3. CONSTITUŢIONALITATE, GUVERNARE ŞI CETĂŢENIE
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să d...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 71
3.1. Structura de ...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 72
formă impusă de bu...
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
din rândul partidului majoritar care, la rândul s
componenţa guve...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 74
sociale ce apar în...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 75
În condiţiile stat...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 76
precum şi măsurile...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 77
Principiul autonom...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 78
Statul federat est...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 79
România, stat naţi...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 80
factori de condiţi...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 81
statului nu ar fi ...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 82
stabilită în 1864 ...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 83
număr mai mare de ...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 84
Constituţia, în ar...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 85
Sarcina de lucru 6...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 86
Dreptul de a ocupa...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 87
157 Cod penal), in...
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
urmare, potrivit legii c
cetăţenia română poate fi dobândit
adăug...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 89
reglementată în ţa...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 90
c) a împlinit vârs...
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
acestuia în străină
prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b), c), d)
P...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 92
alt legământ faţă ...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 93
înscris în buletin...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 94
3.3.4.Pierderea ce...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 95
fi fost săvârşite ...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 96
dobândeşte pe acea...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 97
b) aflată în străi...
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Dubla cetăţenie.
Soluţia s-a impus pentru rezolvarea problemelor ...
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Teste de autoevaluare
1. Monarhia este forma de guvern
atribuţiil...
Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 100
Muraru, Ioan, Tăn...
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

Drept constitutional si institutii politice unitatea iii

1,808 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,808
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
2
Actions
Shares
0
Downloads
22
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Drept constitutional si institutii politice unitatea iii

  1. 1. 3. CONSTITUŢIONALITATE, GUVERNARE ŞI CETĂŢENIE Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: • să descrii modul de corelare a textului constituţional cu organizarea administrativă a teritoriului; • să rezumi condiţiile de dobândire a cetăţeniei române; • să dezvolţi într-un text de o pagină ideea interdependenţei dintre stat şi cetăţenie. Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore Structura de stat a României 71 Teritoriul României. Organizarea administrativă a teritoriului 79 Cetăţenia română 83 Obiectivele specifice unităţii de învăţare Rezumat 98 Teste de autoevaluare 99 Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 99 Bibliografie minimală 99
  2. 2. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 71 3.1. Structura de stat a României 3.1.1.Consideraţii generale privind forma de guvernământ În sens constituţional, prin formă de guvernământ se înţelege modul de organizare a unui stat în funcţie de condiţiile specifice de constituire a organelor centrale ale statului, în special a organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului. În decursul evoluţiei istorice, începând cu primul tip istoric sclavagist, statele au cunoscut mai multe forme de guvernământ. Cele mai frecvente şi, totodată, cele mai importante forme de guvernământ pe care istoria le-a cunoscut sunt: monarhia şi republica (Iancu, 2007, p. 235.) Monarhia Este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea atribuţiilor de şef al statului revin unei persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare 1 Din definiţie rezultă că, pentru această formă de guvernământ, caracterul ereditar al şefului statului nu este considerat definitoriu. Potrivit unei concepţii general încetăţenite, o monarhie poate fi electivă, cu condiţia ca şeful statului să fie ales pe viaţă. În acest sens s-a vorbit de „monarhia electivă” a Poloniei sau a Sfântului Imperiu Roman. În Ţările Române, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, domnitorii au fost desemnaţi potrivit unui sistem electiv-ereditar, iar mai târziu au fost fie aleşi, fie numiţi de Poarta Otomană dintre boieri sau dintre fanarioţi. Monarhia, în diferitele variante, a fost cea mai veche şi cea mai răspândită formă de guvernământ în trecut. Începând cu monarhiile despotice ale Antichităţii sclavagiste şi până la monarhiile parlamentare actuale, diferitele forme specifice pe care statele monarhice le-au îmbrăcat pot fi grupate în două categorii principale: monarhiile absolute şi monarhiile constituţionale (Călinoiu, Duculescu, 2008, p. 88). Monarhia absolută este forma predominantă în statele de tip istoric sclavagist şi feudal şi se caracterizează prin faptul că în aceste forme de guvernământ monarhul dispunea de puteri discreţionare. Monarhiile absolute au fost forma cea mai cunoscută de organizare a statelor în epoca anterioară revoluţiei franceze. Absolutismul monarhic a fost practicat până în timpurile foarte apropiate nouă. Astfel, la începutul secolului al XX-lea existau încă în Europa două imperii absolute: Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Chiar şi în zilele noastre mai există monarhii absolutiste în câteva state din Asia şi Africa. Monarhia constituţională (limitată) este o formă de guvernământ în cadrul căreia puterile de care dispune monarhul sunt îngrădite legal de o constituţie. Monarhia constituţională (limitată) apare în perioada revoluţiilor burgheze ca o 1 Atribuirea coroanei pe baze ereditare se făcea cu respectarea anumitor reguli. În Românie monarhică, Constituţia din 1866 a stabilit următoarele reguli privitor la succesiunea la tron: ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primoprogenitura, masculinitatea cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin.
  3. 3. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 72 formă impusă de burghezie pentru a pune stavilă puterii absolute a monarhului prin intermediul constituţiei. De aici şi denumirea de monarhie constituţională. Monarhia parlamentară dualistă este, de asemenea, o formă a monarhiei constituţionale. Ea este caracteristică perioadei de consolidare a burgheziei care urmăreşte limitarea participării aristocraţiei funciare la conducerea statului, fără a renunţa definitiv la colaborarea cu ea. În monarhia dualistă, parlamentul îşi aroga unele prerogative care îl situa pe o poziţie egală cu cea deţinută de monarh. Aşa de exemplu, introducerea dublei responsabilităţi a miniştrilor faţă de parlament şi rege a dus la instituirea controlului parlamentar asupra guvernului. Monarhia parlamentară contemporană este întâlnită astăzi în unele ţări dezvoltate, cum sunt Anglia, Belgia, Olanda şi ţările scandinave. Menţinerea instituţiei monarhiei în aceste ţări se explică prin tradiţiile istorice şi particularităţile specifice de dezvoltare a ţărilor respective. Doctrina juridică europeană afirmă că monarhia are astăzi mai mult un caracter simbolic. Faptul însă că formal, din punct de vedere legal, monarhul mai păstrează unele prerogative importante, cum ar fi, de exemplu, dreptul de dizolvare a parlamentului, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi, demonstrează că el poate interveni, în anumite cazuri, direct în rezolvarea evenimentelor politice pentru salvarea unei crize de regim. Sarcina de lucru 1 Rezumaţi în 5-7 rânduri aspectele specifice ale unei forme de monarhie prezentate anterior. Republica Este acea formă de guvernământ în care atribuţiile de şef al statului sunt îndeplinite de un organ ales pe o perioadă de timp determinată. Forma republicană de guvernământ este rar întâlnită în antichitate şi feudalism, în schimb este forma de guvernământ preponderentă timpurilor moderne şi, mai ales, celor contemporane. În republică guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Preşedintele de republică este ales fie direct, prin vot universal, fie de către parlament. În general, republicile sunt fie republici parlamentare, fie republici prezidenţiale. Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că preşedintele republicii este ales de Parlament. Preşedintele are dreptul de a numi pe primul-ministru
  4. 4. Benone Puşcă Drept constituţional şi instituţii politice din rândul partidului majoritar care, la rândul s componenţa guvernul acestuia. Rolul pre reglementării legale, inferior celui pe formă există astă Duculescu, 2008, p. 131). Republica preziden preşedintele are o pozi cetăţenii cu drept de vot sau de c republică nu este subordonat parlamentului. În republica preziden preşedintele republicii îndepline numeşte pe membrii guvernului, care sunt r Exemplu de republ parte a statelor Americii Latine. În forma de guvern de şef de stat poate fi îndeplinit organ colegial. Diferenţa dintre mo observa, este foarte mic deţine tronul în baza eredit şeful statului într-o republic de popor. Aceste forme „clasice” raport de specificul, de particularit determinate ca atare Enumeraţi în 10 rânduri asem două forme de guvern 3.1.2. Structura de stat Prin noţiunea structurii de stat se în ansamblul ei, în raport cu teritoriul. Structura de stat formeaz cercetare atât pentru dreptul interna constituţional. Dreptul intern de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constitu teritoriul este o baz puterii în raport cu teritoriul Constituţionalitate, guvernare ii politice din rândul partidului majoritar care, la rândul său, supune parlamentului a guvernului. Guvernul aprobat de parlament răspunde în fa acestuia. Rolul preşedintelui statului este, din punctul de vedere al rii legale, inferior celui pe care îl deţine Parlamentul. Asemenea astăzi în Italia, Austria, Germania, Finlanda etc. Duculescu, 2008, p. 131). Republica prezidenţială este acea formă de guvernământ în cadrul c edintele are o poziţie egală cu parlamentul. Fiind ales direct de c enii cu drept de vot sau de către un corp electoral, pr nu este subordonat parlamentului. În republica preziden edintele republicii îndeplineşte şi atribuţiile de şef al guvernului. El îi te pe membrii guvernului, care sunt răspunzători numai în fa Exemplu de republică prezidenţială sunt Statele Unite ale Americii parte a statelor Americii Latine. În forma de guvernământ republican ef de stat poate fi îndeplinită fie de către o singură persoană, fie de c a dintre monarhia constituţională şi republică, aşa după cum s observa, este foarte mică; pe când şeful statului, în monarhia constitu ine tronul în baza eredităţii, al alegerii, sau al sistemului electivo o republică este un preşedinte, ales totdeauna pe termen scurt, „clasice” de clasificare a republicilor trebuie îns raport de specificul, de particularităţile organizării interne a fiec determinate ca atare prin dispoziţiile constituţiei (Puşcă, 2007, p. 100). Sarcina de lucru 2 în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente între c forme de guvernământ (republica şi monarhia) iunea structurii de stat se înţelege organizarea puterii de stat, în ansamblul ei, în raport cu teritoriul. Structura de stat formeaz cercetare atât pentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul ional. Dreptul internaţional public este interesat de cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept ional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific constă teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul constituţional reglementeaz ionalitate, guvernare şi cetăţenie 73 u, supune parlamentului ăspunde în faţa edintelui statului este, din punctul de vedere al arlamentul. Asemenea etc. (Călinoiu, mânt în cadrul căreia cu parlamentul. Fiind ales direct de către toţi tre un corp electoral, preşedintele de nu este subordonat parlamentului. În republica prezidenţială, ef al guvernului. El îi tori numai în faţa lui. sunt Statele Unite ale Americii şi mare mânt republicană funcţia ă, fie de către un ă cum s-a putut eful statului, în monarhia constituţională, ii, al alegerii, sau al sistemului electivo-ereditar, edinte, ales totdeauna pe termen scurt, de clasificare a republicilor trebuie însă privite în rii interne a fiecărui stat, , 2007, p. 100). i deosebirile existente între cele elege organizarea puterii de stat, în ansamblul ei, în raport cu teritoriul. Structura de stat formează obiect de şi pentru dreptul ional public este interesat de cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept ific constă în faptul că structura de stat este organizarea ional reglementează relaţiile
  5. 5. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 74 sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii (Puşcă, 2007, p. 101). Puterea de stat poate fi organizată în mod unitar, pe întreg teritoriul statului sau poate avea o organizare mai complexă, în funcţie de condiţiile istorice concrete de constituire a statului respectiv. Aceste deosebiri stau la baza clasificării statelor în state unitare şi în state federative. Statul unitar sau simplu este acel stat care se prezintă sub forma unei formaţiuni statale unice. În cadrul statului unitar puterea de stat suverană – legislativă, executivă şi judecătorească – este exercitată şi realizată pe plan suprem printr-un organ legiuitor unic, un guvern unic, un organ suprem judecătoresc unic, fiind stabilită, de asemenea, şi o cetăţenie unică a statului. Deşi statul este unitar, teritoriul său este organizat pe plan local într-un număr de unităţi administrative constituite într-o anumită ierarhie (Deleanu, 2003, p. 90). Din punct de vedere istoric, statele unitare moderne au apărut, de regulă, odată cu apariţia şi formarea naţiunii (Franţa, Italia, România). Faptul că statele unitare, în special cele din Europa Occidentală au apărut de la început ca state unitare naţionale, a determinat pe unii autori să afirme că statul unitar se poate forma numai acolo unde există „ca suport o entitate naţională îndeajuns de unificată pentru ca învelişul ei juridic să fie unitar”. Unele state unitare, însă, s-au format înainte ca popoarele de pe teritoriul statelor respective să se fi constituit ca naţiune. Aşa, de exemplu, statele mari din Europa Centrală şi Răsăriteană, ca Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus, s-au constituit din motive de apărare anterior formării naţiunilor pe cuprinsul teritoriului lor. Procesul de formare a naţiunii la popoarele de pe teritoriul acestor state s-a dezvoltat în cadrul statului unitar deja constituit, care a devenit apoi, sub raportul competenţei naţionale, stat multinaţional. Lupta pentru libertate şi independenţă naţională a popoarelor asuprite de către naţiunea dominantă a constituit factorul esenţial care a dus la dezbinarea statelor respective, în locul lor constituindu-se state unitare naţionale. Aşa, de exemplu, din dezmembrarea fostului Imperiu Austro-Ungar în timpul primului război mondial au luat naştere mai multe state unitare naţionale: Austria, Ungaria. Cea mai mare parte a statelor contemporane sunt state unitare. Structura unitară a statului este concepută pe principiul centralizării, ea presupune, un ansamblu unic de instituţii şi puterea de control a autorităţilor centrale asupra autorităţilor locale. Prin urmare, statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului. Exercitarea puterii, din punct de vedere teoretic, presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie. Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele parlamentului şi ale guvernului se aplică unitar pe întreg teritoriul statului. De asemenea, conducerea centralizată presupune şi dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de îndreptare a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale. Într-un sistem centralizat numai organele centrale sunt abilitate să ia măsuri legislative şi administrative pentru întreg teritoriul statului. Centralizarea nu exclude crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc care să faciliteze raporturile centrului cu cei administraţi.
  6. 6. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 75 În condiţiile statului modern nu poate fi pusă în aplicare însă o structură statală unitară concepută pe metode stricte de centralizare, deoarece orice structură unitară rigidă, centralizată presupune lipsa unor verigi intermediare, parţial autonome, între puterea centrală şi destinatarii deciziilor luate de guvernanţi. Sarcina de lucru 3 Argumentează în 10-12 rânduri de ce România este stat naţional, unitar şi indivizibil. Reţinând faptul că o structură statală unitară evocă ideea de centralizare, iar centralizarea absolută nu este posibilă, şi dacă ar fi posibilă s-ar dovedi extrem de periculoasă, singurele corective pot fi „deconcentrarea” şi „descentralizarea”. Deconcentrarea O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de putere, în special de către puterea executivă. După cum am văzut însă, concentrarea puterii şi exercitarea ei în mod centralizat, dacă ar fi posibilă s-ar dovedi extrem de periculoasă. De aceea se recurge la deconcentrarea puterii. Deconcentrarea constă în conferirea unor prerogative decizionale autorităţilor publice locale. Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte din prerogativele sale în beneficiul unor agenţi administrativi locali, urmărind prin aceasta cu prioritate asigurarea eficacităţii administraţiei. Agenţii administrativi locali sunt, de regulă, numiţi de autoritatea administrativă centrală şi au o putere de decizie limitată şi exclusiv administrativă. Autorităţile administrative centrale exercită un control ierarhic asupra activităţii agenţilor locali, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise, atât pentru motive de ilegalitate, cât şi pentru motive de inoportunitate (Deleanu, 2006, p. 176). Potrivit art. 120 din Constituţie: „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. Pentru realizarea celor trei principii, enunţate în Constituţie, sunt scoase din competenţa puterii centrale anumite probleme de interes local, ce urmează a fi soluţionate de autorităţile locale, pentru că ele, este firesc, cunosc cel mai bine realităţile politice, economice şi sociale din unităţile administrativ-teritoriale,
  7. 7. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 76 precum şi măsurile corespunzătoare ce trebuie luate pentru soluţionarea în mod operativ şi eficient a multiplelor probleme cu care se confruntă. Descentralizarea Descentralizarea constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală colectivităţilor locale de a adopta acte sau decizii, în anumite domenii de activitate. Prin descentralizare sunt scoase din competenţa autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domenii speciale de activitate şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale. Aceste autorităţi (consilii locale şi primari) beneficiază de o anumită independenţă faţă de autoritatea centrală şi acţionează în mod autonom. Autonomia autorităţilor administraţiei publice locale se bazează pe faptul că aceste organisme sunt alese şi nu numite de puterea centrală. Descentralizarea este, la fel ca şi centralizarea, o metodă de organizare şi conducere statală. Ea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele decât guvernantul central şi pot gestiona cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă. Descentralizarea presupune înfiinţarea unor subiecte de drept speciale care beneficiază de autonomie pe plan local sau cărora li se stabileşte o competenţă materială în anumite domenii (Deleanu, 2006, p. 177). Descentralizarea serviciilor publice. Descentralizarea serviciilor publice constă în înfiinţarea pe plan local a unor instituţii investite prin lege cu atribuţii de a desfăşura un anumit serviciu public. Dar asemenea instituţii se află sub controlul de tutelă al centrului, al unor autorităţi publice centrale care desfăşoară şi coordonează aceleaşi activităţi publice, cu acelaşi profil, la nivel central. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că unităţile care înfăptuiesc servicii publice în regim descentralizat beneficiază de autonomie în raporturile cu ministerele de profil, care însă îşi păstrează dreptul de control asupra acestora. Autonomia administrativă locală Autonomia constă în repartizarea puterii de decizie între guvern şi agenţii locali (consilii locale, primari) care sunt într-o anumită măsură independente de puterea centrală. Cu alte cuvinte agenţii locali au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzuraţi sau fără a cere aprobarea guvernului. Această relativă independenţă a autorităţilor administraţiei publice locale constă în faptul că membrii consiliilor locale şi primarii sunt aleşi prin vot universal şi nu numiţi printr-un act administrativ, cum sunt prefecţii. Prerogativele conferite autorităţilor administraţiei publice locale sunt limitate la o „sferă proprie de acţiune” prevăzută de lege. Cu alte cuvinte, autonomia este stabilită pe cale legislativă şi are un caracter pur administrativ. Ca urmare, guvernul va exercita controlul în condiţiile fixate prin lege specială asupra autorităţilor locale şi actelor emise de acestea. Acest control, denumit în doctrina constituţională „control de tutelă” nu permite guvernului să schimbe după bunul său plac deciziile luate la nivel local. Totuşi, autorităţile tutelare au dreptul în anumite situaţii să anuleze sau să suspende actele emise de autorităţile descentralizate în condiţii de ilegalitate sau inoportunitate.
  8. 8. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 77 Principiul autonomiei administraţiei locale cunoaşte două forme conjugate, promovate pe temeiul legii fundamentale şi anume: a) autonomia funcţională şi b) autonomia teritorială. Autonomia funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii anumitor servicii publice de a se bucura de o autonomie permanentă în domeniul lor de activitate. Această autonomie funcţională prezintă cel puţin două inconveniente: 1) ea nu este aplicabilă în toate domeniile; 2) nu se află în atenţia partidelor politice. Autonomia teritorială constă în recunoaşterea unei anumite autonomii colectivităţilor locale, care, pe temeiul autonomiei şi în condiţiile legii, se autoadministrează. În doctrina constituţională occidentală se consideră că autonomia locală este una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă. Tot doctrina constituţională, însă, recunoaşte şi unele neajunsuri ale acestui principiu şi anume: autonomia poate avea ca urmare săvârşirea unor abuzuri grave de către funcţionarii cărora li s-au încredinţat conducerea administrativă pe plan local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru; autonomia poate fi, pe de altă parte, o sursă de conflicte economice, sociale, religioase, culturale între unităţile cărora li s-a acordat autonomia. Cel mai grav însă este tendinţa unor unităţi administrativ-teritoriale autonome de a se desprinde de statul unitar pe motive etnice. Atât în teoria şi practica politică, cât şi în dreptul internaţional este acceptată susţinerea că autonomia locală nu se acordă pe baze etnice. Autonomia este legată de un component al teritoriului unui stat, se recunoaşte de către un stat dar nu unor segmente etnice ale populaţiei, ci tuturor locuitorilor cuprinşi într-o unitate administrativ-teritorială. Trebuie subliniat că autonomia unei unităţi administrativ-teritoriale nu se opune alteia, după cum nu poate fi mai largă decât alta, că autonomia presupune supravegherea exercitată de guvernul central, în condiţiile stabilite prin lege specială asupra autorităţilor administraţiei publice locale (Puşcă, 2007, p. 111). Statul federativ sau compus Statul federat sau compus este o formaţiune statală alcătuită din mai multe state membre, în care acestea îşi transferă o parte a atribuţiilor puterii lor de stat asupra statului federativ, păstrându-şi o anumită independentă şi care sunt unite între ele prin raporturi de drept intern. În statul federativ există câte un rând de organe de vârf ale federaţiei, ce au competenţă, în limitele precizate prin Constituţie, asupra întregului teritoriu şi asupra întregii populaţii din federaţie, precum şi câte un rând de organe de vârf ale fiecărui stat membru al federaţiei, care îşi exercită competenţa în raport de teritoriul şi populaţia sa. Persoanele de pe teritoriul federaţiei au o dublă cetăţenie: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia statului membru al federaţiei (Dănişor, 2007, p. 112). Statul federativ este subiect distinct de drept internaţional, în timp ce statele federate se află în relaţii de complementarietate cu statul federativ. Fiecare stat federat are o ordine constituţională proprie, consacrată în constituţia sa. Sub rezerva respectării constituţiei statului federativ, fiecare stat federat are o legislaţie proprie, emanând de la organele sale cu competenţă normativă, are organe proprii legiuitoare, administrative şi de justiţie.
  9. 9. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 78 Statul federat este subiect de drept constituţional şi poate fi în anumite limite subiect de drept internaţional, iar teritoriul său constituie o entitate în cadrul teritoriului statului federativ. În condiţiile stabilite de constituţia statului federativ, statul federat participă la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinei constituţionale federative şi a legislaţiei comune. Forma de stat federativă este întâlnită la mai multe state. Aşa, spre exemplu, în continentul american au structură federativă Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina, Venezuela, Mexic etc. iar în Europa sunt state federative Germania, Rusia, Elveţia, Iugoslavia, iar în Asia şi Oceania, India, Australia. Sarcina de lucru 4 Explică în trei fraze ordinea constituţională a statului federativ. 3.1.3. Forma de guvernământ a ţării noastre Exprimând tendinţele ce au loc în structura social-politică a societăţii noastre după Revoluţia din decembrie 1989, Constituţia a statuat, în articolul 1, că forma de guvernământ a statului român este republica. Ideea instaurării unei forme de stat republicane s-a afirmat în ţara noastră de la jumătatea secolului trecut, fiind formulată de unele cercuri revoluţionare din 1848. În a doua jumătate a secolului trecut a apărut o impresionantă literatură antimonarhică, mai ales după instaurarea la tron a dinastiei de Hohenzollern în 1866 care a avut un adânc răsunet în mase. Însufleţite de cuvântul înflăcărat al unor gânditori înaintaşi ca Simion Bărnuţiu, Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Constantin C. Bacalbaşa, Al. Gh. Radovici, Alexandru Vlahuţă, Constantin Mille, George Panu, N.D. Cocea, Tudor Arghezi şi mulţi alţii, ideea republicană s-a răspândit în sfere din ce în ce mai largi. După al doilea mondial au apărut statele socialiste care, în majoritatea lor purtau denumirea de republică populară. Pe măsura dezvoltării socialiste, ele şi-au schimbat denumirea în republică socialistă. Înlăturarea monarhiei şi instaurarea formei de stat republicane a fost posibilă în condiţiile create de insurecţia armată, răsturnarea dictaturii militare şi cucerirea puterii prin forţă de către partidul comunist. În aceste condiţii istorice a fost înlocuită monarhia, la 30 decembrie 1947, şi proclamată Republica Populară Română ca formă de guvernământ a statului socialist român. După trecerea a peste patru decenii de dictatură comunistă, Revoluţia din decembrie 1989 a proclamat statul democratic de drept, care are la bază principiul separaţiei puterilor.
  10. 10. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 79 România, stat naţional, unitar şi indivizibil Reglementând forma structurii de stat, Constituţia ţării noastre (art. 1) prevede că România este un stat naţional, unitar şi indivizibil, ceea ce înseamnă că pe teritoriul României conducerea de stat se înfăptuieşte prin intermediul unui singur organ legiuitor, un guvern şi un organ suprem judecătoresc, că membrii societăţii au o singură cetăţenie, iar teritoriul este organizat într-un sistem unic de unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune). Procesul de formare a statului naţional unitar român a început cu dublă alegere a lui Al. I. Cuza, în 1859, ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, când a luat naştere uniunea reală a celor două ţări române. În 1862, creându-se organe supreme unice pentru ambele state, uniunea reală a fost transformată în stat unitar. Constituirea unei formaţiuni statale ca stat unitar depinde de condiţiile istorice concrete, de factorii specifici locali, în rândul cărora o însemnătate deosebită o are ponderea în structura populaţiei şi aşezarea geografică a populaţiei de altă naţionalitate, dar, mai ales, depinde de profunzimea democratismului acelui stat, de modul în care el se preocupă şi rezolvă problema naţionalităţilor conlocuitoare. Existenţa problemei naţionalităţilor în diferite state este rezultatul dezvoltării istorice; această problemă a apărut o dată cu formarea statelor naţionale independente şi este determinată de existenţa în cadrul statelor naţionale a unor populaţii, mai mult sau mai puţin numeroase, de altă naţionalitate. Visul de secole al tuturor românilor de a se constitui într-un singur stat s-a realizat odată cu unirea Moldovei şi Munteniei şi, apoi, a Transilvaniei la 1918, prin hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia. Acest lucru a însemnat pasul hotărâtor spre consolidarea unităţii statului nostru, a suveranităţii sale. Structura de stat unitară naţională a României a fost consacrată în Constituţia din 1923, în cuprinsul căreia (art. 1) se spune că România „este un stat naţional şi indivizibil”. În ceea ce priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia din 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului şi anume: teritoriu, populaţie şi suveranitate. Statul unitar român este rezultatul unui îndelungat proces istoric, constituind încununarea luptei seculare duse de cele mai înaintate forţe ale poporului român, de cărturarii şi marii gânditori ai neamului. Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie, iar forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român. Pe teritoriul ţării noastre, alături de români s-au aşezat şi maghiari, evrei, ţigani, germani, bulgari şi, într- un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi care se bucură de drepturi egale (Puşcă, 2007, p. 118-119). 3.2. Teritoriul României. Organizarea administrativă a teritoriului 3.2.1. Noţiunea de teritoriu şi natura lui juridică Teritoriul este o condiţie naturală a existenţei statului. Unul din aspectele sub care teritoriul îşi găseşte reflectare în ştiinţa dreptului constituţional îl constituie organizarea sa administrativă. Teritoriul, alături de populaţie, se constituie în raport cu puterea de stat, atât ca factori determinanţi, cât şi ca
  11. 11. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 80 factori de condiţionare. Între aceste trei elemente există o strânsă interdependenţă. Teritoriul constituie cadrul geografic în limitele căruia poporul îşi exercită puterea prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Prin teritoriul statului se înţelege partea din globul pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, înălţimea minimă de zbor a sateliţilor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea (Ionescu, 2008, p. 99). Cu privire la natura juridică a teritoriului, atât în orânduirea feudală, cât şi în cea capitalistă, s-au conturat diverse concepţii. O primă concepţie asupra naturii juridice a teritoriului, apărută în orânduirea feudală, a fost cea care a considerat teritoriul o proprietate de drept privat a suveranului, ceea ce ducea la consecinţa împărţirii teritoriului între descendenţii suveranului, la moartea acestuia. Teoriile feudale cu privire la natura juridică a teritoriului, denumite teorii patrimoniale confundau suveranitatea asupra teritoriului cu proprietatea asupra pământului. Mai târziu, în special în scopul de a evita pericolul fărâmiţării teritoriului între moştenitorii suveranului, a fost admisă ideea că acest teritoriu nu este proprietatea privată a monarhului, ci aparţine coroanei care personifică instituţia monarhică sau statul (Deleanu, 2006, p. 364). Victoria revoluţiilor burgheze a determinat şi reconsiderarea concepţiilor feudale asupra naturii juridice a teritoriului. O concepţie care a luat naştere în prima jumătate a secolului XIX-lea a fost aşa numita teorie a teritoriului- obiect. Potrivit acestei concepţii raportul dintre stat şi teritoriu nu ar putea fi considerat ca un imperium, adică un drept de a comanda, căci suveranitatea fiind o autoritate nu se poate exercita decât asupra persoanelor. Or, dreptul statului asupra teritoriului are ca obiect un lucru, ceea ce înseamnă că teritoriul este un obiect al unui drept real de suveranitate. Trebuie precizat însă că deşi dreptul statului asupra teritoriului era considerat un drept real, el nu era asimilat pur şi simplu cu dreptul de proprietate, statul neavând asupra teritoriului toate prerogativele pe care în mod obişnuit le are un proprietar faţă de bunul său, ci doar anumite drepturi limitate. Teoria „teritoriului-obiect” era tributară unei concepţii civiliste, patrimonialiste cu privire la teritoriu. O altă concepţie asupra naturii juridice a teritoriului a fost teoria teritoriului- subiect, în care teritoriul nu mai este privit ca un obiect asupra căruia statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci ca un element constitutiv al personalităţii juridice a statului, alături de populaţie şi de puterea publică. O teorie formulată mai recent în literatura juridică este teoria teritoriului- limită. Această teorie pleacă de la ideea că teritoriul statului nu este nici un drept real al statului, nici o parte componentă a personalităţii acestuia, ci pur şi simplu este un cadru în limitele căruia statul îşi exercită puterea de a comanda voinţele individuale. Statul nu exercită un drept de proprietate asupra teritoriului, ci numai o putere de a comanda asupra persoanelor ce locuiesc în interiorul frontierelor lui. O concepţie apropiată de teoria teritoriului-limită este teoria competenţei. Această teorie, în varianta şcolii normativiste (H. Kelsen), susţine că teritoriul
  12. 12. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 81 statului nu ar fi decât cadrul spaţial, determinat de ordinea juridică internaţională, în care ordinea juridică naţională este autorizată să se aplice. Potrivit părerii lui Kelsen, teritoriul nu constituie decât o „expresie figurată”, deoarece statul poate să-şi exercite „competenţa” şi asupra teritoriului altor state. Rolul teritoriului a devenit şi mai important o dată cu apariţia naţiunilor. Rezultat al traiului în comun de-a lungul mai multor generaţii pe acelaşi teritoriu al unor grupuri umane, naţiunea este strâns legată prin întreaga ei existenţă de pământul pe care s-a plămădit. De aceea, orice încălcare a teritoriului unei naţiuni echivalează cu un atac asupra naţiunii însăşi. Constituţia României proclamă în art. 3 alin.1 că teritoriul statului român este inalienabil. Acest principiu constituţional trebuie conjugat cu cel formulat la art. 2 al legii fundamentale, potrivit căruia „poporul îşi exercită puterea prin organele sale reprezentative” şi că „suveranitatea naţională aparţine poporului”. Integritatea teritoriului, consacrată limpede în aşezământul fundamental al statului nostru, este un corolar al suveranităţii teritoriale a statului, care implică obligaţia pentru celelalte state de a nu-i aduce atingere. Orice modificare a teritoriului făcută prin ignorarea voinţei poporului aduce atingere suveranităţii acestuia, constituind încălcarea flagrantă a normelor şi principiilor dreptului internaţional (Puşcă, 2007, p. 82-85). 3.2.2. Organizarea administrativă a teritoriului La început, când statul în formele sale embrionare avea o competenţă teritorială redusă la o cetate sau la o feudă de mică întindere, organizarea administrativ- teritorială nu era necesară. În orânduirea feudală organizarea administrativ- teritorială era înfăptuită în scopul apărării intereselor feudalilor, a privilegiilor lor personale şi a legăturilor de familie. Unităţile administrativ-teritoriale erau formate din teritorii unite pe baza legăturilor personale şi a raporturilor de suveranitate şi vasalitate. Graniţele acestor unităţi se schimbau foarte des şi în cele mai multe cazuri numai oraşele puteau constitui unităţi administrativ- teritoriale în timp ce satele formau, în limitele unui domeniu feudal, sfera teritorială a administraţiei personale a feudalului respectiv. Din timpul lui Alexandru cel Bun şi al lui Mircea cel Bătrân sunt cunoscute în Moldova şi Muntenia unităţi administrativ-teritoriale, ca: judeţul sau ţinutul, oraşul sau târgul şi comuna care au fost create de domnitori în scopuri financiare, juridice sau militare. Reforma administrativă înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 a constituit un progres pentru acel timp, deoarece crea condiţii pentru acordarea unei autonomii mai largi unităţilor administrative locale. Dezvoltarea capitalismului în România în ultimele decenii ale secolului trecut şi primele decenii ale secolului XXI a dus la numeroase modificări ale legii administrative. Astfel, legilor din 1864 – legea comunală şi legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene – li s-au adus 25 de modificări. În urma schimbărilor teritoriale survenite după primul război mondial, ca rezultat al întregirii statului naţional unitar român, împărţirea administrativ-teritorială
  13. 13. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 82 stabilită în 1864 a fost extinsă şi în provinciile alipite prin legea pentru modificarea administrativă din 24 iunie 1925, căreia i-a urmat legea administrativă din 1929. Aceste două legi menţin ca unităţi administrativ- teritoriale: judeţul, plasa, comunele rurale şi urbane. Prin Decretul-lege pentru organizarea administrativă din 14 august 1938 s-a introdus o nouă unitate administrativ-teritorială: ţinutul. Prin înfiinţarea ţinuturilor, care cuprindeau fiecare mai multe judeţe, întreaga administraţie pe plan local era asigurată de funcţionari numiţi de rege şi de ministrul de interne. În fruntea judeţelor erau numiţi rezidenţi regali. Prin Legea nr. 577 din 21 noiembrie 1940, ţinuturile au fost desfiinţate, revenindu-se la vechea împărţire administrativ-teritorială în: judeţe, plăşi şi comune. Această organizare a rămas în vigoare până la reforma administrativă din 1950, când prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 au fost stabilite ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunea, raionul, oraşul şi comuna. Această organizare administrativ-teritorială s-a considerat a fi un cadru depăşit în raport cu transformările social-economice şi politice ce s-au produs şi la 16 februarie 1968 a fost adoptată Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului României. Potrivit acestei legi, unităţile administrativ-teritoriale sunt: judeţul, oraşul şi comuna. Unităţile administrativ-teritoriale din România În articolul 3 alin. 3 Constituţia stabileşte că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe şi că, în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii. Prin organizarea administrativă a teritoriului se înţelege delimitarea acestuia în unităţi administrativ-teritoriale în scopul unei mai eficiente conduceri de stat şi aplicării principiilor autonomiei locale şi a descentralizării politice. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială alcătuită din oraşe şi comune şi are rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Organele de stat din judeţe au legături directe cu organele centrale de stat. Delimitarea celor 41 de judeţe s-a făcut astfel încât fiecare din acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr aproximativ egal de locuitori şi potenţial economic. Suprafaţa medie a unui judeţ este de aproape 6.100 km2 , iar numărul mediu al locuitorilor de peste 450.000. Au fost constituite însă şi judeţe care au o suprafaţă şi un număr de locuitori diferite de proporţiile medii, în funcţie de condiţiile naturale, de starea căilor de comunicaţii şi de legăturile dintre localităţi. În funcţie de importanţa economică, socială şi politică şi de perspectivele de dezvoltare au fost stabilite oraşele reşedinţă de judeţ în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene. În stabilirea oraşului reşedinţă de judeţ s-a urmărit, în general, ca acestea să ocupe o poziţie geografică cât mai centrală pentru a asigura legături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. Oraşul constituie un centru politico-administrativ dezvoltat, cu un potenţial economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc mai ridicat. Oraşele care au un
  14. 14. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 83 număr mai mare de locuitori, un nivel de dezvoltare economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică şi o bogată tradiţie istorică au fost declarate municipii. Municipiul Bucureşti este asimilat, sub aspectul regimului juridic, cu judeţul. Fiind capitala ţării, Municipiul Bucureşti are o organizare proprie, distinctă; este organizat pe şase sectoare. Fiecare sector are un organism propriu care se subordonează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale de stat. Comuna reprezintă unitatea administrativ-teritorială alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice, demografice, de interese şi tradiţii. Satele în care îşi au sediile organele de conducere ale comunei sunt sate de reşedinţă. Potrivit Legii nr. 2/1968, oraşele şi comunele care datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau aşezării lor prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo- climaterice. Staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi administrativ- teritoriale distincte de cele prezentate mai sus. Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001) modificată şi republicată stabileşte posibilitatea formării comunelor din unul sau mai multe sate şi cătune. Sarcina de lucru 5 Formulează trei argumente în favoarea afirmaţiei că actuala împărţire a teritoriului României în judeţe nu mai corespunde stadiului actual de dezvoltare. 3.3. Cetăţenia română 3.3.1.Natura juridică a cetăţeniei Noţiunea de cetăţenie poate fi examinată în două accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a defini o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi stat. În al doilea rând, noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a caracteriza condiţia juridică a persoanelor care au calitatea de cetăţeni. Această a doua accepţiune este importantă din punctul de vedere al dreptului constituţional. În acest sens, se vorbeşte de „cetăţenia” unei persoane, de „dobândirea şi pierderea cetăţeniei”. Prin urmare, considerând cetăţenia din punctul de vedere al subiectului ei, ea apare ca o situaţie juridică (un statut), termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective şi obligaţii ale unei persoane.
  15. 15. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 84 Constituţia, în art. 5 alin.1 precizează doar că: „cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică”. Cetăţenia română este reglementată, in extenso, prin Legea nr. 21/1991, (versiune actualizată la data de 14.04.2008) care a abrogat reglementările anterioare. În reglementarea actuală, instituţia cetăţeniei române, nu mai este o instituţie care să aparţină în exclusivitate dreptului constituţional ci este o instituţie complexă care integrează elemente specifice mai multor ramuri ale drepturi. Desigur, cetăţenia este o instituţie, mai ales, de drept constituţional deoarece: a) ea este o expresie a suveranităţii puterii politice. Statul stabileşte statutul juridic al cetăţenilor săi; b) numai cetăţenii români au dreptul de a participe la exercitarea puterii în formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendum-ul, iniţiativa legislativă populară) sau ale democraţiei reprezentative (alegerea şi exercitarea prerogativelor ca membru în consiliul local, ca primar, ca deputat sau senator, ca Preşedinte al României). Mult timp, instituţia cetăţeniei nu a constituit obiect de preocupare şi cercetare în literatura juridică de specialitate. În ultima vreme însă, unele aspecte ale cetăţeniei au suscitat o mai mare atenţie din partea cercetătorilor de drept constituţional. O primă problemă care s-a pus a fost aceea de a şti dacă noţiunea de cetăţenie se aplică numai persoanelor fizice şi bunurilor, ajungându-se la concluzia că este, în sens propriu, aplicabilă numai persoanelor fizice. În doctrina juridică contemporană, unii autori consideră că instituţia cetăţeniei este de domeniul dreptului civil. Această opinie se întemeiază pe unele principii ale dreptului roman şi cele ale dreptului francez unde instituţia cetăţeniei era, până în 1927, reglementată de Codul civil. În doctrina germană s-a dezvoltat teoria formulată de Paul Laband, potrivit căreia, cetăţenia, ca legătură dintre stat şi individ, ar avea natura unui contract tacit sinalagmatic. Criticând această teorie a naturii contractuale a cetăţeniei, alţi autori, printre care şi Paul Negulescu, consideră că acordarea cetăţeniei nu este decât un act unilateral de putere publică, a cărui urmare este faptul că „individul se obligă să facă tot ceea ce statul va voi să-i impună. Statul dă ordine şi cetăţeanul e dator la supunere”, concepţie care nu poate fi acceptată. Nu poate fi acceptată nici concepţia potrivit căreia cetăţenia ar însemna crearea unui statut de supuşenie a individului faţă de stat, exprimat într-un ansamblu de obligaţii pe care statul le impune individului.
  16. 16. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 85 Sarcina de lucru 6 Consultând bibliografia indicată la finalul unităţii de învăţare, definiţi noţiunea de cetăţenie, aşa cum este aceasta formulată în legislaţia românească şi în cea comunitară. Instituţia juridică a cetăţeniei nu trebuie însă confundată cu instituţia drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Normele care reglementează cetăţenia stabilesc condiţiile în care unei persoane i se recunoaşte statutul de cetăţean, în temeiul căruia el are toate drepturile şi îndatoririle pe care statul le fixează cetăţenilor săi. Unele drepturi şi îndatoriri privesc în mod exclusiv pe cetăţeni, nu se extind şi asupra unor persoane care nu au statut de cetăţean al acestui stat. Drepturi pe care le au numai cetăţenii români Dreptul de a alege şi a fi aleşi în organele reprezentative ale statului Aceste drepturi sunt prevăzute în art. 36-38 ale Constituţiei din 1991; în Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. De asemenea, numai cetăţenii români pot participa la alegerile pentru funcţia de preşedinte al Republicii şi de primari, precum şi să fie aleşi în aceste funcţii În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale. Dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili liber domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor prevedea în art.20 că numai străinului i se putea ridica sau limita de către Ministerul de Interne dreptul de şedere în România, dacă a încălcat legea română, sau prin atitudinea ori comportarea sa a adus prejudicii interesului statului român. Această dispoziţie legală a fost modificată prin art.19 alin.3 al Constituţiei din 1991, care a prevăzut că expulzarea se hotărăşte de justiţie. În ceea ce priveşte cetăţeanul român, chiar dacă acesta a săvârşit o infracţiune gravă împotriva statului nostru, nu poate fi expulzat.
  17. 17. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 86 Dreptul de a ocupa funcţii publice civile şi militare Legea nr. 21/1991 a stabilit (art.1) regula că numai cetăţenii români pot fi admişi în funcţiile civile şi cele militare. O asemenea prevedere era prea severă, de aceea ea a fost parţial abrogată prin art.16 alin.3 al Constituţiei din 1991, care a stabilit că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, adică funcţiile care implică exercitarea puterii de stat, pot fi ocupate de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Prin urmare, funcţiile care nu implică exercitarea puterii de stat pot fi ocupate şi de străini sau apatrizi. Pe de altă parte, se înţelege că cetăţenii români care posedă şi o altă cetăţenie sau nu au domiciliul în România nu pot fi aleşi sau numiţi în asemenea funcţii sau demnităţi publice, civile sau militare. Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constituţia României revizuită, în art. 44 alin. 2 prevede că: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate prin aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat În relaţiile internaţionale este stabilită, în general, practica în sensul că statul refuză extrădarea propriilor cetăţeni care după ce au comis o infracţiune pe teritoriul altui stat s-au refugiat pe teritoriul lor. Prin Legea nr. 4/1971 s-a prevăzut că nu pot fi extrădaţi cetăţenii români, persoanele fără cetăţenie domiciliate în România şi cei care au obţinut dreptul de azil în ţara noastră. Principiul acestei dispoziţii legale a fost menţinut de Constituţia din 1991, care, în art.19 alin.3, a precizat în plus că: „cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”, ceea ce presupune că cetăţenii românii nu pot fi extrădaţi în nici un caz. Acelaşi articol, alin.3 a mai prevăzut că extrădarea se hotărăşte de justiţie. Dreptul de a fi protejat diplomatic Cetăţenii români, atunci când se găsesc vremelnic sau domiciliază pe teritoriul unui stat străin, iar acolo sunt supuşi unor vexaţiuni din partea organelor acestuia au dreptul de a fi ocrotiţi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României din acea ţară. Obligaţiile pe care le au numai cetăţenii români Obligaţia de fidelitate faţă de ţară Cetăţenii români, titulari de drepturi şi libertăţi, sunt în acelaşi timp obligaţi să îndeplinească şi îndatoririle prevăzute de Constituţie şi legile ţării. Din aceste obligaţii decurge consecinţa că străinii nu pot comite, din punctul de vedere al legii noastre penale, anumite infracţiuni, cum ar fi: trădarea, trădarea prin ajutorarea inamicului şi trădarea prin transmiterea de secrete (art.155, 156 şi
  18. 18. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 87 157 Cod penal), infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de cetăţenii români sau de persoanele fără cetăţenie domiciliate pe teritoriul României. Cetăţeanul român are dreptul şi obligaţia să-şi apere ţara Cetăţenii români care au împlinit vârsta de 20 de ani, pot fi încorporaţi în condiţiile legii organice. Constituţia revizuită dă o nouă reglementare obligaţiilor militare ale cetăţenilor. În acest sens, textul nu mai prevede obligaţia serviciului militar pentru bărbaţii, cetăţeni români. Se păstrează limitele încorporării între 20-35 de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind în concordanţă cu cerinţele profesionalizării armatei. Din dispoziţiile constituţionale rezultă că stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului. Instituţia cetăţeniei prezintă o importanţă deosebită, ceea ce explică faptul că reglementarea ei se face în primul rând prin normele dreptului constituţional. Importanţa deosebită a cetăţeniei nu poate fi exprimată numai prin forme juridice. Legătura dintre politic şi juridic este atât de puternică, încât dacă am încerca să o privim numai din punct de vedere strict juridic ar fi imposibil. Sarcina de lucru 7 Explică într-un eseu de o pagină de ce obligaţiile cetăţenilor români nu sunt restrictive, ci mai degrabă onorante. 3.3.2. Modurile de dobândire a cetăţeniei române În lume, dobândirea cetăţeniei cunoaşte două sisteme: jus sangvinis (dreptul sângelui) potrivit căruia copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi ce au cetăţenia statului respectiv (amândoi sau numai unul) şi jus loci (dreptul locului) când copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. Ultimul sistem are serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească să rămână cetăţean al statului respectiv, el fiind ataşat prin familia lui unui alt stat. În Anglia şi S.U.A., sistemul „dreptul locului” este aplicat sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii pentru copiii străinilor născuţi pe teritoriul lor. Pentru copiii născuţi fie în ţară, fie în străinătate, din cetăţeni ai acestor state, se aplică însă sistemul „dreptului sângelui” (jus sangvinis). În ţara noastră a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, acesta fiind cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii. Ca
  19. 19. Benone Puşcă Drept constituţional şi instituţii politice urmare, potrivit legii c cetăţenia română poate fi dobândit adăugând pe lângă să înlesnească persoanelor care nu s integreze în societatea româneasc Dobândirea cetăţeniei prin naştere Principiul jus sangvinis expresie legăturii profunde continuităţii aspiraţ nostru. Legea nr. 21/1991 reglementeaz frecventă din punctul de vedere al dobândirii cet anume aceea în care ambii p a născut pe teritoriul statului nostru. În acest sens art. 5 al cetăţeniei prevede: sunt cetăţeni români” Dând expresie egalit cetăţeniei legătura de sânge, Legea cet discriminare de sex în stabilirea acestei leg legii se precizează statului român, chiar dac precum şi aceia care s dintre ei are cetăţenia român Legea cetăţeniei române stabile copilul găsit pe teritoriul României, dac cunoscut, pornindu este cetăţean român. Aceast principiul jus loci, odat stat, în limitele că principiul jus loci, ci creeaz părinte având aceast contrară. Această concluzie s copilul găsit pe teritoriul României pierde cet împlinirea vârstei de 18 ani, filia cetăţenie străină, desigur atunci când, potriv dobândeşte cetăţenia p dispoziţiilor legale citate care permit dovada filia schimbarea cetăţeniei copilului g Legii nr. 21/1991 s principiul jus loci. Dobândirea cetăţeniei prin adop Potrivit art. 6 al Legii nr. 21/1991, cet copilul, cetăţean str cetăţeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei soluţii legislative se explic Constituţionalitate, guvernare ii politice urmare, potrivit legii cetăţeniei române, pot fi deosebite trei moduri în care ă poate fi dobândită (prin naştere, adopţie, acordare la cerere), ugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care persoanelor care nu s-au născut din părinţi cetăţeni români s integreze în societatea românească (Muraru, 2008, p. 124-125) eniei prin naştere jus sangvinis, adoptat în reglementarea cetăţeniei din ţara noastr ăturii profunde şi interne dintre generaţii, statorniciei ii aspiraţiilor fundamentale ale generaţiilor de pe teritoriul statului nostru. Legea nr. 21/1991 reglementează în primul rând situa din punctul de vedere al dobândirii cetăţeniei române prin na anume aceea în care ambii părinţi ai copilului sunt cetăţeni români, iar acesta s scut pe teritoriul statului nostru. În acest sens art. 5 alin. 1 al Legii eniei prevede: „copiii născuţi pe teritoriul României, din cetăţ eni români”. Dând expresie egalităţii dintre sexe şi având drept principiu al dobândirii ătura de sânge, Legea cetăţeniei române previne discriminare de sex în stabilirea acestei legături. Astfel în art. 5 alin. precizează că sunt cetăţeni români cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţ ceia care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul ăţenia română. eniei române stabileşte în art. 5 alin. ultim că este cet sit pe teritoriul României, dacă nici unul dintre pă cunoscut, pornindu-se de la prezumţia relativă că cel puţin unul dintre p ean român. Această dispoziţie pare la cea dintâi privire s , odată ce atribuie cetăţenia română în funcţie de teritoriul de itele căruia a fost găsit copilul. Articolul citat însă nu consacr , ci creează o simplă prezumţie că copilul s-a nă rinte având această cetăţenie, prezumţie care poate fi combătut . Această concluzie se desprinde din dispoziţia art.29, potrivit c sit pe teritoriul României pierde cetăţenia română dac împlinirea vârstei de 18 ani, filiaţia sa a fost stabilită faţă de ambii p ă ă, desigur atunci când, potrivit legii naţionale, copilul ăţenia părinţilor sau cel puţin a unuia dintre ei. În temeiul iilor legale citate care permit dovada filiaţiei şi, prin aceasta, ăţeniei copilului găsit, concluzia care se impune este c Legii nr. 21/1991 s-a mărginit să creeze o prezumţie, iar nu s . eniei prin adopţie Potrivit art. 6 al Legii nr. 21/1991, cetăţenia română se dobânde ean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt eni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei ii legislative se explică prin faptul că instituţia adopţiei, aş ionalitate, guvernare şi cetăţenie 88 moduri în care ie, acordare la cerere), i unele moduri derivate care ăţeni români să se eniei din ţara noastră, dă ii, statorniciei şi iilor de pe teritoriul statului n primul rând situaţia cea mai eniei române prin naştere şi eni români, iar acesta s- in. 1 al Legii i pe teritoriul României, din cetăţeni români, i având drept principiu al dobândirii eniei române previne orice turi. Astfel în art. 5 alin. a şi b al ăscut pe teritoriul i este cetăţean român, ţi sau numai unul este cetăţean român nici unul dintre părinţi nu este in unul dintre părinţi ie pare la cea dintâi privire să consacre ţie de teritoriul de sit copilul. Articolul citat însă nu consacră a născut dintr-un ătută cu dovada , potrivit căreia ă dacă, până la de ambii părinţi de ţionale, copilul in a unuia dintre ei. În temeiul şi, prin aceasta, sit, concluzia care se impune este că art.29 al ie, iar nu să consacre se dobândeşte de către ă adoptatorii sunt eni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei ţiei, aşa cum este
  20. 20. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 89 reglementată în ţara noastră, urmăreşte încadrarea cât mai deplină a unui copil în familia adoptatorilor. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă de comun acord, de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. Dacă adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetăţean român, minorul dobândeşte cetăţenia adoptatorului. Articolul 7 al aceleiaşi legi stabileşte că în cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Prin urmare, în situaţia în care adopţia încetează, copilul minor îşi dobândeşte locul în familia sa firească, revenind la cetăţenia pe care a avut-o înainte de adopţia sa. Este necesar să precizăm că prin Legea nr. 11/1990 se stabileşte că, încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti (Muraru, 2008, p. 126). Sarcina de lucru 8 Formulează două argumente pentru care dobândirea cetăţeniei prin naştere sau prin adopţie are valoare juridică imediată. Dobândirea cetăţeniei române prin acordarea la cerere Legea nr. 21/1991 (versiune actualizată la data de 10.02.2010) stipulează un număr de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ persoana care solicită acordarea cetăţeniei române. Astfel, potrivit art.8 din lege, cetăţenia română poate fi acordată, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii: a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani; b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
  21. 21. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 90 c) a împlinit vârsta de 18 ani; d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor; e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; g) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional. Interpretarea textului ce formulează prima din aceste condiţii conduce la concluzia că suntem în prezenţa a două ipostaze şi anume: prima se referă la situaţia persoanei care s-a născut pe teritoriul României şi domiciliază aici; iar cea de-a doua condiţie se referă la situaţia persoanei care nu s-a născut în România, pentru care se cere un domiciliu de cel puţin 8 ani, respectiv de cel puţin 5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român. Se pune întrebarea dacă condiţiile pentru cel care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie îndeplinite la data depunerii cererii sau la data acordării cetăţeniei. Modul de formulare a dispoziţiilor legii nu permite o altă interpretare, credem noi, decât că aceste condiţii trebuie împlinite la data depunerii cererii de acordare a cetăţeniei. Desigur, neîndeplinirea duratei de domiciliu sau a vârstei de 18 ani, nu împiedică reiterarea cererii la data când aceste condiţii ar fi împlinite. În ceea ce priveşte termenul fixat ca durată a domiciliului, dacă la data depunerii cererii nu era îndeplinit, dar este îndeplinit la data acordării cetăţeniei, nu mai este necesară, după părerea noastră, repetarea cererii. O asemenea cerinţă nu ar fi decât o formalitate în plus, lipsită de obiect. Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă: dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul român; a împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român. Copilul născut din părinţi străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. În cazul în care numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetăţenia copilului. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu este necesar consimţământul părinţilor (Puşcă, 2007, p. 279-281). Potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 21/1991, cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul 2 inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea
  22. 22. Benone Puşcă Drept constituţional şi instituţii politice acestuia în străină prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b), c), d) Pentru a da o reglementare corespunz români care au dobândit cet au pierdut-o din motive neimputabile lor sau aceast fără voia lor, precum în art.101 că aceştia pot redobândi ori li se poate acorda cet cerere cu păstrarea cet menţinerea acestuia în str alin. b), c) şi e). Din aceste dispoziţ Fiind vorba de o persoan redobândirii acestei cet păstrării legăturilor ce au exi 3.3.3.Procedura acordării cetăţ Aprobarea cererii de acordare ori de redobândire a cet prin ordin al preş propunerilor Comisiei pentru caz, de redobândire a cet procură specială şi autentic condiţiilor prevăzute de lege. Cererile de redobândire Autorităţii Naţionale pentru Cet teritoriul României sau la misiunile diplomatice, sau la oficiile consulare ale României, pentru persoanele care domiciliaz state. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndat cetăţenie din cadrul Autorit Comisia pentru cet pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renun Comisia are activitate permanent membri, personal din cadrul Autorit Preşedintele Comisiei prin rezolu cererea de acordare sau redobândire a cet Comisia poate dispune: completarea acte partea petiţionarului; solicitarea de rela persoane ce ar putea da informa Autorităţile publice sunt obligate s informaţii din care rezult acordarea cetăţeniei. Deşi în lege nu sunt prev depună solicitantul, consider domiciliului şi a duratei lui, a vârstei, a locului de munc existenţă, declaraţia de renun Constituţionalitate, guvernare ii politice ăinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condi zute la art. 8 alin. 1 lit. b), c), d) şi e). Pentru a da o reglementare corespunzătoare situaţiilor în care fo români care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adop o din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le- voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, legea prevede aceştia pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia român strarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în inerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevă aceste dispoziţii rezultă că persoana vizată este un fost cetăţ Fiind vorba de o persoană care a avut odată cetăţenia român redobândirii acestei cetăţenii este mai lesnicioasă având în vedere posibilitatea turilor ce au existat între ea şi statul român. rii cetăţeniei Aprobarea cererii de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru cetăţenie (art. 11). Cererea de acordare sau, dup caz, de redobândire a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu ă şi autentică şi va fi însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea ăzute de lege. Cererile de redobândire sau de acordare a cetăţeniei române se depun la sediul ţionale pentru Cetăţenie, pentru persoanele cu domiciliul pe teritoriul României sau la misiunile diplomatice, sau la oficiile consulare ale României, pentru persoanele care domiciliază, la data cererii, pe teritoriul altor state. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndată Comisiei pentru enie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Comisia pentru cetăţenie verifică îndeplinirea condiţiilor prevă pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia român Comisia are activitate permanentă, este formată dintr-un preşedinte al din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. edintele Comisiei prin rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate cererea de acordare sau redobândire a cetăţeniei. În vederea soluţion Comisia poate dispune: completarea actelor, precum şi orice explica ionarului; solicitarea de relaţii de la orice autoritate; citarea oric persoane ce ar putea da informaţii folositoare. ile publice sunt obligate să comunice Comisiei dacă de i din care rezultă că solicitantul nu întruneşte condiţiile legale pentru ăţeniei. i în lege nu sunt prevăzute care sunt actele doveditoare pe care trebuie s solicitantul, considerăm că odată cu cererea trebuie să depun i a duratei lui, a vârstei, a locului de muncă sau a mijloacelor de , declaraţia de renunţare la orice angajament, obligaţie de fidelitate sau ionalitate, guvernare şi cetăţenie 91 îndeplinesc în mod corespunzător condiţiile iilor în care foştii cetăţeni tere sau prin adopţie şi care -a fost ridicată III, legea prevede ăţenia română, la i stabilirea domiciliului în ţară sau cu iile prevăzute la art. 8 este un fost cetăţean român. enia română, calea având în vedere posibilitatea eniei române se face ăţenie, pe baza (art. 11). Cererea de acordare sau, după eniei române se face personal sau prin mandatar cu de acte care dovedesc îndeplinirea eniei române se depun la sediul enie, pentru persoanele cu domiciliul pe teritoriul României sau la misiunile diplomatice, sau la oficiile consulare ale la data cererii, pe teritoriul altor state. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile diplomatice sau la ă Comisiei pentru iilor prevăzute de lege ăţenia română. edinte şi din 20 de ăţenie. te termenul la care se va dezbate eniei. În vederea soluţionării cererii, i orice explicaţii din ii de la orice autoritate; citarea oricărei ă deţin date sau ţiile legale pentru zute care sunt actele doveditoare pe care trebuie să le ă depună dovada sau a mijloacelor de ie de fidelitate sau
  23. 23. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 92 alt legământ faţă de un stat străin, cuprinzând şi menţinerea de luare la cunoştinţă a conţinutului jurământului şi angajamentul de a-l depune. După examinarea cererii, Comisia va întocmi un raport pe care-l va înainta preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, după caz, care se comunică solicitantului. Cetăţenia română se dobândeşte la data depunerii jurământului de credinţă. Jurământul de credinţă se depune în şedinţă solemnă în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei 2 vicepreşedinţi ai autorităţii delegaţi în acest sens. Persoanele care au obţinut cetăţenia română cu menţinerea domiciliului în străinătate, vor depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază. Jurământul de credinţă are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României.” După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie română, care va fi întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. În cazul în care persoana care a obţinut cetăţenia română a depus jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază, certificatul de cetăţenie română va fi eliberat de şeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular respectiv. Persoana care decedează înaintea depunerii jurământului de credinţă faţă de România este recunoscută ca fiind cetăţean român, la cererea succesorilor săi legali, urmând a fi eliberat certificatul de cetăţenie de către Comisie. Conform art.21 din Legea nr. 21/1991, dovada cetăţeniei române se face cu cartea de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, paşaportul sau certificatul constatator. În trecut, un prim sistem de probaţiune a cetăţeniei a fost cel întruchipat prin aşa zisa posesiune de stat, constând în aceea că în probarea cetăţeniei se putea recurge la mijloacele de drept comun, pentru dovedirea unor circumstanţe constante şi neîndoielnice, care să evidenţieze că persoana s-a comportat întotdeauna ca cetăţean român. Posesiunea de stat a cetăţeniei române nu era, evident, un mod de dobândire a acestei cetăţenii, ci un mod de dovedire a ei. Şi în situaţia în care era dovedită, posesiunea de stat nu constituia decât o simplă prezumţie de naţionalitate, care putea fi distrusă prin proba extraneităţii persoanei. Prima dovadă scrisă a calităţii de cetăţean român a fost actul de încetăţenire şi diploma emisă în baza lui persoanei încetăţenite. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani, vârstă la care se eliberează cartea de identitate, se dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit de buletinul ori cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi. Dacă copilul este
  24. 24. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 93 înscris în buletinul de identitate sau paşaportul unuia din părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare din aceste acte. Dacă dovada cetăţeniei copilului până la vârsta de 14 ani nu se poate face în condiţiile de mai sus, dovada se va putea face cu certificatul eliberat de organele de evidenţă a populaţiei. Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naştere. În străinătate, actul valabil de trecere a frontierei emis de autorităţile române face dovada că titularul său este cetăţean român, afară de cazul în care acest act cuprinde o menţiune contrară. În caz de nevoie, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate. În caz de pierdere a cetăţeniei române sau de plecare definitivă din ţară, actul de identitate se predă de către titular celui mai apropiat organ de poliţie. De asemenea, actul de identitate se predă de către găsitor în termen de 48 de ore organului de poliţie, iar în caz de moarte a titularului său, organului de stare civilă, care are obligaţia să-l remită organului de poliţie cel mai apropiat, în termen de 30 de zile. În situaţia în care o persoană de cetăţenie română a comis o infracţiune, actul de identitate se reţine pe timpul arestului preventiv, al executării pedepsei privativă de libertate, cât şi pe timpul internării în institute speciale de reeducare sau instituţii de ocrotire ori medicale. Interdicţia aplicată unor persoane de a se afla în anumite localităţi nu duce la reţinerea actului de identitate, ci doar la menţiunea făcută în acest sens în buletin, de către organele de poliţie. Cu toate că, aşa cum rezultă din textul Legii cetăţeniei române, dovada cetăţeniei române se face cu cartea de identitate, paşaportul sau certificatul constatator, nu poate fi exclusă ipoteza ca, provizoriu, această dovadă să se facă şi prin adeverinţă de identitate, din moment ce, până la eliberarea unei noi cărţi de identitate, persoanelor care au pierdut, li s-a deteriorat, distrus sau sustras actul li se eliberează asemenea adeverinţe. Pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate, dovada cetăţeniei se face la cerere de către misiunile diplomatice sau consulare. Sarcina de lucru 9 Identifică motivele pentru care acordarea cetăţeniei la cerere este pretext de dispută diplomatică.
  25. 25. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 94 3.3.4.Pierderea cetăţeniei române Când am examinat modul de dobândire a cetăţeniei române am amintit şi efectele pe care schimbările produse ulterior în statutul juridic al persoanei le pot avea asupra cetăţeniei; în unele situaţii consecinţa acestor schimbări fiind tocmai pierderea cetăţeniei române. Legea reglementează modalităţile de pierdere a cetăţeniei române şi anume prin: retragerea cetăţeniei române; aprobarea renunţării la cetăţenia română; în alte cazuri prevăzute de lege. Modalităţile de pierdere a cetăţeniei române au întotdeauna la bază un act juridic individual, emis de organul de stat competent; în unele cazuri, pierderea cetăţeniei române produce efecte nu numai faţă de persoana în legătură cu care acel act a fost emis, ci şi asupra descendenţilor ei, în condiţiile prevăzute de lege. Retragerea cetăţeniei române Articolul 24 al Legii nr. 21/1991 stabileşte că cetăţenia română se poate retrage persoanei care este aflată în străinătate: a) săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; b) se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) dacă a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; d) este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. Din enunţarea ipotezelor de pierdere a cetăţeniei române rezultă că retragerea cetăţeniei române are un caracter strict personal şi operează sub titlul unei sancţiuni. Caracterul strict personal al acestei măsuri şi natura ei sancţionatorie rezultă din precizările făcute în art. 25 al legii, unde se arată că pierderea cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia. Sancţiunea retragerii cetăţeniei se dispune de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie prin ordin la propunerea Comisiei. Trebuie precizat că această sancţiune nu operează de iure, rămânând la aprecierea organului de stat aplicarea sau neaplicarea sancţiunii retragerii cetăţeniei române. Analizând situaţiile ce pot conduce la aplicarea acestei sancţiuni, rezultă că unele din ele vizează o persoană, cetăţean român, ce se găseşte în străinătate, pe când altele vizează persoane care au obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase. Faptele descrise în art. 24 al Legii nr. 21/1991 de natură să conducă la retragerea cetăţeniei române trebuie să constituie manifestarea unei conduite ilicite. Conduita ilicită se poate săvârşi, sub aspect material, fie printr-o acţiune constând în comiterea unui fapt prohibit, fie prin omisiunea săvârşirii unei fapte prescrise de lege ca obligatorie. Atât acţiunea cât şi inacţiunea trebuie să
  26. 26. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 95 fi fost săvârşite cu vinovăţie. Vinovăţia este starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării ordinei de drept. Ea exprimă atitudinea sa psihică negativă faţă de interesele şi valorile sociale proteguite prin normele juridice (Muraru, 2008, p. 129-131). Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării la cetăţenie Potrivit art. 26 al Legii nr. 21/1991, pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani. Textul legii înscrie unele condiţii speciale pentru ca cererea de renunţare la cetăţenia română să poată fi primită şi anume: a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. Cel care solicită renunţarea la cetăţenia română trebuie să îndeplinească cerinţa de a nu avea de executat o pedeapsă penală, ca şi aceea de a nu fi învinuit sau inculpat într-o cauză penală. Din textul legii rezultă că nu se pune condiţia ca persoana respectivă să nu fi fost niciodată învinuită sau inculpată într-o cauză penală sau să nu fi executat vreodată o pedeapsă penală. Este socotit inculpat persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. O altă cerinţă a legii pentru persoana care solicită renunţarea la cetăţenia română este aceea de a nu avea obligaţii patrimoniale faţă de persoane fizice sau juridice din ţară. Din articolul 26 lit. b al Legii cetăţeniei române rezultă că executarea obligaţiilor patrimoniale priveşte numai obligaţiile faţă de creditorii din ţară, nu şi obligaţiile faţă de state străine sau persoane juridice şi fizice aparţinând altor state, cu sediul sau domiciliul pe teritoriul acestora. Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Totuşi, în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, minorul pierde cetăţenia română o dată cu părinţii săi, iar dacă aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care numai unul din părinţi este cunoscut sau în viaţă. Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani şi se cere consimţământul. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române În cadrul modalităţilor de dobândire a cetăţeniei române s-a examinat ipoteza, reglementată de lege, prin care străinul adoptat de un cetăţean român
  27. 27. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 96 dobândeşte pe această cale cetăţenia română. De această dată se are în vedere ipoteza în care copilul, cetăţean român, este adoptat de un cetăţean străin şi pierde cetăţenia română pe această cale. Art. 28 din Legea cetăţeniei române prevede că copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă adoptatorul solicită în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetăţeniei adoptatorului de către cel adoptat. Deşi legea, în principiu, admite şi adoptarea majorului, dacă acesta a fost crescut în timpul minorităţii sale de către adoptator, Legea cetăţeniei române derogă de la acest principiu, stabilind că numai minorul cetăţean român pierde această cetăţenie, în cazul adopţiei sale de un cetăţean străin. Aceasta înseamnă că majorul cetăţean român, dacă ar fi adoptat de un cetăţean străin nu pierde cetăţenia română. Legea prevede ca adopţia să se facă de un cetăţean străin. De aici rezultă că adopţia unui minor cetăţean român nu poate fi înfăptuită de o persoană fără cetăţenie. Art. 28 alin. 2 al Legii cetăţeniei române prevede că, în cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. În situaţia copilului găsit pe teritoriul statului român, acesta pierde cetăţenia română dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut. Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la cetăţenia română Legea reglementează modalităţile de retragere sau, după caz, aprobarea renunţării la cetăţenia română, modalităţi care au întotdeauna la bază un act juridic individual, emis de organul de stat competent. În unele cazuri, retragerea sau aprobarea renunţării la cetăţenie produce efecte nu numai faţă de persoana în legătură cu care acel act a fost emis, ci şi asupra descendenţilor ei, în condiţiile prevăzute de lege. Art. 30 al Legii 21/1991 stabileşte că preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, retragerea sau, după caz, aprobarea renunţării la cetăţenia română, pe baza raportului Comisiei pentru Cetăţenie făcut potrivit procedurii prevăzute pentru acordarea cetăţeniei. Din reglementarea cadru rezultă că retragerea cetăţeniei române se poate dispune la sesizarea, în scris, a Comisiei pentru Cetăţenie de către orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru retragerea cetăţeniei, având obligaţia să producă dovezile de care dispune. Sesizarea trebuie să se refere la una din ipotezele de retragere a cetăţeniei române persoanei care: a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
  28. 28. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 97 b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; d) este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. Din economia textului de lege rezultă caracterul dispoziţiei Guvernului Român de retragere a cetăţeniei, dar noi considerăm că o astfel de măsură nu poate avea decât un caracter strict personal şi operează sub titlul unei sancţiuni. Examinând situaţiile ce pot conduce la aplicarea acestei sancţiuni, rezultă că unele din ele vizează pe cetăţeanul român, ce se găseşte în străinătate, pe când altele vizează pe cetăţeanul român aflat în ţară. În acest mod, retragerea cetăţeniei române nu poate afecta obiectiv decât persoana aflată care se face vinovată de fapte ostile faţă de statul român. Sancţiunea retragerii cetăţeniei române poate afecta atât o persoană aflată în străinătate, cât şi o persoană ce se găseşte în ţară, atunci când fapta imputată priveşte dobândirea cetăţeniei române în mod fraudulos sau când persoana respectivă a dobândit o cetăţenie străină fără să fi solicitat în prealabil aprobarea renunţării la cetăţenia română, ori, deşi făcută, cererea nu a fost aprobată. Faptele descrise în art. 24 din lege de natură să determine retragerea cetăţeniei române trebuie să constituie manifestarea unei conduite ilicite. Sub aspect material, conduita ilicită se poate săvârşi fie printr-o acţiune constând în comiterea unui fapt prohibit, fie prin omisiunea săvârşirii unei fapte prescrisă de lege ca obligatorie. Atât acţiunea cât şi inacţiunea trebuie să fi fost săvârşite cu vinovăţie. Cetăţenia română se pierde, în condiţiile arătate, pe data emiterii ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. În ceea ce priveşte renunţarea la cetăţenie, legea prevede în art. 30 că cererea de renunţare se depune la secretariatul tehnic al Comisiei din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie care va proceda după aceleaşi norme stabilite pentru cererile de acordare a cetăţeniei române. Pierderea cetăţeniei române prin retragere sau aprobarea renunţării la aceasta are loc la data publicării în Monitorul Oficial al României a ordinului ministrului justiţiei. În capitolul VII, intitulat Dispoziţii finale şi tranzitorii, Legea nr. 21/1991 conţine prevederi potrivit cărora sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care au dobândit şi păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare. Cererile privind acordarea cetăţeniei şi aprobarea renunţării la cetăţenie sunt supuse unei taxe prevăzute de lege. Prin derogare de la aceste prevederi, redobândirea cetăţeniei de către foştii cetăţeni români care, înainte de 22 decembrie 1989, au pierdut cetăţenia din diferite motive, este scutită de plata taxelor consulare. Persoanele cărora li s-a acordat cetăţenia română, au toate drepturile şi libertăţile, precum şi obligaţiile prevăzute prin Constituţie şi legile ţării pentru cetăţenii români.
  29. 29. Benone Puşcă Drept constituţional şi instituţii politice Dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru rezolvarea problemelor multor cet perioada 1944-1989 locuind în afara grani română. Legea nr. 21/1991 22 decembrie 1989 au pierdut cet redobândi la cerere. Menţionăm faptul c unitare pentru că aceast p. 296). Străinii şi apatrizii calitatea de cetăţeni români. Aceste persoane cu cet cetăţenie, se bucură noastre, fiind lipsite numai de drepturile specifice condi Străinii în România sunt persoanele care au cet există şi persoane fă Situaţia unei persoane de a nu avea nici o cet împrejurări diverse. Astfel, este posibil ca unei persoane s cetăţenia de un stat f cazul cetăţeanului str obţinut cetăţenia român Cetăţenia de onoare. poate acorda unor str române, de către Parlamentul altă formalitate. Persoanele care au dobândit cet toate drepturile civile dreptului de a alege Încheind unele considera dincolo de rigiditatea formelor juridice care însereaz manifestare a calităţ întruchiparea desă noştri, îşi consacră Rezumat Teritoriul statului român efectul unei deveniri istorice a textelor constitu forma de guvernare de la un moment dat. În corela teritoriul este cet dar şi la cerere, în cazuri speciale. Aspectele ju cetăţeniei, inclusiv ale renun legislaţia român Constituţionalitate, guvernare ii politice Legislaţia română de după 1989 permite dubla cet a impus pentru rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în 1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut Legea nr. 21/1991 stabileşte că foştii cetăţeni români, care înainte de 22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive o pot redobândi la cerere. m faptul că statele în general nu agreează dubla cetăţenie în statele ă această situaţie poate genera implicaţii nedorite (Pu i apatrizii. Pe teritoriul ţării noastre există persoane care nu au ăţeni români. Aceste persoane cu cetăţenie stră enie, se bucură de toate drepturile garantate de Constituţia ş noastre, fiind lipsite numai de drepturile specifice condiţiei de cetăţ inii în România sunt persoanele care au cetăţenia altui stat. În i persoane fără cetăţenie care se numesc apatrizi. nei persoane de a nu avea nici o cetăţenie poate fi consecin ri diverse. Astfel, este posibil ca unei persoane să i se fi retras enia de un stat fără ca ea să dobândească cetăţenia altui stat. La fel este eanului străin căruia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenie, dar nu a enia română. enia de onoare. Cetăţenia română cu titlu de „cetăţean de onoare” poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse ţării ătre Parlamentul României, la propunerea Guvernului, f formalitate. Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucur toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excep dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică. Încheind unele consideraţii asupra cetăţeniei române ţinem să înveder dincolo de rigiditatea formelor juridice care înserează conţinutul ş manifestare a calităţii de cetăţean român, titlul de cetăţean român constituie întruchiparea desăvârşită a omului care, prin legatul spiritual faţă i consacră întreaga energie binelui şi prosperităţii neamului românesc. Teritoriul statului român organizat în judeţe, oraşe şi comune este deveniri istorice a textelor constituţionale şi se explic forma de guvernare de la un moment dat. În corelaţie nemijlocit teritoriul este cetăţenia dobândită prin naştere, adopţie sau repatriere, i la cerere, în cazuri speciale. Aspectele juridice ale pierderii eniei, inclusiv ale renunţării la aceasta, sunt şi ele precizate de ia română. ionalitate, guvernare şi cetăţenie 98 1989 permite dubla cetăţenie. eni români care în rii au pierdut şi cetăţenia eni români, care înainte de din diferite motive o pot ăţenie în statele ii nedorite (Puşcă, 2007, persoane care nu au enie străină sau fără ţia şi legile ţării iei de cetăţean român. enia altui stat. În ţara noastră enie poate fi consecinţa unor ă i se fi retras enia altui stat. La fel este ăţenie, dar nu a ean de onoare” se ţării şi naţiunii României, la propunerea Guvernului, fără nici o enia de onoare se bucură de enilor români, cu excepţia ă învederăm că, inutul şi formele de ean român constituie a omului care, prin legatul spiritual faţă de străbunii ii neamului românesc. i comune este i se explică prin ie nemijlocită cu ie sau repatriere, ridice ale pierderii i ele precizate de
  30. 30. Benone Puşcă Drept constituţional şi instituţii politice Teste de autoevaluare 1. Monarhia este forma de guvern atribuţiilor de ş a. unei persoane desemnate, de regul b. unei persoane desemnate prin alegere; c. unui grup de persoane. 2. În cadrul monarhiei limitate p îngrădite legal de: a. constituţie; b. parlament; c. popor. 3. Republica preziden preşedintele: a. are o poziţie egal b. are o poziţie superioar c. are o poziţie inferioar 4. Care din urmă a. Argentina, Venezuela, b. Statele Unite, Canada, Germania; c. Rusia, Elveţia, România. 5. Care din urmă administrativ- a. Decretul-lege pentru organizarea administrativ b. Legea 577 din 21 c. Legea nr.5 din 6 septembrie 1950. Răspunsuri la întreb 1.a; 2. a; 3. a; 4. b; 5. b Bibliografie minimal Deleanu, Ion (2006). dreptul comparat. Bucure Iancu, Gheorghe (2007). completată. Bucureş Ionescu, Cristian (2008). Beck, pp. 98-104; 120 Constituţionalitate, guvernare ii politice Teste de autoevaluare Monarhia este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea iilor de şef de stat revin: persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare; unei persoane desemnate prin alegere; unui grup de persoane. În cadrul monarhiei limitate puterile de care dispunea monarhul erau dite legal de: Republica prezidenţială este acea formă de guvernământ în cadrul c ţie egală cu parlamentul; ie superioară parlamentului; ie inferioară parlamentului. Care din următoarele state au structură federativă? Argentina, Venezuela, Franţa; Statele Unite, Canada, Germania; ţia, România. Care din următoarele acte normative au desfiinţat „ţinutul” ca unitate -teritorială? lege pentru organizarea administrativă din 14 august 1938; Legea 577 din 21 noiembrie 1940; egea nr.5 din 6 septembrie 1950. spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1.a; 2. a; 3. a; 4. b; 5. b Bibliografie minimală (2006). Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român . Bucureşti: C. H. Beck, pp. 101-124; pp. 364-181. Iancu, Gheorghe (2007). Tratat de drept constituţional. Ediţia a IV şti: Lumina Lex, pp. 235-246. Ionescu, Cristian (2008). Tratat de drept constituţional. Ediţia a 2-a. Bucure 104; 120-146; 655-664. ionalitate, guvernare şi cetăţenie 99 ăreia exercitarea uterile de care dispunea monarhul erau mânt în cadrul căreia inutul” ca unitate din 14 august 1938; în dreptul român şi ia a IV-a revizuită şi Bucureşti: C. H.
  31. 31. Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Drept constituţional şi instituţii politice 100 Muraru, Ioan, Tănăsescu, Simina (2008). Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia 13, vol. I. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 114-134. Puşcă, Benone, Puşcă, Andy (2007). Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, pp. 71-120; 262-299.

×