2. SPATIUL JURIDIC MEDIEVAL ROMANESC
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• sa identifici ...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 37
2.1. Jus Valahicum si inceputurile dreptul...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 38
practică a vieţii sociale, bazată pe îndel...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 39
În Moldova, legea românească este amintită...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 40
cuprinderea legii româneşti „în afară”.
Pe...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 41
Vlahilor, continuau să se aplice prin efec...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 42
La răsărit de Olt, pe valea Argeşului se a...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 43
săpăturile arheologice au scos la iveală c...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 44
un real prestigiu în rândul ţărilor vecine...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 45
2.1.4. Domnia
Ca instituţie centrală, repr...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 46
noua instituţie, domnia a putut fi accepta...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 47
slăbirea sistemului electiv – ereditar. În...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 48
deoarece acesta reprezenta ţara în raport ...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 49
origine turcească (însemnând consiliul sul...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 50
dreptatea.
Sfatul Domnesc avea în secolul ...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 51
Olteniei) –– coordona dregătoria Băniei, d...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 52
folosinţa sau exerciţiul drepturilor jurid...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 53
Apus. Trunchiul comun, reprezentat de drep...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 54
cu o perioadă de gravă ştirbire a autonomi...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 55
O primă distincţie, fundamentală, a propri...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 56
Un rol negativ în domeniul proprietăţii di...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 57
daune private. Vinovaţii îşi puteau răscum...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 58
Nu e lipsit de interes să amintim şi de ac...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 59
succesorale moştenitorul nu dobândea bunur...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 60
Pentru a întări dominaţia asupra ţărilor r...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 61
reprezenta o altă modalitate de sustragere...
Ştefan Gheorghe
Istoria dreptului romanesc
Evaluati corect natura
Poarta Otomana si modul lor de aplicare
Rezumat
Din vech...
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 63
3. Primul voievodat Romanesc s-a format in...
Ştefan Gheorghe
Istoria dreptului romanesc
Nota bene. Lucrarea va fi transmis
anunţului de executare a ei, iar rezultatul ...
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Istoria dreptului romanesc unitatea ii

2,249

Published on

0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
2,249
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
37
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Istoria dreptului romanesc unitatea ii

  1. 1. 2. SPATIUL JURIDIC MEDIEVAL ROMANESC Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: • sa identifici caracteristicile dreptului cutumiar romanesc; • sa corelezi evolutia unitara a dreptului cu aparitia statelor medievale; • sa diferentiezi tipurile de proprietate si rolul acesteia in Evul Mediu; • sa intelegi raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Turcia, Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore 2.1. Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal romanesc 37 2.2. Evolutia dreptului feudal la romani 51 Obiectivele specifice unităţii de învăţare Rezumat 62 Teste de autoevaluare 62 Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 63 Lucrare de verificare 63 Bibliografie minimală 64
  2. 2. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 37 2.1. Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal romanesc 2.1.1. Jus Valahicum in Tarile Romane Despre cutumă, dicţionarele se pronunţă în mod lacunar: „normă de drept izvorâtă dintr-o practică îndelungată; obicei (în vechiul drept românesc)”. Dat fiind importanţa acestei norme de drept în istorie, vom apela la Dicţionarul de expresii juridice latine (autori: Sebastian Răduleţu, Lucian Săuleanu) în care se dă o explicaţie lămuritoare asupra a ceea ce reprezintă cutuma, termen cunoscut şi sub denumirile de obicei, obiceiul pământului, consuetudo. A jucat un rol important în Europa până în secolul al XIX-lea, când a început să-şi piardă din importanţă, locul său fiind luat treptat de legile scrise, moderne, dar care au încorporat părţile pozitive durabile ale cutumei. Cu toate acestea, obiceiul juridic continuă să fie izvor important de drept în sistemul anglo- saxon. De asemenea, cutuma deţine un rol deosebit în cadrul anumitor ramuri de drept, precum dreptul maritim, dreptul internaţional, sau dreptul constituţional, mai ales că multe ţări au constituţii preponderent cutumiare. În alte ramuri de drept cutuma nu poate fi admisă ca izvor de drept, precum e în cadrul dreptului penal, care este guvernat de principiul legalităţii, încriminări şi de principiul legalităţii pedepselor. În ansamblul lor, datinile, cutumele şi tradiţiile juridice alcătuiesc un subsistem juridic primar, din care, pe de o parte, s-a format „legea ţării” sau „obiceiul pământului”, iar, pe de alta, s-a născut substantivul secundar de norme juridice senioriale (domneşti, boiereşti şi mănăstireşti), care sunt, în ansamblul lor, mai consistente şi mai elaborate. Ambele subsisteme, cel primar şi cel secundar vor alcătui, după cum se va vedea în continuare, sistemul juridic feudal românesc. În evul mediu, cutuma era socotită un ansamblu coerent de obiceiuri de obşte autohtonă, pe cale de dezagregare. Acesteia i s-au adăugat, începând cu sec. XIII-XIV, unele norme de mai mare însemnătate. Ele priveau structura generală a statului, şi în primul rând puterea medievală şi domnească. Chiar o lege scrisă se putea transforma în cutumă. Spre exemplu, abandonarea oficială a unei norme de drept, dacă ea răspundea cerinţelor obştii, păstrându-se forma de cutumă. În asemenea situaţii se făcea trimitere la porunca anulată: „Aşa cum a dat poruncă Ştefan Vodă”, cu referire la faptul că urmaşii nu mai respectau anumite norme de lege stabilite de înaintaşi. Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care trăieşte în conştiinţa tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupaş–– a constituit o creaţie originală a românilor, care a evoluat în direcţia spiritului de unitate, întreţinut de limba şi religia română”. Pe calea „dreptului românesc” (Jus Valachicus), a dreptului consuetudinar sau obişnuielnic, s-au transmis multe tradiţii şi instituţii ancestrale româneşti, socotite cu temei, contribuţii la patrimoniul ştiinţific universal. Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea şi ordinea socială, proprietatea, folosirea pământului, relaţiile de familie etc. S-au constituit şi instituţii de judecată specifice, alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări şi pedepse concepute după o datină proprie. Obştea săteasca, agrară şi pastorală, este socotită de întreaga literatură juridică românească din ultimul timp, drept cadru al formării cutumei. Revenind la Legea ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară
  3. 3. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 38 practică a vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români. Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase elemente de drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi organismele de aplicare a normelor juridice astfel ca, că Jus Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti. Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un moment dat, urmată apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării normelor de drept proprii. Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era puternică prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de către influenţe din afară. Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o puternică influenţă asupra vieţii populaţiilor migratoare, grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar sedentarizarea geopolitică. Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale românilor, pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsura cristalizării societăţii feudale în Europa de est, state din preajma românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i aplicabilitatea. Totodată, în Ţara Românească şi Moldova aceleaşi norme de drept au căpătat denumirea de Legea ţării. Folosirea termenului de Vlah (Valah) în sens romanic (vorbitor de limbă romanică) apare aproximativ în secolul al VII-lea, termen folosit de vechii germani (walch, welsch); mai frecvent însă, vlahii sunt menţionaţi (în documente) începând cu secolul al IX-lea (Balak(h), denumire preluată din vechi mărturii bizantine, care la rândul lor proveneau de la vechii germani. Astfel, Jus Valachicum a ajuns, în mod firesc să se asocieze cu termenul valah care termen îi definea, îi nominaliza pe români. De altfel dualitatea vlah- român, folosită pentru spaţiul românesc, dovedeşte că populaţia vlahă se identifica cu aceea de apartenenţă romană, legată de originea istorică a acestui popor. Aşa cum cu temei aprecia istoricul I.C. Filitti: “A legiui (a emite legi) nu se prea obişnuia în trecutul nostru (a românilor) îndepărtat. Legea era obiceiul pământului, uzul tradiţional, născut o dată cu formarea poporului român şi cu întemeierea Principatelor (statelor feudale centralizate româneşti). Când, rare ori, se introducea vreo orânduială (rânduială), legiuitorul era domnitorul...” O continuare şi funcţionare firească a avut Jus Valachicum în cele două ţări româneşti, aşa cum era firesc, de altfel, pentru că aici era leagănul de apariţie şi dezvoltare a acestuia. Obiceiul juridic nescris, cel care îşi are originea în dreptul de sat liber, este atestat documentar sub numiri diverse precum legea românească, legea ţării, obiceiul pământului, obiceiul ţării, legea bătrână, dreptul ţării etc. În substratul acestor formulări simple ca exprimare, stau reguli de drept ce oglindesc întreaga realitate socială, adică: boierimea, ţărănimea dependentă, moşnenii, răzeşii şi orăşenii, comunitatea obştească – satul.
  4. 4. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 39 În Moldova, legea românească este amintită într-un document (cel mai vechi cunoscut) din septembrie 1445, în care domnitorul Ştefan al II-lea, dăruind un tătar (rob) preciza că în eventualitatea eliberării lui (a tătarului-rob), „acesta să trăiască slobod după legea românească”. Într-un alt document din 1452 Alexandru al II-lea voievod promitea să întărească „cu privilegiul cel mare, după dreptate şi după obiceiul ţării” lui Mihail logofăt, ocinile cumpărate. Ştefan cel Mare a dat numeroase acte „după legea ţării, aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi românii, după legea lor românească” […], „aşa cum cere dreptul ţării”. Alexandru Iliaş, invoca şi el „obiceiul pământului” la 1632 etc. În documentele Ţării Româneşti (Muntenia), legea românească este menţionată la 28 iulie 1470 (prima cunoscută) prin care domnitorul Radu cel Frumos întărea o danie „după legea românească”. La 1619 Gavril Movilă confirma mănăstirii Sfânta Troiţă din Bucureşti un sat, poruncindu-le sătenilor „să dea datul (darea) cum iaste legea românilor…”. Matei Basarab invoca, la 1633, „obiceiul românilor”, ca fiind lege veche; Radu Şerban nu voia să iasă din rânduiala ţării Româneşti, din lege, ci Domnia Sa le-a dat lege să jure cu 12 megiaşi. „Legea veche şi obiceiul ţării” (după care urmau să fie cercetate şi judecate, în faţa judecătorilor îndrituiţi, toate pricinile…”) sunt menţionate în art. 10 al Tratatului din 20 mai 1595, încheiat la Alba Iulia între delegaţia de boieri munteni şi Sigismund Bathory, principele Ardealului. Sarcina de lucru 1 Formulează trei argumente prin care demonstrezi că Jus Valahicum, reprezinta un argument al continuitatii la romani. 2.1.2. Practici juridice in afara teritoriilor romanesti Fie în spaţiul românesc, fie în afara acestuia, pe teritoriile altor state din preajmă, Jus Valachicum a constituit trunchiul care a alimentat normele de drept românesc, norme împământenite „din veac”. În jurul acestui „trunchi” au gravitat toate formele de manifestare a legii româneşti. Jus Valachicum este în acest caz expresia recunoaşterii legii românilor de către alte popoare, şi prin aceasta, recunoaşterea însăşi a românilor, a culturii şi civilizaţiei lor. La acea vreme, o astfel de recunoaştere era firească, deoarece lumea nu se „emancipaseră” într-atât, încât să nege dreptul la existenţă a altora, sau să se considere superioare şi să denigreze istoria altora. Răspândirea lui Jus Valachicum a fost destul de mare. În sudul Poloniei, spre exemplu, aşezările cu regim de „drept valah” au fost, după unii cercetători, de 243, iar după alţii de 400-500. În Moravia, numărul valahilor era apreciat, în 1864, la cca. 50.000-60.000 de suflete. Cifre elocvente pentru a demonstra
  5. 5. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 40 cuprinderea legii româneşti „în afară”. Pe de altă parte, frecvenţa expresiei de Jus Valachicum era destul de mare, aceasta apărând integrată în documente străine îmbrăcând referiri diferite. Referiri care nu dezgolesc de conţinut termenul de valah, adică românesc. În Polonia, satul supus dreptului românesc era o Villa Valachica, adică terenuri agricole dintr-o aşezare românească. Tot în Polonia terenurile erau delimitate după un sistem agromensual românesc, mensuna Valachică, iar cneazul din aşezările româneşti, convocat de regele Poloniei la război, se prezenta armatus cum uno equo, arcu et telis ac cum reliqua Valachica apparatu; ceea ce se traduce prin existenţa unei armate româneşti, echipată, potrivit tradiţiei româneşti, cai, arcuri, săgeţi, suliţe, şi ghioage. În Silezia existau aşezări de „drept valah”. În Croaţia, de asemenea, mărturiile amintesc de Universitas Valachorum, de comites Valachorum (1468), precum şi de cnezi valahi, ceea ce pune în evidenţă existenţa unor trăiri româneşti recunoscute de către autorităţile statului în interiorul căror graniţe se aflau. Indicarea expresă a lui Jus Valachicum ca normă aplicabilă a unor litigii civile sau penale este de o importanţă deosebită pentru istoria dreptului românesc. Jus Valachicum era un sistem de drept pozitiv cu aplicare oficială în statul polon, fie de către organele aşezării româneşti, fie de către cneaz (care putea să nu fie român), fie de către organele judiciare ale statului, cu o anumită participare a aşezării căreia îi aparţineau părţile în litigiu. În cazul când numai una dintre părţi intra sub incidenţa lui Jus Valachicum (în cazuri penale) pentru a fi valabilă, aceasta trebuia să concorde cu celelalte drepturi aplicabile, caz în care Jus Valachicum înceta de a mai fi un suport de reducere sau de agravare a pedepsei. Ideea de bază a sistemului de Jus Valachicum, prin originile lui, era aceea că recunoaşterea statutului privilegial pe care îl comporta, se acorda unor oameni liberi, adică neînrobiţi, fiind şi beneficiari ai unei relative autonomii etnic- locale. Referindu-se la maramureşeni, Miron Costin arată că „ei nu sunt supuşi nimănui, liberi, nu slujesc nici până azi unui stăpân [străin]”. Numai când mergea şi principele în persoană „încălecă şi ei la război, şi ţin pe cheltuiala lor garnizoana cetăţii Hust (localitate românească aflată în Ucraina). Au privilegii deosebite ––precizează cronicarul–– şi sunt până astăzi neîntrecuţi în treburile ostăşeşti.” În ţara Moţilor ––şi aceasta aflată sub dominaţie maghiară, la început, apoi sub cea otomană, urmată de stăpânire austriacă–– de asemenea funcţiona un regim de libertate valahă. În acest fel s-a manifestat până în secolul al XIX-lea. Noţiunea de drept românesc pentru aşezările Vlahe, acţiona şi în Serbia, în regiunea Prizren, regăsindu-se şi în secolul al XIV-lea. Mărturii credibile conţin precizări asupra faptului că aşezările cu organizare judiciară erau mai vechi, respectiv din secolul al XII-lea. Alte dovezi: în actele lui Ştefan Duşan al III-lea, al Serbiei din anii 1336-1346 şi din 1348-1353, sunt reglementate normele cu privire la vlahi, purtând numirea de legea vlahilor. Asemenea legi sunt prezentate ca legi din bătrâni, legi vechi. Tot aşa va fi înfăţişată şi legea vlahilor din Croaţia (1436). Alte legi Valahe (Vlahe), aplicabile, fără o consemnare formală de legea
  6. 6. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 41 Vlahilor, continuau să se aplice prin efectul receptări şi reglementării de obşte valahă ––ca obicei local. În dreptul fundamental al statului sârb se admitea valabilitatea obiceiurilor locale în limita intereselor generale ale societăţii sârbeşti. Procesul se poate interpreta în acelaşi fel şi în Croaţia, Ungaria sau Polonia, unde, de asemenea mărturiile documentare atestă funcţionarea unui sistem de drept valah. Astfel, nu se poate nega caracterul de supravieţuire a unui străvechi drept consuetudinar românesc. Tot atât de adevărat este şi faptul că după o lungă rezistenţă în încercuirea impusă de ţările respective (Polonia, Serbia, Moravia, Slovacia, Croaţia, Bulgaria şi Grecia) Jus Valachicum s-a pierdut treptat (nu de tot) prin îndepărtarea lui de către legislaţia autohtonă. Au rămas doar în mod excepţional unele dispoziţii, ca „obicei românesc”. Acesta din urmă nu a putut fi dezrădăcinat ca formă de autonomie locală şi fără caracter de privilegiu. Deci o valorificare restrânsă care să nu afecteze legile statului respectiv. Sarcina de lucru 2 Identifică cel putin doua teritorii romanesti unde se aplica jus valahicum in afara tarilor Romane. 2.1.3. Organizarea politico-statala a romanilor in Evul Mediu În arcul carpatic existau în secolul al X-lea formaţiuni politico-administrative ce proveneau din vechea obşte. Ele se numeau cnezate sau voievodate. Astfel, sunt atestate documentar, Ţara Crişanei ––condusă de voievodul Menumorut (dux Vlachorum); Ţara voievodului Glad (ducele Banatului); Ţara Ultransilvaniei (a voievodului Gelu); Ţara Bârsei, Făgăraşului, Zarandului, Maramureşului (cu cnezatul Câmpulung pe Tisa) etc. Asemenea formaţiuni înglobau teritorii vaste şi parcurgeau în secolele IX-XI un proces de dezvoltare şi afirmare în toate planurile, după cum dovedesc mărturiile istorice. Voievozii români, între care Menumorut, Glad, Ahtum şi Gelu s-au împotrivit expansiunii maghiare în Transilvania, căutând să apere independenţa şi autenticitatea acestor teritorii româneşti. O astfel de rezistenţă a întârziat şi limitat dominaţia regatului maghiar în Transilvania, dar nu a putut să o îndepărteze. Teritoriile româneşti de la sud de Carpaţi au cunoscut organizarea politică înainte de 1247, anul emiterii “Diplomei Ioaniţilor”. La vest de Olt era voievodatul lui Litovoi, care cuprindea Valea Jiului până dincolo de Munţii Hategului, apoi cnezatele lui Farcaş (aproximativ jud. Vâlcea) şi Ioan (teritoriul dinspre Dunăre în jud. Olt). “Diploma Ioaniţilor” îi menţionează pe majores terrae (mai marii pământurilor). Menţiunea confirmă existenţa clasei feudale.
  7. 7. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 42 La răsărit de Olt, pe valea Argeşului se afla “Ţara lui Seneslau, voievodul românilor”. Istoricul Dinu Giurescu apreciază că, dat fiind densitatea populaţiei şi unele indicii din documente ulterioare, au existat la sud de Carpaţi şi alte formaţiuni politice, în părţile Ilfovului, pe Ialomiţa inferioară, Târgul de Floci (pe Dunăre), în părţile Buzăului şi Râmnicului Sărat etc. Pornind de la elemente similare, se poate afirma că şi în Moldova, estul Carpaţilor Răsăriteni, au existat formaţiuni politice româneşti, atestate cel mai târziu în sec. al XIII-lea. În părţile Vrancei, spre exemplu, exista un cnezat căruia Dimitrie Cantemir îi spunea “republica”. Alte formaţiuni statal-politice, după câte se cunoaşte până în prezent, au fost la Câmpulung Moldovenesc şi la Tigheciu. De asemenea, cnezate şi voievodate vor fi mai existat pe valea Trotuşului, cu centru la Ocna de Sare de aici; în jurul Bârladului (Ţara Berlandicilor), târg amintit de cronicile ruseşti din secolul al XII-lea, în părţile Orheiului şi ale Iaşilor, în jurul Tighinei; în “Ţara Sepeniţului”, care cuprindea cetăţile Hotin, Tetina şi Hmielov; în zonele Baia, Suceava şi Siret. Totodată, românii din Moldova sunt explicit menţionaţi de misionarul franciscan Giovani da Piani del Carpini care, la 1247, aminteşte de voievodatul lui Olaha; Thomas Tuscus, în a sa cronică la 1277 scrie despre un conflict între “bruteni (probabil ruteni) şi blaci (români). Aceiaşi români, de la est de Carpaţi, erau aliaţii regelui polon Wladislau Lokietek, în razboiul dus împotriva mangrafului de Branderburg, la 1326. Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada migraţiilor, aveau dreptul la o organizare feudală centralizată într-un singur stat pe toata întinderea fostei Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei state românesti cu puternice şi permanente legături între ele. În pofida unor atari realităţi politice pluraliste, românii vor evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii comune. Unirea politică deplină se va înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile modernă şi contemporană. Voievodatul Transilvaniei Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din Transilvania, dând naştere la o puternică formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secolele XI- XIII teritoriul românesc a cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani, mongoli şi tătari. Acestea au cauzat enorme distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat dezvoltarea societăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă de avânt economic şi de consolidare a vieţii politice şi de stat. Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte în cronica sa Gesta Hungarorum de existenţa, la sfârşitul secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate (voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crişana şi Podişul Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu, urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte două ducate sau voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena (Cenad, jud. Timiş). Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări” ale românilor, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Totodată,
  8. 8. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 43 săpăturile arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moreşti, reşedinte ale unor căpetenii politice. Un alt izvor convingător este epopea intitulată Viaţa sfântului Gerard de Cenad, scrisă în prima jumătate a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre organizarea voievodatului “bănăţean”, precum şi despre legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul. În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat de la formaţiuni de mică întindere spre forme statale mai cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea centralizării într-un singur voievodat. Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul 1176, Leustachius apărea ca voievod al întregii Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care avusese loc în acest spaţiu românesc. Au urmat alţi voievozi ca Roland Borşa (1284-1293) sau Ladislau Kan (1294 -1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi un cuprinzător statut de autonomie românească. Ţara Românească (Muntenia) A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine stătător în prima parte a secolului al XIV-lea, rezultat firesc al unui proces complex şi îndelungat de unificare a tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente de secole între Carpaţi şi Dunăre. Pe parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o omogenizare etnică în condiţiile asimilării de către autohtoni a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tătari). Se constată o maturizare politică a formaţiunilor existente din spaţiul de la sud de Carpaţi. Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost stânjenită, de asemenea, de tendinţele expansioniste ale regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere faţă de Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti. Periodic, aceste formaţiuni au avut statut de vasalitate faţă de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibă vreun drept, cu atât mai puţin accepţiunea românilor, se considerau suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi. Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările voievozilor români cu regatul maghiar, în tendinţa şi dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa deplină. Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzat să recunoască suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul. Intervenţia militară a ungurilor a fost întâmpinată de români cu rezistenţă armată. Litovoi a căzut în luptă (1277) iar fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să recunoască pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar. Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi independenţă şi un larg prestigiu a fost Basarab (fiul lui Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunăre şi Carpaţii sudici. Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui maghiar Carol Robert a reprezentat actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat independent, unitar, centralizat şi de sine stătător. Acest fapt a asigurat pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat european se va bucura de
  9. 9. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 44 un real prestigiu în rândul ţărilor vecine şi în Europa. Moldova Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe formaţiuni politice româneşti, care au ieşit în evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc faptul că în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”, regele Poloniei. Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi Ţara Românească, în efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine stătător, existând în acest caz multe asemănări. Realităţile social-economice şi politice, existenţa mai multor formaţiuni politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat la care ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de Aur (tătarii) crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor. În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zonă o “ţară a românilor” (Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în părţile nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă (administrativ-politică) cu capitala la Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care a căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare. Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta armată a românilor localnici, în alianţă cu oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva tendinţelor şi practicilor expansioniste ale feudalităţii maghiare. Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu bulgarii, Bogdan din Maramureş a trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmaşul lui Dragoş la tronul Moldovei, aflat şi el sub suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării “împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară românească ca stat independent de sine stătător centralizat. Ţara Cavarnei (Dobrogea) În secolele X-XIII românii dintre Dunăre şi Marea Neagră erau organizaţi, asemănător întregului spaţiu românesc în formaţiuni politico-statale ca acelea conduse de jupan Dimitrie (sec. X). Către sfârşitul secolului întâi al celui de-al doilea mileniu în Dobrogea sunt atestate formaţiuni politice româneşti: una condusă de Tatos, cu centru la Silistra; o alta a lui Satza, cu centrul la Vicina; şi una condusă de Sestlav. Aceste formaţiuni situate aproximativ pe teritoriul de astăzi al Dobrogei au luptat pentru emancipare de sub dominaţia bizantină, dovadă a unei evoluţii evidente şi a organizării politice a acestei zone. Pe la anul 1346 Dobrogea a fost eliberată de sub autoritatea temporară a ţarilor bulgari de către Balica, şi el unul dintre conducătorii importanţi ai acestui teritoriu. Au urmat apoi Dobrotici, Ivanco şi Mircea Cel Bătrân. Acesta din urmă a apărat-o ca domnitor până în anul 1418, când a fost cucerită de turci.
  10. 10. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 45 2.1.4. Domnia Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea feudală românească, domnia la români a constituit elementul de referinţă în evaluarea unor norme juridice. Această instituţie, asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are unele trăsături specifice, originale prin reprezentativitatea şi funcţionalitatea ei. Domnia în cazul românilor a fost rezultatul unui îndelung proces evolutiv şi de maturizare a societăţii româneşti. Ca expresie a formei politice de stat domnia a apărut concomitent cu întemeierea Ţării Româneşti (începutul sec. XIV), şi apoi a Moldovei. În ambele ţări procesul de afirmare a instituţiei amintite a fost în această privinţă asemănător. Voievodul Basarab devine domn după victoria românilor de la Posada (1330) asupra regelui maghiar Carol Robert. Treptat, titulatura de voievod a fost umbrită de cea de domnitor (domn). Rezultă limpede faptul că titlul de domn nu era o chestiune de demnitate personală, ci una care semnifica instituţia supremă a statului (ţării). Titlul de domnitor oglindea starea politică şi juridică raportată la natura relaţiilor ţării cu alte state. Această titulatură statua independenţa ţării respective, poziţia şefului de stat (domnitorul) care nu recunoştea o autoritate străină ca fiindu-i superioară. Originalitatea domniei Domnia constituie o creaţie instituţională românească, originală. Ea a apărut ca treaptă superioară în evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma “ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor. În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul bisericii ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a creştinilor ortodocşi. Şi nu în ultimul rând, domnii celor două ţări româneşti (Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele de drept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute la acea vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi, normele de drept (legea) a constituit întotdeauna un element important în afirmarea unor momente şi instituţii româneşti. Normele de drept au fost acelea care au stimulat conştientizarea factorului politic de prezenţa momentului oportun pentru a acţiona într-o direcţie sau alta. Legitimitatea domniei Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei aveau o puternică tradiţie la români. Astfel de principii rezultau din două trăsături fundamentale şi anume: alegerea domnitorului, cu respectarea eredităţii. Reprezentarea principiului legitimităţii a făcut ca mulţi domnitori români să domnească perioade îndelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara Românească; de asemenea, Mircea cel Bătrân a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun a condus Ţara Moldovei 32 de ani iar Ştefan cel Mare 47 de ani. Legitimitatea trebuia să rezulte din acceptarea domnitorului de către marea majoritate a boierilor (boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele mai multe cazuri, s-a respectat la români. a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte, încă din vremea dacilor, respectat în timpul cuceririi romane şi consolidat după retragerea romanilor din Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei îndelungate tradiţii,
  11. 11. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 46 noua instituţie, domnia a putut fi acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară, ci dimpotrivă, s-a afirmat în lupta cu agresorii străini, pentru apărarea valorilor româneşti. b. Ereditatea, unul din cele două principii fundamentale amintite mai sus, constituia un element nou în practica instituţională feudală românească. Fără să se renunţe la principiul eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela al eredităţii, ajungându-se la împletirea celor două modalităţi, deopotrivă de utile şi trainice. Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit cu timpul ereditare, modalitate transmisă şi la instituţia domniei. Deci instituţia voievodală, foarte puternică la români, s-a transformat treptat în una domnească, titlul de voievod menţinându-se alături de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri. Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut şi unele variante cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea transmiterea paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se păstra domnia în cadrul aceleaşi familii domnitoare. c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din timpul vieţii una din rudele sale (fiu, nepot, frate) ca asociat la domnie, alături de el, urmând ca asociatul să domnească în continuare după decesul sau îndepărtarea domnitorului. d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare paşnică a succesiunii, exemplul cel mai elocvent şi mai cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o vârstă înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i să aleagă ca succesor pe tronul Moldovei pe fiul său Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Ştefăniţă Vodă a recomandat ca succesor pe Petru Rareş. Asemenea modalităţi au rezultat din nevoia de a fi asigurată continuitatea şi stabilitatea politică, şi de a nu lăsa posibilitatea unor intruşi neaveniţi şi nelegitimi să acceadă la putere, precum şi de a limita amestecul puterii suzerane, Turcia, în treburile interne ale Ţărilor Române. Acestea erau rânduielile fireşti, adică în conformitate cu legea ţării, care trebuia respectată. Atât originalitatea, cât şi celelalte aspecte ca legitimitatea sistemului ereditar etc. se circumscriu normelor de drept românesc, mai vechi sau mai noi, pentru acea vreme toate acestea constituind elemente trainice şi funcţionale în materie de drept. Au existat şi abateri de la lege, atunci când elemente străine de familia domnitoare sau nedorite (neagreate), care prin şiretlicuri au acaparat, nu pentru mult timp, puterea; sau atunci când domnitorii erau numiţi de către Turcia, puterea suzerană, ceea ce s-a socotit pe bună dreptate că domnitorii respectivi erau nelegiuiţi, nu aveau temei legal, potrivit normelor de drept din Ţara Românească. Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau normele sistemului electiv – ereditar. Ambele modalităţi aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe consimţământul Sfatului Ţării. Era totodată, şi o recunoaştere din partea domnitorului a prerogativelor adunării stărilor, o dovadă de respect faţă de normele impuse de Legea Ţării cu privire la domnie, ceea ce întărea acesteia caracterul ei de legitimitate. Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte întreţinute abil de puterea Otomană, devenită din secolul al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la
  12. 12. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 47 slăbirea sistemului electiv – ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns l-a constituit larga vocaţie succesorală (prea mulţi aveau dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli inutile şi păguboase. Toate acestea au şubrezit sistemul tradiţional, adică legea. Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi se extindea (sec. XV-XVIII) iar lupta pentru putere în Ţările Române căpăta forme acute, s-a deschis posibilitatea ca domnitorii români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă, după care Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi mai gravă a devenit situaţia când domnitorii români erau numiţi direct de către Constantinopol. Faptul a constituit o atingere gravă a demnităţii româneşti, erodată între timp cu concursul marii boierimi (vz. infra). Lucru ştiut că începând din prima parte a secolului al XV-lea, între Ţările Române şi puterea Otomană s-au încheiat tratate ce cuprindeau obligaţii pentru ambele părţi. Prin asemenea tratate, numite capitulaţii, se recunoştea identitatea Ţărilor Române, turcii angajându-se să le apere integritatea teritorială şi să nu se amestece în treburile interne. În schimb românii recunoşteau Turcia ca putere suzerană şi se angajau la plata unui tribut anual. Regula alegerii pe viaţă a domnitorului a fost anulată de turci în secolul al XVI-lea, apoi domnitorii au cerut să fie confirmaţi (“întăriţi”) de Poartă la fiecare trei ani, iar din secolul al XVII-lea confirmarea se va face la un an. Faptul constituia o încălcare gravă de către puterea otomană a principiilor dreptului românesc, aceasta amestecându-se tot mai brutal în viaţa politică a Ţărilor Române. La fel de gravă a fost impunerea (tot de către Poartă) regulii ca boierii să poată alege ca domnitor pe unul dintre ei, ceea ce lovea în dreptul eredităţii, şi va ascuţi lupta pentru putere. Prerogativele domneşti în evul mediu Mărturiile vremii pun în evidenţă faptul că prerogativele domneşti erau numeroase, ceea ce făcea ca unele dintre ele să fie îndeplinite cu ajutorul Sfatului Ţării sau a dregătorilor. Actele de mare importanţă pentru ţară erau semnate de domnitor cu consimţământul şi a altor autorităţi. Mircea cel Bătrân, cu ocazia acordării privilegiilor comerciale braşovenilor (1413), după ce enumeră ca fiind de faţă boierii Divanului adaugă ”« et alii nostri barones et milites terrae nostre multi»”. Actul de închinare al lui Bogdan Vodă la 1450 către Ioan Corvin este făcut cu “căpitanii noştri, boierii noştri, oştile noastre, Sfatul nostru şi întreagă ţara noastră”. Un ceremonial asemănător a avut loc şi cu prilejul tratatului de închinare a lui Ştefan cel Mare la Colomeea (1485) către regele Poloniei. Oprindu-ne doar la unele dintre prerogativele mai importante şi de mai mare interes pentru lucrarea de faţă amintim: - -prerogativa executivă, în care intrau mai multe atribuţii de ordin administrativ-politic. Domnitorul era principalul deţinător al puterii în stat; el era şeful puterii executive; - prerogativa militară, care deşi se regăseşte în executiv, avea o importanţă aparte, deoarece domnitorul era conducătorul suprem al oştirii; - prerogativa diplomaţiei, de asemenea, revenea expres domnitorului,
  13. 13. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 48 deoarece acesta reprezenta ţara în raport cu celelalte state; - prerogativa judecătorească. Domnitorul era instanţa supremă de judecată, precum avea şi prerogativa legiuitoare (emiterea de acte normative). Asemenea prerogative, emanând dintr-un singur loc, de la o singură persoană/instituţie (domnia), asigura un sistem juridic unitar ţării. (Asupra acestei probleme vom reveni mai jos). Domnitorul putea da ordine permanente şi obligatorii ca nişte legi. Era supremul judecător şi legislator. Aşa se explică faptul că pentru români, ca şi pentru alte popoare, domnitorul era socotit, în primul rând Judecătorul Suprem. 2.1.5. Sfatul Ţării În cele două ţări româneşti, Muntenia şi Moldova, funcţiona ca organism reprezentativ Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a spus Sfatul Ţării. Această adunare, constituită încă de la întemeierea statelor centralizate româneşti, era menită să asigure conducerea treburilor ţării alături de domnitor. Din operele cronicarilor moldoveni rezultă faptul logic, potrivit căruia domnitorul nu conducea singur ţara, ci el trebuia să consulte Sfatul în problemele principale. Importanţa deosebită a Sfatului Ţării rezultă din atribuţiile sale în conducerea treburilor statului. Acest organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării consilia pe domnitor în probleme juridice, financiare, religioase, militare, de politică externă etc. Adunarea la care ne referim era rezultatul unui îndelung exerciţiu politic şi de drept. Constituirea lui într-o nouă dimensiune trebuia raportată la instituţia domniei, care căpătase şi ea o altă conotaţie administrativ-statală. Domnia reprezenta acum un stat centralizat, o adevărată ţară independentă în sensul cel mai larg al expresiei. Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării, era rezultatul, nu a unei invenţii sau creaţii de moment, ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu instituţionalizarea domniei, o treaptă nouă, superioară în afirmarea politică şi juridică a românilor. Sfatul Ţării semnifica într-un plan superior ceea ce altă dată, în lipsa clasei feudale era Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar mai târziu adunările voievodale. Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti (Sfatul Ţării) au acţionat în concordanţă cu voinţa voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea domnească reuşea cu uşurinţă să o domine pe cea a boierilor. De altfel, între cele două puteri centrale erau legături fireşti, “originare de solidaritate între domn şi marii boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un timp, nealterată a vechilor tradiţii care constau în interdependenţa dintre cele două instituţii. Adunarea boierilor alegea pe domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei feudale, din mijlocul căreia provenea şi el. Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul transformări şi modificări de atribuţii, în sensul creşterii acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai târziu, când situaţia politică a celor două state (Moldova şi Ţara Românească) se va deteriora ca urmare a amestecului turcesc în viaţa lor internă. Începând din a doua jumătate a sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de
  14. 14. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 49 origine turcească (însemnând consiliul sultanului, domnitorului în cazul românilor). S-a menţinut însă şi termenul de sfat, care era folosit alternativ. Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie, Sfatul Ţării îşi asigurase atribuţii dintre cele mai importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică Sfatul avea în primul rând pe aceea a alegerii domnitorului, participând apoi deopotrivă la actul de conducere şi gospodărire a ţării. Avea atribuţii în politica externă, contribuind împreună cu domnitorul la încheierea tratatelor cu alte ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. În cele mai multe situaţii domnitorul se consulta cu membrii Sfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii externe. În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a domnitorului, dar şi de soluţionare a unor procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care cunoşteau normele dreptului consuetudinar sau al pravilelor, asigurând, prin intervenţia lor, acurateţea şi obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o instanţă de judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în cercetarea şi judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotărau, ci îşi dădeau doar cu părerea (vot consultativ). Privitor la problemele economico-financiare, atribuţiile Sfatului Ţării cuprindeau: strângerea dărilor, plata haraciului către turci, găsirea de mijloace potrivite pentru îndeplinirea celor de mai sus. Prin aceste atribuţii, boierii, membri ai Sfatului Ţării, veneau în ajutorul domnitorului, aprobând propunerile şi măsurile acestuia, conforme cu normele de drept după care se călăuzeau. Ei nu se puteau opune atunci când domnitorul introducea o dare nouă. Sfatul nu controla cheltuielile din visteria ţării, de care era răspunzător vistiernicul în faţa domnitorului. În schimb acesta putea prezenta catastiful (registru, condică) de cheltuieli spre informarea Sfatului. S-a enumerat deja între atribuţiile Sfatului Domnesc şi aceea a problemelor bisericii. Acesta (Sfatul) era consultat de către domnitor în chestiunile importante ce priveau raporturile statului cu biserica. Alegerea ierarhilor bisericii se făcea de către un Sobor convocat de domnitor. Din acest Sobor făceau parte episcopi, membrii ai Sfatului Domnesc şi egumeni. De asemenea, membri ai Sfatului participau la dezbateri privitoare la înfiinţarea de eparhii sau mutarea dintr-o localitate în alta a mitropoliţilor şi a episcopiilor; caterisirea ierarhilor de către domn se făcea tot cu acordul Sfatului Domnesc. Una dintre atribuţiile relevante ale Sfatului Domnesc a fost acea judiciară, atribuţie despre care s-a amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste atribuţii deoarece interesează în mod deosebit lucrarea de faţă. Există opinia, sprijinită de mărturii documentare, potrivit căreia în Moldova în secolele XIV- XVIII Sfatul Domnesc “conlucra cu domnitorul în dezbaterile judiciare”. Alte opinii mai recente, converg către ideea că Sfatul Domnesc şi domnitorul constituiau “instanţa supremă de judecată”. Acest fapt nu înseamnă că orice şedinţă de judecată se derula neapărat în această componenţă. Existau situaţii când domnitorul judeca şi dădea sentinţele singur, probabil asistat doar de unii membrii ai Sfatului. În principiu însă, consultarea de către domnitor a Sfatului Ţării la judecăţi constituia o necesitate politică, dar şi o cerinţă „profesională”, întrucât între membrii Sfatului existau buni cunoscători ai legilor. Se explică, astfel, principiul că unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată (ştirbită)
  15. 15. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 50 dreptatea. Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii judiciare mai clar exprimate. Dacă până în secolul al XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa domnitorului, începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judeca în absenţa acestuia (şeful statului). Se crede că domnitorul nu mai participa la toate instanţele, acordând în mod tacit gir sfatului sau reprezentanţilor acestuia. De altfel, se constată că hotărâri judiciare ale instanţei boierilor, formată din membrii Sfatului Domnesc erau întărite de către domnitor prin semnătură şi sigiliul său. În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la judecata domnească a căpătat noi forme de organizare şi manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data aceasta, format din membri ai Divanului, din dregători sau foşti dregători primea misiune de la domnitor de a cerceta pricina şi de a propune soluţii. Actul emis se va numi anafora, şi dobândea putere executorie numai după ce era întărită, semnată (confirmată) de către domnitor. Acesta putea modifica hotărârea propusă. Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era de aşteptat ca şi în practica juridică să se facă simţit acest lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările Române a domniilor turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din Constantinopol au adus cu ei şi practici noi în domeniul juridic. S-a impus dreptul scris, răspândirea lui fiind mai largă şi mai expresivă. 2.1.6. Dregătoriile O altă instituţie centrală cu puteri destul de mari a fost dregătoria. Aceste dregătorii erau numeroase, fiind conduse de către un dregător sau doi; dregătorii erau înalţii demnitari ai Ţării, numiţi de către domnitor din rândul marilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu îndelungat în Sfatul Domnesc. Aceşti dregători exercitau diverse atribuţii în cadrul Curţii Domneşti, dar unii dintre ei funcţionau cu răspunderi pe plan administrativ în teritoriu. Adesea, competenţele dregătorilor se încrucişau dând naştere la confuzii şi suprapuneri de atribuţii. Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Ţara Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în Moldova. Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Acest fapt se datora tradiţiilor comune şi a limbii române, precum şi a ideii de apartenenţă la acelaşi trecut de cultură şi civilizaţie. Existau două categorii de dregători: marii dregători, care şi participau la Sfatul Domnesc (Divan) şi micii dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de importanţă. Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai cunoscute: logofătul––şeful cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marele vornic –– conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale; postelnicul––care coordona politica externă; vistiernicul –– avea răspundere în domeniul strângerii venitului la stat, între altele judeca procese cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteria statului s-a separat de cămara domnească, veniturile domnitorului fiind administrate de cămăraşi; spătarul –– cu atribuţii militare; banul (specific
  16. 16. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 51 Olteniei) –– coordona dregătoria Băniei, dar era subordonat domnitorului Ţării Româneşti, avea roluri administrative, militare şi judecătoreşti în Oltenia. Sarcina de lucru 3 Corelează principalele dregatorii din Tarile Romane in 2-3 fraze. 2.2. Evoluţia dreptului feudal la romani 2.2.1.Statutul juridic si instituţia proprietatii in evul mediu romanesc Apariţia şi formarea primelor structuri statale româneşti va coincide cu generalizarea pe întreg spaţiul locuit de populaţia românească a unui sistem juridic propriu, absolut necesar reglementării raporturilor sociale apărute între membrii diferitelor comunităţi prefeudale româneşti. Jus Valahicum, sau „Legea Ţării” reprezintă dovada vie a unui întreg spaţiu cultural-juridic românesc, expresie a vechimii, continuităţii culturii şi civilizaţiei daco-romane pe acest teritoriu. Unitatea şi individualitatea normelor de drept specifice populaţiei vlahe (româneşti), va fi recunoscută chiar de popoarele vecine, ce caracterizau Jus Valahicum, ca reprezentând un sistem de norme de conduită aplicabil doar pe teritoriul locuit de vorbitorii de limbă latină. Evul mediu va constitui o perioadă de debut în ceea ce priveşte literatura juridică a timpului pentru toate cele trei structuri feudale româneşti, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Diferitele scrieri, având un caracter mai mult sau mai puţin juridic, de foarte multe ori aveau mai mult un caracter etic, sau religios, vor reflecta în mod fidel condiţia şi nivelul social dobândit de fiecare persoană în parte, care în funcţie de apartenenţa socială era deasemenea direct răspunzător pentru faptele sale unei structuri ierahizate a instanţelor de judecată. Domnul şi divanul domnesc - pentru începuturile feudalismului românesc Sfatul Ţării în Moldova şi Ţara Românească sau Dieta în Transilvania- vor avea rolul de instanţe supreme în stat, în timp ce scaunele de judecată formate din juzii, cnezii sau „oamenii buni şi bătrâni” formau instituţiile primare de judecată la nivelul obştii săteşti. Sistemul de drept primar românesc se baza, în mod exclusiv, pe cutume, norme juridice şi de conduită socială, general şi universal valabile pentru membrii unei colectivităţi şi a cărui valoare socială rezida în permanentizarea sa în timp şi spaţiu, fiind înfiinţate totodată şi primele fiind înfiinţate totodată şi primele instituţii specializate în soluţionarea diferendelor dintre locuitori unei obşti. Potrivit acestor considerente, sistemul juridic feudal românesc va deriva din aceleaşi obiceiuri juridice, ce vor fi codificate sau nu, dar care vor reglementa din punctul de vedere al drepturilor şi obligaţiilor persoanei ierarhizarea societăţii feudale. Capacitatea juridică va fi diferenţiată şi după alte criterii ce vor influenţa
  17. 17. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 52 folosinţa sau exerciţiul drepturilor juridice. Un rol important, de pildă, îl va avea religia, în special în viaţa românilor transilvăneni care, datorita religie lor ortodoxe, nu vor fi admişi în structurile ierarhice superioare feudale sau în funcţii politico-administrative. În acest sens se înscriu diferitele acte regale emise de cancelaria de la Budapesta sau, decretele emise de dieta nobiliară maghiară de la Cluj, precum Tripartitul lui Werboczi, Aprobatele şi Compilatele. Răspunderea juridică în dreptul medieval românesc avea la bază aprecierea reprezentanţilor puterii în privinţa faptei, considerată periculoasă, drept pentru care, infracţiunile erau sancţionate extrem de sever, pravilele şi legiuirile domneşti considerând ca fiind dintre cele mai grave cele comise împotriva ordinii publice, religiei şi mai puţin cele comise contra persoanei, proprietăţii sau familiei. Consolidarea vieţii spirituale în tradiţia bizantino-slavă se va realiza într-o mare măsura prin penetraţia şi răspândirea monahismului de tip athonit. Puternic sprijinită de domnia centralizatoare, biserica celor două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească, îşi va întări considerabil poziţia şi influenţa în societate, desfăşurând o intensă activitate spirituală ce consemna, fără doar şi poate, legitimitatea şi autoritatea puterii laice. După modelul bizantin, instituţia domniei din Ţările Române va patrona tipărirea „pravilelor împărăteşti”, acte normative menite a conserva status-qvo-ul social şi politic existent la acea vreme. Pravilele s-au caracterizat prin consacrarea făţişă a inegalităţii sociale, categoria stăpânitoare a celor mai mari proprietăţi fiind numită boierime, „cei de rudă bună, rudă aleasă, mai marii altora, om de folos, domni bogaţi, etc iar ţăranii -drept- săraci, ţărran gros şi prost, cei mici, cei mici şi proşti, om de jos, micşor, etc. Discriminările pe care aceste acte juridice le fac sunt notorii, făţişe în materie de probe sau răspundere penală. Individul este tratat potrivit rangului social avutşi, cele mai multe dintre pricini ivite vor da câştig de cauză ceui de rang superior, pe principiul bunei credinţe conferite de apartenenţa la rangul boieresc. Astfel, pentru cel care va depune mărturie contra „oamenilor buni şi vestiţi.....să nu se creadă”, deorece „săracii nu mărturisesc”. Dintre ele mai cunoscute pravile împărăteşti amintim : Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, in 1429;Pravila de la Târgovişte, scrisă între ani 1451-1452;Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de călugărul Nicodim;Pravila de la Mănăstirea Neamţ, 1474;Liturghierul slavon, 1481 în Transilvania;Evangheliarul, 1502 în Moldova;Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 1518-1521;Pravila de la Mănăstirea Bistriţa1618. Considerăm astfel că situaţia juridică a locuitorilor Ţărilor Române în Evul Mediu se va afla sub incidenţa regulilor generale ce guvernau societatea, specifice de altfel întregului spatiu european la acea vreme şi nu numai. La baza piramidei sociale, conform unor norme specifice dreptului românesc, se va menţine drept prioritară ideea considerării persoanei drept esenţială şi drept urmare cele mai drastice pedepse se vor aplica celor vinovaţi de infracţiuni contra persoanelor – din cadrul obştii sau nu-, infracţiunile contra proprietăţii fiind trecute pe un plan secundar. Putem avansa ideea că apariţia şi răspândirea umanismului în statele medievale româneşti, redescoperirea condiţiei omului – în limitele permise de structura societăţii feudale – se va grefa pe un fond autohton coerent şi perfect compatibil cu noile curente culturale provenite din
  18. 18. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 53 Apus. Trunchiul comun, reprezentat de dreptul roman, păstrat într-o mare măsură în spaţiul românesc, graţiei tradiţiei orale, precum şi redescoperirea culturii şi civilizaţiei clasice, romane, vor permite congruenţa în timp şi a celor două sisteme juridice în timp, bazate acum mai mult sau mai puţin pe fondul comun al ideologiei Umanismului. Penetraţia timpurie a ideilor reformatoare ale lui Martin Luther în Transilvania va beneficia de existenţa unor condiţii social-politice interne şi externe extrem de favorabile, fapt pentru care se va putea realiza pentru prima dată o laicizare a tipăriturilor şi o reevaluare a condiţiei omului , în contextul răspândirii şi în spaţiul românesc a ideilor Umanismului si ale Renaşterii de Nicolaus Olahus, Ioan Honterus sau Oprea Diacul. Apariţia şi răspândirea umanismului în spaţiul românesc, sub influenţa moştenirii culturale a antichităţii clasice a condus la o dezvoltare a lumii urbane, ca o consecinţă a modificărilor sociale, conturându-se o cultură laică, din care s-au desprins concepţii rupte de tradiţia religioasă. Ea a determinat o lărgire a accesului la cultură, intensificarea contactelor culturale între provinciile româneşti. În Transilvania, ca pretutindeni în Europa, ideile Reformei vor prinde mai ales în rândul saşilor şi populaţiei maghiare dar, ele vor avea un impact puternic şi asupra populaţie româneşti. Deşi Contrareforma va recupera în Transilvania o parte importantă din terenul pierdut, o serie de tipărituri româneşti vor fi puse în circulaţie întărind convingerea populaţiei de necesitatea ţinerii slujbelor din biserici în limba poporului şi nu în latină, pentru a fi înţeleasă, normele bisericeşti putând fi acum accesibile şi omului de rând fără a mai fi inerpretate de preoţi în folosul lor sau al celor privilegiaţi. Cu toată influenţa exercitată de curentele înnoitoare atât în Tranasilvania dar mai ales în celelalte două state româneşti, veche organizare feudală nu a putut fi destrămată, nobili folosind în scop personal noile tendinţe cultural-spirituale, mărindu-şi propietăţile. Piramida feudală va rămâne valabilă în continuare nobilii, respectiv boierii menţinând în continuare controlul asupra celor mai mulţi dintre locuitorii provinciilor româneşti. Vechile învoieli feudale vor continua să existe, agravând situaţia juridică a ţărănimii care îşi va pierde într-o măsură însemnată libertatea devenind rumâni, vecini sau iobagi după caz. Sfârşitul secolului al XVII-lea şi întregul secol al XVIII-lea vor sta sub semnul Iluminismului şi al Iozefinismului. În aceste condiţii se vor resimţi în plan social o serie de reforme menite a atenua situaţia categoriilor de jos a populaţiei fără a destabiliza însă structura societăţii. O lovitură regimului feudsal transilvan va fi dată prin Patenta imperială din 25 august 1785 care desfiinţa servitututea feudală, suprimând dependenţa personală. „Răspunzător” pentru asta se va face împăratul Iosif al II-lea, considerat ca făcând parte din categoria celor mai luminaţi despoţi. Odată cu sfârşitul domniei, în urma izbucnirii revoluţiei franceze, nobilimea va impune o restituţio in integrum, care va însemna anularea majorităţii reformelor, cu excepţia Patentei imperiale de desfiinţare a iobăgiei, măsură odată luată va fi, pe bună dreptate, considerată ireversibilă. Situaţia juridică locuitorilor din celelalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească, era cumva asemănătoare românilor transilvăneni, chiar dacă, din punct de vedere al dreptului internaţional ele se aflau sub suzeranitatea Porţii Otomane. Instituirea regimurilor fanariote în cele două principate va coincide
  19. 19. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 54 cu o perioadă de gravă ştirbire a autonomiei interne a principatelor. Încălcarea drepturilor politice şi civile ale locuitorilor se va concretiza acum încel mai înalt grad, anume însăşi categoria socială a boierimii, reprezentând minoritatea dominantă va fi afectată prin înlăturarea de la funcţiile publice şi anularea drepturilor politice. Obiceiul ţării permitea anterior acestora participarea la guvernare dar şi alegerea domnitorului, drepturi anulate acum de puterea suzerană. În privinţa depturilor politice şi civile ale celor situaţi la baza piramidei sociale, regimul fanariot a înregistrat o adevărată contraperformanţă, procentul ţărănimii libere devenind acum unul insignifiant faţă de cel al ţărănimii dependente. Cu toate aceste aspecte negative, perioada fanariotă va consacra racordarea culturală a spaţiului românesc la cel european. Reprezentând o adevărată „fereastră” a Porţii Otomane spre lumea apuseană, regimurile fanariote vor avea posibilitatea resimţirii unor puternice presiuni ce vizau, nici mai mult nici mai puţin modernizarea principatelor române sub toate aspectele. Fenomenul plecării tinerilor boieri la studii, în străinătate, similar curentului cultural al şcolii ardelene, din Transilvania, va conduce în scurt timp la edificarea unei noi categorii sociale, mult mai receptivă la transformările sociale ce se făceau anunţate. Sarcina de lucru 4 Identificati in 2-3 fraze asemanarile si deosebirile statutului juridic al locuitorilor din cele trei Tari Romane. Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat un rol important în orânduirea feudală în general. În sistemul transilvănean, dreptul succesoral prezintă multe particularităţi, determinate de dominaţia regatului maghiar, dar şi asemănări cu Moldova şi Ţara Românească. Rezistând tuturor represiunilor şi agresiunilor la care a fost supusă, străvechea legislaţie românească din Transilvania a continuat să evolueze şi se va regăsi, mai târziu în trunchiul comun, cel românesc şi va contribui la întemeierea cadrului legislativ fundamental după 1918 în Statul naţional unitar român, respectiv România interbelică. În feudalism proprietatea prezintă unele caracteristici faţă de perioada premergătoare acestei orânduiri, precum se deosebeşte de ceea ce va urma în capitalism. Închegarea, într-un proces îndelungat, a proprietăţii feudale a dat acesteia un caracter complex marcat de suprapuneri de norme şi discriminări juridice. Se întâlneşte în această epocă o formă de diversificare a proprietăţii după titular, după categorii sociale, după modalităţi de constituire etc.
  20. 20. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 55 O primă distincţie, fundamentală, a proprietăţii feudale a fost aceea dintre bunurile mobile şi bunurile imobile. Această din urmă categorie care constă de fapt din proprietatea funciară (pământul) era cea mai importantă. Diferenţierea bunurilor imobiliare după titulari (stăpâni) a condus la crearea câtorva categorii ce defineau, prin trăsăturile lor, feudalismul. Românii au făcut acea distincţie necesară între pământenii băştinaşi care aveau o ţară moştenită de la înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în permanentă mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii au văzut în aceştia din urmă un pericol, constatând că noii veniţi să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge de pe pământul şi din drepturile lor. Aşa, şi numai aşa se explică grija la strămoşii noştri de a nu înstrăina principalul lor bun economic, pământul cu bogăţiile lui. Cu timpul, acest simţământ a slăbit la români, mai ales în perioadele modernă şi contemporană. Lucru ştiut, românii n-au dus lipsă de intruşi, de diverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe pământul şi bogăţiile românilor. Acest concept de a nu înstrăina, nu contravenea reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe străini cu multă grijă şi cinste, crezând că aceştia (străinii) erau la fel de bine intenţionaţi. Proprietatea domnească, apare ca instituţionalizată în Ţara Românească şi Moldova. În Transilvania, acelaşi tip de proprietate se numea regală, deoarece regele maghiar se autointitula stăpânul proprietăţilor voievodale. Era doar o ficţiune deoarece stăpânirea efectivă o exercita voievodul Transilvaniei. Proprietatea domnească era formată din: terenuri ale nimănui, din pământuri confiscate ca pedeapsă pentru cazurile de trădare, terenuri ale cetăţilor (ocoale), minele de sare etc. Proprietatea feudală, consta din bunurile imobile şi bunurile mobile, dobândite pe mai multe căi: însuşirea de terenuri ale nimănui (fără stăpân –– vezi mai sus); prin defrişări; pe calea moştenirii; donaţiei domneşti; prin cumpărare. Proprietatea marilor feudali- constituie esenţa societăţii medievale peste toto în Europa acelor vremuri- era garantată prin natura acelei orânduiri (instituţionalizarea cunoscutei imunităţi feudale). Totodată, Domnia constituia principalul garant al proprietăţii feudale, precum şi normele de drept create de acea orânduire. Proprietatea bisericească, constituia şi ea o componentă a marii şi privilegiatei proprietăţi feudale. S-a constituit îndeosebi din daniile domneşti, dar şi din donaţii particulare, formându-se adevărate latifundii episcopale şi mânăstireşti. Şi proprietatea bisericească beneficia de un regim juridic protector, asemănător moşiilor boiereşti. În Ţara Românească şi Moldova mari proprietăţi rurale dar şi urbane, oraşe întregi se aflau în stăpânirea Mitropoliei sau a unor episcopii. Asemenea proprietăţi erau lucrate de ţăranii stabiliţi pe domeniile respective, fiind dependenţi de acestea. În Transilvania terenurile bisericii catolice (părţile canonice) erau formate din pământuri atribuite în folosinţă preoţilor, servind la susţinerea materială a acestora. Înzestrarea cu pământ a parohiilor catolice sau greco-romane din Transilvania a preocupat îndeaproape regalitatea maghiară, apoi forurile conducătoare ale Imperiului Habsburgic. O asemenea preocupare s-a accentuat, conducând la generalizarea formării unor sesii parohiale.
  21. 21. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 56 Un rol negativ în domeniul proprietăţii din Moldova şi Ţara Românească l-a constituit acţiunea de închinare a numeroase biserici cu averile lor către patriarhiile ortodoxe din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, precum şi comunităţii religioase de la Sfântul Munte din Grecia. Egumenii străini ajunşi la conducerea bisericilor închinate au practicat o administraţie spoliatoare prin înstrăinarea unor mari bogăţii şi valori patrimoniale. Proprietatea ţărănească, reprezenta principala categorie socială a populaţiei furnizoare de bunuri şi mergând în unele cazuri chiar şi până la 90%, era împărţită în două mari categorii şi anume: 1. ţărănimea dependentă de marea proprietate (domnească, boierească, bisericească) pe terenul căreia locuia şi muncea pentru stăpân; 2. ţărănimea liberă, care era în afara proprietăţii feudale, organizându-se singură după legi din vechime. Aceasta avea însă obligaţii faţă de statul feudal, reprezentat în acest caz de către domnitor.Ţărănimea liberă a fost nevoită să reziste presiunilor marii proprietăţi, care pe diferite căi abuzive urmărea să supună satele libere. Caracteristica proprietăţii ţărăneşti era aceea că ea nu reprezenta o formă de exploatare, ca în cazul proprietarilor feudali. Ţărănimea liberă îşi lucra singură, cu forţe proprii “moşia”. În Ţara Românească şi Moldova se bucurau de dreptul de proprietate ţăranii liberi cât şi producătorii dependenţi de ei. Ţăranul dependent era, de asemenea, stăpân (avea drept de proprietate) pe inventarul de muncă şi vite. În categoria ţăranilor mai existau iobagii, care aveau doar proprietate mobiliară şi proprietatea unor imobile dobândite prin acte juridice. Pământul pe care-l lucrau aparţinea feudalului, iobagii fiind răsplătiţi cu produse şi loturi de pământ (sesii) asupra cărora nu aveau drept de proprietate, ci numai de lucru (posesie). Sarcina de lucru 5 Coreleaza în 2-3 fraze tipurile de proprietate si tipurile de categorii sociale din evul mediu romanesc. Pedepsirea crimelor în trecutul îndepărtat (ca şi în evul mediu) nu era privită ca în zilele noastre o problemă ce interesează opinia publică, dimpotrivă era socotită o chestiune de drept privat, ca şi problemele de drept civil; adică, privea doar pe cel afectat. Pentru cei ce comiteau un jaf sau o crimă şi erau prinşi de “autorităţi”, judecata se rezuma la a fi pedepsiţi, potrivit voinţei celui păgubit sau familiei celui omorât. Aşadar crimele erau socotite o problemă particulară. Răul ce-l pricinuiau infractorii era apreciat nu ca o daună îndreptată împotriva societăţii, ca urmare a tulburării ordinii publice (un pericol social), ci
  22. 22. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 57 daune private. Vinovaţii îşi puteau răscumpăra pedeapsa (chiar şi cea capitală) prin bani sau alte bunuri oferite celui vătămat sau familiei celui ucis. În cazul când un om era ucis în hotarul unui sat şi nu era cunoscut făptaşul, pedeapsa amenzii cădea asupra acelei localităţi. Cel mai adesea se întâmpla ca sătenii să nu aibă cu ce plăti, atunci se aplica gloaba de animale, 50 de boi, spre exemplu. În cazul în care satul pedepsit nu avea cum, sau cu ce să achite “contravenţia”, acesta îşi pierdea libertatea, devenind domnesc sau proprietatea celui ce se angaja să plătească pedeapsa. În felul acesta şi-au pierdut libertatea multe sate româneşti, devenind dependente de unul dintre domeniile feudale: domnesc sau bisericesc. Fapt destul de frecvent în aplicarea pedepselor, era acela că nu se avea în vedere nici o gradare în raport cu gravitatea lor. Spre exemplu, pedeapsa cu moartea se aplica foarte uşor (fără discernământ) celui care comitea un furt mărunt la fel cu cel care comitea o crimă. La acest aspect se adaugă uşurinţa răscumpărării pedepsei, despre care s-a amintit mai sus. În evul mediu, ca şi în antichitate de altfel, lichidarea unei vieţi era privită cu resemnare. (dreptul penal). Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren proprietate era dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea dacă acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă putea fi vândută la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona în judecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel ce acţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de cauză cu obligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea achitată. (dreptul civil). În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab intestato) revenea mai multor îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i nuanţăm astfel: Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din aceiaşi părinţi, dar erau luaţi în calcul şi colateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel decedat. Ascendenţii sunt părinţii, bunicii, străbunicii defunctului. Aceştia erau chemaţi la succesiune numai în cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe copiii înfiaţi ca şi pe cei legitimi în caz de deces. Colateralii, erau o altă categorie de succesori la moştenire. Se aveau în vedere rudele coborâtoare dintr-un autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei descendenţilor şi ascendenţilor. Existau două clase de colaterali şi anume: Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi descendenţii acestora; Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la un anume grad. Aici intrau copiii din afara căsătoriei, copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică (domnia, fiscul, cutia milei).
  23. 23. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 58 Nu e lipsit de interes să amintim şi de acea parte a sufletului, obicei ce se practica în Ţările Române. O porţiune din averea defunctului se păstra pentru împlinirea grijilor sufleteşti, după datină, adică necesarele cheltuieli de înmormântare şi pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte ani. Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte aspecte, din care consemnăm: - Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea între ei astfel: copiii de la tată moşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă averea mamei. Copii nelegitimi erau chemaţi doar la averea mamei. Există şi alte opinii bazate pe documente, că şi aceştia se bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că tatăl era cunoscut. Altcumva „copilul din flori”, nelegitim, era înfiat de tatăl vitreg şi intra în drepturi ca şi ceilalţi copii. - În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe judecăţi contradictorii, dintre care ne vom rezuma la aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. În Ţara Românească, dacă deceda soţia şi nu existau urmaşi, averea acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi jumătate în posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participa la moştenire soţul, mama şi verişoara (verişoarele) defunctei, primind fiecare câte o treime din succesiune. Potrivit aceloraşi reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea legii (vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu avea rude de sânge până la gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta moştenea jumătate din averea succesorală, iar jumătate devenea domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte succesorală. Din lipsă de rude ale defunctului şi de testament, averea celui decedat revenea legal domniei (domnitorului). O succesiune nerevendicată de nimeni era Desherenţa. Aceasta revenea, din oficiu, autorităţii publice, ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia bunurile fără stăpân îi aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cu acea succesiune o mănăstire. În aceeaşi perioadă a evului mediu românesc funcţiona dreptul de opţiune ca una dintre normele nescrise la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest fapt, dreptul de opţiune, însemna că succesorul putea să accepte sau să refuze moştenirea. Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era dezmoştenirea moştenitorului, aspect destul de frecvent în evul mediu românesc. Dezmoştenirea înseamnă modificarea ordinii succesorale de către de cuius. Urmarea acestui fapt, moştenirea revenea celorlalţi chemaţi de lege, în absenţa excluşilor. În cazul că erau înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără a fi indicaţi alţii, succesiunea revenea, de asemenea, domniei. Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se proceda la lichidarea succesiunii. O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şi anume: lichidarea activului şi lichidarea pasivului succesoral. În primul caz se făcea raportul dărilor şi a dotei, adică masa succesorală şi restabilirea egalităţii între descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii trebuiau să onoreze obligaţiile contractate de către de cuius. Ei nu puteau pretinde să primească bunuri succesorale înainte de a fi achitat datoriile şi obligaţiile
  24. 24. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 59 succesorale moştenitorul nu dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea pasivului succesoral. (Dreptul de succesiune). Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată documentar înainte chiar de apariţia termenului de diată (testament), ca urmare a consolidării proprietăţii private şi a individualizării stăpânirii şefului de familie cu sprijinul bisericii. Până la consolidarea proprietăţii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune de avere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnim o asemenea transmitere în Ţara Românească, una dintre primele atestări documentare cunoscute în această privinţă. În secolele următoare testamentele s-au înmulţit. De la Pătraşcu cel Bun, domn în Ţara Românească (1554-1557) s-a păstrat un hrisov în care se afirma: “cine va lăsa la moartea lui toate averile sale şi ale părintelui său oricărui om, acel om să le stăpânească”. Dacă exista testament scris şi semnat, nu mai erau necesari martorii. De asemenea, se avea în vedere ca testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale pentru ca voinţa lui să nu poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea ca testatarul trebuie să fie cu “mintea întreagă şi sănătoasă” şi declaraţia sa de ultimă voinţă să fie făcută în faţa a şapte martori, care în anumite cazuri puteau fi reduşi până la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme, în dorinţa dispunătorilor de a le face astfel respectabile. Un testament putea fi revocat prin altul ulterior. Îndreptarea legii mai stipula faptul că femeia nu putea lăsa testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea ca în cazul voinţei menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi transmise altui urmaş, şi aşa mai departe. Şi aici se observă preocuparea ca averea să nu fie înstrăinată (să nu devină prădalnică), ci să rămână în familie.(moştenirea testamentară). Sarcina de lucru 6 Precizati ordinea succesiunii in cazul mostenirii bunurilor in dreptul medieval romanesc. 2.2.2. Raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Poarta Otomana Instaurarea dominaţiei otomane asupra principatelor române va avea consecinţe importante din punct de vedere politic dar şi economic întârziind dezvoltarea firească a acestora. Spre deosebire de alte state aflate oarecum în aceiaşi situaţie cu Ţările Române acestora din urmă le a fost recunoscută autonomia internă, limitată şi periodic încălcată, prevederile tratatelor bilaterale specificând, conform dreptului feudal interanţional obligaţii reciproce între puterea suzerană şi statul vasal.
  25. 25. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 60 Pentru a întări dominaţia asupra ţărilor române turcii vor încorpora o parte din teritoriile istorice româneşti în imperiu sub formă de sangeacuri sau raiale precum: Dobrogea, Turnu, Giurgiu, Chilia Cetatea Alba, Braila Tighina sau Hotin (pentru o vreme chiar şi Banatul cu o parte a Crişanei vor constitui un paşalâc distinct cu capitala la Timişoara). Teritoriile astfel organizate erau considerate proprietatea sultanului si supuse legii islamice fiind administrate de bey sau paşale iar populaţia autohtonă avea un statut tolerat, inferior. Noua perioadă din istoria ţărilor române va constitui din punct de vedere politic şi juridic, economic şi social un regres evident ce va slăbi şi mai mult autoritatea politică a dominitorilor ce vor fi schimbaţi din funcţie după bunul plac al sultanului şi fiind totodată şi lipsiţi de capacitatea de reacţie (armata se va desfiinţa treptat, cetăţile importante centre de rezistenţă antiotomană vor fi dărmate veniturile economice ale domniei limitate, capitalele se vor multa de la Suceava la Iaşi şi de la Târgovişte la Bucureşti). Fiind satisfăcute interesele economice (tributul, peşcheşurile, contribuţiile în natură şi ulterior inclusiv monopolul comercial otoman asupra comerţului exterir al principatelor) Poarta Otomană va permite pastrarea cel putin formală a cadrului politic şi juridic intern. Turcii se vor obliga prin aceste tratate să: respecte frontierele Ţărilor Române, confirme alegerea domnitorilor potrivit Legii Ţării de către români, garanteze neamestecul în treburile interne ale Ţărilor Române, protejeze principatele de eventualii agresori externi. Principala obligaţie a tuturor statelor vasale Imperiului Otoman era aceea de a îndeplini obligaţiile economice, fiscale precum tributul sau haraciul. Această obligaţie în cazul românesc va evolua progresiv în raport de gradul de dependenţă politică tot mai accentuat pe care turcii îl vor impune în mod constant. Creşterea contribuţiei de la cca 3000 de galbeni al Ţării Româneşti la începutul secolului al XVI-lea la 10000 la mijlocul secolului pentru ca la sfarşitul secolului să ajungă la 150000 de galbeni. Pentru Moldova creşterea pentru aceiaşi perioadă va fi de la 2000 de galbeni la 30000 şi în final de 650000 de galbeni. Transilvania, beneficiind de o poziţie geostrategică favorabilă nu a fost supusă unor astfel de abuzuri economice din partea Porţii Otomane creşterea obligaţiilor financiare fiind mult mai moderată de la 10000 de galbeni în 1541 la 15000 în 1575 şi rămânând constantă până la intrarea acesteia sub dominaţia habsburgică. La aceste se adaugau şi peşcheşurile (daruri ocazionale sau anuale făcute sultanului, marelui vizir şi altor înalţi demnitari otomani). Obligaţiile în natură nu erau deloc neglijabile şi se concretizau în exportul către imperiul otoman a unor mari cantităţi de cereale, vite şi produse animaliere, livrate periodic. Pentru perioade de criză, se recurgea la achiziţii şi contribuţii exceptionale precum şi cai, grâne cherestea necesare efortului de război al puterii suzerane. Cum Poarta Otomană se afla aproape mereu într-un conflict prelungit cu vecini săi ne putem închipui ce valoare şi ce ritmicitate aveau aceste contribuţii în natură. În vederea satisfacerii necesarului de hrană al imperiului Poarta Otomană va interzice exportul Ţărilor Române către alte ţări, rezervându-şi dreptul de monopol. Concomitent bunurile achiziţionate de pe piaţa românească erau subevaluate astfel încât se situau de 3, 4 ori sub media europeană fapt ce
  26. 26. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 61 reprezenta o altă modalitate de sustragere a avuţiei naţionale Epopeea lui Mihai Viteazul aduce pentru statele medievale româneşti un momente de repaus în privinţa dominaţiei otomane iar după consumarera acetui episod se produce o atenuare a dependenţei economice a acestora faţă de Sublima Poartă. Această atenuare este doar de natură economică şi are caracter temporar iar după acesta se va produce nouă înrăutăţire a situaţiei economice şi politice a principatelor române. Vor creşte însă cheltuielile pentru obţinerea tronului în funcţie atât de pretendenţi căt şi de corupţia generalizată la nivelul marilor dregători otomani iar contextul geopolitic dat de rivalităţile războiulul de 30 de ani şi de competiţia dintr Austria, Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman în estul continentului european Orientarea spre Rusia a conducătorilor Ţărilor Române, tot mai evidentă, şi nîncrederea într-un regim boieresc va contribui la înlăturarea domniilor pământene şi instaurarea regimului fanariot. De remarcat, faptul că, instaurarea regimului turco-fanariote va presupune înlăturarea ultimului drept naţional al populaţiei române din principate în materie de numire a domnului dintre autohtoni. Clivajul domniilor pământene în favoarea celor turco-fanariote se va concretiza şi într-o noua etapă de accentuare asuprire apopulaţiei şi de pierdere a avuţiei populaţiei în favoarea noilor stăpâni. Cu toate ca îşi păstrează autonomia amestecul otoman în afacerile interne ale principatelor devine o constantă şi un abuz evident faţă de care ţările române nu pot face mai nimic. Cu rare excepţii domnitorii şi principii sunt numiţi acum direct de către turci încălcându-se flagrant autonomia ţărilor române. Pentru a-şi consolida dominaţia lor turcii vor urmări schimbarea cât mai des a domnilor, media unei domnii în Moldova a fost decirca doi ani şi jumătate în Ţara Românească de patru ani şi jumătate iar în Transilvania de şase ani. Domnitorii şi principii sunt supravegheaţi în mod permanent de dregătorii otomani şi sunt deasemenea chemaţi periodic la Poartă unde li se rezervă un tratement aproape umilitor. Deasemenea controlul domnilor şi mai ales al politicii interne şi externe a ţărilor române se face în mod permanent şi prin intermediul numeroşilor dregători greci şi levantini care sunt oameni de încredere ai sultanului. Evoluţia politica externă a celor trei ţări române până la începutul secolului al XVI-lea este data luptele interne disputate între autoritatea centrală, domnia/ principele şi marii feudali( boierii la răsărit şi sud de Carpaţi şi nobili în interiorul arcului carpatic. Încercările de salvare a independenţei şi conducerea frontului antiotoman au fost conduse pe rând de toate cele trei state medievale româneşti, Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, însă, la începutul secolului al XVII-lea Ţările române ies epuizate din acest conflict şi fără a avea un sprijin politic extern şi constant, vor trebui să încheie tratate politice, capitulaţii, cu Poarta Otomană.
  27. 27. Ştefan Gheorghe Istoria dreptului romanesc Evaluati corect natura Poarta Otomana si modul lor de aplicare Rezumat Din vechime s-a p moşii să nu se facă dator (obligat) să se adreseze pentru cump dacă acestea sunt amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu proprietatea în discu interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci propri la oricine vroia să consultarea mai întâi a rudelor dintâi puteau acţiona în judecat Dominaţia otomană ţărilor române ca de altfel orice domina economic, puterea suzeran mai mult, deoarec Constantinopol însă Teste de autoevaluare 1. Jus valahicum reprezinta: a)Dreptul cutumiar unitar romanesc; b)Un drept aplicabil romanilor; c)O norma de drept imprumutata de romani si folosita in Evul Mediu. 2. Organizarea politico a) tarile; b) regate; c) romanii. tefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc Sarcina de lucru 7 Evaluati corect natura raporturilor juridice ale Tarilor Romane cu Poarta Otomana si modul lor de aplicare. a păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstră nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren proprietate era ă se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dac amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceş i, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă putea fi vândut la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona în judecată pe vânzător pentru dreptul de ia otomană a fost fără îndoială insa o piedică în dezvoltarea normal rilor române ca de altfel orice dominaţie străină. Din punct de vedere economic, puterea suzerană va fi interesată ca statele vasale ei să mai mult, deoarece o mare parte a bogăţiilor ţării erau trimise spre Constantinopol însă populaţia nu era interesată în creşterea producţ Teste de autoevaluare Jus valahicum reprezinta: Dreptul cutumiar unitar romanesc; Un drept aplicabil romanilor; drept imprumutata de romani si folosita in Evul Mediu. Organizarea politico-statala a romanilor in Evul Mediu debuteaza cu: iul juridic medieval românesc 62 raporturilor juridice ale Tarilor Romane cu i cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei un teren proprietate era rare mai întâi rudelor, spre a vedea rarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se ie. În cazul când nici aceştia nu erau ă putea fi vândută torul nu proceda la cea vânzarea altcuiva, cei tor pentru dreptul de preemţiune în dezvoltarea normală a . Din punct de vedere ca statele vasale ei să producă cât rii erau trimise spre terea producţiei. drept imprumutata de romani si folosita in Evul Mediu. statala a romanilor in Evul Mediu debuteaza cu:
  28. 28. Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc 63 3. Primul voievodat Romanesc s-a format in: a) Transilvania; b) Moldova; c) Muntenia. 4. Tipurile de proprietate in Evul Mediu Romanesc erau: a) Regala, nobiliara, taraneasca; b) Oraseneasca, regala taraneasca si bisericeasca; c) Domneasca, boiereasca, taraneasca, si bisericeasca. 5. Raporturile politice ale Tarilor Romane cu Imperiul Otoman erau: a) normale; b) de vasalitate; c) de suzeranitate. Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. a; 2. a; 3. a; 4. c, 5. b Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2 1) Caracterizati cutuma ca izvor de drept. 2) Precizaţi aspectele relevante ale lui Jus valahicum în realizarea unităţii culturale a românilor în evul mediu. 3) Definiti organizarea socială în evul mediu. 4) Caracterizaţi procedurile juridice specifice lui jus valahicum românesc. 5) Reliefaţi aspectele similare si particularităţile întemeierii statelor medievale româneşti. 6) Care sunt cauzele apariţiei primelor scrieri juridice româneşti? 7) Care sunt elementele definitorii ale proprietăţii feudale în spaţiul românesc? 8) Identificaţi deosbirile dominaţiei otomane în ceea ce priveşte regimul ocupaţiei faţă de alte state vasale imperiului otoman. 9) Precizaţi cauzele de ordin politic şi juridic ale instabilităţii politice din statele medievale româneşti. 10) Reliefaţi argumentele care au contribuit la accentuarea dependenţei politico-juridice pe de o parte a ţărilor române faşă de imperiul otoman şi pe de altă parte a unor categorii sociale faţă de altele.
  29. 29. Ştefan Gheorghe Istoria dreptului romanesc Nota bene. Lucrarea va fi transmis anunţului de executare a ei, iar rezultatul evalu acesta sau prin platforma eLearning. Bibliografie minimal Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae românesc. Galaţi: Editura Nitnelav. Cernea, Emil; Molcu Bucureşti: Editura Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Galaţi: Editura Fun Firoiu, Dumitru (1996). Fundaţiei Chemarea. Hanga, Vladimir (1993). Chemarea. Marcu, L. P. (1997). Lex. Voicu, Costică (2006). Editura Universul Juridic. tefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc Istoria dreptului romanesc . Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data ului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin prin platforma eLearning. Bibliografie minimală Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului ţi: Editura Nitnelav. Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc ti: Editura Şansa. , Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc Editura Fundaţiei Academice Danubius. Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Ia iei Chemarea. Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Funda Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina ă (2006). Istoria statului şi dreptului românesc Editura Universul Juridic. iul juridic medieval românesc 64 tutorelui în termen de 7 zile de la data i va fi comunicat prin Prelegeri de istoria dreptului i dreptului românesc. Istoria Dreptului Românesc. . Iaşi: Editura Editura Fundaţiei ti: Editura Lumina i dreptului românesc. Bucureşti:

×