale trecutului, în epoca modernă Dreptul procesual penal capătă cu totul alte valenţe, conectate la realităţile timpului. Codul prevedea următoarele instanţe de judecată: 1) Judecătoriile de plasă; 2) Tribunalele de judeţ; 3) Curţile de juri; 4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca şi în cazul dreptului de procedură civilă judecătoriile de plasă nu au funcţionat din lipsă de personal cu pregătire corespunzătoare. Atribuţiile acestora au fost încredinţate autorităţilor administrative (subprefecţi). Codul la care ne referim abordează pe larg o diversitate de aspecte (reguli) de procedură între care: actiunea, competenţa şi subiectele dreptului procesual penal şi fazele procesului penal. Din toate acestea se desprind o multitudine de aspecte pe care Codul de procedură penală le explică în ideea aplicării lor cât mai corecte. Acest cod a stat la baza procedurală în perioada 1865-1918, fiind supus doar la două modificări (1902 şi 1913). Un alt cod va fi elaborat în perioada interbelică.f. Legislaţia muncii În sistemul de drept românesc de până la a doua jumătate a secolului XIX nu a existat o legislaţie sau norme juridice care să răspundă domeniului muncii fiindcă în evul mediu o astfel de problemă nu s-a pus. Raporturile dintre proprietarul de pământ şi ţăranul dependent erau de altă natură. Apariţia libertăţii juridice a persoanei, după reforma lui Constantin Mavrocordat, a adusIstoria dreptului romanesc 89
  • 26. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului în prim-planul relaţiilor sociale problema raporturilor dintre angajator şi angajat. Problema muncitorească se va pune în a doua jumătate a secolului XIX, când viaţa economico-industrială va prinde contur şi în România. Complexitatea şi oportunitatea acestui domeniu industrial-muncitoresc i-a determinat pe jurişti să elaboreze norme de drept pentru reglementarea raporturilor patron-salariat; luarea în calcul a unor drepturi pentru salariat (drepturi ce trebuiau statuate şi ocrotite) etc. Sarcina de lucru 11 Identifică principalele domenii supuse reformelor legislative in perioada lui Al.I.Cuza.3.2.3. Constituţia de la 1866 – cadrul general de organizare a societatii romanesti Moment de vârf în procesul de afirmare a principiilor constituţionale, anul 1866 încheie un ciclu de încercări şi căutări, ciclu început în perioada fanariotă cu acea «Constituţie» a lui Constantin Mavrocordat, şi care a marcat mai multe momente enunţate deja. Constituţia din 1866, deşi elaborată în condiţii de dependenţă faţă de Puterea Otomană (vasalitatea faţă de Poartă se va menţine până la 9 mai 1877), are un caracter aparte prin plenitudinea ei, fiind socotită insistent de către istoriografi ca prima Constituţie cu adevărat modernă a românilor Dreptul constituţional la români a parcurs un proces anevoios dar ferm în încercările repetate ale acestora de a avea această lege fundamentală care să consfinţească unitatea, demnitatea şi gradul înaintat de cultură a românilor. Greutatea venea din faptul că a persistat dominaţia străină şi, legat de aceasta a menţinut pluralismul statal românesc. Altcumva naţiunea şi simţământul de drept sunt vechi, fapt dovedit de mai multe acţiuni care au pregătit Constituţia de la 1866. Până la adoptarea constituţiei la care ne referim au avut loc unele evenimente care se impun a fi consemnate. În februarie 1866 domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit (forţat) să abdice de la conducerea ţării, abdicare considerată necesară pentru salvgardarea realizărilor dobândite până atunci, şi în special a unirii realizate. Astfel, în condiţiile rămânerii libere a tronului României, a fost adus în ţară Prinţul Carol de Hohenzollern şi instalat în grabă ca domnitor, ”urmaş” a lui Cuza. La Paris cele şapte state ”garante” se întruniseră imediat, declanşând dezbateri privitoare la situaţia creată în România, propunându-se chiar dezmembrarea ţării. Prin alegerea de către Parlament şi confirmarea printr-un referendum a noului domnitor, puterile europene au fost puse în faţa faptului împlinit, iar unitatea statală a fost salvată. A urmat recunoaşterea actului înfăptuit de români, după eforturi însemnate.Istoria dreptului romanesc 90
  • 27. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului La 1 iulie 1866 a intrat în funcţiune noua şi adevărata Constituţie, având ca model Constituţia belgiană din 1831, apreciată ca una dintre cele mai liberale din Europa, însă adaptată la realităţile vieţii politice româneşti. Potrivit noii constituţii, monarhia s-a transformat dintr-o monarhie electivă într-una ereditară şi constituţională. Atribuţiile constituţionale ale domnului eraufoarte largi (seful statului, comandantul suprem al armatei, numea şi revoca ministri, avea dreptul de a bate monedă, de a reprezenta ţara în străinătate, de a semna tratatele internaţionale, drept de iniţiativă legislativă, dreptul de veto) specificându-se totodată faptul că acesta nu poate exercita alte puteri decât acelea atribuite lui prin Constituţie. Dintre principalele prevederi constituţionale amintim: • este introdus principiul responsabilităţii ministeriale şi al guvernării reprezentative; • este prevăzut şi garantat dreptul la proprietate (nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor); • este prevăzut principiul suveranităţii nationale – suzeranitatea otomană nefiind amintită în constituţie, teritoriul fiind indivizibil şi inalienabil; Monarhia este considerată ereditară în familia Hohenzolern; • Constituţia este structurată pe 8 titluri şi 133 articole, numele oficial al statului fiind România (despre teritoriu României, drepturile românilor, puterile statului, finanţe, puterea armată, dispoziţii generale revizuirea constituţiei dispoziţii tranzitorii şi finale);Introducerea sistemului electoral bazate pe colegii (2 la Senat şi 4 la Cameră), departajate prin cens; • introducerea sistemului modern de respectare a separaţiei puterilor în stat (domnul prin intermediul guvernului – puterea executivă, domnul şi reprezentanţa naţională – puterea legislativă, instanţele de judecată – puterea judecătorească). Actul constituţional care a stat la baza fundamentării României moderne a suferit unele modificări pe măsură ce dezvoltarea societăţii şi a contextului geopolitic internaţional nu mai corespundea cadrului legislativ de la 1866 şi ţara intra într-o nouă etapă a revoluţiei economice şi în special a industrializării. Dintre acestea amintim: 1) În urma războiului de independenţă şi pentru respectarea dispoziţiilor Congresului de pace de la Berlin din 1878 s- a permis şi cetăţenilor de altă etnie şi altă credinţă să-şi poată exercita drepturi civile şi politice; 2) În 1884, odată cu transformarea României în regat sunt modificate prevederile constituţionale ce ţin de domn, presă, proprietate şi sistemul electoral; 3) În 1917 sunt modificate articolele privitoare la regimul proprietăţii specificându-se faptul că noţiunea de utilitate naţională va fi introdusă pentru a se putera pregăti reforma agrara iar din punct de vedere politic pentru a cointeresa pe ţărani în lupta de aparare a independenţei naţionale;Istoria dreptului romanesc 91
  • 28. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului 4) În 1918 are loc ultima modificare a constituţiei de la 1866 prin care se introduce votul obştesc, egal, direct şi secret pe baza respectării principiului reprezentativităţii proporţionale ce va permite o mai largă participare a populaţiei la treburile statului. Sarcina de lucru 12 Caracterizati principalele prevederi ale constitutiei din 1866.3.2.4. Evolutia invatamantului juridic din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si pana la 1914 Experienţa judecătorească din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – început de secol XIX, şi-a evidenţiat importanţa, dovedind că jurisprudenţa va fi instituţionalizată ca sursă de drept. Tinerii jurişti formaţi în şcoli superioare din ţări europene, precum şi în şcoli româneşti s-au implicat cu succes în opere de codificare şi legiferare a elementelor teoretice de drept, contribuind la înlăturarea amatorismului şi a abuzurilor. Tehnici noi bazate pe cunoştinţe ştiinţifice au fost folosite pe larg în elaborarea unor opere juridice sau acte normative indeosebi cele codificatoare. Corespunzător reformelor structurale şi instituţionale din domeniul dreptului, a avut loc şi o afirmare puternică a ideologiei şi gândirii juridice din Principatele Române, apoi din România. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ştiinţa legilor a început timid să se afirme în direcţia unor căutări şi a extinderii dreptului ca instituţie socială şi de perspectivă. Constituirea unei ştiinţe a dreptului, începând cu secolul al XIX-lea, preponderent laică şi cu structură diferită de cea canonică, a marcat începutul formării şi afirmării unei pleiade de jurişti, precum şi conturarea unui fond de carte juridică prin apariţia literaturii şi cursurilor de drept, ediţii de coduri, teze de doctorat etc. În urma analizei evoluţiei situaţiei socio-politice se desprinde interesul şi puterea cu care s-a afirmat rolul dreptului în cadrul României moderne. Evoluţia raporturilor interumane dintre indivizi şi dintre cetăţean şi organismele reprezentative ale statului cereau şi ele imperios lansarea instituţiilor de drept în sensul perfectării normelor juridice, a generalizări lor şi creşterii rolului justiţiei în societate. O contibuţie majoră în acest sens au avut- o şi reprezentanţii generaţiei paşoptiste care aveau în majoritatea lor studii de drept în străinătate. De asemenea, un număr la fel de important de conducători ai principatelor fuseseră şi ei licenţiaţi în drept şi avuseseră posibilitatea să implementeze cunoştinţele lor juridice în administrarea celor două ţări româneşti. Fiind jurişti aceştia vor înţelege pe deplin rolul dreptului în promovarea idealurilor de libertate naţională şi de emancipare socială, atât cât s-a putut în acele condiţii. Totodată au sprijinit orice acţiune de promovare a învăţământului academic şi a ştiinţei dreptului românesc. Chiar dacă nu seIstoria dreptului romanesc 92
  • 29. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului poate vorbi încă de doctrină şi ştiinţă, se constată însă o canalizare către acestea: traduceri din lucrări “universale”, realizarea de coduri juridice, elaborarea unor lucrări de specialitate etc. Toate acestea fac dovada unui climat juridic în curs de afirmare ştiinţifică. În acelaşi timp se constată interesul unui număr apreciabil de tineri pentru profesia de jurist, precum şi implicarea lor după terminarea studiilor în procesul de implementare a dreptului modern în societatea românească. Suspendat pentru scurt timp din cauza evenimentelor de la 1848, învăţământul juridic superior în Muntenia a fost reluat, creându-se, în cadrul Colegiului de la Sfântul Sava, “Şcoala specială de legi”, o adevărată facultate de drept, la care se predau disciplinele de Drept administrativ român şi Economia politică. În anul 1854, un număr de 14 studenţi au absolvit Şcoala specială de legi, constituind prima promoţie de absolvenţi ai aceste Facultăţi. Între profesorii care au asigurat conţinutul didactico-ştiinţific amintim pe G. Costaforu, V. Boerescu, C. Bosianu, P. Vioreanu ş.a. În anul 1859 învăţământul juridic a fost despărţit de şcoala de la Sf. Sava, constituindu-se, într-o Facultate de sine stătătoare cu dreptul de a conferi titluri universitare. Anul şcolar 1859/1860 a marcat înfiinţarea oficială a Facultaţii de drept din Bucureşti, având următoarea structură de programă: an I: Drept roman, cu C. Bosianu şi o catedră vacantă; anul al II lea: Drept civil român, cu G. Costaforu; Procedura dreptului civil, cu P. Vioreanu, Drept roman (C. Bosianu); anul al III-lea: Drept civil (G. Costaforul), Drept comercial (V. Boerescu), Drept administrativ (P. Vioreanu). Începând cu anul 1855 se fac pregătiri în vederea punerii în funcţiune a Şcolii superioare de învăţământ juridic. Au fost angajate cadre didactice cu pregătire juridică, între care Simion Bărnuţiu, Gh. Apostoleanu, Al. Papiu-Ilarian. Facultatea a început să funcţioneze din al doilea semestru, respectiv din februarie 1856, cu 8 studenţi (cursuri cu frecvenţă) şi cu 19 studenţi extraordinari (cu frecvenţa facultativă).Cu unele neregularităţi, cauzate de Războiul Crimeei (1853-1855), Facultatea de Drept din Iaşi a funcţionat până în 1858, an în care învăţământul juridic era apreciat ca fiind de calitate. În cursul anului 1859, pe fondul evenimentelor politice petrecute în Ţările Române, dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domnitor al românilor din cele două ţări şi punerea bazelor statului naţional modern, problema învăţământului superior s-a pus ca fiind de interes naţional pentru ambele principate, în conformitate cu orientările date de Convenţia de la Paris din august 1858. Această problemă a fost preluată de Comisia juridică centrală de la Focşani, dar care nu a făcut mare lucru în această privinţa. Astfel au început lucrările pentru o noua organizare a învăţământului academic. În ianuarie 1860, Consiliul Şcolar superior a hotărât să se constituie comisii pentru alcătuirea statutelor fiecărei facultăţi, ce urma să fie aprobate de minister. Primele statute redactate au fost cele ale Facultăţii juridice, apoi ale facultăţilor de filosofie, teologie şi medicină. După pregătirile necesare, la îndemnul lui M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza a decretat înfiinţarea Universităţii din Iaşi, a cărei solemnitate de deschidere a avut loc la 26 octombrie 1860, în prezenţa domnitorului. Astfel, învăţământul superior din România a intrat într- o noua fază de afirmare.Istoria dreptului romanesc 93
  • 30. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului Înfiinţarea Universităţii din Iaşi a constituit una din primele m area Universit i măsuri reformatoare independente întreprinse de domnitorul Al. I. Cuza. Convenţia de Conven la Paris a celor şapte state garante, din august 1858, nu consemna nimic despre apte şcoală, însă a imprimat spiritul înnoitor, iar oamenii politici cu vederi radicale, în frunte cu Al. I. Cuza, M. Kog l. Kogălniceanu şi alţii au interpretat-o în sensul că o c şcoala era un element f coala fără de care nu putea fi concepută societatea modern modernă românească şi nici consolidarea Unirii nu putea fi asigurată. i Rezumat Deşi înfrântă, revolu ia de la 1848 a contribuit din plin la maturizarea societ , revoluţia societăţii româneşti prin difuzarea în rândul populaţiei a ideilor despre unire şi ti popula iei independenţă, iar problema principatelor române va deveni acum o problem , problemă de interes european a cărei rezolvare se impunea cu necesitate atât din c ei considerente politice interne cât şi externe. Conferinţa de Pace de la Paris a (1856), ce a urmat Războiului Crimeii (1853-1856) a readus în cancelariile R 1856) europene doleanţele românilor pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, ării Române urmărindu-se prin aceasta realizarea uni prim pas (cheia de boltă fără de care se (cheia s-ar prăbuşi între edificiul naţional) în realizarea unităţii depline a românilor, i na ii din cele două ţări într-un stat de sine-stătător, independent şi suveran. O nouă într i organizare a şcolii româneşti a avut loc în anul 1864 prin Legea învăţământului colii române ti înv din acel an, când a fost înfiinţată Universitatea din Bucureşti. Privitor la înfiin învăţământul superior legea la care ne-am referit stipula la art.1 “patru feluri mântul ne am de facultăţi”: filosofie şi litere, drept, medicină, ştiinţe fizice, matematici şi e ştiinţe naturale. Aşadar, învăţământul juridic era legiferat urmând a preg Aş mântul pregăti magistraţi şi avocaţi de care societatea românească, aflată în ascensiune, avea i avocaţ mare nevoie.Învăţă ăţământul juridic în cadrul celor două universităţ moderne de universităţi la Iaşi şi Bucureşti a căpătat în scurtă vreme prestanţă şi o înalt ţinută i Bucureş înaltă academică. Acest fapt este ilustrat de marile personalităţi ce s-au afirmat în a . personalit au doua jumătate a secolului al XIX-lea — începutul secolului al XX tate XIX colului XX-lea şi care la rândul lor au sporit faima şcolii de drept din România. Teste de autoevaluare 1. Monarhia este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea atribu guvern reia atribuţiilor de şef de stat revin: ef a) unei persoane desemnate, de regul pe baze ereditare; regulă, b) unei persoane desemnate prin alegere; c) unui grup de persoane. 2. Primele idei de unificare politica exprimate in secolul XIX-lea au avut loc: XIX lea a) la 1821; b) la 1848; c) la 1859. 3. Prima institutie de invatamant juridic infiintata in principate a fost: a) la Iasi; b) la Cluj;Istoria dreptului romanesc 94
  • 31. Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului c) la Bucuresti. a 4. Congresul de Pace de la Berlin a avut loc in? a) 1859; b) 1848; c) 1878. 5. Cele trei judete din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei in: a) 1856; b) 1829; c) 1848. Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare spunsuri întreb 1. a; 2. b; 3. a; 4. c; 5. a Bibliografie minimală minimal Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului românesc. Galaţi: Editura Nitnelav. ţi: Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc Molcu i românesc. Bucureşti: Editura Şansa. ti: Ş Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc. Românesc Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius. Funda Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Ia Editura . Iaşi: Fundaţiei Chemarea. iei Hanga, Vladimir (1993) Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Funda ditura Fundaţiei Chemarea. Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Edi Editura Lumina Lex. Voicu, Costică(2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucure Editura ă(2006). . Bucureşti: Universul Juridic.Istoria dreptului romanesc 95