• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content

Loading…

Flash Player 9 (or above) is needed to view presentations.
We have detected that you do not have it on your computer. To install it, go here.

Like this document? Why not share!

Drept constitutional si institutii politice unitatea iii

on

  • 1,383 views

 

Statistics

Views

Total Views
1,383
Views on SlideShare
1,383
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
15
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Drept constitutional si institutii politice unitatea iii Drept constitutional si institutii politice unitatea iii Document Transcript

    • 3. CONSTITUŢIONALITATE, GUVERNARE ŞI CETĂŢENIE Structura de stat a României 71 Teritoriul României. Organizarea administrativă a 79 teritoriului Cetăţenia română 83 Obiectivele specifice unităţii de învăţare Rezumat 98 Teste de autoevaluare 99 Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 99 Bibliografie minimală 99Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: • să descrii modul de corelare a textului constituţional cu organizarea administrativă a teritoriului; • să rezumi condiţiile de dobândire a cetăţeniei române; • să dezvolţi într-un text de o pagină ideea interdependenţei dintre stat şi cetăţenie. Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie3.1. Structura de stat a României3.1.1. Consideraţii generale privind forma de guvernământ În sens constituţional, prin formă de guvernământ se înţelege modul de organizare a unui stat în funcţie de condiţiile specifice de constituire a organelor centrale ale statului, în special a organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului. În decursul evoluţiei istorice, începând cu primul tip istoric sclavagist, statele au cunoscut mai multe forme de guvernământ. Cele mai frecvente şi, totodată, cele mai importante forme de guvernământ pe care istoria le-a cunoscut sunt: monarhia şi republica (Iancu, 2007, p. 235.) Monarhia Este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea atribuţiilor de şef al statului revin unei persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare 1Din definiţie rezultă că, pentru această formă de guvernământ, caracterul ereditar al şefului statului nu este considerat definitoriu. Potrivit unei concepţii general încetăţenite, o monarhie poate fi electivă, cu condiţia ca şeful statului să fie ales pe viaţă. În acest sens s-a vorbit de „monarhia electivă” a Poloniei sau a Sfântului Imperiu Roman. În Ţările Române, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, domnitorii au fost desemnaţi potrivit unui sistem electiv-ereditar, iar mai târziu au fost fie aleşi, fie numiţi de Poarta Otomană dintre boieri sau dintre fanarioţi. Monarhia, în diferitele variante, a fost cea mai veche şi cea mai răspândită formă de guvernământ în trecut. Începând cu monarhiile despotice ale Antichităţii sclavagiste şi până la monarhiile parlamentare actuale, diferitele forme specifice pe care statele monarhice le-au îmbrăcat pot fi grupate în două categorii principale: monarhiile absolute şi monarhiile constituţionale (Călinoiu, Duculescu, 2008, p. 88). Monarhia absolută este forma predominantă în statele de tip istoric sclavagist şi feudal şi se caracterizează prin faptul că în aceste forme de guvernământ monarhul dispunea de puteri discreţionare. Monarhiile absolute au fost forma cea mai cunoscută de organizare a statelor în epoca anterioară revoluţiei franceze. Absolutismul monarhic a fost practicat până în timpurile foarte apropiate nouă. Astfel, la începutul secolului al XX-lea existau încă în Europa două imperii absolute: Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Chiar şi în zilele noastre mai există monarhii absolutiste în câteva state din Asia şi Africa. Monarhia constituţională (limitată) este o formă de guvernământ în cadrul căreia puterile de care dispune monarhul sunt îngrădite legal de o constituţie. Monarhia constituţională (limitată) apare în perioada revoluţiilor burgheze ca o1 Atribuirea coroanei pe baze ereditare se făcea cu respectarea anumitor reguli. În Românie monarhică,Constituţia din 1866 a stabilit următoarele reguli privitor la succesiunea la tron: ereditatea în linie descendentădirectă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primoprogenitura, masculinitatea cu înlăturarea urmaşilorde sex feminin.Drept constituţional şi instituţii politice 71
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie formă impusă de burghezie pentru a pune stavilă puterii absolute a monarhului prin intermediul constituţiei. De aici şi denumirea de monarhie constituţională. Monarhia parlamentară dualistă este, de asemenea, o formă a monarhiei constituţionale. Ea este caracteristică perioadei de consolidare a burgheziei care urmăreşte limitarea participării aristocraţiei funciare la conducerea statului, fără a renunţa definitiv la colaborarea cu ea. În monarhia dualistă, parlamentul îşi aroga unele prerogative care îl situa pe o poziţie egală cu cea deţinută de monarh. Aşa de exemplu, introducerea dublei responsabilităţi a miniştrilor faţă de parlament şi rege a dus la instituirea controlului parlamentar asupra guvernului. Monarhia parlamentară contemporană este întâlnită astăzi în unele ţări dezvoltate, cum sunt Anglia, Belgia, Olanda şi ţările scandinave. Menţinerea instituţiei monarhiei în aceste ţări se explică prin tradiţiile istorice şi particularităţile specifice de dezvoltare a ţărilor respective. Doctrina juridică europeană afirmă că monarhia are astăzi mai mult un caracter simbolic. Faptul însă că formal, din punct de vedere legal, monarhul mai păstrează unele prerogative importante, cum ar fi, de exemplu, dreptul de dizolvare a parlamentului, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi, demonstrează că el poate interveni, în anumite cazuri, direct în rezolvarea evenimentelor politice pentru salvarea unei crize de regim. Sarcina de lucru 1 Rezumaţi în 5-7 rânduri aspectele specifice ale unei forme de monarhie prezentate anterior. Republica Este acea formă de guvernământ în care atribuţiile de şef al statului sunt îndeplinite de un organ ales pe o perioadă de timp determinată. Forma republicană de guvernământ este rar întâlnită în antichitate şi feudalism, în schimb este forma de guvernământ preponderentă timpurilor moderne şi, mai ales, celor contemporane. În republică guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Preşedintele de republică este ales fie direct, prin vot universal, fie de către parlament. În general, republicile sunt fie republici parlamentare, fie republici prezidenţiale. Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că preşedintele republicii este ales de Parlament. Preşedintele are dreptul de a numi pe primul-ministruDrept constituţional şi instituţii politice 72
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie ionalitate, din rândul partidului majoritar care, la rândul său, supune parlamentului s u, componenţa guvernului. Guvernul aprobat de parlament răspunde în fa a guvernul ăspunde faţa acestuia. Rolul pre edintelui statului este, din punctul de vedere al preşedintelui reglementării legale, inferior celui pe care îl deţine Parlamentul. Asemenea rii arlamentul. formă există astăzi în Italia, Austria, Germania, Finlanda etc. (Călinoiu, astă Duculescu, 2008, p. 131). Republica preziden prezidenţială este acea formă de guvernământ în cadrul căreia mânt c preşedintele are o poziţie egală cu parlamentul. Fiind ales direct de c edintele pozi către toţi cetăţenii cu drept de vot sau de către un corp electoral, preşedintele de enii c tre pr republică nu este subordonat parlamentului. În republica preziden prezidenţială, preşedintele republicii îndeplineşte şi atribuţiile de şef al guvernului. El îi edintele îndepline ef numeşte pe membrii guvernului, care sunt răspunzători numai în fa lui. te r tori faţa Exemplu de republică prezidenţială sunt Statele Unite ale Americii şi mare republ parte a statelor Americii Latine. În forma de guvernământ republican funcţia guvern mânt republicană de şef de stat poate fi îndeplinită fie de către o singură persoană, fie de către un ef îndeplinit ă, c organ colegial. Diferenţa dintre monarhia constituţională şi republică, aşa după cum s putut a mo ă s-a observa, este foarte mic pe când şeful statului, în monarhia constitu mică; eful constituţională, deţine tronul în baza eredităţii, al alegerii, sau al sistemului electivo ine eredit ii, electivo-ereditar, şeful statului într-o republic este un preşedinte, ales totdeauna pe termen scurt, o republică edinte, de popor. Aceste forme „clasice” de clasificare a republicilor trebuie îns privite în însă raport de specificul, de particularităţile organizării interne a fiec particularit rii fiecărui stat, determinate ca atare prin dispoziţiile constituţiei (Puşcă, 2007, p. 100). , Sarcina de lucru 2 Enumeraţi în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente între cele asem i c două forme de guvernământ (republica şi monarhia) guvern3.1.2. Structura de stat Prin noţiunea structurii de stat se înţelege organizarea puterii de stat, în iunea în elege ansamblul ei, în raport cu teritoriul. Structura de stat formează obiect de formeaz cercetare atât pentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul interna constituţional. Dreptul internaţional public este interesat de cercetarea structurii ional. intern ional de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific constă în faptul că ional. constitu ific teritoriul este o baz a organizării puterii, că structura de stat este organizarea bază puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul constituţional reglementeaz relaţiile ional reglementeazăDrept constituţional şi instituţii politice ii 73
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii (Puşcă, 2007, p. 101). Puterea de stat poate fi organizată în mod unitar, pe întreg teritoriul statului sau poate avea o organizare mai complexă, în funcţie de condiţiile istorice concrete de constituire a statului respectiv. Aceste deosebiri stau la baza clasificării statelor în state unitare şi în state federative. Statul unitar sau simplu este acel stat care se prezintă sub forma unei formaţiuni statale unice. În cadrul statului unitar puterea de stat suverană – legislativă, executivă şi judecătorească – este exercitată şi realizată pe plan suprem printr-un organ legiuitor unic, un guvern unic, un organ suprem judecătoresc unic, fiind stabilită, de asemenea, şi o cetăţenie unică a statului. Deşi statul este unitar, teritoriul său este organizat pe plan local într-un număr de unităţi administrative constituite într-o anumită ierarhie (Deleanu, 2003, p. 90). Din punct de vedere istoric, statele unitare moderne au apărut, de regulă, odată cu apariţia şi formarea naţiunii (Franţa, Italia, România). Faptul că statele unitare, în special cele din Europa Occidentală au apărut de la început ca state unitare naţionale, a determinat pe unii autori să afirme că statul unitar se poate forma numai acolo unde există „ca suport o entitate naţională îndeajuns de unificată pentru ca învelişul ei juridic să fie unitar”. Unele state unitare, însă, s-au format înainte ca popoarele de pe teritoriul statelor respective să se fi constituit ca naţiune. Aşa, de exemplu, statele mari din Europa Centrală şi Răsăriteană, ca Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus, s-au constituit din motive de apărare anterior formării naţiunilor pe cuprinsul teritoriului lor. Procesul de formare a naţiunii la popoarele de pe teritoriul acestor state s-a dezvoltat în cadrul statului unitar deja constituit, care a devenit apoi, sub raportul competenţei naţionale, stat multinaţional. Lupta pentru libertate şi independenţă naţională a popoarelor asuprite de către naţiunea dominantă a constituit factorul esenţial care a dus la dezbinarea statelor respective, în locul lor constituindu-se state unitare naţionale. Aşa, de exemplu, din dezmembrarea fostului Imperiu Austro-Ungar în timpul primului război mondial au luat naştere mai multe state unitare naţionale: Austria, Ungaria. Cea mai mare parte a statelor contemporane sunt state unitare. Structura unitară a statului este concepută pe principiul centralizării, ea presupune, un ansamblu unic de instituţii şi puterea de control a autorităţilor centrale asupra autorităţilor locale. Prin urmare, statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului. Exercitarea puterii, din punct de vedere teoretic, presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie. Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele parlamentului şi ale guvernului se aplică unitar pe întreg teritoriul statului. De asemenea, conducerea centralizată presupune şi dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de îndreptare a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale. Într-un sistem centralizat numai organele centrale sunt abilitate să ia măsuri legislative şi administrative pentru întreg teritoriul statului. Centralizarea nu exclude crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc care să faciliteze raporturile centrului cu cei administraţi.Drept constituţional şi instituţii politice 74
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie În condiţiile statului modern nu poate fi pusă în aplicare însă o structură statală unitară concepută pe metode stricte de centralizare, deoarece orice structură unitară rigidă, centralizată presupune lipsa unor verigi intermediare, parţial autonome, între puterea centrală şi destinatarii deciziilor luate de guvernanţi. Sarcina de lucru 3 Argumentează în 10-12 rânduri de ce România este stat naţional, unitar şi indivizibil. Reţinând faptul că o structură statală unitară evocă ideea de centralizare, iar centralizarea absolută nu este posibilă, şi dacă ar fi posibilă s-ar dovedi extrem de periculoasă, singurele corective pot fi „deconcentrarea” şi „descentralizarea”. Deconcentrarea O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de putere, în special de către puterea executivă. După cum am văzut însă, concentrarea puterii şi exercitarea ei în mod centralizat, dacă ar fi posibilă s-ar dovedi extrem de periculoasă. De aceea se recurge la deconcentrarea puterii. Deconcentrarea constă în conferirea unor prerogative decizionale autorităţilor publice locale. Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte din prerogativele sale în beneficiul unor agenţi administrativi locali, urmărind prin aceasta cu prioritate asigurarea eficacităţii administraţiei. Agenţii administrativi locali sunt, de regulă, numiţi de autoritatea administrativă centrală şi au o putere de decizie limitată şi exclusiv administrativă. Autorităţile administrative centrale exercită un control ierarhic asupra activităţii agenţilor locali, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise, atât pentru motive de ilegalitate, cât şi pentru motive de inoportunitate (Deleanu, 2006, p. 176). Potrivit art. 120 din Constituţie:„Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiiledescentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. Pentru realizarea celor trei principii, enunţate în Constituţie, sunt scoase din competenţa puterii centrale anumite probleme de interes local, ce urmează a fi soluţionate de autorităţile locale, pentru că ele, este firesc, cunosc cel mai bine realităţile politice, economice şi sociale din unităţile administrativ-teritoriale,Drept constituţional şi instituţii politice 75
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie precum şi măsurile corespunzătoare ce trebuie luate pentru soluţionarea în mod operativ şi eficient a multiplelor probleme cu care se confruntă. Descentralizarea Descentralizarea constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală colectivităţilor locale de a adopta acte sau decizii, în anumite domenii de activitate. Prin descentralizare sunt scoase din competenţa autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domenii speciale de activitate şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale. Aceste autorităţi (consilii locale şi primari) beneficiază de o anumită independenţă faţă de autoritatea centrală şi acţionează în mod autonom. Autonomia autorităţilor administraţiei publice locale se bazează pe faptul că aceste organisme sunt alese şi nu numite de puterea centrală. Descentralizarea este, la fel ca şi centralizarea, o metodă de organizare şi conducere statală. Ea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele decât guvernantul central şi pot gestiona cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă. Descentralizarea presupune înfiinţarea unor subiecte de drept speciale care beneficiază de autonomie pe plan local sau cărora li se stabileşte o competenţă materială în anumite domenii (Deleanu, 2006, p. 177). Descentralizarea serviciilor publice. Descentralizarea serviciilor publice constă în înfiinţarea pe plan local a unor instituţii investite prin lege cu atribuţii de a desfăşura un anumit serviciu public. Dar asemenea instituţii se află sub controlul de tutelă al centrului, al unor autorităţi publice centrale care desfăşoară şi coordonează aceleaşi activităţi publice, cu acelaşi profil, la nivel central. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că unităţile care înfăptuiesc servicii publice în regim descentralizat beneficiază de autonomie în raporturile cu ministerele de profil, care însă îşi păstrează dreptul de control asupra acestora. Autonomia administrativă locală Autonomia constă în repartizarea puterii de decizie între guvern şi agenţii locali (consilii locale, primari) care sunt într-o anumită măsură independente de puterea centrală. Cu alte cuvinte agenţii locali au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzuraţi sau fără a cere aprobarea guvernului. Această relativă independenţă a autorităţilor administraţiei publice locale constă în faptul că membrii consiliilor locale şi primarii sunt aleşi prin vot universal şi nu numiţi printr-un act administrativ, cum sunt prefecţii. Prerogativele conferite autorităţilor administraţiei publice locale sunt limitate la o „sferă proprie de acţiune” prevăzută de lege. Cu alte cuvinte, autonomia este stabilită pe cale legislativă şi are un caracter pur administrativ. Ca urmare, guvernul va exercita controlul în condiţiile fixate prin lege specială asupra autorităţilor locale şi actelor emise de acestea. Acest control, denumit în doctrina constituţională „control de tutelă” nu permite guvernului să schimbe după bunul său plac deciziile luate la nivel local. Totuşi, autorităţile tutelare au dreptul în anumite situaţii să anuleze sau să suspende actele emise de autorităţile descentralizate în condiţii de ilegalitate sau inoportunitate.Drept constituţional şi instituţii politice 76
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Principiul autonomiei administraţiei locale cunoaşte două forme conjugate, promovate pe temeiul legii fundamentale şi anume: a) autonomia funcţională şi b) autonomia teritorială. Autonomia funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii anumitor servicii publice de a se bucura de o autonomie permanentă în domeniul lor de activitate. Această autonomie funcţională prezintă cel puţin două inconveniente: 1) ea nu este aplicabilă în toate domeniile; 2) nu se află în atenţia partidelor politice. Autonomia teritorială constă în recunoaşterea unei anumite autonomii colectivităţilor locale, care, pe temeiul autonomiei şi în condiţiile legii, se autoadministrează. În doctrina constituţională occidentală se consideră că autonomia locală este una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă. Tot doctrina constituţională, însă, recunoaşte şi unele neajunsuri ale acestui principiu şi anume: autonomia poate avea ca urmare săvârşirea unor abuzuri grave de către funcţionarii cărora li s-au încredinţat conducerea administrativă pe plan local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru; autonomia poate fi, pe de altă parte, o sursă de conflicte economice, sociale, religioase, culturale între unităţile cărora li s-a acordat autonomia. Cel mai grav însă este tendinţa unor unităţi administrativ-teritoriale autonome de a se desprinde de statul unitar pe motive etnice. Atât în teoria şi practica politică, cât şi în dreptul internaţional este acceptată susţinerea că autonomia locală nu se acordă pe baze etnice. Autonomia este legată de un component al teritoriului unui stat, se recunoaşte de către un stat dar nu unor segmente etnice ale populaţiei, ci tuturor locuitorilor cuprinşi într-o unitate administrativ-teritorială. Trebuie subliniat că autonomia unei unităţi administrativ-teritoriale nu se opune alteia, după cum nu poate fi mai largă decât alta, că autonomia presupune supravegherea exercitată de guvernul central, în condiţiile stabilite prin lege specială asupra autorităţilor administraţiei publice locale (Puşcă, 2007, p. 111). Statul federativ sau compus Statul federat sau compus este o formaţiune statală alcătuită din mai multe state membre, în care acestea îşi transferă o parte a atribuţiilor puterii lor de stat asupra statului federativ, păstrându-şi o anumită independentă şi care sunt unite între ele prin raporturi de drept intern. În statul federativ există câte un rând de organe de vârf ale federaţiei, ce au competenţă, în limitele precizate prin Constituţie, asupra întregului teritoriu şi asupra întregii populaţii din federaţie, precum şi câte un rând de organe de vârf ale fiecărui stat membru al federaţiei, care îşi exercită competenţa în raport de teritoriul şi populaţia sa. Persoanele de pe teritoriul federaţiei au o dublă cetăţenie: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia statului membru al federaţiei (Dănişor, 2007, p. 112). Statul federativ este subiect distinct de drept internaţional, în timp ce statele federate se află în relaţii de complementarietate cu statul federativ. Fiecare stat federat are o ordine constituţională proprie, consacrată în constituţia sa. Sub rezerva respectării constituţiei statului federativ, fiecare stat federat are o legislaţie proprie, emanând de la organele sale cu competenţă normativă, are organe proprii legiuitoare, administrative şi de justiţie.Drept constituţional şi instituţii politice 77
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Statul federat este subiect de drept constituţional şi poate fi în anumite limite subiect de drept internaţional, iar teritoriul său constituie o entitate în cadrul teritoriului statului federativ. În condiţiile stabilite de constituţia statului federativ, statul federat participă la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinei constituţionale federative şi a legislaţiei comune. Forma de stat federativă este întâlnită la mai multe state. Aşa, spre exemplu, în continentul american au structură federativă Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina, Venezuela, Mexic etc. iar în Europa sunt state federative Germania, Rusia, Elveţia, Iugoslavia, iar în Asia şi Oceania, India, Australia. Sarcina de lucru 4 Explică în trei fraze ordinea constituţională a statului federativ.3.1.3. Forma de guvernământ a ţării noastre Exprimând tendinţele ce au loc în structura social-politică a societăţii noastre după Revoluţia din decembrie 1989, Constituţia a statuat, în articolul 1, că forma de guvernământ a statului român este republica. Ideea instaurării unei forme de stat republicane s-a afirmat în ţara noastră de la jumătatea secolului trecut, fiind formulată de unele cercuri revoluţionare din 1848. În a doua jumătate a secolului trecut a apărut o impresionantă literatură antimonarhică, mai ales după instaurarea la tron a dinastiei de Hohenzollern în 1866 care a avut un adânc răsunet în mase. Însufleţite de cuvântul înflăcărat al unor gânditori înaintaşi ca Simion Bărnuţiu, Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Constantin C. Bacalbaşa, Al. Gh. Radovici, Alexandru Vlahuţă, Constantin Mille, George Panu, N.D. Cocea, Tudor Arghezi şi mulţi alţii, ideea republicană s-a răspândit în sfere din ce în ce mai largi. După al doilea mondial au apărut statele socialiste care, în majoritatea lor purtau denumirea de republică populară. Pe măsura dezvoltării socialiste, ele şi-au schimbat denumirea în republică socialistă. Înlăturarea monarhiei şi instaurarea formei de stat republicane a fost posibilă în condiţiile create de insurecţia armată, răsturnarea dictaturii militare şi cucerirea puterii prin forţă de către partidul comunist. În aceste condiţii istorice a fost înlocuită monarhia, la 30 decembrie 1947, şi proclamată Republica Populară Română ca formă de guvernământ a statului socialist român. După trecerea a peste patru decenii de dictatură comunistă, Revoluţia din decembrie 1989 a proclamat statul democratic de drept, care are la bază principiul separaţiei puterilor.Drept constituţional şi instituţii politice 78
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie România, stat naţional, unitar şi indivizibil Reglementând forma structurii de stat, Constituţia ţării noastre (art. 1) prevede că România este un stat naţional, unitar şi indivizibil, ceea ce înseamnă că pe teritoriul României conducerea de stat se înfăptuieşte prin intermediul unui singur organ legiuitor, un guvern şi un organ suprem judecătoresc, că membrii societăţii au o singură cetăţenie, iar teritoriul este organizat într-un sistem unic de unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune). Procesul de formare a statului naţional unitar român a început cu dublă alegere a lui Al. I. Cuza, în 1859, ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, când a luat naştere uniunea reală a celor două ţări române. În 1862, creându-se organe supreme unice pentru ambele state, uniunea reală a fost transformată în stat unitar. Constituirea unei formaţiuni statale ca stat unitar depinde de condiţiile istorice concrete, de factorii specifici locali, în rândul cărora o însemnătate deosebită o are ponderea în structura populaţiei şi aşezarea geografică a populaţiei de altă naţionalitate, dar, mai ales, depinde de profunzimea democratismului acelui stat, de modul în care el se preocupă şi rezolvă problema naţionalităţilor conlocuitoare. Existenţa problemei naţionalităţilor în diferite state este rezultatul dezvoltării istorice; această problemă a apărut o dată cu formarea statelor naţionale independente şi este determinată de existenţa în cadrul statelor naţionale a unor populaţii, mai mult sau mai puţin numeroase, de altă naţionalitate. Visul de secole al tuturor românilor de a se constitui într-un singur stat s-a realizat odată cu unirea Moldovei şi Munteniei şi, apoi, a Transilvaniei la 1918, prin hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia. Acest lucru a însemnat pasul hotărâtor spre consolidarea unităţii statului nostru, a suveranităţii sale. Structura de stat unitară naţională a României a fost consacrată în Constituţia din 1923, în cuprinsul căreia (art. 1) se spune că România „este un stat naţional şi indivizibil”. În ceea ce priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia din 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului şi anume: teritoriu, populaţie şi suveranitate. Statul unitar român este rezultatul unui îndelungat proces istoric, constituind încununarea luptei seculare duse de cele mai înaintate forţe ale poporului român, de cărturarii şi marii gânditori ai neamului. Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie, iar forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român. Pe teritoriul ţării noastre, alături de români s-au aşezat şi maghiari, evrei, ţigani, germani, bulgari şi, într- un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi care se bucură de drepturi egale (Puşcă, 2007, p. 118-119).3.2. Teritoriul României. Organizarea administrativă a teritoriului3.2.1. Noţiunea de teritoriu şi natura lui juridică Teritoriul este o condiţie naturală a existenţei statului. Unul din aspectele sub care teritoriul îşi găseşte reflectare în ştiinţa dreptului constituţional îl constituie organizarea sa administrativă. Teritoriul, alături de populaţie, se constituie în raport cu puterea de stat, atât ca factori determinanţi, cât şi caDrept constituţional şi instituţii politice 79
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie factori de condiţionare. Între aceste trei elemente există o strânsă interdependenţă. Teritoriul constituie cadrul geografic în limitele căruia poporul îşi exercită puterea prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Prin teritoriul statului se înţelege partea din globul pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, înălţimea minimă de zbor a sateliţilor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea (Ionescu, 2008, p. 99). Cu privire la natura juridică a teritoriului, atât în orânduirea feudală, cât şi în cea capitalistă, s-au conturat diverse concepţii. O primă concepţie asupra naturii juridice a teritoriului, apărută în orânduirea feudală, a fost cea care a considerat teritoriul o proprietate de drept privat a suveranului, ceea ce ducea la consecinţa împărţirii teritoriului între descendenţii suveranului, la moartea acestuia. Teoriile feudale cu privire la natura juridică a teritoriului, denumite teorii patrimoniale confundau suveranitatea asupra teritoriului cu proprietatea asupra pământului. Mai târziu, în special în scopul de a evita pericolul fărâmiţării teritoriului între moştenitorii suveranului, a fost admisă ideea că acest teritoriu nu este proprietatea privată a monarhului, ci aparţine coroanei care personifică instituţia monarhică sau statul (Deleanu, 2006, p. 364). Victoria revoluţiilor burgheze a determinat şi reconsiderarea concepţiilor feudale asupra naturii juridice a teritoriului. O concepţie care a luat naştere în prima jumătate a secolului XIX-lea a fost aşa numita teorie a teritoriului- obiect. Potrivit acestei concepţii raportul dintre stat şi teritoriu nu ar putea fi considerat ca un imperium, adică un drept de a comanda, căci suveranitatea fiind o autoritate nu se poate exercita decât asupra persoanelor. Or, dreptul statului asupra teritoriului are ca obiect un lucru, ceea ce înseamnă că teritoriul este un obiect al unui drept real de suveranitate. Trebuie precizat însă că deşi dreptul statului asupra teritoriului era considerat un drept real, el nu era asimilat pur şi simplu cu dreptul de proprietate, statul neavând asupra teritoriului toate prerogativele pe care în mod obişnuit le are un proprietar faţă de bunul său, ci doar anumite drepturi limitate. Teoria „teritoriului-obiect” era tributară unei concepţii civiliste, patrimonialiste cu privire la teritoriu. O altă concepţie asupra naturii juridice a teritoriului a fost teoria teritoriului- subiect, în care teritoriul nu mai este privit ca un obiect asupra căruia statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci ca un element constitutiv al personalităţii juridice a statului, alături de populaţie şi de puterea publică. O teorie formulată mai recent în literatura juridică este teoria teritoriului- limită. Această teorie pleacă de la ideea că teritoriul statului nu este nici un drept real al statului, nici o parte componentă a personalităţii acestuia, ci pur şi simplu este un cadru în limitele căruia statul îşi exercită puterea de a comanda voinţele individuale. Statul nu exercită un drept de proprietate asupra teritoriului, ci numai o putere de a comanda asupra persoanelor ce locuiesc în interiorul frontierelor lui. O concepţie apropiată de teoria teritoriului-limită este teoria competenţei. Această teorie, în varianta şcolii normativiste (H. Kelsen), susţine că teritoriulDrept constituţional şi instituţii politice 80
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie statului nu ar fi decât cadrul spaţial, determinat de ordinea juridică internaţională, în care ordinea juridică naţională este autorizată să se aplice. Potrivit părerii lui Kelsen, teritoriul nu constituie decât o „expresie figurată”, deoarece statul poate să-şi exercite „competenţa” şi asupra teritoriului altor state. Rolul teritoriului a devenit şi mai important o dată cu apariţia naţiunilor. Rezultat al traiului în comun de-a lungul mai multor generaţii pe acelaşi teritoriu al unor grupuri umane, naţiunea este strâns legată prin întreaga ei existenţă de pământul pe care s-a plămădit. De aceea, orice încălcare a teritoriului unei naţiuni echivalează cu un atac asupra naţiunii însăşi. Constituţia României proclamă în art. 3 alin.1 că teritoriul statului român este inalienabil. Acest principiu constituţional trebuie conjugat cu cel formulat la art. 2 al legii fundamentale, potrivit căruia„poporul îşi exercită puterea prin organele sale reprezentative” şi că „suveranitateanaţională aparţine poporului”. Integritatea teritoriului, consacrată limpede în aşezământul fundamental al statului nostru, este un corolar al suveranităţii teritoriale a statului, care implică obligaţia pentru celelalte state de a nu-i aduce atingere. Orice modificare a teritoriului făcută prin ignorarea voinţei poporului aduce atingere suveranităţii acestuia, constituind încălcarea flagrantă a normelor şi principiilor dreptului internaţional (Puşcă, 2007, p. 82-85).3.2.2. Organizarea administrativă a teritoriului La început, când statul în formele sale embrionare avea o competenţă teritorială redusă la o cetate sau la o feudă de mică întindere, organizarea administrativ- teritorială nu era necesară. În orânduirea feudală organizarea administrativ- teritorială era înfăptuită în scopul apărării intereselor feudalilor, a privilegiilor lor personale şi a legăturilor de familie. Unităţile administrativ-teritoriale erau formate din teritorii unite pe baza legăturilor personale şi a raporturilor de suveranitate şi vasalitate. Graniţele acestor unităţi se schimbau foarte des şi în cele mai multe cazuri numai oraşele puteau constitui unităţi administrativ- teritoriale în timp ce satele formau, în limitele unui domeniu feudal, sfera teritorială a administraţiei personale a feudalului respectiv. Din timpul lui Alexandru cel Bun şi al lui Mircea cel Bătrân sunt cunoscute în Moldova şi Muntenia unităţi administrativ-teritoriale, ca: judeţul sau ţinutul, oraşul sau târgul şi comuna care au fost create de domnitori în scopuri financiare, juridice sau militare. Reforma administrativă înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 a constituit un progres pentru acel timp, deoarece crea condiţii pentru acordarea unei autonomii mai largi unităţilor administrative locale. Dezvoltarea capitalismului în România în ultimele decenii ale secolului trecut şi primele decenii ale secolului XXI a dus la numeroase modificări ale legii administrative. Astfel, legilor din 1864 – legea comunală şi legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene – li s-au adus 25 de modificări. În urma schimbărilor teritoriale survenite după primul război mondial, ca rezultat al întregirii statului naţional unitar român, împărţirea administrativ-teritorialăDrept constituţional şi instituţii politice 81
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie stabilită în 1864 a fost extinsă şi în provinciile alipite prin legea pentru modificarea administrativă din 24 iunie 1925, căreia i-a urmat legea administrativă din 1929. Aceste două legi menţin ca unităţi administrativ- teritoriale: judeţul, plasa, comunele rurale şi urbane. Prin Decretul-lege pentru organizarea administrativă din 14 august 1938 s-a introdus o nouă unitate administrativ-teritorială: ţinutul. Prin înfiinţarea ţinuturilor, care cuprindeau fiecare mai multe judeţe, întreaga administraţie pe plan local era asigurată de funcţionari numiţi de rege şi de ministrul de interne. În fruntea judeţelor erau numiţi rezidenţi regali. Prin Legea nr. 577 din 21 noiembrie 1940, ţinuturile au fost desfiinţate, revenindu-se la vechea împărţire administrativ-teritorială în: judeţe, plăşi şi comune. Această organizare a rămas în vigoare până la reforma administrativă din 1950, când prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 au fost stabilite ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunea, raionul, oraşul şi comuna. Această organizare administrativ-teritorială s-a considerat a fi un cadru depăşit în raport cu transformările social-economice şi politice ce s-au produs şi la 16 februarie 1968 a fost adoptată Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului României. Potrivit acestei legi, unităţile administrativ-teritoriale sunt: judeţul, oraşul şi comuna.Unităţile administrativ-teritoriale din România În articolul 3 alin. 3 Constituţia stabileşte că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe şi că, în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii. Prin organizarea administrativă a teritoriului se înţelege delimitarea acestuia în unităţi administrativ-teritoriale în scopul unei mai eficiente conduceri de stat şi aplicării principiilor autonomiei locale şi a descentralizării politice. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială alcătuită din oraşe şi comune şi are rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Organele de stat din judeţe au legături directe cu organele centrale de stat. Delimitarea celor 41 de judeţe s-a făcut astfel încât fiecare din acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr aproximativ egal de locuitori şi potenţial economic. Suprafaţa medie a unui judeţ este de aproape 6.100 km2, iar numărul mediu al locuitorilor de peste 450.000. Au fost constituite însă şi judeţe care au o suprafaţă şi un număr de locuitori diferite de proporţiile medii, în funcţie de condiţiile naturale, de starea căilor de comunicaţii şi de legăturile dintre localităţi. În funcţie de importanţa economică, socială şi politică şi de perspectivele de dezvoltare au fost stabilite oraşele reşedinţă de judeţ în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene. În stabilirea oraşului reşedinţă de judeţ s-a urmărit, în general, ca acestea să ocupe o poziţie geografică cât mai centrală pentru a asigura legături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. Oraşul constituie un centru politico-administrativ dezvoltat, cu un potenţial economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc mai ridicat. Oraşele care au unDrept constituţional şi instituţii politice 82
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie număr mai mare de locuitori, un nivel de dezvoltare economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică şi o bogată tradiţie istorică au fost declarate municipii. Municipiul Bucureşti este asimilat, sub aspectul regimului juridic, cu judeţul. Fiind capitala ţării, Municipiul Bucureşti are o organizare proprie, distinctă; este organizat pe şase sectoare. Fiecare sector are un organism propriu care se subordonează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale de stat. Comuna reprezintă unitatea administrativ-teritorială alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice, demografice, de interese şi tradiţii. Satele în care îşi au sediile organele de conducere ale comunei sunt sate de reşedinţă. Potrivit Legii nr. 2/1968, oraşele şi comunele care datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau aşezării lor prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo- climaterice. Staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi administrativ- teritoriale distincte de cele prezentate mai sus. Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001) modificată şi republicată stabileşte posibilitatea formării comunelor din unul sau mai multe sate şi cătune. Sarcina de lucru 5 Formulează trei argumente în favoarea afirmaţiei că actuala împărţire a teritoriului României în judeţe nu mai corespunde stadiului actual de dezvoltare.3.3. Cetăţenia română3.3.1. Natura juridică a cetăţeniei Noţiunea de cetăţenie poate fi examinată în două accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a defini o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi stat. În al doilea rând, noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a caracteriza condiţia juridică a persoanelor care au calitatea de cetăţeni. Această a doua accepţiune este importantă din punctul de vedere al dreptului constituţional. În acest sens, se vorbeşte de „cetăţenia” unei persoane, de „dobândirea şi pierderea cetăţeniei”. Prin urmare, considerând cetăţenia din punctul de vedere al subiectului ei, ea apare ca o situaţie juridică (un statut), termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective şi obligaţii ale unei persoane.Drept constituţional şi instituţii politice 83
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Constituţia, în art. 5 alin.1 precizează doar că:„cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legeaorganică”. Cetăţenia română este reglementată, in extenso, prin Legea nr. 21/1991, (versiune actualizată la data de 14.04.2008) care a abrogat reglementările anterioare. În reglementarea actuală, instituţia cetăţeniei române, nu mai este o instituţie care să aparţină în exclusivitate dreptului constituţional ci este o instituţie complexă care integrează elemente specifice mai multor ramuri ale drepturi. Desigur, cetăţenia este o instituţie, mai ales, de drept constituţional deoarece: a) ea este o expresie a suveranităţii puterii politice. Statul stabileşte statutul juridic al cetăţenilor săi; b) numai cetăţenii români au dreptul de a participe la exercitarea puterii în formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendum-ul, iniţiativa legislativă populară) sau ale democraţiei reprezentative (alegerea şi exercitarea prerogativelor ca membru în consiliul local, ca primar, ca deputat sau senator, ca Preşedinte al României). Mult timp, instituţia cetăţeniei nu a constituit obiect de preocupare şi cercetare în literatura juridică de specialitate. În ultima vreme însă, unele aspecte ale cetăţeniei au suscitat o mai mare atenţie din partea cercetătorilor de drept constituţional. O primă problemă care s-a pus a fost aceea de a şti dacă noţiunea de cetăţenie se aplică numai persoanelor fizice şi bunurilor, ajungându-se la concluzia că este, în sens propriu, aplicabilă numai persoanelor fizice. În doctrina juridică contemporană, unii autori consideră că instituţia cetăţeniei este de domeniul dreptului civil. Această opinie se întemeiază pe unele principii ale dreptului roman şi cele ale dreptului francez unde instituţia cetăţeniei era, până în 1927, reglementată de Codul civil. În doctrina germană s-a dezvoltat teoria formulată de Paul Laband, potrivit căreia, cetăţenia, ca legătură dintre stat şi individ, ar avea natura unui contract tacit sinalagmatic. Criticând această teorie a naturii contractuale a cetăţeniei, alţi autori, printre care şi Paul Negulescu, consideră că acordarea cetăţeniei nu este decât un act unilateral de putere publică, a cărui urmare este faptul că „individul se obligă să facă tot ceea ce statul va voi să-i impună. Statul dă ordine şi cetăţeanul e dator la supunere”, concepţie care nu poate fi acceptată. Nu poate fi acceptată nici concepţia potrivit căreia cetăţenia ar însemna crearea unui statut de supuşenie a individului faţă de stat, exprimat într-un ansamblu de obligaţii pe care statul le impune individului.Drept constituţional şi instituţii politice 84
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Sarcina de lucru 6 Consultând bibliografia indicată la finalul unităţii de învăţare, definiţi noţiunea de cetăţenie, aşa cum este aceasta formulată în legislaţia românească şi în cea comunitară. Instituţia juridică a cetăţeniei nu trebuie însă confundată cu instituţia drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Normele care reglementează cetăţenia stabilesc condiţiile în care unei persoane i se recunoaşte statutul de cetăţean, în temeiul căruia el are toate drepturile şi îndatoririle pe care statul le fixează cetăţenilor săi. Unele drepturi şi îndatoriri privesc în mod exclusiv pe cetăţeni, nu se extind şi asupra unor persoane care nu au statut de cetăţean al acestui stat. Drepturi pe care le au numai cetăţenii români Dreptul de a alege şi a fi aleşi în organele reprezentative ale statului Aceste drepturi sunt prevăzute în art. 36-38 ale Constituţiei din 1991; în Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. De asemenea, numai cetăţenii români pot participa la alegerile pentru funcţia de preşedinte al Republicii şi de primari, precum şi să fie aleşi în aceste funcţii În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale. Dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili liber domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor prevedea în art.20 că numai străinului i se putea ridica sau limita de către Ministerul de Interne dreptul de şedere în România, dacă a încălcat legea română, sau prin atitudinea ori comportarea sa a adus prejudicii interesului statului român. Această dispoziţie legală a fost modificată prin art.19 alin.3 al Constituţiei din 1991, care a prevăzut că expulzarea se hotărăşte de justiţie. În ceea ce priveşte cetăţeanul român, chiar dacă acesta a săvârşit o infracţiune gravă împotriva statului nostru, nu poate fi expulzat.Drept constituţional şi instituţii politice 85
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Dreptul de a ocupa funcţii publice civile şi militare Legea nr. 21/1991 a stabilit (art.1) regula că numai cetăţenii români pot fi admişi în funcţiile civile şi cele militare. O asemenea prevedere era prea severă, de aceea ea a fost parţial abrogată prin art.16 alin.3 al Constituţiei din 1991, care a stabilit că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, adică funcţiile care implică exercitarea puterii de stat, pot fi ocupate de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Prin urmare, funcţiile care nu implică exercitarea puterii de stat pot fi ocupate şi de străini sau apatrizi. Pe de altă parte, se înţelege că cetăţenii români care posedă şi o altă cetăţenie sau nu au domiciliul în România nu pot fi aleşi sau numiţi în asemenea funcţii sau demnităţi publice, civile sau militare. Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constituţia României revizuită, în art. 44 alin. 2 prevede că:„Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de titular. Cetăţeniistrăini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai încondiţiile rezultate prin aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratateinternaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzuteprin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat În relaţiile internaţionale este stabilită, în general, practica în sensul că statul refuză extrădarea propriilor cetăţeni care după ce au comis o infracţiune pe teritoriul altui stat s-au refugiat pe teritoriul lor. Prin Legea nr. 4/1971 s-a prevăzut că nu pot fi extrădaţi cetăţenii români, persoanele fără cetăţenie domiciliate în România şi cei care au obţinut dreptul de azil în ţara noastră. Principiul acestei dispoziţii legale a fost menţinut de Constituţia din 1991, care, în art.19 alin.3, a precizat în plus că: „cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”, ceea ce presupune că cetăţenii românii nu pot fi extrădaţi în nici un caz. Acelaşi articol, alin.3 a mai prevăzut că extrădarea se hotărăşte de justiţie. Dreptul de a fi protejat diplomatic Cetăţenii români, atunci când se găsesc vremelnic sau domiciliază pe teritoriul unui stat străin, iar acolo sunt supuşi unor vexaţiuni din partea organelor acestuia au dreptul de a fi ocrotiţi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României din acea ţară. Obligaţiile pe care le au numai cetăţenii români Obligaţia de fidelitate faţă de ţară Cetăţenii români, titulari de drepturi şi libertăţi, sunt în acelaşi timp obligaţi să îndeplinească şi îndatoririle prevăzute de Constituţie şi legile ţării. Din aceste obligaţii decurge consecinţa că străinii nu pot comite, din punctul de vedere al legii noastre penale, anumite infracţiuni, cum ar fi: trădarea, trădarea prin ajutorarea inamicului şi trădarea prin transmiterea de secrete (art.155, 156 şiDrept constituţional şi instituţii politice 86
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie 157 Cod penal), infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de cetăţenii români sau de persoanele fără cetăţenie domiciliate pe teritoriul României. Cetăţeanul român are dreptul şi obligaţia să-şi apere ţara Cetăţenii români care au împlinit vârsta de 20 de ani, pot fi încorporaţi în condiţiile legii organice. Constituţia revizuită dă o nouă reglementare obligaţiilor militare ale cetăţenilor. În acest sens, textul nu mai prevede obligaţia serviciului militar pentru bărbaţii, cetăţeni români. Se păstrează limitele încorporării între 20-35 de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind în concordanţă cu cerinţele profesionalizării armatei. Din dispoziţiile constituţionale rezultă că stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului. Instituţia cetăţeniei prezintă o importanţă deosebită, ceea ce explică faptul că reglementarea ei se face în primul rând prin normele dreptului constituţional. Importanţa deosebită a cetăţeniei nu poate fi exprimată numai prin forme juridice. Legătura dintre politic şi juridic este atât de puternică, încât dacă am încerca să o privim numai din punct de vedere strict juridic ar fi imposibil. Sarcina de lucru 7 Explică într-un eseu de o pagină de ce obligaţiile cetăţenilor români nu sunt restrictive, ci mai degrabă onorante.3.3.2. Modurile de dobândire a cetăţeniei române În lume, dobândirea cetăţeniei cunoaşte două sisteme: jus sangvinis (dreptul sângelui) potrivit căruia copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi ce au cetăţenia statului respectiv (amândoi sau numai unul) şi jus loci (dreptul locului) când copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. Ultimul sistem are serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească să rămână cetăţean al statului respectiv, el fiind ataşat prin familia lui unui alt stat. În Anglia şi S.U.A., sistemul „dreptul locului” este aplicat sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii pentru copiii străinilor născuţi pe teritoriul lor. Pentru copiii născuţi fie în ţară, fie în străinătate, din cetăţeni ai acestor state, se aplică însă sistemul „dreptului sângelui” (jus sangvinis). În ţara noastră a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, acesta fiind cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii. CaDrept constituţional şi instituţii politice 87
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie ionalitate, urmare, potrivit legii ccetăţeniei române, pot fi deosebite trei moduri în care cetăţenia română poate fi dobândită (prin naştere, adopţie, acordare la cerere), ă dobândit ie, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care ugând i să înlesnească persoanelor care nu s-au născut din părinţi cetăţeni români s se s ăţeni să integreze în societatea românească (Muraru, 2008, p. 124-125) româneascDobândirea cetăţeniei prin naştere eniei Principiul jus sangvinis, adoptat în reglementarea cetăţeniei din ţara noastr dă sangvinis eniei noastră, expresie legăturii profunde şi interne dintre generaţii, statorniciei şi ăturii ii, continuităţii aspiraţ ii aspiraţiilor fundamentale ale generaţiilor de pe teritoriul statului iilor nostru. Legea nr. 21/1991 reglementează în primul rând situa reglementeaz n situaţia cea mai frecventă din punctul de vedere al dobândirii cetăţeniei române prin na cet eniei naştere şi anume aceea în care ambii p părinţi ai copilului sunt cetăţeni români, iar acesta s eni s- a născut pe teritoriul statului nostru. În acest sens art. 5 alin. 1 al Legii scut alin. cetăţeniei prevede: „copiii născuţi pe teritoriul României, din cetăţ eniei i cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. eni români” Dând expresie egalit egalităţii dintre sexe şi având drept principiu al dobândirii i cetăţeniei legătura de sânge, Legea cetăţeniei române previne orice ătura cet eniei discriminare de sex în stabilirea acestei legături. Astfel în art. 5 alin. a şi b al leg turi. legii se precizează că sunt cetăţeni români cei care s-au născut pe teritoriul ăscut statului român, chiar dac numai unul dintre părinţi este cetăţ dacă i cetăţean român, precum şi aceia care s ceia s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul ţi dintre ei are cetăţenia română. ăţenia român Legea cetăţeniei române stabileşte în art. 5 alin. ultim că este cet eniei stabile cetăţean român copilul găsit pe teritoriul României, dacă nici unul dintre pă sit dac părinţi nu este cunoscut, pornindu-se de la prezumţia relativă că cel puţin unul dintre p pornindu in părinţi este cetăţean român. Această dispoziţie pare la cea dintâi privire să consacre ean Aceast ie s principiul jus loci, odată ce atribuie cetăţenia română în funcţie de teritoriul de , odat ţie stat, în limitele căruia a fost găsit copilul. Articolul citat însă nu consacr itele că sit consacră principiul jus loci, ci creeaz o simplă prezumţie că copilul s-a nă , creează a născut dintr-un părinte având această cetăţenie, prezumţie care poate fi combătut cu dovada rinte aceast ătută contrară. Această concluzie s desprinde din dispoziţia art.29, potrivit căreia . se , c copilul găsit pe teritoriul României pierde cetăţenia română dacă, până la sit cet ă dac împlinirea vârstei de 18 ani, filiaţia sa a fost stabilită faţă de ambii p filia părinţi de cetăţenie străină, desigur atunci când, potrivit legii naţionale, copilul ă ă, potriv ţionale, dobândeşte cetăţenia părinţilor sau cel puţin a unuia dintre ei. În temeiul ăţenia p in dispoziţiilor legale citate care permit dovada filiaţiei şi, prin aceasta, iilor filia schimbarea cetăţeniei copilului găsit, concluzia care se impune este c art.29 al ăţeniei g sit, că Legii nr. 21/1991 s-a mărginit să creeze o prezumţie, iar nu să consacre s ie, s principiul jus loci. .Dobândirea cetăţeniei prin adopţie eniei adop Potrivit art. 6 al Legii nr. 21/1991, cetăţenia română se dobânde cet dobândeşte de către copilul, cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt ean str ă cetăţeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei eni soluţii legislative se explică prin faptul că instituţia adopţiei, aş cum este ii explic ţiei, aşaDrept constituţional şi instituţii politice ii 88
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie reglementată în ţara noastră, urmăreşte încadrarea cât mai deplină a unui copil în familia adoptatorilor. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă de comun acord, de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. Dacă adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetăţean român, minorul dobândeşte cetăţenia adoptatorului. Articolul 7 al aceleiaşi legi stabileşte că în cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Prin urmare, în situaţia în care adopţia încetează, copilul minor îşi dobândeşte locul în familia sa firească, revenind la cetăţenia pe care a avut-o înainte de adopţia sa. Este necesar să precizăm că prin Legea nr. 11/1990 se stabileşte că, încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti (Muraru, 2008, p. 126). Sarcina de lucru 8 Formulează două argumente pentru care dobândirea cetăţeniei prin naştere sau prin adopţie are valoare juridică imediată.Dobândirea cetăţeniei române prin acordarea la cerere Legea nr. 21/1991 (versiune actualizată la data de 10.02.2010) stipulează un număr de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ persoana care solicită acordarea cetăţeniei române. Astfel, potrivit art.8 din lege, cetăţenia română poate fi acordată, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii: a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani; b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;Drept constituţional şi instituţii politice 89
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie c) a împlinit vârsta de 18 ani; d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor; e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; g) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional. Interpretarea textului ce formulează prima din aceste condiţii conduce la concluzia că suntem în prezenţa a două ipostaze şi anume: prima se referă la situaţia persoanei care s-a născut pe teritoriul României şi domiciliază aici; iar cea de-a doua condiţie se referă la situaţia persoanei care nu s-a născut în România, pentru care se cere un domiciliu de cel puţin 8 ani, respectiv de cel puţin 5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român. Se pune întrebarea dacă condiţiile pentru cel care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie îndeplinite la data depunerii cererii sau la data acordării cetăţeniei. Modul de formulare a dispoziţiilor legii nu permite o altă interpretare, credem noi, decât că aceste condiţii trebuie împlinite la data depunerii cererii de acordare a cetăţeniei. Desigur, neîndeplinirea duratei de domiciliu sau a vârstei de 18 ani, nu împiedică reiterarea cererii la data când aceste condiţii ar fi împlinite. În ceea ce priveşte termenul fixat ca durată a domiciliului, dacă la data depunerii cererii nu era îndeplinit, dar este îndeplinit la data acordării cetăţeniei, nu mai este necesară, după părerea noastră, repetarea cererii. O asemenea cerinţă nu ar fi decât o formalitate în plus, lipsită de obiect. Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă: dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul român; a împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român. Copilul născut din părinţi străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. În cazul în care numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetăţenia copilului. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu este necesar consimţământul părinţilor (Puşcă, 2007, p. 279-281). Potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 21/1991, cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul 2 inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinereaDrept constituţional şi instituţii politice 90
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie ionalitate, acestuia în străină ăinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condi condiţiile prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b), c), d) şi e). zute Pentru a da o reglementare corespunzătoare situaţiilor în care fo corespunz iilor foştii cetăţeni români care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adop şi care cet tere adopţie au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le- fost ridicată o aceast -a fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, legea prevede în art.101 că aceştia pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia român la cetăţenia română, cerere cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu strarea cet i menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 inerea str iile prevă alin. b), c) şi e). Din aceste dispoziţii rezultă că persoana vizată este un fost cetăţ dispoziţ cetăţean român. Fiind vorba de o persoană care a avut odată cetăţenia român calea persoan enia română, redobândirii acestei cet cetăţenii este mai lesnicioasă având în vedere posibilitatea păstrării legăturilor ce au existat între ea şi statul român. turilor exi3.3.3. Procedura acordării cetăţeniei rii cetăţ Aprobarea cererii de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face cet eniei prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza preş ăţenie, propunerilor Comisiei pentru cetăţenie (art. 11). Cererea de acordare sau, dup după caz, de redobândire a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu cet eniei procură specială şi autentică şi va fi însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea ă autentic condiţiilor prevăzute de lege. ăzute Cererile de redobândire sau de acordare a cetăţeniei române se depun la sediul eniei Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pentru persoanele cu domiciliul pe ţionale Cet enie, teritoriul României sau la misiunile diplomatice, sau la oficiile consulare ale României, pentru persoanele care domiciliază, la data cererii, pe teritoriul altor domiciliaz state. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndată Comisiei pentru îndată cetăţenie din cadrul Autorit enie Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Comisia pentru cet cetăţenie verifică îndeplinirea condiţiilor prevă iilor prevăzute de lege pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia român renun ăţenia română. Comisia are activitate permanentă, este formată dintr-un preşedinte şi din 20 de permanent edinte membri, personal din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. al Autorit ăţenie. Preşedintele Comisiei prin rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate edintele rezolu te cererea de acordare sau redobândire a cetăţeniei. În vederea soluţion cet eniei. soluţionării cererii, Comisia poate dispune: completarea actelor, precum şi orice explica din acte i explicaţii partea petiţionarului; solicitarea de relaţii de la orice autoritate; citarea oricărei ionarului; rela ii oric persoane ce ar putea da informa folositoare. informaţii Autorităţile publice sunt obligate să comunice Comisiei dacă de ile s ă deţin date sau informaţii din care rezult că solicitantul nu întruneşte condiţiile legale pentru i rezultă ţiile acordarea cetăţeniei. ăţeniei. Deşi în lege nu sunt prevăzute care sunt actele doveditoare pe care trebuie s le i prev zute să depună solicitantul, considerăm că odată cu cererea trebuie să depun dovada consider ă depună domiciliului şi a duratei lui, a vârstei, a locului de muncă sau a mijloacelor de i munc existenţă, declaraţia de renunţare la orice angajament, obligaţie de fidelitate sau , renun ieDrept constituţional şi instituţii politice ii 91
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie alt legământ faţă de un stat străin, cuprinzând şi menţinerea de luare la cunoştinţă a conţinutului jurământului şi angajamentul de a-l depune. După examinarea cererii, Comisia va întocmi un raport pe care-l va înainta preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, după caz, care se comunică solicitantului. Cetăţenia română se dobândeşte la data depunerii jurământului de credinţă. Jurământul de credinţă se depune în şedinţă solemnă în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei 2 vicepreşedinţi ai autorităţii delegaţi în acest sens. Persoanele care au obţinut cetăţenia română cu menţinerea domiciliului în străinătate, vor depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază. Jurământul de credinţă are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României.” După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie română, care va fi întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. În cazul în care persoana care a obţinut cetăţenia română a depus jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază, certificatul de cetăţenie română va fi eliberat de şeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular respectiv. Persoana care decedează înaintea depunerii jurământului de credinţă faţă de România este recunoscută ca fiind cetăţean român, la cererea succesorilor săi legali, urmând a fi eliberat certificatul de cetăţenie de către Comisie. Conform art.21 din Legea nr. 21/1991, dovada cetăţeniei române se face cu cartea de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, paşaportul sau certificatul constatator. În trecut, un prim sistem de probaţiune a cetăţeniei a fost cel întruchipat prin aşa zisa posesiune de stat, constând în aceea că în probarea cetăţeniei se putea recurge la mijloacele de drept comun, pentru dovedirea unor circumstanţe constante şi neîndoielnice, care să evidenţieze că persoana s-a comportat întotdeauna ca cetăţean român. Posesiunea de stat a cetăţeniei române nu era, evident, un mod de dobândire a acestei cetăţenii, ci un mod de dovedire a ei. Şi în situaţia în care era dovedită, posesiunea de stat nu constituia decât o simplă prezumţie de naţionalitate, care putea fi distrusă prin proba extraneităţii persoanei. Prima dovadă scrisă a calităţii de cetăţean român a fost actul de încetăţenire şi diploma emisă în baza lui persoanei încetăţenite. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani, vârstă la care se eliberează cartea de identitate, se dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit de buletinul ori cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi. Dacă copilul esteDrept constituţional şi instituţii politice 92
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie înscris în buletinul de identitate sau paşaportul unuia din părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare din aceste acte. Dacă dovada cetăţeniei copilului până la vârsta de 14 ani nu se poate face în condiţiile de mai sus, dovada se va putea face cu certificatul eliberat de organele de evidenţă a populaţiei. Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naştere. În străinătate, actul valabil de trecere a frontierei emis de autorităţile române face dovada că titularul său este cetăţean român, afară de cazul în care acest act cuprinde o menţiune contrară. În caz de nevoie, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate. În caz de pierdere a cetăţeniei române sau de plecare definitivă din ţară, actul de identitate se predă de către titular celui mai apropiat organ de poliţie. De asemenea, actul de identitate se predă de către găsitor în termen de 48 de ore organului de poliţie, iar în caz de moarte a titularului său, organului de stare civilă, care are obligaţia să-l remită organului de poliţie cel mai apropiat, în termen de 30 de zile. În situaţia în care o persoană de cetăţenie română a comis o infracţiune, actul de identitate se reţine pe timpul arestului preventiv, al executării pedepsei privativă de libertate, cât şi pe timpul internării în institute speciale de reeducare sau instituţii de ocrotire ori medicale. Interdicţia aplicată unor persoane de a se afla în anumite localităţi nu duce la reţinerea actului de identitate, ci doar la menţiunea făcută în acest sens în buletin, de către organele de poliţie. Cu toate că, aşa cum rezultă din textul Legii cetăţeniei române, dovada cetăţeniei române se face cu cartea de identitate, paşaportul sau certificatul constatator, nu poate fi exclusă ipoteza ca, provizoriu, această dovadă să se facă şi prin adeverinţă de identitate, din moment ce, până la eliberarea unei noi cărţi de identitate, persoanelor care au pierdut, li s-a deteriorat, distrus sau sustras actul li se eliberează asemenea adeverinţe. Pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate, dovada cetăţeniei se face la cerere de către misiunile diplomatice sau consulare. Sarcina de lucru 9 Identifică motivele pentru care acordarea cetăţeniei la cerere este pretext de dispută diplomatică.Drept constituţional şi instituţii politice 93
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie3.3.4. Pierderea cetăţeniei române Când am examinat modul de dobândire a cetăţeniei române am amintit şi efectele pe care schimbările produse ulterior în statutul juridic al persoanei le pot avea asupra cetăţeniei; în unele situaţii consecinţa acestor schimbări fiind tocmai pierderea cetăţeniei române. Legea reglementează modalităţile de pierdere a cetăţeniei române şi anume prin: retragerea cetăţeniei române; aprobarea renunţării la cetăţenia română; în alte cazuri prevăzute de lege. Modalităţile de pierdere a cetăţeniei române au întotdeauna la bază un act juridic individual, emis de organul de stat competent; în unele cazuri, pierderea cetăţeniei române produce efecte nu numai faţă de persoana în legătură cu care acel act a fost emis, ci şi asupra descendenţilor ei, în condiţiile prevăzute de lege.Retragerea cetăţeniei române Articolul 24 al Legii nr. 21/1991 stabileşte că cetăţenia română se poate retrage persoanei care este aflată în străinătate: a) săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; b) se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) dacă a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; d) este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. Din enunţarea ipotezelor de pierdere a cetăţeniei române rezultă că retragerea cetăţeniei române are un caracter strict personal şi operează sub titlul unei sancţiuni. Caracterul strict personal al acestei măsuri şi natura ei sancţionatorie rezultă din precizările făcute în art. 25 al legii, unde se arată că pierderea cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia. Sancţiunea retragerii cetăţeniei se dispune de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie prin ordin la propunerea Comisiei. Trebuie precizat că această sancţiune nu operează de iure, rămânând la aprecierea organului de stat aplicarea sau neaplicarea sancţiunii retragerii cetăţeniei române. Analizând situaţiile ce pot conduce la aplicarea acestei sancţiuni, rezultă că unele din ele vizează o persoană, cetăţean român, ce se găseşte în străinătate, pe când altele vizează persoane care au obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase. Faptele descrise în art. 24 al Legii nr. 21/1991 de natură să conducă la retragerea cetăţeniei române trebuie să constituie manifestarea unei conduite ilicite. Conduita ilicită se poate săvârşi, sub aspect material, fie printr-o acţiune constând în comiterea unui fapt prohibit, fie prin omisiunea săvârşirii unei fapte prescrise de lege ca obligatorie. Atât acţiunea cât şi inacţiunea trebuie săDrept constituţional şi instituţii politice 94
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie fi fost săvârşite cu vinovăţie. Vinovăţia este starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării ordinei de drept. Ea exprimă atitudinea sa psihică negativă faţă de interesele şi valorile sociale proteguite prin normele juridice (Muraru, 2008, p. 129-131).Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării la cetăţenie Potrivit art. 26 al Legii nr. 21/1991, pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani. Textul legii înscrie unele condiţii speciale pentru ca cererea de renunţare la cetăţenia română să poată fi primită şi anume: a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. Cel care solicită renunţarea la cetăţenia română trebuie să îndeplinească cerinţa de a nu avea de executat o pedeapsă penală, ca şi aceea de a nu fi învinuit sau inculpat într-o cauză penală. Din textul legii rezultă că nu se pune condiţia ca persoana respectivă să nu fi fost niciodată învinuită sau inculpată într-o cauză penală sau să nu fi executat vreodată o pedeapsă penală. Este socotit inculpat persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. O altă cerinţă a legii pentru persoana care solicită renunţarea la cetăţenia română este aceea de a nu avea obligaţii patrimoniale faţă de persoane fizice sau juridice din ţară. Din articolul 26 lit. b al Legii cetăţeniei române rezultă că executarea obligaţiilor patrimoniale priveşte numai obligaţiile faţă de creditorii din ţară, nu şi obligaţiile faţă de state străine sau persoane juridice şi fizice aparţinând altor state, cu sediul sau domiciliul pe teritoriul acestora. Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Totuşi, în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, minorul pierde cetăţenia română o dată cu părinţii săi, iar dacă aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care numai unul din părinţi este cunoscut sau în viaţă. Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani şi se cere consimţământul.Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române În cadrul modalităţilor de dobândire a cetăţeniei române s-a examinat ipoteza, reglementată de lege, prin care străinul adoptat de un cetăţean românDrept constituţional şi instituţii politice 95
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie dobândeşte pe această cale cetăţenia română. De această dată se are în vedere ipoteza în care copilul, cetăţean român, este adoptat de un cetăţean străin şi pierde cetăţenia română pe această cale. Art. 28 din Legea cetăţeniei române prevede că copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă adoptatorul solicită în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetăţeniei adoptatorului de către cel adoptat. Deşi legea, în principiu, admite şi adoptarea majorului, dacă acesta a fost crescut în timpul minorităţii sale de către adoptator, Legea cetăţeniei române derogă de la acest principiu, stabilind că numai minorul cetăţean român pierde această cetăţenie, în cazul adopţiei sale de un cetăţean străin. Aceasta înseamnă că majorul cetăţean român, dacă ar fi adoptat de un cetăţean străin nu pierde cetăţenia română. Legea prevede ca adopţia să se facă de un cetăţean străin. De aici rezultă că adopţia unui minor cetăţean român nu poate fi înfăptuită de o persoană fără cetăţenie. Art. 28 alin. 2 al Legii cetăţeniei române prevede că, în cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. În situaţia copilului găsit pe teritoriul statului român, acesta pierde cetăţenia română dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la cetăţenia română Legea reglementează modalităţile de retragere sau, după caz, aprobarea renunţării la cetăţenia română, modalităţi care au întotdeauna la bază un act juridic individual, emis de organul de stat competent. În unele cazuri, retragerea sau aprobarea renunţării la cetăţenie produce efecte nu numai faţă de persoana în legătură cu care acel act a fost emis, ci şi asupra descendenţilor ei, în condiţiile prevăzute de lege. Art. 30 al Legii 21/1991 stabileşte că preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, retragerea sau, după caz, aprobarea renunţării la cetăţenia română, pe baza raportului Comisiei pentru Cetăţenie făcut potrivit procedurii prevăzute pentru acordarea cetăţeniei. Din reglementarea cadru rezultă că retragerea cetăţeniei române se poate dispune la sesizarea, în scris, a Comisiei pentru Cetăţenie de către orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru retragerea cetăţeniei, având obligaţia să producă dovezile de care dispune. Sesizarea trebuie să se refere la una din ipotezele de retragere a cetăţeniei române persoanei care: a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;Drept constituţional şi instituţii politice 96
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; d) este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. Din economia textului de lege rezultă caracterul dispoziţiei Guvernului Român de retragere a cetăţeniei, dar noi considerăm că o astfel de măsură nu poate avea decât un caracter strict personal şi operează sub titlul unei sancţiuni. Examinând situaţiile ce pot conduce la aplicarea acestei sancţiuni, rezultă că unele din ele vizează pe cetăţeanul român, ce se găseşte în străinătate, pe când altele vizează pe cetăţeanul român aflat în ţară. În acest mod, retragerea cetăţeniei române nu poate afecta obiectiv decât persoana aflată care se face vinovată de fapte ostile faţă de statul român. Sancţiunea retragerii cetăţeniei române poate afecta atât o persoană aflată în străinătate, cât şi o persoană ce se găseşte în ţară, atunci când fapta imputată priveşte dobândirea cetăţeniei române în mod fraudulos sau când persoana respectivă a dobândit o cetăţenie străină fără să fi solicitat în prealabil aprobarea renunţării la cetăţenia română, ori, deşi făcută, cererea nu a fost aprobată. Faptele descrise în art. 24 din lege de natură să determine retragerea cetăţeniei române trebuie să constituie manifestarea unei conduite ilicite. Sub aspect material, conduita ilicită se poate săvârşi fie printr-o acţiune constând în comiterea unui fapt prohibit, fie prin omisiunea săvârşirii unei fapte prescrisă de lege ca obligatorie. Atât acţiunea cât şi inacţiunea trebuie să fi fost săvârşite cu vinovăţie. Cetăţenia română se pierde, în condiţiile arătate, pe data emiterii ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. În ceea ce priveşte renunţarea la cetăţenie, legea prevede în art. 30 că cererea de renunţare se depune la secretariatul tehnic al Comisiei din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie care va proceda după aceleaşi norme stabilite pentru cererile de acordare a cetăţeniei române. Pierderea cetăţeniei române prin retragere sau aprobarea renunţării la aceasta are loc la data publicării în Monitorul Oficial al României a ordinului ministrului justiţiei. În capitolul VII, intitulat Dispoziţii finale şi tranzitorii, Legea nr. 21/1991 conţine prevederi potrivit cărora sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care au dobândit şi păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare. Cererile privind acordarea cetăţeniei şi aprobarea renunţării la cetăţenie sunt supuse unei taxe prevăzute de lege. Prin derogare de la aceste prevederi, redobândirea cetăţeniei de către foştii cetăţeni români care, înainte de 22 decembrie 1989, au pierdut cetăţenia din diferite motive, este scutită de plata taxelor consulare. Persoanele cărora li s-a acordat cetăţenia română, au toate drepturile şi libertăţile, precum şi obligaţiile prevăzute prin Constituţie şi legile ţării pentru cetăţenii români.Drept constituţional şi instituţii politice 97
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie ionalitate, Dubla cetăţenie. Legislaţia română de după 1989 permite dubla cet cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în a cet eni perioada 1944-1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia 1989 grani rii română. Legea nr. 21/1991 stabileşte că foştii cetăţeni români, care înainte de eni 22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive o pot cet redobândi la cerere. Menţionăm faptul că statele în general nu agreează dubla cetăţenie în statele m c ăţenie unitare pentru că aceast situaţie poate genera implicaţii nedorite (Pu ă această ii (Puşcă, 2007, p. 296). Străinii şi apatrizii. Pe teritoriul ţării noastre există persoane care nu au i apatrizii calitatea de cetăţeni români. Aceste persoane cu cetăţenie stră ăţeni cet enie străină sau fără cetăţenie, se bucură de toate drepturile garantate de Constituţia ş legile ţării enie, ţia şi noastre, fiind lipsite numai de drepturile specifice condiţiei de cetăţ condi iei cetăţean român. Străinii în România sunt persoanele care au cetăţenia altui stat. În ţara noastră inii cet enia există şi persoane fără cetăţenie care se numesc apatrizi. i fă Situaţia unei persoane de a nu avea nici o cetăţenie poate fi consecin unor nei cet enie consecinţa împrejurări diverse. Astfel, este posibil ca unei persoane să i se fi retras ri să cetăţenia de un stat fără ca ea să dobândească cetăţenia altui stat. La fel este enia f enia cazul cetăţeanului străin căruia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenie, dar nu a eanului str ăţenie, obţinut cetăţenia română. enia român Cetăţenia de onoare. Cetăţenia română cu titlu de „cetăţean de onoare” se enia ean poate acorda unor str străini pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române, de către Parlamentul României, la propunerea Guvernului, fără nici o ătre f altă formalitate. Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucur de cet enia bucură toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia enilor excep dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică. Încheind unele consideraţii asupra cetăţeniei române ţinem să înveder considera ă învederăm că, dincolo de rigiditatea formelor juridice care înserează conţinutul şi formele de însereaz inutul ş manifestare a calităţii de cetăţean român, titlul de cetăţean român constituie calităţ ean întruchiparea desăvârşită a omului care, prin legatul spiritual faţă de străbunii desă noştri, îşi consacră întreaga energie binelui şi prosperităţii neamului românesc. i ii Rezumat Teritoriul statului român organizat în judeţe, oraşe şi comune este i efectul unei deveniri istorice a textelor constituţionale şi se explic prin constitu i explică forma de guvernare de la un moment dat. În corelaţie nemijlocit cu corela ie nemijlocită teritoriul este cetăţenia dobândită prin naştere, adopţie sau repatriere, cet ie dar şi la cerere, în cazuri speciale. Aspectele juridice ale pierderii i juridice cetăţeniei, inclusiv ale renunţării la aceasta, sunt şi ele precizate de eniei, renun i legislaţia română. ia românDrept constituţional şi instituţii politice ii 98
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie ionalitate, Teste de autoevaluare 1. Monarhia este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea guvern ăreia atribuţiilor de şef de stat revin: iilor ş a. unei persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare; regul b. unei persoane desemnate prin alegere; c. unui grup de persoane. 2. În cadrul monarhiei limitate puterile de care dispunea monarhul erau puterile îngrădite legal de: dite a. constituţie; b. parlament; c. popor. 3. Republica preziden prezidenţială este acea formă de guvernământ în cadrul c mânt căreia preşedintele: a. are o poziţie egală cu parlamentul; ţie egal b. are o poziţie superioară parlamentului; ie superioar c. are o poziţie inferioară parlamentului. ie inferioar 4. Care din următoarele state au structură federativă? urmă a. Argentina, Venezuela, Franţa; b. Statele Unite, Canada, Germania; c. Rusia, Elveţia, România. ţia, 5. Care din următoarele acte normative au desfiinţat „ţinutul” ca unitate urmă inutul” administrativ- -teritorială? a. Decretul-lege pentru organizarea administrativă din 14 august 1938; lege administrativ b. Legea 577 din 21 noiembrie 1940; c. Legea nr.5 din 6 septembrie 1950. egea Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare spunsuri întreb 1.a; 2. a; 3. a; 4. b; 5. b Bibliografie minimală minimal Deleanu, Ion (2006). Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi dreptul comparat. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 101-124; pp. 364-181. . Bucure Iancu, Gheorghe (2007). Tratat de drept constituţional. Ediţia a IV revizuită şi ia IV-a completată. Bucureş Lumina Lex, pp. 235-246. şti: Ionescu, Cristian (2008). Tratat de drept constituţional. Ediţia a 2-a. Bucure Bucureşti: C. H. Beck, pp. 98-104; 120-146; 655-664. 104; 120Drept constituţional şi instituţii politice ii 99
    • Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie Muraru, Ioan, Tănăsescu, Simina (2008). Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia 13, vol. I. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 114-134. Puşcă, Benone, Puşcă, Andy (2007). Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, pp. 71-120; 262-299.Drept constituţional şi instituţii politice 100