Foamea1

337 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
337
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
17
Actions
Shares
0
Downloads
1
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Foamea1

  1. 1. FOAMEA. Spre sfârşitul lunii mai 1973, la Institutul Politehnic dinChişinău erau gata ca să fie deplasate în diferite zone ale UniuniiSovietice detaşamente de studenţi, pentru a construi diferite obiectivede producere ori de menire socială. Cum era primit, primii plecau aşa zişii „kvartirieri”, undetaşament de vre-o zece studenţi mai experimentaţi, ca să pregăteascăcondiţiile de trai şi volumul de lucru pentru tot detaşamentul, caresosea după ce dau sesia de vară. Printre „kvartirieri” eram şi eu cu prietenul meu Jora Grosu.Aşa am ajuns în Kazahstan, regiunea Kzâl-Orda, raionul Kazalinsk, înpustiurile Kara-Kum. Nu departe de Marea Aral. Cu ruşine, darnăscut pe malul Dunării, nu departe de Marea Neagră, eu prima datăm-am scăldat în mare anume acolo, în Marea Aral. La douăzeci şipatru ani! Când a sosit detaşamentul, totul era gata de activitate. Amfost numit brigadier. O parte din membrii brigăzii au fost numiţi deconducerea detaşamentului, iar o parte constituiau prietenii mei.Construiam case de locuit pentru ciobanii nomazi. Carcasul din lemn,împrejur stuf lipit cu lut. Acoperit cu ardezie. Asta era toată casa. La început de septembrie ne-am întors în Chişinău. Amcâştigat bine. Mai mult de trei mii de ruble fiecare. Ce sumă mare eraasta, ştiu acei care au apucat perioada ceia. Eram o brigadă unită. Acolo, în Kazahstan, am hotărât ca laîntoarcere, ne ducem cu toţii la restaurant. Pe timpurile cele săcomanzi o masă la restaurant era o problemă. Locurile erau ocupatecu o săptămână – două înainte. La sosirea în Chişinău, ca şi înKazahstan, toate problemele le hotăram eu. Am hotărât şi problema curestaurantul. Am dat administratorului ciubuc, şi am angajat o masăde zece oameni, la restaurantul hotelului „Naţional”. În brigadă erau doi colegi de ai noştri din grupele paralele.Valera Petrov şi Saşa Kocervinskii. Erau băieţi de treabă, munceaucinstit. Au mers şi ei în restaurant. Alături de masa noastră, se aşezase patru bărbaţi şi odomnişoară, africanos. Băieţii noştri invitau domnişoara la dans. N-arefuzat la nimeni. Am invitat-o şi eu, cu gândul, că ocazie să dansez cu
  2. 2. o negritoasă poate n-o să mai am în viaţă. Aşa şi s-a întâmplat. Cândîi mulţumeam de dans ea zicea numai”пожeалюуйста”. Mai mult nuştia nimic. Au dansat cu ea şi Petrov, şi Kocervinskii. La un timp Petrovşi Kocervinskii s-au îmbătat aşa de tare, căci Petrov a adormit la masă,iar Kocervinskii a început să strige în gura mare „ Doloi negrov! Zdesirestoran toliko dlea belâh”. Nu eram în stare să-l liniştim. Am fostnevoit să iau măsuri mai aspre ca să-i astup gura. Negrii s-au sculat şifără gălăgie au plecat. S-au dovedit mai deştepţi ca fraţii noştri ruşi.Ne-am cerut noi scuze în locul lui Kocervinskii. Ne temeam de miliţie şi de rectorul nostru, academicianulSergiu Rădăuţan. Dacă vre-un student era luat la miliţie, a doua zi era eliminatdin Institut. Pe atunci să faci studiile la Politehnică era prestigios. După ce i-am aruncat în taxi pe Petrov şi Kocervinskii, ne-amîntors şi am continuat veselia. Am făcut cunoştinţă cu o doamnă dinorăşelul Camenca, din Transnistria. O chema Nadia şi avea treizeci şidoi de ani. A spus că e divorţată şi are doi copii. Soţul era maior demiliţie. Am crezut-o. Pe la orele trei dimineaţa ea a spus: -Mergem la mine. N-o să regreţi. Cu mine o să crezi că ai fostîn rai. Cu taxiul am plecat la Kamenka. Voiam să văd cum e în rai.Era vineri. Până am ajuns, se luminase bine. -La apartament e târziu de mers. Copiii trebuie să plece laşcoală. Hai la mine la serviciu. Lucra bufetieră la o bază auto. Am stat mai mult prin depozit,până s-a eliberat. Nu mai voiam dragoste, nu mai voiam rai! -Scumpul meu, spuse ea, acum plecăm la Senătăuca. Ne ducemla părinţii unei prietene de a mele. Ea merge cu hahaliu ei. A sunat şi a vorbit cu cineva. Am făcut cunoştinţă. Pe domnişoară o chema Anea, iar pehahali, Ivan. Ea lucra conductoare pe autobus. El şofer. -Hai să vezi unde trăiesc. Copiii sunt la mama până luni. Ivancu Anea o să vină şi plecăm împreună. Trăia la etajul întâi, într-un apartament cu trei camere. -Aşteaptă în sală până mă îmbrac. N-a dovedit să spună, căci cineva a sunat la uşă. S-a speriat. -A venit soţul! Ascunde-te după perdele! M-am ascuns. A intrat soţul. Într-adevăr, maior de miliţie.
  3. 3. -Am venit în fugă să iau nişte documente. Sunt de serviciupână mâine seara. Te sărut. Peste două minute s-a dus. Am ieşit din ascunzişi. Erasperiată. -Dacă te vedea soţul, ne ucidea pe amândoi. -Spuneai că eşti divorţată! -Am minţit, spuse ea şi lăsă ochii în jos. Au venit Anea şi Vanea. Cu autobusul am ajuns în Senătăuca. Părinţii Anei erau gospodari. Anea era unica fiică. Dar dupăcâte am înţeles, iubea mult bărbaţii. Şi părinţii, ca s-o mărite, eraugata la tot. Am fost primiţi ca cei mai scumpi oaspeţi. Se vede că Nadia, pecare părinţii o ştiau bine, la recomandat pe Vanea ca logodnicul Anei.Se purtau aşa, de parcă nu ştiau că Nadia e măritată. Ce a fost în noaptea ceea, e greu de redat. Într-adevăr am fostîn rai! Nici până la Nadia, nici după, n-am mai avut aşa ceva! A doua zi după amează, Anea, Vanea şi Nadia m-au rugat sămă duc cu ei la horă. Am refuzat categoric. Îmi era ruşine să mergalături cu o femee mai în vârstă ca mine. Aveam impresia că toţi măarată cu degetul. În seara ceea, în restaurant, eram puţin ameţit, şi n-am văzut această diferenţă. La stăpâni era în ospeţie un verişor. Am intrat în vorbă cu el.Era un bărbat inteligent, trecut de şaizeci de ani. Pe atunci credeam întot ce spuneau comuniştii. Eram devotat cauzei marxism-leninismului. Stăpânii au gătit o masă încărcată cu de toate, ca la moldoveni.Am băut puţin rachiu de casă, făcut de stăpân. Era gustos. Oaspetelui,pe care îl chema Nicolai Ivanovici, la un timp i s-a dezlegat limba.Când nu ştiu a câta oară l-am numit Nicolai Ivanovici, s-a uitat la mineşi a spus: -Eu nu-s Nicolai Ivanovici, dar domnul Nicolae. Am rămas surprins. Nu auzisem de aşa adresare. Chiar şiromânii, programele de televiziune a cărora le prindeam la Ismail, lapărinţi, ziceau tot „tovarăşi”. Nu ştiam ce să spun. Se lăsase o tăcereprofundă. A spart-o Nicolai Ivanovici. -M-am născut la Camenca, Transnistria, în 1910. Tot acolo mi-a trecut şi tinereţea. Am fost martor cum bandele tovarăşuluiKotovskii, jefuiau ţăranii, luau grâul, popuşoii, caii, vacile, alergaudupă găini, cum arătau comuniştii în filmele lor, că chipurile aşaalergau nemţii. Care ascundea ceva pentru copiii, ce mureau de foame,
  4. 4. era împuşcat pe loc. Kotovskii, acest „erou” al comuniştilor, iubeasingur să execute. Fiind un ţintaşi prost, se apropia cât mai aproape dejertfă. Împuşca din mauzer. Dacă ţăranul nu murea deodată, lua armaşi cu baioneta îl străpungea de zeci de ori, până jertfa nu se mai mişca. -Ce vorbeşti mata, Nicolai Ivanovici! Tovarăşul Kotovskii esteerou al războiului civil. Că era comunist, că-i apăra pe ţărani,jandarmii ţarişti l-au băgat la puşcărie! -Cum apăra el ţăranii, v-am povestit, spuse cu dispreţ N.I. -Aşa am învăţat la şcoală. -Propagandă comunistă. În puşcărie a stat, ai dreptate, căciera tâlhar de drumuri mari. Avea autoritate la bandiţii din Odesa. Încercul lor era cunoscut sub porecla „Kot” Îi jefuia pe toţi la rând.Scotea ultima cămaşă de pe ţăran. Am rămas uimit de cele auzite. Eram educat în eroismulmincinos comunist. Nu înţelegeam că comuniştii iau făcut eroi pe toţihoţii, ucigaşii, tâlharii de drumuri mari şi alţi aventurişti. -De ce dară agenţii români l-au ucis? -Cine? Cine? -Spionii români. -Cui trebuia prăpăditul cela? -Cum cui? Poporului sovietic! Dacă era viu tovarăşulKotovskii, răscoala de la Tatar-Bunar era să aibă succes. TreceaNistru cu brigada lui şi susţinut de basarabeni, elibera Basarabia. -Rebeliunea a fost organizată şi finanţată de OGPU-ul sovietic,care a lansat un desant maritim la Tatar-Bunar, alcătuit din persoanespecial pregătite. -Cum aşa? -Dar eroul tău, banditul Kotovskii, a fost împuşcat deadjutantul său, cu soţia căruia Kotovskii făcea dragoste. O făceadeschis, nu-i păsa de nimeni, de nimic. Ca toţi bandiţii! Creerii mei, plini de propagandă comunistă, nu voiau să seîmpace cu aşa lămurire. Pământul fugea de sub picioarele mele! Sedestrăma acel ideal, format ani de zile, idealul pentru care eram gatasă-mi sacrific viaţa. M-am sculat şi m-am dus în camera. Dar gândurile, gândurilegrele de cele auzite, nu mă lăsau. Analizam din nou şi din nou tot ce amauzit. Comparam cu realitatea, cu ceia ce am auzit şi de la tata. Tataspunea fără frică, că cei mai mari hoţi şi mincinoşi sunt comuniştii şipreoţii. Aşa şi a murit anticomunist şi antisovietic. Fiei ţărna uşoară!
  5. 5. De gândurile grele m-a salvat Nadia, care s-a întors de la horă.Era cu o dispoziţie bună. -Am avut succes la flăcăi, spuse ea râzând, dar tu de ce eştitrist? S-a întâmplat ceva? -E în ordine -Atunci hai să cinstim! Am băut cu ei la rând. Dar nu mă îmbătam. Am uitat că lunitrebuie de dus la antrenament. Boxul iubeşte cap limpede şi vigoare încorp. Nadia, căreia începusem să-i plac, voia special să mă îmbete.Nu-i plăcea starea mea. Duminică s-a repetat ziua de sâmbătă. Iarăşi Nadia şi prietenaei s-au dus în centru. Şi iar eu nu m-am dus. Tot din pricina ceia! Voiam să mai aud ceva nou de la Nicolai Ivanovici. Nu mi se dalimba să-i zic „domnul”. Nu era obişnuit pe atunci. Aceiaşi masă bogată, acelaşi rachiu de casă. Toţi aveaudispoziţie bună. -Nicolai Ivanovici! m-am adresat eu, de ce sunteţi singur? Undee soţia? Copiii? S-a lăsat o tăcere profundă. Stăpânii s-au uitat dojenitor lamine. La Nicolai Ivanovici s-a ivit o lacrimă în ochi. Am înţeles că amatins o temă interzisă. Nu ştiam cum să ies din această situaţie. -Scuzaţi! N-am ştiut. Şi iarăşi tăcere. Mă uitam la N. I. şi vedeam frământărilesufleteşti ale acestui om, pe care nu-l cunoşteam, dar pe care voiam să-lcunosc. Avea ceva de spus, dar amintirile grele nu-i dau voie să spună,să-şi uşureze inima. Tăceam şi eu. Vinovat de tot ce se petrecea aici. În sfârşit N. I. a spart tăcerea. S-a întors spre mine, a şterslacrima cea trădătoare de pe obraz, s-a mai uitat undeva deasupracapului meu. -Dacă am ajuns până aici, vă povestesc ce s-a întâmplat. Ca săştii tinere, cine sunt ruşii şi comuniştii. Pentru noi, moldovenii, asta-iuna şi aceiaşi. M-a mirat bărbăţia şi îndrăzneala acestui om. Să spui petimpul cela ceva rău de comunişti ori să-i numeşti pe ruşi ocupanţi, eraegal cu sinuciderea. Câţi martiri ai neamului nostru au înfundatpuşcăriile pentru o vorbă nu aşa spusă! -Eram patru copii la părinţi, începu el povestirea, după jafurilebandiţilor lui Kotovskii, au mai dat şi alte bande bolşevice. Au luat tot
  6. 6. ce mai rămăsese. Munceam din noapte până în noapte. Pe pământulnostru şi la cei bogaţi. Numai pentru mâncare. Asta acum comuniştiispun că apărau interesele celor săraci, şi luptau contra celor bogaţi.Atunci procedau invers. Jefuiau pe cei săraci, şi îi protejau pe ceibogaţi. Conducătorii bandelor bolşevice se opreau la casele celorbogaţi. Şi împreună cu ei beau şi chefuiau zi şi noapte. Prindeau femeişi fete tinere, şi îşi băteau joc de ele. Erau violate şi aruncate în stradă.Unicul drum ce le rămânea acestor femei, era drumul spre Nistru, săse înece. -Nu cred. Nu putea partidul nostru comunist să permită aşaceva! -Toţi bandiţii aceea erau comunişti. Cine era în stare să leinterzică? -Secretarul de partid, de pildă. -Secretarul raional de partid era Ivan Bolbocean. Cu greu citeape silabe. Nu ştia să scrie. El şi îşi bătea cel mai mult joc de femei şifete. Era din banda lui Kotovskii. Care încerca să spună ceva, era datpe mâna la cechişti. Şi murea undeva prin Gulagurile sovietice. Cândmergea pe drum, doamne fereşte să nu-şi scoată cineva căciula. Nu seuita cine-i. Singur îi bătea. Ori îl da pe mâinile miliţionerilor, care îlbăteau şi mai tare, ca să se manifesteze faţă de secretar. -Ce vorbiţi dumneavoastră? Nu se poate aşa ceva! - Mai bine taci şi ascultă. Aşa a fost! întră în vorbă şi stăpânulcasei, noi ştim, a confirmat şi soţia. Peste mine parcă căzuse cerul! Nu înţelegeam nimic, de parcăN. I. vorbea în altă limbă. Conştiinţa mea nu primea aşa ceva, nu seîmpăca cu cele auzite. Două ore a povestit N. I. tragedia familiei sale. M-am întors înChişinău, dar această istorie mult timp nu mi-a dat pace. Totuşi eramconvins că N. I. n-are dreptate. Mai târziu, când am fost aruncat desoartă în lumea largă, începuse-mi să-mi dau seama de cele ce sepetreceau în jur, am înţeles: N. I . a avut perfectă dreptate. Primul lucru pe care l-am făcut, când m-am întors dindeplasarea în Asia Mijlocie, am plecat la Camenca. Am vrut să-l găsescpe domnul Nicolae, să-mi cer iertare de la el. Trecuse unsprezece ani.Dar totuşi speram să-l văd, să-mi curăţ sufletul, să mă închin în faţaacestui om, care a trecut prin clipe grele în viaţă, dar nu s-a temut săspună adevărul.
  7. 7. Am întârziat… Domnul Nicolae murise cu doi ani în urmă. Demulte ori voiam să pun pe hârtie istoria acestui Om. Sunt inginer deprofesie, şi nu mă încumetam să scriu ceva. Totuşi m-am hotărât. Şi vă propun istoria acestui Om. X XX Nicolae Untilă, un tânăr de douăzeci şi unu de ani se întorcea labaştina sa, în satul Camenca, care întra în componenţa RepubliciiAutonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. A făcut trei ani serviciulmilitar la ruşi, în armata sovietică, în regiunea Tambov. Trei ani grei,ani de frământări morale, ca urmare a ceia ce a auzit în satele, în carearmata sovietică făcea”rasculacivanie”, mai bine zis comuniştiiexpropriau averea oamenilor gospodari. Iar gospodarii erau trimişi înSiberia. În sate rămânea prostimea, golănimea, care nu voiau sămuncească. Din ei comuniştii numeau preşedinţii de colhozuri,secretarii de partid. Ca peste tot în Uniunea Sovietică. Dar nu asta îl frământa. Nici acolo, în regiunea Tambov, n-ascăpat de coşmarul, care se numea „tovarăşi Kotovskii.” Ţăraniipovesteau, că cei mai cruzi ucigaşi, în timpul înăbuşirii răscoaleiţărăneşti condusă de Antonov, au fost bandiţii din brigada luiKotovskii. Răscoala, care izbucnise contra bolşevicilor, nu a fostorganizată de nimeni. Ţăranii, cărora după ordinul lui Lenin le-a fostluată toată pâinea, iar ei rămaşi să moară de foame, s-au revoltat. Aucerut să nu le se mai ia pâinea, să aibă cu ce hrăni copiii. În schimbul pâinii, Lenin l-a trimis pe comandantul de ArmatăMihail Tuhacevskii, în fruntea unei armate să înăbuşe răscoala. Încomponenţa acestei armate era şi brigada lui Kotovskii. Cu tot efortuldepus de Tuhacevskii, care avea experienţă în năbuşirea răscoalei dinKronştadt, în Tambov nu era în stare să facă nimic. Ţăranii îi urau pecomunişti. Lenin a ordonat ca armata să înconjoare toate satele regiunii,şi să ia ostatici toţi locuitorii acestor sate. Au trimis din fiecare sat câteun reprezentant la răsculaţi cu ultimatum: dacă nu se predau, toţilocuitorii satului respectiv vor fi împuşcaţi. N-a crezut nimeni. Aşa ceva nu făceau nici tataro-mongolii, nicialţi duşmani de moarte a Rusiei. Şi comuniştii au început să împuştesate întregi. Copiii, bătrânii, femeile. Iar la sate dădeau foc. În aşa mod
  8. 8. barbar tovarăşul Lenin a înăbuşit răscoala ţărănească. Cei maiîndemânatici călăi erau bandiţii lui Kotovskii. Ca să nu cheltuiecartuşele, ei tăiau cu săbiile, străpungeau cu baionetele, ori spânzurau.Pe femeile şi fetele mai frumoase întâi le violau cu toţii, apoi leucideau. Părinţii s-au bucurat, văzându-l întors acasă sănătos. Cât a fostîn armată, ei au fost impuşi să între în colhoz. Teoretic, aveau dreptulsă nu între. Dar practic era imposibil să supravieţuieşti. Aşa că n-a găsit acasă văcuşoara Dumana, pe care o crescusede viţică. Nici caii, nici boii. Prin ograda, cândva plină cu de toate,alergau nişte mortăciuni de găini. S-au aşezat la masă. Au venit prieteni, vecinii, rudele. Toţi ceicare aflase că s-a întors viu din armata rusească. Pe Lenuţa Bivol, vecina care trăia cu trei case mai spremargine, n-a cunoscut-o. Când plecase, era o fetişcană de cincisprezeceani, subţirică, cu o cosiţă lungă, cu coşuri pe faţă. Acum în faţa lui erao fată plină la corp, frumoasă. Dar tot aşa sfioasă. După ce s-au împrăştiat toţi, mama i-a aşternut în casa-i mare.A vrut să protesteze. Ştia, în casa-i mare nu se culca nimeni. -Fecioraşul meu! se adresă mama cu gingăşie la el, de când auvenit antihriştii de comunişti, nu mai este nimic sfânt. Nu te deranja. A adormit buştean. A visat colegii de armată, pe Lenuţa. Apoiiar privirile ţăranilor, cu mâinile crăpate de muncă silnică, pe care cuparticiparea nemijlocită a lui, Nicolae Untilă, ori Nicolai Untilov, cuml-au scris ruşii în adeverinţa, pe care i-a dat-o selsovetu, comuniştiitrimiteau ţăranii în Siberia. Îşi băteau joc de acei care munceau, carevoiau să fie oameni, să aibă ceva la gospodărie. S-a trezit târziu. Nici în casă, nici în ogradă nu era nimeni. Pemasă îl aştepta micul dejun. Se răcise. Dar a mâncat cu poftă. Era gătitde mama! Se săturase de caşa soldăţească. Una şi aceiaşi în fiecare zi.A mai îmblat prin ograda pustie. Tristeţe. Nu ştia ce să facă. A ieşit în stradă, dar nu văzu pe nimeni.Satul era pustiu. S-a pornit spre Nistru. Mergea încet, frământat degândurile sale. De după colţ a ţâşnit o maşină mică şi s-a oprit lângă el. Au ieşitdoi bărbaţi. Unul în civil, altul în formă de OGPUşnic. Cunoşteaaceastă uniformă, care băga în groază orice cinovnic, orice funcţionarde partid, orice comandant de armată, indiferent de posturile pe carele ocupau.
  9. 9. -De ce nu eşti în câmp? întrebă OGPUşnicul. Şi s-a uitat cuochii cei cruzi, care nu clipeau din gene. I-a răspuns tot în ruseşte. -Ce profesie ai avut în armată? -Şofer, răspunse Nicolae, dar genunchii îi tremurau. -Mâine te duci la dânsul, şi arătă la acel în civil, o să lucrezişofer la el. Apoi te iau la mine. Ştii bine rusa. Se urcă în maşină şi plecă. A răsuflat uşurat. În armată a terminat cursurile de şofer. Conducea o polutorcă.Adică o maşină rusească, care ducea o tonă şi jumătate. La maşini micin-a lucrat. Dar nu-l deranja. V-a însuşi repede şi maşinile mici. Îiplăceau maşinile, mecanismele. Una n-a înţeles, unde să se ducă mâine? Cine-i acel în civil? Dispoziţia şi aşa proastă, se strică cu totul. Se aşeză pe un dâmbsus de asupra Nistrului. Jos malul era înconjurat cu sârmă ghimpată, cu o fâşie lată,bine arată, şi păzită de grănicerii ruşi. Din optsprezece, de când s-auinstalat bolşevicii aici, nimeni nu se mai scaldă în Nistru. Era zonăinterzisă. Din vârful dealului, peste Nistru, se vedea satul Sănătăuca.Oamenii de acolo se scăldau liber, adăpau vacile, spălau rufele înNistru. Nu era sârmă ghimpată. Grănicerii români nu se vedeau.Avea rude acolo. Dar din optsprezece nu i-a mai văzut. A întrebat de părinţi cine-i acel în civil. Era secretarul raionalde partid. Un ticălos. Uitase, că Camenca mai era şi centrul raional. Când se întorcea acasă, o văzu pe Lenuţa. Era la poartă. Auschimbat câteva vorbe. Începea să-i placă această fetiţă sfioasă, care setemea să ridice ochii la el, ochii cei mari şi frumoşi. A doua zi s-a dus la primul secretar de partid. Au făcutcunoştinţă. Automobilul secretarului avea vre-o douăzeci de ani. Era omaşină germană. Dar se mişca. Cei drept, cu greu. Secretarul, l-arugămintea lui, i-a dat o zi să-i facă profilactică. Ce la mirat, apoicomportarea bună a secretarului, care într-adevăr se purta cusubalternii ca un dictator, ca un tiran. Era la serviciu de la şapte dimineaţa, până după miezul nopţii. Îlaştepta pe secretar până se desfăta cu femeile. În fiecare zi cu alta. Seduceau şi pe la Dubăsari la femei. Era căsătorit. Avea doi copii şi osoţie tinerică, frumoasă. Pe care şi o mai bătea, când venea de la altelebeat.
  10. 10. Trecuse mai mult de o lună, dar pe Lenuţa n-o mai văzuse.Mereu era la serviciu. Într-o sâmbătă, secretarul, care se îmbolnăvise, i-a dat zi liberă.Vroia s-o vadă pe Lenuţa. Dar nu ştia cum s-o facă. Trăia spremargine. A trecut odată pe lângă casa lor, s-a salutat cu tatăl ei. Deparcă avea treabă la margine. Lenuţa nu era în ogradă. S-a dus încâmp, a stat vre-o câteva ore. Să nu se priceapă nimeni. La întoarcere îi merse. Lenuţa scotea apă la fântână. S-aapropiat. Dar nu ştia ce să spună. Şi a trâsntit-o direct. -Lenuţă, te-am dorit. Vreau să te văd în fiecare zi. Dar n-amposibilitate. Mai n-a scăpat valul de la fântână. Cuvintele, pe care atâta timple aştepta, au fost în sfârşit spuse. S-a ruşinat. S-a întors spre fântână şia scos căldarea. -Te aştept în fiecare zi. La ce oră nu te întorci. La fereastră o săardă lumânarea. -Deseară vii la horă? -Dacă mă inviţi? La horă a dansat numai cu ea. Mai încercase cineva s-o scoată ladans, dar uitându-se la el, ia trecut pofta. Nu era primit ca domnişoarasă refuze pe cineva. Şi nici flăcăul n-avea dreptul să spună ceva. Aşaera obiceiul. Din fericire, nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie de ea. Mergeau spre casă, ţinându-se de mână. Vara era pe sfârşite. Dela Nistru adia un vântuleţ proaspăt. Era o plăcere să mergi de mână cuomul drag. Cuvinte nu trebuiau. Tot era spus în tăcerea lor. Lunaplină se uita la ei, luminându-le drumul. Vroiau ca această seară să nuse mai termine. Dar tot ce are început, are şi sfârşit. Nu-i nimic veşnic. -De mâine i-ar la serviciu. Cine ştie când ne mai vedem. -Aşa e, spuse ea trist, te doresc. Numai la tine mă gândesc.Vreau să te aştept de la serviciu, să te întâlnesc cu mâncarea călduţă.Să te simt alături. Aceste cuvinte simple l-au adus la realitate. Şi el vroia asta. Dece să tragă timpul! -Lenuţă! se opri, şi se uită la ea. Ochii cei mari se uitau la el cudragoste şi gingăşie, te măriţi cu mine? Dacă spui „da”, mergem acumla părinţii tăi să ne blagoslovească.
  11. 11. La aceste cuvinte, pe care le aşteaptă orice femeie îndrăgostită,s-a pierdut un pic. Prea repede se întâmplă tot. Însă îl iubea, şi dacă ochema cu el la capătul lumii, lăsa tot şi pleca. -Da, spuse ea ferm, şi se uită în ochii lui. -Mergem la părinţii tăi. Ajunşi la casa ei, a trimis-o să preîntâmpine părinţii. S-a dus, şi peste puţin timp l-a chemat. Părinţii erau după somnşi nu prea înţelegeau ce se întâmplă. Dar i-au blagoslovit. -Cănd trimiteţi peţitori? întrebă stăpâna. -Nu mai trimit. Lucrez din noapte până noapte. Şi n-am timp săfacem cum cer obiceiurile. Plecăm cu Lenuţa la ai mei. Să neblagoslovească. Părinţii lui s-au bucurat. Lenuţa le plăcea. I-au blagoslovit. -Mă duc să vă gătesc patul, spuse simplu stăpâna. După obicei,când se aduce mireasa, a doua zi de dimineaţă vin rudele s-o vadă. Însărudele nu ştiau. Soacra o invită pe noră să-i arate ce şi unde se află. Peste cinciminute s-a dus şi el. Aşa era obiceiul. Se ruşinau amândoi. Au stins lumânarea, dar tot se sfiiau să sedezbrace. -Mă întorc. Dezbracă-te, spuse el. S-a dezbrăcat repede. Şi sta aşa. -Du-te în pat. Vin şi eu imediat. S-a dus. S-a băgat sub prostire. Tremura toată. Prima dată seatinge de un bărbat. Şi trebuie să mai facă ceva cu el. Nu ştia cum. Nicinu s-a sărutat cu nimeni. Ce o să fie oare? Nu era gata să se mărite. Şin-a vorbit cu mama cum să se poarte, ce să facă. S-a primit spontan.Poate el are experienţă? E scăpat de armată! Avea aceleaşi frământări ca şi ea. N-avuse relaţii sexuale cunimeni. Auzea cum se lăudauflăcăii, care avuse relaţii. Ceva ţine minte din ce spuneau. Îl linişteafaptul, că şi Lenuţa nu ştie nimic de asta. Şi cum o să facă el, aşa şi osă fie. Ea n-o să spună la nimeni. Apoi, cu timpul, va veni şi experienţa. A stins lumânarea şi s-a apropiat de pat. Locul de la margine eraliber. S-a culcat, dar n-a simţit nimic alături. Pipăind cu mâna, a găsit-o lipită de perete. Nu scotea nici un sunet. A aruncat prostirea, în carese învăluise ea, şi gingaşi a îmbrăţişat-o. S-a lipit de el şi tremura.Tăceau amândoi, neştiind ce să facă mai departe.
  12. 12. Ca bărbat, a hotărât să întreprindă ceva. A găsit buzele eiplinuţe şi le-a sărutat. Aşa, numai s-a atins de ele. După cele auzite dela alţii, trebuia s-o sărute mai tare, să atingă cu limba buzele ei, ca s-odezmorţească, s-o facă şi pe ea să participe activ la asta. Pare că seprimise, căci la un moment a simţit cum la îmbrăţişat strâns, a făcutnişte mişcări convulsive. La el s-a sculat tot, ce era în stare să se scoale. Dar ce, şi cum săfacă mai departe, nu ştia. Instinctiv a nimerit între picioarele ei.Lenuţa parcă nici nu răsufla. A încercat să între în ea, dar nu seprimea nimic. S-a chinuit mult. Erau amândoi uzi leoarcă. El că nuera în stare s-o introducă, ea de spaimă că el v-a introduce-o. S-auchinuit până spre zori, dar aşa şi n-au izbutit să facă nimic. I-ar ea ca mireasă, trebuia să se scoale de cu zori şi să mătureograda şi strada. Ca s-o vadă toţi că e mireasă. Aşa erau obiceiurile.Cu bucurie s-a sculat, lăsându-l să doarmă. Soacra nu vroia s-o lase.Comuniştii nu recunoşteau obiceiurile strămoşeşti, şi se temea să nu fieprobleme. Şi vroia ca ea să se ducă să mai doarmă cu soţul, să maiprelungească un pic bucuria primei nopţi. Nu ştia că la ei nu s-a primitnimic. Dar Lenuţa a insistat, şi soacra bucuroasă că are aşa norăharnică, n-a mai spus nimic. A măturat repede ograda şi strada. Auvăzut-o vecinii, şi în sat s-a răspândit vestea. Era duminică, şi rudelecâte unu câte unu veneau în ospeţie. Lenuţa şi soacra au pregătitrepede mâncarea. Socru s-a dus în beci după vin. I-ar Nicolae dormea. Au sosit şi părinţii ei. Lenuţa s-a bucurat. A pândit momentul şia tras-o pe mămica la o parte, rugând-o să-i spună ce şi cum să facădeseară. A învăţat-o tot ce ştia şi ea. Nicolae îmbla mâhnit. Nu avea dela cine să întrebe. Aşa şi n-a aflat nimic. Lenuţa înţelegea situaţia lui.Şi ia şoptit la ureche: -Nu sta mâhnit. Mama mi-a spus ce să facem. Totul o să fie bine.O să vezi, şi se uită cu dragoste la el. Într-adevăr, după cuvintele ei, s-aliniştit. Şi aştepta cu nerăbdare seara. Când s-au culcat, ea a luat iniţiativa în mâinile ei. Au început dela sărutări, de care erau amândoi dornici. Apoi ea s-a dat aşa ca el sănu aibă probleme. Şi după a doua încercare au reuşit. O durea tot înea, dar n-a scos nici un sunet. Era gata la orice pentru omul drag. Adoua oară n-au mai încercat.
  13. 13. Dimineaţă el plecă la serviciu, i-ar ea bucuroasă că la ei totul s-aprimit, s-a dus s-o ajute pe soacră. Îndeplinea orice poruncă a soacreicu plăcere, cu entuziasm. Şi aştepta seara. În primăvara anului 1932 Lenuţa a născut un băieţel. Erauamândoi fericiţi. Nicolae tot mai lucra şofer la primul secretar.OGPUşnicul uitase de el. X XX Moscova. Kremlin. Comitetul Central al Partidului Comunist alUniunii Sovietice. Şedinţa Biroului Politic. Era ascultat agronomulprincipal al Uniunii Sovietice, Lâsenko. În ţară, ca urmare acolectivizării, nu se ajungea pâine. În Povolgia era foame. -Tovarişci Lâsenko, dar cum e situaţia în Ucraina? întrebăStalin. -Foarte bună, tovarăşe Stalin. Oamenii trăiesc bine. Muncescbine şi au de toate. -Cum s-a primit aşa, tovarăşe Lâsenko. Ţara moare de foame,dar ucrainenii trăiesc bine. Fiindcă-i Patria dumitale? se uită la elStalin. Lâsenko amuţi. El ştia ce înseamnă această privire a lui Stalin.Înţepenise tot. Nu era în stare să judece. Dar Stalin aştepta răspunsul.Apoi continuă singur, până Lâsenko se gândeşte ce să spună, măadresez tovarăşului Menjinskii: de ce ucrainenii trăiesc mai bine caceilalţi? Faceţi ceva şi egalaţii pe toţi. A tăcut. S-a făcut o linişte mormântală. -Împreună cu Primul secretar al Ucrainei, întocmiţi un plan de ascoate tot grâul din Ucraina şi dus în alte regiuni. Dar vara grâul a dat o roadă bogată. Uniunea Sovietică eraîndestulată cu grâu. Dar din Ucraina continuau să scoată grâul. S-aînceput foamea. I-ar cu grâul scos din Ucraina nu aveau ce face. ŞiMenjinskii s-a adresat la Stalin. -Cum nu ştiţi ce să faceţi cu grâul din Ucraina? Daţi-l lafabricile de rachiu. Să facă votcă din el. -În Ucraina e foamete, tovarăşe Stalin. -Bine. Vor muri vre-o cinci-şase milioane de ucraineni. În locullor vom aduce din Asia Mijlocie, din Rusia. Mai mult din Rusia. Defapt aduceţi pe cine vreţi, numai nu ucraineni. Ia uite, hoholii trăiescmai bine ca ceilalţi. Şi ce dacă muncesc mult. Să nu aibă nici ei nimic!
  14. 14. X XX Aşa-i ţăranul, căci se bucură cănd creşte o roadă bună. Cu toatecă ştia, că toată roada o s-o ia statul, i-ar lui nu-i rămâne nimic. Dar sebucura. Se bucura şi Nicolae. Băieţelul creştea bine. Lenuţa înflorise.Se împăcau bine. Dar grâul strâns a fost, spre mirarea tuturor, dus din raion înRusia. N-au lăsat nimic. Şi spre iarnă s-a început foamea. Era ceva straşnic. Stalin şipartidul comunist, care conduceau ţara, au interzis ţăranilor săpărăsească satele fără paşapoarte. Dar paşapoarte nimeni nu eliberaţăranilor. Ţăranii erau robii comuniştilor. Spre Anul Nou mâncasetoate animalele. Apoi au început să mănânce fânul, pregătit pentruanimale. Care n-aveau pregătit acasă fân, fiindcă nu aveau animale, seduceau şi cereau de la colhoz. Femeile mai tinere şi frumoase trebuiaumai întâi să treacă prin mâinile preşedintelui colhozului, apoi acontabilului şi şefului de fermă. Care avea mândrie, căci nu toate sedau în mâinile lor, mureau de foame. Care mai avea prăştini, lemăcinau, făceau un fel de turte, şi dădeau copiilor, care nu înţelegeauşi cereau de mâncare. Dar după aceste turte nu trăiau mult. Se îmflauşi mureau. Au început să prindă şoareci şi-i mâncau. După ce s-auterminat şi şoarecii au început să moară. Mureau din mers. Şi nu-iîngropa nimeni, fiindcă nu aveau puteri. Erau lăsaţi pradă câinilor şilupilor, care se înădise să între tocmai în mijlocul satului. Lenuţa era gravidă cu al doilea copil. De foame slăbise mult.Nicolae se stăruia să ascundă câte o coajă de pâine, pe care o primea caslujbaşi. Mureau numai oameni simpli. N-a murit nici un comunist.Şefii din raion trăiau bine. Nicolae vedea tot asta. Care mai aveauputere, treceau Nistru şi scăpau. În Basarabia era de toate.Majoritatea nu se mai întorceau înapoi. Nicolae era în disperare. Băieţelul începuse să se îmfle de foamecăci Lenuţa nu era în stare să-l hrănească. Lanuţa cerea voie de la el săplece şi ea în Basarabia. Dar era un risc mare. Odată primul secretar ia propus: -Dă să trimitem şi noi soţiile în partea ceia. Să aducă ceva demâncare. Eu garantez trecerea. Grănicerii ruşi o să le lase să treacăîncolo şi înapoi. Vorbesc eu cu ei.
  15. 15. Nicolae în Senatovca avea rude apropiate. Care erau s-oaprovizioneze pe Lenuţa cu de toate. Trecerea o garanta primulsecretar. -Tovarăşe secretar, totuşi întrebă Nicolae, la ce vă trebuie sătrimiteţi soţia.? Doar nu muriţi de foame.Aveţi de toate. -Vreau să mănânc o mămăliguţă cu tocană de porc proaspăt. Şicu brânză de oi. Vorbea liber de asta, de parcă nu mureau zeci de mii de oamenide foame. Ia spus Lenuţei, care s-a bucurat. Au pregătit desagele. Şi adoua zi erau gata. -Aşteaptă-mă mâine seara. Pe la ora două noaptea. Tot aici. Săştii, te iubesc mult, l-a sărutat şi a plecat. A stat pe malul Nistrului încăvre-o două ore. Era linişte. „Înseamnă că au trecut cu bine” se liniştiel, şi s-a dus acasă. Însă n-a mai adormit. A doua zi îmbla mâhnit. I-ar secretarul din contra, vesel. -Nu îmbla mâhnit Nicolae. Găsim noi alte femei. Nicolae a rămas trăsnit de ce a auzit. -Cum aşa, tovarăşe secretar? Doar aţi garantat trecerea? şi seuită ţintă la el. Secretarul s-a fâstâcit -Am avut în vedere dacă se întâmplă ceva neprevăzut, începu săse îndreptăţească el. Dar Nicolae din acest moment a simţit că se v-a întâmpla cevagroaznic. Ce anume, nu ştia, dar simţea. Începu să-l doară inima.Aştepta cu nerăbdare seara. S-a dus cu o oră înainte. Malul românesc nu se vedea. Dar malul,în vârful căruia s-a aşezat el, se vedea ca în palmă. Pe gheaţă era omăt.Era linişte. Noaptea era fără lună, întunecoasă. Pe la ora două din partea cealaltă s-au arătat două puncte negrecare se mişcau spre malul stâng. Veneau drept spre el. A înţeles că vinele. Când s-au apropiat de mal, a recunoscut-o pe Lenuţa după mers.Mai rămăsese vre-o câţiva metri ca să iasă la mal. Şi de-odată, o, doamne, asupra lor s-au năpustit patru grăniceriruşi şi au înfipt baionetele în ele. Au căzut fără să scoată vre-un sunet.Se cunoştea că loviturile erau înfăptuite de oameni bine pregătiţi. Careştiau unde şi cum să înfigă baioneta. Doi din grăniceri au luat desagelepline cu merinde, i-ar ceilalţi doi au început să le dezbrace. După ce auscos hainele de pe ele, le-au târât spre o copcă, din timp pregătită, si auaruncat corpurile încă vii sub gheaţă.
  16. 16. Nicolae amuţise. Vroia să strige, dar n-avea glas. I se luasegraiul. Cât timp a stat aşa pe mal, uitându-se la copca, care a înghiţit-ope Lenuţa lui, nu ştia. Îngheţase complet. Şi totuşi nu creadă în ceia ces-a întâmplat. S-a sculat şi s-a dus acasă.Acasă era aşteptat de mamă. Tatăl lui murise o lună în urmă de foame. -Unde-i Lenuţa? întrebă mama. A vrut să spună ceva, dar n-avea glas. Numai a hârâit cevaneclar. Şi s-a dus să se culce. Mama a înţeles tot. S-a apropiat deleagănul nepotului şi a început să bocească. Când Nicolae şi-a revenit, a găsit-o moartă cuprinzând leagănul,în care dormea feciorul lui. A înmormântat-o lângă tata. Tocmai atreia zi i s-a întors graiul. Şi a povestit părinţilor Lenuţei ce s-aîntâmplat. -Vă rog, luaţi feciorul la dumneavoastră. -Nu se discută. Însă cu ce să-l hrănim? -Tot ce mi se cade din paioc, o să-i aduc lui. I-ar eu trebuie sămă răzbun. Nu mă liniştesc, până n-o să fie răzbunată Lenuţa. Iarrăzbunarea va fi groaznică. În caz de ceva, aveţi grijă de nepotuldumneavoastră. -N-ai nici o grijă, socru s-a apropiat şi ia strâns mâna. Soacra l-a îmbrăţişat. -Să te binecuvânteze Dumnezeu, şi soacra ia făcut cruce. I-arlacrimile îi curgeau pe obraz. La serviciu făcea totul automat. Toate gândurile erau numai larăzbunare. Trecuse mai mult de o săptămână, dar secretarul nici nu-şiamintea de soţie. Era vesel. În a zecea zi ia spus: -Mâine plecăm la Odesa. Pe drum ia povestit că se duc la primul secretar regional departid Odesa. Să se însoare cu fiica lui. E cam bătrână şi urâtă, darcariera este garantată. După nuntă trece la Odesa, în comitetulregional de partid. -Tovarăşe secretar! spuse uimit Nicolae, n-au trecut zece zilede la moartea soţiei, şi vă căsătoriţi? -Tu de unde ştii că ea a murit? Toţi ştiu că ea a rămas acolo. Şieu pot liber să mă căsătoresc – şi râse cu dispreţ. În acest moment luiNicolae i s-au deschis ochii. A înţeles ce mârşevenie a săvârşit acestprim-secretar de partid. Dar totuşi l-a întrebat:
  17. 17. -Special aţi trimis-o pe soţie încolo? Ştiaţi că nu se va maiîntoarce! -Da. Şi nimeni nimic n-o să poată să dovedească. Şi tu ai să taci.Soţiile noastre erau împreună. -Pentru ca să treceţi cu serviciul la Odesa, aţi ucis soţiadumneavoastră şi pe a mea? -Da cei aici de mirat? Ai scăpat şi tu de ea. O să-ţi găseşti alta.Uită-te câte fete frumoase sunt împrejur, râse vesel secretarul. DarNicolae nu vedea drumul de indignare. Cum pot trăi aşa oameni pepământ? Cum de-i ţine Dumnezeu? Ori şi Dumnezeu s-a dat de parteaafurisiţilor ăştia de comunişti? Se vede că-i aşa, odată ce nu-ipedepseşte! Atunci şi s-a ivit primul plan de răzbunare. Dacă Dumnezeunu-i pedepseşte, ţine cu ei, apoi el, Nicolae Untilă îi v-a pedepsi. Şiprimul v-a fi secretarul. Primind această hotărâre, s-a liniştit. Aîntocmit un plan de acţiuni. A doua zi, după ce s-au întors la Camenca, l-a lăsat pe secretar,şi s-a dus drept la OGPU. Spre norocul lui şeful era pe loc. Şi hotărât aîntrat la el. OGPUşnicul se uită câteva secunde la el, şi spuse: -Aşază-te. Ce s-a întâmplat. La noi nimeni nu vine singur. Tueşti unicul. Pentru asta te stimez. -Aţi promis să mă luaţi şofer la dumneavoastră. -N-am uitat. Dar ce, nu-ţi place cu secretarul? -Ştiţi doar că se însoară şi pleacă la Odesa. -Ştiu că nu merită canalia. Însă nu pot face nimic. -Dar vreţi? liniştit s-a uitat la el Nicolae. În joaca pe care aînceput-o, prima jertfă putea fi el însuşi. Dar fără risc nu făcea nimic.Şi de atât era liniştit. OGPUşnicul s-a uitat cu suspiciune la el. Nicolae a înţeles că animerit unde trebuie. -Trecerea peste Nistru a soţiei lui a fost organizată de el şicomandantul grănicerilor. Ea trebuia să transmită la români schemede amplasare a posturilor secrete de grăniceri şi lista obiectelor care auînsemnătate strategică, amplasate la Dubăsari şi Odesa. OGPUşnicul a vrut să spună ceva, dar la auzul acestor vorbe, arămas cu gura căscată. Tăcerea a durat destul de mult. Se vede căOGPUşnicul analiza tot ce a spus Nicolae. -De unde ştii?
  18. 18. -Întâmplător am auzit. Dar n-am atras atenţia. Cum am înţelescă asta-i o trădare, am venit la dumneavoastră. -Bravo! Ai mai spus cuiva? -Cum se poate? Doar am făcut armata! -Aşa, început să frece mâinile OGPUşnicul bucuros, cu cineîncepem? -Cred cu comandantul de grăniceri. După ce el o să recunoascăîn scris, nimeni n-o să vă împiedice să-l luaţi şi pe secretar. - Încă odată bravo. Bine gândeşti, se uită la el OGPUşnicul, du-te şi lasă maşina secretarului. Din clipa aceasta lucrezi cu mine. I-ar euîl chem la mine pe comandant. Nicolae bucuros a dus maşina, şi repede s-a întors. Vroia să vadăcu ochii lui cum o să fie torturat un ucigaş de al soţiei sale. Când a întrat în cabinet, comandantul şedea pe scaun cu mâinilelegate şi cu vânătăi pe faţă. I-ar alături doi colaboratori de la OGPUstăteau cu mâinile la piept. -A, Nicolae, întră. Îl vezi vrăjmaşul, spune că nu ştie nimic. Maidaţii băieţi! Băieţii care stăteau cu mâinile pe piept, au început să-l bată.Urla ca lupul. Peste un timp şeful ia oprit. Faţa comandantului sefăcuse ca un boţ de carne. Nu se mai cunoştea unde-i nasul, gura,barba. Pe jos se tăvăleau dinţi dezbătuţi. -O să spui tot, ori mai vrei? Comandantul s-a uitat cu groază la el. Şi a dat afirmativ din cap. -Iată foaia şi scrie că primul secretar ţi-a dat informaţie despreobiectele importante care se află în Dubăsari şi Odesa. Tu ai datschema amplasării posturilor secrete de grăniceri. Şi împreună aţitrimis-o pe soţia lui să le ducă la români, pentru săvârşireadiversiunilor la aceste obiecte. Comandantul a început să scrie. -Băieţi, sunteţi liberi. Eu plec pe vre-o jumătate de oră, dar tuNicolae stai cu el. Şi s-a dus. Nicolae s-a apropiat de el. Comandantul speriatîncercă să-şi apere faţa cu mâinile. -Stai liniştit. N-o să te bat. Numeşte-i pe patru din cei mai bunigrăniceri la lupta cu baioneta. Nu scrie. Numeşte-i. Şi o să-l rog pe şefsă nu te mai bată. Comandantul ia numit. -Ei au ucis soţia primului secretar?
  19. 19. -Da. Când a sosit şeful, comandantul terminase de scris. -Cum s-a purtat acuzatul? -Foarte bine. O să spună tot ce trebuie. -Acum citim ce a scris şi apoi hotărâm. Îl mai batem ori nu. Şeful a citit atent odată, apoi a doua oară. -Bravo. Mai mult n-o să te bată nimeni. Poate mai vrei să spuiceva? se uită la el şeful. -Da. Secretarul mi-a ordonat să lăsăm oamenii care mor aici defoame, să se ducă la neamurile lor în partea ceilaltă a Nistrului, înRomânia, unde nu e foame şi oamenii trăiesc mai bine. I-ar când seîntorceau înapoi cu desagele pline, grănicerii le luau desagele şi haineleşi îi ucideau cu baioneta să nu se audă împuşcături. -Ce făceau cu trupurile? -Le aruncau în copcă, în Nistru, i-ar mâncarea o lua primulsecretar. Hainele rămâneau la grăniceri. -Cam câţi aţi ucis? Duceaţi evidenţa? -Din Camenca aproximativ opt sute de oameni. Asta o fac toateposturile de grăniceri sovietici de pe Nistru. -Ce canalii! spuse şeful şi chemă convoiul. -El a mai numit patru grăniceri, care au permis trecerea soţieisecretarului. -Da? Acum îl întoarcem înapoi. -Nu trebuie. Eu am menţinut aceste familii. Mi-a spus după ceterminase de scris. În timp de o oră cei patru grăniceri scriau lămurire sub dictareaşefului. Şi ei au mărturisit că primul secretar a petrecut soţia personal.Aşa a dictat şeful. -O să vezi ce o să cânte acum secretarul. Am trimis după el. Osă scrie că viitorul său socru, primul secretar regional Odesa, ia datlista cu cele mai importante obiecte militare şi strategice. Înţelegi? Amdescoperit un complot contra puterii sovietice. Pe ei îi împuşcă, i-ar noitrecem cu serviciul la Kiev. Acum înţelegi ce vreau eu?. -Dar eu în calitate de ce? -O să fii şoferul meu şi lucrător operativ. Ei cum? -Bine, mai n-a sărit în sus de bucurie Nicolae. Vroia să vadăcum o să fie împuşcaţi ucigaşii soţiei sale. Şi o să poată să cureţe acestpământ de aşa canalii. Că tare s-au mai înmulţit!
  20. 20. -Du-te în cabinetul vecin să nu te vadă secretarul. La comandamea o să ieşi. Vreau să văd reacţia acestei canalii. De după uşă se auzea tot. Secretarul îl ameninţa pe şef cu socrusău. Dar când l-au luat la bătut băieţii şefului, a vrut să-şi ceară scuze. -Opriţi-vă. El vrea să spună ceva. Hai, vorbeşte! -N-o să spun la nimeni nimic. Eliberaţi-mă! -Ce? Văd, n-ai înţeles unde te afli. Mai daţii băieţi! La comanda şefului s-au oprit. Nicolae a fost chemat să între.Când secretarul l-a văzut, a spus încet -O să scriu tot ce trebuie. -Aşa-i mai bine. Daţii o cârpă să şteargă sângele. Secretarul a scris aşa cum ia dictat şeful. -Peste trei zile o să fie judecata. I-ar de primul secretar regionalse va ocupa Kievul. Mâine plecăm încolo. Să ducem documentele. În toate oraşele şi localităţile prin care treceau, peste tot erauoameni morţi de foame pe drumuri. Şi nimeni nu-i îngropa. Bine căera iarnă, şi nu se descompuneau. Vedea, şi şefului nu-i place ce sepetrece în Ucraina. Dar tăcea şi ofta. Când se întorceau înapoi, şeful era mâhnit. N-a scos nici ovorbă până aproape de casă. -Ştii ce am auzit ieri când eram la şef? Într-o localitate o mamăa tăiat un copil dintre cei patru pe care îi avea şi mureau de foame, şiia scăpat pe ceilalţi. Ce groază? I-ar ea a înnebunit. Spuneau că aşacazuri au fost mai multe. Dar n-au fost depistate. I-ar Primul secretaral partidului comunist din Ucraina a raportat Moscovei că Ucraina asupra-împlinit planul de predare la stat a grâului cu 143%. -Ce aţi spus? -N-am spus nimic şi tu n-ai auzit nimic, ridică vocea şeful, astanu-i treaba noastră. Dar Nicolae nu se liniştea. Înseamnă că grâu este? De ce efoamete? Să ajungă la canibalism ţara care construieşte socialismul?Ce s-a întâmplat? Cu ce se ocupă conducerea comunistă a ţării? De cenu iau măsuri? Aceste gânduri grele nu-i dau pace. Se vede că nu numai lui, darşi şefului, care l-a eliberat mai devreme. Judecata a fost scurtă. Primul secretar a fost condamnat lamoarte pentru trădare, i-ar comandantul de grăniceri a primitdouăzeci şi cinci ani de închisoare. Cei patru grăniceri au primit câtezece ani.
  21. 21. Duminică Nicolae s-a închis în casă, a aprins o lumânare şi s-arugat. Ia mulţumit lui Dumnezei că ucigaşii soţiei sale iubite au fostpedepsiţi. S-a mai rugat ca la primăvară să poată găsi trupulneînsufleţit al soţie, ca să-l îngroape creştineşte. Peste un an, după cum a promis şeful, au trecut cu serviciul laKiev. Nicolae lucra ca şi în Camenca. A primit gradul desublocotenent. Băieţelul l-a lăsat cu părinţii Lenuţei. Trimitea bani.Foamea cea straşnică, care după socoteala comuniştilor a luat patru-cinci milioane de oameni, se terminase. Dar se ştia că comuniştii suntnişte mincinoşi. Pierderile reale a populaţiei au fost peste zece milioanede ucraineni şi moldoveni, din aşa zisa republică autonomămoldovenească. În Camenca înainte de foamete moldovenii constituiau circa70%, ucrainenii-30%, Ruşi nu erau. Dar după foamete în loculmoldovenilor şi ucrainenilor au fost aduşi ruşi şi reprezentanţi dinAsia mijlocie, Siberia, Caucaz. În fiecare an venea la mormântul Lenuţei. Se aşeza în faţapietrei cu inscripţie pe care o instalase când lucra aici, şi plângea.OGPU se prefăcuse în NKVD, dar el nici nu vroia să audă deînsurătoarea, la care insistau părinţii Lenuţei, bătrâni şi ei de acum. Segândeau cu cine v-a rămâne nepotul lor, dacă ei mor. Nicolae era tottimpul la serviciu. Băieţelul învăţa în limba moldovenească, cum îiziceau pe atunci la limba română. I-ar în Kiev nu erau şcolimoldoveneşti. La 28 iunie 1940 ruşii au ocupat Basarabia. Au murit părinţiiLenuţei. Şi Nicolae l-a dus pe băieţel la rudele lui în Senătăuca. Când s-a început al Doilea război Mondial Nicolae s-a retrasîmpreună cu armata sovietică, şi a ajuns peste Bolga. În 1944 a primitgradul de căpitan. Vroia cât mai repede să ajungă pe meleagurilenatale, să vadă feciorul, pe care foarte mult îl dorise. Să se ducă lamormântul Lenuţei şi să-i spună, că nici o femeie nu ia luat locul ei îninima lui. * ** La sfârşitul lunii august1944, trupele sovietice au trecut Nistru.Nicolae a ajuns în Senătăuca cu o săptămână mai târziu. Grăbeaşoferul. Şi iată casa rudelor. În ogradă o mulţime de oameni. O
  22. 22. presimţire straşnică ia ars inima. Dar a întrat în casă. În sicriu eranepotul lui, corpul căruia era ciuruit de gloanţe. S-a pierdut o clipă, apoi s-a apropiat şi l-a sărutat pe frunte. Dinochi i-au ţâşnit lacrimi. -Dar Nicolae unde e? -E grav rănit. Dar glontele ia străpuns pieptul firav şi a ieşit.Asta l-a scăpat. -Unde e? -La punctul medical. Sora medicală are grijă de el. -Când şi cine? dovedi el să întrebe, căci de el s-a apropiat rudaşi l-a îmbrăţişat. -N-am fost în stare să-l ocrotim. E un băiat cuminte. Apoi a luat ruda şi au ieşit. -Trebuie să plecăm la ţintirim, spuse ruda, totul e gata. Ceilalţiau fost înmormântaţi ieri. -Da, da, răspunse el, povesteşte-mi ce s-a întâmplat. -Trei zile în urmă prin sat trecea o coloană de soldaţi ruşi. Înfrunte, pe cal mergea un rusoi înalt, cu un păr roşu, roşu. Majoritateaoamenilor s-au ascuns. Dar de după gard, babele noastre curioase, seuitau. Copiii se jucau ca întotdeauna. Acest rusoi striga în gura mare:români, fascişti, ieşiţi să vă rup capul. Repeta ca o moară stricată.Nişte copii, printre care erau şi feciorii noştri, se jucau iată aici, înpartea cealaltă de drum. Când coloana s-a apropiat, ei în fugă au vrutsă treacă în partea asta. Şi rusoiul cela din automat ia împuşcat petrei, şi pe nişte vecine, care ieşise la împuşcături. Numai Nicolae, aşarănit, a dovedit să se ascundă după gard. Nimeni din ruşii lui nu l-aoprit. A împuşcat până nu s-au terminat cartuşele. Nici nu s-a dat josde pe cal, să vadă. S-a dus mai departe. -N-ai observat ce grad are? -O stea mare. -Dacă-l vezi, îl recunoşti? -Pe aşa ticălos dintr-o mie îl recunosc. -În maşină am merinde. Du-te şi descarcă-le. Faceţi o masă cumse cuvine la creştini. A adus medicamentele necesare pentru a salva viaţa feciorului.Sora medicală l-a încredinţat, că cu aşa medicamente, viaţa fecioruluinu mai este în primejdie. După înmormântare a plecat. Nu vedea pe nimeni şi nimic. Şi-adat seama, că dacă Nicolae nu supravieţuieşte, rămâne singur,
  23. 23. singurel pe acest pământ. Nici un suflet apropiat. A rămas numairăzbunarea. La acel moment era şef-interimar a secţiei speciale la o divizie deinfanterie, care se ducese înainte. Şi care trecuse tot pe aici Nistru.Acum nu-l interesa lucrul în divizie. A lăsat pe cineva în locul său, şi s-a apucat de cercetări. A strâns informaţie de toţi maiorii roşcaţi dindivizie. Dar nici unul din ei nu semăna cu acel, pe care l-au descrissătenii. A făcut acelaşi lucru şi în divizia vecină. Acolo a găsit trei carecoincideau după spusele sătenilor. Cu permisiunea şefului secţiei speciale a diviziei respective, ialuat pe toţi cu el. Şi seara s-a pornit spre Senătăuca. N-a luat şoferul.Era o noapte întunecoasă. S-a oprit la marginea satului şi a ordonat sănu iasă nimeni din maşină. S-a dus după rudă. -Te uiţi la ei. Nu spui nimic. Când ne depărtăm de maşină, îmispui care-i. Clar, dacă este aici. Ruda l-a recunoscut deodată. Nicolae a văzut cum s-au strânspumnii rudei. Dar s-a reţinut. -Acel din mijloc. Dă-mi voie să-l împuşc eu. -Nu, nu trebuie să moară de moarte uşoară. El trebuie să măroage să-l ucid să scape de chinuri. Dar n-o să-l ucid. O să-l torturezpână a muri singur. Când rămăsese vre-o câţiva kilometri de unitate, a eliberat peceilalţi doi ofiţeri. Pe călăul feciorului său l-a luat cu el. Într-o văgăunăa oprit maşina sub pretextul că ceva s-a stricat. A ieşit şi roşcatul.Nicolae la împuşcat în amândouă mâinile şi picioarele. La pus îngenunchi. Roşcovanul răcnea în gura mare. Când se liniştea, el maiapăsa pe vre-o mână ori picior şi i-ar răcnete. Apoi a scos un cuţitspecial, pe care specialiştii îl numesc cuţit finlandez, ori prescurtat„finca”. Şi la înjunghiat de două ori în burtă. La băgat până la mâner. -De ce, tovarăşe căpitan? tot întreba el, printre urlete. -Cine mai era cu tine când ai împuşcat copiii ceia? Familiile? El ia numit pe cinci ofiţeri. -Şi nimeni n-a încercat să te oprească? -Nu. Că nu-i prima dată. Duceţi-mă la spital căci o să mor. -Unul din copiii aceia era feciorul meu Maiorul, care de abia mai era viu, s-a cutremurat tot. A înţeles căaici iertare n-o să aibă. Nicolae la mai lovit de două ori cu cuţitul. Darnu murea. Era fără cunoştinţă, dar mai răsufla. De tot ia tras
  24. 24. douăsprezece lovituri de cuţit. Atâţi ani avea nepotul şi feciorul lui,când această animală a tras din automat în ei. După ce s-a convins că era mort, ia luat documentele şi la lăsat să-l sfâşie lupii şi cânii care în timpul războiului sălbătăcise. Ladocumente a dat foc. S-a întors la unitate cu sufletul împăcat. Feciorul lui a fostrăzbunat. Dar totodată trebuiau pedepsiţi şi acei care l-au lăsat să facăacest lucru. Cei cinci ofiţeri. Peste trei zile a trimis să-i aducă la el. S-a uitat la ei, şi l-a ales pecel mai slab. L-a băgat în cabinet şi a început să-l bată. La bătut bine. -Spune, vrei să trăieşti? -Da, tovarăşe căpitan, răspunse acela cu greu. -Atunci iată o foaie, şi scrie cum ceilalţi patru îl ponegreau petovarăşul Stalin. Şi spuneau că nu le place puterea sovietică. -Ei n-au spus asta niciodată. Sunt devotaţi puterii sovietice. -Tu scrie, i-ar noi ne vom lămuri. Ori vrei i-ar bătaie? -Nu, nu, scriu, şi a scris tot ce a spus Nicolae. L-a dus în altă cameră. A mai chemat doi colaboratori de ai săi,care îi băteau pe ceilalţi ofiţeri. Pe baza celor scrise de primul ofiţer, iadat pe toţi sub tribunalul militar, care niciodată pe nimeni n-a cruţat.Au fost condamnaţi la zece ani, şi trimişi în batalionul disciplinar. Sfârşitul războiului l-a găsit în Berlin. Divizia lui n-a ajuns pânăla Reihstag. Primise gradul de locotenent-colonel şi era şeful secţieispeciale a diviziei. Coresponda regulat cu feciorul, care se vindecasecomplet. Vroia să plece în concediu, dar şefii nu-i permiteau. În Berlin,în fiecare zi găseau trupuri de soldaţi ruşi înjunghiaţi. Îmblau şijefuiau ce le cădea sub mână. Şi plăteau cu viaţa. Asta în filmelesovietice nemţii îi întâmpină pe ruşi cu flori. DAR ÎN REALITATEAVEAU O URĂ NEBUNĂ faţă de barbarii ruşi. Nemţii între eivorbeau, că Hitler s-a sinucis nu că a pierdut războiul, dar că Berlinula fost cucerit de barbarii ruşi. Mai mult de trei milioane de soldaţi şiofiţeri sovietici au fost nimiciţi în timpul asaltului Berlinului. Începând cu anul 1947 n-a mai primit nici o scrisoare de lafecior. L-a mirat acest fapt. S-a interesat la organele respective. Şi aprimit răspuns că cu feciorul totul e în regulă. Dar ceva nu-i da pace.Erau momente că îl durea inima. Aşa, fără nici o pricină. Avea opresimţire grea. Dar şefii nu-i permiteau să plece în concediu. Citeaorice, ce era publicat despre Republica Sovietică SocialistăMoldovenească. În ziarul „PRAVDA”, pe la sfârşitul lui iulie 1947 a
  25. 25. citit raportul primului secretar al partidului comunist al RSSM, cărepublica a supra împlinit planul de predare a grâului la stat cu 127%.Se bucura că acasă totul e bine. În primăvara anului 1948 a primit în sfârşit concediu. Aveaimpresia că trenul merge prea încet. Vroia să zboare acasă. Şi iată ajuns în sat. A mers pe stradă, dar satul părea mort. Niciun om nu ia ieşit în cale. Acest lucru ia părut straniu. Dar nu l-aderanjat. A întrat în ogradă la rude. Nimeni n-a ieşit în întâmpinare.Stăpânii erau în casă. Erau numai pielea şi oasele. S-au îmbrăţişat.Stăpâna a început să plângă. Copiii nu erau în casă. -Dar unde-s copii? Le-am adus din Germania cadouri. O să leplacă. S-a lăsat o tăcere profundă. Nicolae a simţit că s-a întâmplat cevastraşnic. Dar se temea să întrebe. Aşa şi stau toţi trei şi tăceau. Însfârşit a dat glas stăpânul. -Şi Maria noastră, şi Nicolae al tău au murit de foame. Anultrecut. -Care foame? -Care a fost anul trecut. Au murit două treimi din locuitoriisatului. -De unde foame în Basarabia? Nici odată în istoria Moldovei n-afost foame pe meleagurile noastre! Şi gazetele scriau că RSSM aîndeplinit cu 127% planul la stat. Ce fel de foame? -Mai cumplită ca acei din 1932-1933 care a fost la voi, în parteacealaltă de Nistru. A rămas uimit de cele auzite. -De ce nu mi-aţi scris? Vă ajutam eu! -Am scris şi noi, şi Nicolae. Dar aşa şi n-am mai primit răspunsde la tine. Credeam că eşti mort. Tocmai acum Nicolae şi-a dat seama de ce nu primea scrisori dela fecior. Acei care au plănuit şi au înfăptuit această foame, s-au stăruitsă nu afle nimeni de asta. Şi orice informaţie de aici era nimicită deautorităţi. Şi iarăşi ca în Ucraina după foamea din 1932-1933, au săîmple ţara cu rusofoni. -Arată-mi mormântul fiului. A stat mult acolo. Lacrimile curgeau pe obraz. Dar nu leobserva. P. S.
  26. 26. În timpul foamei organizate de partidul comunist în Ucraina şiTransnistria în anii1932 – 1933, au murit mai mult de zece milioane deucraineni şi peste trei sute de mii de moldoveni din regiunile Odesa,Kirovograd, Herson şi Nicolaev, unde erau şi sunt până acum raioanepopulate de moldoveni. Iar in timpul foamei, organizate de comuniştiîn Basarabia în 1947, şi în urma deportărilor în Siberia în anii1949-1952, au murit mai mult de un milion de moldoveni, găgăuzi şibulgari.Cu regret, găgăuzii şi bulgarii au uitat de asta, şi-i susţin pecomunişti. SĂ LE FIE ŢĂRNA UŞOARĂ!!! Spre amintireajertfelor foamei organizate decomunişti în 1932-1933 în Ucraina şiTransnistria, şi jertfelor foameiorganizate de aceiaşi comunişti în 1947, înBasarabia. MihaiNiceainicu(Babele)

×