Your SlideShare is downloading. ×
Brigada cu destinaţie specială
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×
Saving this for later? Get the SlideShare app to save on your phone or tablet. Read anywhere, anytime – even offline.
Text the download link to your phone
Standard text messaging rates apply

Brigada cu destinaţie specială

1,512

Published on

0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
1,512
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
3
Actions
Shares
0
Downloads
10
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. MIHAI BABELEBRIGADA cu DESTINAŢIE SPECIALĂ 1
  • 2. PREFAŢĂ S-au scurs 20 de ani din perioada evenimentelor care au zguduitnu numai lumea, ci şi mica noastră republică. S-a destrămat faimosul imperiu sovietic, ca un castel de nisip.Ceea ce părea de nezdruncinat şi veşnic s-a prefăcut în praf şipulbere. Ideologia comunistă, pusă la baza politicii multor ţări curegim dictatorial, şi-a pierdut valoarea. Acest lucru se referă şi la Moldova. S-au început schimbările... Distrugerea stereotipurilor vechi, respingerea a tot ce e nou,barierele ideologice şi lingvistice, au lipsit de siguranţă majoritateafuncţionarilor sovietici. E cazul să amintim că anume în această perioadă separatismul,criminalul, împărţirea averii statului au atins apogeul şi influenţauevenimentele. În această carte evenimentele, toate procesele sunt redate prinfaptele oamenilor care au participat la război. De la ţărani simpli,care au început reformele la ei acasă, apoi cu arma în mână s-auridicat la apărarea Patriei contra cotropitorilor ruşi, care voiau să neîntoarcă în trecut, până la persoane ce ocupau posturi înalte înconducerea ţării. Vedem faptele eroice ale unora, ticăloşia şi laşitatea altora, pecei ce nu şi-au făcut datoria civică şi de serviciu... Problemele nerezolvate la începutul anilor 90 se resimt şi acum.Nu s-a beneficiat de independenţa ţării, nu au fost create organelenecesare de ocrotire a dreptului, nu s-au consolidat structurile destat pe întreg teritoriu, nu a fost trecută armata sub jurisdicţia ţării,dând posibilitate separatiştilor, sprijiniţi de structurile de stat şovineale Rusiei, să se pună mâna pe putere în autorităţile locale şi să rupăo bucată din ţară, bătându-şi joc de populaţia băştinaşă, a căreimajoritate este alcătuită din moldoveni. În plan politic, această ruptură îngrijorează întreaga Europă. Sunt bucuros că autorul a ridicat aceste probleme, că nu eindiferent de tot ce s-a făcut, ori mai bine zis nu s-a făcut în aceşti anide independenţă, amintindu-le istoricilor că despre trecutulpoporului nostru şi ale ţării, despre eroii ce şi-au sacrificat vieţile lor 2
  • 3. tinere în războiul ruso-moldav din 1992, trebuie să afle generaţiiletinere. Dacă s-ar fi dat dovadă de tărie de caracter, îndrăzneală, de riscpersonal de a-şi asuma răspunderea pentru a rezolva problemestringente care apăreau în fiecare zi, fiecare oră, fiecare minută, dars-ar fi selectate cadre, capabile să rezolve aceste probleme, suntconvins că foarte multe greşeli puteau fi evitate, iar ţara nu era să fiefărâmiţată şi furată. Anton Gamurar, general-maior de poliţie, primul comandant al Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială. REFERINŢE Cu problemele de toate zilele, mulţi dintre noi încep să uiteevenimentele amare din primăvara – vara lui 1992. Doar acel războin-a fost altceva decât un război pentru apărarea Patriei, contracotropitorilor ruşi. Această carte se deosebeşte din mulţimea de cărţi scrise peaceastă temă prin faptul că autorul nu este numai un bun cunoscătoral artei militare, ci şi un talentat maestru al cuvântului. Citindaceastă carte, înţelegi cauza adevărată a acestui război, dar şi de ceacest conflict continuă şi până acum. Prin munca sa cinstită, autorul parcă a înălţat un monumenteroilor noştri căzuţi pentru apărarea Patriei şi celor ce au vărsatsânge pentru apărarea acestui pământ. Vladimir Beşleagă Maestru Emerit în Literatură, scriitor Cine şi orice ar vorbi despre războiul ruso-moldav din 1992, nupoate să nu spună despre meritele Brigăzii de Poliţie cu DestinaţieSpecială. În prima fază a războiului ea a fost unica unitate capabilă 3
  • 4. să opună rezistenţă, care ştia a lupta. În ultimul timp însă se încearcăsă se reducă din meritul ei... Scrisă de un autor talentat, această carte te fascinează de laînceput... şi nu te poţi rupe de ea până la sfârşit. Se citeşte uşor,frazele sunt construite astfel încât să fie clare atât pentru militari, câtşi pentru femei, tineret. Cel mai preţios este faptul că autorul a pătruns adânc înpsihologia şi caracterele eroilor săi, atât de clar descrie operaţiuniledesfăşurate de părţile beligerante, de parcă a participat la ele. Când am citit manuscrisul (cartea nu era încă editată), aveamimpresia că mă aflu în tranşee, că de la mine miroase a praf de puşcă,că alături sunt prietenii mei de luptă... Extraordinar de bine vorbeşte despre luptătorii de rând, despresubofiţerii şi ofiţerii părţilor beligerante, care se aflau nemijlocit întranşee, despre cei care de fapt au suportat consecinţele acestuirăzboi pe pielea lor, care uneori stau flămânzi, nu dormeau, pe careîi mâncau păduchii în tranşee, dar care visau la un viitor fericit... Nu prea bine caracterizează comandamentul suprem şicercurile politice ale părţilor beligerante, lipsa capacităţilor de aconduce operaţiunile militare manifestate de comandamentelesupreme, corupţia şi interesele nemijlocite manifestate de cercurilepolitice pentru spălarea banilor prin intermediul acestui război... Valeriu Troenco, general – maior de justiţie, participant activ la război pe prima linie. Prin hotărârea Camerei Superioare a Curţii Europene a Drepturilor Omului 4
  • 5. de la Strasbourg № 349 din 08. 07. 2004, Rusia a fost recunoscută ca agresor în războiul ruso-moldav din 1992 şi ocupanta părţii de est a Republicii Moldova. Din partea autorului Comuniştii ortodocşi în frunte cu al doilea om în ierarhiaputerii de stat din URSS, dar care visa să fie primul, AnatoliiLukianov, pentru a păstra imperiul sovietic, deja putred, au formatrepublici separatiste în Azerbaidjan, Georgia, Moldova. S-a încercatşi în ţările baltice, şi în Ucraina. Însă tentativele au eşuat. În Moldova Lukianov trebuia să formeze cinci republiciseparatiste, însă au rezultat doar două. Găgăuzia, cu o populaţie curădăcini turcice, şi Transnistria, populată majoritar demoldoveni(42%) şi de alte naţionalităţi. Conflictul din Transnistria, care a degenerat treptat într-unrăzboi ruso-moldav, a fost descris de reprezentanţii părţilorbeligerante, fiecare din punctul său de vedere. Au scris generalulNicolae Petrică, colonelul Anatolie Munteanu, jurnalista ValentinaUrsu, scriitorul Iurie Colesnic, Trofim Ştefan şi alţii. O carte de 800 de pagini a scris colonelul M.M. Bergman, unevreu născut în Transnistria, comendantul militar al Tiraspolului. Înea îl laudă mai mult pe generalul rus Aleksandr Lebedi, şi camajoritatea evreilor, îi denigrează pe moldoveni. Ca să nu mai vorbim de cartea Galinei Andreeva! În toate aceste cărţi scrise de separatişti, se pronunţă uraseculară a lepădăturilor venite pe pământul moldovenesc faţă demoldoveni, care nu mai voiau să se închine în faţa ruşilor, care n-aumai vrut să fie conduşi de venetici de tot soiul. Asta este principala cauză a conflictului transnistrean. Războiul a fost o urmare a acesteia... 5
  • 6. Dintr-o telegramă secretă cifrată expediată pe data de 22 iunie 1992 de către generalul Netkaciov, comandantul Armatei a 14-a ruseşti dislocată în Transnistria, ministrului Apărării al Federaţiei Ruse Pavel Graciov: „ … Raportez că un prim bilanţ al primelor patru zile de război este faptul că datorită implicării nemijlocite a Armatei a 14-a, formaţiunile armate separatiste au putut evita nimicirea în totalitate şi şi-au recăpătat moralul de luptă...” Anul 1988. Tiraspol, RSSM, pe al cărei teritoriu au fost dislocateArmata a 14-a sovietică şi întreg arsenal militar retras din Europăcentrală. Era în toi „perestroika” (încercarea de restructurare şi renovarea sistemului sovietic, pe cale de prăbuşire). Comandamentul acesteiarmate, inclusiv comandantul ei, Anatolie Sergheev, au simţit că„şuruburile” au slăbit şi că îşi pot permite anumite activităţi… pecont propriu. Nimeni nu-i mai controla atât de strict conformprevederilor statutului. Cei care veneau totuşi în control mergeaumai mult la pescuit sau… în saune cu domnişoare… Aceeaşi stare de relaxare au început s-o simtă şi ofiţerii inferioride care în orice armată în lume depinde disciplina. Ca urmare, aînceput să crească numărul a tot felul de încălcări de statut, de 6
  • 7. dezertare, de sustrageri de muniţie, de mutilări prin împuşcare decătre proaspeţii recruţi, inclusiv din motive de dragosteneîmpărtăşită. Dar principala cauză a acestor automutilări pentru ascăpa de armată era faptul că „înflorea” aşa-numita „dedovşcina”, unfel de banditism sau feudalism primar promovat de militarii cu unanumit stagiu în raport cu proaspeţii lor camarazi abia încorporaţi.Era fenomenul ce a caracterizat dintotdeauna armata rusă ţaristă şimai ales sovietică. S-au activizat brusc tot felul de elemente criminale şi şovine,velicoruse. * * * „Harababura” din stânga Nistrului s-a intensificat în specialdupă 31 august 1989, când o parte din deputaţii din stânga Nistrului,la comanda directă a unor forţe de la Moscova, prin intermediulserviciilor secrete din KGB, au refuzat să accepte noile legi şiautorităţi de la Chişinău. Frica Moscovei de a pierde controlul asuprapărţii din dreapta a RSSM şi unificarea ei cu România de la care afost ruptă prin agresiune în 1940 o făcea să apeleze la orice mijloc. Ulterior, o recunoaşte însuşi Ghenadi Selezniov, preşedinteleDumei de Stat din Federaţia Rusă într-un discurs rostit chiar înParlamentul Republicii Moldova: „…am creat o autonomie înTransnistria pentru a împiedica Moldova să se unească cu Româniaşi, astfel, să iasă de sub influenţa noastră…” Adevărul gol-goluţ rostitîntr-un moment necontrolat de securitate. Atunci, în spiritul unor tradiţii imperiale seculare, înTransnistria a început persecutarea moldovenilor băştinaşi,determinându-i „să plece” sau „să ne accepte”. S-a început de lanivelul copiilor, părinţilor, profesorilor. Chiar dacă statisticmoldovenii constituiau 42%. S-a început cu închiderea grădiniţelor,apoi a şcolilor. Mulţi moldoveni erau concediaţi nemotivat. Înserviciu rămâneau doar cei care acceptau să colaboreze cu noilestructuri promoscovite. Au apărut primii refugiaţi. Mass-media rusă a început să transmită non-stop tot felul dereportaje, informaţii, filme şi „filmuleţe” despre moldoveni. A apărutşi fenomenul solicitanţilor de azil la Moscova pe motiv că moldoveniii-ar persecuta pe bază de limbă şi identitate, pentru a obţine astfel 7
  • 8. locuinţe şi tot felul de beneficii la Moscova. Şi, în scop depropagandă, autorităţile ruse îi ajutau. Îşi continua vechiul rol imperial ca instrument de stăpânire şibiserica ortodoxă rusă. Banii enoriaşilor moldoveni continuau săcurgă spre metropolă. Cinismul depăşea orice imaginaţie „creştină”. Armata a 14-a sovietică era dislocată nu numai pe teritoriulMoldovei sovietice, ci şi pe o bună parte din Ucraina de Sud.Contingentul ei de trupe aflat în Republica Moldova şi mai exact înTransnistria număra la începutul anului 1990 un efectiv de circa3000 de ofiţeri şi specialişti militari, peste 12 000 de soldaţi dinserviciul activ şi angajaţi prin contract. Armata avea în dotare 9 fabrici-brutării, 410 bucătării decampanie, 3 spitale militare bine dotate, peste 2000 de unităţi detransport, în special de tip „Ural” şi „KamAz”-uri militare, 87vagoane cu proiectile pentru instalaţiile reactive „Grad” şi „Uragan”,56 de vagoane cu proiectile pentru artilerie de toate tipurile decalibrul 152 mm, 31 vagoane pentru tunurile de 203 mm, 30 000 demine pentru aruncătoarele de mine, peste 250 de tancuri T-62 B şi T-72, 220 instalaţii reactive, 14 000 de proiectile teleghidate antitanc,peste 300 de BTR-uri şi BMP (respectiv – transportoare blindate şiTAB-uri uşoare), 1280 de tone de echipament pentru 200 000 demilitari şi multe altele. În această listă nu sunt introduse componentele din depozitelede la Colbasna, considerate unele dintre cele mai mari în Europa. Analizând situaţia criminogenă din ţară, tot mai gravă, “fierberile” din mediile intelectuale din republicile unionale, cerându-se tot mai categoric separarea de USSR, Vadim Bakatin, ministrul de interne, absolut admirabil în raport cu predecesorii săi a început să formeze în toate republicile unionale şi în marele oraşe unităţi spreciale de reacţie – detaşamente de miliţie cu destinaţie specială OMON (otread miliţii osobogo naznacenia), Prima unitate de acest fel a fost formată la Riga, capitala Letoniei, oraş în care manifestările anticomuniste, antiruseşti erau mai evident pronunţate. Luptătorii din aceste unităţi erau aleşi cu maximă atenţie: fideli regimului comunist, cu predispoziţii şovine, cu o excelentă pregătire fizică. Erau selectaţi din toate colţurile URSS, dar nu dintre letoni. Sarcinile de bază care trebuia să le execute OMONul: 8
  • 9. a) Operaţiuni speciale de lichidare sau neutralizare a unori infractori înarmaţi.b) Asigurarea ordinii în locurile publice în timpul unei manifestări de masă.c) Participarea la tot felul de acţiuni speciale elaborate de MAI. În aprilie 1989 s-a decis crearea unui detaşament special şi în cadrul MAIal Moldovei. S-a început recrutarea efectivului. Erau selectaţi în specialsportivi. Şi anume cei mai buni. Au fost selectaţi 83 de personae.Comandantul acestui grup a fost numit maiorul de miliţie Alexei Zalişciuc, iarlocţiitor Igor Iaskevici. Locotenentul major Vladimir Preguza era un ofiţer cu perspectivă. I sepropuse un post înalt, cu o funcţie care corespundea gradului de locotenent-colonel. Însă el a depus un raport de a fi transferat în detaşamentul special,nou format. Nu voia să roadă fundul pantalonilor în birouri! Într-o primă etapă detaşamentul s-a preocupat de pregătirea fizică şi deînsuşirea tacticii şi tehnicii de împrăştiere a demonstraţiilor, de reţinere şiînsoţire a persoanelor arestate. În curând au trebuit să demonstreze de ce erau capabili. La 22 iunie1989, trei deţinuţi din puşcăria de la Bender au luat ca ostatici trei surorimedicale din unitatea sanitară a penitenciarului, înaintând cerinţe standartobişnuite pentru timpurile noastre, dar care atunci a pus conducerea MAI însituaţie destul de complicată: să li se pună la dispoziţie droguri, un automobil,arme şi să li se asigure ieşirea fără probleme din închisoare. La faţa locului îşi făcu apariţia ministrul MAI Voronin. Deveniconducătorul operaţiunii de eliberare a ostaticilor, iar comandantul grupuluide capturare a fost numit căpitanul Igor Iaskevici. În acest scop, căpitanulIaskevici a selectat 11 luptători, inclusiv pe căpitanul Vladimir Panfilov. Erauînsă puţini. Mai era nevoie de vre-o 7 oameni. Însă nu-I avea la îndemână.Atunci a propus ofiţerilor care lucrau în penitenciar. Aceştea însă, din diferitemotive, au refuzat. Iaskevici nu avea încotro, trebuia să opereze cu ce avea. Unicii înarmaşi(cu pistoale) erau Iaskevici şi Panfilov. Ceilalţi în afară de echipamentdispuneau doar de scuturi şi bastoane În acea perioadă experienţă de eliberare a unor ostatici aveau doarmembrii grupului în subordinea KGB – “Alfa”. Cineva dintre membrii stafului 9
  • 10. de eliberare a ostaticilor ţinea permanentă legătură cu puşcăriaşii. La unmoment dat s-a decis să nu li se dea droguri. S-au mai Calmat şi au devenitmai toleranţi cu femeile ostatice. Au fost propuse mai multe variante de eliberare. Nu se potriveau niciuna. Cei vizaţi aveau căte două-trei condamnări pentru jafuri şi omucidere, cumultă experienţă şi extreme de prudenţi. Au respins toate ofertele propuse.Timpul trecea, dar nu se întrevedea nici o rezolvare de situaţie. Condamnaţiiau început să manifesteze semne de nervozitate. Acum fiind şi drogaţi puteausă ucidă ostaticele cu sule ascuţite prinse cu elastic. Dacă dau drumul laelastic, sulele străpungeau mortal gâtul jertfei. Moscova a trimis la Bender grupul special “Nabat”al KGB-ului, care făceaparte din “Alfa”. Avionul urma să-i aducă în câteva ore la Chişinău. Faptulacesta însemna o notă proastă pentru Voronin sau chiar sfârşitul carierei luide ministru şi politician… Ca militar Igor Iaskevici avea pregătire de genist. Propuse să fie aruncatăîn aer uşa din camera în care se baricadaseră condamnaţii. Un lunetist urmasă vegheze, şi numai careva dintre condamnaţi s-ar fi aăpropiat de fereastră,să-l lichideze. Va fi şi un semnal pentru capturarea celor doi condamnaţi. Se întâmplă aşa că condamnaţii singuri au uşurat sarcina grupului. Ei aucerut hăleală, în acest fel îndepărtându-se de ostatice. Totul mergea bine, fără probleme. Însă una din femei se apropieinvoluntar de fereastră. Fără să se uite mai atent, lunetistul trase. Noroculfemeei că lunetistul nimeri într-o zăbrea de metal, care i-a salvat viaţa. Grupul de capturare aruncă în aer uşa, şi pătrunde în interior.Condamnaţii au fost capturaţi, iar ostaticele eliberate. Capturarea au realizat-o 11 persoane, iar decoraţi au fost … 68. Voronini-a mulţumit în chip deosebit lui Vladimir Panfilov, deşi operaţia fusesecomandată de Iaskevici. Pe atunci nimeni n-a înţeles de ce… Iaskevici eraleton… Voronin şi-a păstrat postul. În Moldova detaşamentul OMON a fost înfiinţat în octombrie 1989, al24-lea la număr, şi ultimul în USSR. Pe data de 30 octombrie şeful statuluimajor al detaşamentului maiorul Anton Gamurar pentru prima oară a liniatdetaşamentul, iar la 1 noiembrie la prezentat pe comandantul detaşamentului 10
  • 11. căpitanul Vladimir Panfilov, numit de acelaşi Voronin. Locţiitor a fost numitcăpitanul Igor Iaskevici. Luptătorii erau selecţionaţi de maiorul Gamurar. Detaşamentul avea laînceput 100 de luptători, care prezentau toate grupurile entice şi minorităţilenaţionale ce locuiau pe terotoriul RSS Moldova. Anul 1989 a fost extraordinar de greu pentru miliţie. Criminalii trecuseorice măsură posibilă. În faţă, fără a se teme, îi batjocoreau pe miliţioneri,care erau neputincioşi în faţa crimei organizată şi bine înarmată. Pe bandiţi îistimulau şi legile sovietice nesăvârşite… Mulţi din ofiţerii superiori ai MAI, care posedau informaţie, colaborau cubandiţii. Din această cauză toate măsurile luate pentru combatereacriminalităţii, întreprinse de miliţia criminală, eşuau. Bandiţii eraupreîntâmpinaţi. Colaboratorii MAI ştiau de asta, numai Voronin nu ştia. Ofiţerii cinstiţi, cuexperienţă, au început să plece din miliţie. Lângă cinematograful “Iskra”, la Botanica, se afla un cuibuşor de veselie,care se numea “Şaiba”. Se bucura de atenţia bandiţilor… şi numai ce noiapăruţii bissnesmani. La începutul lunii iunie 1990 colonelul KGB-ului din Moscova Soltan, sosiîn “concediu” la Chişinău, unde locuia familia sa. Aici trebuia să se întâlneascăcu un agent super-secret, care era colaboratorul Direcţiei KGB în Moldova.Moscova era îngrijorată de faptul că Frontul Popular din Moldova, care, ca şicelelalte Fronturi Populare din celelalte republici unionale, înfiinţate şi dirijatede agenţii KGB-ului, se închega greu “Edinstvo” a fost formată repede, iar cu formaţiunea contra-opusă ei,ceva nu se primea. Rapoartele trimise din teritoriu de cei care trebuiau săpreia puterea totală în Front erau bune, însă alţi agenţi secreţi raportaucontrariul. Colonelul trebuia să verifice care din părţi are dreptate, şi să raportezeMoscovei. 11
  • 12. Încă la Moscova şeful i-a recomandat să folosească acest lăcaş “Şaiba”pentru întâlnirea cu super-agentul. Impresia era că şeful locuia la Chişinău, darnu el. Să-l întrebe de unde ştie de acest lăcaş era bizar. În acest lăcaş Soltan era prima oară. Publica era cu mult maidestrăbălată, decât ştia Moscova. Făceau ce vroiau. Şi nici un fel de miliţie. Era aproape de ora 23. Peste câteva minute trebuia să se prezinteagentul. Şi pe neaşteptate în lăcaş au intrat vre-o 15 oameni înarmaţi şi cufeţele astupate. -Toţi la podea – a comandat cineva cu un glas, care nu permitea nici oabatere de la ordin – orice rezistenţă va fi contracarată aspru. LucreazăOMON!. Colonelul ştia ce e OMON, ştia de forţa lor. Alţii se vede că nu ştiau, audeschis gura, şi momental au primit lovituri bine antrenate la ficat. S-au liniştitîn aşa fel, căci se auzea numai răsuflarea celor ce stau culcaţi la podea. Soltan s-a culcat astfel, ca să vadă cum acţionează această nouăstructură a MAI-ului. N-o văzuse niciodată la treabă. Se vedea că luptătoriisunt tineri, fără experienţă. Însă acţionau ferm, fără nicio şovăire. Pe doibandiţi, tatuaţi din cap până la picioare, care începuse să-i sparie că se vorplânge lui Voronin şi acela îi va pedepsi, i-au bătut aşa, că Soltan credea că nuse vor mai ridica. Bandiţii plângeau ca copiii. Ceva mai departe unul dintre cei tatuaţi, văzând ce s-a întâmplat cu ceidoi, s-a aşezat pe fund, dând din picioare, învârtindu-se, apărându-se cupicioarele şi strigând: -Să-mi zacă oasele prin puşcării, dacă mă dau binevol! Nu mă luaţi viu deaici! Unul din luptători se apropie de el, a scos bâta de cauciuc de la brâu, şicu o expresie şi sinceritate de ţăran, a spus: -Singur te vei scula, scumpule – şi i-a tras cu bâta de a lungul spinării. Banditul a sărit în sus ca la vre-un metru de la pământ, de parcă o prujinăputernică l-a aruncat în sus, şi încă aflat într-o poziţie semi-aplecată a întinsmâinile pentru cătuşe. 12
  • 13. Până a veni OMON-ul, peste o masă de el, stau doi bărbaţi bine chitiţi. Eivorbeau despre ceva serios, căci unele fraze ajungeau şi la Soltan. Unul din eispunea că a fost înşelat la împărţirea banilor. Când a intrat OMON-ul, ei nu s-au culcat, numai s-au ridicat în picioare.De ei se apropie un luptător. -La podea – comandă el. Însă nici unul din ei nu s-au clintit din loc. -Sunt maior de miliţie – strigă brutal acel, pe care l-au înşelat. Drept răspuns a primit o lovitură puternică la ficat, şi începu încet să selase la pământ. Al doilea momental s-a culcat la podea. -Tu tot eşti maior de miliţie – întreabă luptătorul. -Nu – răspunse acel repede şi speriat. Luptătorul a luat documentele de la maior. -Ce cauţi printre bandiţi, maiorule – acela tăcea, îndoit în două – mergi cunoi şi ne lămurim – şi i-a pus cătuşele. Tot acest luptător s-a apropiat de colonelul Soltan, care l-a chemat,făcându-I cu degetul. Acela curios s-a aplecat. -Documentele mele le citeşti aici, jos, lângă mine - spuse colonelul şi cuprivirea a arătat unde sunt ele. Luptătorul făcea tot ce-i spunea colonelul, de parcă era hipnotizat.Văzând cine e în faţa lui la podea, vru să se scoale să ia la cozoroc. -Stai liniştit şi ascultă-mă. Mă ridici, îmi dai vre-o două sub coaste şi măscoţi de aici. -Cum se poate, tovarăşe colonel! -Îndeplineşte ce ţi-am spus – ridică vocea colonelul. Luptătorul l-a ridicat şi imitând două lovituri sub coaste, l-a împins spreieşire. -De ce mă baţi, afurisitule – ţipa colonelul. -Închide-i gura – ordonă cineva 13
  • 14. -Acum comandante – răspunse luptătorul şi îl împinse afară. În coridor ia poziţia de drepţi. -Nu mai văzut niciodată. Ai înţeles? -Întocmai! -Dute şi ocupăte de treburile tale. Colonelul se bucura că n-a fost depistat agentul. Dacă OMON-ul intrapuţin mai târziu... Operaţia înfăptuită de tinerii luptători din trupele cu destinaţie specială adat rezultate ne aşteptate. Au fost reţinuţi mulţi recidivişti, ucigaşi, şi multealte persoane care se ascundeau de lege. În vara anului 1990 era primejdios să călătoreşti pe rutele: Chişinău-Ismail, Chişinău-Bolgrad, Chişinău-Vulcăneşti. Undeva între oraşul Bolgrad şiorăşelul Svetlâi, patru militari cu cagule pe faţă, opreau autobusele şi jefuiaupasagerii. Câţeva persoane care au depus rezistenţă au fost ucise pe loc.Bandiţii acţionau ca nişte brute, încrezuţi că nu vor fi pedepsiţi. Miliţia criminală a stabilit locul unde acţionează această bandă. Însă să-ineutralizeze deschis, era primejdios. Atunci în operaţie a fost întrodus OMON. Şi iată câte patru luptători din trupele speciale, îmbrăcaţi în civil, făceauîn fiecare zi rutele susnumite. Însă nimic. Numai ei nu se deplasau, bandiţii iarjefuiau. Era clar că bandiţii primeau informaţie de la colaboratorii miliţiei.Atunci conducerea operaţiei a hotărât să nu mai pună la curent cu toatedetaliile MAI-ul. Şi chiar a doua zi banda a fost lichidată. Pe ruta Chişinău – Ismail, acolo unde şi presupuse conducerea operaţiei,autobusul a fost oprit de patru militari în cagule negre pe faţă. Patru militaribine clădiţi. Unul din ei intră în autobus. -Toţi pregătiţi banii şi bijuteriile şi ieşiţi câte unul. Care va încerca săascundă ceva, vor fi aspru pedepsiţi. 14
  • 15. Situaţia în care pasagerii trebuiau să iasă din autobus, uşura realizarea operaţiei. De reţinut pe toţi patru în trecerea îngustă din autobus era imposibil. Ei puteau deschide foc din pistoale, să ia ostatici. Pasagerii încep să iasă câte unul. Femeile au început să strige, să înjure când au început să fie pipăite peste tot în căutarea bijuteriilor. Câteva au primit câte un picior la fund de la apărătorii patriei sovietice, care ignorau protestele femeilor şi continuau să le percheziţioneze. Luptătorii s-au grupat unul după altul. Bandiţii, ocupaţi de percheziţie, n- au observat manevrele lor. Primul luptător s-a apropiat strâns de banditul care aduna ce-i dau pasagerii de bună voie. Această manevră a permis celorlalţi luptători să iasă fulgerător din autobus şi să-i atace pe ceilalţi trei, care puţin mai într-o parte îi percheziţionau pe toţi, dar mai dur. Atacul fulgerător, prin surprindere, a adus rezultatul dorit. Trei bandiţi au fost momental încătuşaţi. Însă cel care intrase în autobus şi a propus ca pasagerii să predăie tot ce au, a opus o rezistenţă dură. Însă şi el s-a alăturat de cei trei. Bandiţii erau militari din trupele aeropurtate, din Bolgrad, doi căpitani şi doi plutonieri. I-au pus la pământ. Femeile au început să-i scuipe, să-i bată cu picioarele. Bărbaţii au mai adăugat şi ei. Luptătorii cu greu au liniştit pasagerii. -Mâne vom fi eliberaţi. Noi suntem ofiţeri ai Armatei sovietice şi nimeni n-are dreptul să ne aresteze. -Sunteţi ucigaşi şi bandiţi de drumuri mari. -Cine a văzut asta? Ei? – a spus cu dispreţ unul dintre ei – ei sunt nişte fricoşi, nişte laşi. Mâine vor spune că n-a fost nimic, şi n-au văzut nimic. Cel mai neplăcut moment a fost când luptătorii au început să întoarcă obiectele şi banii. Hăpsânismul omenesc nu mai are margini. Cum arătau vre- un obiect preţios, la el se găseau câte 4-5 persoane. Se batjocoreau unul pe altul, dovedind că acest obiect este anume a lui. Obiectele pe care nu le-au putut împărţi au fost înregistrate şi luate la Chişinău. Bandiţii râdeau... Abia după proclamarea, la 2 septembrie 1990, a separării(„independenţei”) de către structurile din Transnistria, comandatedirect de serviciile speciale de la Moscova (Igor Smirnov, fiind 15
  • 16. persoana trimisă direct în acest scop) şi formarea RSSMN, guvernulMoldovei a început să se preocupe de aceste manifestări orientateîmpotriva Republicii Moldova. Pe la sfârşitul lunii septembrie 1990, separatiştii găgăuzi,instigaţi de Moscova şi de conducerea Transnistriei, au hotărât săformeze şi ei un stat şi să iasă din componenţa RSSM. Emisari din Moscova şi Tiraspol au început să-i asmuţe pegăgăuzi contra moldovenilor cu care au trăit împreună aproape douăsecole. Găgăuzii şi bulgarii au fost aduşi pe pământul basarabean decătre autorităţile Rusiei ţariste conform înţelegerilor cu Turcia:Ruşii dau acces liberi tătarilor nohaici să plece în Turcia, iar turciigăgăuzilor şi bulgarilor. Găgăuzii şi bulgarii au ocupat locuinţeletătarilor, iar tătarii a găgăuzilor şi bulgarilor în Bulgaria. Găgăuzii au ucis patru moldoveni, locuitori din satele vecine cugăgăuzii. Aceasta a indignat opinia publică. Din toate colţurileMoldovei au început să vină oameni, pentru ai apăra pe moldoveni.Răsunau chemări de a merge şi de a se răfui cu găgăuzii. Încă puţin şisituaţia ieşea de sub control. Zeci de mii de oameni cereau de la guvern să întreprindă cevapentru a apăra conaţionalii. Guvernul a fost nevoit să organizeze oacţie de solidaritate. Zeci de autobuse, încărcate cu oameni au luatcalea spre Comrat. De la toţi se cerea o disciplină de fier. Orice fel dearme au fost strict interzise. Poliţia controla acest proces. În ajutorul găgăuzilor Moscova a trimis din oraşul Bolgradtrupe de paraşutişti, din divizia de paraşutişti dislocată acolo. Conducerea naivă şi tot atât de naiv parlamentul RSSM au cerutajutor de la Moscova. Pe scurt, au rugat să dea oile în paza lupului. Moscova a trimis în RSSM o unitate de interne sub comandageneral-colonelului Şatalov, comandantul acestor unităţi din URSS. Mare a fost dezamăgirea deputaţilor moldoveni, când Şatalov adoua zi după sosirea la Comrat a organizat paza adunării, unde a fostproclamată Republica Găgăuză. Guvernul şi Parlamentul Moldovei au cerut Moscovei ca acestetrupe să fie retrase de pe teritoriul ţării. A fost glasul celui care strigăîn pustiu! Nu ştiau, ori nu-şi închipuiau că aşa ceva se poate întâmplape teritoriul unei republici unionale (Moldova era parte componentă 16
  • 17. a URSS) . Dacă ruşii intră pe un teritoriu străin, este imposibil orifoarte greu să-i alungi. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Dacă nu erau revolteleîmpotriva ruşilor în Caucaz, Tatarstan, Başkiria, Ţările Baltice, undeera nevoie de aceste trupe speciale, ei nu mai plecau. *În 1998-1999, când NATO bombarda Iugoslavia, ruşii i-aupropus preşedintelui Slobodan Miloşevici să introducă trupele lor.El însă a refuzat, spunând: „Dacă pe teritoriul Iugoslaviei vor intratrupele NATO, acestea, atingându-şi scopul, vor pleca. Dacă intrăruşii, aceştia nu vor pleca niciodată.” Locotenent-colonelul Anton Gamurar a depus câteva rapoarteministrului de Interne Ion Costaş, dovedind necesitatea creării a încăunui batalion cu destinaţie specială. Micul detaşament de poliţie cudestinaţie specială nu putea hotărî problemele care apăreau tot maides şi mai acut. Evenimentele din Găgăuzia au confirmat că Gamurar aveadreptate. Dacă Moldova ar fi avut măcar un batalion cu efectivulcompletat şi bine dotat, nu ar fi fost nevoie de a chema trupeleruseşti duşmănoase, nu eram să fim atât de umiliţi în rezolvareaproblemelor Găgăuziei. La sfârşitul lunii octombrie hotărârea a fost luată şi Gamurar s-a apucat energic de formarea acestui batalion. Oamenii erau aleşi pesprânceană în urma unor testări serioase. Gamurari verifica nunumai starea fizică, ci şi capacităţile de a gândi, de a lua hotărârimomentane corecte. Din douăzeci de doritori alegea unul. Moscova aînceput să dea semne de nelinişte: de ce le trebuie moldovenilor douăbatalioane cu destinaţie specială? Pentru a evita orice confuzie,batalionul a fost numit batalion de patrulă şi santinelă nr. 1 al MAI. * * * Din amintirile colonelului M.M. Bergman, originar dinTransnistria, un separatist înflăcărat, şeful comenduirii militare dinTransnistria şi Tiraspol: „…După 2 septembrie 1990, cu excepţia unei anumite retoriciverbale, Chişinăul oficial nu a întreprins nimic pentru a opriseparatismul. Peste tot era linişte şi pace. Trecerea de pe un mal alNistrului pe celălalt era liberă. Nu existau nici un fel de posturi desupraveghere. 17
  • 18. Era o situaţie care nu convenea nici administraţiei separatistede la Tiraspol şi nici stăpânilor ei de la Moscova. De aceştia se uitase,nimeni nu le acorda nici un fel de atenţie. Pentru a se vedea luaţi înseamă aveau nevoie de un conflict, de haos, de sânge. Şi atunci auorganizat o provocare: la 1 noiembrie trei angajaţi ai OMON-ului dela Riga (adăpostit aici după crimele comise la Riga), purtând hainecivile, au trecut câte unul Nistrul, pe podul de lângă Dubăsari. Pemalul drept care predomină ca înălţime peste cel din stânga auorganizat un punct de tragere pentru lunetişti. Concomitent, prin oraş s-a răspândit zvonul că la 2 noiembriepoliţia va pătrunde în oraş şi „îşi va introduce orânduielile eiromâneşti”. Populaţia era chemată să vină de dimineaţă la pod şi săîmpiedice poliţia să pătrundă în oraş. La rândul său, conducerea dinoraş, dirijată de la Tiraspol, a pregătit un grup masiv de instigatori şiprovocatori şi mijloace de tehnică grea pentru a apăra, chipurile,podul. Evenimentele ulterioare s-au desfăşurat strict după plan: la 2noiembrie un număr mare de persoane, convocate la comandă, aubarat cea mai circulată magistrală automobilistică din sudul URSS,Poltava. Sute de automobile de tot felul nu-şi mai puteau continuadrumul. Multe tiruri transportau produse perisabile din Bulgaria,Grecia, Turcia. De la Moscova s-a telefonat şi s-a cerut deblocareatraseului…” La locul cu pricina a fost trimis un mic detaşament de trupespeciale (OMON) moldoveneşti şi unitatea nr. 1 de RRS. Acţiunea dedeblocare a fost încredinţată colonelului Vârlan, şef de direcţie MAI. …Victor Grosu se afla în prima linie. Erau dotaţi doar cuscuturi, bastoane şi baloane cu gaze lacrimogene „Ceriomuha”.Armele au fost lăsate în autobuz. Aveau, conform instrucţiei, deînfruntat o mulţime agresivă. Falanga cu lovituri de bastoane înscuturile de protecţie au produs un anumit efect asupra mulţimii.Persoanele din primele rânduri au început să dea înapoi. Cei dinspate presau. La un moment dat, s-a produs busculada. Brusc, din mulţime au avansat tineri cu alură atletică şi cu bâtedin lemn de stejar care i-au atacat pe omonişti. Se vedea limpede căerau de profesie. Au atacat fără şovăire, cu mişcări de tipi antrenaţi,mizând vizibil pe surpriză pentru a sparge apărarea poliţiştilor. Însăaceştia au rezistat presiunii. Se vedea că intuiau cu cine au de-a face.Se luptau cu „colegi”, dar aflaţi acum de altă parte a baricadei. Deşi,lungi, bâtele îşi atingeau ţinta, nu şi-au dovedit eficienţa: aveau de-aface cu alţi profesionişti nu mai puţin experimentaţi. 18
  • 19. Printr-o mişcare abilă, Victor pară o lovitură şi imediat lovi el. Olovitură care, i se păru, îl imobiliză pe atacant. Acesta însă, scăpândbâta, nu cedă şi atacă din nou din răsputeri. Flăcăul scăpă din mânibâta dar rezistă la lovitură fără să cadă. Evident, era un cadru deelită. Măsurându-şi puterile, Victor lovi cu o forţă dublă. Acumflăcăul căzu fără să dea semne de viaţă. După o scurtă şovăială,mulţimea trecu peste corpul acestuia. Victor se convinse definitiv că de astă dată nu era vorba de osimplă gloată fără vreo coordonare din interior. Puteau fi şi niştepersoane din fostele structuri de forţe speciale. Brusc, ca la comandă, mulţimea se dădu la o parte şi din spateîşi făcu apariţia un buldozer pe şenile cu lamă enormă care ocupămai mult de jumătate de drum. Arăta hidos şi ameninţător. Rândul omoniştilor a început să cedeze. În spatele acestuimonstru de metal „mulţimea” a prins brusc la curaj şi înaintă. Îi aveaîn primele rânduri pe aceiaşi flăcăi cu bâte. Poliţiştii au folosit gazlacrimogen care pentru scurt timp îşi produse efectul: mulţimeaşovăi. Ca un făcut, vântul începu să sufle dinspre râu şi mână curepeziciune gazul în altă parte. Buldozerul înaintă acum cu şi maimare viteză, fiind vădit pornit să strivească sub şenile pe oricine i s-ar fi opus. Nu mai putea fi oprit cu nimic. Flăcăii din OMON nudispuneau de nici un fel de grenade, mai ales antitanc, unicelepotrivite în momentul respectiv. Să fi fost perfect informaţiprovocatorii cu ce armament erau înzestrate persoanele dindetaşamentul cu destinaţie specială? Se pare că răspunsul era clar:da! Omoniştii de la Riga, pitiţi pe celălalt mal, vedeau perfect ce seîntâmplă pe malul stâng. Puştile cu lunetă tip Kalaşnikov eraupregătite de tragere. Dar nu puteau să o facă. Ar fi putut fi auziţi şiatunci o păţeau cu siguranţă. Decizia urma să o ia comandantul grupei care nu dorea sămoară. Nu dorea să moară pentru că vecinul său de casă din dreapta,un businessman începător dintre foştii lucrători din aparatulorăşenesc de partid, îi va prelua nevasta… Nu, nu trebuia să moară! Buldozerul continua să înainteze ameninţător spre combatanţiimoldoveni din trupele speciale, antrenând după el mulţimea. Caluptător cu experienţă, îşi dădu seama că colegii săi se pomeniserăîntr-o situaţia fără ieşire. Singura scăpare ar fi fost să recurgă laarme. Parcă ghicindu-i gândurile ultimul rând de luptători moldoveni,înarmaţi cu pistoale-mitralieră, au deschis focul. Împuşcau în aer. 19
  • 20. Mulţimea însă se opri brusc. Nimeni nu prevăzuse o astfel deîntorsătură a lucrurilor. Contravenea clar scenariului elaborat decineva. Şeful echipei omoniştilor-diversionişti de la Riga, faimoşipentru crimele din oraşul respectiv la comanda autorităţilorsuperioare de la Moscova (evident, nu au acţionat niciodată pe contpropriu şi de aceea nici nu pot fi judecaţi cu uşurinţă ca vinovaţi detot ce făceau. Executau ordine. Erau subordonaţi cuiva. Nu însă chiarca simple piese dintr-un angrenaj) trase şi cu primul glonț îl ucise pe buldozerist. Ceilalţi doi camarazi traseră asupra mulţimii. Fireştecă, trase de profesionişti, gloanţele îşi atinseră ţinta, nimerind pecineva din mulţimea agitată şi inconştientă. Şeful ordonă retragerea imediată: „Dispariţia, flăcăi!”. Între timp, buldozerul, rămas fără stăpân, continuă săînainteze, până nu se opri dând peste o bordură. Mulţimea de„voluntari” dispăru ca prin farmec, dând bir cu fugiţii. Spiritul deturmă se vădi şi de astă dată. Oricum, magistrala a fost „curăţată” şiredată circuitului. Tirurile îşi continuară nestingherite calea. Despre faptul că în rândul „protestatarilor” existau victime s-aanunţat seara posturile TV ruse, care, orchestrat, ca la comandă auatribuit vina de „victime în rândul populaţiei civile”, fireşte,conducerii Moldovei. Fără probe şi dovezi… De la Moscova s-a sunatşi s-a cerut imperativ demiterea colonelului Vârlan. Deşi toţi ofiţeriidin unitatea trimisă au declarat că nimeni dintre subordonaţi nu atras în mulţime, colonelul a fost demis… Obedienţă, prostie, nepăsare pentru destinul unor oameni fărăvreo vină? Sau simpla funcţionare a unui mecanism mintal: cineva„de sus” ordonă şi noi executăm din oficiu, fără a replica, crâcni… Canişte imbecili cărora li se pot aplica orice tratamente de umilire.Standarde duble. În primul rând, în plan moral. Din amintirile edificatoare în acest sens ale colonelului M. M.Bergman: „…Acţiunea provocatoare a conducerii de la Tiraspol şi aserviciilor speciale ale URSS şi din regiunea transnistreană şi-a avutefectul scontat. Mass-media URSS a dat vina pe autorităţile de laChişinău care, depăşind orice limite, au masacrat o demonstraţiepaşnică. „Poporul” Pridnestroviei nu mai doreşte să convieţuiască cuMoldova! 20
  • 21. Moscova îşi exprimă clar sprijinul pentru separatişti. Toţi ceitrei militari din OMON-ul de la Riga, refugiat (retras) la Tiraspol, aufost premiaţi cu bani. Dar se pare că nu au izbutit să-i cheltuiascăpentru că peste o săptămână au dispărut fără urmă. Camarazii deunitate au crezut că au plecat, pur şi simplu, în concediu. Inclusiv peundeva peste hotare. Peste o jumătate de an au apărut la suprafaţă în Nistru. Funiilede care erau legate pietrele între timp putreziseră...” Ion Fulga, un tânăr de 21 ani, înalt de aproape doi metri, clăditextraordinar de bine fizic, frumos, născut în oraşul Hânceşti, lucrazugrav la fabrica de tricotaje din Chişinău „Steaua Roşie”, undemuncea şi soţia sa Galina. Ea l-a aranjat la această fabrică, în 1989,când s-a demobilizat din armata sovietică şi îşi căuta un loc demuncă. Cu Galina făcu cunoştinţă întâmplător, în toamna lui 1986, cândveni în ospeţie la sora sa Maria, care locuia cu fiica într-unapartament închiriat. Soţul ei era la lucru în Rusia. Galina şi Mariaerau prietene vechi. După absolvirea şcolii, Ion hotărî să lucreze ca să ajute părinţii,care mai creşteau pe lângă el încă cinci copii. Se angajă ca lăcătuş lafabrica avicolă din satul Bujor. Salariul era bun. Acolo organizăprimul său ansamblu vocal instrumental din tineri obsedaţi ca şi elde muzică. Cântau în căminul cultural, uneori erau invitaţi să cântela nunţi, petreceri. S-au ivit bani în plus. Era bucuros că îşi poate ajuta părinţii. Vedea cum curgeau peobrajii mamei lacrimile când el îi înmâna tot salariul. Ea voia să-iîntoarcă jumătate pentru cheltuieli de buzunar, însă el refuza. Îiajungeau banii pe care îi câştiga cu ansamblul. Întotdeauna era sufletul oricărei companii. Fetele îl plăceaufoarte mult. Se întâlnea cu diferite fete. Însă văzând-o pe Galina aînţeles: asta e soarta lui. Însă nu a spus nimănui nimic. Odată Galina era în ospeţie la Maria când cineva a sunat la uşă.Intră fratele Mariei, a cărui fotografie atârna pe perete. Se uită la elşi simţi că inima începu să-i bată mai tare. El începu imediat să-şijoace rolul, şi peste puţin timp Galina râdea cu lacrimi. Tot atunci oinvită la petrecerea în armată. Galina nu-l luă în serios, căci era cu cinci ani mai în vârstă. Când Maria îi aminti că a promis să meargă la petrecerea înarmată, ea răspunse: – N-am vrut să-l obijduiesc pe băieţaş. Mai ales că e fratele tău. 21
  • 22. – El aşteaptă. Întreabă mereu de tine. – De ce? Mie nu-mi trebuie asta! Totuşi Maria a convins-o. La masă Galina şedea alături de membrii familiei lui. Era vesel.Când Ion se ridică, toţi tăcură. – Mamă, tată, faceţi cunoştinţă mai îndeaproape cu Galina. Eava fi soţia mea. Toţi luară această declaraţie drept glumă. Ea roşi. Începură săglumească pe această temă. – Nu glumesc. Aşa va fi! Ea începu să-l urmărească mai atent. Nu, nu glumea! Însă ce săfacă ea? Ce să facă cu cinci ani diferenţă? Gândurile nu-i dădeaupace. Mai ales că începuse să-l placă. La despărţire a plâns. Aşa, ca orice femeie. Îi era milă. El pleacăpe doi ani, iar ea nu i-a răspuns la întrebare. În doi ani se potîntâmpla multe... I-a promis că-i va răspunde la scrisori. Însă nu erasigură de asta... El îi scria în fiecare zi. Făcea şcoala de sergenţi în regiuneaTambov, unde însuşea meseria de cercetaş-radist. Scria nişte scrisorigingaşe şi vesele. Şi ea începu încet-încet să se gândească numai lael... La 4 noiembrie Mircea Snegur a solicitat Moscovei implicarepentru pedepsirea separatiştilor. „Renunţaţi şi voi la separatismulfaţă de URSS şi nu veţi mai avea alte republici”, a urmat răspunsulclar al Moscovei. Ziua de 7 noiembrie în Pridnestrovie a fost declarată zi de doliu.Iar la 8 au fost îngropaţi cu tot fastul „cei trei oameni paşnici care auavut neşansa de a fi ucişi la 2 noiembrie”. Printr-un ordin al ministrului de Interne al Republicii Moldova,Ion Costaş, din 18 decembrie 1990, detaşamentul de poliţie cudestinaţie specială (OMON) a fost reorganizat într-un batalionseparat cu destinaţie specială. * * * Lucrând zugrav la fabrică, Ion Fulga află că tinerii care au făcutserviciul militar în armata sovietică sunt primiţi prin concurs înbatalionul de poliţie în curs de formare. Dar din 20 de doritori eraales numai unul. Voia foarte mult ca şi el să fie printre cei aleşi. 22
  • 23. Natura l-a înzestrat cu multe calităţi bune şi era păcat să le foloseascăla maximum. Seara a încercat de câteva ori să vorbească cu Galina despreintenţia sa de a deveni poliţist. Însă ea era ocupată cu copilul. Nu amai apucat să vorbească cu ea. A doua zi se ceru de la serviciu şi plecă pe adresa dată. Acolo eraîn toi testarea. O mulţime de tineri îşi aştepta rândul. Văzu o bucurieimensă pe faţa celor ce au trecut testarea, mâhnire şi dezamăgire pefaţa altora. Mulţi plângeau. Neîncrederea în propriile forţe se citea pe faţa lui. „Bine că nu i-am spus soţiei. Mă făceam de râs!” se gândi el. Testarea o făcea personal comandantul batalionului. Cupregătirea sa excelentă, Ion trecu uşor testarea şi a fost încadrat înbatalion. Se întorcea la serviciu nespus de bucuros. Preîntâmpină colegiide lucru că seara face cinste şi plecă la ospătărie, unde lucra Galina.Radios, se apropie de ea, o luă în braţe şi începu să o învârte. Ea îlprivea nedumerită. Şi nu numai ea. Femeile ce lucrau cu ea îlconsiderau un tânăr foarte cumpătat. Şi naţi-o bună! – Ce s-a întâmplat? întrebă ea, ţinându-se bine de gâtul lui. Îiplăcea că o cuprinse faţă de toată lumea, avea mare satisfacţie, căcimulte femei trăncăneau, ştiind diferenţa mare de vârstă dintre ei, căel nu o iubeşte, dar s-a căsătorit cu ea doar fiindcă rămase gravidă. – De mâine sunt sergent-major la batalionul de patrulă şisantinelă al MAI. S-a îndeplinit visul meu! Nu găsea ce să spună. Că el visează să devină poliţist auzi primadată, fapt care o ofensă întru câtva. Însă ea îl iubea pe acest flăcău, pesoţul său, şi trebuie să se bucure împreună cu el! Ea ştia: avea dezvoltat simţul dreptăţii. Pentru dreptate era gatala orice. Visa la vremurile când tot universul va fi bazat pe dreptate.Asta şi l-a făcut să devină poliţist, ca să dovedească prin pilda sa acestprincipiu. În şcoala sovietică de sergenţi erau instruiţi după programatrupelor speciale şi erau pregătiţi ca în componenţa grupului decercetaşi sau diversionişti să fie aruncaţi în spatele frontului. Însă înbatalion nu era nevoie de specialişti de profilul lui, astfel încât el aînsuşit aruncătorul de grenade, unde imediat s-a evidenţiat. * * * 23
  • 24. Sfârşitul primăverii anului 1991. Călduri improprii pentruaceastă perioadă a anului. Absolventul facultăţii de cultură fizică şi sport ValentinMereniuc se pregătea pentru examenele de absolvire. Era un flăcăubine pregătit fizic. Îi plăcea sportul şi spera să se facă miliţian. Părinţii săi au fost cadre didactice. Toţi bărbaţii din neamul lorerau robuşti, buni pentru efort fizic. Aşa i-a fost tatăl, fratele său celmic care a studiat la aceeaşi facultate. Acest flăcău, bine făcut şi admirat de fete, era însă o fire timidă.Pe tot parcursul perioadei de studii nu a fost în stare să se apropiesingur de vreo fată. La cursul întâi se îndrăgosti de o fată de la filologie. Îşi dorea săo vadă permanent. Era însă conştient că nu se vor potrivi niciodată.Ea pur şi simplu îl ignora. Era mereu însoţită de un flăcău conducândun automobil de marcă occidentală, lucru care pe atunci constituiaun semn de bunăstare materială şi sugera apartenenţaproprietarului la aşa-zisa „societate înaltă”. După ce absolvi institutul, nu o mai văzu. Treptat, începu să-iuite trăsăturile feţei. Acum, stând pe nisipul plajei de la barieraSculeni, unde se pregătea pentru examenele de absolvire, făcueforturi să-şi amintească faţa ei dar nu izbuti. Înseamnă că nu maiconta, îi trecuse pasiunea pentru ea. Faptul, paradoxal, îl bucură. Nuvorbise cu nimeni despre pasiunea lui şi de acum nici nu va aveamotiv să o facă. În ajunul ultimului examen fu chemat brusc la decanat. Îninterior pe lângă decan văzu un maior de poliţie. Uniforma îl arăta cafăcând parte din Detaşamentul de Poliţie cu Destinaţie Specială(DPDS). Intră, dădu bineţe. I se răspunse. – E Valentin Mereniuc, îl prezentă decanul. – Luaţi loc, îl semiinvită, îi semiordonă maiorul. Faptul îl făcu să ezite şi astfel rămase în picioare. – Bine, stai în picioare. Vei fi mai sănătos, glumi maiorul. Trecimediat la subiect: sunteţi invitat să serviţi în DPDS. Ştiţi ce e? – Sigur, urmă un răspuns aproape entuziast. I se împlinea, cadin senin visul. – De cât timp aveţi nevoie pentru a decide? – De nici un pic. Accept. Răspunsul prompt îl puse într-o uşoară încurcătură pe maior.În cabinet se lăsă liniştea. „De ce a acceptat atât de rapid? Nu cumvafuncţionează deja pentru KGB-ul moldovenesc? Dar poate chiar şi 24
  • 25. mai rău: pentru serviciile ruseşti sau cele de la Tiraspol? Căci lista decandidaţi făcută de noi a trecut prin mâinile mai multor şefi dintrecare mulţi, şi faptul îl ştia, lucrau pentru Moscova. Întrebă ca printre altele: – Şi nu vreţi să vă sfătuiţi cu părinţii? – Îmi cunosc dorinţa din copilărie de a lucra în miliţie. – Domnule Mereniuc…, rosti şi se opri, nu era încă obişnuit săfolosească noua formulă de adresare şi încă în raport cusubordonaţii sau proaspeţii angajaţi. De fapt, băiatul putea fi şisincer. Avusese aceeaşi motivaţie când s-a angajat în miliţie.Continuă: – Da, sunteţi angajat. Maiorul îi strânse mâna. Terminaţi-vă examenele, vă odihniţi o săptămână şi vă prezentaţi la bazanoastră. După ce termină examenele de absolvire, se duse acasă, lapărinţi. Le spuse cu o anume bucurie vestea. Reacţia lor îl răci uşor.Dar totul reveni repede „la normal”. Deşi şi l-au dorit învăţător, aşacum erau şi ei, văzând că hotărâse, îi spuseră: „Într-un ceas bun.” Mircea Druc, fostul prim-ministru, schimbă în „poliţie” numelefostei structuri, dorind probabil să modifice şi atitudinea populaţieifaţă de ea. Suplimentar, îmbrăcă poliţia într-o uniformă nouă,elegantă, frumoasă chiar. Dar şi mai frumoasă era cea a angajaţilor BPDS. Numai câtfăceau beretele negre! Pentru serviciul în BPDS persoanele candidate erau selectate cumaximă rigoare. Erau respinşi zeci de tineri care visau să poarteuniformă specială şi berete negre. Erau acceptaţi doar cei mai buni! Nu era prea simplu să poţi însuşi toate procedeele de luptă corpla corp din nomenclatorul impus de Regulament. Pe majoritateaînsă le cunoştea de mult. Dar oricum lecţiile i se păreau interesante. Treptat, antrenorii le-au sporit gradul de dificultate. „Creştea”de la o zi la alta. În aceste condiţii zilele i se păreau mai lungi. Totmai lungi… Şi tot mai grele. Avea uneori impresia că trăieşte unadevărat coşmar. Că nu mai rezistă elementar fizic. Spre final aveaîntotdeauna uniforma udă de transpiraţie. Conform regulamentului,la final de zi, înainte de a cădea buştean în patul de militar, eraobligat să-şi spele minuţios uniforma, să o pună la uscat, să facă elînsuşi un duş şi abia după… Se putea culca… Scularea devreme, la început uşor de suportat, devenea tot maigrea… 25
  • 26. Exerciţiile cu armele i-au oferit, în schimb, un bun răgaz pentrua se odihni din cauza eforturilor fizice greu de suportat. Lui Valentin îi plăceau aproape copilăreşte armele. Poate şi deaceea învăţă în scurt timp să mânuiască la perfecţie toate tipurileaccesibile. …Sigur, dincolo de mânuirea la perfecţie a armelor se avea grijăşi de pregătirea psihologică a „cursanţilor”. Îşi dădea toată lumeaseama că nu există „speţnaz” (expresie consacrată în rusă pentru totfelul de trupe „cu destinaţie specială”, adică diferite de celeobişnuite, de front. Erau, de regulă, operaţii de diversiune sau…terorism (în cazuri speciale). Toată lumea era conştientă că nici celmai bun militar din punct de vedere tehnic nu putea prezenta toategaranţiile că, într-un moment critic, nu ar fi cedat în momente demaximă tensiune, punându-şi astfel în primejdie, involuntar,camarazii. Condamnându-se pe sine şi condamnându-i pe ei lamoarte sigură. Inevitabilă… Într-o seară şi-a vizitat, la invitaţia lor, nişte prieteni de laTelecentru. Timpul trecu repede, pe neobservate. Peste miezulnopţii. Nu mai circula nici un fel de transport public. Putea să chemeun taxi dar, deoarece încerca să facă economie, hotărî să meargă pejos. Nu vru să profite nici de invitaţia gazdelor de a rămâne pestenoapte. Coborî spre Lacul comsomolist (în prezent incertul Lac ValeaMorilor). O noapte superbă, cu lună şi arome de flori nocturne. Sedeplasa încet, respirând cu toată plăcerea. Trecu pe lângă cazărmile regimentului de desant. Aproape căajunse la capătul străzii Belinski când practic era cât pe ce să selovească de un „UAZ”-ic de poliţie. Ceva mai departe doi sergenţi dinserviciul extern îl „prelucrau” pe un bărbat doborât deja la pământcu bastoanele „din dotare”. În timp ce pe capota unui automobil demarcă străină un al treilea, în grad de plutonier încerca să violeze ofemeie având gura imobilizată cu un scotch dar care se împotriveadin răsputeri. – Încetaţi imediat! le ceru Valentin. Şi pentru o clipă toatălumea încremeni, dar instinctul de „şef” format de mai mulţi ani înmiliţie îl făcu pe plutonier să-şi revină rapid. – Cine latră? întrebă el aproape calm. Valentin nu ştiu ce să răspundă. Ezită. Între timp plutonierul îşireveni complet. – Flăcăi, ia vedeţi ce-i cu tipul, ordonă el. 26
  • 27. Cei doi sergenţi îl abandonară pe bărbat şi veniră spre Valentin.La câţiva paşi însă s-au oprit. – Ce e, măi? întrebă plutonierul. Vă e frică, nu? – E, pardon, de-al nostru. – Aha, uite-o. Atunci, plutonierul îl privi ţintă, frăţică, vezi-ţi dedrum. Nu te ştim, nu ne cunoşti. Salam alecum. Auzi răspunsul: – Lăsaţi-i să plece şi faceţi curat. – Ce-ai spus, paţan (puşti – n.red.)? Vrei să ne dai lecţii?Plutonierul aproape că hârâi. Păi, dacă omul nu înţelege… aplicaţi-icâteva văioage… să-i vină mintea la cap. Nu vedeţi că e abia înţărcat? Amuzat la început, acum Valentin se văzu nevoit să se apere. De„a-i săi”. Atacat de sergenţi, le pară loviturile culcându-i la pământ.Plutonierul îşi primi şi el „porţia” printr-o lovitură fulgerătoare. Femeia se apropie plângând. – Cine e bărbatul? – Soţul. I-am spus să nu mergem pe străzi lăturalnice. Venim dela o nuntă. – Unde locuiţi? – În casa galbenă de lângă lac. Ştia ce fel de casă era. Nomenclatură de partid. Acolo îşigăsiseră „cuib” o bună parte din nomenclatura de partid comunist.Entuziasmul îi pieri imediat. „Merita să mă bag?” Între timp îi auzi vocea: – Zic să-l punem în maşină. Deja nu mai plângea. Între timpdesluşi ceva cunoscut în vocea ei. După ce o ajută să urce bărbatul, o întrebă din politeţe: – Vă descurcaţi? – Nu cred. Vă rog să conduceţi. Eu nu mă pricep. Porni rapid din loc. Casa se dovedi a fi cea pe care o bănuise.Etajul trei. Un apartament de lux de trei camere. Nu mai văzuseatâta bogăţie. În raport cu apartamentele de o cameră în care îşiduceau existenţa şi şase-şapte persoane era un adevărat palat regesc.Intrând, auzi vocea unei fete. Fata viselor lui. Ea însă nu-l recunoscu. Chemă o ambulanţă care sosi în scurttimp. De parcă ar fi ştiut de nevoia de a fi acolo. Au acordat primul ajutor, constatând că nu era nimic grav, apoi,cerându-şi nu se ştie de ce scuze, au plecat. – E timpul să plec şi eu. – Şi cum plecaţi la ora asta? întrebă stăpâna casei. Cred că ebine să rămâneţi la noi. Avem loc destul. Vă aştern în altă cameră. 27
  • 28. – Şi cum îi explicaţi mâine soţului dumneavoastră prezenţamea? – În nici un fel. Doctorul i-a introdus injecţii somnifere. Şi apoiel trebuie să vă mulţumească că l-aţi scăpat poate de la moarte, iar pemine de la o ruşine. Mă cheamă Svetlana, ori Lana. Cum vă cheamă? El îşi declină numele spuse unde îşi face serviciul. – Iată de ce v-aţi descurcat atât de uşor cu cei trei menţi (sticleţi– n. trad.). Vreau să mă uit mai aproape la dumneavoastră. N-amvăzut niciodată atât de aproape un angajat al BPDS, omonist, desprecare se vorbeşte atât de mult în societate. El roşi, se fâstâci. Se uită mai atent la el. „E încă un băieţaşi, daratât de curajos. Nu s-a temut unul de trei. Mai ales de colegi.Înseamnă că flăcăul are ceva sfânt în el. Acel ceva pe care miliţienii îlpierd foarte repede.” – Vă cunosc, spuse el. Aţi absolvit filologia doi ani în urmă.Eram îndrăgostit de dumneavoastră. – N-am ştiut că cineva mai e îndrăgostit de mine. De ce nu v-aţiapropiat? – Nu făceam asta niciodată....– şi roşi. – Clar, eşti ruşinos. Mergem să vă arăt unde o să dormiţi. Hai sătrecem la persoana a doua. Cearşafurile răspândeau un miros fin de parfum. Adormi pe loc.Visă părinţii... apoi pe Lana, toată în alb. Se apropie de patul lui,aruncă ce mai era pe ea... şi se culcă alături de el. Începu să-l sărute,vru să răspundă, dar înţelese că nu ştie s-o facă. Iar ea îi săruta totcorpul... Apoi i se făcu extraordinar de bine, bine... Când se trezi dimineaţa, ceasul arăta ora opt. Vru să se ridice,căci întârzia la serviciu, însă două braţe gingaşe îl cuprinseră de gât. – Azi e duminică, Lana se întinse cu plăcere, mai dormi. Înseamnă că nu a fost un vis? Alături doarme femeia desprecare el visa atâta timp! Ca să se încredinţeze că nu e un vis, o atinge.Ea se lipi şi mai strâns de el şi continua să doarmă. Se întâlneau la ea. Unde era soţul când ei făceau dragoste el nuştia, şi nici nu o întreba. Nu demult i-a spus că e gravidă. Nu a luat în seamă cuvintele ei.Credea că e ceva normal pentru o femeie căsătorită... * * * Pe 19 august s-a sunat alarma. BPDS a blocat toate drumurile deacces în Chişinău. Compania lor a ocupat poziţie camuflată în jurul 28
  • 29. cazărmilor regimentului de desant de lângă lac. Pe anumite case aufost plasaţi lunetişti. De fapt, regimentul era regiment doar cu numele, căci efectivullui nu depăşea la timpul respectiv 300 de militari. Adevărat că eravorba în fond de ofiţeri şi praporgici (plutonieri) care, prin definiţie,ştiau să lupte. Regimentul era comandat de colonelul AleksandrLebed (devenit ulterior o mare figură pe arena politică şi militară aFederaţiei Ruse). De fapt… nici compania nu era decât o sumă minimă de efectiv.Cel mult un pluton. Însă deţinând poziţii avantajoase şi dată fiindpregătirea militară se putea descurca lejer şi cu un batalion. De ce au fost mobilizaţi – nu putea să explice nimeni. Abia spreorele nouă se făcu puţină lumină: la Moscova se produsese o loviturăde stat. Preşedintele Gorbaciov fusese anunţat ca incapabil săconducă din motive de boală şi izolat la una din vilele sale – cea de laForos. Viaţa unei ţări întregi fusese paralizată. Lumea cu o minimăluciditate îşi dădea seama că enorma URSS se afla la un pas deprăpastie. În fond, putea fi vorba, în circumstanţe speciale, dedestinul întregii planete. Comandantul batalionului nr. 1 de patrulă şi santinelă,locotenent-colonelul Anton Gamurari, a alarmat batalionul. Eradimineaţa zilei de 19 august 1991. Batalionul primi misiunea de aapăra Telecentrul până la ultimul cartuş, în caz de necesitate.Locotenent-colonelul instală posturile şi organiză puncte derezistenţă. Nu se ştia de ce se sunase alarma. Ceru de la toţicomandanţii să fie foarte vigilenţi. Sergentul-major Ion Fulga a fost numit superior pe un punct derezistenţă, făcut de el însuşi cu subalternii. Nu era cine ştie ce, însăde gloanţe te putea apăra. Tocmai seara au aflat de puciul de la Moscova. Toată ţara ceamare nu dormi în seara aceea. Dinozaurii din conducerea partiduluicomunist au vrut să întoarcă iar ţara în Evul Mediu. Ziua Fulga le permitea subalternilor să doarmă pe rând. Cândveni rândul lui, somnul nu venea. Îl năpădiră amintirile... Serviciul militar îl făcu în Ungaria. În scrisori îi propuse Galineisă devină soţia lui. Ea îi aminti de diferenţa de vârstă, însă el insistă. În ianuarie 1988 muri tatăl. I se dădu permis. Atunci petrecurăprima noapte împreună. Nopţi atât de furtunoase nu rămân fărăurmă. În octombrie se născu fiul Victor. 29
  • 30. La 20 august preşedintele Moldovei Mircea Snegur semneazădecretul „Cu privire la Consiliul de Securitate”. În decret însă lipseavreo sugestie cu privire la o eventuală formare a unei forţe militarenaţionale şi la intrarea în posesia arsenalului militar aparţinândtrupelor militare dislocate pe teritoriul RSSM. Acest lucru le-apermis ofiţerilor ruşi să evacueze de pe teritoriul Moldovei practicîntregul arsenal militar care conform prevederilor de departajaredintre statele membre CSI reveneau perfect legal şi motivatChişinăului. Era vorba de 900 de camioane tip „KamAaz”, peste 15 000 tonede benzină şi motorină, 31 000 de puşti-mitralieră Kalaşnikov, 6500de aruncătoare de grenade, 200 de transportoare blindate şi TAB-uri, 1200 camioane militare „Ural”, ZiZ, KRAZ, 850 mitraliere etc.,precum şi tot felul de echipamente şi produse alimentare. * * * După eşecul puciului de la Moscova din august 1991 a începutprocesul de decretare a suveranităţii (independenţei) de către fostelerepublici unionale sovietice. La 27 august 1991, într-o atmosferă de adevărată freneziepopulară, a fost decretată independenţa de fosta metropolă sovieticăa Republicii Moldova. La 3 septembrie 1991, preşedintele Mircea Snegur a semnatdecretul nr. 194 cu privire la formarea Armatei Naţionale. Darnimeni nu se grăbea să o doteze. Armata a rămas „pe hârtie” până înaprilie 1992. Consiliul Europei, în conformitate cu o serie de înţelegeri dintreNATO şi încă existenta URSS, i-a permis Republicii Moldova să aibăîn dotare: 210 tancuri, 130 de unităţi de transport blindat, 250 deinstalaţii de artilerie, 210 de unităţi blindate de luptă, 50 de avioane,50 de elicoptere. Se interzicea posedarea de armament de nimicire înmasă. General-locotenentul Ghenadi Iakovlev, comandantul Armatei a14-a rusă, a început să formeze structuri armate separatiste,proiectate de serviciile secrete ruse din zona de peste Nistru aRepublicii Mold0va, agresând grav suveranitatea acesteia. 30
  • 31. Iakovlev primi de la şeful marelui stat-major al forţelor militareale URSS, generalul de armată M.A. Moiseev, un mesaj codificat princare i se cerea implicarea în formarea şi dotarea unor structurimilitare pentru regimul de la Tiraspol. Iakovlev o făcu cu zel şi… plăcere. În plus, îi transmise luiSmirnov întreg arsenalul MAI şi DKGB din Moldova, sechestrat deKGB în 1990 şi care se păstra în depozitele Armatei a 14-a. O cantitateenormă de armament, neînregistrată, fără evidenţă şi apartenenţă.KGB ştia să prevadă. Sau ştia să-şi urmeze cu stricteţe realizareaunor scenarii de viitor. Ulterior acest armament va fi utilizat la Odesa, va împuşca laMoscova în timpul evenimentelor din octombrie 1993, în reglările deconturi dintre diverse structuri mafiote, în Abhazia, în Cecenia. Pentru a-l scoate pe Iakovlev de sub orice răspundere (se rulaubani enormi), regimul instalat de Rusia KGB-istă de la Tiraspol s-adecis să monteze un fel de spectacol. Aşa-numitul comandant al formaţiunilor militare dinTransnistria, proaspătul general Ştefan Chiţac, s-a prezentat lateleviziunea locală anunţând cu o mină (actoricească) cât se poate degravă „capturarea” unei mari partide de armament în încercarea dea fi a dusă de pe teritoriul Transnistriei. Au fost prezentate imaginicu lăzi de armament. S-a mai spus că „până la elucidareacircumstanţelor” întreg arsenalul este transmis spre păstrare MAI alRMN. Spectacol pentru imbecili… KGB-ul Moldovei era constituit la acea oră în proporţie de 80%din rusofoni, astfel încât şi Moscova şi Tiraspolul aveau accesnestingherit în orice clipă la orice informaţie. …Abia după 21 august 1991 s-au produs anumite schimbăricalitative. Datorită puciului. Căci în timpul puciului a dispărut, s-aascuns undeva preşedintele KGB-lui din Moldova Tudor Botnaru. La 19 august 1991 în Chişinău, ca şi pe întregul teritoriu alMoldovei nu puteai găsi nici un cinovnic-comunist. Toţi au fugit săplătească cotezaţiile de membru al PCUS. Credeau că puciştii vorbirui. Mircea Suegur era la odihnă la mare. Petru Lucinschi, care asusţinut puciştii, se pregătea să ocupe postul de Prim-secretar alComitetului Central al PCRM. Mircea Snegur, întors în ţară, l-a numit pe Anatol Plugarupreşedintele KCB-lui din Moldova, care apoi a fost transformat înMinisterul Securităţii naţionale (MSN). 31
  • 32. Plugaru începu să facă regulă în această structură. Mulţi dincolaboratori, comuniştii, au părăsit de binevol structura. Pe mulţi i-aeliberat. Şi primea oameni, cu o mentalitate nouă. Noua conducere a KGB al Moldovei (MSN) a decis să-lpedepsească pe generalul Iakovlev şi concomitent să-i elibereze pepoliţiştii arestaţi la Dubăsari din închisorile de la Tiraspol care aurefuzat să colaboreze cu Smirnov, fiind supuşi la tot felul de torturiumilitoare. De exemplu, li se îmbrăcau veste antiglonţ şi se trăgea înei din pistoale şi puşti-mitraliere testându-li-se chipurile gradul desiguranţă. Districtul Militar Odesa încă nu fusese desfiinţat. Şi generalul,însoţit de pază înarmată, mergea într-acolo pentru a prezentarapoarte de dare de seamă. Anume în drum spre Odesa„speţnazul”(trupe speciale) moldovenesc i-a dezarmat numeroasagardă de corp şi l-a făcut prizonier. Ulterior va fi schimbat cupoliţiştii de la Dubăsari. Cariera general-locotenentului Iakovlev în Moldova a luatsfârşit. Liderul aşa-zisei RMN Igor Smirnov, care după eşuarealoviturii de stat de la Moscova din august 1991, al cărui adept activ afost, a decis să se adăpostească la Kiev, în hotelul KGB-uluiucrainean, pentru a scăpa astfel de pedepse din partea lui Elţin sauGorbaciov. Smirnov voia să se întâlnească cu preşedintele Ucrainei LeonidTkaciuk, ca să ceară azil politic pentru el şi anturajul său. Conducerea Moldovei hotărî să-l aresteze pe Smirnov, pentru afi dat pe mâna justiţiei. fie judecat. Operaţia de acaparare a lui Smirnov a fost practic condusă deşeful-adjunct al secţiei 7 din MAI maiorul Apostol. Îndeplinireamisiunii se agrava prin faptul, că Smirnov mai avea încă doi sosii,care tot cu pază au fost cazaţi în alte hoteluri. Era greu de apreciatcine este Smirnov. Maiorul Apostol avea cunoştinţe în secţia 7 din MAI a Ucrainei,care l-a rugămintea lui au depistat precis unde anume se ascundeaSmirnov. Maiorul Apostol prin colegii săi ucraineni a aflat vremea cândSmirnov trebuia să se întâlnească cu Tkaciuk. Grupurile care luauparte la operaţie câteva zile se aflau în stare de aşteptare, în stare dealertă maximă. 32
  • 33. Întâlnirea a fost programată la ora 11. Pentru a evita ciocnirilecu colaboratorii KGB-lui din Ucraina, care trebuiau să sosească laora 10, ca să-l escorteze pe Smirnov la Tkaciuk, Apostol hotărî săschimbe ora. Un colaborator de la secţia 7, un ucrainean, a sunat luiSmirnov şi l-a înştiinţat că audienţa va fi nu la ora 11 ci la 10. La 9.40va fi aşteptat la intrare în hotel. În ajunul zilei de audienţă, nu se ştie cum, însă Apostol l-aconvins pe directorul hotelului să înceapă o mică reparaţie în holulhotelului. Grupul de pregătire a operaţiei a instalat mesele şicăpriorii pentru muncitori în aşa fel, ca din hotel să poată ieşi numaicâte unu. Afară, la intrarea în hotel, Smirnov era aşteptat de grupul deintervenţie, format din luptători din batalionul cu destinaţiespecială. Primul din hotel a ieşit unul din paza lui Smirnov. Andrei Izbaşcu o lovitură la culcat la pământ. Zelinschi l-a înhăţat pe Smirnov.Izbaş a îndreptat puşca automat spre bodigarzii lui Smirnov, care seîngrămădise lângă uşă. -Fără prostii, băieţi. Împuşc fără nici o şovăire. Mâinuţeleridicaţi! În acest răstimp Smirnov era în cătuşe. -Tu cine eşti moşnege? îl întreabă aspreu Zelinschi. -Sunt Igor Smirnov – răspunse acel cu glasul tremurând. -Paşaport ai? -Da, în buzunarul de la piept. Paşaportul era a lui. Un paşaport vechi, sovietic. -Tu nouă şi ne trebuieşti!-exclamă cu bucurie Zelinschi. Andrei Izbaş a blocat intrarea în hotel. Smirnov a fost aruncat pe podea, în urmă, în maşina „Niva”.Trei luptători nu puteau să-i îndoaie picioarele lui Smirnov, careînţepenise de frică. Smirnov era un bărbat mare, lung. După ce l-auîndoit, s-au pus cu picioarele pe el, şi „Niva”a rupt-o din loc. Odată cu aseastă maşină, de la intrarea hotelului s-a pornit oaltă maşină, care nu se deosebea cu nimic de cealaltă. Peste câtevastrăzi, la maşina cu Smirnov au schimbat numerele de înmatriculare.A doua s-a îndreptat spre ieşirea din oraş. Pe ea şi au depistat-oagenţii KGB-lui ucrainean, care au oprit-o la ieşirea din oraş. Înţelegând că au fost înşelaţi, ei au închis toate drumurile.Radiotelefoanele toate erau de producţie sovietică şi lugrau laeceeaşi undă. Luptătorii auziau cum înjură securiştii ucraineni, carespuneau că dacă îi prind, îi împuşcă pe toţi. Izbaş de câteva ori voia 33
  • 34. să le spună unde o să le presoare sare... însă puteau fi pelengaţi şidepistaţi. KGB-ul avea tehnică mai modernă. „Niva” cu Smirnov, pe drumuri de ţară, a ajuns cu bine laDubăsari. La mijloc de pod peste Nistru au oprit maşina. Apostol l-a scospe Smirnov şi l-a dus la parapetă., peste care l-a îndoit şi îl ţinea deasupra apei- -Ce, te duci să hrăneşti peştii? Smirnov s-a agăţat cu mâinile tremirinde de parapetă. -Degeaba te ţii. Nimic nu te poate scăpa! – Apostol l-a îndoit şimai tare peste parapetă. -Daţi-mi drumul – începu să scâncească Smirnov – daucuvântul, că mâine eu şi familia mea nu vom mai fi în Transnistria.Voi pleca la patria mea, în Rusia. -Cum ai ajuns pe la noi? Doar nu eşti demult? Smirnov tăcu. După primi vre-o două lovituri la ficat, el spuse: -Am fost trimis personal de Anatolii Lukeanov pentruorganizarea mişcării separatiste în Moldova. Trebuia să formămcinci republici separatiste. -În aşa o ţară mică? -Da. -Dacă nu aveam ordin să te aduc viu, demult te împuşcam,puşlama afurisită... A fost o operaţie de mare profesionalism. Smirnov a fost închisîntr-un izolator pentru delincvenţi din Chişinău. Şi din nou Smirnov este salvat de „muieri” cu „bucile mari”, cucare, la comanda regizorului-şef de la Moscova, s-au aşezat pe şinelede cale ferată de la Tiraspol oprind circulaţia. Nici până în prezent nu există o motivaţie clară a eliberării luiSmirnov din SIZO-ul de la Chişinău. Că faimoasele „baborniţe”puteau să-şi răcească fundul? Sau Snegur se îngrijea de propriulfund, ori de fundul celor ce îl înconjurau, care lucrau pentruMoscova, acelor ce le era convinabilă harababura din Transnistria. La 1 septembrie 1991 la ordinul şefului marelui stat-major al FAale URSS, când despre Belovejskaia Puşcea ştiau doar persoanenumărate şi destrămarea URSS n-o putea prevedea nimeni, de peteritoriul Moldovei au fost scoase o bună parte din armament şimuniţii din Ungheni (patru coloane comandate de colonelul V. N.Cernobrivâi), iar din Floreşti şase coloane comandate de coloneiiAkifiev, Popov, Nefedev, Frankin. 34
  • 35. Această cantitate de-a dreptul enormă a fost transferată peteritoriul Ucrainei la Pervomaisk şi satul Zagnidkovo. Peste un timpa dispărut fără urmă. Şi nici o persoană responsabilă nu a dat deînţeles că ar avea habar ce şi cum… …Ulterior s-a regăsit în Transnistria… Iată ce scrie în acest sens M.M. Bergman, şeful comenduiri dinTransnistria şi Tiraspol: „Anturajului lui Elţin îi convenea tensiuneadin Transnistria, căci favoriza tot felul de sustrageri, business-ulsubteran, ilegal şi acapararea proprietăţilor publice. O sursă de înavuţire extrem de tentantă! Lucru generalcunoscut: aici, în Transnistria, aplicând o strategie de dependenţă,URSS a construit cele mai importante întreprinderi industriale, aconcentrat cele mai bune unităţi ale Armatei a 14-a recunoscută despecialiştii militari ca una dintre cele mai bine dotate, a organizatstructuri militare din cadrul Tratatului de la Varşovia. Era o forţămilitară formidabilă! Enormul patrimoniu al acestei armate era prea atractiv pentrutot felul de indivizi puşi pe căpătuială. Depozite enorme de armament, echipamente, clădiri, dotări. Şio mulţime de militari prost plătiţi, semiflămânzi. Aceştia au începuttreptat să vândă, iniţial timid, apoi cu toată energia armament,echipamente etc. …” După ce Snegur l-a eliberat din puşcărie pe Smirnov,separatiştii au înţeles că conducerea fricoasă, impotentă a Moldoveinu este bună de nimic, odată ce l-a eliberat pe cel mai înverşunatduşman al său; ei au prins curaj. S-a început formarea unităţilormilitarizate de tipul „gărzilor muncitoreşti.” Cazacii au devenit mula mai impertinenţi. Intrau noaptea însatele moldoveneşti şi ucrainene din stânga Nistrului şi jefuiauţăranii. Poliţiştii de sector, înarmaţi numai cu pistoale Makarov, nuputeau opune rezistenţă cazacilor înarmaţi până în dinţi şi seascundeau prin beciuri. La secţia de poliţie Criuleni a fost format staf pentru a controlasituaţia din Transnistria, unde soseau în vizită diferiţi demnitari dela guvern, parlament, şefii de la MAI. Conducea statul-majorcomisarul secţiei de poliţie Criuleni locotenent-colonelul MihailCtitor, originar din satul Doroţcaia. 35
  • 36. Era un mare patriot al satului său, suferea pentru sătenii săi pecare nu-i apăra nimeni şi care trebuiau să îndure fărădelegilecazacilor. Informaţiile din Transnistria erau contradictorii. Ctitor hotărîsă formeze un grup pentru a culege informaţie corectă. În frunteaacestui grup a fost numit locotenentul-major Ion Ţurcanu, şefulmiliţiei judiciare a raionului. O parte din grup Ţurcanu a trimis-o la Dubăsari, iar cu ceilalţi s-a deplasat în satele Doroţcaia, Pârâta, Pohrebea, Coşniţa.Informaţiile erau diferite, ca şi atitudinile faţă de evenimentele ce sedesfăşurau în Transnistria. Toate informaţiile se acumulau la Ctitor, care împreună cu IonŢurcanu analizau situaţia şi raportau la MAI. La Dubăsari se formau gărzi muncitoreşti înarmate cu armeneînregistrate. Miliţienii la postul rutier din satul Lunga erauînarmaţi cu puşti-mitralieră Kalaşnikov. Sus era instalată omitralieră Kalaşnikov. O altă mitralieră era instalată la etajul doi alpostului. Postul vamal lângă orăşelul Vulcăneşti a fost atacat la 11 noiembrie 1991 de un grup de persoane neidentificate. Poliţiştii au respins atacul şi bandiţii s- au retras. Tot în aceeaşi zi o mulţine de persoane „ne identificate” de poliţiştii gagauzi, în frunte cu liderul gărzii populare găgăuze din localitate Pantelei Sorbinov au atacat comisariatul de poliţie Vulcăneşti. După ce mulţimea a aruncat cu sticle cu benzină, şi clădirea a luat foc, poliţiştii au tras cu cartuşe oarbe. La ora 18.00 comisariatul de poliţie a fost din nou înconjurat de o mulţime mai numeroasă care cereau ca şi în Dubăsari, Grigoriopol, Bender, Comrat, Râbniţa: de retras poliţia din Vulcăneşti şi de lichidat posturile vamale cu Ucraina. Spre orele 19.30 mulţimea a crescut considerabil. Iarăşi au zburat sticle cu lichid inflamabil. Au apărut oameni înarmaţi cu puşti automate Kalaşnikov, puşti de vânătoare, care trăgeau în poliţişti. Patru poliţişti au fost răniţi. 36
  • 37. Situaţia s-a agravat. Poliţiştii au deschis foc din armele din dotare. Cinciatacanţi au fost răniţi. Nu trebuia să fii mare specialist ca să vezi căevenimentele erau bine dirijate, căci aveau loc la aceeaşi vreme în Transnistriaşi la găgăuzi. La 13 noiembrie locotenent-colonelul Camurar primi ordinul de a sedeplasa la Vulcăneşti pentru a susţine comisariatul de acolo, atacat de bandiţi.Sub comanda lui a fost transmis şi batalionul separat de poliţie specială.Această deplasare nu mai semăna cu una de rutină, de antrenament, căci seştia că au fost răniţi patru poliţişti. Batalioanele au pornit spre Vulcăneşti. Cercetaşii au raportat că lamarginea orăşelului sunt aşteptaţi de o mulţime înarmată. Gamurar a transmis prin radiotelefon: toţi mă urmează. La intersecţia delângă Vulcăneşti, a luat-o la stânga şi a ajunst prin alte străzi la comisariat. Însă o maşină, sub comanda locotenentului de poliţie Valeriu Micuşa, orin-a auzit, ori din încăpăţinare, căci cum trupele speciale să fugă de niştebandiţi, a mers direct spre bandiţi. La intrare în oraş drumul a fost barat de un KAMAZ şi un tractor „Kiroveţ”pline cu oameni înarmaţi. Locotenentul a coborât din maşină şi a rugat să sedeblocheze drumul. Linişte. El a mai repetat rugămintea. Nervii bandiţilor n-au rezistat şi ei au deschis focul din arme... Sergentul de poliţie Ion Panţa primul a sărit din maşină şi a alergat înajutorul locotenentului. Bandiţii împuşcau nu numai de după tracror şimaşină, dar şi părţi, din câmp. Locotenentul a ordonat să se folosească gazlacrimogen şi cartuşe oarbe. A fost o greşală flagrantă a locotenentului, carenu s-a discurcat în situaţie, n-a luat o hotărâre conform situaşiei în care se aflagrupul. Dacă ordona să se deschidă focul cu cartuşe de luptă, cum prevedestatutul poliţiei, bandiţii se împrăştiau. Şi sergentul de poliţie Ion Panţa nuprimea în piept o rafală din puşca automat...Vesta antiglonţ nu l-a salvat... 37
  • 38. Gamurar a trimis ajutor li bandiţii s-au împrăştiat. Ion Panţa a fost prima jertfă a trupelor speciale. Împreună cu referendumul petrecut de structurile locale din Transnistria pentru proclamarea independenţei provinciei, a fost ales şi preşedintele. El a devenit Igor Smirnov. Autorităţile de la Chişinău au declarat alegerile ne valabile. Şi gata... La 1 decembrie 1991 locuitorii oraşului Dubăsari, asmuţaţi de propaganda smirnovistă, au înconjurat comisarietul de poliţie, cerţnd ca poliţia să treacă sub jurisdicţia RMN. După ce poliţia a refuzat, comisariatul a fost înconjurat de cazaci şi gardişti, care ameninţau cu răfuiala. Cercetaşii au adus informaţie că din Râbniţa spre Dubăsari se mişcă o coloană de voluntari, cam la trei batalioane, înarmată cu tot felul de armament uşor, cu tehnică blindată. Mai erau şi opt maşini „KAMAZ”, cu o mitralieră şi 15-20 de oameni în fiecare. Print hotărârea de Guvern nr. 677-4 din 5 decembrie 1991, a fostcreată Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială, prin unireabatalionului separat cu destinaţie specială cu batalionul nr. 1 depatrulă şi santinelă al MAI, o unitate de elită a Republicii Moldovaaşa-numitele „berete negre” care prin simpla lor prezenţă băgaugroaza în inamic. Comandant a fost numit locotenent-colonelulAnton Gamurari. La 10 decembrie 1991 locotenent-colonelul Gamurari a fostconvocat la ministrul MAI Costaş. – La vama din Leuşeni grănicerii au arestat cinci tiruri de-alenoastre cu echipament şi armament sosite din România. – Suntem o ţară independentă, nu-i aşa? – Ţara e independentă, dar grănicerii sunt sovietici. URSS încănu s-a destrămat oficial. Şi ei fac ce vor. – Unde e KGB-ul nostru? 38
  • 39. – Acolo se află un colonel din KGB-ul nostru, Petru Tabuica.Însă poziţia lui nu e clară. Cred că e cu dânşii. În orice caz, nu aîntreprins nimic pentru a elibera tirurile. – Snegur e la curent? – ??. Ia oamenii tăi şi peste trei ore raportezi că tirurile s-aupornit spre Chişinău. – Varianta forţată se exclude? Costaş tăcu, căzu pe gânduri, apoi răspunse hotărât. – Nu. Cu 50 de luptători şi cu două autobuze special amenajate pentrutrupele speciale, Gamurari era peste două ore la Leuşeni. Toţi erauechipaţi în civil, să nu dea de bănuit. A lăsat un grup lângă tiruri, iarceilalţi trebuiau să-i supravegheze pe grăniceri. În biroul şefului vamei se aflau comandantul pichetului degrăniceri în grad de maior şi maiorul Tabuica. – Comandantul brigăzii de poliţie cu destinaţie specialălocotenent-colonelul Gamurari, se prezintă acesta. – Ce vânt te aduce? îl întrebă cu dispreţ grănicerul, deşi ştiaprea bine de ce venise acolo . Comportamentul maiorului sovietic nu i-a plăcut lui Gamurari,însă s-a reţinut. – Am primit ordin să duc tirurile la Chişinău. – N-o să iasă nimic, răspunse la fel de dispreţuitor, am sunatadineauri la Odesa şi la Kiev. Aşteptăm răspuns. – Auzi rău, maiorule. Eu am primit ordin şi îl voi executa. – Ascultă, locotenent-colonele. Cautăţi de treaba ta! Asta a fost culmea. – Ridică-ţi fundul când vorbeşti cu un superior – tonul agresival lui Gamurari nu prevestea nimic bun pentru maior. Drepţi! Maiorul luă poziţia de drepţi. – Acum ascultă. Imediat ordonezi să fie eliberate tirurile. – Şi dacă nu ordon? Nu-mi faci nimic! Gamurar îl apucă de guler şi îl strânse zdravăn. – Nemernicule, n-ai înţeles cu cine ai de-a face? – Maiorule, interveni cam speriat Tabuica,uită-te pe fereastră.Vezi aceşti tineri în civil, bine clădiţi?Priveşte mai atent ce au ei lasubsuoară. Acolo sunt pistoalele-mitralieră Kalaşnikov. În câtevaminute din grănicerii tăi nu rămâne nimic. Aşa că pune mâna pereceptor. Maiorul cu mâinile tremurânde ridică receptorul şi ordonă. 39
  • 40. – Vezi cât e totul de simplu, spuse împăciuitor Gamurari, cautăsă nu mai apari în ochii mei. Tirurile însoţite de luptători au ajuns cu bine la Chişinău. Ministrul MAI Ion Costaş cheamă la el pe comandantul Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială. -Ia 70 de luptători şi dute în ajutorul comisariatului de poliţie din Dubăsari. -Nistru se mitraliază de pe malul stâng. -Nu mă interesează. Mâine la ora 6.00, 70 de luptători trebuie să fie acolo. În Brigadă erau numai două aparate de supraveghere nocturnă. Locotenent-colonelul Gamurar şi şeful cercetaşilor cu aceste aparate au supravegheat partea opusă. Peste tot se vedeau trupe, mitraliere. La trimis în recunoaştere pe Victor Chilinciuc, care, în civil, nu se deosebea cu nimic de ceilalţi. Când era întrebat, răspundea că pleacă la rude. De cinci ori a trecut Victor peste pod, aducând informaţie preţioasă pentru comandament, dar locul pentru a trece neobservat pe malul celălalt, n- a găsit. Acelaşi rezultat îl aveau Gamurar şi şeful cercetaşilor. Timpul trecea, dar nu s-a gîsit nici o hotărâre. Şi Gamurar a hotărât să treacă pe la Gura Bâcului, unde erau mai puţine unităţi militare, iar de acolo să se strecoare în Dubăsari. Era un drum lung, însă altă soluţie nu era. În ajunul desantării a primit informaţie că separatiştii au aruncat în această direcţie forţe suplimentare. Trebuia de găsit altă soluţie! Rezolvarea a venit pe neprins de veste. Întâlnirea cu locţiitorul comandantului batalionului nr.1 al Direcţiei generale de poliţie al municipiului Chişinău Mihai Tomacinschi, care era şeful pazei la hidroelectrocentrala de la Dubăsari. La hidrocentrală schimbul era dus de un aurobus mare LAZ. 40
  • 41. Gamurar a culcat luptătorii săi pe podeaua autobusului, să nu fie văzuţide muncitorii, care locuiau în Dubăsari şi puteau da informaţie. Şi atuncigata... Tomacinschi a adunat toţi lucrătorii staţie în staţie. Lui Gamurar i-a trebuit câteva minute, ca detaşamentul să se dizolve înîntuneric. Au pornit pe malul stâng al Nistrului spre comisariat. Cercetaşiitrimişi înainte nu se întorceau. Se lumina de zi. Oamenii începuse să meargă laserviciu. Şi Gamurar a hotărât să meargă înainte. Au luat-o la fugă. Nu era clarcine sunt. Acelaşi camuflaj ca şi la separatişti. Cei pe care îi întâlneau aşa şi aucrezut, căci nimeni n-a ridicat alarma. Au ajuns cu bine la comisariat, care era încercuit de cazaci şi gardişti.Gamurar ştia bine clădirea comisariatului şi hotărî să intre în clădire pe uşa dindos. Trimise cercetaşi ca să lichideze santinelele separatiste, dacă erau să fiela uşă. Însă santinele nu erau nici din partea separatiştilor, nici din parteapoliţiştilor. Detaşamentul a intrat liber în clădire. Ofiţerul de serviciu şi poliţiştii ce segăseau în preajmă au ridicat mâinile, crezând că sunt separatişti. Gamurar s-a ridicat la etajul doi unde se găsea cabinetul comisarului.Deschide uşa, însă nu vede pe numeni, cu toate că poliţiştii i-au spus că şeful eîn cabinet. La găsit pe comisar după uşă, tremurând de frică. Comisarul şi poliţiştii au fost mustraţi de Gamurar pentru neglijenţă înserviciu, pentru organizarea proastă a securităţii. Era 11 decembrie 1991. La ora 14.00 a sunat Costaş şi a ordonat caGamurar să fie la ora 15 la şedinţă în minister. La lăsat pe căpitanul Valeriu Motângă în locul său, cu care au discutat şiau aprobat cuvintele-parolă în caz de situaţii extraordinare. RadiotelefoaneleBrigăzii erau de provienenţă sovietică, de care se foloseau şi separatiştii. Seascultau reciproc. 41
  • 42. Cu maşina comisarului VAZ-2108, pe drumul de sus pe care îl cunoştea mai bine şoferul, au ieşit la traseul Dubăsari-Grigoriopol, încă ne controlată de separatişti, ajungând la podul de la Vadul lui Vodă, păzit de cazaci. Primul post se situa la vre-o 15 metri de al doilea post, care se afla la intrarea pe pod, apărat de un DOT metalic cu două mitraliere. La primul post, un cazac, beat, târând puşca automată pe pământ, controla transportul care se deplasa spre Chişinău. Ceilalţi cazaci se încălzeau la un rug. Cazacul confisca numai băutura şi mâncarea, ne mai controlând altceva. Înaintea maşinii lui Gamurar se mişca un automobil mare, care transporta panouri pentru case, iar înaintea lui o maşină ZIL – 130 cu remorcă, care transporta cărbuni. Au depăşit maşina cu panouri. -La comanda mea depăşeşti maşina cu cărbuni. E unica noastră scăpare – spuse şoferului, pregăting puşca automat de luptă şi punând-o pe genunchi. ZIL-ul, peste o minută de control, se porni spre pod. -Rupe-o din loc şi depăşeşte ZIL-ul. Cazacul încearcă să oprească maşina, dar a fost zvârlit în cuvetă. ZIL-ul de abia călca pe pod. Numai au depăşit ZIL-ul, trecând sub acoperirea lui, căci cazacii de la postui doi au deschis foc din mitraliere. Cărbunele din maşina în care trăgeau cazacii beţi, era aruncat în toate părţile. O privelişte unicală...şi primejdioasă. La ora 15.00 era în cabinet la Costaş. La 12 decembrie 1991 locotenent-colonelul Gamurar a fostconvocat la ministrul de Interne Ion Costaş. – La Dubăsari situaţia a ieşit de sub control. Din informaţiilenoastre, separatiştii se pregătesc să aducă cisterne cu benzină şi săle explodeze în faţa sediului comisariatului. Este limpede că oamenii 42
  • 43. aflaţi în interior ar putea să ardă de vii. Mâine la 6 dimineaţa trebuiesă fii în faţa comisariatului. Gândeşte-te cum faci. Revenit în unitate ordonă: – Toată lumea se odineşte şi se pregăteşte. Iablocikin, vino lamine. Acesta se apropie şi raportă: – Ghena, tu nu mergi, rămâi aici. – De ce, domnule locotenent-colonel? – Aşa e bine. Iablocikin îl privi un timp, apoi zise: – Nu aveţi încredere fiindcă sunt rus? Locotenent-colonelul se grăbi să nege: – Nu vorbi prostii! – Atunci? – Dragă, nu mergem la plimbare. O ştii. Peste o lună nevastă-taurmează să nască. Aş vrea, pur şi simplu, să-ţi vezi copilul. - Şi ceilalţi? Ei nu ar vrea să-şi vadă copiii? Merg cu ceilalţi. Nu-mi doresc nici un fel de favoare. Locotenent-colonelul nu mai găsi ce să spună. –Bine, Ghenadi, mergi… Mulţumesc. Elaboră planul operaţiei. Luă legătura cu căpitanul Motângă cucare, prin cuvinte codificate, se înţelese ca acesta să trimită un grupcare urma ca la ora 6, 13 decembrie, să scoată fără zgomot pazaexterioară a postului GAI (miliţie rutieră de stat – n.red.) de laintrarea în satul Lunga. Aşa cum se întâmplă adesea la război, în situaţii tensionatedintr-o cauză necunoscută nici până în prezent, grupul căpitanului aajuns la post nu la 6.00, ci ceva mai devreme. I-au dezarmat fărăzgomot pe cei patru gardişti aflaţi în paza exterioară. Brusc unuldintre membrii grupului căpitanului Motângă îşi săltă fulgerătorpistolul-mitralieră de pe umăr şi trase într-un gardist care ţinteaspre ei. O simplă întâmplare. Acest gardist se aflase în timpuloperaţiei la closet. Împuşcăturile i-au trezit pe toţi. Grupul a fost săfie atacat din trei părţi şi s-a văzut nevoit să se retragă. Din lipsă delegătură radio, căpitanul Motângă nu a putut să comunice despreeşuarea operaţiei. Grupul lui Gamurari se afla încă la baza de la Holercani şi nuavea cum să audă împuşcăturile. Locotenent-colonelul ordonă ambarcarea unităţii cu destinaţiespecială în autobuze. Victor Chilinciuc îşi ocupă şi el locul. Aveapresimţiri urâte. Ceva nu era în regulă. Un fel de intuiţie. Dar se 43
  • 44. calmă printr-un efort de voinţă. De fapt, nu mergeau chiar la război.Executau o misiune de rutină de restabilire a ordinii publice. Li semai întâmplase. Nimic nou. Vor merge la Dubăsari, vor sta acolopână seara, apoi vor reveni la Chişinău. Alături moţăia Ghenadi Iablocikin. „Probabil se gândeşte lanevastă-sa, pe cale să nască.” Îşi iubea mult soţia şi de mai multe orile-a povestit cum au făcut cunoştinţă. Se destăinuise că îşi doreamult un copil. Când răsună comanda „Sus!”, Valentin Mereniuc îşi visa şi elsoţia care îi spusese şi ea că e gravidă. Prima oară când l-a anunţatVictor nici nu realiză că de fapt el e „autorul”, adică tatăl viitoruluicopil. Locotenent-colonelul le explică misiunea. Deşi atmosfera dintre Tiraspol era încordată, nimeni nuîmpuşca în nimeni. La 5.55 grupul era la intrarea pe pod. În frunte înainta unautobuz mare LAZ, apoi altele mai mici de tip PAZ. Ţineau toate uşiledeschise. Erau protejate de scuturi uşoare dar rezistente de titan. În urma lor, la o anumită distanţă, veneau camioane cu poliţiştidin raionul Criuleni, comandate de locotenentul-major Ion Ţurcanu. …Intraţi pe pod, locotenent-colonelul ordonă ridicareascuturilor. – În dreptul postului de la celălalt capăt atacăm din mers şipunem mâna pe el fără vreo împuşcătură. Subordonaţii au executat întocmai ordinul. Fără a trage vreunglonț, au capturat 17 gardişti pe care i-au expediat sub pază laChişinău. Pe colonel începu să-l deranjeze liniştea adâncă din jur.Ceva nu era în regulă. Poate că grupul lui Motângă i-a dezarmat petoţi şi acum aşteaptă să vină şi ei? Încărcând într-un autobuz armamentul şi muniţiile capturate lapostul de la capătul podului, au început să se deplaseze încet îndirecţia inspectoratului auto orăşenesc. Colonelul privea atent prinaparatul de vedere pe timp de noapte în direcţia postului. Nuremarcă nimic suspect. Dar, pentru orice eventualitate, le ordonăşoferilor să oprească în dreptul postului cât mai aproape de şanţul descurgere, acoperind astfel cu autobuzele unghiul de tragere almitraliorului de pe acoperiş. Ion Ţurcanu observa prin binoclu postul IAO şi pe cele douăautobuze cu colegi din trupele speciale care se apropiau de post.Parcă totul era în regulă… Brusc observă ţeava unei mitraliere apoi şipe mitralior. Surprinzător, dar îl recunoscu… Era Iurie Ţurcanu, 44
  • 45. coleg la şcoala de sergenţi, originar dintr-un sat de lângă Râbniţa.Iurie deschise focul asupra colegilor săi poliţişti. Ion Ţurcanu nu maiavu timp să-l prevină pe colonel. Abia se opriră autobuzele şi colonelul Gamurari vru să iasă şi săvadă situaţia că începură să ţăcănească mitralierele de pe acoperişulpostului de IAO, urmate de puşti-mitraliere care împuşcau din caseleşi curţile din vecinătate. Ca nişte roiuri de albine, gloanţele,nimerind în scuturile de titan scoteau un sunet specific. – Toată lumea în şanţ! ordonă locotenent-colonelul. După ordinul comandantului, toţi săriră fulgerător dinautobuze şi se adăpostiră în şanţ. În scurt timp curăţirăîmprejurimile şi înconjurară postul. De pe acoperiş se trăgea încontinuare. Prin salturi scurte, începură să se apropie de post. Victor şiGhenadie înaintau alături. După următorul salt simţi că cevafierbinte i se înfipse în picior. O durere groaznică îi fulgeră întregcorpul. Căzu. Din inerţie, Ghenadie merse mai departe. Brusc realizăcă Victor nu mai era în preajmă. Îl strigă. Nu-i răspunse nimeni.Privi în urmă. Să meargă înainte sau să se întoarcă să-şi ajuteprietenul? Se temea ca întoarcerea lui să nu fie considerată dreptfrică. Dar dacă Victor e grav rănit? Gândul îl determină involuntar săse întoarcă. Îşi găsi prietenul zăcând cu piciorul zdrobit. – Rabdă puţin. Lupta e pe sfârşite şi vin după tine, strigă el şi oluă la fugă. Peste un timp se întoarse. – Lupta se pare e pe cale să se termine. Acum te iau în braţe şite duc la autobuz, se aplecă să-l ia şi în acest moment o rafală demitralieră îi ciurui spatele. Căzu peste Victor care abia respira şi serostogoli alături. Mitraliorul de pe acoperiş fu redus la tăcere. Însă mitraliera dela etajul al doi continuă să tragă. Era vorba de un profesionist. Îşialesese o poziţie bună poziţie şi era imposibil să fie neutralizatfrontal. Înconjurând postul, urcară unul pe umerii celuilalt până cândAurel Matei îşi descărcă întreg magazinul în mitralior. Când pătrunseră înăuntru, găsiră câţiva omonişti cu mâinileridicate. Restul fuseseră nimiciţi. Unul din ei era faimosul omonist, un adevărat bandit, maiorulAndreev. Un portret şi un interviu cu el au fost publicate de ziarulpretins independent de la Moscova „Komsomolskaia pravda”. 45
  • 46. …Dar erau încă în derulare. Nu au apucat bine să-şi tragărăsuflarea că s-au pomenit împresuraţi de militari comandaţi de unmaior asistat de un sergent. Era o situaţie fără ieşire. Magazinele trupeţilor de sub comandalui Gamurari erau goale. Îşi consumaseră toată muniţia din dotare şinu mai aveau timp să le reîncarce. Locotenent-colonelul Gamurari încercă să găsească o ieşire: – Sunt locotenent-colonelul Gamurari, comand unitatea, spuseel la un moment dat. Vedeţi renunţ la puşca-mitralieră, şi într-adevărîşi lăsă pe pământ arma devenită inutilă, şi vin spre voi. Însoţit de un sergent, se duse spre maior, care cu mâna uşortremurând îşi ţinea degetul pe trăgaciul puştii-mitralieră îndreptatăspre colonel. – Maiorule, vino într-o parte să vorbim. Iar sergenţii să sedescurce singuri. După câteva vorbe schimbate cu maiorul, acesta îşidescărcă întreg magazinul în cauciucul unui autobuz, după care serelaxă. Sergenţii şi-au rezolvat „problema” strângându-şi mâinile. În timpul confruntării brigada a pierdut doi combatanţi: peMihai Arnăut un glonț l-a nimerit în gât deasupra vestei antiglonţ,care era toată ciuruită de gloanţe. Pe Valentin Mereniuc un glonț l-animerit în inimă. S-a tras de la mică distanţă şi astfel vesta antiglonţnu l-a putut salva. Separatiştii au pierdut 25 de persoane, pe lângă cele rănitetransportate la Dubăsari. Răniţii din grupul lui Gamurari au fost transportaţi de urgenţăla Criuleni. Dar acolo nu au găsit pe nimeni. Spitalul era închis şipersonalul se afla pe la casele fiecăruia… Era timp de pace… Acolo au şi murit Ghenadie Iablocikin şi Gheorghe Caşu. Pestenouă zile lui Iablocikin i se va naşte o fiică… * * * La începutul anului 1992, din cauza implicării directe aMoscovei, forţele militare din aşa-zisa Pridnestrovie (repetăm, untermen absolut absurd pentru o minte normală dar nu şi pentruobiectivele şi strategiile cu servicii din Est) au fost dotate cu totnecesarul prevăzut pentru unităţi de luptă, cu armament rusesc(sovietic, o problemă de simplă sinonimie). 46
  • 47. Deşi noul comandant al Armatei a 14-a generalul Netkaciov ar filuat, chipurile, anumite măsuri, dotarea din arsenalele ruseşti a aşa-zisei RMN a continuat pe cele mai diverse căi. La ordinul Moscovei, acest general Netkaciov s-a văzut nevoit sătransmită structurilor separatiste de la Tiraspol 10 tancuri deultimul tip. Mult timp nu au putut să le pornească. La început tanchiştii trimişi de la Tiraspol, apoi şi cei veniţi dinArmata a 14-a. Nici unii, nici alţii nu ştiau cum s-o facă sau pur şisimplu, din grabă le-au deconservat greşit, nefiind respectate nici unfel de norme şi reguli tehnice. Când totuşi, în sfârşit le-au pus în mişcare şi s-au îndreptat îndirecţia podului peste Nistru pentru a pătrunde în Bender, până lapod au ajuns doar trei dar şi dintre acestea unul avea turela blocatăşi nu se rotea. 1 Prin decretul lui Mircea Snegur, preşedinte al RepubliciiMoldova, nr. 19 din 5 februarie 1992 a fost înfiinţat MinisterulApărării. Ministru a fost desemnat general-maiorul de aviaţie IonCostaş. Un apreciat general din perioada sovietică. Pentru dirijarea trupelor şi subdiviziunilor MAI au fost formatetrei trupe de comandă: 1) militar-politice cu un organ suprem reprezentat de ConsiliulSuprem de Securitate avându-i componenţi pe: preşedintele ţării, peprim-ministru, miniştrii Apărării, de Interne şi Securitate, deExterne, Finanţe, comandant suprem al Forţelor Armate fiindPreşedintele; 2) Direcţia militar-administrativă avea în componenţa sa şefiide mari state-majore ai armatei şi MAI, pe adjunctul ministruluiSecurităţii de Stat şi pe locţiitori de miniştri din toate ministerele; 3) puncte de comandă pe toate direcţiile operativ-tactice:Cocieri-Dubăsari, Coşniţa-Doroţcaia; Varniţa-Tighina; Căuşeni-Tighina. Din unităţile militare ale fostei armate sovietice la MinisterulApărării al Republicii Moldova au fost primite peste 700de cereri dela ofiţeri moldoveni de transferare pentru continuarea serviciuluimilitar în cadrul Armatei Naţionale. Conform statisticilor, în total îndiverse arme ale forţelor militare sovietice îşi făceau serviciul circa2800 de ofiţeri moldoveni. Un număr de-a dreptul impresionant! 1 Moldovenii pe tot parcursul războiului nu au dispus de nici un tanc… 47
  • 48. …Pentru a împiedica crearea unei armate naţionale eficiente şiprofesioniste, conducerea armatei sovieto-ruse a căutat, sub diversemotive, să împiedice transferul de ofiţeri şi subofiţeri. Ca reacţie, preşedintele de atunci al Republicii Moldova MirceaSnegur a semnat la 31 martie 1992 Decretul privind revenirea înpatrie pentru continuarea serviciului militar de către ofiţeri şisubofiţeri, cetăţeni ai RM, precum şi militari din serviciul activmobilizaţi de pe teritoriul RM. La rândul său, Elţin a semnat undecret analog prin care favoriza încadrarea militarilor moldoveni înarmata Federaţiei Ruse. Un timp însă armata R. Moldova a existat doar teoretic. * * * Netkaciov, un general combatant, cinstit, nu s-a putut orientarapid în situaţia extrem de complexă creată în Transnistria. I seordonase neutralitatea. Igor Smirnov l-a declarat chiar din prima zi apreluării postului drept persoana non-grata în Transnistria. Lucrul afost declarat în prezenţa general-colonelului Gromov, adjunct alministrului Apărării din Federaţia Rusă. Ieşind de la întrevederea cu Smirnov, Netkaciov spuse: – Păi, nu-şi dă seama că fac din el rahat de şoarece? Boris Gromov îl privi cu zâmbetul lui cunoscut de „cătanăbătrână”, apoi îi zise: – Generale, mă tem că nu are să-ţi fie prea uşor aici, după care aadăugat aproape ironic, dar trebuie să rezişti: coada sus! Era presat din toate părţile, fără să fie sprijinit de cineva.Expedia aproape disperat la Moscova tot felul de telegrame prin caresolicita să fie ajutat cum să procedeze. I se răspundea sec: „Nurăspunde la porcării”, „Rezistă”. Citat din notele colonelului M. M. Bergman: „…La 1 martie 1992 serviciile speciale din Transnistria l-au ucispe şeful miliţiei oraşului Dubăsari maiorul I. Scripcenko. Eraconsiderat un transfug şi nu i se acorda prea multă încredere. Acesta,pentru a-şi demonstra fidelitatea pentru conducerea separatistă,mergea personal la locul producerii tuturor accidentelor. Serviciilespeciale erau la curent şi cu acest gen de zel al acestuia şi au hotărâtca dintr-o lovitură să prindă doi iepuri dintr-o dată: să-l înlăture peScripcenko şi, totodată, să organizeze o provocare. Plecat la 48
  • 49. solicitarea unui fals apel, a nimerit într-o ambuscadă. În automobilulcu care se deplasa s-a tras din mai multe arme. Provocarea a oferit pretextul scontat: cazacii din armatacăzăcească din zona Mării Negre au ocupat clădirea poliţiei, arestând34 de poliţişti moldoveni. Smirnov a dat imediat vina pe Chişinău.Mass-media de la Moscova au preluat operativ declaraţiile luiSmirnov. Conducerea Rusiei tăcea, încurajându-i pe separatişti.” Data provocării nu a fost aleasă întâmplător. La 2 martieRepublica Moldova urma să fie membru ONU. Lucru care nu eradeloc pe placul Moscovei. Dar lucrurile au avut un efect debumerang: Republica Moldova a fost admisă în ONU fără nici un felde condiţii. Moscova neoimperialistă rămânea astfel cu buza umflată …Despre provocare precum şi despre faptul că sediul poliţiei afost ocupat de structuri antistatale şi că poliţiştii din incintă au fostsechestraţi de aceste trupe de mercenari, conducerea legală aRepublicii Moldova a fost informată operativ de agentura de profildin Dubăsari. A fost convocată de urgenţă o întrunire „la vârf”.Imediat după consfătuire, indignat şi justiţiar, preşedintele MirceaSnegur sună la Moscova. Vru să vorbească nemijlocit cu Elţin. Într-un târziu, din cancelaria acestuia i se răspunse că „,momentan esteplecat şi nu vă poate răspunde”. „Revine când?” „Nimeni nu ştie”.„Ce facem?”, privirea preşedintelui moldovean părea mai mult decâtinterogativă. „Să se răspundă pe măsură”; „Nu trebuie lăsaţi să-şifacă de cap nişte bandiţi”. Devenit brusc prudent şi mai ştiind cu certitudine că are înanturaj destui agenţi ai serviciilor ruseşti, dat fiind că fostul KGBavusese grijă să-şi lase destule „cârtiţe”, propuse ca RepublicaMoldova să lanseze o adresare de ajutor şi sprijin din parteacomunităţii internaţionale. Anunţă că toţi sunt liberi, făcându-i însăun semn aparte ministrului de Interne să revină. După ce toţi plecară, ministrul intră. – Domnule Preşedinte, ştiu ce vreţi să mă întrebaţi. Cred cătrebuie să avem măcar un pic de demnitate. Nu-l putem accepta peun bandit care încalcă orice lege constituţională şi încă adus de naibaştie de unde să ne călărească. Prevăd că un Smirnov nepus cât de câtla punct pe viitor va deveni pacostea noastră cea mare. Cineva ni l-atrimis pe cap şi ni-l va lua de aici doar când îşi va încheia toatemisiunile. 49
  • 50. prizoni– De asta şi te-am chemat, domnule ministru. Deşiaparent calm, privirea încruntată exprima firea deloc blândă înanumite momente a acestui om calificat în fel şi chip, dar dincolo deorice – un ţăran care nu acceptă chiar orice afront. – Zic, continuă el, să-l trimiţi pe cineva din locţiitori la colonelulGamurari să elaboreze planul operaţiei. Şi despre ea să ştie doar eidoi. Nici măcar nouă nu trebuie să ne spună ceva. Aici am uneoriimpresia că până şi scaunele au urechi. Schiţă un zâmbet, privindspre scaunele simple din preajmă. Pentru noi sunt importanterezultatele. Ministrul se bucură că Snegur îi dezlegă mâinile, că acum puteasă acţioneze pe propria-i răspundere. Oricum, trebuie să fie extremde prudent. Nu ezită deloc pe cine să-l trimită în numele său: doar peBoris Muravschi. Spre seara zilei de 1 martie întreaga brigadă se afla deja la bazadin Holercani. Acolo plecă şi viceministrul. Gamurari îl aştepta în birou. – Ce zici? întrebă direct viceministrul. – Zic că am fi prea cârpe dacă… – Propui ceva? – Am, dom’le, un plan. Nu ştiu dacă e chiar genial, dar… – Ne ascultă cineva? – Nu, am verificat… Boris, de la Cocieri ne-a venit un curier.Acolo poliţiştii de la Dubăsari care au izbutit să plece din Dubăsari,sub comanda locotenentului-major Petru Balan şi mai mulţivoluntari luptă cu forţe inamice superioare. S-au confruntat peteritoriul şcolii şi al garajului. La 1 martie cazacii, gardişti şi efectivul SR dislocat la Cociericare au trecut de partea separatiştilor au pătruns în Cocieri şi auînceput să jefuiască, să maltrateze şi să tragă în populaţia paşnică.Au fost ucise două persoane şi peste patruzeci rănite. În acelaşi timpau încercat să-i nimicească pe poliţiştii adăpostiţi la şcoală şi îngaraj. Suntem obligaţi să ne protejăm populaţia paşnică şi pecamarazii noştri din poliţie. Locotenent-colonelul i-a expus ministrului planul său deacţiune. Era un plan inteligent şi care ar fi adus Moldovei câştigă înplan moral şi material. – Sunt de acord cu planul. Dar te rog, e unul despre care ştimdoar noi doi. Nici preşedintele nu a insistat să-l cunoască. Urmeazăsă asigurăm maxim de discreţie. Altfel putem să nimerim din nou, cala 13 decembrie, în vreo ambuscadă. Cine va comanda acţiunea? 50
  • 51. – Chiar eu. – Mă bucur că nu am greşit când te-am recomandat pentrucomandant de brigadă. Ştii că au mai fost şi alte candidaturi. Viceministrul plecă. Gamurari căzu pe gânduri. Cui dintrecomandanţii de batalioane să-i încredinţeze nemijlocit efectuareaacestei operaţii? Toţi au o excelentă pregătire profesională şi suntdedicaţi cauzei. Ordonă adunarea efectivului brigăzii. – Am nevoie de voluntari pentru o misiune specială. Cinedoreşte, un pas înainte! Făcu pasul întreg efectivul brigăzii. „Am bănuit eu. Bravoflăcăi”, îşi spuse zâmbind locotenent-colonelul. L-a ales pe căpitanul Valeriu Motângă, comandantulbatalionului I. Îl chemă în birou şi îi explică misiunea. – Nu mai avem şi altă informaţie operativă? întrebă înîncheiere căpitanul. – Îmi pare rău… – La noapte merg cu un grup în recunoaştere. La orele 3.00, 2martie, grupul de cercetare, având în componenţă şi o călăuză dinCocieri, a trecut Nistrul şi adunând datele necesare privinddispozitivul şi efectivul trupelor separatiste, a revenit în zori îndispozitiv. Alese un grup de combatanţi dintre cei mai experimentaţi şi leceru să se afle în stare deplină de luptă, vorbind în termeni strictmilitari, adică, mai simplu, gata de luptă, urmând ca în oricemoment să înceapă executarea misiunii. Au pregătit toate mijloacele necesare pentru a trece Nistrul:scânduri, funii, scări: gheaţa era prea subţire pentru a risca. La orele14 au început acţiunea de traversare. În frunte, la cam 20 de metridistanţă, se deplasa grupul de recunoaştere compus din plutonierulGheorghe Coţuc (o veche catană, distins cu ordinul „KrasnaiaZvezda”), sergenţi Victor Alerguş cavaler şi el al aceluiaşi ordin deluptă, Cezar Roman, un gigant de doi metri, şi Petru Mortu. Toţi cei patru, prieteni la cataramă, făceau parte din efectivulcampaniei întâi comandată de locotenentul-major Victor Bodiu. Ajunşi la Cocieri, căpitanul îşi diviză compania în câteva grupe.Una se îndreptă spre şcoală, iar alta în direcţia garajului. Grupaprincipală urma să atace unitatea militară în care se aflau mai mulţicazaci, gardişti şi care acum trăgeau non-stop din puşti-mitraliere şimitraliere. În ajutorul poliţiştilor veniră localnicii. 51
  • 52. Grupul locotenentului-major Bodiu atacă prin cimitir. CezarRoman, Victor Alerguş, Petru Motru, Vadim Agati şi Valentin Ursu,folosind cu multă iscusinţă avantajele de teren, s-au apropiat rapidde cazărmi şi primii au pătruns pe teritoriul regimentului. Gardiştii,cazacii şi militarii, îmbarcaţi în transportoare blindate se retraserăspre magistrala Dubăsari-Râbniţa. După eliberarea unităţii militare grupul s-a îndreptat imediatspre şcoală, în care se baricadaseră mai mulţi gardişti. Urmă o scurtăconfruntare şi şcoala fu eliberată. Abia îşi mai traseră puţin respiraţia că li se ordonă să meargăspre garaj unde se apărau un grup de poliţişti (comandat delocotenentul-major de poliţie Petru Balan) şi de voluntari localiînconjuraţi de forţe superioare. Cu pierderi importante de efectiv, gardiştii se retraseră sprecentrul Dubăsarului, unde, după ce li s-au pus la dispoziţie dindotarea armatei ruse 8 transportoare blindate şi 7 uşoare, cu tot cuechipaj şi muniţie, ocupară din nou o poziţie avantajoasă de apărare. Regimentul de DC dislocat la Cocieri dispunea de o reţeamodernă de comunicare cu toate unităţile militare din regiune şi sesubordona direct Moscovei. Avea în depozite un mare număr de puşti-mitraliere tip AK,mitraliere de toate calibrele, lansatoare de grenade, mari rezerve decombustibil. La data ocupării de către trupele speciale de la Chişinăuşi de către combatanţi voluntari locali, o parte din arsenalulregimentului fusese deja evacuată la Dubăsari şi în Ucraina. Citat din memoriile colonelului M. M. Bergman: „…Netkaciov a avut inteligenţa să nu se lase provocat şi pentru ase informa l-a trimis pentru cercetări pe generalul-maior VeaceslavSitnikov, şeful statului-major al armatei, şi pe doi colonei. Nu s-auprodus nici un fel de tratative, trupele speciale nu aveau mandatpentru o astfel de acţiune. În prezenţa lui Smirnov, Netkaciov îl sună pe Snegur şi peministrului de Interne Antoci. S-a ajuns la un acord că a doua zi spredimineaţă poliţia va elibera teritoriul de dislocare a regimentului.Smirnov ştia, astfel, că spre dimineaţă poliţia va lipsi din Cocieri şiordonă atacarea poziţiilor OPON-ului (trupe speciale – n.red.)Moldovei…” Ca urmare, în zori cazacii, gardiştii şi anumite unităţi aleArmatei a 14-a au atacat. Lupta a continuat 10 ore. În urma acestorlupte, inamicul, având mari pierderi de efectiv, a fost scos completdin Cocieri şi Corjova până la marginea satului Roghi şi până în 52
  • 53. centrul Dubăsarului. BPDS nu a avut nici o pierdere umană. Pierderis-au înregistrat în rândul voluntarilor combatanţi locali, care s-audovedit cu adevărat neînfricaţi. După cale întâmplate, toată lumea politică înţelese că, pentru ase menţine la putere, acest Smirnov, „delegat” prin serviciile specialeale Moscovei, avea nevoie de război. Mai exact, de acest război aveanevoie Moscova, pentru a-şi motiva în continuare prezenţa în aceastăzonă. Stăpânii moscoviţi ai lui Smirnov aveau nevoie de haos,dezordine. Numai în acest fel se putea stăpâni, jefui. Toată lumea rămânea împăcată: Rusia să domine, să-şi păstrezetoate veniturile posturile, poziţiile economice. Era, de fapt, oelementară strategie de jaf. A ţinut? A ţinut. De ce? Pentru că „toatălumea” sus-pusă de la Moscova, Tiraspol şi, aparent paradoxal, de laChişinău, a avut de câştigat. Echipa lui Smirnov urma să rămână pemult timp la putere. Tactică până la urmă deloc neinspirată… Bachiar deloc. Dar asta, fireşte, judecând din prezent. X X X Despre faptul că separtatiştii tind să ocupe secţia de poliţiedin Dubăsari, comisarul de poliţie de la Călăraş maiorul ValeriuTroienco află de la prietenul său Vladimir Kolesnik, cu care făcealegătura de 2-3 ori pe zi, care după ce comisarul de poliţie DubăsariRăciulă a fugit de la comisariat, îl înlocuia. Troenco l-a sfătuit săblocheze bine uşile şi ferestrele şi să aştepte ajutor. Era conţtient că în MAI, după plecarea lui Costaş, care făcusepuţin regulă, o să se scarpine mult în toate locurile până vor lua vre-ohotărâre. Şi aceia nimic concret. În MAI posturile principele le ocupau oameni devotaţiMoscovei, şi care-i simpatizau pe separatişti: bulgari, ucraineni, ruşi,etc. Puterea supremă nu lucra ori lucra foarte prost. Teama de alua o hotărâre de sinestătător, băgată în cap de regimul comunist,din rândul cărora erau toţi „noii” conducători, încurcau, puneaupiedici păturii mijlocii, care se dovedise mai activă, mai conştientă. Dacă un conducător din pătura mijlocie îşi lua asupra saresponsabilitatea, şi totul mergea bine, apoi gloria o luauconducătorii MAIului, dacă ceva nu mergea, era învinuit acestconducător. La 2 martie sosi vestea despre operaţiunea Brigăzii de Poliţiecu Destinaţie Specială şi eliberarea satului Cocieri. Maiorul Troenco 53
  • 54. ceru consimţământul MAI pentru a se deplasa cu oamenii săi laDubăsari şi a elibera colegii. Însă i s-a refuzat. Tocmai după ce ainsistat de mai multe ori, a primit permisiunea. Pe data de 3 martie sosi cu efectivul său la Holercani. A ocupatpoziţiile de apărare a podului strategic de peste Nistru având îndotare 5 puşti-automate Kalaşnikov şi pistoale Makarov. De partea cealaltă a podului se vedeau cazaci, mercenari ruşide tot coiul, aşa zişii gardişri, puşcăriaşi înarmaţi până în dinţi, omulşime de tehnică blindată. La 4 martie pe poziţii sosi locotenent-colonelul Gamurariînsoţit de Iurii Bodiu, comandantul companiei nr. 1 a BPDS, careîncepu serviciul său în poliţie la recomendarea lui Troenco. Deveniun ofiţer eminent, fapt de care se mândrea Troenco. Gamurari a lămurit situaţia şi şi-a expus părerea căconducerea de vârf a ţării nu se prientează în situaţie, nu ştie ce săfacă. -Noi ne îndeplinim sarcina noastră de a lupta cu bandiţii. Însăse poate întâmpla să rămânem noi vinovaţii – şi-a expus părereaTroenco. -După cum tace conducerea, aşa şi va fi – a susţinut opiniacolegului Gamurari. Troenco ceru să fie trimis pe poziţii la Cocieri, să scoată dinîncurcătură comisariatele de poliţie din Bălţi şi Drichia, care sosiserăpe poziţii cu scuturile şi bastoanele... Însă Gamurari la reţinut, căci separatiştii începuse luptapsihologică, demonstrând colosala superioritate în tehnică de luptăşi armament. Pe teritoriul BPDS din Holercani se găsea un TAB-80 fărămotor, fără mitraliere, aruncat sub gard. Troenco trimise poliţiştiisăi din poliţia rutieră, care au constatat că TAB-ul se poate restabili. A sunat prietenului său, comandantul garnizoanei dinUngheni, Vlad Donţu, care a dotat cu tot necesarul de armamentTAB-ul, iar comitetul executiv Călăraşi găsi un motor de la auto GAZ-53. Aşa comisariatul de poliţie se făcu cu un blindat, pe care au făcutinscripţia „Călăraşi”, care ulterior deveni groaza separatiştilor. Gamurar a transmis un TAB de al său cu 4 luptători. Cu acesteTABuri au respins toate atacurile inamicului, care foloseaulansatoare de bombe(mine). Aceste bombe pentru poliţiştii, care nuştiau ce e asta, nu auzise niciodată vuietul lor înspăimântător, li sepărea cea mai groaznică armă. Însă repede s-au deprins. 54
  • 55. Primi ordin de a nu împuşca. Aşa ordin puteau emite numainişte trădători de ţară. Separatiştii atacău, iar poliţiştii ce trebuiau săfacă? Să fugă? Doar altă ieşire nu era! Şi Troenco pentru prima oarăîn viaţă n-a îndeplinit ordinul! A păspuns superiorilor din MAI(toţivorbitori de limbă rusă, „fraţii” noştri...) că este ofiţer de poliţie ladatorie, are în faţă bandiţi înarmaţi, care au deschis foc de armăcontra reprezentanţii puterii de stat, şi ordin de a deschide focul luinu-i trebuie. Asta e prescris în statut. Au urmat ameninţări... Însă arezistat. * * * Locotenent-colonelul Anton Gamurar coordona acţiunilesubdiviziunilor sale, care le comanda de la un punct de comandăsituat în satul Holercani. Acestea au executat sarcina pusă, adică au„curăţat” Cocierul de separatişti, au pus stăpânire pe locul dedislocare a regimentului de DC unde se afla statul-major algardiştilor, cu acces la depozitele cu armament şi muniţie. Şi maideparte? Situaţia operativă era vizibil favorabilă brigăzii. Acum puteauelibera fără probleme şi pierderi minime Dubăsarul şi să punăstăpânire pe un cap de pod enorm până la frontiera cu Ucraina. Raportă la centru de unde li s-a ordonat să aştepte. Timpul trecea, iar de la Chişinău nu venea nici un răspuns.Văzând că se pierde timp preţios şi iniţiativa operativă, locotenent-colonelul Gamurari îşi diviză unităţile în două grupuri şi ordonă pepropriul risc şi răspundere unui grup să elibereze Dubăsarul, iar aldoilea să închidă magistrala Râbniţa-Dubăsari şi să ajungă şafrontiera cu Ucraina. La 5 martie, printr-un atac fulger, detaşamentul de poliţie cudestinaţie specială comandat de căpitanul Cazacu a scos inamicul dinsatul Roghi şi a pus stăpânire pe magistrala Râbniţa-Dubăsari.Luptele din satul Roghi au durat două zile. Separatiştii au profitatdin plin de transportoare blindate şi de un tanc dosite după caseleţărăneşti de unde trăgeau în poliţiştii care atacau. Poliţiştii aveau grijă să nu dăuneze caselor ţărăneşti şi au căutatsă-i scoată pe separatişti prin alte mijloace. Astfel, în scurt timp şi fără mari dificultăţi, „beretele negre” auajuns până la frontiera cu Ucraina, divizând astfel Transnistria îndouă părţi. În scurt timp însă li s-a ordonat să se întoarcă pe poziţiileiniţiale, deşi conştienţi de situaţie, comandaţii de toate rangurile au 55
  • 56. cerut ca succesul realizat să fie păstrat şi consolidat. Era un lucruevident. În special pentru situaţia ulterioară. Grupul al doilea, având în dotare trei transportoare blindate, s-au îndreptat în direcţia oraşului. Peste tot se vedeau tranşeepărăsite, arme şi echipamente abandonate. Dar timpul favorabil fusese ratat. Lângă Centrala Hidroelectricăau fost întâmpinaţi cu o ploaie de gloanţe de puşti-mitraliere şimitralieră. Era clar că fuseseră informaţi şi îi aşteptau. Luptătorii din trupele speciale s-au culcat la pământ. Auincendiat unul din transportoarele blindate ale separatiştilor,nimicind echipajul şi unitatea de însoţire. Dar s-au văzut nevoiţi să seretragă. În timpul retragerii, a fost răniţi doi poliţişti. Cine îi trădase? Cine, de fapt, a oprit ofensiva combatanţilor dintrupele speciale din 2 martie asupra Dubăsarului? Cine anumedăduse acest ordin dovedit ulterior unul cu adevărat criminal pentruevoluţia ulterioară din stânga Nistrului şi pentru întreaga evoluţie aRepublicii Moldova? Rămasă divizată în două, aşa-zisa Pridnestrovie (termenfabricat în grabă de către serviciile speciale de la Moscova) nu-şi mairevenea. Începea tragedia. Tragedie care va afecta destinul a sute de miide oameni. Imperiul aparent muribund se agăţa de orice pai ca săsupravieţuiască. Un proiect al serviciilor speciale ruseşti?... 1 Din Tiraspol şi Bender la Dubăsari au fost trimise sub drapelrusesc trupe şi 20 de tancuri. Rusia, armata rusă se implica dejadeschis. Ataca unităţile legale ale statului Republica Moldova. Act deagresiune fără acoperire. Nu mai era timp de tradiţionala demagogiepacifistă şi internaţionalistă sovietică şi rusească... Până la Dubăsariau ajuns 17 tancuri. Trei s-au defectat pe drum. Regimentul de pontonieri dislocat la Dubăsari a intrat în luptăîmpotriva moldovenilor. Au fost introduse în luptă 20 de TAB-uri cuefectivul respectiv. Net superioare ca pregătire şi moral de luptă, micile grupuri deluptă compuse din luptători din trupele cu destinaţie specială şivoluntari s-au dovedit a fi cu adevărat extraordinari: atacau prin 1 Crimele de război nu au termen de prescripţie. De ce procuratura Republicii Moldovanu a deschis nici un dosar de înaltă trădare în favoarea unui stat străin? Şi s-a trădat constantşi, mai ales, în momentele-cheie. Este greu să nu constaţi că aşa-zisul PMR, această viitoare„gaură neagră”, i-a convenit cuiva… 56
  • 57. surprindere şi cu maximă eficienţă trupele de ocupaţie. „Beretelenegre” nu-şi aveau egal ca eficienţă. Erau conştienţi că îşi apăraupământul de un inamic necruţător şi sângeros. * * * Pe parcursul luptelor şi reieşind din situaţia concretă creată, laun moment dat au luat fiinţă, după vechi modele de rezistenţă în faţaunui agresor nemilos şi superior, cinci grupuri independente departizani compuse din tineret din satele agresate (Dubăsari etc.).Patrioţi fără frică şi cu „inimă mare”, hotărâţi până la capăt să-şiapere pământul strămoşesc de tot felul de vântură-lume, de cazaci,gardişti, criminali eliberaţi special din închisori, care apărauinteresele unei găşti stalinisto-imperiale drapate abil cu tot felul deintenţii „umaniste”. Rusia cea tradiţional imperialistă, xenofobă,criminală şi sângeroasă îşi arăta adevărata faţă. …Aceste grupuri nu erau deloc monoetnice cum se putea crede.Cuprindeau ruşi, ucraineni conştienţi cu cine aveau de-a face: cupartea cea mai urâtă şi mai primejdioasă a societăţii ruse – târâturileşi viermii imperiului panslavist departe de orice civilizaţie. Putea ocivilizaţie „progresistă” să-şi nimicească elitele intelectuale –Creierul! –, ţărănimea şi muncitorii activi, inteligenţi cu o cruzimegreu de imaginat? Pe teritoriul noii republici acţionau foştiinkavedişti sângeroşi sau urmaşii acestora. Îşi introduceau„Civilizaţia sângeroşilor”, cum îi califica un bun cunoscător dinsistem… Cel mai cunoscut dintre aceste grupuri de rezistenţăantiimperialistă erau „Burunducii”, adică, în româneşte, veveriţelesiberiene – animale abile, agere şi extrem de inteligente, compusedin tineri de 14-16 ani. Despre faptele lor circulau adevărate legendepline de admiraţie. Fiecare îşi făcea rost de arme şi echipament înspecial preluate de la cazaci care, porniţi pe jaf, uitau că puteau fi şipedepsiţi… Cunoşteau orice palmă de teren. Treceau fără probleme liniafrontului şi spre dimineaţă reveneau cu tot felul de capturi. Până şi„afganii” militari care au văzut de toate în Afganistan erau de-adreptul uimiţi de curajul şi de eficienţa lor. Erau incredibili! Celelalte grupuri de rezistenţă – „Scorpionii”, „Vectorul”,„Haiducii” şi „Dacii” – aveau o puţină altă manieră de acţiune – mai„sobră” şi mai elaborată. Aici elanul tineresc era mai puţin prezent.Se compuneau în special din persoane cu o anumită pregătire 57
  • 58. militară, proveniţi din armata sovietică: foşti ofiţeri, foşti combatanţidin Afganistan. Se simţea şi o anumită disciplină militară. * * * În zilele de acalmie, o parte din luptătorii brigăzii speciale seocupau cu instruirea colegilor mai tineri şi voluntarilor în luptă corpla corp, artă în care erau maeştri. Alţii îi învăţau cum să se apropiede inamic fără să fie observaţi, cum să se apere mai efectiv şi altemetode de a nimici cu succes duşmanii. Sergentul-major Ion Fulga mânuia excelent aruncătorul degrenade. De multe ori glumea: ce fac eu aici? Treaba mea este să cântla chitară, nu să trag din aruncător ori să prind bandiţii! După eliberarea satului Roghi, începu războiul poziţional.Cazacilor şi gardiştilor le plăcea să se apropie de poziţiilemoldovenilor cu blindatele şi să-i zădăre, ştiind (din surse exacte) căconducerea din Chinău a interzis ca luptătorilor să li repartizezegrenade cumulative. Doar ele se găseau la depozitele din Holercani!Cine a ordonat să nu fie dotată Brigada? Grenadele explozive nu făceau decât să zgârie blindajul. Maitârziu vor apărea pe front grenade cumulative de mână, cu paraşută,româneşti. O armă extrem de efectivă! Odată un grup de „Burunduci”, tineri de 14-16 ani dintrelocalnici, patrioţi înflăcăraţi, au venit din Dubăsari pe poziţiile BPDS.Uciseră în Dubăsari trei cazaci şi aveau ca trofeu trei pistoale-mitralieră şi un aruncător de grenade. Spre marea bucurie a luiFulga, grenadele era cumulative. Aflând despre ce e vorba,„burunducii”i-au dat grenadele. Fulga aştepta cu nerăbdare să vină dimineaţa. Însă cazacii parcăînadins nu se arătau. Abia spre amiază, se vede că după o beţie bună,un TAB şi un BRDM (maşină blindată de recunoaştere şisupraveghere – n. red.), pline cu cazaci, s-au apropiat de tranşeelemoldovenilor şi au deschis foc. Ion Fulga ochi bine. TAB-ul a luat foc. Însă din el nu sări nimeni.Grenada cumulativă şi-a făcut treaba... nimicindu-i pe toţi care seaflau înăuntru. Comandantul BRDM-ului, al cărui blindaj este mai subţire decâtal TAB-ului, văzând ce s-a întâmplat, cu TAB-ul, manevrând, începusă fugă, mărind distanţa, ieşind din zona de acţiune a aruncătorului.Încă puţin şi el s-ar fi ascuns după case. 58
  • 59. Fulga, fără a sta pe gânduri, cu aruncătorul în mână, sări dintranşee şi se luă după el. Toţi înlemniră: şi camarazii şi separatiştii.Urmăreau tăcuţi lupta unui om cu tehnica contemporană de luptă. Dispărură o vreme din vedere. Dar iată că de după case apăruBRDM-ul şi, orientându-se corect, o luă spre a lui. Apariţia lui Ion dedupă case cu aruncătorul în mână fu observată abia dupăîmpuşcătură. BRDM-ul se opri, însă nu se aprinse. Şi iarăşi din el nusări nimeni... Fulga deveni pe drept erou, dând dovadă de tărie, de spiritcombativ, gata întotdeauna să lupte până la capăt, calitatedemonstrată de el în multe cazuri, care l-a făcut erou naţional. Gamurari ştia să aleagă oamenii... X X X Pe data de 8 martie maiorul Troenco a fost chemat laHolercani. A primit armament – 30 puşti automate şi muniţii la ele.Cu cele două TAB-uri situaţia se înbunătăţise. La fiecare împuşcăturăa separatiştilor răspundea triplu, băgând frica în ei. La solicitările insistente de a fi trimis peste Nistru, undemergeau lupte, la 10 martie a trecut la Cocieri. Trecerea a fostanevoiasă din lipsa de experienţă la forţarea unui râu. Statul Major al grupării care apăra Cocierul era situat peteritoriul regimentului AC (apărare civilă). Nu era păzit de nimeni.Care voia putea trece pe teritoriu. Cum diversanţii separatişti nu s-aufolosit de această ocazie? Tranşeele erau săpate la adâncimea de 40-50 cm. Orice grenadă, orice bombă putea nimici pe toţi care se aflauîn ea. A chemat la adunare pe toţi comisarii de poliţie, comandanţiivoluntarilor. -Domnilor! Pe platou nu e nici o disciplină. Dacă nu întărimpoziţiile, separatiştii îşi vor reveni şi ne aruncă în râu. Mijloace de ane retrage pe malul drept nu avem, şi o să fim nimiciţi. Din acestmoment săpăm tranşee în plin profil. Văd mulţi nu ştiu ce e asta.Apropiaţi-vă şi vă lămuresc. S-a primit aşa că toţi au început să-l asculte. De fapt elabsolvise Şcoala militară din Reazani şi îşi făcuse serviciul în armatasovietică ca comandant de pluton. În şcoală însuşise tactica,metodele de ofensivă şi defensivă. S-a întâmplat aşa, că tranşeele trebuiau să treacă prin grădinacu viţă de vie a unei familii sărăcăcioase. O casă din lut, acoperită cu 59
  • 60. ardezi...şi mai mult nimic Buldozerul scotea tufarii fără milă... Cândse apropie stăpâna casei, Troenco se adresează către ea: -Scuzaţi-ne, dar aşa trebuie. După rîzboi venim şi sădim alţitufari. -Nu trebuie nimic de sădit. Voi principalul nu-i lăsaţi să vinăcazacii şi bandiţii. Tufarii îi vom sădi noi singuri.* *Au trecut 19 ani de atunci. Generalul Troenco nici până acumnu poate uita această femeie simplă, o patriotă adevărată. Şi se simtejenat că până acum nu s-a dus şi n-a ajutat această familie... Poziţiile treceau de la turnul de apă din satul Rochi până labaraj. De pe aceste poziţii Dubăsarul era ca în palmă. Se controlafiecare mişcare a separatiştilor. S-a format o regulă ne scrisă: cum numai se începeauîmpuşcăturile în Coşniţa, apărătorii Cocierului deschideau foc peDubăsari ( Coşniţa mu e departe de Dubăsari). Şi invers. Era osusţinere psihologică. Totodată demonstrau separatiştilor că suntmulţi şi gata să meargă până la capăt. Troenco a organizat cercetarea poziţiilor inamicului, şi a făcutlegătura între unităţi. Au fost organizate raiduri ale cercetaşilor în spateleinamicului. Luând în vedere bardacul ce domnea în rândul căzăcimii,beţiile necontenite, ei deveneau pradă uşoară pentru cercetaşii luiTroenco, care trecuse prin războiul din Afganistan. Cu ei peurmă selămureau voluntarii... Când însă cazacii au fost înlocuiţi cu unităţi regulate alearmatei a 14 rusă, apoi veni rândul poliţiştilor să se apere deraidurile cercetaşilor ruşi. Mine antiom nu erau şi maiorul Troenco apus capcane cu grenade, lăsând loc de trecere pentru cercetaşii săi,făcând schemele instalării acestor capcane. Câteva grupuri de cercetaşi duşmani au fost atuncate în aer. Seauzea răcnetul lor straşnic...După aceasta inamicul nu s-a maiîncumetat să treacă linia frontului. După ce în noaptea spre 2 martie Ion a fost alarmat, GalinaFulga asculta cu atenţie toate noutăţile. Înţelese că Ion e acolo, laCocieri, unde se dădeau lupte. Nici de la el, nici de la colegii săi,alarmaţi în aceeaşi noapte, nu sosea nici o veste. Îşi făcea grijiîmpreună cu soţiile celorlalţi ostaşi. Nimeni nu ştia nimic. 60
  • 61. Când peste două săptămâni Ion intră în casă, nebărbierit,murdar, obosit, nu semăna deloc cu acel Ion al ei. Şi-a luat trei zile dela serviciu, i-a spălat hainele, l-a ospătat cu bucatele lui preferate.Voia să fie numai cu el, însă vecinii, prietenii nu-i dădeau pace cuîntrebările lor. Peste trei zile, când el pleca, Galina plângea în hohote. Calmând-o, Ion i-a spus: – Mulţumesc că mai înţeles şi n-ai insistat să părăsesc serviciul,cum o fac soţiile unor colegi de ai mei. Totuna aş fi rămas. Dacă eu,tânăr şi voinic, nu voi apăra pământul nostru de toate lepădăturile,cine o va apăra? Bătrânii? E în toi un război adevărat, iar să măumilesc în faţa cazacilor, puşcăriaşilor şi altor drojdii strânse dintoată Rusia eu nu pot şi nu voi putea accepta niciodată. * * * Grupurile speciale ale BPDS făceau raiduri în spatele frontuluipentru a nimici aşa-zişii „colanţii negri”, rusoaice-lunetiste dinLetonia, Lituania, Estonia, nişte şovine înrăite, care urau de moartepopoarele baltice. Din aceeaşi cauză nu-i iubeau nici pe moldoveni. Pregătite în centrele de instruire ale KGB-ului (FSB) Rusiei,„colanţii negri” provocau pierderi în rândurile voluntarilor şicivililor. Trupele speciale pierderi n-au înregistrat. Locuiau aceste dame nu în cazarme ori în tranşee, ci înapartamente închiriate, ca nişte cetăţeni de treabă. Să ucidă oameniimergeau ca la un serviciu obişnuit, conform orarului, fără întârzieri,pe schimburi. A făcut schimbul, a ucis câţiva oameni şi acasă, laodihnă. Locuinţele lor au fost depistate de oamenii paşnici. Noaptea,trupele speciale, trecând frontul în Dubăsari, le capturau şi leinterogau. În mâinile lor ele deveneau foarte ascultătoare, povesteautot ce ştiau, cerând cruţare. Erau îngropate în pădure ori aruncate înNistru, cu o piatră la gât, să hrănească peştii. Aceste femei erau mercenare. Primeau o leafă de la 3000-5000dolari SUA pe lună şi se supuneau numai KGB-FSB-ului. Când pierderile în rândurile „colanţilor negri” devenirăcatastrofale, FSB-ul le-a rechemat din Dubăsari. Ele au fost mutate înoraşul Tighina, în apartamentele conspirative ale FSB-ului. Ele aufost pregătite pentru o operaţie mai serioasă şi mai secretă. ÎnDubăsari au fost trimise ca să nu-şi piardă calificaţia. Timpuloperaţiei principale încă nu sosise... 61
  • 62. Abia începea lupta că asupra luptătorilor din trupele specialeobserva că se trăgea din spate. Pierderi nu erau. Însă erauincomodaţi, nu puteau lupta cum trebuie. După traiectoriagloanţelor au aflat de unde aproximativ se împuşca. Noaptea grupurispeciale au pornit la vânătoare. Peste trei ore au prins treidiversionişti. Unul din ei a încercat să fugă şi a fost împuşcat. Unul din cei doi rămaşi s-a dovedit a fi... ginerele unui colonelde poliţie, viceministrul de Interne al Moldovei. Peste o săptămânătrebuia să aibă loc nunta. Până la acest caz colonelul nici nu s-aapropiat de front. Acum însă s-a prezentat... cu ordinul ministruluiAntoci de a-l elibera pe bandit. Însă cei din trupele speciale şi aici au demonstrat că suntbărbaţi, că nu degeaba erau iubiţi de popor. Colonelul a plecat cubuzele umflate. Lui Gamurari i-a sunat personal ministrul Antoci şi l-a rugat să-l elibereze pe ”băiatul care nu este de nimic vinovat.” Gamurari i-apropus să vină personal pe front şi să-l elibereze pe bandit. Dupăaceasta Antoci trei zile nu a telefonat. Peste câteva zile după aceste evenimente, maiorul Savin a fostfăcut er de un grup de diversionişti din Armata a 14-a. Maiorul Savin controla de unul singur posturile în fiecarenoapte. Cercetaşii Armatei a 14-a au observat ruta lui. Savin avea cuel puşca-mitralieră, fără nici un cartuş în camera cartuşului. Bravurăori prostie? Peste câteva zile maiorul Savin a fost schimbat... pe ginerelecolonelului, viceministru de Interne. Luptătorii din trupele speciales-au revoltat: ei prind bandiţii cu riscul vieţii, iar Antoci îi eliberează!Era suspect acest caz. Oare nu Antoci i-a sugerat idea colonelului, iaracesta separatiştilor, ca să-l captureze pe Savin? Se vede că ginereleviceministrului moldovean era o persoană importantă pentruseparatişti, (nu-i clar cine era mai important pentru separatişti:ginerele sau socru?) odată ce un grup de diversionişti ruşi şi-auriscat viaţa. Colonelul a dansat la nuntă în Dubăsari de parcă nici nu erarăzboi. Pentru tipi ca colonelul respectiv şi Antoci nu era război. Eicontinuau să-şi vadă de treburile lor! Apoi ministrul de Interne Antoci, în loc să-l trimită pe colonel latribunal, ori în cel mai rău caz să-l destituie, l-a trimis comisar lasecţia de poliţie Cimişlia. 62
  • 63. De Gamurar s-a apropiat un bătrân cu fiul său şi au cerutcartuşe pentru mitraliera DŞK calibrul 12,7 mm. La întrebarea luiGamurari de unde are mitraliera, bătrânul a răspuns că în 1944 aluat-o de la soldaţii ruşi pe o canistră de vin. Cartuşele le-a folositdeja în luptă. Gamurari a sunat la Chişinău şi undeva prin depozite au găsitdouă lăzi cu astfel de cartuşe, spre marea bucurie a bătrânului. Încă mult timp s-a auzit bătaia acestei mitraliere originale.Peste o vreme Gamurari s-a interesat de soarta acestui bătrân. Însănu a găsit nici urmele mitralierei, nici ale bătrânului şi fiului său.Nimeni nu putea să spună de unde au apărut ei şi unde au dispărut. Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială controla malul drept alNistrului de la Bender până în satul Răscăeţi şi mai departe până şaPalanca, împiedicând astfel debarcarea unor grupuri diversioniste.Reprezentau însă şi o piedică pentru pătrunderea de noi echipe degăgăuzi de orientare separatistă în Transnistria, de partea căreialuptau deja peste 300 de găgăuzi care, implantaţi cândva deautorităţile ţariste pe aceste vechi pământuri româneşti pentru a-iavea cândva aliaţi, luptau de partea structurilor imperiale agresoare.Dar deja în secolul XX… Şi încă un lucru esenţial făceau luptătorii din trupele speciale:protejau spaţiul aerian de pătrunderea avioanelor separatiştilor careîncercau să furnizeze armament separatiştilor găgăuzi. Era calea ceamai scurtă, cea mai directă şi cea mai sigură. Dându-şi seama de importanţa strategică a acestei direcţii,locotenent-colonelul Gamurari a instalat în acest perimetru piese şitunuri antiaeriene pe care combatanţii din brigadă le-au luat fărămultă ceremonie de la unităţile militare dislocate în Floreşti aflateîncă sub comandă rusească. Astfel, brigada a făcut rost de armamentul şi echipamentulnecesare care au salvat ulterior viaţa a zeci de luptători din trupelespeciale la Bender şi a exclus orice posibilitate de atac din spate dinpartea găgăuzilor proseparatişti. Propaganda de la Moscova, spunea că este vorba de mijloaceantiaeriene româneşti din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.Fals, erau instalaţii care se aflau în dotarea Armatei Sovietice.Cursanţii de la catedrele militare de ofiţeri de la Chişinău, Bălţi ştiufoarte bine despre ce este vorba. …Într-o bună zi Gamurar se pomeni vizitat de către preşedintelecomitetului executiv Ştefan Vodă, un oarecare Vartic, care îi ceru, 63
  • 64. nici mai mult, nici mai puţin, să scoată tunurile antiaeriene dat fiind,motiva el, gâfâind şi ştergându-şi des fruntea aburită cu batista, căseparatiştii îl ameninţă cu nepreluarea fluxului de lapte şi cudeconectarea electricităţii. Gamurar îl privi un timp cum gesticula după care îi recomandăcalm să-şi livreze laptele copiilor din grădiniţele şi şcolile de pe maluldrept. O reacţie inconştientă a unui individ oarecare. Gamurar aveadestule motive că era vorba despre altceva... * * * Satul Coşniţa este situat pe malul stâng al Nistrului, întreoraşele Dubăsari şi Grigoriopol. Deasupra localităţii predominădealul numit Traian. Un mare sat tipic moldovenesc. Avea plasate încadru numeroase tabere studenţeşti zise „internaţionale de valoareunională”. Avea în preajmă satele, la fel de pitoreşti, Pohrebea,Pârâta şi Doroţcaia, localităţile moldoveneşti din moşi-strămoşi, cutoate obiceiurile tipice. Încă înainte de conflict separatiştii au pus stăpânire prin forţăpe aceste localităţi, precum şi pe podul de peste Nistru de lângă satulVadul lui Vodă, separându-le de restul Moldovei. Au fost reactivatecazematele de beton, iar pe Traian – diverse materiale de artilerie, lapod – cazemate de oţel. Pe teritoriile ocupate cazacii, tot felul de elemente criminaleaduse din Rusia, ofiţerii şi soldaţii Armatei a 14-a au instaurat unadevărat regim de ocupaţie fascisto-nkavedist: localnicii, oameniipaşnici erau maltrataţi în modul cel mai barbar, împuşcaţi pentru celmai mic gest de împotrivire. Jefuiau ca nişte adevăraţi bandiţigospodăriile sătenilor, împuşcau animalele. Ştia Europa civilizată cese întâmplă? Dar „luminata” Rusie democratică a lui Elţin? Se parecă şi da şi nu. Păcat. În plin sfârşit de secol XX! Provocările continuau. În noaptea spre 3 martie lângăGrigoriopol un grup de „necunoscuţi”. după cum relata radio şiteleviziunea Moscovei şi Transnistriei, au mitraliat o urgenţă care sedeplasa la maternitate. A fost ucisă moaşa şi răniţi toţi care se aflauîn maşină. A doua zi Smirnov a învinuit voluntarii moldoveni şi a declaratstarea de excepţie în raionul Dubăsari. 64
  • 65. La 6 martie Smirnov a decretat doliu. Pe piaţa centrală dinTiraspol s-a desfăşurat un miting la care au fost învinuiţi moldovenii. Din spusele aceluiaşi colonel M. M. Bergman: „Smirnov fie că făcea pe şmecherul, fie că, într-adevăr, nu era lacurent. Maşina salvării a fost mitraliată de către cekiştii (KGB-iştii)din Transnistria, foştii „omonişti” de la Riga B. Nikitenko şi S.Bubnov. Misiunea le-a fost ordonată nemijlocit de comandantul lorVadim Şevţov. Despre această operaţie i-a povestit nemijlocit lui A.Lebed în 1993 într-o întâlnire aparte, apoi a vorbit şi la postul TV«Asket» R. Sabirov, martorul crimei, unul din apropiaţii lui Şevţov… Sabirov ştia multe, prea multe. Dându-şi seama că devenise unmartor primejdios, a încercat să dispară din Transnistria. A fost însăprins de Şevţov. Acesta, după ce a obţinut un jurământ în scris că vapăstra confidenţialitatea… l-a eliberat”. La 13 martie locotenent-colonelului Gamurar care aşteptapermisiunea de a-şi dezvolta acţiunile de eliberare a raioanelorRâbniţa, Camenca, oraşului Dubăsari i s-a ordonat să trimită ocompanie în satul Coşniţa în ajutor poliţiei locale. Pe căi ocolite compania comandată de locotenentul-major IurieBodiu, ajutat masiv de voluntari locali şi de poliţie, a curăţat prinatacuri succesive satul de gardişti şi cazaci. Apoi au curăţat devenetici teritoriul fabricii de conserve. Aici a activat şi echipacomandată de Oleg Bădărău în componenţa căreia luptau cei patruprieteni, precum şi Valentin Slobozenco. Între timp, sosi întreg efectivul batalionului nr. 1 comandat decăpitanul Valeriu Motângă. În aplauzele camarazilor, acela îl felicită pe sergentul CezarRoman. Acesta împlinea 25 de ani. Pomenindu-se brusc în atenţiagenerală, gigantul de doi metri roşi apoi se fâstâci de-a binelea.Despre el au început să circule adevărate legende. …La consfătuirea ţinută la Slobozia-Duşca s-a decis să se trimităajutoare unităţilor care purtau lupte la fabrica de conserve, lângăfermă. La propunerea lui Gamurari, hotărâră să nu comunice laminister. Toţi înţeleseră şi au fost de acord. Problema cea mare era cum să treacă pe celălalt mal. De parteacealaltă podul de la Vadul lui Vodă fusese puţin stricat de separatiştişi bine păzit Urma să rezolve totul acelaşi locotenent-major Ion Ţurcanu. Îiveni ideea să vorbească cu localnicii. Cineva dintre bătrâni îşi amintică în copilărie exista de-a latul Nistrului un spaţiu restrâns pe care, 65
  • 66. cu adâncimea apei care nu trecea de brâu se putea trece de cealaltăparte. Merse la râu şi îi arătă locotenentului cam pe unde era locul…Mă rog, vadul. În noaptea de 13 spre14 martie un mic detaşament decombatanţi din trupele speciale, comandaţi de Ion Ţurcanu, seapropie de Nistru. S-au oferit să probeze vadul patru combatanţi dintrupele speciale şi comandantul transportorului blindat nr. 102Aurel Matei. Închizând toate chepengurile, rostind mai întâi o micărugăciune, la viteză minimă, tot probând adâncimea, au trecut înfinal fără nici o problemă pe partea opusă a Nistrului. I-au urmatcelelalte transportoare blindate. Până la brâu în apa rece ca gheaţaau trecut de cealaltă parte şi poliţiştii din cadrul secţiei de poliţieraională Criuleni. Acelaşi lucru l-au făcut şi o parte din luptătorii dintrupele cu destinaţie specială. Odată cu debarcarea poliţiei la Slobozia-Duşca, se luă hotărâreade a ataca podul de la Vadul lui Vodă, păzit de cazaci. Scopul acestuiatac era de a distrage atenţia separatiştilor. Rezolvarea acestei probleme fusese pusă pe seamalocotenentului-major Sergiu Botnari, care cu un mic grup din trupelespeciale păzea podul din partea dreaptă a Nistrului. Atacul prin surprindere a adus rezultate neaşteptate. Cazacii,văzând că împotriva lor vin luptătorii din trupele speciale, de care eise temeau ca de mama focului, au abandonat poziţiile şi au luat-o lafugă. Grupul lui Botnari cuceri aproape fără luptă podul strategic. S-au luat măsuri pentru a întări apărarea podului. Au putut să vadă de aproape faimoasele DOT-uri (cazematepermanente) cu sector circular de tragere. O invenţie cât se poate deeficientă şi de practică. La nevoie puteau fi scoase şi expediate pe unalt sector de front. Unindu-se cu subunitatea locotenentului-major, Iurie Bodiu,brigada a pus stăpânire pe sectorul de drum dintre oraşele Dubăsarişi Grigoriopol, ajungând până la frontiera cu Ucraina. I s-a ordonatînsă să abandoneze şi să revină… Postul de radio „Maiak” care emitea printr-un retranslator demare putere, aflat în zona de operare a Brigăzii şi de care se puteaprofita enorm, continua să-i calomnieze pe moldoveni. O altă gafăimpardonabilă a conducerii incompetente, manipulate de laChişinău. Tânăra Republică Moldova era făcută cu ou şi oţet.Nonstop. De cine? 66
  • 67. Separatiştii s-au consolidat pe înălţimea Traian. Pe deasupra auocupat staţia de tractoare, ferma zootehnică de unde Coşniţa sevedea ca în palmă. De pe această poziţie lărgită separatiştii trăgeaucontinuu asupra acestor sate din tunuri şi aruncătoare de mine. Şitot de aici ţineau sub foc trecerea peste Nistru ucigând şi rănind zecide locuitori paşnici, refugiaţi care încercau să se salveze pe celălaltmal de grozăviile războiului. Folosind întreg arsenalul de care dispuneau formaţiunilecomandate de comisarul de poliţie din Criuleni locotenent-colonelulMihai Ctitor, prin câteva atacuri au scos inamicul de pe poziţie,creându-se astfel şi o situaţie extrem de favorabilă pentru o nouăofensivă şi eliberarea raioanelor Grigoriopol, Dubăsari, Râbniţa şiCamenca. Locotenent-colonelul raportă despre situaţia creată la Chişinăuşi ceru permisiunea să acţioneze. Din Chişinău primi un ordinabsolut bizar: „Reveniţi la vechile poziţii!” Un ordin care putea să vină de lacineva interesat ca nimic să nu se schimbe în defavoareaseparatiştilor. În schimb, în scurt timp, Armata a 14-a a recurs în luptă lamijloace din sistemul „PTURS” (rachetă antitanc dirijată – n.red.)care în chiar prima luptă au nimicit trei transportoare blindate cu totcu echipaj. Comandantul companiei nr.1 din batalionul nr.1 al BPDS Iurie Bodiu era un ofiţer de perspectivă. Inteligent, deştept, cu o fizică superbă, avea toate calităţile de a fi înaintat în funcţie. La 14 martie TAB-ul lui Bodiu, urmărind inamicul, a intrat în satul Doroţcaia, ocupat de separatişti, întâmpinat de un foc ucigător. Toate căile de retragere erau închise. -Înainte – ordonă el. Luptătorii au deschis foc din mitraliere, din puşti automate, TAB-ul ieşind din încercuire. În TAB era şi un corespondent din Chişinău, care fotografia, ceva însemna. Au ieşit cu bine la traseul Dubăsari-Grigoriopol, când pe traseu se deplasa o „Volgă” neagră îndreptându-se spre Grigoriopol. 67
  • 68. -Este maşina unui adjunct de a lui Smirnov – spuse corespondentul – amvăzut-o la Tiraspol. La bărbaţi totdeauna persistă duhul de vânător. Aşa s-a întâmplat şi deaceastă dată. Cu toate că în TAB se aflau luptători mai cu experienţă, aşa caplutonierul Petru Cataramă, nimeni n-a ripostat. TAB-ul cu viteza posibilă s-aalungat după „Volgă”. Clar, n-au ajuns-o, şi la marginea Grigoriopolului auîntors înapoi. Nimeni nu şi-a dat seama, că nu se poate de repliat pe acelaşi drum.Ambuscada este garantată. Asta şi s-a întâmplat, cu toate că erau mai multecăi de repliere. Ne ajungând la Doroţcaia au căzut într-o ambuscadă bine organizată.Grenada cumuleativă a scos din funcţie TAB-ul şi l-a rănit grav pe Iurie Bodiu.Cazacii şi gardiştii – mercenari au înconjurat TAB-ul, s-au urcat pe el, băteaucu paturile de la puşti în metal, în cepenguri, strigând: -Ei, românilor, ieşiţi să vă jupuim. Luptătorii ştiau: aceste nu sunt cuvinte goale. Dacă se predau, aşa şi va fi.Aşa zişii gardişti majoritatea erau puşcăriaşi, care îi urau de moarte pepoliţilti. Cazacii erau tot aşa. -Nu vreţi să ieşiţi, nu trebuie. Acum vă coacem, facem un frigărui din voi. Se auzea cum foşneau paele cu care cazacii acopereau TAB-ul.Corespontentul începu să mârâie, cerând ca ei să se predea. Însă la el aşa s-auuitat, căci s-a pus într-un colţ şi n-a mai scos nicio vorbă. Toţi atenţie la mine – vocea plutonierului Cataramă suna aspru şi ferm –la numărul „trei”, deschidem cepengurile, aruncăm grenade, sărim dinblindată şi ne îndreptăm spre Coşniţa. În jurul TAB-ului era o privelişte îngrozitoare. Corpuri rupte în bucăţi, picioare şi mâini aruncate în toate părţile, strigăte straşnice a celor răniţi. Cazacii şi puşcăriaşii nu se aşteptau la aşa ceva, nu ştiau că în TAB se află 68
  • 69. luptătorii trupelor speciale, şi se purtau liber. Pregătind o moarte straşnică altora, au primit-o ei... Luptătorii, luându-l cu ei pe Bodiu, s-au retras spre Coşniţa, urmăriţi de alţi cazaci veniţi în ajutor. Însă se purtau foarte atent. Nu se apropiau de grup. Cu Bodiu rănit, grupul se mişca încet. Urmăritorii îi ajungeau. -Duceţi-vă, eu vă acopăr – au auzit ei ordinul plutonierului Cataramă, care a ales o poziţie bună, şi respingea atacul urmăritorilor, care nu prea voiau să moară. Grupul se mişca repede. A mai schimbat o poziţie, a aruncat o grenadă, apoi a doua... şi aştepta. Însă nu se mai auzea nici un strigăt din partea separatiştilor. Se făcu o linişte stranie pentru un aşa moment. A aşteptat un timp şi s-a îndreptat spre Coşniţa. Nimeni nu mai împuşca din urmă. Comisarul secţiei de poliţie Hânceşti, locotenent-colonelulMihai Moraru, cu poliţiştii săi, ţinea piept atacurilor neîntrerupte aleseparatiştilor. Pentru a uşura situaţia unităţilor sale, cu un grup depoliţişti a învăluit şi a atacat prin flancul drept, atrăgând asupra saforţe considerabile ale separatiştilor, uşurând situaţia celorlalţi. Însăforţele erau inegale… Când în ajutor poliţiştilor care ţineau frontul lângă satulPohrebia sosi TAB-ul nr. 1 al BPDS, sub comanda locotenentului-major Sergiu Botnari, scos de la paza podului şi trimis de Ctitor înajutorul lui Mihai Moraru, acesta era deja mort. Între ofiţeri se iscăpanica. Nimeni nu ştia unde să meargă. În TAB erau răniţi, care aveau nevoie urgent de ajutor. Botnari aordonat ca trupul lui Moraru să fie ascuns într-o groapă şi loculmascat cu crengi, ca să nu fie găsit de cazaci şi puşcăriaşi, care îşibăteau joc de trupurile poliţiştilor căzuţi la datorie şi capturaţi de ei. Apărătorii capului de pod au respins toate atacurile şiseparatiştii s-au retras pe poziţiile lor. Însă trupul locotenent-colonelului Mihai Moratu rămase în zona de control al separatiştilor. Gamurari a rugat doi bătrâni localnici, care ştiau bine locul, şi eiau scos trupul lui Mihai Moraru. 69
  • 70. În toiul luptei, lui Gamurar i-a sunat unul din viceminiştrii deInterne, un rus. Din păcate, în MAI rămase o mulţime de „fraţi” maimari şi de cei mai mici (bulgari, ucraineni), care ajutau cum puteauseparatiştii, punând piedici patrioţilor. – Gamurar! striga el, adu-i pe toţi pe malul drept al Nistrului. Eordinul ministrului. – Să-mi sune el personal, răspunse Gamurar. – Pentru tine eu nu sunt autoritate? continua să ţipe rusul. – Ascultă, du-te în............ Vino aici şi comandă! După asta trei zile nimeni nu l-a mai sunat. Înseamnă că nu afost ordinul ministrului! Duşmanii invocau numele ministrului. Câteordine de acestea au fost date de trădători, câte au fost îndeplinite! 1 Beretele negre au dat dovadă de fapte deosebite de vitejie, debărbăţie, de profesionalism. Constantin Tataru, fost afganez, aaruncat în aer cu grenada un TAB. Dumitru Cucereavâi se târî pânăla cazemata de beton. De la o distanţă de 15 metri aruncă grenada. Oexplozie asurzitoare şi mitraliera amuţi. Găsi patru gardişti morţi încazemată. În această luptă crâncenă au murit cu moarte de eroicomandantul companiei nr. 1 a Brigăzii de Poliţie cu DestinaţieSpecială locotenentul-major Iurie Bodiu, plutonierul ValentinSlobozenco, care în luptă mergea întotdeauna înaintea camarazilorsăi. În timpul unei vizite a locotenent-colonelului Gamurar pe capulde pod de la Coşniţa separatiştii au declanşat, folosind forţe masive,o nouă ofensivă. Locotenent-colonelul preluă comanda tuturor forţelor de pecapul de pod. Au respins fără pierderi un atac al cazacilor. De fapt,atacul era cât se poate de anemic: nimeni nu vroia să moară. În ajun,după cum i se raportă lui Gamurar, se iscase o adevărată bătălie întrecazaci şi gardişti. Ofiţerii abia de au izbutit să localizeze conflictul.De ambele părţi s-au înregistrat morţi şi răniţi. Pe unda de radiotelefon, de care se foloseau părţile beligerante,cineva a transmis un zvon, că de la Tiraspol se apropie 60 de tancuriruseşti. Primii au intrat în panică conducerea platoului, care se 1 Gamurar nu vrea să divulge numele acestui viceministru. Poporul nostru trebuie să ştie numele nu doarale eroilor săi, ci şi numele trădătorilor, care acum primesc de pe spatele acestui popor pe care l-au trădat opensie mare şi huzuresc mai departe… 70
  • 71. folosea de radiotelefoane. Împreună cu vice-ministrul de interneBoris Muravschi, sub pretextul că trebuie să fie urgent la Criuleni, s-au urcat în maşină şi s-au îndreptata spre Nistru. La staţia de pompare a apei, unde locotenent-colonelul Ctitor î-şi stabilisi statul major şi depozitele cu armament şi provizie,permanent sta gata o luntre cu motor. Panică i-a cuprins pe toţi. Comisariatele de poliţie, aruncândarmele din dotare se întreceau cine primul ajunge la Nistru, şinecătând la apa foarte rece, se arucau în apăCineva din MAI aordonat să se replieze pe malul drept. Nu e exclus că panica a foststârnită anume de ei, trădătorii, care lucrau în MAI. Dacă panica orăspândeau separatiştii, ea nu se răspândea atât de rapid, şi nu-icuprindea pe toţi o dată. Nu s-au petrcut nici un fel de investigări, nici o anchetă! Locotenent-colonelul Gamurar încerca să oprească acest şuvoide oameni înspăimântaţi, care au golit frontul. La oprit pelocotenentul major Mihai Tomacinschi, locţiitorul comandantuluibatalonului de poliţie nr. 1 al Direcţiei generale Chişinău, careîndeplinea ordinul superiorilor-trădători din MAI şi se replia pemalul drept. -Mihai – se adresă Gamurar la Tomacinschi – dacă cedăm acumpoziţiile, cucerite cu atâtea jertve, apoi mâine tot aceşti şefi din MAIne vor ordona să le cucerim din nou. Îţi închipui câte jertve vor fi? -Înţeleg totul. Însă eu am primit ordin. -Fă-mi legătura cu comandantul! Gamurar a vorbit cu comandantul batalionului maiorul EduardMaican. I-a lămurit situaţia. Maiorul, fiind un ofiţer deştept, înţelesesituaţia, şi i-a ordonat lui Tomacinschi să se alipească ladetaşamentul lui Gamurar. Tomacinschi avea 59 de luptători, careaveau deja experienţă de război. Au ocupat poziţiile principale şiaşteptau inamicul. Timpul trecea, însă nimeni nu ataca. Gamurar nu putea înţelegede ce separatiştii nu ocupă poziţiile abandonate de poliţişti? Tocmaimai târziu a înţeles: trădătorii din MAI i-au asigurat pe separatişti căplatoul va fi complect liber, şi îl vor ocupa fără luptă! Însă Gamurar, Maican şi Tomacinschi le-au încurcat la trădătoritoate cărţile! În acea luptă detaşamentul lui Tomacinschi, împreună culuptătorii din BPDS au nimicit 8 blindate BMP-2, o armă foarteserioasă contra infanteriei. O parte din echipajele acestor maşini aufost nimicite. 71
  • 72. Locotenentul major Sergiu Botnari cu un grup de luptători dintrupele speciale păzea podul de la Vadul lui Vodă. Conform ordinuluidat de Gamurar prindea şi întorcea pe poziţii pe poliţiştii dinraioanele Hânceşti şi Nisporeni, care părăsise poziţiile şi aruncasearmele, şi fugeau spre malul drept. Poliţiştii înjurau, însă văzând privirile dispreţuitoare aleluptătorilor şi armele îndreptate spre ei, se întorceau pe poziţii. Cândde pod s-a apropiat o maşină plină cu luptători din trupele speciale,în frunte cu locotenentul major Andreev, care tot fugeau, Botnari s-amirat. -Spre noi vin 60 de tancuri ruseşti. Nu avem cu ce ne apăra –răspunse Andreev la întrebarea lui Botnari. Botnari ştia: Andreev are dreptate. La Holercani depozitele erauticsite cu armament de tot felul, însă luptătorii luptau numai cu puştiautomate. Interesant pentru cine ori pentru ce păstrau şefii acestarmament? -La toţi e aceeaşi situaţie. Însă nimeni din băieţii noştri n-aufugit. Vreţi să ne faceţi de râs? Gamurar este aici, împreună cu noi.Aşa că plecaţi şi ocupaţi-vă poziţiile. Aceştea erau luptători din batalionul nr. 1 al Brigăzii, foştiiomonovişti, componenţa naţională a căruia era foarte diferită... Pe alt sector al frontului nu au rezistat atacului psihologicpoliţiştii de la secţiile de poliţie Hânceşti şi Nisporeni, care s-ausperiat de inamic şi au rupt-o la fugă, abandonând poziţiile. Vice-comisarul de la Hânceşti, un bărbat cam gros, i-a întrecut la fugă pepoliţiştii mai tineri. Celelalte subunităţi, care se apărau cu îndârjire, puteau fiîncercuite. Locotenent-colonelul Gamurar, apreciind situaţia şiconsecinţele acestei trădări, luând cu el câţiva luptători de ai săi, aalergat ca să le taie drumul fugarilor. – Opriţi-vă! Ocupaţi poziţiile de apărare aici. Cine va încerca săfuga îl împuşc pe loc – vocea puternică a lui Gamurar se auzea prinzgomotul împuşcăturilor. Fugarii s-au oprit văzând figura înaltă şiuscăţivă a lui Gamurar, care nu se apleca sub gloanţe, ci stătea cu ofaţă ameninţătoare şi cu puşca-mitralieră gata de tras. Şi-au datseama că, dacă nu îndeplinesc ordinul, el va face întocmai. Autoritatea acestui om între poliţişti era extrem de mare. Auocupat poziţii de apărare şi s-au întors cu faţa spre duşman. Totul nu 72
  • 73. a durut decât 15-20 secunde. Cu ajutorul luptătorilor săi, a aşezatforţele astfel încât să acopere cele mai primejdioase direcţii de atac.Totodată, a chemat o grupă de luptători de ai săi, ceea ce a ridicatmoralul fugarilor. Au fost respinse toate atacurile separatiştilor. După luptă i-a chemat pe comisarii celor două raioane. Aceştiastăteau în poziţie de drepţi în faţa locotenent-colonelului, lăsândcapul în jos. – De ce aţi părăsit poziţiile? Dacă vă vedea şeful vostru, MihaiMoraru, care a murit, dar n-a fugit de frica bandiţilor, ce era săspuneţi? Se lăsă o linişte mormântală. Nici unul din comisari nu puteaexplica ce se întâmplase Frica este greu de lămurit! – Înţelegeţi că sunteţi nişte fricoşi, că de voi acum o să râdă toţiapărătorii capului de pod? Că faceţi de râs poliţia, uniforma pe care opurtaţi? N-o să raportez nimănui. Dar nici nu-l voi ruga pecomandantul capului de pod să n-o facă. Locotenent-colonelul Gamurar a mai fost nevoit să întoarcăpoliţiştii acestor două raioane înapoi pe poziţii. Chiar toţi erau atâtde fricoşi? Atunci cum luptă ei cu bandiţii în timp de pace? Voluntarii localnici, care au văzut cum fugeau poliţiştii acestorsectoare, aruncând armele, au strâns puştile-mitralieră şi altarmament, aruncat de ei. Apoi ofiţerii de poliţie umblau pe lavoluntari să le întoarcă armele. Însă cine la război va întoarce puşca-mitralieră? În luptele de la capul de pod Coşniţa au fost răniţi şi ucişiaproximativ 90 de persoane, majoritatea poliţişti, precum şi peste700 de cazaci şi 200 de gardişti şi ofiţeri ai armatei ruse. Printre prizonieri erau o mulţime de ofiţeri şi plutonieri dinArmata a 14-a rusă în calitate de mercenari. Cazacii şi puşcăriaşiicare au îmbrăcat uniforma de gardişti, mercenarii ruşi nu se lăsaufăcuţi prizonieri. Ştiau ce îi aşteaptă. Prizonierii au fost transportaţila Chişinău, cu toate că conform stării de război mercenarii seconsideră în afara legii şi pot fi împuşcaţi pe loc. În dimineaţa zilei următoare dinspre Tiraspol şi Dubăsariseparatiştii au ponit din nou la atac, care a fost respins uşor fărăpierderi. Atacanţii au avut pierderi însemnate. …Au fost respinse mai multe atacuri ale separatiştilor. Până la16 martie formaţiunile de apărare a teritoriului Republicii Moldovaau izbutit să cureţe de venetici noi localităţi din Transnistria. Situaţia 73
  • 74. de pe frontul antiseparatist creată la această dată s-a păstrat aproapeintactă până la finele războiului. * * * …Podul de trecere peste Nistru de lângă satul Răscăieţi a fostrecucerit de la separatişti de un mic grup de combatanţi din trupelespeciale. Au acţionat prin surprindere, profesionist. De fapt a existatşi eternul „factor psihologic”. Aflând cine atacă, separatiştii s-augrăbit să-şi salveze pielea. Combatanţii din trupele speciale ar fi vrutsă-şi continue înaintarea, dar au fost (iarăşi!) opriţi printr-un ordinmisterios de la Chişinău. Locotenent-colonelul Gamurari plecă la Chişinău şi împreunăcu Anatolie Cociug au elaborat planul de eliberare (separare) araionului Slobozia locuit în principal de moldoveni, zonă iarăşi tipicromânească. Fără prea multe eforturi, metodic şi cu o perfectăcunoaştere a meseriei, nimicind rând pe rând toate punctele inamicede rezistenţă, au ieşit la frontiera cu Ucraina. Urma ca ulteriorministrul Apărării să introducă acolo două batalioane care, încolaborare cu combatanţii din trupele cu destinaţie specială urmausă lărgească linia frontului în direcţia Tiraspolului. Conformplanului Hidrocentrala de la Cuciurgan şi o treime din teritoriulTransnistriei deveneau controlate de forţele legale de la Chişinău.Din localnici urmau să se mai formeze câteva batalioane. Iar de ceerau capabili aceştia toată lumea se convinsese. De la Chişinău s-au dus la statul-major din satul Ivancea unde semutase din satul Văduleni după ce acesta fusese bombardat deseparatişti, două proiectile căzând chiar în preajma statului-majorde acolo. … În cabinetul lui Costaş se aflau generalii Creangă şi Dabija-Cazarov. Gamurari spuse imediat că doreşte să discute doar cuCostaş. – Nu am faţă de ei nici un secret, îi răspunse acesta cu o anumeconvingere. Nici o reţinere, mai adăugă el. – În schimb eu am, urmă imediat replica lui Gamurari. – Te rog, dacă vrei să-i spui ceva, vorbim cu ei de faţă, dacă nu –poţi pleca. Gamurari tăcu un timp, după care răspunse: – Bine, cum spuneţi. Nu avea încotro. Şi de fapt ar fi ridicol sătrântească uşa. Alese, ca un om cu experienţă, răul cel mai mic.Planul era curajos şi bine gândit. Se câştiga indiferent de raportul de 74
  • 75. forţe. Aceeaşi opinie şi-au exprimat-o şi cei doi generali, deşi, fireşte,nu aveau prea multe motive să-l admire. – Domnule colonel, îmi lăsaţi planul. Am de gând să-l prezint şiPreşedintelui, spuse în final Costaş. Abia reveni pe poziţie că se pomeni sunat de Zelinschii dinRăscăieţi. Acesta îl informă că nu se ştie de ce dar brusc separatiştiimanifestară o anumită activitate pe poziţii. – Adică? întrebă Costaş. – Domnule ministru, au fost aduse cam două batalioane degardişti care ocupă poziţii de apărare cu orientare spre Slobozia şide-a lungul Nistrului. – Şi altceva? – În aceeaşi direcţie se deplasează un batalion de tancuri alArmatei a 14-a. Gamurari înţelese despre ce era vorba. Peste două zile se pomeni convocat la Costaş. Acesta îi strânsemâna. Tăcu un timp cu ochii ţintiţi în podea. Momentul dură câtevaclipe după care fără mare entuziasm i se spuse: – Felicitări, domnule colonel, planul dumneavoastră a fostaprobat. În vocea generalului se simţea o anumită notă de vinovăţie.Aveţi tot sprijinul nostru. Planul a fost aprobat de preşedinte. – Să nu ne jucăm, planul nu mai este actual, şi îi explică de ce. – Sunteţi sigur? – Absolut. Costaş tăcu un timp. Clar că, aşa cum bănuia şi el, cinevaavusese grijă să informeze imediat partea adversă. Li se pregătea ocapcană. – Şi? – Şi v-am rugat să nu-i punem la curent pe generali. – Crezi? – Faceţi un calcul elementar. Cociug a fost cu mine. Iar eu abiaam ajuns pe poziţie că imediat mi s-a raportat despre anumitemişcări stranii produse de inamic.. …În acest fel a fost ratată una din operaţiile de mareperspectivă. Din amintirile colonelului M.M. Bergman: „Într-o zi m-am pomenit în cabinet cu Galina Andreeva,„faimoasa” conducătoare a Comitetului de Grevă (JZK). În ochii 75
  • 76. acestei „revoluţionare” înflăcărate se putea citi un anume grad deebrietate. Întrebă timidă: – Aveţi ceva tărie? Întrebarea nu m-a surprins că numai într-o anume stare ofemeie deja trecută de prima tinereţe poate să alerge prin oraşcerând armament. Ar fi fost nedrept să fie considerată femeieproastă. Pur şi simplu i se exploata o anume naivitate. Cei care ofoloseau o instigau aveau nevoie de armament pentru vânzare.Cazacii şi gardiştii nu aveau nevoie căci erau înarmaţi şi echipaţisuficient din depozitele Armatei a 14-a. Acest lucru s-a aflat înspecial după devastarea depozitelor militare din satul Parcani de la14 martie. Spargerea acestor depozite (de fapt, prădarea lor) a fost pusă lacale de Smirnov, Kostenko şi nemijlocit de comandantul unităţiimilitare dislocate la Parcani, locotenent-colonelul Petreasov. Aufolosit drept paravan femei. Au fost sustrase de către subordonaţiilui Kostenko şi cazaci 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale,peste 1,5 milioane de cartuşe, cantităţi importante de mine,proiectile de artilerie, explozibil, grenade. Acest armament va fi folosit în luptele din Bender, când trupeleguvernamentale erau atacate din case. …Primindu-şi partea din vânzări, locotenent-colonelulPetreasov se va concedia din armată şi se va stabili… în Spania. S-acâştigat suficient dacă a putut să meargă acolo. La doar câteva zile după „jefuirea de către femei” a depozitelorde la Parcani m-a sunat locotenent-colonelul Malâşev, de la secţiaorăşenească de miliţie din Odesa şi fără să mai aleagă cuvintele măpunea la curent cu faptul că „maica Odesa” e practic invadată dearmament provenit de la noi. Nu-mi venea să cred. Mi-a citit câtevanumere de înregistrare. Nici o greşeală – ne aparţineau – erau de laParcani, din unitatea de acolo! Din acelaşi lot de arme va fi asasinat în anul 2001 deputatul B. I.Kodzoiev din Duma de Stat a Rusiei.” Grupul special al locotenentului Oleg Bădărău a fost chemat depe poziţii la Holercani, la statul major al brigăzii. În birou laGamurari se aflau un locotenent-colonel şi patru flăcăi. – Care nu mă ştie sunt comisarul de poliţie din Criuleni,locotenent-colonelul Ctitor – dumnealor sunt oamenii mei – 76
  • 77. locotenent major Ţurcanu – se ridică un tânăr bine făcut – seorientează bine în părţile Grigoriopolului. El va conduce grupul. Văînsoţesc şi eu. Gamurari i-a prezentat pe Coţuc, Roman, Alerguş, Mortu. – Am primit informaţie că la Grigoriopol au fost cazaţi circa1000 de mercenari ruşi aduşi din Rusia. Propaganda le-a promisplimbare uşoară pe pământul nostru, posibilitate de a jefui, unsalariu de vis. Şi, principalul, că moldovenii n-au luptat cu nimeniniciodată şi nu pot lupta. Propaganda rusească continuă să le speleminţile proştilor... Locotenent-colonelul se opri, îi privi pe toţi. – Sarcina noastră, continuă el, e să divulgăm pilonul principalal propagandei ruseşti şi să le arătăm că noi ştim a lupta şi ne vomapăra pământul nostru. Cu cât mai mulţi morţi şi răniţi vor fi trimişiîn Rusia, cu atât mai puţini doritori vor fi să lupte contra noastră. – Nouă oameni contra la 1000? – Da. Prioritatea noastră e atacul prin surprindere. Vom atacacazărmile. Începutul atacului – ora 3.00. – Acum toţi la odihnă. Arma principală a atacului vor figrenadele, interveni Gamurari. În trei bărci, vâslind fără zgomot, ca să nu fie depistaţi depatrule, au debarcat pe malul opus. Fără probleme au intrat în oraşşi s-au îndreptat spre cazărmi, fără să fi întâlnit pe cineva. Conform planului fixat, Ctitor a împărţit grupul în două. Atacultrebuia întreprins din partea Nistrului, ca să fie asigurată calea deîntoarcere. Fără zgomot au neutralizat santinelele de la punctul de trecereşi control şi s-au îndreptat spre cazărmi. Cele mai mari cazărmi erauaproape de punctul de control. Foarte avantajos pentru atacanţi.Câte doi au intrat în patru cazărmi odată. Au neutralizat mercenarulcare era de serviciu. La ferestre erau gratii. Luptătorii au blocatunica ieşire... Bubuitul grenadelor a zguduit toate împrejurimile. Urletelecelor răniţi şi mutilaţi erau îngrozitoare. Cazărmile au luat foc... Folosind toate grenadele, au mai tras rafale din puştile-mitralieră şi fără pierderi s-au retras pe malul drept. După acest atac, conform datelor serviciilor de informaţie,doritori de a se plimba pe pământul nostru cu automatul în mână s-au micşorat de trei ori. 77
  • 78. Luând în consideraţie acest fapt, autorităţile ruse au mizat înprincipal la recrutare pe cazaci şi puşcăriaşi, cărora li se puteaordona. * * * Grupul special în frunte cu locotenentul Oleg Bădărău a fostscos de pe câmpul de operaţii Coşniţa şi chemat la statul-major, laHolercani. Ştiau că îi aşteaptă o misiune specială. Altminteri nu ar fifost chemaţi. Primăria Ciocâlteni, raionul Orhei, a dat, conform calculelormele, 14 eroi din subunităţile cu destinaţie specială, care au apăratcu demnitate în 1992 pământul nostru împotriva ocupanţilor ruşi. Sosiţi la faţa locului au fost chemaţi la comandantul brigăzii. Lamasă şedea împreună cu comandantul brigăzii deja cunoscutullocotenent-colonel Ctitor, după acea operaţie devenit destul derespectat. – Ceea ce vom examina acum trebuie să rămână aici. Oricescurgere de informaţie poate duce la moartea voastră şi la eşeculmisiunii, Gamurari i-a privit pe toţi cei prezenţi, sunteţi cei mai buniluptători ai brigăzii. Iar misiunea este de cea mai mare răspundere.Locotenent-colonelul o să vă spună în ce constă ea. – Am fost iarăşi numit conducătorul operaţiunii. Esenţa eiconstă în faptul că noi trebuie să cucerim şi să nimicim secţia demiliţie din Grigoriopol şi statul-major al formaţiunilor militare alemercenarilor-voluntari ruşi care s-au mutat în secţia de miliţie dupăce i-au distrus data trecută. Misiunea e foarte complicată, căci dupăatacul nostru ei patrulează străzile cu servicii întărite, iar malulNistrului este bine păzit. Însă locotenentul-major Ţurcanu, cuajutorul lui Serghei Abramean – s-a ridicat unul din poliţiştiinecunoscuţi aflaţi în birou – care mai înainte era colaborator al SAIRGrigoriopol şi cunoaşte bine drumul încolo, a găsit o breşă înapărarea inamicului. – Aţi făcut cercetări, câţi oameni se află acolo? – Da, dar situaţia se schimbă în fiecare zi, în fiecare ceas. – Mergeţi cu noi? a întrebat Coţuc. 78
  • 79. – Da. Plecăm de îndată ce se întunecă. După Vadul lui Vodă suntascunse două bărci. La ora unu noaptea grupul a pornit spre locul unde se aflaubărcile. Într-o luntre pluteau Coţuc, Roman şi Alerguş, în a doua,ceilalţi. Au acostat nu departe de oraş. Locotenent-colonelul,orientându-se, a fixat reperele pentru întoarcerea la bărci, a împărţitgrupul. – Ne întâlnim la secţia raională. Domnea o linişte de mormânt. Părea că fiecare foşnet se auzeade departe. Au pornit încet, cu băgare de seamă spre oraş. Lamarginea oraşului au întâlnit o patrulă de gardişti. Au salutat înlimba rusă. Erau cu toţii în haine de camuflaj şi era imposibil să fierecunoscuţi. Cu atât mai mult cu cât vorbeau în limba rusă. Iar aşa-numiţii gardişti, care erau puşcăriaşi şi mercenari voluntari dintoată Rusia, spuneau că ei luptă împotriva românilor care nu puteauşti atât de bine limba rusă. Această împrejurare le-a prins în zeci decazuri bine moldovenilor. Mai cu seamă în luptele de stradă dinTighina. Au ajuns cu bine la secţia municipală de poliţie. – Grupul tău atacă etajul întâi, i-a spus locotenent-colonelul luiCoţuc, iar noi, etajul doi. După cum v-aţi dat seama, cercetarea nu s-afăcut în măsură deplină şi nimeni nu poate şti ce forţe suntconcentrate în oraş. După operaţie vă strecuraţi câte unul spreNistru. Noroc tuturor. Grupul lui Coţuc a cucerit printr-un atac fulgerător etajul întâi.Grupa a doua curăţea etajul doi. Între timp gardiştii, cazacii,miliţienii şi mercenarii şi-au venit în fire şi au început să atace cuputeri mari. Împotriva a şapte ostaşi din subunitatea cu destinaţiespecială separatiştii au aruncat peste 500 de inşi. – Ne-am îndeplinit sarcina. Am distrus statul-major. Răzbimfiecare cum poate, a ordonat locotenent-colonelul, avem mai multeşanse să supravieţuim. În talmeş-balmeşul care domnea în rândurile atacatorilor,folosind limba rusă, Cezar Roman şi Victor Alerguş au ieşit din 79
  • 80. încercuire şi au început să se furişeze pe străzile întunecate, spreNistru, spre bărcile salvatoare. La marginea oraşului l-au întâlnit pe plutonierul GheorgheCoţuc, care se pregătea să tragă, crezând că aceştia sunt urmăritorii.Parola spusă la timp i-a salvat. Au început să alerge împreună spre râu. Rătăcind un pic, auajuns la turn, reperul principal. În spate se auzeau vocileurmăritorilor, răsunau rafale de armă automată în direcţia lor. – Dă o grenadă, l-a rugat Alerguş pe Roman, am să-i reţin.Roman avea mai mult de doi metri înălţime şi aproape 100 kg şi nuera atât de sprinten, iar Coţuc nu alerga atât de bine ca Victor. Dându-i ultimele grenade, Coţuc şi Roman au alergat maideparte, iar Victor a rămas să-i aştepte pe urmăritori. Avea un singurgând: să-i reţină cât mai mult pe urmăritori şi să dea posibilitateprietenilor să ajungă la bărci. Urmăritorii parcă ştiau încotro se îndreaptă ostaşii din trupelespeciale, mergeau sigur în urma lor. Aruncând două grenade şireţinându-i destul de mult pe urmăritori care, înţelegând cu cine aude-a face, nu se grăbeau să moară, Victor a alergat spre locul undetrebuia să se afle bărcile. Dar ele nu erau acolo, deşi, după semnele lăsate de ei, au venitexact la acel loc. Coţuc şi Roman le-au căutat, dar nu le-au găsit. Se auzeau deja vocile clare ale urmăritorilor. – Plecăm înot, a ordonat Coţuc şi a intrat primul în apa rece cagheaţa. După el şi Roman. – Am să-i reţin. Mai aruncă-mi un încărcător, s-a adresatAlerguş către Roman, care nu reuşise să se îndepărteze de mal.Luând încărcătorul, a alergat ca să nu dea urmăritorilor posibilitateasă tragă în urma prietenilor. A deschis focul. Vocile se mai auzeau. A schimbat poziţia. Aauzit comanda: înainte! Şi o mulţime enormă de scurte au pornit laatac. A privit spre tovarăşii care înotau. Aceştia erau la mijloculrâului. „Trebuie să-i mai reţin o vreme. Să înoate cât mai departe”. Aînceput să tragă fără a ţinti. Mai avea cartuşe. O grenadă a explodatalături. Pentru o clipă şi-a pierdut orientarea, nu înţelegea unde se 80
  • 81. află. Contuzia uşoară a trecut repede şi, terminând cartuşele, aalergat spre râu. S-a aruncat din fugă în apa rece ca gheaţa, care îiîncătuşa trupul, mişcările… Cu încetul însă s-a deprins şi aproape că i-a ajuns din urmă,când a văzut cum Gheorghe, dând din mâini, s-a scufundat. Cezar selupta cu valurile, abia de se ţinea pe apă. Victor a început să înoatespre el. Dar nu a reuşit… Privind în jurul său, nu a văzut nici unul dinprieteni. A înotat spre malul drept. Ajunşi pe mal, separatiştii audeschis focul… Însă aceasta era ziua lui… Nu l-a atins nici un glonte. Ajuns la mal, uşor contuzionat, a pierdut conştiinţa. L-au găsitIon Ţurcanu şi locotenent-colonelul Ctitor, conducătorul operaţiei. Separatiştii au deschis un foc nimicitor împotriva maluluidrept. S-au ascuns tustrei într-o râpă. Acoperindu-l pe Alerguş cucrengi, au ieşit târâş din zona focului şi au chemat ambulanţa. Înacelaşi mod l-au scos pe Victor şi l-au trimis la spital. Două săptămâni poliţiştii SPR Criuleni şi ostaşii BPDS care nuerau în misiune au căutat trupurile lui Gheorghe Coţuc şi CezarRoman. Abia peste o lună ele au fost găsite de pescari lângă AneniiNoi. Trupurile erau umflate. Pe Cezar Roman l-au recunoscut dupămăsura bocancilor, avea cea mai mare măsură din brigadă. Pe lângă cei doi, au dispărut fără urmă poliţiştii din SPRCriuleni Boris Cotruţă şi Serghei Abramean, care nu au putut să iasădin încercuire. * * * Au trecut câteva zile de la atacul asupra SPR Grigoriopol, cândîn satul Dubăsarii Vechi au fost prinşi nişte diversionişti. În timpulschimbului de focuri un diversionist a fost ucis. Al doilea a fost făcutprizonier. Erau fraţi. Scopul diversiunii lor erau primăria şi postul depoliţie. Separatiştii au hotărât să se răzbune astfel pentrudistrugerea secţiei de miliţie din Grigoriopol. Pe deasupra, cumâinile moldovenilor. Comandantul frontului Coşniţa la separatişti era colonelulArmatei a 14-a care, sub presiunea conducerii Transnistriei, a propus 81
  • 82. schimbul diversioniştilor făcuţi prizonieri. Se făceau schimbulpoliţistului Boris Cotruţă şi trupului lui Serghei Abramean cugardistul prins în Dubăsarii Vechi şi trupul fratelui său. Schimbul s-a făcut lângă serele din satul Doroţcaia. Din parteamoldovenească era prezent ministrul MAI Antoci. Locotenentul-major Ţurcanu, îmbrăcând halatul de medic, s-a aşezat la volanulambulanţei. I-a dus pe gardişti şi s-a întors cu subordonaţii săi, careau fost torturaţi de cazacii şi puşcăriaşii-gardişti. Cotruţă a povestit cum a murit eroic flăcăul armean SergheiAbramean, de care îşi băteau joc nu numai cazacii şi puşcăriaşii, ci şifoştii tovarăşi care, încălcând jurământul, au început să lucrezepentru separatişti. I-au tăiat testiculele, limba, degetele. Apoi l-auîmpuşcat sub ochii lui Boris. – Priveşte, strigau ei, aşa vor păţi toţi grangurii. Transmitetuturor! Ei vroiau să-i sperie pe luptătorii din trupele speciale. Dar s-aîntâmplat invers. Ei i-au înrăit. De atunci ostaşii din trupele specialenu mai făceau prizonieri, semănând o spaimă de moarte în rândurileseparatiştilor. Când separatiştii aflau că împotriva lor luptă beretelenegre, ieşeau din tranşee şi fugeau. * * * Trebuie spus despre încă o putere al cărei rol în evenimenteledin Transnistria nu este elucidat până la capăt. Această puteremultiformă pe care o ştie fiecare – KGB-ul. Un stat în stat. Mulţiprofesionişti puternici, inteligenţi şi devotaţi cauzei. Devotaţi cauzeişi celor care conduc aceste treburi. Agenţi secreţi au fost şi vor fi întotdeauna în orice ţară. Au fostşi în Moldova, şi în Transnistria. Ei au îndeplinit şi îndeplinesc astfelde misiuni speciale despre care nimeni nu ştie bine şi nici nu trebuiesă ştie. A doua zi după acapararea armelor în Parcani, pe 15 martie, adispărut şeful secţiei speciale a Armatei a 14-a colonelul StepâghinIuri Gavrilovici, care trimitea cu regularitate informaţii despre 82
  • 83. „acapararea” armamentului Armatei a 14-a de către transnistreniidezlănţuiţi. În ajun seara Stepâghin a trimis la Moscova următoareatelegramă cifrată cu raportul privind luarea depozitelor dearmament din Parcani, despre rolul jucat în aceste evenimente deKostenko, Smirnov, Petreasov. Şi el a dispărut… Moscova a utilizat şi agenţi conspiraţi adânc care nu suntfolosiţi decât o singură dată. Apoi sunt scoşi din joc. Stepâghincunoştea foarte multe lucruri despre care nu trebuia să ştie nimeni. Agenţii puşi la treabă au găsit repede un martor care a văzutcum lângă piaţă trei bărbaţi au băgat cu forţa într-o furgonetă unbărbat în palton de piele. După descriere semăna cu Stepâghin. A fostgăsit şoferul furgonetei, care i-a descris pe cei trei bărbaţi care l-auangajat. Unul din ei era Valeri Gratov, şeful pazei preşedinteluiSmirnov. Înţelegând cine a făcut treaba aceasta, el i-a divulgat pecomplicii săi: Dmitri Soin, care chipurile era cazac, astăzicolaborator MSS din Transnistria, Vadim Şevţov-Antiufeev, ministrual Securităţii de Stat al RTM. Îl citez pe colonelul M.M. Bergman: „… Netkaciov l-a sunat pe Smirnov şi a cerut să fie eliberatStepâghin. Smirnov a negat vreme îndelungată că, chipurile, nu ştiedespre răpire, dar până la urmă a fost silit să consimtă la schimbullui Gratov cu Stepâghin. Schimbul a avut loc în biroul şefului miliţiei,colonelul Bogdanov. Stepâghin a clacat… După această întâmplare şi-a dat demisia, adivorţat şi a plecat din Transnistria. … Eu nu fac decât să constat faptele care îmi permit să declar cutoată certitudinea că Şevţov şi grupul subordonaţilor săi, în primulrând, a lucrat şi lucrează în Tiraspol sub un oarecare protectormoscovit foarte înalt, în al doilea rând, prin acţiunile sale grupul acreat în primăvara lui 1992 un moment destabilizator foarte puterniccu acele evenimente în aparenţă negestionate de nimeni...” * * * 83
  • 84. În legătură cu faptul evident de implicare directă, prin trupe,logistică şi armament a Armatei a 14-a rusă, de parteaseparatiştilor comandaţi de la Moscova, la 28 martie 1992 pe întregteritoriul Republicii Moldova a fost decretată stare de urgenţă. Pentru prima oară organele oficiale ale Moldovei au numitlucrurile aşa cum erau în realitate: „Agresiunea Rusiei împotriva Moldovei, intervenţia deschisă aArmatei a 14-a şi a tot felul de formaţiuni militare ruseşti peteritoriul unei ţări suverane.” Locotenent-colonelul Gamurar, dându-şi seama că fără oînzestrare adevărată cu armament şi echipament nu va putea săreziste în continuare în faţa unui inamic cu adevărat înarmat până îndinţi din enormele depozite de la Colbasna, s-a adresat de nenumărate oricătre ministrul de interne Antoci, solicitând dotarea Brigăzii cu armament, cu care săpoată lupta mai eficient contra tehnicii blindate şi tancurilor ruseşti, folosite în masăde separatişti şi Armata a 14-a rusă. Trebuia armament mai serios decât puşcaautomat Kalaşnikov, cu care era dotată Brigada, care până la moment ducea pespatele ei povara principală în acest război. Însă numai promisiuni auzea de la Antoci. Mai mult nimic. Antoci când auzea căsună Gamurar, se ascundea. Un ministru care nu putea hotărî nimic, care se temea decei de la putere. S-a adresat şi către fostul ministru de interne Costaş, care ştia situaţia dinBrigadă ce priveşte dotarea. Spera că Costaş va ceda ceva din resursele Armatei, careîncă era numai pe hârtie. Costaş, ministrul apărării, a refuzat, sub pretextul că nu arecu ce dota unităţile armatei ce se formau. Gamurar avea informaţie că tehnica ruginea la poligonul de la Bulboaca, înunităţil fostei armate sovietice din Bălţi şi Floreşti. -Daţi-mi provizoriu. Cum formaţi armata, vă întorc înapoi! -Aşa şi am crezut că tu o să întorci!- râse Costaş. 84
  • 85. -Atunci să nu vă supăraţi ! Gamurar înţelese că n-o să poată trece de duşmănia această neînţeleasă întrediferite ministere, care trebuiau să facă unu şi acelaşi lucru: să apere ţara decotropitori. Hotărî să acţioneze de sinestătător. A format câteva grupuri operative care aveau scopul de a depista şi a acaparacantitatea de armament, suficient pentru înzestrarea Brigăzii, indiferent de la cine! La sfârşitul lunii martie 1992 grupurile au început căutările. În ce unitate cearmament se afla, concret nu ştia nimeni. Să se adreseze la ministerul apărării,înseamnă să fie depistaţi. Acei de la MA se vor pricepe de ce-i trebuia lui Gamuraraceastă informaţie. Şi vor întări paza. S-a hotărât să înceapă la ziua şi ora anumită. Grupurile care trebuiau săactiveze la Nord, s-au deplasat din timp încolo. Interes prezentau raionul Floreşti lioraşul Bălţi. Cineva aflase că la Bălţi, în unităţile ruseşti, care încă nu trecuse încomponenţa Armatei Naţionale, se mai găseau tancuri, care strigent trebuiau Brigăzii,Mergea procesul de transmitere, proces care se tărăgăna special de cineva dinconducerea ţării. Din această cauză la Bălţi Gamurar a trimis un grup mare în frunte cucăpitanul Mihai Gerţa. În grup mai intrau Nicolae Şterbeţ, doi luptători sub acelaşinume şi prenume, Valeriu Tulbu, Ion Mutu, Stelea şi alţii. Au hotărât să ajungă la unitate ne observaţi, să dezarmeze santinelele, să blocheze postul de distribuţie a santinelelor, să scoată tehnica şi să se întoarcă acasă. Principalul să scoată tehnica din unitate. Până şefii se vor înţelege, tehnica va dispărea. Autobusul a fost lăsat departe de unitatea respectivă, spre care s-au deplasat pe furişi, ne observaţi de nimeni. Pentru a face o recunoaştere mai detailată nu era timp. Se hotărî să acţioneze după situaţiile ce vor apărea. Fără nici un zgomot au neutralizat două santinele. Ei au arătat unde se află postul de distribuţie şi încă două santinele. 85
  • 86. Grupul s-a îndreptat spre cele două santinele, când au dat de soldaţiicare se deplasau să schimbe santinelele. Soldaţii de frică au deschis focul,rănindu-l pe plutonierul Stelea în picior. Din unitate au sosit întăriri. Grupul s-a retras. În Bălţi s-a iscat o panică mare. În toiul nopţii rafale din puşcă automat!Au fost ridicate pe alarmă unităţile militare, poliţia, procuratura. Să sereplieze la autobus era periculos. Au oprit un autobus KAVZ la volanul căruia era un bătrânel. -Urgent la spitalul apropiat! – ordonă căpitanul. Au lăsat rănitul şi s-au îndreptat spre Făleşti, unde trebuiau să cercetezeunităţile militare dislocate în acest raion. Însă numai au ieşit din oraş, drumul le-a fost îngrădit de două maşini UAZşi în direcţia lor erau îndreptate puşti automate. Patru poliţişti. Erau toţi ceirămaţi în oraş. Ceilalţi erau pe front. Căpitanul Gerţa se îndreaptă spre ei. Luptătorii au îmbrăcat vesteleantiglonţ, căştile speciale, aşa numite „sfere”, s-au încins cu grenade gata deluptă. Nu era clar ce se află în dosul maşinilor. -Lăsaţi armele. Suntem de la BPDS. Sunt căpitanul Gerţa. Însă poliţiştii continuau să ţină armele gata de luptă. -Cine-i superiorul? Ieşi in maior, ţinând degetul pe trăgaci. Se recomandă. Căpitanul şi maiorul s-au dat mai la o parte. Cinci minute au vorbit ceva.Căpitanul se întoarse la autobus şi sună lui Gamurar. Îi lămuri situaţia. Grupultrebuie să se întoarcă în oraş, unde erau aşteptaţi de reprezentanţiiprocuraturii civile şi militare. La intrare în comisariat erau aşteptaţi de o mulţime de cinovnici dinorganele de resort şi încă de muşţi gură-cască. 86
  • 87. Când din autobus au apărut 15 băieţi zdraveni, în căşti, în veste antiglonţ, încinşi cu grenade, mulţimea repede s-a împrăştiat... S-au lămurit repede, au urcat în autobusul lor şi s-au întors la bază. Operaţia nu mai era secretă şi ne aşteptată, factorul principal în acţiunile trupelor speciale. Celelalte grupuri au acţionat fără probleme. Grupul locotenentului Zelinschi a adus din Floreşti tunuri antiaeriene, care ulterior au apărat spaţiul aerian controlat de Brigadă şi extraordinar de mult au ajutat la luptele de stradă din Bender. Un alt grup, ne izolând santinelele, dar numai îmbătându-le, au scos de pe poligonul de la Bulboaca 5 tunuri antitanc M-12 şi un tun antiaerian. La 2 aprilie 1992 Consiliul Militar al Armatei a 14-a a luathotărârea de a pune armata pe picior de război, dacă părţilebeligerante nu încetează provocările (ce mizerabili! Toată lumea ştiacă Armata de mult luptă de partea separatiştilor). Cu aceastăhotărâre generalul Netkaciov a sosit la Chişinău, unde a fost primitde Snegur, căruia nu i-a plăcut ultimatumul. – Dacă-i aşa, eu primul mă arunc sub tancurile ruseşti!... Tot cu această hotărâre intră şi la Smirnov, care a avut aceeaşicomportare ca şi Snegur. Netkaciov s-a înfuriat serios. – De ce tu, Igor Nicolaevici, nu-l trimiţi în tranşee pe fiul tău(care învăţa în Anglia), dar trimiţi la moarte feciorii altora? Pentruce trebuie să moară ei? Pentru ca tu şi cei de teapa ta să rămână laputere?... Grupul BPDS subordonat direcţiei Bender-Căuşeni lucra dupăun plan stabilit. În plus, făcea cercetări permanente ale locurilor deconcentrare a separatiştilor, dispunerii şi înarmării lor. 87
  • 88. 3 aprilie 1992, duminică. Se anunţa o minunată zi de primăvară.Locotenentul-major Nicolae Ţurcanu, plutonierul-major AndreiIzbaş, plutonierul Valeriu Cordineanu şi sergentul ValeriuDumbravă şi-au cerut voie de la Gamurari să plece la Chişinău. Îiaşteptau soţiile, aveau pentru seara bilete la concert. Nimeni nu împuşca. Pe poziţii era linişte. Nu se prevedea nici ooperaţie cu implicarea SLDS. Şi Gamurari le-a permis. Au încărcat în VAZ şi într-o maşină ZIL 130 de grenade, mine,explozibil în plus pentru a fi predate la depozitul central al MAI.Gamurari a ordonat să plece pe un drum de ocol care îi ducea spreAnenii Noi. I-a mai preîntâmpinat o dată că transportă o încărcăturăpericuloasă şi că trebuie să fie foarte precauţi. Ieşind din dispozitivul bazei, au pornit pe drumul arătat decomandant. Pe marginea drumului a votat un bătrân. Era strictinterzis să ia pe cineva cu ei. În ciuda protestelor tovarăşilor şi a instrucţiunii, el a opritmaşina şi a luat bătrânul care le-a spus că ştie un drum mult maiscurt decât cel pe care mergeau ei. Uitând de ordin, Izbaş a virat acolo unde i-a arătat bătrânul.Peste o vreme bătrânul, ajungând unde îi trebuia, a oprit maşina.Bătrânul a explicat că aproximativ peste doi kilometri trebuie săcotească neapărat la stânga. Altminteri vor nimeri în satul Gâsca,ocupat de separatişti. Fie au trecut de răscruce, fie încrezutul şi ambiţiosul AndreiIzbaş a hotărât să treacă prin satul ocupat de duşmani. Pentrubravadă, să arate că ei nu se tem de separatişti. Nimeni nu va afladespre asta… În sat era o sărbătoare. Gâsca este un sat de caţapi, cazacii fiindluaţi drept ai lor. Lângă primărie erau mese acoperite unde beaulocalnicii împreună cu cazacii. Erau multe femei, copii. Un cazac beata încercat să oprească VAZ-ul. Izbaş a oprit, a deschis portiera, l-aapucat pe cazac de centură şi a mărit viteza. Cazacul alerga alături demaşină. Aici Andrei a comis ultima sa greşeală. Parcurgând cevadistanţă, l-a împins din mers pe cazac cu piciorul, acela a căzut înşanţul de scurgere, dând astfel posibilitate cazacilor, care pânăatunci nu împuşcau temându-se să nu-l nimerească pe al lor, sădeschidă focul asupra maşinii. ZIL-ul care venea din urmă, cu o 88
  • 89. mitralieră pe cabină, nu putea deschide focul asupra femeilor şibătrânilor, în spatele cărora se ascundeau cazacii. A bubuit o explozie teribilă şi VAZ-ul a zburat în toate părţile.Glontele a nimerit o grenadă sau o mină. Rămăşiţele maşinii au luatfoc. Câteva zile deasupra satului a stăruit un miros greu, neplăcutpentru percepţia omului, de corp omenesc ars. Detaşamentul cu destinaţie specială i-a răzbunat crunt maitârziu pe tovarăşii săi. A fost găsit şi bătrânul care a povestit înamănunţime cum s-au petrecut lucrurile, confirmând povestireacelor din ZIL. Plutonierul superior Andrei Izbaş s-a născut în catul Dancu,raionul Hânceşti. Era un mare patriot al pământului nostru, şiîntradevăr nu se temea de mercenarii ruşi veniţi din toate colţurileRusiei. Era cel mai în vârstă dintre subofiţeri, era stimat de toţi,îndrăzneţ şi tare de caracter. Au rămas fără tată trei feciori, fiica...şi văduva. Sergentul Valeriu Dumbravă s-a născut în satul Cioreşti, raionulNisporeni. După serviciul în armata sovietică a fost primit în BPDS,în calitate de luptător şi şofer. Aproviziona Brigada cu muniţii. Aparticipat la câteva operaţii secrete înfăptuite de Brigadă. Aveanumai 23 de ani... Plutonierul Valeriu Corduneanu s-a născut la 28 ianuarie 1969în catul Chiţcani, raionul Teleneşti. Serviciul în armata sovietică,apoi în BPDS. * * * 89
  • 90. Cazacii-mercenari CCV făceau în mod regulat incursiuni pemalul drept, jefuind şi omorând locuitori paşnici. Aceştia s-auevidenţiat mai ales în raionul Dubăsari, stârnind nemulţumirea nunumai a localnicilor, ci şi a gardiştilor din partea locului, care auînceput să-i urască pe cazaci. Îl citez pe colonelul M.M. Bergman: „… Comandantul de batalion Kostenko, ofiţer al armatei ruse,teroriza şi malul stâng şi malul drept, acestui bandit nu-i păsa cine vadeveni victima crimelor sale, un moldovean sau un rus, un locuitor alMoldovei sau al Transnistriei; grupele conduse de Şevţov (în specialgrupa din care făcea parte R. Sabirov) comiteau acte de terorism peteritoriul RMN, dând vina pe partea moldovenească, stârnind urăcontra moldovenilor…” Multe crime erau comise pur şi simplu la beţie! Căpitanul V.Kravcenko din Transnistria, fiind la post, a fost împuşcat de niştecazaci beţi. Criminalii întreprindeau un atac după altul (era pentru eio perioadă de aur: ucide, jefuieşte – totul va fi pus pe seamaacţiunilor militare). Cu toate acestea, majoritatea provocaţiilor erau planificate deserviciile speciale din Transnistria sprijinite activ de serviciilespeciale ale Rusiei. Scopul consta în a-l speria pe adversar, a înfrângespiritul combativ, a semăna şi a întreţine în Transnistria haosul întoate domeniile vieţii, căci haosul şi dezordinea sunt principala sursăde îmbogăţire. Grupul de 30 de persoane al colaboratorilor aparatului centralal MAI a luptat la Cocieri din primele zile ale războiului. S-aîntâmplat că grupul a fost condus de sergentul Vasile Toma, deşi dingrup făceau parte ofiţeri tineri: locotenenţi, sublocotenenţi. Cândgrupul a apărut pe poziţii şi trebuiau ocupate locurile în tranşee, săse acomodeze cât de cât, nimeni nu ştia ce să facă. Toate privirile s-auîndreptat spre sergentul Toma, ca fiind cel mai în vârstă. El a fostnevoit să-şi asume conducerea, deşi a fost pregătit pentru funcţia decomandant de baterie de aruncătoare, alcătuită din trei aruncătoarede mine de fabricaţie română oferită poliţiei. Aceste aruncătoare aveau ţevile mai lungi şi încărcătura delansare mai puternică. De aceea ele aveau o bătaie mai lungă şi o 90
  • 91. precizie mai bună decât aruncătoarele sovietice. Aceste calităţi eraufolosite cu succes de către poliţişti. Aruncătoarele sovietice aleArmatei a 14-a nu prezentau pericol pentru ei. Într-o noapte la ei a venit o femeie, care a povestit că în casavecinei ei au intrat bărbaţi în uniformă de poliţişti. Ce-i drept, purtaucu toţii bărbi. Vorbeau şi înjurau în ruseşte. Vecina, o femeie încătânără, şi fiică-sa de 15 ani au fost duse în beci. După ei au intratnişte persoane cu camere de filmat. Apoi a auzit nişte strigăteîngrozitoare şi a venit după ajutor. – Să mergem, o să ne arătaţi, a spus sergentul. Luând cu el o grupă, sergentul Toma a urmat femeia. Aceasta le-a arătat beciul. Au tras cu urechea, dar nu se auzea nimic. Totuşi auprins a se apropia cu băgare de seamă de beci. Brusc, s-a produs oexplozie. Beciul a fost aruncat în aer de la distanţă, contând să-iîngroape sub dărâmături şi pe poliţişti. Considerând pe bună dreptate că butonul a fost apăsat de cinevadin apropiere, a trimis câţiva poliţişti în căutare. Aceştia însă nu augăsit pe nimeni. Au început să dea la o parte dărâmăturile. Femeia şi fiică-sa aufost găsite. Pe corp se vedeau urme de violenţă, trupurile au fostspintecate de jos până la cap… O privelişte înfiorătoare… Trupurileau fost înmormântate creştineşte… A doua zi ORT a arătat trupurile spintecate ale celor două femeinefericite, comentând că ele au fost violate şi spintecate de poliţişti…Ce mârşăvie! După aceste cadre, aceşti poliţişti nu mai făceau prizonieri… * * * Când separatiştii au înţeles că apărătorii capului de pod suntbine înarmaţi şi au devenit o putere de temut, au cerut armistiţiu,căci aveau pierderi însemnate după ce moldovenii au folosit în luptăAGS-urile. Maiorul Troenco împreună cu reprezentanţii MAI pe capul depod locotenent-coloneii Mircea Şaganovschi şi Ion Chicu, la 91
  • 92. rugămintea inamicului, s-au îndreptat spre tranşeele lor pentru aduce tratative. Înainte mergea Troenco, apoi Şaganovschi şi Chicu. Ajunşi cubine, au fost întâmpinaţi de un tânăr locotenent-colonel, care aveaţinută militară. – Comandantul batalionului Armatei a 14-a locotenent-colonelul Lâgalov, se prezentă el. Dacă până acum Troenco mai aveadubii că luptă contra Armatei a 14-a rusă, din acest moment totuldeveni clar. Trebuia să se prezinte însă nu ştia cum. Comisar de poliţie nuprea sună. Şi pe neaşteptate spuse: – Comandantul grupului de intervenţie al poliţiei cu destinaţiespecială maior Troenco. – Ah, iată cine ne snopeşte în bătaie! Grupa de intervenţie atrupelor speciale! S-au aşezat. Au băut şi s-au înţeles să aleagă o zi sanitară pesăptămână să facă baie, să spele şi să dezinfecteze hainele, căciapăruseră păduchi şi la unii şi la alţii. Viaţa în tranşee este foarte grea. Numai în filme eroii nu sespală cu lunile şi sunt întotdeauna curaţi. S-au înţeles ca a doua zi să vină ei în ospeţie. La întoarcereTroenco mergea ultimul. La un moment dat, un glonte şuierădeasupra capului. Cei doi nu au observat. Troenco se întoarse cătrecei care îi petreceau şi le-a arătat că nu se ţin de cuvânt. De ei s-a apropiat în fugă Lâgalov. – Nu am făcut-o noi! Este o provocare! Peste câteva minute a fost adus cel care a împuşcat. Era un„cazac” din Ucraina de Vest. La întrebarea lui Lâgalov de ce a tras,răspunse cu răutate: – De ce merg pe pământul nostru ca la ei acasă! Răspunsul l-a mirat şi pe Lâgalov, care s-a întors şi l-a pocnit pecazac. Acela a căzut. – Acesta nu-i pământul tău, fiu debil al lui Bandera. Ăsta epământ rusesc! Să ţi-i minte o dată şi pentru totdeauna! Răspunsul lui Lâgalov a uimit delegaţia moldovenească. Cândmoldovenii trăiau pe acest pământ, Rusia nu se întindea în afaraCercului de Aur, adică câteva regiuni în jurul Moscovei. Nu au apucat bine să coboare în tranşee că ruşii au declanşat unfoc nebun de artilerie. Au numărat 52 de obuze de mortieră, careurlau îngrozitor. 16 tancuri au deschis focul asupra poziţiilormoldovenilor, însă nu a produs nici o pagubă. 92
  • 93. Iată cuvântul de onoare a ruşilor! Maiorul Troenco răspundea cu foc la focul separatiştilor. Pentruasta era certat de puşlamalele ce conduceau MAI (majoritatearusofoni, duşmani ai moldovenilor). Însă el continua să facă ceea cetrebuie să facă la război. Odată la capul de pod sosi preşedintele Parlamentului Moldoveidomnul Alexandru Moşanu, însoţit de ministrul de Interne Antoci.Moşanu s-a interesat de problemele cu care se confruntaucombatanţii. L-a întrebat pe Troenco, care a răspuns direct şi cinstit: – E război. Eu mă aflu aici şi văd mai bine ce armă, ce tactică săaplic, câţi oameni să folosesc. Sunt atacat, iar eu nu am dreptul sădeschid focul fără ordin de la Chişinău. – Este adevărat ce spune domnul maior, Moşanu se întoarsespre Antoci. – Da, este ordinul nr. 509 al MAI. – Pentru că răspund la focul separatiştilor sunt pedepsit deminister. Şefii stau în birouri la Chişinău, mulţi n-au fost niciodatăpe front, şi ei îmi ordonă când şi cum să deschid focul. De fapt,singur ştiţi de cine e plin ministerul... Moşanu a anulat ordinul nr. 509, combatanţii având astfelposibilitatea de a deschide focul când găseau de cuviinţă. Separatiştiiau simţit imediat ce înseamnă un răspuns adecvat şi la timp. Moşanuşi Antoci au plecat. Dispoziţia, moralul combatanţilor se ridicase.Brusc, de la Dubăsari se ridică un elicopter şi se îndreaptă spreCocieri. Troenco sună echipajelor TAB „Kiev” şi „Călăraşi”. – Vedeţi elicopterul? Deschideţi foc încrucişat! – Îl doborâm? – Nu, numai speriaţi-i. Gloanţele trecură foarte aproape de elicopter. Pilotul întoarseînapoi. Au sunat de la statul-major. Un glas speriat a întrebat: – Cine a tras? – Eu. – De ce încalci ordinul? glasul rusului din Chişinău tremura. – În primul rând, nu s-a tras direct în elicopter, dar ca să-isperiem. Au pierdut simţul fricii, căci ştiau că noi nu tragem. Acum,când se vor îndrepta spre Cocieri, o să ne preîntâmpine. În al doilearând, ordinul 509 este anulat. Transmite-le separatiştilor tăi... – Cu cine vorbeşti, maiorule, începu să strige rusul. Troencoaruncă receptorul. 93
  • 94. Mai sună o dată telefonul. Vorbea cineva în limba română. – Ştiţi cine era în elicopter? – Nu, şi nici nu mă interesează. – În el se afla comisia de pacificare: Victor Berlinschi şiFinaghin cu comisiile. – Altă dată vor respecta regulile şi vom fi preîntâmpinaţi. X X X Colonel de securitate din Transnistria, bun prieten cu Şevţov,şeful securităţii, Iuri Vislouh, cerceta serios dosarele criminale.Fiind un anchetator experimentat, începu să descopere legăturileconducerii de vârf ale Transnistriei cu elementele criminale. „Niştenecunoscuţi” cu feţele acoperite l-au împuşcat când intra înapartament împreună cu fiul său. Aceşti „necunoscuţi” au fost reţinuţi de poliţia criminală aMoldovei, cu participarea activă a luptătorilior din Brigadă. Era obandă bine organizată, care îndeplinea „misiuni speciale”contraunor sume enorme de bani. Se dislocau în Parcani. Ei i-au asasinat şipe şeful miliţiei din Bender, locotenent-colonelul Tuluşa, care aveamateriale serioase despre afacerile murdare ale lui Smirnov şicompania sa, pe colonelul Burdiuja, şeful direcţiei care lupta cucrima organizată din Transnistria, pe mulţi alţi anchetatori şimiliţieni. Au fost condamnaţi la termene de la 25 ani de închisoare până lasentinţa pe viaţă. Dar nici până acum nu se „ştie” de cine au fostplătiţi... Un nou citat, credibil, din memoriile colonelului M. M.Bergman: „…Dacă în privinţa aşa-zisei administraţii RMN totul era clar(„aveau pufuşor pe botişor”), nu era clar de ce conducerea de laChişinău nu a depus toate eforturile pentru a se demonstra legăturileconducerii RMN cu elementele mafiotice criminale, dezvăluind astfeladevărata faţă a conducerii de la Tiraspol. De ce? De ce în timpulanchetării acestui caz se schimbau des anchetatorii, conducereaMAI, KGB-ului, procuraturii Moldovei? Din cele expuse reiese oîntrebare: nu cumva «parte implicată» în formarea aşa-ziselor «găurinegre» unde puteau dispărea fără urmă oameni, bani, armamenterau şi anumite structuri (mai exact, persoane) de la Chişinău?” 94
  • 95. Cred că aşa a fost. Grupuri speciale, formate din ofiţerisuperiori din MAI ai Moldovei, adunau armamentul lăsat de inamicşi îl puneau la dispoziţia conducerii MAI, cu toate că pe poziţiiarmamentul lipsea. Armele nu se mai întorceau pe poziţii... Unde, lacine a rămas? La eliberarea Tighinei voluntarii şi poliţia duceau luptecrâncene, alţi poliţişti sudau plăci metalice la tehnica blindată,făcând-o mai rezistentă în luptele de stradă, câteva grupe de poliţiştidin anturajul şefilor jefuiau depozitele fabricilor „Tighina”,„Floarea” şi strângeau armamentul-trofeu.... Când ceilalţi luptau pe front, pe străzile Chişinăului circulauautobuze ale poliţiei care vindeau la jumătate de preţ conserve,pâine, ţigări, peşte afumat. Combatanţii stăteau pe poziţii flămânzi,tot poporul, din puţinul pe care îl avea, hrănea apărătorii Patriei, iaraceştia... Nimeni nu a fost pedepsit... Pe combatanţi îi mâncau păduchii în tranşee, iar la Chişinău sevindea lenjeria destinată lor. Se plângeau că nu au benzină ca să ducătoate cele necesare pe front. Şeful Direcţiei transport al MAI era generalul comunistVladimir Mişin, cardinalul cenuşiu al partidului comuniştilor dinMoldova. * Răspunzând la plângerile combatanţilor cunoscuţi, am datprocură pe 50 000 litri de benzină ce se afla la bilanţul firmei mele,viceministrului MAI pe atunci Victor Catană. Într-adevăr, vreo două săptămâni totul era normal. Apoi istorias-a repetat... Cineva din MAI mi-a spus că cu benzina meaconducerea MAI umblă la vânătoare, la pescuit şi prin alte locuriinteresante... Cum era ciobanul aşa erau şi oile sale... Cineva vărsa sânge pentru apărarea Patriei, altcineva seîmbogăţea şi huzurea... Majoritatea poliţiştilor erau devotaţi jurământului, poporuluilor. Foarte mulţi au rămas pe câmpul de luptă, mulţi sunt invalizi,însă nu au pătat onoarea de poliţist... * În 1996-1997 s-a încercat să se găsească armamentul luat de pefront. Au fost urgent destituiţi din funcţie ofiţeri de poliţie de rangînalt. Însă cineva a stopat investigările... 95
  • 96. * * * În primăvara lui 1992 un grup special, creat de Şevţov ( evident,la comanda Moscovei) a preluat arhiva KGB din RSSM, transferatăacolo în 1990 pe motiv că „situaţia se înrăutăţeşte”. În 1992 a început comerţul cu respectivele dosare. Contra unorsume „onorabile”. A fost un comerţ extrem de prosper… Ulterior, în 2005, înainte de alegerile parlamentare, o parte dinaceste documente ca din senin au „ieşit la suprafaţă”. Au fostpublicate liste de „informatori”, chipurile, din rândul a tot felul deintelectuali: scriitori, ziarişti, artişti plastici, cântăreţi, sculptori,actori. Nici pomină de membri PCRM şi PPCD. Nu figura numeleVoronin, fost secretar de partid de la Bender şi ministru al MAI. Niciurmă de Calin, Mişin, Iov, Roşca etc. Arhivele au fost nimicite de eiînşişi în 1993. Arhiva KGB-lui RSSM cuprindea dosare de agenţi, de evidenţăoperativă, fişele personale ale colaboratorilor, listele şi fişelepersonale ale informatorilor, numele conspirative ale informatorilorşi ale agenţilor secreţi. Aceste documente conţin un mare potenţialde primejdie socială dacă nimeresc în mâinile unor persoane străinede interesele statului, puse pe şantaj, răfuială personală etc. În primăvara anului 1992 a început comerţul cu tot felul de actesecrete. Se propuneau contra unor sume importante politicienilor,oamenilor de afaceri care anterior colaboraseră cu securitatea(KGB), diverse materiale compromiţătoare (vestitul „kompromat”).De notat că printre materialele, dosarele de agentură se păstrau şimateriale vizându-i (sub diverse aspecte) pe toţi locuitorii RSSM. Între informatori existau şi persoane care au emigrat în diverseţări: SUA, Israel, Germania, Franţa. Odată cu obţinerea cetăţenieicreştea şi costul actelor oferite, care vizau trecutul nu tocmai curat. Relaţia oricărui serviciu de informaţii cu agentura sa seconstruieşte în primul rând pe bază de încredere reciprocă, peasigurarea nedivulgării respectivei colaborări. Nimeni nu doreşte săfie privit cu fereală, chiorâş, ca fiul să înceteze să-şi mai respectetatăl aflând că acesta este sau că a fost informator (turnător). Înruseşte sună mai concret „stukaci ori donoscik.” Dar mai există şipersoane care a avut de suferit de pe urma acestora şi care doresc săse răzbune! 96
  • 97. Iată de ce lumea dădea ultimul bănuţ numai ca să şteargăurmele, să nu i se facă publică „activitatea” de informatori, de„securişti” (într-o accepţie mai generală). Un alt principiu sacru pentru toate serviciile de informaţii dinlume: în nici un caz nu se vinde serviciul extern, nu se divulgănumele şi activitatea agenţilor, colaboratorilor acestuia, nu suntlăsaţi fără protecţie! Indiferent de împrejurări. Nici măcar bolşeviciiveniţi la putere în 1917 nu au deconspirat serviciul extern. Deşi îlconsiderau o „instituţie burgheză”. „Mulgerea” oamenilor de afaceri, a politicienilor e o treabămizerabilă dar nu e atât de primejdioasă pentru destinele unei ţăricum este comerţul cu secrete de stat. Se ştie că în 1993 Şevţov atransmis o parte din arhive MSN-ului (Ministerului SecurităţiiNaţionale) de la Chişinău. Le-a transmis sau le-a vândut? Şi cuianume? Răspunsul se lasă aşteptat, deşi colonelul Bergman a afirmat căŞevţov a vândut arhivele respective. Intermediar ar fi fost unul dinlocţiitorii ministrului securităţii naţionale… Nu-i voi divulga numelecăci e posibil să fie un ofiţer cinstit, de onoare. A făcut incognitocâteva deplasări la Tiraspol pentru a prelua de la Şevţov diversedosare de arhivă. *Se spune că acest ofiţer din KGB după război a devenit foartebogat. Cu ce oare? Nu-i exclus să mai existe şi alte persoane care să fi cumpărat dela Şevţov dosare şi documente de arhivă. De remarcat că mai multedocumente de acest fel au fost date publicităţii anume în perioadaguvernării lui Voronin (vezi în special colecţia ziarului MoldovaSuverană din perioada respectivă). Era un mod de răfuială cuadversarii sau eventualii adversari politici. * * * Grupul BPDS, dislocat pe direcţia tactico-operativă Varniţa-Bender, se afla în tabăra de lângă Varniţa. Aveau şedinţe obişnuite de 97
  • 98. pregătire şi antrenament prevăzute pentru trupele cu destinaţiespecială. Din cauza arşiţei, efectivul obosea cumplit. Trebuiau clătite,aproape în fiecare seară, uniformele după exerciţiile istovitoare. Însănimeni nu se plângea. Ei ţineau bine minte cuvintele mareluiconducător de oşti Iulius Cezar: „E greu la aplicaţii, dar uşor înluptă”. S-au convins de mai multe ori de adevărul acestei spuse, carele-a salvat în repetate rânduri viaţa”. Pe 15 aprilie comandantul grupei a învoit o parte din soldaţi săplece în permisie acasă. Printre aceştia şi Ion Fulga. Soţia era lalucru. A fost înconjurat de vecini, care îl bombardau cu întrebări. O vecină a sunat-o pe Galina Fulga şi i-a spus că a sosit soţul.Lăsând totul baltă, a alergat acasă. El a îmbrăţişat-o strâns, strâns. – Te va săruta proaspătul plutonier Fulga. – Chiar aşa? l-a întrebat ea nedumerită. – Zilele astea a fost emis ordinul. Iată epoleţii, şi i-a arătat, suntcel mai tânăr sublocotenent din brigadă. Ea s-a învoit de la lucru şi au petrecut împreună câteva zile deneuitat. El glumea mereu, se juca cu fiul. La despărţire, el a devenit trist. – Dacă se întâmplă ceva cu mine, ai grijă de fiu. – De ce spui asta? a izbucnit în plâns Galina. – Pentru orice eventualitate. Statul va avea grijă de voi. Te vorajuta şi rudele mele, prietenii. Sunt sigur, vei fi la înălţime. Pe 19 aprilie de la Chişinău a sosit un grup de artişti. Searaurma să aibă loc un concert. Toată lumea era foarte bine dispusă. Doar Ion Fulga nu se ştie de ce tăcea, nu se arăta deloc bucuros.Glumeţ şi poznaş, era mereu bine dispus. Acum nu era în apele sale… Focurile care au răsunat în noaptea de 19 aprilie 1992 nu au fostluate în seamă. La Bender cazacii sau puşcăriaşii beţi împuşcau sprepoziţiile moldovenilor, fără a cauza vreo daună. 98
  • 99. Însă a venit vestea că au fost atacate poziţiile Comisariatului depoliţie Soroca. Sunt pierderi. Grupa a fost alarmată. O parte a plecat în marş forţat, deoarecenu erau locuri în maşini şi în TAB-uri. – Băieţi, nu sunt în apele mele şi am o presimţire rea, le-a spusFulga prietenilor, rămân şi vă aştept. Însă băieţii l-au înduplecat… Poliţiştii din Soroca ţineau frontul la dreapta şi la stânga de latraseul Chişinău-Bender, la postul staţionar al AIO. „Ţineau frontul”e spus tare. Beau vin, se comportau ca în timpul oricărei plimbări.Nu şi-au dat osteneala să controleze perdeaua forestieră, care treceape lângă tranşeele lor. Puţin mai departe, în spate „luau masa” medicii de la ambulanţăşi trei poliţişti de la Soroca. Tocmai aceştia au fost înjunghiaţi canişte oi de un grup special de diversionişti ruşi, aduşi de generalulLebedi de pe insula Şerpilor, unde era baza lor de antrenamente.care s-au infiltrat în spate prin perdeaua forestieră. Separatiştii auatacat în acelaşi timp pe toate direcţiile. Însă poliţiştii din Soroca, în ciuda pierderilor importante depersonal din cauza focului de artilerie şi a loviturii din spate dincauza flancurilor neacoperite, nu au abandonat poziţiile. Toatănenorocirea venea de la neînzestratul general Dabija-Kazarov, carecomanda această direcţie. Cum a putut trimite poliţişti pe poziţii fărăa le acoperi flancurile? Aici e şi vina, desigur, a comisarului de poliţie, care, fiind pepoziţii, nu a catadicsit să controleze cine îl acoperă din dreapta şi dinstânga. L-a liniştit probabil faptul că flancul drept se termina într-oarătură adâncă. Dar cel stâng era ascuns de perdeaua forestieră.Asupra acestuia trebuia să-şi îndrepte atenţia comisarul, nu să sebizuie pe Dabija-Kazarov, felcer cu epoleţi de general. Fie că serviciul de informaţii al separatiştilor a lucrat bine, fiecă cineva din statul-major a trădat direcţia, dar ei au ocolit poziţiilepoliţiştilor anume din flancuri, lovind în spate. Dacă nu ar fi reuşit să sară în ajutor grupul BPDS, nici unpoliţist din Soroca nu ar fi rămas în viaţă. 99
  • 100. Primul a sosit ca întotdeauna la faţa locului TAB-ul noupromovatului plutonier Ion Fulga. Pretutindeni zăceau trupuri,poliţiştii luptau fiind aproape încercuiţi. Dându-şi seama într-o clipă ce se întâmplă, Fulga a îndreptatTAB-ul spre separatişti, care trăgeau în spatele poliţiştilor. Auînceput să ţăcănească mitralierele. I-a sărit în ajutor cel mai bunprieten al său, Valeriu Dulghier pe „bunică”, aşa numeau cei dintrupele speciale tancul T-34, care nu avea turelă cu tun. Acest tanc afost adus din sovhozul său de ofiţerul Tâldu, unde era folosit pentrutasarea silozului. Pe „bunică” ostaşii au instalat o „cositoare”, o piesăantiaeriană Separatiştii care s-au infiltrat pe flancul drept din parteaarăturii au tremurat şi au început să se retragă. Însă separatiştiicontinuau să tragă din perdeaua forestieră în spatele poliţiştilor de laSoroca. Ion Fulga a început să tragă spre flancul stâng. A început sălucreze „cositoarea” de pe „bunică”. Separatiştii care atacau frontul au înaintat cu TAB-urile lor,lovindu-i în coastă. Câteva bombe de aruncător au explodat alături. Hotărând să abată pericolul, Ion Fulga a luat aruncătorul degrenade, a ochit şi a tras. Un TAB al adversarului a luat foc. A apucatal doilea aruncător, a ochit… şi s-a rostogolit în jos. Glonteleinamicului a intrat pe gură… Respingând atacul şi restabilind linia frontului, au adunatrăniţii şi morţii. La Ion Fulga glontele a fost găsit lângă inimă,calibrul 5.45, interzis… Nu era însă clar dacă separatiştii au plecat ori s-au ascuns înperdeaua forestieră. Atunci comandantul i-a ordonat lui ValeriuDulgher şi Ruslan Safromatov să cerceteze perdeaua forestieră. Aceştia au parcurs târâş distanţa de la traseu până la perdeauaforestieră. S-au oprit, au ciulit urechile. S-au mai târât încet vreozece metri. A ciulit iarăşi urechile. Linişte. Au examinat zona dată dar nu au găsit pe nimeni. Peste totzăceau tuburi arse, conserve, sticle de votcă, pansamenteînsângerate. „Se vede că se aflau de mult în ambuscadă. Cum de nu i- 100
  • 101. au observat ai noştri? Dacă i-am fi descoperit la timp, Ion ar fi înviaţă”, s-a gândit Valeriu. Drept răzbunare pentru moartea tovarăşului lor respectat,trupele speciale au bombardat toată noaptea poziţiile separatiştilorcu aruncătoare, tunuri şi piese antiaeriene. „Fraţii” ruşi trăgeau cu gloanţe cu centrul de greutate deplasat,interzise de toate organizaţiile internaţionale. Armata a 14-a rusă în luptele din Bender şi de lângă Bender autilizat proiectile brizante teleghidate, care la o comandă de pepământ, aproximativ la o înălţime de 40-80 m deasupra pământului,explodau, iar peste capetele soldaţilor, locuitorilor paşnici, copiilorşi bătrânilor cădeau cu o viteză enormă circa 60 000 de schije subformă de săgeţi. Nu exista scăpare împotriva lor! Aceste proiectile facparte din categoria armelor de exterminare în masă şi sunt, deasemenea, interzise în toate ţările civilizate… În cele civilizate… * * Grupul patriotic al „Burunducilor” înfăptuia operaţii în spatelefrontului fără să-i pună la curent pe poliţişti. Se temeau de trădaredin partea conducerii MAI, de unde separatiştii primeau informaţie. Comandantul „Burunducilor” Ion Grecu, care luptase înAfganistan, era de baştină din Dubăsari. Avea o stimă deosebită întreapărătorii capului de pod. Era mereu ameninţat de colegii său afganicare trecuseră de partea separatiştilor. Chiar cei mai buni prieteni-afgani s-au dezis de el. Ion trecea când voia linia frontului, rămânea 2-3 zile acasă,trecea pe la prietenii săi, fiind sigur că nu va fi trădat. Pe la sfârşitul lui aprilie, fiind la Dubăsari, simţi că este filat peascuns de prietenii săi. Peste puţin timp era filat deschis. Înţelese că va fi arestat în curând. De îndată ce s-a lăsatîntunericul, hotărî să treacă înapoi, pe capul de pod. Se porni în fugăpe cărările pe care le ştia numai el. Însă nu putea scăpa nicidecum deurmăritori. Să meargă pe cărările cunoscute numai de băieţii lui 101
  • 102. înseamnă să demaşte cărările secrete. Cine ştie câţi băieţi de ai luivor nimeri în ambuscadă! Hotărî să-i ducă pe urmăritori în altă parte, riscând să calce pevreo grenadă-capcană, puse de maiorul Troenco. Era aproape detranşeele apărătorilor capului de pod, când în faţă, ca de sub pământ,i-au tăiat calea foştii lui camarazi-afgani, care ştiau şi ei binecărările. Erau vreo 20 la număr. Din spate mai veneau încă... A fost înconjurat de un cerc strâns. I s-a propus să se predea.Ştiind ce îl aşteaptă, Ion hotărî să-şi dea viaţa cât mai scump. A scossiguranţa de la grenada F-1 şi a pus-o sub picioare. Altă grenadă oţinea în mână. Urmăritorii nu au observat pe întuneric acţiunile lui. De îndată ce cercul s-a strâns şi au vrut să-l prindă, el mişcăpiciorul şi lasă grenada să cadă din mână... Zeci de trupuri au rămas să zacă pe acel loc... Această scenă o urmăreau poliţiştii grupului condus de VasileToma, căci se desfăşura pe un deal. Nu ştiau ce se petrece acolo, cinepe cine ucide... După ce „Burunducii” au povestit ce s-a întâmplat, poliţiştii aurămas şocaţi de eroismul lui Ion Grecu. – Ce tărie de caracter, ce voinţă trebuie să ai ca să faci aşa ofaptă eroică, spuse sergentul Vasile Toma. – Asta e un erou adevărat, dar nu din cei născociţi şi arătaţi înfilmele sovietice, au fost de acord poliţiştii. * Ion Grecu a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”. Dosarullui este la SIS, care preluase şefia grupului „Burunducii”, format şicondus de eroul naţional, Ion Grecu. * * * La 20 mai, artileria Armatei a 14-a, după ce fusese nimicităartileria separatistă, a deschis focul asupra bacului de la Holercani,în care a nimerit un obuz şi bacul s-a înclinat pe o parte. Din el acăzut o bătrână, care s-a înecat. Tot atunci artileria Armatei a 14-a, a deschis focul asuprapoziţiilor ocupate de moldoveni lângă satul Doroţcaia. Artileria a devenit o forţă dominantă în război după ce Armata a14-a a trecut de partea separatiştilor. Armata a 14-a rusă a trecut deschis de partea separatiştilor.Rusia a intrat în război contra Republicii Moldova. 102
  • 103. După acest act de terorism internaţional, declanşat de Rusia,din România a început să sosească armament uşor şi muniţii pentruel. Au fost transmise Armatei naţionale 18 obuziere de calibrul 122mm, un divizion de lansatoare de bombe de calibrul 82 mm, undivizion de lansatoare de bombe (mortiere) 120 mm, proiectile,bombe şi piese de rezervă pentru tunuri, obuziere, mortiere. Moldovenii însuşeau repede armamentul greu. Tunurile pe carenu le-au nimicit ofiţerii ruşi au fost completate cu piese de producţieautohtonă ori aduse din România. Au fost formate două divizioane.Împreună cu divizionul românesc, alcătuiau o forţă cât de cât solidă. Simţind în spatele său puterea şi sprijinul Rusiei, separatiştiicontinuau să-i provoace pe moldoveni. Moldova nu avea armată în sensul adevărat al cuvântului. Eaabia se forma. Oficial, la 10 aprilie 1992 Brigada de infanteriemotorizată din Bălţi a depus jurământul, devenind prima structurămilitară a Armatei Naţionale. Însă ea era împrăştiată prin raionulFăleşti, oraşul Bălţi. O parte era la poligonul din Bulboaca. * * * Pe la sfârşitul lunii mai pe capul de pod din Cocieri era linişte.Maiorul Troenco hotărî să controleze ultimul său post, nr. 20. LaTAB-ul „Călăraşi” comandant era Ion Goncear, care luptase doi aniîn Afganistan, în trupele aeropurtate. Era cavaler a trei ordinesovietice de luptă. S-a urcat în TAB şi comandantul cercetaşilor săi, fostul căpitanal armatei sovietice, Iurie Curca, care poseda la perfecţie orice armăcu care era dotată armata sovietică. După cum spunea el, dacă va finevoie, el şi rachetele S-300 va putea să le trimită unde trebuie! Au abordat tricolorul pe TAB şi s-au îndreptat spre post, care seafla tocmai lângă barajul hidrocentralei. Au discutat cu băieţii. Laîntoarcere Troenco se situase pe locul comandantului şi răsfoia niştehârtii, când Goncear, scoţând capul prin trapă, a îndreptat TAB-ulspre postul separatiştilor. - Încotro? întrebă Troenco. - Ne salutăm cu separatiştii şi ne întoarcem. Troenco crezu că e o glumă. 103
  • 104. Văzându-l pe Goncear în cască de tanchist, îndreptându-se fărăşovăială spre postul lor, separatiştii i-au permis să treacă. Troenco a comandat: înapoi! – E târziu, comandante. Trebuie mers până la capăt! auzi elrăspunsul lui Goncear, care s-a îndreptat liniştit spre baza auto. Iurie scoase o ladă cu grenade F-1, aruncă toată lada peste gard,unde erau adunaţi personalul şi tehnica blindată. Apoi au atacatfulgerător postul miliţiei rutiere, de la intrarea în Dubăsari, dupăcare s-au întors înapoi. Mergând pe lângă comitetul executivorăşenesc, au tras rafale din două mitraliere în ferestrele clădirii. La postul prin care au trecut erau aşteptaţi. Însă TAB-ul îşi luaseviteza maximă. Gloanţele nu făceau nici o daună. Dar iată că în faţă apare un cazac cu lansatorul de grenade.Goncear a apăsat pe accelerator, cazacul s-a zăpăcit pe o sutime desecundă şi a fost strivit. Abia au ajuns înapoi că a sosit o comisie de la statul-major. – Cine va permis să va riscaţi viaţa şi să puneţi în pericoltehnica? – Care tehnică? întrebă nedumerit Goncear – TAB-ul e la loc. – De ce atunci ies aburi din el? – Păi e cald. Sfârşit de mai. Analizând situaţia, au înţeles de ce au fost depistaţi atât derepede: inscripţia pe bordul TAB-ului „CĂLĂRAŞI” şi numere ca lacamioane: CL 13. Dacă nu erau aceste inscripţii, puteau liber să seplimbe prin Dubăsari*. *Acest TAB s-a aflat mulţi ani pe teritoriul Comisariatului dinCălăraşi, ca un simbol de bărbăţie al poliţiştilor, care cu preţul vieţiiau apărat Patria. Dar comuniştii au pus comisarul lor, Tudor Uţâcă,care, ca toţi comuniştii, a scuipat pe memoria celor care au luptat şiau căzut eroic pa câmpul de luptă, pentru care acest TAB a fostsimbolul credinţei Patriei. Acest comunist înrăit a dus TAB-ul lametal uzat... Într-o zi a telefonat Zelinschi din Răscăieţi. Cu câteva ore înurmă a trecut pe podul din Răscăieţi în Transnistria vicepremierulMoldovei Sangheli cu suita sa. Peste o jumătate de oră s-a întorsînsoţit de un bărbat înalt, care îşi ascundea faţa. Suita lui Sangheli s-a întreit. 104
  • 105. Zelinschi nu era sigur, dar i s-a părut că această persoanăsemăna destul de mult cu Igor Smirnov. Nu s-a hotărât să telefonezeimediat, să deranjeze în zadar. Cu fiecare oră însă, certitudinea căacesta a fost Smirnov creştea. Gamurari a luat un grup de luptători şi a plecat la ocolul silvicTalmaza, unde a plecat, după părerea lui Zelinschi, cortegiul luiSangheli. Când a ajuns la ocolul silvic, l-au găsit acolo doar pe pădurar şiurmele unei mese copioase. Pădurarul se încăpăţâna câtă vreme cei din trupele speciale nul-au strâns cu uşa mai tare. După care nu-l puteau opri. – Da, Sangheli şi Smirnov au luat prânzul aici. A venit însă oinformaţie prin staţia radio şi ei au plecat repede pe drumul ăsta, şiel a arătat pe care. – Cât timp a trecut? – Cam o jumătate de oră. Gamurari a calculat. Era ora când grupul a ieşit din bază.Înseamnă că are un informator în brigadă, sau un informator dinafară a văzut grupul care se mişca rapid şi direcţia de deplasare, i-asunat şefului şi informaţia a mers mai departe de la unul la altul. Nu vroia să creadă că printre flăcăii săi ar putea fi un trădător. Era inutil să-i urmărească pe Sangheli şi Smirnov. * * * La un moment dat se pare că majoritatea deputaţilor dinTransnistria şi de la Chişinău au decis să se întâlnească şi, prindiscuţii, să pună capăt acţiunilor militare, destituindu-i de la putere,pe Snegur şi pe Smirnov. O spunea, înainte de moarte în 1997, uncolonel, martor la operaţia desfăşurată pe 17-18 iunie 1992. O operaţie stranie, prin care ofiţeri de rang superior dinstructurile organelor de securitate de stat şi situaţii excepţionale aurealizat o acţiune de evacuare a unor familii de deputaţi din Bender, 105
  • 106. Tiraspol şi din alte localităţi din Transnistria. Au fost evacuate cumaximum de discreţie. Dacă a fost aşa, evenimentele din 19 iunie 1992 apar într-o altălumină. Totul a fost, de fapt, o provocare şi o înscenare. Smirnov, înştiinţat de acoliţii săi, demnitari înalţi de laChişinău, a aruncat în luptă ultima sa speranţă – atuul – peKostenko, comandantul unui batalion de ucigaşi profesionişti şidirijaţi de la Moscova. A „jucat” mereu pentru a provoca spiritele. 19 iunie, orele 16. Un automobil al gardiştilor din Tiraspol oprila tipografia din Bender. În el se aflau, maiorul Ermakov,praporgicul Grecul, soldatul Kulakov şi şoferul Reabokoni. Grecul şiKulakov au intrat în tipografie pentru a lua nişte pachete cu foivolante comandate. De automobil s-au apropiat poliţişti moldovenicerându-le celor din automobil să se legitimeze (clădirea poliţiei seafla direct legată de clădirea tipografiei). Era un gest de minimăsecuritate. Ermakov şi şoferul au ieşit din automobil. Brusc cineva deschise foc de Kalaşnikov asupra poliţiştilor.Aceşti „cineva” de fapt erau mercenarii trimişi din timp de Kostenkola tipografie. Concomitent, ştiind că de la Chişinău se vor trimiteîntăriri în ajutorul poliţiştilor, Kostenko a organizat o ambuscadă.Mai târziu cineva din apropiaţii lui Kostenko povestea că, pentru ascăpa nepedepsit pentru crimele comise, şi-a propus să provoaceprin acţiuni militare Tiraspolul şi Chişinăul. Avea nevoie doar de oprovocare. În acest fel se întrerupeau tratativele de pace… Şi Smirnov iar„trebuia poporului” transnistrean... De fapt, a cui a fost această idee„originală”, a lui Kostenko, ori a lui Smirnov, nu se ştie... Evident, înacelaşi scop de reluare a confruntărilor armate… Aceeaşi persoanădin anturaj a pomenit şi numele unui comerciant din Bender care lacererea lui Kostenko a sunat pe 19 iunie la secţia orăşenească depoliţie informând despre faptul că, chipurile, se pregăteşte un actterorist împotriva ei, şi a chemat o echipă de poliţişti la tipografie.Mai târziu respectivul a fost găsit mort. Kostenko nu lăsa martori vii. * * * Vineri, 19 iunie 1992. Domnea o zi minunată de vară. Situaţia depe fronturi era relativ calmă. Nici un grup de cercetaşi nu a remarcatdeplasări de forţă. Gamurari îşi sună comandanţii de grupe: 106
  • 107. – Reţineţi numărul necesar de oameni în dispozitive, iar peceilalţi lăsaţi-i să meargă acasă. Cine ştie când vor mai putea s-o facă.Voi rămâneţi pe loc. La rândul său, îşi spălă uniforma şi o atârnă să se usuce. Îşi lăsăcu el 68 de combatanţi care se odihneau. Despre faptul că separatiştii au încercuit şi că atacă secţia depoliţie din Bender colonelul Gamurari află concomitent de lacolonelul Victor Gusleakov, comisarul, şi de la Eugen Pâslaru,preşedintele comitetului executiv Căuşeni. Gusleakov cerea ajutor.Avea deja un poliţist ucis şi şapte răniţi. Raportă de asemenea că i setermină cartuşele. Separatiştii atacau cu forţe numeroase fiinddotate cu tot armamentul necesar pentru acţiunea respectivă. Gamurari îi sună de trei ori lui Antoci. Nu-l găsi pe loc. Îi sunălui Eugen Pâslaru cu care au convenit să se întâlnească la înălţimeaSuvorov. La întâlnirea cu Eugen Pâslaru au decis să pătrundă în oraş şi sămeargă în ajutorul poliţiei. Gamurari îl numi pe Pâslarucomandantul poliţiei locale şi al voluntarilor. Au decis să sedeplaseze pe drumul central şi pe cel aflat mai jos. Gamurari avea la dispoziţie 68 de luptători. O jumătate, cu douătransportoare blindate şi TAB-uri, i-a luat cu el iar cealaltă, dotată şiea cu două transportoare şi două TAB-uri, i-a lăsat-o la dispoziţia luiPâslaru. … Acum pe drumul central se deplasa un detaşament de poliţiecu destinaţie specială compus din 34 de luptători în frunte cuGamurari, iar pe un drum situat mai în vale, prin satul Hagimus, sedeplasau alţi 34 de combatanţi din trupele cu destinaţie specială,poliţişti din Căuşeni şi 40 de voluntari. Toţi sub comanda lui EugenPâslaru. O adevărată brigadă… …Gamurari trimise înainte echipa de recunoaştere. Aceştiaaveau misiunea să cerceteze orice vale, orice loc suspect. Serghei Andreev îşi terminase deja de cercetat sectorulîncredinţat când simţi că ceva nu era în regulă. O ambuscadă? Făcusemnul convenit celor din spate. Toţi s-au culcat imediat la pământ.Ocolind drumul, Andreev se deplasă târâş, venind deja din spate sprelocul presupusei ambuscade. Nu greşi. Numără 15 inşi care supravegheau cu atenţie drumul.Erau înarmaţi cu grenade, puşti-mitralieră, aruncătoare de grenade,mitraliere. Preocupaţi de drum, nu au simţit apropierea lui Andreev.Acesta, protejat de un deluşor, ţinti… Doar unul dintre mitraliori 107
  • 108. izbuti să tragă într-un târziu o rafală în gol. Înainte de a fi secerat.Andreev avu în prima clipă după luptă pornirea instinctivă de aacorda primul ajutor răniţilor. Brusc însă îşi aminti de camaraziiarşi de vii de la Gâsca de către gardişti. Trase într-un fel de furie… „Trădaţi din nou. De îndată ce o informaţie intră în MinisterulApărării, aşteaptă neapărat o ambuscadă”, îşi spuse Gamurari dupăce i se raportă despre ambuscadă. …Prevăzător, Gamurari îşi dotase din timp TAB-urile cuinstalaţii antiaeriene cu o ţeavă, două şi patru. S-au dovedit ideale înluptele de stradă pentru nimicirea punctelor de sprijin din balcoaneşi de pe acoperişuri sau a unor trăgători de elită postaţi pe tot felul decastele (de apă, incendiu etc.). În faţă se deplasa un TAB, care era mai bine blindat, iar după elMTLB-ul, care era slab blindat, dar pe care, în afară de puştileantiaeriene, erau instalate şi mitraliere de calibru mare. Gamurari a atacat postul doi, păzit de cazaci şi trupe din Armataa 14-a, folosind învăluiri din flancuri. Duşmanul a început să fugă. Între străzile Nekrasov şi Pervoie Maia înaintarea a fost oprităde un mitralior care trăgea de pe un turn metalic dintr-o mitralierăde calibru mare. O salvă din puşca antiaeriană şi turnul s-a înclinat. Mitraliera acăzut, dar mitraliorul s-a agăţat de ceva şi rămase atârnat cu capul înjos.* *Pe tot parcursul luptelor trupul a continuat să atârne. Lanenumăratele adresări ale moldovenilor ca separatiştii să-l scoată şisă-l îngroape ca pe un om, nu au primit nici un răspuns. Era o varăfierbinte şi o căldură înăbuşitoare şi trupul s-a uscat atât de tareîncât semăna cu un peşte uscat. În preajma cinematografului „Drujba” au fost atacaţi de forţeconsiderabile ale separatiştilor. S-a încins o luptă aprigă. Separatiştiinu au rezistat şi au luat-o la fugă. În patru ore, purtând lupte grele, uneori de-a dreptul disperate,au ajuns până la strada Dzerjinski unde se apărau poliţiştii asediaţidin cadrul secţiei orăşeneşti Bender de sub comanda coloneluluiGusleakov, spărgând astfel cercul blocadei. Era deja noapte. Bucuria de nedescris a unor oameni aflaţi la unpas de moarte. Trecu de miezul nopţii. Nu puteau să se bucure la nesfârşit.Pentru salvarea generală urmau să continue. Gamurar îi propuse lui 108
  • 109. Gusleacov să atace şi să elibereze toate obiectivele ocupate debandele de venetici. Au stabilit ca obiectiv principal clădireacomitetului executiv orăşenesc. Poliţiştii din Bender îşi cunoşteaufoarte bine oraşul natal şi puteau să se deplaseze neobservaţi pestrăzile, pe căile de acces pe care bandele de mercenari proveniţi dinalte locuri nu aveau cum să le ştie. Au decis să atace pe neobservatedin spatele clădirii comitetului executiv orăşenesc. Eugen Pâslaru sună conducerii republicii. Pe loc îl găsi doar peAlexandru Moşanu care, după ce îl ascultă, sună la MinisterulApărării. Generalul Creangă i-a promis că va trimite imediat ounitate militară în ajutorul lui Gusleakov. Dar acest Creangă, o persoană considerată de diverşi militaridrept întâmplătoare şi nelalocul ei în forţele armate moldoveneşti, cade altfel şi „faimosul” general Dabija-Kazarov, care avea comandafrontului pe direcţia Varniţa-Bender, nu a trimis la Bender militariînarmaţi, de carieră, ci rezervişti neînarmaţi şi fără gardă înarmată.Armamentul se afla în al treilea autobuz care venea din urmă.Nimeni din ei nu a mai ajuns la destinaţie… Erau aşteptaţi deoamenii lui Kostenko plasaţi într-o ambuscadă. Au fost căsăpiţi cutoţii. Două autobuze pline de oameni. O adevărată baie de sânge… * * Nimeni din generali nu a răspuns vreodată pentru ce s-aîntâmplat atunci. Creangă a încercat să motiveze faptul cărezerviştii trimişi nu au fost înarmaţi de teamă, chipurile, că ar fidezertat cu tot cu arme. Ridicol: trimiţi lume la război fără să le daiarme. Nu a fost oare altceva la mijloc, cum se bănuieşte şi înprezent? A dezertat de pe front însă generalul Dabija-Kazarov, cares-a ascuns mai întâi la colonelul Mămăligă, la Căuşeni, luat apoisub aripa sa de M. Snegur, căci puţinii rezervişti rămaşi în viaţă dinacel adevărat măcel îl căutau pentru a-şi răzbuna camarazii morţi. Operatorii televiziunii moldoveneşti Iulius Ştirbu şi ViorelCebotari la ora 10 pe data de 20 iunie 1992 se găseau lângă pod, careera apărat de Brigada lui Karasiov, trupele speciale, voluntari şi decomisariatele de poliţie. Poliţiştii din Anenii Noi, majoritatea flăcăiruşi şi ucraineni, ţineau frontul împreună cu Brigada. Aproape pestetot se auzea numai ruseşte, fapt care i-a uimit pe teleoperatori. În faţa poziţiilor brigăzii ardeau două tancuri cu drapelul rusescpe bord, nimicite cu grenade cumulative antitanc de provenienţă 109
  • 110. română. Grenade antitanc ruseşti nu erau în dotarea Brigăzii.Alături se tăvăleau tanchiştii ucişi. Au fotografiat aceste tancuri, aucontrolat documentele tanchiştilor. Totul era corect: erau tancurileArmatei a 14-a rusă! Rusia spunea la toţi că ea nu luptă de parteaseparatiştilor! Conducerea Moldovei a primit dovezi documentate. Pentru a observa mai bine ce se petrece pe câmpul de luptă,Ştirbu şi Cebotari s-au urcat pe acoperişul unei clădiri cu nouă etaje,care se afla alături de poziţii. De acolo şi au filmat renumitele cadre,care arătau cum a fost oprit pe pod atacul masiv al tancurilor întregiiArmate a 14-a. Artileria moldovenească a nimicit primul tanc, şitoată coloana a fost oprită. La 20 iunie, cu forţe comune, a fost curăţite de separatişticartierele din vecinătatea magistralei care ducea spre Căuşeni. Secrea astfel posibilitatea evacuării răniţilor, aprovizionării cu muniţiişi alimente. Cu puţin timp înainte de aceste evenimente a fost creat statul-major pe direcţia operativ-tactică Bender-Căuşeni, sub comandacolonelului Mihai Mămăligă. Analizând situaţia, acesta înţelese,corect, că primejdia cea mai mare o prezenta capul de pod de laChiţcani. Gruparea de separatişti cuibărită acolo putea să ataceoricând din spate. De fapt aceştia aşteptau ca moldovenii să seadâncească în oraş. Cât mai mult. Şi atunci, se considera la Tiraspol,soarta unităţilor provenite dinspre Căuşeni ar fi fost de neinvidiat. Mămăligă luă legătura cu Anton Gamurar şi îi solicită un grupde luptători pentru executarea „unei misiuni speciale”. Grupuldetaşat era comandat de locotenentul Sergiu Osman. Iar în ajutor i-adat o echipă de voluntari din Chircăieşti în frunte cu primarul VictorBădeanu. Oleg David a fost înscris în Brigadă la sfârşitul lui aprilie 1990 lavârsta de 26 de ani. Îşi făcuse serviciul în Armata Sovietică. Avea ominimă experienţă de militar dar acum, pomenit în plin război, ca sănu de-a greş, trebui să înveţe câte ceva şi de la camarazii cuexperienţa războiului din Afganistan. Se ataşă de sergentul MihaiPopa. Acesta făcuse parte din grupul care luptase pe capul de pod dela Coşniţa în cadrul echipei comandate de locotenentul ArcadieSavciuc. Pe 19 iunie Oleg a fost şi el printre cei cărora li s-a permis să 110
  • 111. plece pentru o zi două acasă. La 20 i s-a telefonat fiind convocat la„bază”. La Căuşeni, mai exact în satul Cârnăţeni, locotenentulOsman forma un grup mixt care urma să ia cu asalt capul de pod dela Chiţcani. A adunat 32 de luptători. Oleg şi alţi câţiva combatanţidin această echipă îşi lăsaseră armele şi echipamentul din dotare labaza din Viişoara. Li s-a putut „oferi” doar puşti-mitraliere şigrenade. În dimineaţa zilei de 20 iunie 1992 la primăria comuneiChircăieşti s-a oprit un camion GAZ-53, care a adus puşti-mitraliereKalaşnikov pentru voluntari. Şi ordinul colonelului Mămăligăprimarului Victor Bădeanu de a înfăptui o recunoaştere a platouluiChiţcani. Primarul a făcut lista şi a înmânat voluntarilor puştile subiscălitură. În detaşament s-au înscris 120 de voluntari. Pe drum s-aumai înrolat voluntari din comunele din împrejurimi. Împărţi detaşamentul în patru grupuri şi prin câmpiile cu grâu,prin mirişte au ajuns la poalele platoului, unde de-a curmezişul erasăpată o tranşee pentru a duce conducta de gaz de la magistrală spresatul Zagornoe. Bădeanu a raportat colonelului Mămăligă, care a ordonat săaştepte grupul din trupele speciale în frunte cu locotenentul SergiuOsman. A început tirul de artilerie. Obuzele aruncate de mortierezburau cu un vuiet straşnic spre platou, pe de asupra capuluivoluntarilor. …Au ajuns la punctul iniţial de atac. Colonelul Mămăligă i-afăcut atenţi că atacul se declanşează abia după un tir de artilerieefectuat de două baterii grele de lansatoare de bombe comandate deun căpitan-rezervist. Tot dintre rezervişti erau şi militarii care ledeserveau. Oleg îl întrebă pe căpitan dacă mai trase vreodată din mortiere. – Nu, îi spuse imediat căpitanul. Sunt agronom. Sper însă căîmpreună cu băieţii să ne descurcăm. Ei au pregătirea necesară. În spatele bateriei se aflau trei KAMAZ-uri pline cu lăzi cubombe. S-au descurcat. Au tras până la ultima bombă. Părea că pecapul de pod nu mai rămăsese loc neatins. N-a fost chiar aşa. Voluntarii s-au bucurat când alături de ei păşeau luptătorii dintrupele speciale. Pe mulţi îi cunoşteau. Ei aveau un MTLB cu o puşcă 111
  • 112. antiaeriană. Comanda cu el Petru Patlaciuc, un flăcău ucrainean,care vorbea binişor româneşte. S-a adresat către Victor Bădeanu: – Mai bine să fii căţeluş în libertate, decât dulău legat. Aşa căînainte, Vitea! S-au împrăştiat în lanţ. Mergeau în picioare, fără teamă. Doarcolonelul Mămăligă i-a încredinţat că pe platou n-a rămas nimeni înviaţă. Din câteva puncte au fost întâmpinaţi cu foc de mitralieră.Mihai Plecan începu să vocifereze: „Bă, curvelor, salutări din parteaOMON-ului de la Chişinău. N-aţi uitat de noi! Vă trezim imediat laviaţă!” În scurt timp au putut să audă, reacţia: „Flăcăi, OMON-ul luiGamurari! Tiva!” Amuzat subit, Andrei Laşco începu să ţipe: batalionul nr. 1 atacădin dreapta pe flanc, batalionul nr. 2 spre flancul stâng! Ceilalţiatacăm pe centru. Înainte, flăcăi! Se aflau în plin lan de porumb aşa că nimeni nu putea să vadăcâţi sunt de fapt. De partea cealaltă se auziră voci: vine speţnazul!Beretele negre! Sunt prea mulţi, o ştergem. Se auzi şi o altă voce:„Nimeni nu mişcă! Vă împuşc pe toţi!” Dinspre platou începu să tragă o mitralieră aflată lângă Stelă(un fel de monument instalat în memoria militarilor sovietici dinperioada celui de-al Doilea Război Mondial.) Se trăgea dintr-omitralieră numită Degteareov, care mai luptase în Primul RăzboiMondial. Urmară salve din „Alazani”-ul instalat pe un ZIL. Apoi unlansator de grenade. Se trăgea la nimereală. Prima rachetă „Alazani”căzu în apropierea grupului, însă ricoşă şi zbură mai departe. A douase înfipse în pământ în faţa lui Oleg. Împrăştie pietre, ricoşă şi ea,fără a provoca victime. Când, în sfârşit au pus stăpânire pe platou, între altele au pututvedea o bucătărie de câmp, un lansator de bombe cu lăzi de muniţie,lăzi cu rachete „Alazani”, două motociclete „Iava”, un excavator cutot cu tractorist… şi trei gropi formate de obuzele lansate de „bravii”noştri lansatori de obuze... Din trei maşini cu obuze, numai trei auajuns pe platou... Tractoristul a fost acum impus să sape şanţuri detragere de profil normal pe toate direcţiile de eventual atac. IarOsman şi Bădeanu, în lipsă de alt mijloc de legătură, plecă săraporteze. Instalează posturi de pază din rândul voluntarilor şipentru a se asigura că aceştia nu vor adormi la post, îi preveni că arputea fi atacaţi de „Alfa” (faimoasa unitate de diversiune şi antiteroKGB) care nu cruţă pe nimeni. 112
  • 113. Pe direcţiile mai primejdioase de front erau plasaţi, în amesteccu ceilalţi combatanţi, luptători din trupele cu destinaţie specială.Dimineaţa de poziţii s-a apropiat o femeie bătrână şi a rugat să i searate trupul feciorului, puşcăriaşului care a tras din mitralieră pânăa fost ucis. Femeia s-a uitat la trupul neînsufleţit al feciorului şi aspus:cum ai trăit ca un câne, aşa şi ai murit ca un câne. Şi a refuzat săia trupul. Combatanţii l-au îngropat în afara platoului. De unul din aceste posturi la un moment dat dinspre sat seapropie un tânăr şi ceru cu ton obraznic să i se permită să treacă spreplatou. Pentru ce? „Treaba mea”. A fost reţinut. – De ce ai venit totuşi? – Păi, vreau să mă duc la Stelă. Acolo e îngropat bunicu-meu. – Şi de ce n-ai făcut-o ieri, alaltăieri? – Sunt din Ucraina. Era limpede că ceva nu era în regulă. La reţinere a fostpercheziţionat dar nu s-a găsit nimic. Intuind ceva Oleg David hotărîsă-l mai percheziţioneze încă o dată. Nu greşi. Într-un colţ debuzunar descoperi un petic de hârtie. Se uită cu atenţie. Era un fel debon de plată prin care se atesta că-şi primise solda şi că este soldat-gardist din compania 1, batalionul 1. Povesti tot ce ştia. Ceva mai târziu îşi făcu apariţia un camion ZIL-130. Uncombatant opri maşina, iar alţi doi au deschis rapid portiera dându-ljos şi culcându-i la pământ pe şofer şi însoţitor. Şoferul vorbea „moldoveneşte”, iar celălalt tăcea. Se dovedi căfăcea parte din trupe de desant. Întrebaţi ce caută şoferul răspunseîn grabă că merg după beton. – Aţi mai fost? – Da. – Şi de ce maşina e curată? – Am spălat-o cu furtunul. David s-a uitat în caroserie, undezăceau patru buloane de ancorare pe care fixează instalaţia„Alazani”. După prelucrarea respectivă ei au recunoscut că au fosttrimişi în cercetare. Apoi s-a apropiat un tânăr cu o motocicletă „Java”, de fabricaţiecehoslovacă, visul oricărui tânăr sovietic. A spus că e din satulChiţcani şi că se plimbă. De asemenea fără documente. L-au dus laOleg David, care şi-a dobândit faima, deoarece avea pe contul săudeja trei demascări. 113
  • 114. După o verificare minuţioasă, ca şi în primul caz, a găsit orecipisă privind primirea salariului ca gardist al companiei întâi dinprimul batalion. În plus, a găsit permisul dat de comitetul executivorăşenesc Tiraspol. Se vede că flăcăul era bine văzut de separatişti. Însă tânărul continua să tăgăduiască. L-au făcut să cedezesimplu. S-a înţeles cu băieţii. Când David i-a întrebat ce să facă cu el,aceştia au răspuns că trebuie să fie împuşcat ca şi ceilalţi. Flăcăul acăzut în genunchi şi a rugat să fie cruţat. A recunoscut totul, cine l-atrimis în cercetare şi ce trebuie să cerceteze. Au fost predaţi cu toţii colaboratorilor MSS a Moldovei veniţi să-i ridice. În orice caz, aşa scria în legitimaţiile lor… Se zice că maitârziu li s-a dat drumul… Separatiştii n-au mai întreprins mai mult tentative de apătrunde pe capul de pod pentru cercetare. Pe platou s-au găsit o mulţime de lăzi cu rachete de la instalaţia„Alazani”, transformate de separatişti în rachete de luptă. Voluntariiau decis să tragă asupra Tiraspolului. Însă separatiştii au luat cu eiinstalaţia. Cineva propuse să se folosească drept element de ghidaj iniţial osimplă foaie de ardezie de acoperiş. Zis şi făcut. Doar că foaia acrăpat după prima tragere. Altă „soluţie”: au luat o plapumă umedăşi un sac umezit. I le-au pus pe spatele unui combatant zdravăn dintrupele speciale. I-au îmbrăcat un rucsac cu un proiectil. De la unacumulator s-a dat curent. Proiectilul a zburat. Apoi altul… Au căzutpe acoperişurile unor case fără a cauza mari daune. Altul a fostefectul psihologic: Ce zarvă s-a iscat la Tiraspol! Conducerea Transnistriei şi-apregătit vagoanele pentru a-şi lua tălpăşiţa la Odessa. Aceleaşigânduri le avea şi generalul Netkaciov, care a dat dispoziţii despreevacuare. Păcat că nu mai era ardezie! În câteva ore Tiraspolul ar fifost eliberat de separatişti. Toată zarva aceasta se vedea bine cu binoclul, dar şi cu ochiulliber. 114
  • 115. De la Chişinău a venit însă un ordin ameninţător. „Să nuîndrăzniţi să mai trageţi!” Cineva de la Chişinău era foarte preocupat de sănătatea luiSmirnov şi a anturajului său! * * * Viaceslav Taşnic, directorul combinatului de deservire civilă staîn cabinetul său, când îl sună locţiitorului şefului pazei combinatului,rugând să fie primit de urgenţă. Insistenţa, tonul acestui om îlsurprinse, ştiind că e o fire extrem de echilibrată şi că n-ar fi sunatpentru fleacuri. Îi ceru să vină. – Domnule director, începu el imediat, chiar de la uşă, trebuiesă plec. – Unde, unde vrei să pleci? – La direcţia de poliţie un căpitan din OMON adună voluntaripentru apărarea capului de pod de la Chiţcani. Astăzi OMON-ul apus mâna pe el şi rezistă cu greu. Au nevoie urgent de ajutor,autobuzele aşteaptă gata pregătite. – Cine mai pleacă de la noi? – Jumătate din corpul de pază. Şeful, deşi e rus, nu are nimicîmpotriva plecării. Cei care rămân se descurcă şi fără noi. – Ceilalţi unde-s? – Aşteaptă jos. – O clipă numai. Cobor şi eu. Îşi chemă locţiitorul şi îi explică ce avea de făcut. După care îşianunţă hotărârea de a merge să-şi apere pământul de „expansiunearusească imperialistă”, cum îşi formulă el direct motivaţia. Uşorafectivă, uşor emfatică, dar sinceră. Decise subit. Dintr-un fel deinstinct, pe care nu şi-l va explica nici ulterior. Evident, nu aveanimic cu rusul „ca lumea” ci cu cel „de sus”, cu cel care până mai ierii-a dictat istoria, limba, identitatea. De altfel gândea tot în sloganeruso-sovietice: „Dacă nu mă duc eu, cine merge în locul meu?”, „Suntobligat!” Coborând, îi anunţă pe cei adunaţi că merge cu ei. „Bravo,bravo, şefule!” urmă reacţia. 115
  • 116. Direcţia orăşenească de poliţie, se afla chiar alături. Văzând încurtea instituţiei pe cineva cu însemne OMON pe mânecă se apropieşi se prezentă: – Maior în rezervă, Taşnic. Aceştia sunt oamenii mei. – Şi? – Nimic! – Căpitan Osman. Mă bucur să ne veniţi în ajutor. Numai căavem o problemă. Un „fleac”: de unde naiba să luăm arme?! Nu avemnici pentru noi. Taşnic îi răspunse imediat: – Căpitane, am prin preajmă o veche cunoştinţă, mergemîmpreună. E Ahmed, un azer. Poate că ne ajută. E un tip deosebit. Ele şi locţiitorul şefului direcţiei orăşeneşti de poliţie. Mergem la el. – Salut, Ahmed. Vrem să te rugăm ceva. – Spune, scumpule. N-am uitat ce mi-ai făcut bun. Aşa că acumfac tot ce pot ca să te ajut. – Avem nevoie de pistoale-mitralieră. De fapt de arme,indiferent de tip şi de categorie. Unde le găsim? Ahmed se uită la ei, după care, făcând din ochi îi chemă la geamşi le arătă spre o uşă metalică din curte, vopsită în cafeniu: – Acolo sunt depozitate „bomboanele” de care aveţi nevoie.Numai că eu nu v-am spus nimic. Altfel şeful mă face terci şi mă dă lacâini. – Stai liniştit, scumpule. Nu păţeşti nimic. – Taşnic! Ne cunoaştem demult – Ahmed ezită să vorbească. – Da, Ahmed? – N-ai vrea să mă iei cu voi? M-am cam săturat să tot stau aici.Creşte buruiana pe mine. – Ce-ţi trebuie ţie să lupţi pentru pământul nostru? Îţi imaginezică ne ducem la vânătoare de iepuri? 116
  • 117. – Nu. Dar e şi pământul meu. Noi azerii ştim ce ştim. – Îţi mulţumesc şi mă bucur de ce mi-ai spus, Ahmed. Dar te rogsă rămâi pe loc şi ai grijă ca şeful tău să nu facă vreo prostie. E un tiplunecos. Au deschis. M-ai exact au spart lacătul. O cameră enormă plinăcu lăzi de tot felul, cu inscripţii ce indicau pistoale-mitralierăKalaşnikov, lăzi de cartuşe, aruncătoare de grenade. Căpitanul OMON care îi însoţea îl întrebă pe colonel, şefuldirecţiei de poliţie: – N-ai spus adineauri că nu ai nimic? Nici măcar o armă devânătoare? Pentru cine le doseai nenorocitule? Nu-i nimic, revin dela front şi facem ordine. După care se întoarse spre maiorul înrezervă Taşnic. – Cheamă oamenii, maiorule. Fă o listă şi dă-le tot de ce enevoie. Restul încarcă în autobuze. Pe drum mai adunăm voluntari. Peste o oră două autobuze porneau în direcţia Căuşeni. LaCăuşeni au preluat un alt lot de voluntari. Tăcuţi şi hotărâţi. Înpreajma capului de pod de la Chiţcani au coborât şi au început să sedeplaseze printr-un lan de popuşoi. Se deplasau după toate regulileartei militare. Au trimis în faţă un grup de cercetare, apoi unul desupraveghere. În spate urma grosul unităţii de voluntari. Se vedealimpede că Osman îşi cunoştea meseria. Nu întâmplător lui i seîncredinţase în seara respectivă comanda pentru ocuparea capuluide pot Chiţcani, considerat de necucerit. Au ajuns! Venirea voluntarilor fu întâmpinată cu bucurie.Taşnic rămase surprins cât de mic era de fapt faimosul cap de pod.Pe întreg perimetrul acestui câmp de luptă, văzu bordeie de refugiu,depozite de muniţie. Însă lipsea principalul: nu erau săpate tranşeepe perimetru. Văzu în câteva locuri nişte adţncituri de jumătate demetru adâncime, care se numeau tranşee. În partea opusă unescavator săpa tranşee de profil deplin. Taşnic rămase văditsatisfăcut de situaţia din teren. „Ne-au lăsat până şi bucătăria decampanie.” După ce căpitanul Osman (s-a dovedit a fi locotenent) i-adistribuit şi le-a dat dispoziţiile necesare, toată lumea se răspândi 117
  • 118. prin tranşee. Noaptea santinelele nu mai erau schimbate la fiecaredouă ore ci din oră în oră. Taşnic auzi şi povestea unui combatant OMON de etnie cecenă,vechi trăitor în Moldova. Erau opt fraţi. Când a început războiultaică-su i-a adunat şi le-a spus: „V-aţi născut pe acest pământ. Vorbiţilimba acestui pământ. Este obligaţia noastră să-l apărăm de tot felulde lepădături”. Tatăl acestui combatant împreună cu şase fraţi luptauacum pe front, ca şi el. Adevărat că pe alte sectoare. Acasă le rămasedoar fratele mai mic. Cecenii nu uitaseră prin câte suplicii i-au trecut ruşii, putereasovietică. N-au uitat deportările din ’44 pe motiv de colaborare cutrupele germane, deşi frontul nici nu ajunsese în zona respectivă. Nuuitaseră… Îşi aminti că nu demult citi în populara publicaţiemoscovită, faimoasă prin dezvăluirile pe care le făcea, – „Argumentîi faktî” („Argumente şi date”) că de fapt şi drapelul asupraRaihstagului a fost arborat nu de Kantaria şi Egorov ci tot de uncecen, comandant de batalion. Cum putea propaganda stalinistă,sovietică să recunoască faptul că simbolicul gest fusese făcut dereprezentantul unui popor represat? …După ce capul de pod a fost întărit cu forţe proaspete compusedin carabinieri şi voluntari, unitatea de combatanţi din trupele cudestinaţie specială a fost luat pentru executarea altor sarcini deluptă, pe care nu le puteau executa alţi luptători experimentaţi,pregătirea şi moralul lor de luptă. Comandant al capului de pod afost numit colonelul Levinţa… …Dinspre Cremenciug (un mic sat) şi dinspre Tiraspolseparatiştii au început să tragă din „Alazani” asupra satului Copanca.Satul intra în zona de protecţie a batalionului comandat delocotenentul superior Caraman, care deschise foc de răspuns dinlansatoare de mine. Vreo 10 le făcu să cadă nemijlocit în Tiraspol.Din nou mare panică şi din nou… ordin strict „de retragere” de laChişinău. Colonelului Mămăligă i se ordonă să găsească „vinovatul”şi să-l pedepsească. Colonelul îi sună mai întâi generalului Kiţak şi îiprezentă scuzele de rigoare. De pedepsit nu mai izbuti săpedepsească pe nimeni… 118
  • 119. Dintr-o telegramă cifrată secretă, expediată la 22 iunie 1992 decătre generalul Netkaciov, Comandantul Armatei a 14-a rusă,ministrului apărării al Rusiei Pavel Graciov: „… După primele 4 zile de război a devenit clar că formaţiunilemilitare subordonate Transnistriei, datorită implicării Armatei a 14-a au evitat nimicirea completă…” *Peste alte două ore, la statul-major al Armatei a 14-a sosi otelegramă cifrată prin care Pavel Graciov, ministrul apărăriiFederaţiei Ruse ordona deschiderea focului asupra poziţiilormoldoveneşti din toate mijloacele aflate în dotare şi cu toate forţeledisponibile. Să nu ştiut Graciov că respectiva Armată era implicată „cu toateforţele şi mijloacele disponibile” chiar înainte de începerea luptelorde anvergură. Erau coloana de sprijin a „forţelor separatiste” sau,mai exact, făceau nemijlocit parte din ele. În aceeaşi telegramă secretă se mai spunea că în Transnistriaeste trimis locţiitorul comandantului VDV (trupe de desantaeropurtate) ale Rusiei, generalul Alexandru Lebedi pentruinformare asupra situaţiei din zonă. Se mai anunţa că generalul vasosi sub numele de colonelul Gusev… Tot la 22 iunie locotenent-colonelului de poliţie Anton Gamurarii s-a acordat gradul de colonel de poliţie. * * * Oleg Plujnikov stătea în biroul său luxos de la Gorki. Da, şi viaţae bună şi e bine să trăieşti dar, cum spunea Nikulin, actorul luipreferat, prin replica unui personaj, a trăi tu bine – e şi mai bine. Oştia deja din propria experienţă. E minunat când poţi să-ţi permiţinestingherit orice, când poţi să-ţi cumperi orice, să-ţi împlineştiorice dorinţă fără a te mai îngriji de preţ, de costuri, fără a risca cuviaţa… Sună telefonul. – Cum se simte marele nostru om de afaceri? – Salut, Serghei. Minunat! Anume la asta mă gândeamadineaori. Gânduri plăcute, nimic de zis. 119
  • 120. – În primul rând nu Serghei ci generalul-maior SergheiSaveliev, şef de Direcţie, amice. – Măi să fie, în sfârşit te-au remarcat şi pe tine. Mă bucur pentrudumneavoastră, tovarăşe general. – Bine, glumeam. Uităm de general. Mă dădeam şi eu mare.Oleg, lasă-ţi locţiitorul în locul tău iar tu trage o fugă până laMoscova. Mâine la zece în vechea noastră locuinţă conspirativă.Discutăm totul pe loc. Salut! – Salut pentru rechinii capitalismului, spuse el încă din prag.Dacă altă dată mi s-ar fi spus că voi da mâna personal cu un capitalistaş fi luat-o ca pe-o insultă. – Păi poate intraţi de-a binelea şi vă scoateţi haina, cetăţene şef.Dar, interesant, de când chiar generalii de KGB au început să circulepe la locuinţele conspirative? – Ţine cont: nu numai general, dar şi şef de Direcţie. – Cu atât mai mult. Şi fără şofer, probabil? – Păi cine merge la locuinţele conspirative cu şoferul după el?! Oleg deveni brusc serios: – Şi totuşi de ce ai venit tu şi nu ai trimis pe cineva dinsubalterni? Doar acum ai atâţia! – Ai pus just problema, domnul meu. Serghei încetă şi el jocul.Numai că v-am introdus grupul în lista agenţilor deosebit de secreţi.Iar cu agenţii din această categorie obişnuiesc să mă întâlnesc doarpersonal. Nimeni în afară de mine nu trebuie să ştie despre existenţavoastră. – Atunci e clar. Nu e clar pe deplin de ce atâta onoare pe capulnostru. – Îţi răspund în amănunt, Oleg. În cursul tuturor evenimentelordin ultimul timp, securitatea noastră a fost părăsită de un marenumăr de persoane cu experienţă. Majoritatea s-au aciuat în tot felulde structuri comerciale, iar KGB a rămas slăbit. Acum convocămrezerviştii şi îi instruim în şcoala noastră de profil. Voi însă aţi trecutşi prin diverse situaţii. Aveţi experienţă. Tocmai de aceea şi sunteţi laevidenţă specială. 120
  • 121. – Bine, nu glumi, spune-mi de ce m-ai chemat. – Cunoşti ce se întâmplă în Moldova nu de la televiziuneanoastră ci din surse mai directe şi mai obiective, inclusiv de lanevastă-ta. Dar şi tu ai cap bun şi ştii despre ce-i vorba de fapt. – Da, se pare că am ceva habar. Evident că altceva decâtîncearcă să sugereze televiziunea noastră. Dar, din câte ştiu, nu e onoutate. În timpul celui de-al Doilea război Mondial tot răul pe care îlfăcea NKVD-ul şi soldaţii noştri, am în vedere violurile, împuşcareade găini, vaci, porci li se atribuiau toate nemţilor, iar tot ce aceştiafăceau bun – soldaţilor sovietici. – Înţelegi corect lucrurile, tovărăşele. De aceea cred că nu vei fimirat când le vei vedea pe toate acestea practicate în Transnistria,unde peste două ore vei pleca cu un tren până la Odesa. La Odesa teva întâmpina adjutantul generalului Netkaciov. – La Tiraspol mă cunoaşte multă lume. Mă vor recunoaşte şi vorcrede că sunt spion. – Tocmai de aceea şi te va întâmpina la Odesa adjunctulcomandantului Armatei a 14-a. Netkaciov te va prezenta organelorlocale şi totul va fi în regulă. Avem, Oleg, nevoie de informaţieobiectivă. – Dar ce sunt puţini ai noştri? – Există, fireşte. Numai că ei fie că se lasă influenţaţi depropaganda generală, fie că nu doresc să întreprindă ceva. – Dar contraspionajul armatei a 14-a? – Ce fel de contraspionaj?! Au găsit limbaj comun cu autorităţilelocale şi transmit doar ceea ce li se spune. – Să înţeleg că îi voi avea împotriva mea şi pe ai noştri, şiserviciul armatei a 14-a? Atunci pe cine mă pot baza acolo?! – Numai pe Lebedi. Acolo el e trimis sub numele coloneluluiGusev. Momentan doar el manifestă acolo o poziţie principială. – Dar ce caută el acolo? – Cineva din anturajul lui Elţin vrea ca Armata a 14-a săparticipe în operaţiunile militare de partea separatiştilor. 121
  • 122. – Ea şi aşa participă! – Luptă de partea separatiştilor ofiţeri şi subofiţeri ai Armatei.Voluntar. Pentru bani mari! Lebedi trebuie să ia toate măsurile camoldovenii să nu elibereze Transnistria. Nu mi-i clar însă de ce el aluat cu el batalionul cu destinaţie specială a trupelor aeropurtate ? S-ar fi speriat eroul nostru afganez? – Un batalion întreg de trupe speciale? – Da. – Aceste trupe sunt ceva serios, trupe de şoc. – Lebedi este locţiitorul comandantului trupelor aeropurtate aRusiei. – Reiese că briliantele şi paloşul de aur cu briliante găsite debatalionul lui Lebedi în Afganistan şi-au avut efectul dorit. GeneralulGraciov, căruia Lebedi îi transmise toate aceste bogăţii, acum eministrul apărării al Rusiei. Nici Lebedi n-a fost uitat. – Ce face acolo osobistul Armatei a 14-a? – Din păcate nu ştim ce aere poartă. În general a încetat să maicomunice ceva iar dacă transmite, spune lucruri pe care lecunoaştem. O metodă cunoscută! Aşa că vezi ce-i cu el. Am impresiacă clima caldă nu-i prea prieşte. Trebuie răcorit puţin pe undeva prinvreo garnizoană din Kamceatka. Aşa, pe vreo cinci ani, fărăconcediu. – Cum vom ţinea legătura? -Prin telefon. Pleci acolo doar ca reprezentant al KGB sau FSB,cum i se spune acum. Nu pot deloc să mă obişnuiesc cu nouaabreviatură, pare neserioasă. Parcă e o instituţie de deserviresocială. Osobistul are o legătură aparte, specială. Ai să-mi suni de lael. Pe el nu-l pune cu nimic la curent. Numărul tău este 1133. Dacă euvoi lipsi, laşi un mesaj adjutantului şi îi spui numărul. Uite actele,biletele şi celelalte. Ai trenul peste o oră. Am să te duc până la garaKiev. Îl citez pe colonelul M.M. Bergman: 122
  • 123. „… Comandantul de batalion Kostenko, ofiţer al armatei ruse,teroriza şi malul stâng şi malul drept, acestui bandit nu-i păsa cine vadeveni victima crimelor sale, un moldovean sau un rus, un locuitor alMoldovei sau al Transnistriei; grupele conduse de Şevţov (în specialgrupa din care făcea parte R. Sabirov) comiteau acte de terorism peteritoriul RMT, dând vina pe partea moldovenească, stârnind uramoldovenilor…” Multe crime erau comise pur şi simplu la beţie! Căpitanul V.Kravcenko din Transnistria, fiind la post, a fost împuşcat de niştecazaci beţi. Criminalii întreprindeau un atac după altul (era pentru eio perioadă de aur: ucide, jefuieşte – totul va fi pus pe seamaacţiunilor militare). Cu toate acestea, majoritatea provocaţiilor erau planificate deserviciile speciale din Transnistria sprijinite activ de serviciilespeciale ale Rusiei. Scopul consta în a-l speria pe adversar, a înfrângespiritul combativ, a semăna şi a întreţine în Transnistria haosul întoate domeniile vieţii, căci haosul şi dezordinea sunt principala sursăde îmbogăţire. * * * Din caracteristica de partid eliberată pe numele Kostenko Iu. A.în Afganistan: „Căpitanul Kostenko Iu. A., născut în anul 1952, rus,studii superioare, bilet de partid cu nr. 1712786, îşi educă cupricepere subordonaţii. Sarcinile de partid le îndeplineşte calitativ şila timp. Este stabil moral, în viaţa obişnuită modest. Ideologic stabil.Fidel cauzei PCUS şi Guvernului Sovietic.” Exista însă şi un alt act provenit din secţia specială care vorbeade acte de depăşire a competenţelor, despre împuşcarea de populaţiecivilă, torturi. Acest act a rămas necunoscut căci a nimerit în mânalui Sergheev, comandantul Armatei a 14-a, fost comandant al luiKostenko în Afganistan care astfel a avut să-şi protejezesubordonatul dar poate şi pe el însuşi… La acest act era ataşat şi un certificat medical (nr. 717) în care seconstata faptul că „locotenent-colonelul u/m 52238 Kostenko IuriiAleksandrovici a fost examinat de comisia medicală militară a u/m41561 din 3 iulie 1989. A fost stabilit următorul diagnostic – traumecraniu-cerebrale închise repetate cu sindrom asteno-nevrotic… 123
  • 124. Concluzie: apt pentru serviciu militar pe timp de pace şi apt parţialde gradul unu pe timp de război. Era de fapt o persoană bolnavă psihic. Cum de a fost numit la comanda unui batalion de desant şi asalt,scos recent din Afganistan, unde ei s-au proslăvit la fapte „eroice” cupopulaţia paşnică? Aceasta e o forţă straşnică, o forţă de şoc! Probabil că l-a şantajat pe generalul Sergheev ştiind despreanumite fapte criminale comise de acesta în Afganistan… Putea fi lamijloc şi grija cuiva de a-l folosi în diverse scopuri la momentulpotrivit. În primul rând ca provocator, declanşator de stări detensiune... Jefuind, torturând populaţia paşnică, atacând banditeşte,făcând şi mijlocind trafic de arme şi droguri în scurt timp dobândindfaima unui element extrem de violent şi imprevizibil, gata de oricecrimă. Simţind susţinerea generalului Sergeev, el în scurt timp adestrămat disciplina în batalion. Ofiţerii devenise vânzători dearmament. Grenadele şi cartuşele le schimbau pe o sticlă de votcă.Toate celelalte vindeau pe dolari, cum făceau în Afganistan. „Mulţi nici până acum nu-şi pot da seama – scrie colonelulBergman – de rolul distructiv ce l-a jucat acest individ înevenimentele ce se desfăşurau pe malul Nistrului. Pe drept a fost numit de popor – „Măcelarul”. Citez din colonelul Bergman „ Kostenko este geniul răufăcătoral Transnistriei. Un om fără frică, fără milă, fără cinste... Dacă sepoate îndeobşte numit om? Personal a nimicit mai mult de 100 de oameni, printre care eraucopii de 15 ani, bătrâni, femei. Cu o cruzime neomenească îşi torturajertfele, apoi cu un surâs sarcastic îi împuşca. Pentru ce? Pentru căaveau nefericirea să fie martori întâmplători la crimele săvârşite deel. Ori n-au plătit la timp taxele impuse de el. Ori, pur şi simplu, aucăzut sub mâna lui nu la momentul potrivit. Era o fiară! Strânsă încolţ, o fiară ieşită din minţi...” Kostenko avea călăul său personal, locotenentul superiorKosapciuk, fost colaborator al KGB-ului, cărui îi ordona să ucidă peoricine, ce nu-i plăcea lui Kostenko. La alegerea jertfelor Kostenko era un adevărat„internaţionalist”bolşevic: ucidea şi ruşi, şi moldoveni, şi ucraineni,şi bulgari... Iubea să tortureze jertfa. Trucul său iubit era: duceajertfa pe malul Nistrului şi-i spunea „ Treci înot râul – norocul tău, 124
  • 125. vei trăi”. Însă numai jertfa se apropia de râu - o rafală din puşca-automat în spate... Colonelul Bergman, un evreu născut în Transnistria scria„Pământenii mei sunt oameni de treabă, vedeau ce face acest călăupe pământul nostru, însă tăceau ca nişte mişei, ştiind că în spatele luistă Rusia, mai concret FSB-ul rus”. Kostenko hotărî să-l nimicească pe locotenent-colonelulAlexandru Ivanov, locţiitorul său, un ofiţer cu mare autoritate înbatalion, care transmitea la statul major al Armatei ruse ce sepetrecea în batalion. Kostenko avea omul său în statul major, care l-ainformat. Pentru asta a organizat un marş nocturn a coloanei motorizatecu luminile stinse, punându-l în fruntea coloanei pe Ivanov,îndreptând coloana spre cetate. A folosit soţia unui ofiţer, care a sunat în cetate şi a spus că decetate se apropie o coloană a moldovenilor. Comandantul garnizoanei din cetate era generalul NicolaiGaridov, care la apropierea coloanei a ordonat să nu se împuşte. Însăcineva a împuşcat... Aşa şi nu s-a mai aflat cine... S-a încins o luptă crâncenă. Pe câmpul de luptă Kostenko a lăsat40 de morţi. Printre ei şi locotenent-colonelul Ivanov... Armata rusăa avut aproximativ aceleaşi pierderi. Din anturajul lui Kostenko niciunul n-a fost rănit... Kostenko şi cei, ce stătea în spatele lui, au provocat războiul,aducând moarte şi suferinţe locuitorilor din amândouă maluri aleNistrului... Malurile morţii... * * * Un grup de luptători din trupele speciale având în dotare douătransportoare blindate de tip MTLB cu instalaţii antiaeriene ZU-233,mitraliere şi echipe de luptă de acoperire, au fost plasate pentruapărarea cinematografului „Drujba” (Prietenia”) un punct strategicextrem de important pentru separatişti. Concentrând un grup numeros de gardişti şi militari ai Armateia 14-a-a, sprijinit de tehnică blindată separatiştii au încercat să-iscoată din zonă pe apărătorii, şi să pună stăpânire pe singurul drumde acces care lega secţia de poliţie orăşenească cu Căuşenii. „Drumulvieţii”, cum îi spuneau apărătorii, căci pe el se alimentau cu 125
  • 126. materiale de război şi produse detaşamentele ce luptau în oraş, seevacuau răniţii, se introduceau trupe suplimentare... Ziua se respira cu greu. Pretutindeni zăceau, o parte încă dinprimele zile de luptă, cadavre de cazaci, gardişti, militari din Armataa 14-a rusă. Din cauza temperaturilor ridicate trupurile au început săse descompună... Mergea o luptă crâncenă. S-au înregistrat pierderi printreluptătorii trupelor speciale. Nu ajungeau muniţii. Ruşii erau maimulţi, decât cartuşe la apărători. Respingeau atacurile cu grenadele.Atacurile masive, când nu se iau în consideraţie pierderile omeneşti,se părea că nu pot fi oprite. Colonelul Gamurari căuta ieşire din situaţia creată. Pe Armata,care se forma din mers, nu se putea miza. Pe soldaţii neinstruiţi,conducerea Armatei îi aruncă direct în luptă. În rândurile militarilors-au înregistrat pierderi colosale în efectiv şi tehnică. Tancurile Armatei a 14-a, care s-au strecurat în Bender, şi cele10 tancuri transmise separatiştilor de generalul Netkaciov anterior,la comanda Moscovei, ce se aflau la Bender, au început atacul asuprapoziţiilor ocupate de trupele speciale. Instalaţia „Konkurs”, cu careera dotată Brigada a nimicit câteva tancuri. Însă se terminaserachetele. Colonelul Gamurar i-a sunat ministrului apărării generaluluiCostaş şi a cerut rachete. Acela cu greu, dar a acceptat cererea,amintindu-i colonelului că ele costă foarte scump şi transportarealor trebuie bine păzită. La volanul MAZ-ului era fratele lui Gamurari, Dumitru, cel maiexperimentat şi mai de nădejde dintre şoferi, însoţit de pază. Pazasuplimentară de la comisariatul de poliţie până la cinematograful„Drujba” trebuia s-o exercite batalionul maiorului Eduard Maican,care era amplasat pe poziţiile respective. Din Căuşeni coloana s-a îndreptat spre comisariatul de poliţie.În faţă se deplasa un TAB, apoi MAZ-ul. Ultima se deplasa maşina deacoperire, care era încărcată cu produse alimentare şi muniţii. Cu câteva ore înainte de sosirea coloanei, doi soldaţi ai ArmateiNaţionale, dintre cei care s-au întors din Armata rusă să-şi continueserviciu obligatoriu de doi ani, părăsiţi de ofiţerul-rezervist, aunimicit cu grenadele cumulative antitanc de producţie româneascădouă tancuri se stau în ambuscadă la distanţa de aproximativ 400 mde cinematograful „Drujba”. Aceste grenade, în mâini dibace, erau o armă foarte efectivă înluptă cu tancurilor ruseşti. Combatanţii le numeau «paraşute», căci 126
  • 127. în zbor spre ţintă se deschidea o mică paraşută, care corectacumulativul. Aveau o metodă deosebită de aruncare. * Cu regret numele acestor doi soldaţi nu sunt cunoscute. Maiorul Maican nu s-a aşteptat că ruşii vor înlocui atât derepede tancurile distruse. Când coloana a ajuns în sectorul lor detragere, ele au deschis foc asupra coloanei. Un proiectil a lovit înrezervuarul cu combustibil a TAB-ului. Rezervuarul a explodat.Fumul a ascuns coloana. Efectivul a sărit din maşini şi au ocupatpoziţiile de apărare la marginea drumului. Au raportat colonelului Gamurari, care l-a preîntâmpinat pemaiorul Maican: în caz că rachetele vor fi capturate de inamic, ei vorajunge la Tribunalul militar. Inamicul făcu câteva încercări disperate de a acapara coloana,însă au fost respins. Maican tot a încercat de câteva ori să scoatăcoloana de sub focul separatiştilor, însă inamicul nu-i permitea să seapropie de ea. Situaţia era critică. Ruşii atacau val după val, ne luând înconsideraţie pierderile umane. Gamurar hotărî să provoace panică în rândurile atacanţilor. Atrimis un lansator de grenade care a împuşcat în maşina cu rachete. Era o privelişte înfiorătoare ! Rachetele zburau în toate părţile,explodau, băgând frica în duşman, care nu înţelegea cu ce fel dearme atacă moldovenii. Una din rachete a explodat lângă ascunzişul tancurilor ce stauîn ambuscadă. Tanchiştii au crezut că se trage concret în ei, şi aupărăsit poziţiile, îndreptându-se spre cetate. În oraş se răspândisezvonul că sunt atacaţi de tancurile româneşti. Din cetate au deschisfocul asupra tancurilor ruseşti care voiau să se ascundă în cetate. Între ruşi s-a iscat o panică groaznică. Ruşii au părăsit poziţiileşi fugeau spre pod în direcţia Tiraspolului. În cetate s-a încins obătaie straşnică între cazaci şi puşcăriaşii-gardişti pe de o parte şimilitarii Armatei a 14-a. Explozia maşinii cu rachete a provocat o panică de moarte înrândurile cazacilor şi puşcăriaşilor-gardişti. Ei vedeau cum fugearmata rusă. Erau conştienţi cei aşteaptă dacă în cetate întrămoldovenii. Şi au hotărât să părăsească cetatea, care devenea pentruei o capcană. Însă ofiţerii ruşi nu le-au permis. S-a încins o bătaie pe viaţă şipe moarte. Înnebuniţi de frică, cazacii şi puşcăriaşii-gardişti se 127
  • 128. băteau cu înverşunare. Totalurile acestei bătăi: 45 militari ruşi, 53cazaci. Sute de răniţi şi caliciţi. Pe puşcăriaşi nu i-a numărat nimeni. Benderul, prins de panică, a fost părăsit de conducerea de vârf,care fugise primii. După ei fugi cu batalionul său Kostenko. Acest epizod a fost descris de martorul acestui dezastru,colonelul M.M. Bergman. Benderul a doua oară a fost eliberat de separatişti. Însă forţe deal apăra erau insuficiente. Conducerea nepricepută a trupelor degenerali slab pregătiţi, impotenţi în a lua o decizie, fricoşi, nupermitea de a reacţiona operativ la schimbările de pe front. Din amintirile colonelului Bergman: „...Primele patru zile au arătat că trupele separatiste n-au oconducere unică, sunt în panică, au demonstrat frica de moarte aconducerii Transnistriei. Conducerea Benderului ţipa: voi ne părăsiţi, ne lăsaţi pe mânaromânilor! Mare le era frica, dacă ei văzuse pe acolo români! Locotenent-colonelul Kostenko cu rămăşiţele batalionului săufugi din oraş. Igor Smirnov în acest timp în cabinetul lui Netkaciov cerea cumâinile tremurânde ajutor suplimentar. Preşedintele sovietului orăşenesc Bender, V. Kogut, s-a ascunsîn clădirea sovietului, tremurând de frică. Conducătorul trupelor separatiste românul Ştefan Chiţac,general al Armatei ruse, cu batalionul nr. 1 al gărzii tiraspolene, staîn Parcani şi nu ştia ce să întreprindă...” La 23 iunie, ne întâlnind nici o rezistenţă, trupele separatiste şiunităţile Armatei a 14-a au ocupat din nou poziţiile pierdute. Separatiştii, după ce au recuperat fără luptă poziţiile, au devenitextrem de porcoşi. Au început atacul pe toate direcţiile. Însă cea maicrâncenă luptă a fost dată pentru cucerirea cinematografului„Drujba”, unde separatiştii înaintau necătând la pierderile colosalece le aveau. Cazacii şi mercenarii ruşi mergeau înainte, ştiind căcalea de retragere le este blocată de OMON-ul din Riga, care ocupasepoziţiile în spatele lor cu mitralierele... Două tancuri sub drapelul rus, fără acoperirea infanteriei,împuşcând din mers, se apropia de cinematograf. Apărătoriicinematografului se uitau cum vine moartea spre ei, căci nu maiaveau la dispoziţie nici grenade pentru lansatoare, nici grenadeantitanc. 128
  • 129. Deodată, de după o clădire apăru un bărbat în civil, care se urcăpe tancul T-72, la care cămaşa de la proiectil se aruncă afară. Cândtancul a tras, acest bărbat a băgat baioneta şi nu a permis ca gaura săse închidă, aruncând în interiorul tancului o grenadă F-1. Şi sări jos.O explozie... şi tancul s-a oprit. Când s-a ivit al doilea tanc, bărbatul, ascunzându-se dupăprimul, a aruncat o grenadă antitanc românească, care, paraşutând,a nimerit în interiorul tancului prin capacul de la turelă lăsatdeschis. Era o căldură înăbuşitoare, care în tanc se făcea de câtevaori mai înaltă. Tanchiştii au încălcat instrucţiunile, plătind cu viaţa.Au detonat proiectilele tancului... După ce a fost respins şi acest atac, combatanţii au început să-lîntrebe pe Vasile, voluntarul din Criuleni, cum s-a recomandat el,cum de s-a priceput să stopeze capacul cu baioneta. – Eram beat, nu ţin minte nimic – răspundea el. Mirosul ce sesimţea de la el, spunea că vorbeşte cinstit. Pe platoul de la Chiţcani era linişte. Comandantul detaşamentului de voluntari chişinăuieni maiorulTaşnic, cerându-şi permisiunea, a plecat la Chişinău. S-a întâmplataşa că a ajuns tocmai la ora trei dimineaţa. Acasă nu voia să se ducă.Soţia, când a auzit că el a plecat pe front, a dat la divorţ. Întâlnirea cuea nu-i aducea nici o plăcere. Pe fiice le va vedea mâine. Hotărî să intre la Primărie, unde, după cum ştia el, făceau deservici conducătorii Primăriei (era „stare excepţională”), un fel dejoacă dea războiul. În camuflaj, murdar de pe drum, cu puşca-mitralieră se urcă la etajul doi, unde era statul-major a stăriiexcepţionale. Bătu la uşă, însă nimeni nu răspunse. De undeva se auzeamuzică. A tras mai cu putere uşa masivă, grea şi înaltă şi... aîncremenit. Masa era bătută cu fel de fel de mâncăruri, vodcă, vin, coniac.Era o fumăraie ca ceaţa, muzică puternică. Pe o margine de masă ungeneral făcea dragoste cu o femeie complect goală. Încă un generalsta la masă. În faţa lui sta unul din viceprimarii Chişinăului cu o altăfemeie goală pe genunchi. Bărbaţii vorbeau despre ceva, căci nici n-au simţit când a intrat Taşnic. Taşnic se uita la toate aceste şi nu credea în ceea ce vedea. Înţară e stare excepţională... Patrioţii mor pe front, poporul dă ultimabucată de pâine ca să-şi hrănească apărătorii, iar aceştia!? 129
  • 130. În faţa ochilor îşi văzu tovarăşii de luptă ucişi, răniţi şi caliciţi.Ceva s-a produs în psihica lui, văzând această mârşăvenie. Primulgând care îi veni era să-i facă praf şi pulbere din puşca-mitralieră.Scoate automatul, introdu-se cartuşul în ţeavă... – La perete, canalii, strigă el. Degetul era gata să apesetrăgaciul... Generalul ce se ocupa cu femeia pe masă imediat a lăsat-o şiridică mâinile în sus. Acelaşi lucru l-au făcut şi ceilalţi. Femeile auînceput să strige. Din cauza muzicii puternice nu se prea auzeau. I-a pus pe toţi la perete şi se uită mai atent la ei. Generalul ce seocupa cu femeia pe masă era generalul Dabija-Kazarov, al doilea erageneralul Creangă, iar al treilea... unul din viceprimari cu careTaşnic avea probleme. Furia trecu. Îi era greaţă să vorbească cu aşa oameni... A puspuşca-mitralieră la siguranţă, ieşi din încăperea Primăriei şi pleacădirect la platoul său. La subalterni nu le-a spus nimic, să nu le cadă moralul. * * * Un grup de luptători din trupele speciale din care făcea parte şiTAB-ul lui Serghei Luncaş, a fost scos în mod urgent de pe capul depod Coşniţa şi s-a îndreptat în marş forţat spre Bender în ajutorcomisariatului de poliţie. De la marginea oraşului până la comisariatgrupul a fost de câteva ori lovit cu foc de ambuscadă. Au ajuns totuşifără pierderi, cu excepţia TAB-ului lui Luncaş, în care proiectilul aintrat prin oblonul comandantului şi a ieşit prin partea din spate fărăa atinge pe cineva în afară de instalaţia electrică. Cerând învoire de la Gamurar, s-au întors la bază pentrureparaţie. A doua zi TAB-ul era reparat. Luând în calitate de desant voluntari, s-au îndreptat înapoi înoraş. Când s-au apropiat de oraş, se întuneca. Era în vigoare ordinulcomandantului de direcţie care interzicea intrarea şi deplasareanoaptea prin oraş din cauza pericolului de a fi împuşcaţi de ai săi. S-au oprit nu departe de oraş, au deschis obloanele, desantul aaţipit. Când s-a luminat de ziuă, Luncaş şi Sergiu Chirtâş au începutsă încarce bandele mitralieră. Chirtâş a ieşit din TAB să verifice dacătotul e în ordine şi a observat lângă TAB o figură îmbrăcată într-o 130
  • 131. zeghe neagră de puşcăriaş. Văzându-l pe Chitâş, acela a încercat să seascundă. – Ian treci încoa’, a strigat el ameninţător. Individul s-a apropiat, uitându-se cu fereală prin părţi. – Cine eşti? – Deţinut. Am fugit de cazacii şi ofiţerii Armatei a 14-a, arăspuns el în ruseşte. – De la cazaci e clar. Le luaţi o parte din pradă. Dar ce legăturăau ofiţerii Armatei a 14-a? – Ei sunt mai răi! Când cazacii şi ofiţerii Armatei a 14-a întimpul încăierării dintre ei au început să se ucidă unii pe alţii, ofiţeriiau început să ne ucidă şi pe noi. Am reuşit să fug. Bereghiş, care a făcut doi ani de armată sovietică în cercetare,ce-i drept nu în Afgan, ci în Ungaria, îl privea cu atenţie pe puşcăriaş.Şi brusc o lovitură! Puşcăriaşul a căzut pe spate, zeghea s-a ridicat şiau văzut la brâu două grenade F-1. I-au răsucit mâinile, i-au controlatcu scrupulozitate hainele. Au găsit certificatul de gardist. Buzunareleerau ticsite cu cartuşe calibrul 5.45. După o mică prelucrare el a recunoscut totul. Lucrau împreună.Al doilea s-a ascuns când el a fost reţinut. A fost mobilizatdiversantul şi în curând a fost adus şi al doilea diversant. Ei au fost trimişi în cercetare şi dacă li se va oferi ocazia, urmausă întreprindă vreo diversiune. Văzând TAB-ul plin de oameni, cuchepengurile deschise, au hotărât să-l atace cu grenade. Nu s-ar fisalvat nimeni! Pe lângă oameni, în TAB se aflau muniţii pentruapărătorii comisariatului şi produse alimentare. Spionii au fost transmişi colaboratorilor MSN (ministerulsecurităţii naţionale – n. red.). S-au răspândit zvonuri că au fosteliberaţi. Când colaboratorii MSN au început a-i elibera tot mai des peucigaşii învederaţi, trupele speciale au încetat să le mai dea spioniiprinşi. Pe aceştia îi aştepta pedeapsa binemeritată, pe loc. MSN arămas fără lucru. Ei nu puteau prinde spioni sau nu vroiau. 131
  • 132. La intrarea în Bender lângă post asupra lor s-a tras nu se ştie deunde. Ostaşii de la post au spus că asupra lor se trage în permanenţădin partea staţiei sanitare epidemiologice, iar ei nu pot părăsi postul. Luncaş a îndreptat TAB-ul în direcţia indicată. Însă mitralieranu bătea dintr-acolo, ci de la ghereta staţiei de pompare. După primarafală din mitraliera de calibru mare, aceia s-au predat. Erau doi armeni, în zeghe de puşcăriaşi. Au fost transmişibăieţilor de la post, care i-au împuşcat împreună cu alţi diversionişti.TAB-ul a plecat mai departe în oraş. Gamurar a trimis TAB-ul lui Luncaş în ajutor băieţilor careapărau clădirea unde se difuzau filme şi care nu aveau tehnicăblindată. Într-o zi, când era la postul de la pod lângă cinematograful„Drujba” împreună cu Ion Batâr, de ei s-a apropiat un bătrân şi aîntrebat cum să ajungă la o stradă. Băieţii nu cunoşteau oraşul.Bătrânul a dat să plece, dar lui Luncaş i s-a părut suspectă privirea saiscoditoare cu care examina locul. Au verificat paşaportul. Totul eraîn regulă. Viza şi restul erau normale. Însă Luncaş a observat căbuzunarul din spate al pantalonilor era umflat. Au verificat. Bătrânuls-a dovedit un general-maior activ al regiunii militare Transcarpatia,unde mai rămâneau subunităţi ale armatei ruse. Şi, privit maiîndeaproape, nu era deloc bătrân. Nu au mai avut o captură ca asta. Au hotărât să-l trimită pegeneral la Gamurar. L-a însoţit pe general Vova Reuţchi, carecunoştea bine drumul. S-a întors peste o vreme. Gamurar nu era pe loc. Acela făcearondul poziţiilor. L-a transmis pe general colonelului Gusleacov. Probabil, Gusleacov îl cunoaşte pe general. Peste o jumătate deoră bătrânul, însoţit de doi poliţişti din Bender, a fost condus într-ozonă sigură. Gamurar nu a aflat despre acest episod. Peste două zile după incidentul cu generalul, pe poziţia ocupatăde compania locotenentului-major Bădărău la clădirea unde sedifuzau filme a sosit colonelul Gamurari. Poziţiile companiei urmaua fi ocupate de voluntari, care au sosit încă de dimineaţă şi care beau. 132
  • 133. Încăierarea dintre voluntari a coincis cu venirea lui Gamurar,care i-a potolit repede. Gamurar a trasat companiei misiunea de a curăţa satul Gâsca decazaci. Locuit de caţapi, satul Gâsca era ocupat de cazaci. Bărbaţiiluptau împotriva moldovenilor astfel încât era periculos să laşi înspate o atare concentrare de duşmani. Compania s-a îndreptat spre Fârlădeni, unde în localurilebrigăzii de tractoare se înarmau voluntarii din partea locului.Poliţistul de sector al acestor sate a fost rugat să numească o călăuzăcare să ştie bine terenul. A ataca frontul era periculos, deoareceinamicul dispunea de o enormă superioritate în personal şi mai cuseamă în tehnică. Iar compania se numea doar companie. Ea număramai puţin de jumătate din statul de organizare. Poliţistul de sector a încercat să-i convingă că separatiştii aupromis să părăsească ei însuşi satul până la prânz. – De trei zile tot promit, a intervenit în discuţie profesorul decultura fizică al şcolii din Fârlădeni. Împreună cu grupul din unităţile cu destinaţie specială din treipersoane a fost trimis în cercetare şi profesorul de cultură fizică carese numea Andrei. Grupul era condus de Sergiu Luncaş. Din grupfăcea parte şi afganul Grigore Arseni, un luptător cu experienţă. ÎnKAMAZ, pe câmpuri, prin podgorii au ajuns până la fermă, unde auascuns KAMAZ-ul într-o groapă de siloz şi au pornit spre sat. Lamarginea localităţii era un post de cazaci din trei persoane, care afost lichidat cu cuţitele, fără zgomot. Satul a fost eliberat aproape fără luptă. Cazacii şi gardiştii dinpartea locului, aflând prin canalele lor că împotriva lor vin beretelenegre, noaptea, în taină, au părăsit satul. Ei ştiau prea bine ce îiaşteaptă, după ce pe 3 aprilie au fost ucişi şi au ars cei patru luptătoridin trupele speciale. După asta în satul Gâsca problema prizonierilordin rândul acestora în genere nu se mai punea. S-a tras doar din clădirea şcolii vechi. Probabil, cei care nu aufost preîntâmpinaţi. Aceştia au fost repede lichidaţi. Apoi au curăţitsatul. O bătrână a povestit cum au murit cei patru. După ce a explodat maşina, un armean care locuia în acest sat,împreună cu doi fraţi au stropit maşina cu benzină şi i-au dat foc. 133
  • 134. Atunci au ars trupurile deja neînsufleţite ale luptătorilor din trupelespeciale.. Cineva a spus că fraţii uneori dau noaptea pe acasă. Auorganizat o ambuscadă. Însă aceştia parcă au simţit ceva, sau cinevai-a preîntâmpinat şi nu apăreau în sat. Însă pentru beretele negre erao chestiune de onoare să-i prindă pe aceşti călăi. Au recurs la unvicleşug. Le-au spus bătrânelor că pleacă din sat. Au plecat, lăsând oambuscadă. În aceeaşi seară ei şi-au făcut apariţia… Au murit deaceeaşi moarte… ca şi băieţii din maşina incendiată de ei. Armeanul a fost prins întâmplător. La postul de la intrarea înBender din partea satului Gâsca făcea de gardă o soră medicală, obulgăroaică ce locuise mai înainte în satul Gâsca. Ca şi cum nimic nus-a întâmplat, armeanul trecea prin punctul de control în Bender şiînapoi. Luncaş l-a văzut de câteva ori, dar nu ştia că acesta era el.Fata i-a povestit despre el. Totul era gata pentru pedeapsă. Băieţii prelungeau plăcereavăzând cum armeanul, stropit cu benzină, urla şi se uita cu groază lacel cu chibriturile în mână. Însă a avut noroc. S-au apropiat trei inşi de la KGB-ulmoldovenesc care, aflând despre ce-i vorba, l-au luat cu ei. În 1994 acesta a fost văzut viu în Chişinău. Iată cine îşi făceaserviciul în MSN din Moldova! * ** Era 24 iumie, când la cinematograful „Drujba” sosi omul delegătură a Brigăzii, Vlad Reuţchi, pe un MTLB. Fiind întrebat decolegi de unde îl are, a răspuns cu mândrie” l-am împrumutat de lasoldaţii ruşi, care m-au oprit şi ţintindu-mă din puştile mitraliere, m-au întrebat cum să ajungă la destinaţie ca să nu fie capturaţi deromâni. Le-am răspuns ruseşte că şi eu merg în direcţia ceea. ÎnMTLB se găsea un grup de soldaţi tineri. La momentul respectiv i-amdezarmat şi i-am dat jos. Când am îndreptat puşca automat spre ei,au început să tremure. Vreo doi au început să plângă. Mi-a fost jalesă-i ucid. Acum folosesc MTLB ca pe un taxi personal.” 134
  • 135. S-a îndreptat spre un grup de camarazi, care stăteu mai într-oparte. Nu ajunse doar câţiva paşi până la ei, căci au fost atacaţi de unBMP-2. Reuţchi dovedi să urce pe MTLB şi să deschidă focul din ZU,dând posibilitate camarazilor să ocupe locurile de luptă. Însă unproiectil din tunul automat cu care erau ditate BMP-2 l-a nimerit încap... După un atac fulgerător separatiştii s-au retras, lăsând pecâmpul de luptă BMP-2, un TAB.si o mulţime de soldaţi morţi şirăniţi în uniforma armatei ruse. Vladimir Reuţchi s-a născut în satul Cucoara, raionul Cahul. Amurit ca un erou, la 24 de ani, aşa şi nu şi-a mai văzut fiul pe care îlaştepta... Gheorghe Buzu a fost trimis de colonelul Gamurar pentru aaprecia situaţia în care se afla grupul ce apăra cinematograful„Drujba”, pentru a raporta conducerii şi întreprinde măsurilenecesare. N-a dovedit să raporteze...Au fost atacaţi iarăşi de separatişti,care voiau cu orice preţ să cucerescă poziţia avantajoasă. A luat loculalături de camarazi. Când lupta era aproape pe sfârşite, un glonţîmtâmplător l-a găsit... După un contraatac victorios, grupul a desblocat „drumulvieţii”, şi sergentul Buzu a fost transportat la spital. Acolo şi adecedat pe data de 26 iunie. Plutonierul Serciu Andreev apăra cu camarazii săicinematograful „Drujba”, pe care separatiştii voiau să-l cucereascăcu orice preţ. În pauzele dintre lupte a fost trimis în recunoaştere. Împreunăcu Alexei Lungu trebuiau să cerceteze poziţiile inamicului lângăfabrica de mătăsuri. În apropierea fabricei au dat de un post cu patrucazaci. I-ai lichidat fără zgomot, lucrând numai cu cuţitele. Puteau săse întoarcă înapoi, însă Andreev hotărî să cereceteze ce se petrecemai aproape de fabrică...şi au căzut în ambuscadă. Lupta era inegală. 135
  • 136. După ce se terminase cartuşele Andreev a scos o grenadă, însă n-adovedit s-o arunce. O rafală de puşcă automat a nimerit în mână.Mâna cu grenada s-a lăsat în jos şi la nivelul abdomenului aexploadat..., rupându-i mâna şi sfâşiindu-i abdomenul, din care auieşit afară intestinele şi sângele curgea şuvoi. Însă el, ţinând cu omână intestinele, cu caracterul său puternic, s-a retras, şi nu a căzutprizonier. Alexei Lungu a alergat după ajutor şi l-au expediat laspital, la Chişinău. Sergiu nu iubea să poarte vestă antiglonţ, socotind că ea nuajută, cum nu i-a ajutat lui Ion Fulga, lui Ghena Iablocikin şialtora...Pe alţii nu i-a ajutat, însă el scăpa cu viaţa... Aşa a murit Sergiu Andreev, la datorie, apărând pământul pecare s-a născut...Avea numai 21 de ani, însă era înzestrat cucapacităţile unui bărbat matur, cu experienţă. Sergiu Andreev s-a născut în satul Cioara, raionul Hânceşti.Tatăl era rus, din Siberia. Mama moldoveancă din satul Cioara. Aînvăţat în şcoala din sat. La începutul anilor 80 familia a plecat cutraiul în Siberia. După doi ani de serviciu militar în trupele degrăniceri, unde ajunge la gradul de plutonier, cel mai înalt gradpentru militarii în termen, Sergiu s-a întors nu în Siberia, ci la Patriasa, în Moldova. Cu pregătirea sa superbă, a fost primit în batalionulde poliţie cu destinaţie specială. Igor Carp ş-a aranjat locul de luptă la etajul doi alcinematografului „Drujba”. L-a mascat bine. Aşa cum prevedeauregulile de mascare a unui lunetist. Luneta apropia jertva. Nu se grăbea, trăgea întotdeauna cusiguranţă. Când separatiştii atacau în masă, lua mitraliera. După ceinamicul se liniştea, trecea din nou la puşca cu lunetă, la locul săubine amenajat. Şi în luptă, şi în timp de răgaz, lutetiştii îndeplinesc douăsarcini: nimicesc efectivul inamicului şi vânează lunetiştii adversari.Dacă prima sarcină nu este atât de complicată, căci gură-cască sunt 136
  • 137. în ambele părţi beligerante, a doua este aproape imposibil deîndeplinit. Pentru oruce lunetist din lume, lichidarea lunetistuluiadversarului se socoate o mare biruinţă. Principalul e să-l depistezi. Lunetistul inamic a depistat cuibul lui Carp. Însă nu trăgea, căcinu-l putea nimici la sigur. Se vede că mercenarul-lunetist era cuexperienţă. Aştepta momentul când el s-a descoperi mai mult...Însăaşa şi nu l-a mai aşteptat. Plutonierul Igor Carp şi-a cerut voie să plece până acasă, să-şivadă soţia şi copilul. Locuia în Bender. Numai a intrat în scară, că afost secerat din două puşti automate. Era aşteptat... Jertva lunetistului duşman a devenit un carabiner, care l-aînlocuit pe Carp. Grupul BPDS condus de colonelul Ganurar a ocupat cazărmilesângerosului comandant de batalion Kostenko şi poziţiile de luptădin preajma cazărmilor. A fost capturată o cantitate enormă dearmament, furat din Parcani la 14 martie, pe care Kostenko n-adovedit s-o vândă. Printre acest armament erau şi lansatoare degrenade reactive de tipul „Muha”, cu care de abia se înzestra armatarusă. Cazărmile şi poziţiile din preajma cazărmilor aveau oînsemnătate strategică pentru apărarea oraşului. Înţelegând aceasta,Gamurar s-a adresat la ministerul de interne şi la ministerulapărării, căci numai ministerul apărării dispunea de tehnică pentrua săpa tranşee antitanc. Era nevoie doar de 2 km de tranşee, şi toatepoziţiile şi obiectele strategice erau să fie în securitate. Ţărişoara noastră n-a avut noroc : în anturajul lui Snegur şi înministerul apărării naţionale erau generali fără creeri, care socoteaucă tranşeele sunt de prisos. Iarăşi s-a ivit boala veche: invidiageneralilor de armată faţă de BPDS, faţă de Gamurar. Peste puţin timp tancurile ruseşti au trecut pe acolo, undetrebuia să fie tranşeia, ajungând în raioanele „Solnecinâi” şi„Protegailovca”, de unde Benderul era ca în palmă. Tancurile au 137
  • 138. deschis foc asupra unităţilor armatei, aducând mari pierderi înrândurile soldaţilor şi ofiţerilor. După acest caz Gamurar pierdu orice încredere în conducereaarmatei, care se dovedise atât de mizerabilă... „Benderul trebuia să fie al nostru!”- generalul Gamurar şi pânăastăzi rămâne la părerea sa de atunci. În timpul respingerii unui atac masiv asupra poziţiilor ocupatede luptătorii Brigăzii, la 29 iunie 1992 a căzut cu moarte de eroucaporalul poliţiei cu destinaţie specială Igor Ciorba. Tot în acea luptă a fost greu rănit sergentul Vitalii Rău, care amurit în spital la 30 iunie 1992. X X X Generalul Aleksandr Lebedi visa să devină comandant dearmată precum tovarăşul Budionâi. Când dădea admiterea la şcoalasuperioară de paraşiutişti din Reazani, nu ştia că un general-paraşiutist nu poate fi comandant al unei armate de arme întrunite.Iar armată de paraşiutişti nu există. Şi iată că aici, în Transnistria, i-a surâs norocul. A înţeles cădupă înlăturarea lui Netkaciov, în acel haos care domnea în armatarusă poate deveni comandant al Armatei a 14-a. Pe 28 iunie, generalul Lebedi, fără a se mai ascunde sub mascacolonelului Gusev, a comunicat Moscovei despre inconsistenţageneral-locotenentului Netkaciov în calitate de comandant şi că îşiasumă conducerea Armatei a 14-a. Rugămintea i-a fost satisfăcută. Visul din copilărie al lui Saşa Lebedi s-a împlinit. A devenitcomandant de Armată! Ziua de 3 iulie era o zi obişnuită, nu se deosebea cu nimic decelelalte. În ultimele zile, cât ţinea armistiţiul, colonelul Gamurar a 138
  • 139. fost la şedinţa MAI-ului, a inspectat unităţile Brigăzii împrăştiate petot frontul. În această zi se găsea în incinta comisariatului de poliţieBender. La ora 4 dimineaţa prima dată au fost uniţi la reţeauaelectrică şi la conducta cu apă. Gamurar a spălat uniforma, a atârnat-o să se usuce. A făcut un duş rece, plăcut. Pe la ora 8.00 au sunat din MAI şi l-au preîntâmpinat că la oracinci seara vor sosi jurnaliştii. Comisariatul de poliţie era înconjuratde câteva clădiri înalte, controlate de forţele guvernamentale. Eraupăzite de poliţiştii din comisariate, de voluntari. În dimineaţa zilei de 3 iulie de voluntarii care păzeau una dinclădiri ce se aflau în stânga, s-au apropiat trei în civil, s-aurecomandat ca colaboratori ai MSN. Sergentul, şeful postului acontrolat documentele. Erau în regulă. Au fost lăsaţi să treacă. Colaboratorii MSN deseori cercetau cevade pe acoperişul acestei clădiri. Sergentului i-a părut straniusacvoiajul cel aveau în mână. Până atunci nu intrau cu aşa sacvoiaje.El înţelese ce era acolo. Era straniu, căci în raza de observaţie nuerau separatişti. Sergentul, care luptase în Afganistan, şi se afla pe front dinprimele zile, nu se putea linişti. Mai aproape de prânz, luând cu eldoi voluntari, se ridică la ultimul etaj. Sergentul mergea fără zgomot,aceeaşi a cerut şi de la voluntari. Unul din MSN-işti privea prin lunetă, întărită la puşca automat.Prezenţa lor i-a înrăit pe MSN-işti. -De ce nu preîntâmpinaţi când vă urcaţi aici – spuse cu răutateunul din ei – data viitoare vă împuşc. -Până acum nimeni nu spunea nimic – îi răspunse sergentul –dar îndeobşte noi suntem la război. Aici drepturile sunt egale la toţi –îi răspunse tot brutal sergentul. -V-am preîntâmpinat - spuse brutal tot acelaş colaborator. Purtarea MSN-iştilor i s-a părut stranie sergentului. Cecercetează ei în partea asta? Acolo este numai comisariatul depoliţie. Pentru orice eventualitate a trimis trei voluntari, dintre cei 139
  • 140. mai dizgheţaţi la postul de la penultimul etaj. Să-i supravegheze pecolaboratori. Colonelul Gamurar ieşind de câteva ori în ogradacomisariatului, a observat raza de lumină din clădirea din stânga.Raza străbătea prin frunzişi. Acest fapt l-a liniştit. Frunzele însăşiputeau reflecta raza. Iar clădirea era bine păzită. Ieşind după amiază în ogradă, a observat o rază puternică şiinstictiv, brusc a făcut o mişcare în dreapta. Glontele a nimerit subclaviculă, mai sus de inimă. Se vede că lunetistul a ochit în gât, însămişcarea bruscă l-a salvat. Au alergat poliţiştii. I s-a acordat primul ajutor medical.Glontele rămase în corp. Cu mâna, care greu se mişca a ieşit în faţajurnaliştilor şi a răspuns la toate întrebările. Nimeni din ei n-auînţeles că este rănit, căci ţinea mâna stăngă lipită de corp, iar cudegetele se ţinea de laţcanul tunicii. Vestea că colonelul Gamurar a fost rănit s-a răspândit repede.Acest om avea o autoritate extrem de mare între apărătorii oraşului.Pentru a nu crea panică în rândurile apărătorilor, colonelulMămăligă a hotărât să întărească poziţiile ocupate, introducândunităţile de carabinieri, înlocuindu-i pe luptătorii din trupelespeciale, care obosiseră peste măsură. Cine a împuşcat în el, generalul Gamurar a aflat peste opt anide la unul din cei trei voluntari pe care sergentul i-a trimis să-iurmărească pe MSN-işti. Atunci, auzind împuşcătura, au ieşit dinascunzişi şi l-au văzut pe cel care a împuşcat. Tot el a tras şi în ei.Însă n-a nimerit. Voluntarii au fugit. MSN-iştii au plecat. Mai multnu ia mai văzut nimeni. Tot la 3 iulie batalionul nr, 2 cu destinaţie specială ducea luptegrele lângă cinematograful „Drujba”. Sergentul superior Iurie Leon afost trimis în recunoaştere pentru a corecta focul lansatoarelor debombe. A transmis datele la baterii pentru nimicirea bateriilorinamicului. Cînd se întorcea, nimeri în ambuscadă şi a fost ucis peloc. Peste câteva ore de lupte crăncene corpul neînsufleţit alsergentului superior Iurie Leon a fost întors la batalion. 140
  • 141. La generalul Lebedi au intrat căpitanul Plujnikov şi colonelulBergman. – Primiţi felicitările noastre, a spus Plujnikov. S-au apropiat, i-au strâns mâna noului comandant. – Şi voi cu ce vă ocupaţi? Nu v-am văzut de mult la statul-major. – Examinăm plângerile locuitorilor Benderului, Tiraspolului şisatelor din apropiere. Scrisorile îmi sunt adresate mie în calitate deşef al comenduirii şi comandantului armatei. – În ce constau plângerile? – Sunt împotriva locotenent-colonelului Kostenko şi abatalionului său. Se prezintă pretutindeni ca batalion cu destinaţiespecială din Transnistria. În tranşee nu au fost văzuţi. În general, seocupă de jafuri şi îndeplinesc funcţii de represalii. Dau de înţeles căsunt conduşi de KGB-FSB al Rusiei, a spus Plujnikov. – Zilele astea l-au prins şi l-au ucis pe fostul anchetator alprocuraturii municipale Bender, care avea cândva pe rol cauzapenală a lui Kostenko. Şi-au bătut joc de el, apoi Kostenko l-aîmpuşcat personal. Deşi anchetatorul a căzut în genunchi cerândîndurare, căci avea trei copii mici. Dar Kostenko l-a dus la Nistru, l-aîmpuşcat, iar trupul a fost dus de apă. Îşi bate nepedepsit joc delocuitorii paşnici. Peste o sută de oameni au devenit victimele lui. – Am făcut o interpelare la Moscova, a intervenit în discuţiecăpitanul Plujnikov, dar acolo nu ştie nimeni de el. – Şi cum i s-a deschis cauza penală? Şi unde-i ea? – Kostenko a nimicit-o. Şi nu numai pe a sa, ci şi pe aleacoliţilor, cunoscuţilor săi. – Deci e cunoscut în lumea criminală? – Se prea poate. Dar în arhive nu avem nimic, iar miliţia dinBender se teme să spună ceva. El i-a nimicit pe cei care au îndrăznitsă spună ceva. Nimeni nu va spune nimic. Se pare că autorităţile dinTransnistria îl tolerează. Posibil, el îndeplineşte însărcinarea lorprivind destabilizarea situaţiei. Dacă ar fi fost cazul, Şevţov l-ar finimicit demult. 141
  • 142. – Să se descurce ei! Noi ce treabă avem? – Scrisorile ne sunt adresate nouă, generale. Se vede că oameniiîşi dau seama că noi suntem singura lor apărare împotrivasamavolniciei autorităţilor transnistrene. Ei scriu negru pe alb că auapelat la ei şi nu au primit nici un răspuns. Iar jafurile continuă. Toţiîi jefuiesc. La început OMON-ul din Riga, apoi cazacii, iar acumcombatantul de batalion Kostenko. Ce să le răspundem, tovarăşegeneral. – Voi ce părere aveţi? – Cred că trebuie preîntâmpinat prin intermediul conduceriiTransnistriei. Ei ştiu unde să-l găsească. Şi dacă nu se va astâmpăra,atunci vom lua măsuri. – E logic, aşa vom face. După mine, căpitanul are dreptate, atâtde brutal şi nepedepsit se poate comporta doar cineva care se aflăsub protecţia KGB-ului. Acuşi aflăm dacă-i aşa, el a ridicat receptorulşi a format numărul lui Smirnov. Smirnov a promis să-şi dea concursul. Însă din discuţie Lebed aînţeles: nu se va schimba nimic. Cineva are foarte mare nevoie deasta. Dar ei nu au ţinut cont de faptul că au de-a face cu el, care nu afăcut niciodată compromisuri. Îl va pune la punct pe acest parvenit.Nu va admite dezordinea pe teritoriul încredinţat lui. – Ei bine? a întrebat Bergman. – A promis, dar aşa încât am înţeles. Totul va fi ca înainte, şi aapăsat pe butonul soneriei. A intrat ofiţerul de ordonanţă. – Cheamă-l pe şeful secţiei de recunoaştere. Acesta a raportat despre sosirea sa. – Luaţi loc, vă rog. Fiecare din voi îşi are agenţii săi. De aceea vărog, din acest moment trebuie să ştiu unde se află acest comandantKostenko. În orice minut, despre toate nelegiuirile sale, despreacţiunile sale. Apoi vom lua în comun hotărârea ce să facem cu el. Vădau trei zile. Cei trei au înţeles că generalul nu glumeşte. – Îmi permiteţi, tovarăşe general? Bergman s-a ridicat înpicioare. Încă o veste proastă. 142
  • 143. – Hai spune, nu zăbovi. – Potrivit datelor agenţilor, în ciuda acţiunilor militarecrâncene, o parte din întreprinzători, nu fără ştirea conduceriiTransnistriei, fac comerţ cu benzină, expediind-o adversarilornoştri, prin asta întărindu-i. Totodată, acolo ajung loturi mari decarburanţi şi lubrifianţi, piese de schimb pentru transportoareblindate, pistoale-mitralieră, precum şi o cantitate enormă decartuşe, grenade, mine antiinfanterie şi antitanc. – Am şi eu informaţii asemănătoare, s-a ridicat şeful cercetării. – Au pierdut orice ruşine. Cineva îşi dă viaţa, iar altcineva seîmbogăţeşte. – Războaiele se inventează tocmai pentru asta, ca cineva să seîmbogăţească. Şi asta se face întotdeauna sub formă de patriotism, s-a dat cu părerea căpitanul Plujnikov. Noi nu ştim nici până azi cine aînceput cel de al Doilea Război Mondial. Şi sub ce formă. Toatăinformaţia se găseşte în arhivele KGB-ului. Ele însă rămânsecretizate… – Tovarăşe general! Permiteţi să raportez? – intră şeful statuluimajor Acela dădu din cap. – A venit un ordin de la Moscova de încetare a acţiunilormilitare, pe durata tratativelor de pace, care au început azidimineaţă. Nouă ni s-a ordonat să nu admitem invazia moldovenilorîn Transnistria. Iată ordinul – Şi ce spune ordinul? – Au loc tratative între Chişinău şi Tiraspol, mai curând întreChişinău şi Moscova. Moscova presează Chişinăul ca acesta să laseBenderul. Conducerea Moldovei pare speriată, nehotărâtă, deoareceMoscova o sperie cu cucerirea Chişinăului. Se tem să-şi piardăfotoliile. Acum se discută statutul Benderului. Ambele părţi acceptăca oraşul să fie controlat împreună. Vom trăi şi vom vedea. 143
  • 144. Generalul Dabija-Kazarov, comandantul direcţiei Varniţa-Bender, cerea cu insistenţă utilizarea artileriei reactive de tipul„Uragan”, care printr-o singură salvă putea şterge de pe faţapământului oraşul Tiraspol. Slavă Domnului, la Chişinău s-auevaluat just consecinţele acestui atac. Sau poate că generalul aveadreptate, şi că trebuia un răspuns adecvat? Pentru ca Lebedi să ştiecu cine are de-a face? Oleg Plujnikov reflecta tot mai mult asupra esenţei acestuirăzboi. Ciudat război. Rusia avea interesele sale, dar cu ce se voralege oamenii care locuiesc aici? Câmpuri de mine? Ură întrecunoscuţi şi prieteni, între rude? Pierderea fiilor, soţiilor şi fraţilor.Ură. Şi cineva se îmbogăţeşte din asta! Avea dreptate colonelul Bergman, detaşamentul lui Kostenko afost creat special pentru destabilizarea situaţiei. Cineva nu doreacâtuşi de puţin pacea. În ultima vreme Oleg era preocupat doar decomandantul de batalion Kostenko. Adunând informaţii despre el,despre acoliţii săi, despre toate deplasările sale din Tiraspol laBender şi viceversa. S-a adunat un dosar solid. Şeful secţiei speciale aarmatei lucra din zori şi până noaptea, înţelegând ce îl aşteaptă dacăOleg va raporta la Moscova. Pe 4 iulie, generalul Lebedi ţine prima sa conferinţă de presă.Lui Plujnikov nu-i venea să creadă că generalul Lebedi era cel carevorbeşte. Înşira verzi şi uscate, încât îţi era greaţă să-l asculţi. Devină erau Snegur şi România. A dezvăluit „marele secret”: armata sa a capturat câtevapistoale-mitralieră Kalaşnikov şi câteva aruncătoare de grenade defabricaţie română. De asemenea, în dotarea armatei moldoveneştisunt două transportoare blindate TAB-80, care nu sunt decât îndotarea armatei române. Cei care i-au pregătit raportul voiau probabil să-şi bată joc degeneral. Nu era un secret pentru nimeni că după ce Rusia a începutîn mod făţiş agresiunea împotriva Republicii Moldova, România le-adat moldovenilor atâtea pistoale-mitralieră şi aruncătoare de 144
  • 145. grenade de câte avea prima nevoie. În plus, au fost transmise 20 deTAB-80, un divizion de artilerie grea, un divizion de aruncătoare de82 mm, un divizion de aruncătoare de 120 mm, o mulţime de tunuriantiaeriene şi multe altele. Lebedi nu ştia nimic despre armament (serviciul decontrainformaţii lucra prost sau lui nu i se raporta în mod special),iar despre „mercenari ştia tot”: că piloţii şi instructorii erau români,trupele speciale sau BPDS, după cum erau numite, erau instruite, deasemenea, de români, echipajele TAB-urilor şi MTLB erau formatedin ofiţeri şi soldaţi ai armatei române (e bine că moldovenii nuaveau tancuri: echipajele acestora ar fi fost şi ele „române”). Toţilunetiştii erau „din Letonia şi Estonia”. Da, au fost trăgători din Lituania, Letonia şi Estonia. Dar nulunetişti, ci lunetiste, rusoaice-şovine, care urau populaţia băştinaşăa Ţărilor Baltice. De altminteri, ca şi pe moldoveni. Ele au fostpregătite în mod special în şcolile speciale KGB-FSB. Pe lângă eleerau şi femei-lunetiste din Rusia însăşi. FSB a creat din ele aşa-numitul batalion „Colanţii negri”. Acestea au fost folosite pentruprima oară la Dubăsari, după 1 martie 1992. Însă Lebed a uitat să spună, sau nu ştia, că marea majoritate aaşa-numiţilor cazaci (oastea căzăcească de la Marea Neagră – CCV)erau mercenari ruşi din republicile baltice – Letonia, Lituania şiEstonia, precum şi mercenari ruşi din Rusia. Erau mulţi ruşi,ucraineni, bulgari, găgăuzi care locuiau în Moldova. *La Chişinău locuiesc şi acum trei esauli ai CCV, originari dinChişinău, care au mers să lupte de partea separatiştilor. Pentru mulţibani! Ceea ce făcea Rusia în Transnistria Lebedi punea în cârcaRomâniei. Moldova a protestat împotriva afirmaţiilor absurde,neîntemeiate ale generalului Lebedi. Dacă românii ar fi luptat cu adevărat de partea moldovenilor,oricum cineva dintre ei ar fi fost făcut prizonier sau serviciilespeciale ale Rusiei ar fi prins cel puţin unul, pentru ca mass-media 145
  • 146. ruseşti să-şi poată desfăşura infecta propagandă. Altminteri, nimenişi nimic! Însă cineva l-a dezinformat pe Lebedi. Cred că cei care voiau să-ldiscrediteze pe general. Pe 5 iulie generalul Pavel Graciov, ministrul Apărării al Rusiei,i-a trimis lui Lebedi o telegramă cifrată în care i-a interzis categoricsă vorbească la radio, la televiziune, să publice articole şi să evaluezeevenimentele. Plujnikov era sigur că generalului Lebedi i-au făcut bucatasubordonaţii săi sau cineva din administraţia lui Smirnov,furnizându-i lui, care nu se afla de mult în Transnistria, care nu s-adescurcat în toate intrigile acestui război straniu, date denaturate înmod special. Provocaţia şi-a atins scopul: generalul Lebedi a tăcut petoată durata şederii sale în Transnistria. Iar el ştia multe, bănuiamulte! * * * La 8 iulie 1992 sergentul poliţiei cu destinaţie specială ŞtefanGodeac se afla pe poziţii lângă fabrica de conserve din Bender. Ungrup mic de luptători a primit oedinul să cureţe de separatişti unadin clădirile ce se aflau în spatele lor. Asemenea operaţii, cuexperienţa lor, nu se socoteau primejdioase. Însă la război e ca larăzboi. Nimeni nu este garantat de nimic. Sergentul Ştefan Godeac amurit în urma rănilor primite în această operaţie, care la primavedere nu era primejdioasă... Sergiu Patraşcu era comandantul unei baterii BPSN.Majoritatea aruncătoarelor se aflau pe înălţimea Suvorov. Artileriaseparatiştilor a început să tragă tot mai precis asupra poziţiilorbrigăzii. Comparând datele, Patraşcu a înţeles că separatiştii au peundeva pe aproape un ochitor-observator. A venit la cei din trupele cu destinaţie specială care ţineaufrontul între satul Gâsca şi Bender, obosiţi şi ei de atâteabombardamente. 146
  • 147. Ochitorul e pe undeva pe aproape, i-a spus el lui Luncaş, trebuiesă-l nimicim, sau el ne va nimici cu focul său. Misiunea nu era deloc simplă. Unde să-l găseşti? Putea fioriunde! Cu atât mai mult cu cât între satul Gâsca şi Bender existalegătură telefonică şi oricine putea transmite coordonatele. Au întrerupt legătura telefonică cu Benderul. Au cercetat totsatul. Nicăieri nimic suspect, iar artileria continua să tragă cuprecizie. Era un obstacol: bombardamentele aveau loc numai noaptea.Au început să patruleze satul şi noaptea. Poate cineva aude, vedeceva, pricepe ceva. Sergiu Luncaş şi Grigore Arsene patrulau în doi. Pe un stâlpardea un bec care lumina uliţa. Deodată el a început să licărească,apoi ardea normal. Era un fenomen normal pentru sate. Iar pestecâteva minute a început bombardamentul. Ciudat, dar trăgea doarun tun. Tirul s-a terminat la fel de brusc precum a început. Luncaş s-a uitat intuitiv la stâlp. Deodată a observat că becul aprins iar a licări. Apoi arde normal. Au înţeles… L-au luat fără multă zarvă. Era un cazac, prietenul stăpânuluicasei. După ce a fost strâns cu uşa, el a povestit totul. Au înăsprit sistemul de permise. Bombardamentele continuau,dar nu cauzau nici o pagubă fără corectare. Locuitorii din satele din jur îi hrăneau pe voluntarii lor.Bineînţeles, nu-i neglijau nici pe cei din trupele cu destinaţiespecială. Luau masa la umbra nucarilor, adăpostindu-se după TAB-uri sau MTLB. Nimeni nu a observat când de pe capul lui Luncaş a zburatbereta. Luând-o de jos, a văzut gaura. I-a preîntâmpinat pe toţi căsunt în vizorul unui lunetist. Toţi au izbucnit în râs. Unde putea fi? Însă când glontele a izbit aripa maşinii, le-a pierit pofta de râs.Era fie un atac psihologic, fie lunetistul era un novice. Oricum, eltrebuia neutralizat. Împreună cu trei luptători din trupele cu destinaţie specială s-au oferit să meargă doi tineri ostaşi din Armata Naţională, care au 147
  • 148. fost părăsiţi în timpul unei lupte de ofiţerul lor şi care au fost primiţiîn rândurile lor de luptătorii din trupele cu destinaţie specială.Grupul era condus de Luncaş. Au înţeles imediat de unde se împuşca:dintr-un imobil cu multe etaje. S-au apropiat pe furiş de clădire. Nu l-au văzut pe lunetist în schimb i-au descoperit pe cei care îiasigurau securitatea. S-a încins lupta. Un glonţ de calibrul S-45 i-animerit în piept şi a ieşit prin spinare. Lui Luncaş nu-i plăcea săpoarte vesta antiglonţ şi era cât pe ce să plătească cu viaţa pentruasta. În ajutorul separatiştilor au venit întăriri şi ei i-au respins pe ceidoi din trupele cu destinaţie specială şi pe cei doi soldaţi. Luncaş arămas să zacă pe terenul neutru. Au venit în ajutor voluntarii şi s-aîncins o luptă crâncenă. Au reuşit să-l scoată doar către ora şapteseara. Toţi separatiştii care au participat la lupta aceasta au fost ucişi.Doi au ridicat mâinile, voiau să se predea. Dar nu au ţinut cont de unlucru: împotriva lor luptau ostaşi din trupele cu destinaţie specială.Pe scurt, nu era ziua lor… Când a început să meargă, în cameră a fost adus un puşcăriaş,zugrăvit din creştet până-n tălpi. Întrebat de unde e şi cum a nimeritaici, a răspuns că e din Penza şi a venit în ospeţie la un prieten. Darnu a uitat să-şi ia pistolul-mitralieră… Nu vroia să spună cine l-abătut în halul ăsta. Nu a apucat să termine povestea sa, că după uşă s-a auzit untărăboi. Puşcăriaşul s-a ascuns îndărătul uşii. Au intrat patru ostaşidin trupele cu destinaţie specială care puteau deja merge şi auîntrebat, cu feţele schimonosite: – Unde-i? Şi au început să-l cotonogească. L-ar fi omorât în bătaie, dar aintervenit un plutonier de poliţie, care îl păzea pe puşcăriaş. Deşi afost dezarmat la intrare, el a intervenit totuşi, prelungindu-ipuşcăriaşului viaţa cu vreo zece minute. – Băieţi, mă iertaţi că v-am minţit. Trebuie să-l păzesc. După eltrebuie să vină tovarăşii din KGB. 148
  • 149. – Nu-ţi fă griji, plutoniere. Le vom explica totul tovarăşilor dinKGB. A fost scos în curte... Apoi s-au întors şi au povestit cine era acel puşcăriaş. Împreunăcu partenera sa otrăvea fântânile din sate. În satul Tănătari au fostprinşi de femei şi bătuţi atât de crunt încât partenera a murit pe loc,iar el, după bătaia soră cu moartea, a fost salvat de poliţiştii dinraion care treceau pe alături. Ei au telefonat la KGB şi la ordinul lori-au dat o pază ca să nu fie ucis… Însă nimeni nu i-a putut opri pe luptătorii din Brigada cudestinaţie specială. Ei au răcnit atât de tare la KGB-işti, încât aceştianu ştiau pe unde să scoată cămaşa. La 11 iulie caporalul de poliţie cu destinaţie specială RobertinoCodiţa, care împreună cu camarazii săi din batalion, respingeaatacurile în masă a separatiştilor la intersecţia străzilor, ce duceauspre comisariatul de poliţie din Bender. În toiul luptei a primit orană mortală. La 12 iulie 1992 la spitalul militar din Chişinău a murit din cauzarănilor primite anterior, plutonierul Sergiu Andreev, care fuseserănit la 26 iunie. Medicii s-au luptat mult pentru salvarea luiAndreev. Atacurile Armatei a 14-a, gardiştilor transnistreni, cazacilor şivoluntarilor ruşi pentru cucerirea Benderului, au continuat cu uneleîntreruperi până la 30 iulie 1992. Însă fără succes. Părţile beligeranteau rămas pe fostele poziţii. * * * După pierderi însemnate în rândul lunetistelor-mercenare înDubăsari, FSB le-a mutat în Bender, conspirându-le cu stricteţe. Elelocuiau câte două-trei într-un apartament. La cumpărături mergeanumai una. Salariul îl primeau la timp. 149
  • 150. Pentru mercenarii care luptau în Transnistria plătea Rusia. Darplăţile întârziau. Din cauză că se tărăgăna plata salariului în Rusiaînsăşi făceau grevă minerii, pedagogii, lucrătorii medicali care nuprimeau o jumătate de an, sau chiar un an salariul. Poporul o duceagreu. Cazacilor-mercenari şi voluntarilor ruşi li s-a dat un avans acoloîn Rusia, când erau ademeniţi să meargă să lupte împotrivamoldovenilor. Nimeni nu a primit nimic după aceea. Unele categoriide mercenari nu au primit salariul timp de un an, timp de 10 luni.Însă masa principală a cazacilor şi gardiştilor-mercenari nu a primitsalariul în medie pentru 6 luni. Când la Moscova s-a calculat cât li se datorează mercenarilor detoate neamurile, s-au îngrozit, deoarece suma depăşea jumătate dinbugetul Rusiei. Istoria nu ştie şi e prea puţin probabil să ştie vreodată cui i-atrecut prin minte ideea simplă să fie nimiciţi mercenarii. Nu existăomul, nu există problema. Aceste cuvinte ale lui Stalin s-au întipărit adânc în mentalitatearusească… Când a fost întrebată opinia publică din Rusia în 2008: „Careeste cea mai mare figură a Rusiei din întreaga ei istorie”, ruşii l-aunumit pe primul loc pe călăul Stalin, al doilea la o mare distanţă deel era Stolîpin, al treilea Aleksandr Nevski, al cărui nume adevăratnu-l ştie nimeni până astăzi. Vladimir Putin s-a speriat de mentalitatea barbară acompatrioţilor săi, care au uitat de Petru cel Mare, de Ecaterina aII-a, care a cucerit pentru Rusia suprafeţe enorme, de Puşkin,Tolstoi, Ceaikovski…, şi a ordonat ca în locul lui Stalin să fie pusprinţul Aleksandr Nevski. Hotărârea a fost luată de autorităţi, dar KGB-FSB, direcţia saanalitică cu un an în urmă a pronosticat o atare evoluţie aevenimentelor. Aşa a apărut batalionul „Colanţii negri”, destinat să-iucidă pe mercenarii ruşi, cărora Rusia le datora sume enorme. 150
  • 151. La mijlocul lui iulie 1992, când era clar că războiul se va terminacu tratative şi că nu va mai fi nevoie de carne de tun, au fost puşi latreabă „Colanţii negri”, care au început să-i împuşte pe cazaci şivoluntarii mercenari ruşi. Nu erau dispreţuiţi nici ofiţerii ruşi din Armata a 14-a,majoritatea cărora a murit fără să ştie de la cine a venit glontele. Printre ofiţerii ruşi au apărut suspiciuni şi cu cât se apropiadeznodământul acestui război cu atât mai mult se înmulţeaubănuielile. Însă nu puteau demonstra nimic. Ei nu ştiau nimic despre„Colanţii negri” şi nici nu le-ar fi trecut prin minte că sunt împuşcaţide ai lor, şi încă de femei. Despre asta ştia doar FSB-ul. Agresiunea militară a Rusiei nu a dat nimic, în schimb ceapolitică se desfăşura cu succes. Rusia dicta condiţiile sale Moldovei.Magistrala de gaz care alimenta Moldova trecea pe teritoriulTransnistriei. Iată că au închis-o. Se făcea mâncare cu ajutorulfierbătoarelor. Cei mai mulţi au construit în grabă cuptoraşe dincărămidă în faţa blocurilor şi găteau acolo mâncare. Nimeni nu sedescuraja. Toată lumea ştia că acestea erau maşinaţiile Rusiei. Şi oblestemau. Conducerea Moldovei a început să construiască deurgenţă, cu ajutorul României, o magistrală de gaz care să uneascăoraşul român Iaşi şi oraşul de frontieră moldovenesc Unghenipentru a primi gaz românesc. În plus, Rusia a încercat să aplice şialte sancţiuni economice. Au trecut mai mult de două săptămâni de când generalul Lebedia cerut să se adune informaţii despre comandantul de batalionKostenko. Informaţiile au fost adunate, dar generalul tăcea. El a fostpropus pentru Consiliul Suprem al Transnistriei ca un salvator. I s-aatribuit aureola de salvator al Transnistriei, lucru care îi plăcea. Aînceput să se ocupe mai mult de politică decât de arta militară. Iată însă că astăzi şi-a adus aminte de Kostenko. Sau cineva dinConsiliul Suprem i-a adus aminte, iar el i-a adunat pe toţi, a ridicatbatalionul cu destinaţie specială al MAI cu care a venit înTransnistria şi a înconjurat cazărmile în care se afla batalionul lui 151
  • 152. Kostenko. Însă batalionul nu voia să se supună. Atunci Lebedi a adustancurile care au tras trei salve cu obuze oarbe. Efectul a fostsurprinzător. Batalionul s-a predat imediat. Însă Kostenko nu se aflaprintre cei care s-au predat. Cineva din statul major al Armatei a 14-al-a preîntâmpinat. După cum s-a aflat mai târziu, el se odihnea lasoţia sa de campanie. Şi asta după ce generalul Lebedi se lăuda că a luat toatemăsurile pentru a exclude scurgerea de informaţii de la statul-majoral Armatei a 14-a! Kostenko a fost dat în căutare. Căutările nu s-au soldat cusucces. A fost prins întâmplător. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, aplecat la Odesa cu autobuzul de cursă Tiraspol-Odesa. A fostrecunoscut de un plutonier, Cekulaev, care luase acelaşi autobuz. A fost arestat fără multă zarvă. Peste câteva ore după arestarea lui Kostenko generalului i s-atelefonat de la Moscova şi i s-a ordonat să fie eliberat. Lebed a dat săexplice ce isprăvi a făcut comandantul de batalion, dar Moscova nicinu voia să audă. Acest ordin nu se discută. Însă şi după telefonul de la Moscova generalul nu avea de gândsă-l elibereze atât de repede. Cu el lucrau cei de la contrainformaţii.A intrat căpitanul Plujnikov. – Aţi avut dreptate, căpitane. Kostenko e omul vostru. Adineaoriam primit ordinul să-l eliberez. Dar voi face asta mâine. Lasă să stea. – Am primit şi eu un ordin direct de la generalul Saveliev. Pesteo oră trebuie să telefonez şi să raportez că Kostenko e liber. Cât măpriveşte, nu pot minţi serviciul meu. Trebuie eliberat. Ordonaţi să fieadus aici. Generalul a dat ordin, cu o voce nemulţumită, şi Kostenko a fostadus peste zece minute. – Luaţi loc, locotenent-colonele, a spus Plujnikov. Am primitordin de la Moscova să vă eliberăm. Vă dăm două zile ca să dispăreţide aici. Sunteţi vânat de Brigada cu destinaţie specială din Moldova.Aţi torturat câţiva poliţişti. Ei nu o să v-o ierte, iar dacă nimeriţi la ei, 152
  • 153. bănuiala va cădea pe FSB, ceea ce nu e de dorit deloc. Iar ce se vaîntâmpla cu dumneavoastră nu e greu de ghicit. – Am fost bătut rău. Cineva trebuie să răspundă pentru asta. – Dar cine va răspunde pentru sutele de oameni pe care i-aţitorturat? – Asta nu mă priveşte. Eu nu trebuie să dau socoteală nimănui.Eu reprezint aici marea Rusie! – Tu, secătură, faci de ruşine Rusia! – nu a răbdat generalul -dacă nu ar fi FSB-ul, ai întoarce foaia. Eşti liber. După ce Kostenko a fost scos din birou, generalul, care a văzutmulte în viaţa lui, nu s-a putut abţine. – Aveţi un serviciu de rahat, căpitane, dacă în el lucrează canaliidin astea. – Nu zic nu, dar nici paraşutiştii dumneavoastră nu-s mai buni.Aduceţi-vă aminte de Afganistan, de căpitanul Rasputin cu poreclaFiara, subordonatul dumneavoastră. Cum el personal şi cuparaşutiştii din compania sa tăiau sate întregi, fără a cruţa nici copii,nici femei, nici bătrâni. Şi erau mulţi din ăştia. – Da, îmi amintesc. – Aţi scris mai multe rapoarte, dar nu au fost luate nici un fel demăsuri împotriva lor. Dacă nu ar fi fost mutilat atunci, probabil, ar fifost aici, împreună cu Kostenko. Când a doua zi a sosit ştirea că a fost găsit UAZ-ul ars alcomandantului de batalion Kostenko, iar în el trupurile arse al luiKostenko şi şoferului său, Oleg nu s-a mirat. Însă a mers cu comisiade cercetare a asasinării „eroului” Transnistriei. El a ghicit deja ce s-a întâmplat. Însă voia să afle confirmarea. Când s-au apropiat de locul unde a ars UAZ-ul, presupunerilesale s-au adeverit. A fost o înscenare grosolană a morţi sale.Kostenko nici nu a încercat să ascundă acest lucru. Toate indiciilearătau că au ars alţi oameni. Probabil, cineva dintre cei pe careKostenko îi ţinea în prizonierat. El se mai ocupa şi cu aceea că răpeaoameni bogaţi şi cerea răscumpărare pentru victimă. Dacă nu se 153
  • 154. putea aduna răscumpărarea, întrucât sumele erau mari, el îi omora,iar rudelor victimei le trimitea urechile. Concluziile comisiei erau cele pe care doreau să le audăconducătorii Transnistriei şi FSB-ului. Iar comandantul de batalionKostenko se odihneşte undeva, cu un alt nume, la vilele KGB-ului şise pregăteşte pentru alte „isprăvi” în numele „marii” Rusii. * * * Nu se mai întreprindeau acţiuni de luptă susţinute. Doar uneorinoaptea cineva undeva, probabil beat, împuşca fără a cauza cuivadaune. Se duceau tratative de pace susţinute. Pe 7 iulie pe aeroportul militar din satul Limanskoe (Ucraina) aavut loc întâlnirea părţilor transnistreană şi moldovenească cumedierea Rusiei. Partea rusă era reprezentată de comandantul-şef atrupelor de uscat ale Rusiei, general-locotenent V.M. Semionov şi decomandantul Armatei a 14-a ruse generalul-maior Lebedi. Cătreorele 24 părţile au stabilit condiţiile armistiţiului temporar. Pe 9 iulie, la Helsinki, preşedinţii Rusiei, României şi Moldoveiau semnat acordul privind încetarea focului în Transnistria. Pentru asigurarea armistiţiului în oraşul Bender au fost createpatrule ruso-moldoveneşti. Era caraghios să-i priveşti dintr-o parte pe aceşti oameni careieri încă erau gata să-şi taie beregata unii altora, se uitau chiorâş uniila alţii, gata în orice moment să se năpustească unii asupra altora.Era deosebit de caraghios să-i priveşti când patrulele erau alcătuitedin luptători ai Brigăzii cu destinaţie specială şi cazaci. Cazacii se temeau de moarte de primii. La început din parteamoldovenilor în patrule mergeau doar luptătorii din Brigada cudestinaţie specială, ca luptătorii cei mai pregătiţi pentru oricesurpriză. Partea moldovenească nu avea încredere în ruşi, careîncălcau primii orice înţelegere. Cazacii făceau în fel şi chip ca săevite patrularea. 154
  • 155. Dumitru Gamurari, un luptător din Brigada cu destinaţiespecială cu umeri largi, aproape 1 m 90 cm înălţime, un fostplutonier al marinei militare din Marea Neagră a URSS, participantla războiul din Liban în componenţa flotei din Marea Neagră, închiar prima tură de patrulare i-a avut colegi pe patru cazaci. Şefulpatrulei era, după cum s-a prezentat acela, un locotenent-major alFSB-ului Rusiei, care a venit cu trei luni în urmă în componenţagrupei de 30 de ofiţeri ai FSB-ului din Leningrad. Dumitru şi locotenentul-major au găsit repede limbaj comun.Acesta din urmă visa să devină ofiţer de marină. Însă soarta a dispusaltfel. Locotenentul-major trăncănea mult. Se lăuda cum aceşti 30 deofiţeri s-au oferit să lupte voluntari în Transnistria, cum îi făceauprizonieri pe moldoveni şi cum îi împuşcau pe loc. Punându-i câtevaîntrebări ca să se lămurească, Dumitru a înţeles imediat că toateacestea erau nişte scorneli. Şi îl lăsa să se laude. În schimb, cei dinBrigada cu destinaţie specială scrâşneau din dinţi… Iată că şi Dima s-a plictisit de flecăreala locotenentului-major.L-a înşfăcat de guler. Luptătorii din Brigada cu destinaţie specială s-au încordat. Cazacii au mers mai departe, prefăcându-se că nu s-aîntâmplat nimic. – Ascultă, eroule. Dacă mai scoţi un cuvânt te dau cu capul depereţi, privirea fioroasă a lui Dumitru l-a speriat, ce fel de KGB-isteşti tu! – Păi, am spus ceva aiurea? a întrebat naiv locotenentul-major.Era clar că acest nerod nu a înţeles într-adevăr nimic. Însă a tăcutpentru o vreme. Peste câteva ore de patrulare, când se aflau în zona derăspundere a ruşilor, în acelaşi timp doi cazaci au fost ucişi delunetişti. Locotenentul-major a raportat şi ei au continuat săpatruleze. Se termina deja tura când în acelaşi mod au fost ucişiceilalţi cazaci. Nici locotenentul-major, nici Gamurari, nici luptătorii dintrupele speciale n-au fost atinşi. A doua, a treia, a patra zi s-aîntâmplat acelaşi lucru. 155
  • 156. A cincea zi locotenentul-major a avut un comportament cu totulciudat. S-a stabilit locul unde se odihneau, unde puteau să aţipeascăvreo 30 de minute. Locotenentul-major dormea întotdeaunabuştean. De data aceasta, nu apuca bine să închidă ochii că tresăreaşi se lipea strâns de Dumitru. În zona de răspundere a ruşilor numergea alături de soldaţii săi (cazacii au refuzat să patruleze), ci seascundea fie în spatele lui Dumitru, fie în spatele luptătorilor dinBrigada cu destinaţie specială. Doar în zona de răspundere amoldovenilor venea la locul său. Ziua însă a trecut fără accidente. – Ce se întâmplă? De ce te ascunzi de ai tăi? l-a întrebatDumitru. Faţa locotenentului-major a devenit albă ca varul… Deodată pe Dumitru l-a străluminat o bănuială teribilă. Însă nuputea să o dea în vileag. Ar fi fost un sacrilegiu. Tăcerea a durat mult. Apoi locotenentul-major a spus încet: – Din 30 de ofiţeri care au venit din Leningrad, în ultimele patruzile au fost ucişi de către lunetişti 25 de oameni. Am rămas doarcinci. Bănuiala teribilă a lui Dumitru s-a confirmat. Lunetiştii ruşi îilichidau pe ai lor… Până şi KGB-ul îi ucidea pe ai săi… A doua zi locotenentul-major a fost înlocuit cu un locotenent dinArmata a 14-a. „Colanţii negri” continuau să-i împuşte pe cazaci, pe ofiţerii ruşişi pe voluntarii-mercenari ruşi. Fiecare dintre ele ţinea evidenţacelor împuşcaţi, deoarece pentru depăşirea planului se cuvenea unpremiu destul de bun. Şi raitingul personal creştea… Pe 21 iulie, la Moscova preşedintele Moldovei Snegur şipreşedintele Transnistriei Smirnov, în prezenţa preşedintelui RusieiB. Elţîn, a fost semnat acordul privind aplanarea paşnică aconflictului transnistrean şi s-a luat hotărârea de a introduce forţelepacificatoare şi a separa armata moldovenească de Armata a 14-a şide cea a Transnistriei. Fie de teamă de Rusia, sau din alte considerente, sau poate înscopuri lucrative, conducerea Moldovei ceda poziţiile sale una după 156
  • 157. alta. Nu era război, dar nici pace garantată. Cauza: prezenţa înregiune a Armatei a 14-a ca o forţă de destabilitate. * * * Apărătorii Benderului au primit ordinul să părăsească oraşul.Nimeni nu a crezut şi au cerut ordinul în scris. A fost pus la curent şicomandantul trupelor speciale. Acela nu a crezut nici el şi a începutsă telefoneze conducerii sale. Totul s-a dovedit însă a fi adevărat.Când au aflat şi voluntarii, aceştia au prins a striga: „Jos Snegur!”!,„Jos trădătorii”, „Nu vom părăsi Benderul!”. Nu-şi credeauurechilor. Cum se putea întâmpla una ca asta? Deci toate sacrificiileau fost zădarnice? Ei nu s-au speriat de armata rusă înarmată până în dinţi, auintrat în luptă cu ea, iar aceşti şobolani din Chişinău s-au speriat deElţîn. Ticăloşii, trădătorii. Furia voluntarilor creştea cu fiecare oră,dar nimeni nu încerca să-i oprească. Pradă furiei aceasta era oputere straşnică. Abia după ce au plecat de pe poziţii luptătorii din trupele cudestinaţie specială şi brigada din Bălţi, voluntarii s-au potolit şi auplecat şi ei, blestemând prezidentul lor laş şi guvernul. Mulţi plângeau de ciudă, fără a-şi ascunde lacrimile. Eraulacrimi zgârcite de bărbat, lacrimi de neputinţă că rezultatulrăzboiului se decide nu pe câmpul de luptă, ci în birourilecinovnicilor. Maiorul Troenco, după ce a primit ordinul să părăsească oraşulBender, s-a aflat încă multă vreme pe poziţii. Le telefona şefilor, îiruga să nu cedeze. Totodată, ordinul primit prescria să iasă fără niciun fel de arme. Era o mare ruşine! Fără să piardă vreo luptă,trebuiau să iasă ca nişte învinşi… O parte a forţelor pacificatoare era alcătuită din bandiţii de ieri.Noaptea ucideau, jefuiau, iar ziua îşi puneau căştile FP. Controlautotul, întorceau până şi buzunarele pe dos. Luau tot ce găseau înbuzunare. 157
  • 158. Troenco şi-a îmbarcat poliţiştii şi tot armamentul în douăautobuze: LAZ şi PAZ, fără a lăsa ceva inamicului, a arborattricolorul pe autobuze şi a pornit spre punctul de control. Nu a ajunspână la el, a oprit autobuzele. – Băieţi, s-a adresat pentru prima oară astfel subordonaţilorsăi, înainte e punctul de control al FP, unde bandiţii de ieri îiscotocesc pe toţi. O să le permitem să ne scotocească? – Nu, comandante, toţi s-au ridicat ca la comandă, ordonă! Troenco şi-a privit cu mândrie subordonaţii. Poate că va trebuide răzbătut prin luptă. Vom trăi şi vom vedea. Vor ajunge vii cu toţiiacasă? Nimeni nu se gândea la asta. Onoarea era mai presus de orice! - Când se opresc autobuzele, grenadierii îşi aleg ţintele. Şoferiinu opresc motoarele. Ceilalţi trimit patronul în cameră. Curca şiGoncear cu mitralierele să fie pregătiţi să meargă cu mine în caz denevoie. Gata la luptă! Şoferul LAZ-ului care mergea înainte, în ciuda protestelor FP, astrăbătut întreg punctul de control, ajungând până aproape de ieşire.PAZ-ul nu rămânea în urmă. Admirabilă manevră! Un locotenent-colonel cu tresele Armatei ruse şi cască FP s-aapropiat de portiera deschisă a LAZ-ului, la a cărei intrare stăteamaiorul Troenco, ţinând pregătit vechiul său amic, automatulKalaşnikov, flancat de Curca şi Goncear cu mitralierele. – Toată lumea iese din autobuz şi se aliniază, a ordonat rusul cuun zâmbet obraznic, arogant. – Tu cine eşti? l-a întrebat zeflemitor Troenco ţintindu-l.Colonelul a observat gestul. – Locotenent-colonel FP Ermolenko, s-a prezentat el. Nici urmăde îngâmfare. – Şi ce vrei, locotenent-colonele? – Să iasă toţi şi să se alinieze. Îi vom controla pe toţi, vomverifica autobuzele şi vă lăsăm să plecaţi. – Locotenent-colonele, în autobuz sunt poliţişti, oamenii legii, şinimeni nu are dreptul să-i controleze. Dacă vrei să-i controlezi, intrăla ei. 158
  • 159. – Dar am ordin… – Locotenent-colonele, dacă acum nu ne laşi să trecem, vănimicim pe toţi. Şi ne întoarcem pe poziţii să luptăm înainte… Locotenent-colonelul a căzut pe gânduri. Apoi a spus: – Merg să raportez şefilor. Numele dumneavoastră? – Maiorul Troenco. Mă ştiu. Locotenent-colonelul a sunat undeva, cineva îl încredinţa deceva. Apoi s-a apropiat. – Puteţi pleca, şi a salutat milităreşte… Necaz şi mânie! Un necaz îngrozitor şi mânie pe cei care aupermis unor străini să-şi bată joc de ţară, de apărătorii ei,transformându-i pe învingători în învinşi… Multora le-au ţâşnitlacrimile… Lacrimi zgârcite de bărbaţi care pot să apară la bărbaţiadevăraţi o singură dată în viaţă… Şi doar în asemenea zile tragice pentru Patrie… Când a doua zi Plujnikov a venit la statul-major al Armatei, amai auzit o ştire – s-au răsculat cazacii, au părăsit tranşeele şi sepregătesc să se întoarcă înarmaţi pe Don. Îşi cereau banii pe care nui-au mai primit şi permisiunea de a se întoarce acasă. Situaţia s-acomplicat. Ar curge mult sânge dacă s-ar începe dezarmarea lor.Trupele speciale nu vor fi de nici un ajutor. Deci trebuie implicatăarmata. Va merge oare armata împotriva cazacilor? Întrebarearămâne deschisă. Au început tratativele. Au fost nevoiţi să plătească 10% dinsalariu. Au cerşit de la Rusia, care le-a dat. Însă cazacii nu voiau să sedespartă de arme până nu au primit confirmarea autorităţilorUcrainei că dacă vor intra pe pământul ucrainean înarmaţi, vor finimiciţi. Argumentul s-a dovedit puternic şi ei au predat armele.Acasă au revenit puţin peste o jumătate din cei plecaţi. Ceilalţi şi-au găsit mormântul pe pământul moldovenesc, mulţierau pur şi simplu aruncaţi în râul Nistru, care îi căra până la Marea 159
  • 160. Neagră… O parte au fost trimişi acasă congelaţi. Despre asta apovestit în filmul său renumitul ziarist leningrădean AlexandrNevzorov. Se vedeau nu mai puţin de 15 refrigeratoare. A arătat şi elce se află în ele. Toate refrigeratoarele erau ticsite cu trupurilecazacilor. Trupurile erau strivite ca să încapă mai multe. Unspectacol teribil! Acest film a fost demonstrat pe toate canalele Rusiei. Până cândcineva şi-a dat seama că adevărul lui Nevzorov nu coincide cureportajele despre cazacii-eroi, despre mercenarii-eroi ruşi. Şidezminţea minciuna, că moldovenii nu pot lupta, răspândită pe largde cineva în Rusia. Filmul a fost interzis… Ce s-a iscat apoi în regiunea Donului! Că din Transnistriasoseau TIR-uri ticsite cu trupurile cazacilor care au plecat înMoldova să jefuiască şi să ucidă locuitorii paşnici, în calitate demercenari, de aceasta au fost învinuiţi moldovenii care locuiau decând lumea pe pământul Donului, fiind ca şi toţi cazacii locuitoribăştinaşi ai acestui pământ, care au devenit cazaci de viţă veche şicare nu aveau nimic în comun cu moldovenii care locuiau înMoldova, în afară de naţionalitate. Ei şi copiii lor au început să fie persecutaţi. Erau concediaţi,scoşi din funcţie, erau batjocoriţi. Nimeni nu a dorit să ştie de ce au fost ucişi. Şi cine i-a ucis. Căciîn afară de moldoveni, care îşi apărau pământul natal, ei erau ucişide lunetiştii şi lunetistele ruşi, pentru a nu li se plăti sumele enormepe care le datora Rusia. Pe 5 august una din ultimele subunităţi ale moldovenilorpărăsea Benderul. Era grupul luptătorilor din Brigada de Poliţie cuDestinaţie Specială sub comanda unui sergent. Ocuparea poziţiilorpărăsite de grup a fost încredinţată unui colonel al Armatei a 14-acare încă în ajun lupta în tranşeele din faţă, iar acum făcea parte dinforţele pacificatoare. A venit însoţit de un grup de soldaţi dinunităţile cu destinaţie specială ale Armatei a 14-a, purta cizme şiuniforme noi. Colonelul i-a aliniat pe ai săi. Sergentul, pe ai săi. 160
  • 161. – Hai, sergentule, scoate tot efectivul. Arată tancurile, artileria,MTLB. – Asta-i tot ce avem-şi sergentul a arătat în spatele său. Acoloera un TAB ciuruit de o mitralieră de calibru mare şi MTLB cu oinstalaţie antiaeriană – iar tot personalul e în faţa dumneavoastră. – Asta-i tot? colonelul a început să meargă nervos încolo şiîncoace în faţa frontului. Şi-a scos chipiul şi l-a trântit cu răutate depământ – dacă ştiam, vă ciopârţeam – s-a aşezat pe o bucată de blocsmuls de o explozie din clădire. Sergentul s-a apropiat de el. – Norocul tău, colonele, că nu ştiai. Acum aici ar fi comandataltcineva, iar pe tine de mult te-ar fi mâncat viermii, sergentul l-alovit atât de tare pe colonel pe umăr încât acesta s-a făcut mic – văd,colonele, că nu ai înţeles, că în faţă ta sunt cei din Brigada cudestinaţie specială care îşi apără pământul de ocupanţi! Pe 6 august cu tricolorul pe TAB şi MTLB, înarmaţi, ultimiiapărători ai Benderului părăseau oraşul. Era grupul din Brigada dePoliţie cu Destinaţie Specială sub comanda locotenentului MihailPopa. Conducerea politică şi militară laşă a Moldovei a cedatstrăinilor o treime din ţară. Războiul s-a terminat. Rusia, fără să fie rugată de cineva, şi-aasumat rolul de pacificator. Adică, lupul s-a angajat să păzească oile.Preşedintele Rusiei Boris Elţin şi anturajul său, momental au uitat căîn timpul puciului Igor Smirnov era un adept înflăcărat al GKCP-eului, şi era gata să-l nimicească pe Elţin şi pe anturajul său. Pentruaceasta a trimis un detaşament înarmat contra lui Elţin. Însă contra unui duşman comun, contra unui duşman „foarteputernic”, contra micuţei Moldova, ei şi-au unit forţele. Şi pânăastăzi socot că au biruit... Pe partea stângă a drumului ce duce din Chişinău spre Bubueci,a fost construită o tabără de tineret (pionieri), care apoi a fost 161
  • 162. transmisă mult pătimitului batalion „Tiras-Tughina”, format deNicolai Chirtoacă, fost maior al KGB-ului sovietic (acum politolog!),numit de Mircea Druc şeful Departamentului militar. Însă acest batalion, care trebuia să fie prima unitate a ArmateiNaţionale, s-a destrămat, căci a fost complectat de adunătură, nuprimeau cu lunile leafa, nu erau dotaţi cu echipament şi armament.Şeful Departamentului militar a distrus acest batalion. În vara anului 1991 această tabără a fost transmisă batalionuluinr. 1 al MAI, pentru antrenamente şi instruire. Comandantulbatalionului locotenent-colonelul Gamurar a restabilit ordinea, areparat clădirile, gardul. După război Gamurar a dus încolo şi a depozitat tot armamentulacaparat de la inamic, armamentul greu, muniţia, care au fostdepozitate în două clădiri mai mari. S-a adresat de mai multe ori la ministerul apărării naţionale, laMAI, cu rugămintea de a elibera depozitele. Însă nu primi nici unrăspuns. Depozitele arau păzite de un post de gardă, format din luptătoriicare după război se cazase în clădirile taberei. Mulţi trăiau în tabărăcu familiile, lipsiţi de altfel de locuinţe. La ora 00.00, pe data de 13 martie 1993, postul de la depozite afost primit de doi luptători, care fusese angajaţi în Brigadă dupărăzboi. Unul dintre ei era sergentul Iurie Babei. Aproape de ora 2.00a fost atacat de un grup de infractori, care au deschis focul asuprasantinelei. Babei a deschis foc de răspuns. Însă infractorii erau în numărmare. Iurie, grav rănit, continua să apere depozitul. În ajutor sosi adoua santinelă. Infractorii s-au retras. Dimineaţa au găsit la loculunde se găseau infractorii o băltoacă de sânge, şi urme de sânge ceduceau în pădurea din preajmă. Iurie Babei a murit ca erou, nu s-a retras, nu s-a ascuns, aprimit lupta… şi a biruit! Depozitele au rămas ne jefuite. Este greu deînchipuit ce era să se întâmple, dacă o parte din armament nimereaîn mâinile bandiţilor, câte vieţi omeneşti au fost salvate de acesttânăr, care n-a încălcat jurământul, care şi-a făcut datoria până lacapăt… 162
  • 163. Bandiţii nici până astăzi n-au fost depistaţi… Cine erau ei? Generalul Gamurar a bătut multe praguri la diferite instanţii, caaceastă tabără să fie transmisă luptătorilor Brigăzii ca fond locativ.Însă mulţi din luptători nu voiau să treacă cu traiul încolo. Acumregretă… Data de 13 este o dată neagră pentru Brigadă… Luptătorii din trupele seciale care aveau nevoie de reabilitare, răniţii, au fost trimişi la tratament în România şi în pansionateie din Moldova. Însă pentru ceilalţi, războiul nu s-a terminat. Ei continuau lupta cu criminalii. Încetu cu încetu s-a trecut la viaţa paşnică. Oamenii iar au început să meargă în Turcia, Bulgaria, România. Şi iar au început să-i jefuiască pe traseu. Cât nu se stăruia poliţia criminală, însă nu putea neutraliza aceste bande de tâlhari. Atunci MAI a ordonat implicarea în această problemă strigentă BPDS. Însă nici ei nu aveau succes. Când ei organizau ambuscade, nu se îmtâmpla nimic. Numai primeau ordin să înceteze operaţia care tot timpul eşua, bandiţii începeau jaful. Luptătorii începeau să se priceapă că cineva îi trădează. Cineva de sus, la care ajungea informaţia. Transmiteau la minister date puţin incorecte. Şi în a doua noapte, pe la ora 2 dimineaţa, autobusul-capcană, în care se aflau luptătorii, s-a oprit în faţa unei bârne care îngrădea traseul Chişinău-Leuşeni. Posibilitatea de a trece pe alături era exclusă. Acest fapt şi a atras atenţia. Un copac nu putea cădea dea curmezişul traseului atât de bine plasat. Atât cât trebuie! Comandantul grupului a ordonat atenţie maximă şi a trimis trei luptători în civil să scoată copacul de pe traseu. 163
  • 164. Numai s-au apropiat de copac, căci au fost atacaţi de cincipersoane. Numai atacanţii au fost puşi la pământ, căci din pădures-a deschis focul asupra luptătorilor. Doi din luptătorii maiexperimentaţi, au sărit în cuvetă. Unul dintre ei arămas...,ne ştiind ce să facă, din loc a sărit în sus, făcândun salto-mortale. Asta şi i-a salvat viaţa. Rafala din puşcaautomat a trecut pe sub el. Din autobus au deschis focul asupra bandiţilor ascunşiîn pădure. Doi dintre cei, ce stau la pământ, au încercat săfugă. Însă n-au putut. În ambuscadă au găsit trupurile a trei bandiţi ucişi,sânge. Bandiţii au luat răniţii cu ei. De urmărit bandiţiinoaptea, era imposibil. Peste câteva zile au fost prinşi şi ceilalţi bandiţi.Conducea cu banda feciorul comisarului militar din Ungheni,nişte rămăşiţe de militari sovietici. Comandantul batalionului găgăuz, care lupta de parteaseparatiştilor ruşi contra moldovenilor, maiorul trupelor cudestinaţie specială din trupele aeropurtate a USSR, iar apoia Rusiei, Terzi, a absolvit şcoala militară superioară dinReazani, care pregătea cadre pentru trupele aeropurtateîmpreună cu Alexandr Lebedi. Era eminent în toate probele.Apoi a luptat în Afganistan. Era un profesionist de temut, unas în profesie. Stimat de cei cel cunoşteau, de cei ce aveaude aface cu el. Se socotea un ofiţer cinstit şi de treabă. Că el a trecut de partea separatiştilor, în primul rândsunt vinovaţi conducerea de atunci a Moldovei, care n-afost în stare operativ să cheme la serviciu pe cei mai bunireprezentanţi a Moldovei, care-şi făceau serviciu în Armatasovietică iar apoi rusă. Destrămarea Armatei sovietice iar apoi a cea rusă,corupţia şi hoţia la toate nivelurile în armată, nu promitea 164
  • 165. nimic bun în viitor. Aceşti factor au impus mulţi militari de elită să părăsească armata, să se angajeze ca mercenari în conflictele militare... Această soartă nu l-a ocolit nici pe maiorul Terzi. Văzând că nu trebuie nimănui, a încercat o soluţie de a rezolva problema, în care a nimerit. Să se anga jeze mercenar să lupte pentru interesele cuiva, nu voia. În acest timp pe teritoriul patriei sale, în Moldova, au fostformate două republici: Găgăuzia şi Transnistria. A încercat să-şicaute locul în conducerea Găgăuziei, dar acolo domneau deja alteclanuri. Nu s-a găsit pentru el un loc binemeritat. Sub influenţapropagandiştilor ruşi care au venit în număr mare în Găgăuzia,instigându-i pe găgăuzi să meargă împotriva moldovenilor şi subinfluenţa naţionaliştilor locali, a început să se mândrească cu faptulcă poporul său îşi va dobândi în curând statalitatea. Când conducerea Găgăuziei i-a propus să creeze un batalion şisă meargă să-i ajute pe separatiştii transnistreni, nu a stat pegânduri, ci a început să creeze energic batalionul. Pentru început aadunat vreo două sute de persoane. Apoi au mai venit în jur de osută. Batalionul făcea parte din rezerva generalului Chiţac, carecomanda formaţiunile militare transnistrene. Oricât de mult invoca propaganda rusă egalitatea în drepturi atuturor popoarelor respectul faţă de popoarele mici, el observa cucât dispreţ se strâmbau ruşii când venea vorba despre găgăuzi,moldoveni, ucraineni şi alte popoare. Cei mai inteligenţi, cei maicărturari, cei mai, cei mai erau doar ruşii. S-a convins de acest adevăr în august 1992, când s-a terminatrăzboiul şi nu mai era nevoie de carne de tun. Au fost rugaţi, politicossă părăsească Transnistria. S-a întors în Găgăuzia pe căi ocolite prin Ucraina, cu batalionulmult împuţinat. Potrivit înţelegerii dintre Moldova, pe de o parte şi Rusia şiTransnistria, pe de altă parte, se interzicea urmărirea criminalilor derăzboi. Terzi a fost lăsat în pace şi el s-a instalat în oraşul natalVulcăneşti. Câtă vreme a luptat în Transnistria i se plătea un salariu. Dupăce au plecat acasă, nu li s-a mai plătit nimic. Însă trebuia să trăiască! 165
  • 166. Profesionalismul său nu trebuia nimănui. Găgăuzia nu aveaarmată. Altceva nu putea face. O parte din batalionul său era alcătuitdin locuitori a Vulcăneştilor. Şi a hotărât să creeze un detaşamentpentru a soluţiona problemele financiare. În timpul luptelor din Transnistria a plecat la Bolgrad cuordinul generalului Lebedi la comandantul diviziei ca să iaarmament şi muniţii pentru batalionul găgăuzilor conform listeialcătuite de maiorul Terzi. Trei KAMAZ-uri militare încărcate cu pistoale-mitralieră,aruncătoare de grenade portative, grenade de toate tipurile,aruncătoare de grenade cu reacţie „Muha”, mitraliere şi cartuşe aufost duse de Terzi nu în Transnistria, ci la Vulcăneşti. A descărcattotul la depozit, apoi nopţile, împreună cu fratele, a dus armamentulîn altă parte. Împreună cu armele primite de la Armata a 14-a,arsenalul era substanţial. Aproape toţi combatanţii săi, circa 60 de persoane, locuiau peaceiaşi stradă cu el sau pe cele vecine, lucru important pentrucomunicare. I-a înarmat până în dinţi. A început să practice racketul.Cei care refuzau să plătească erau fie speriaţi de moarte, fie ucişi. Asta i s-a părut puţin. După cum se spune, pofta vine mâncând.A început să caute persoane care doreau să cumpere arme.Transnistrenii şi ruşii, după ce au obţinut tot ce au dorit, au uitat deautonomia găgăuzilor. Şi în general de găgăuzi. Aşa se face că nu maiera nevoie de arme. Au găsit persoane interesate în Odesa. Însă nu odesiţi, ci ceceni,care au cumpărat tot ce le-a propus, lăsând pentru el o cantitate micăde armament de toate tipurile. Au primit pentru armament o sumăenormă de dolari. O zi întreagă i-a numărat cu fratele. I-a împărţit tuturor combatanţilor după merite şi i-a trimis pe lacasele lor, preîntâmpinându-i să fie gata în orice moment pentruconcentrare. A trăit cu banii aceea ca în sânul lui Arvam în 1992, 1993. Laînceputul lui 1994 banii s-au terminat. A sunat adunarea. S-auprezentat cu toţii. S-au bucurat cu toţii de banii nemunciţi, cu atâtmai mult cu cât credeau orbeşte în capacităţile comandantului lor. Au fost discutate multe variante de a face rost de bani. Racketulnu putea fi practicat, deoarece întreprinderile cât de cât rentabileerau controlate de ei. Cineva a propus să meargă la Comrat, undeerau mulţi comercianţi. Ideea a plăcut tuturor. Au hotărât să-l atace pe cel mai bogat. Însă îi aştepta o capcană.Pierzând vreo zece oameni, luându-i pe cei răniţi, s-au întors la 166
  • 167. Vulcăneşti. Însă nu a luat în considerare faptul că aproape toţipoliţiştii din oraşul Comrat au fost înlocuiţi. Au venit oameni noi,care au început să lucreze activ cu populaţia. Când Terzi a plecat din Vulcăneşti cu detaşamentul său poliţiaera la curent. A fost uşor să fie urmăriţi, căci nu s-au asigurat, fiindîncrezuţi în puterile lor. Încrederea în sine i-a pedepsit. A trecut o zi, o săptămână şi nimeni din organele de ocrotire aordinii de drept nu a venit după ei. Terzi avea omul său în poliţialocală. Însă acesta tăcea, nu suna alarma. A sunat iarăşi adunarea. Au fost multe propuneri, dar, învăţaţide amara experienţă din trecut, a ales cea mai nepericuloasă şi destulde profitabilă afacere. Au hotărât să fure vaci, oi, cai din colhozuri şisovhozuri care au mai rămas şi să le vândă în Ucraina. Au început bine. Veneau noaptea, legau paznicii şi încărcauvitele în tiruri şi plecau în Ucraina. Frontiera dintre Moldova şiUcraina era pe atunci convenţională. Poliţia locală ştia cine erau autorii, dar tăcea prefăcându-se că îicaută pe criminali. Centrul nu intervenea. Găgăuzii aveau ceea cedoreau. Haos! Totul era bine, până când cineva nu a ucis un paznic care s-adezlegat şi a vrut să fugă. Terzi turba de mânie. Era cât pe ce să-lîmpuşte pe cel care a tras în paznic. – Păi, nu vă daţi seama? Acum de noi se va ocupa Chişinăul. O s-o ducem greu. Într-adevăr, acest omor a îndreptat atenţia Chişinăului asupraregiunii găgăuze. Acolo a fost trimis un grup condus de adjunctulşefului direcţiei poliţiei judiciare din Moldova Igor Nicolaev. Aceştiaau început să-l caute pe Terzi şi pe banda sa. Însă cineva din poliţiştiide la Vulcăneşti îl avertiza. Grupul nu a reuşit să facă nimic, nu a progresat în realizareamisiunii. Fără a cunoaşte limba, nu a putut aduna informaţii, cu atâtmai mult cu cât s-au deconspirat. Oriunde plecau erau însoţiţiîntotdeauna de o coadă. Atunci centrul a trimis o grupă cu destinaţie specială în fruntecu căpitanul Alexandru Preguza, care aveau misiunea să-i lichidezepe criminali. Grupa a fost instruită personal de adjunctul ministruluiMAI Mihail Gorincioi. MAI nu avea nicio fotografie a maioruluiTerzi. Au promis să trimită una peste câteva zile. Sosind la faţa locului, căpitanul Preguza i-a ascultat atent pe toţimembrii grupei lui Nicolaev. Deşi formal operaţia era condusă de 167
  • 168. Nicolaev, toţi îndeplineau indicaţiile căpitanului Preguza, care aînţeles că cineva îi trădează. A doua zi unul din poliţiştii secţiei a spus că un informator atransmis că Terzi e într-un autoturism negru VAZ-2108 fără bara deprotecţie din faţă. Poate fi întâlnit în centru, unde sunt magazinele.Atunci Preguza a înţeles cine e trădătorul. Dar de ce a făcut asta? Şi-aîmpărtăşit tuturor gândurile. – Poate că nu el e trădătorul, s-a îndoit Nicolaev, era mereu cunoi, nici nu mergea acasă, dormea cu noi la comisariat. – Asta mă face încă o dată să cred că am dreptate. El a primitordin de la Terzi să urmărească orice pas al dumneavoastră. Dar dece l-a trădat pe Terzi. Întrebare fără răspuns. Într-o maşină se aflau ofiţeri din secţia operaţii în cealaltă ceidin trupele cu destinaţie specială. Aşteptau. La prânz s-a apropiatVAZ-2108 fără bara de protecţie. A făcut un cerc în faţa grupei şi aînceput să se îndepărteze încet. Ambele maşini au demarat întrombă. Autoturismul a circulat o vreme prin oraş, apoi a virat pe oulicioară. Nicolaev a dat să o urmărească, dar Preguza a ordonat prinraţie să stea pe loc, căci îi aştepta o ambuscadă. Iată de ce poliţistulle-a spus despre maşină. Era o nadă! În ulicioara îngustă nu te puteai întoarce. Şi nici ascunde. Ar fifost ucişi ca nişte ţânci. S-au ascuns în apropierea ulicioarei. Li s-a părut că s-au ascuns.Erau urmăriţi de zeci de ochii. Peste o jumătate de oră din ulicioară a ieşit un UAZ militar.Terzi şedea pe bancheta din faţă. Trecând pe lângă ambuscadă, s-aîntors spre ei şi a râs. După el a pornit maşina lui Nicolaev, Preguzadupă el. UAZ-ul a ieşit pe şoseaua Vulcăneşti-Reni şi s-a îndreptat spreReni. Poliţiştii îl urmăreau. Cu vreun kilometru înainte Preguza aobservat că din ambele părţi ale drumului se înalţă două dealuridestul de înalte. Şi brusc şi-a dat seama: acolo era o ambuscadă. I-a transmis prin radio lui Nicolaev ca să depăşească UAZ-ul şisă-i taie calea. Însă acesta se codea mult. Ambuscada se afla deja lavreo două sute de metri când a barat calea UAZ-ului. Preguza cu o puşcă-mitralieră de calibrul 5.45 s-a apropiat demaşina lui Terzi şi s-a oprit în faţa maşinei. – Mâinile sus! a ordonat el - ieşiţi câte unul. Nu a observat, şinici nu putea observa, că Terzi avea pe genunchi şi el un pistol-mitralieră de acelaşi calibru îndreptat spre capotă. 168
  • 169. Terzi a apăsat pe trăgaci. Şoferul a pornit maşina. Preguza asimţit doar căldură în picior şi, căzând, a apăsat şi el pe trăgaci. DinUAZ au început să tragă şi alţi bandiţi. Preguza încerca să tragă doarîn Terzi, dar maşina s-a urnit din loc şi gloanţele au nimerit şi înbanditul din spate. Când totul s-a terminat, Terzi era mort. Unsprezece gloanţe aunimerit în el. Ceilalţi doi erau grav răniţi. Au vrut să-i lase în maşină,dar procurorul raionului a spus că nu e omeneşte şi i-a trimis laspital. Acest tânăr, care nu a mirosit praful de puşcă, a fost apoirăsplătit pentru omenia sa. După ce s-au întremat, au venit cupistoalele-mitralieră în biroul său şi l-au pus să le lingă cizmele… Pe căpitanul Preguza l-a salvat cuţitul de campanie cu furculiţăşi lingură care era în buzunar. Glonţul cu centrul de greutatedeplasat a nimerit în cuţit, l-a îndoit şi, pierzând excentricitatea, aajuns la picior mai sus de genunchi deja ca un glonţ obişnuit…Altminteri ar fi fost găsit în altă parte… Glonţul se află până acum în piciorul colonelului Preguza. * * * În martie, 1995 în Moldova a sosit o delegaţie MAI al Israeluluicondusă de ministrul MAI, un general destul de tânăr. Traducătorulsău era un alt general, ambasadorul Israelului la Kiev, „curatorul”firmelor israeliene care activau pe teritoriul fostei URSS. GeneralulKaplan a luptat încă în primul război arabo-israelian din 1947,împreună cu Ben Gurion. Fost originar din URSS. Ministrul MAI al Moldovei Antoci îl însoţea pretutindeni peministrul israelian, care umbla repede, ca un adevărat sportiv.Antoci nu reuşea, lăsând totul pe seama lui Gamurar, care, alături dealţi funcţionari sus-puşi de la minister, îl însoţeau pe Antoci. Ministrul MAI al Israelului a dorit să vadă la treabă Brigada dePoliţie cu Destinaţie Specială despre care i-au vorbit agenţii versaţi ai„Massad”-ului. Ei lăudau foarte mult pregătirea formidabilă apersonalului acestei subunităţi de elită, din această ţară mică,neştiută aproape de nimeni. Molojion, ministru adjunct al MAI al Moldovei, evreu şi el,încerca să atragă asupra sa atenţia oaspetelui izraelian. Însă acestadin urmă se adresa doar lui Gamurar, înţelegând imediat care eravaloarea lui Antoci şi Molojion. Gamurar a hotărât să demonstreze interacţiunea Brigăzii deaviaţie mixte cu Brigada sa. Potrivit dispoziţiei preşedintelui Snegur, 169
  • 170. subunitatea de elicoptere a Brigăzii mixte interacţiona cu Brigada luiGamurar. Se antrenau împreună pentru debarcarea trupeloraeropurtate. Ministrului israelian i-a plăcut foarte mult interacţiunea precisăa aviaţiei cu subunitatea de trupe speciale. Era plăcut să vezi cum ceidin Brigada cu Destinaţie Specială desantau din mers, sărind de la oînălţime destul de mare. Nimeni nu a fost traumat, lucru care seîntâmplă deseori în timpul debarcărilor. Chiar şi în subunităţilespeciale pregătite minunat profesional din SUA, Anglia, Israel seînregistrează întotdeauna traume. Demonstrarea tehnicii de luptă folosită de trupele speciale i-adeprimat pe israelieni. – În timpul războiului cu ruşii aveaţi aceeaşi tehnică? a întrebatministrul israelian. – Mult mai proastă! – Da. O experienţă foarte interesantă. Vă invit să vizitaţi pestevreo două luni Israelul. Luaţi câţiva ostaşi cu voi. Avem şi noi cearăta. În locul lui Gamurar a răspuns Antoci. – Venim neapărat. Israelianul l-a privit ciudat pe Antoci, dar nu a spus nimic. – Comandante - s-a adresat ministrul Israelului lui Gamurar,orice tehnică, orice dispozitiv pentru noi nu e o noutate. O să vedeţi,le avem pe toate astea, totodată totul e de prima calitate. Dar voiaveţi ceea ce nu avem noi: luptători pregătiţi minunat, băieţi de aur.Cu luptători din ăştia poţi răsturna munţi. Păziţi-i! În luna mai a aceluiaşi an, după cum a promis ministrulizraelian al MAI, MAI al Moldovei a primit invitaţia de a vizitaIsraelul. Delegaţia din cinci persoane era gata. Antoci şi Molojion şi-au inclus în listă prietenii. Când ministrul israelian a văzut lista, aspus: – Dacă nu va fi Gamurar, nici nu aveţi ce face aici. Nu ştie nimeni cine a fost radiat de pe listă, însă Gamurar a fostinclus în delegaţie. Cinci zile s-a căţărat împreună cu Gamurar pemameloane. Antoci şi Molojion au renunţat şi stăteau la hotel. Muzeul tancurilor se afla între Tel Aviv şi Ierusalim. Aici erauîntr-adevăr tancuri din toate timpurile şi de toate modificaţiile. – La muzeu lipseşte un singur tanc, „Tigrul” german. Nu-l potgăsi nicăieri. Mă puteţi ajuta? 170
  • 171. – Poate că da. Am văzut în Belarus două tancuri germane„Tigru” împotmolite în mlaştină. O să vorbesc cu ei. Cred că nu o sărefuze. Au privit acţiunile trupelor speciale israeliene. Nu l-auimpresionat. În muzeul armamentului de infanterie a fost lăsat să treacă doarGamurar, deoarece obiectivul era secret. Acolo a văzut cea mai nouăpuşcă cu lunetă de calibrul 14,5 mm, precum şi o puşcă cu lunetă cuaparat de ochire electronic, de calibrul 12.7, care străpungeablindatele. Când şi-au luat rămas bun, ministrul MAI al Israelului a intratîn camera lui Gamurar şi i-a dat un disc de computer. – Aici o să vezi cum acţionează cu adevărat trupele specialeisraeliene. Ceea ce v-am arătat, ai văzut şi singur, e ceva demântuială. Să vezi numai tu. În 2005 generalul Gamurari călătorea cu maxi-taxiul. La o staţieîn microbuz a intrat un bărbat cu o figură atletică. Preocupat degândurile sale, generalul nu l-a privit cu atenţie. Deodată, a auzit: – Să trăiţi, domnule general! în faţa lui stătea bărbatul ce urcaseadineauri. L-a privit mai atent… şi l-a recunoscut. S-a ridicat, l-acuprins pe fostul său luptător. – De unde vii, Gheorghe? Nu te-am văzut de mult, nu am auzitnimic despre tine. – Domnule general, hai să ieşim şi vă povestesc totul. Au intrat într-un bar. Gheorghe a comandat o sticlă de coniac şiceva mâncare. – Trăieşti pe picior larg, nu se reţinu Gamurar. – Am un salariu bun! – Cine ţi-l dă? Poate spui un cuvânt şi pentru mine. – Cu toată plăcerea. Dar sunt un om mic. Trebuie să vă adresaţivechiului dumneavoastră prieten. – Cui? – Fostului ministru al Israelului. – Ce are a face el în chestiunea asta? – Îmi fac serviciul în trupele speciale israeliene. – N-am înţeles. – Acum nu sunt Gheorghe, ci… şi a rostit un prenume şi unnume evreiesc. – Atunci spune mai amănunţit. 171
  • 172. – Vă aduceţi aminte, în 1995 la noi a venit ministrul MAI alIsraelului. I-a plăcut foarte mult cum eram pregătiţi. Şi atunci el, noiam crezut că glumeşte, ne-a invitat să ne facem serviciul în trupelespeciale israeliene. Atunci am râs cu toţii. Dar el probabil bănuia ceva fi cu noi, ştiind prea bine că Petru Chirilovici Lucinschi are unsuflet laş şi ticălos. – Da, se temea foarte mult de Brigadă. – Aţi fost propus parcă pentru o funcţie mai înaltă, iar ceea ce s-a întâmplat apoi… Am aflat despre asta acolo, în Israel. – Povesteşte mai departe. – După ce Lucinschi i-a alungat din Brigadă mai mult dejumătate din cei care au apărat într-adevăr Patria, nu în vorbe, nuştiam unde să mergem. Toţi avem familie, copii care cereau demâncare. Şi atunci mi-am adus aminte de ministrul MAI alIsraelului. Băieţii au râs, eu eram supărat un pic pe ei. Dar amperseverat. – Bravo. Ai fost întotdeauna încăpăţânat şi ai ştiut ce vrei. – I-am convins. Altă ieşire nu era. Ne-am adunat 12 persoane.Am pus mână de la mână pentru biletele dus-întors. În afară de mineca iniţiator, au fost trimişi încă două persoane. – Îi cunosc? – Nu cred. Nu s-au acoperit de glorie în Brigadă. Dar nu bemnimic, domnule general, a evitat Gheorghe răspunsul. Gamurar a înţeles şi în continuare, în timpul discuţiei lor, nu aîntrebat despre nici un nume de familie. Am aterizat la Tel-Aviv. La controlul de frontieră am fostîntrebaţi, în ruseşte, unde şi la cine mergem. Am spus totul cinstit.La început nu ne-au crezut. Apoi au dat un telefon. – Cine întreabă de mine? De la cine vin aceşti oameni? Ne-am pierdut cu firea… Ministrul aştepta la telefon. Şi aici amtrântit o prostie. – Suntem din partea generalului Gamurar, comandantultrupelor speciale moldoveneşti. – Lăsaţi-i să treacă şi hrăniţi-i. Trimit imediat o maşină. Am fost hrăniţi ca nişte oaspeţi de onoare, ne-au adus la MAI. Şidrept la ministru. L-am cunoscut imediat. Ne-a strâns tuturor mâna. Ne-a poftit să luăm loc. – Cum aţi ajuns? Ce face domnul general…, am uitat cum îlcheamă. – Anton Sevastianovici, au răspuns ei în cor. A mai pus câteva întrebări formale. Apoi a întrebat brusc: 172
  • 173. – De ce aţi venit? – Am fost destituiţi din Brigadă. – De ce? – Reducere de carde. În afară de lupta împotriva criminalităţiinu ştim să facem nimic. Familiile noastre trăiesc în mizerie. Vrem săne angajăm aici la muncă. Aţi spus atunci că putem să ne adresămdumneavoastră în orice moment şi că o să ne luaţi. Au tăcut. Ministrul umbla dintr-un colţ în altul al biroului.Tăcea. A trecut destul de mult timp până a vorbit. – Câţi sunteţi? – 12 persoane. – Iată condiţiile noastre: veniţi aici cu familiile. Toţi îşi schimbănumele şi prenumele în evreieşti. La fel şi membrii familiei. Văobligaţi să vă faceţi serviciul până la sfârşit, adică până la pensie.Dacă cineva nu este mulţumit, nu există pentru el cale de întoarcere.Vă daţi seama… Prin urmare, gândiţi-vă bine. Plecaţi acasă, sfătuiţi-vă cu prietenii, cu familiile. – Nu putem pleca? – De ce? – Nu mai avem bani pentru întors – am minţit noi - am adunattot ce aveau 12 persoane. – Cum vin ceilalţi? – Am contat pe un avans… – Sunteţi curajoşi. Îmi plăceţi. Şi eu sunt aşa! A telefonat cuiva. Peste câteva minute a intrat un bătrânel şi i-arugat pe ruseşte să-l urmeze. Au depus cerere de angajare la serviciu, au completat o mulţimede blanchete. Apoi au primit avansul şi o subvenţie de o singură datăpentru ceilalţi membri ai familiei. – Ce faceţi acolo? – Am fost numit comandant de companie din care fac parte înafară de noi 12 persoane, încă vreo 50 de colonişti din diferite ţări.Ocrotim liniştea şi ordinea într-un orăşel la frontiera cu Siria. – Păi acolo trag mereu focuri de armă? – Fleacuri! Priviţi mai puţin ştirile de la televizor. Am organizato pază competentă, i-am învăţat pe ceilalţi. Cel mai important lucru ecă facem totul ca să trăim în pace cu arabii. Deocamdată, reuşim. Gamurari s-a despărţit de ostaşul său. Era bucuros că băieţii săis-au angajat bine, că duc o viaţă normală. Amarul din suflet rămânetotuşi. De ce cei mai buni ostaşi ai ţării servesc un alt stat? De ceautorităţile i-au respins, de ce nu mai au nevoie de ei? 173
  • 174. E un stat bolnav. Categoric. * * * În lupta împotriva separatiştilor de toate soiurile în războiulruso-moldav din 1991-1992, dând exemple de bărbăţie şi spirit desacrificiu, au murit eroic combatanţii Brigăzii de Poliţie cuDestinaţie Specială: Sergentul Ion Panţa, originar din Ciocâlteni, Orhei. Sergentul Valentin Mereniuc, Bilicenii Vechi, Sângerei. Sergentul Ghenadie Iablocikin, Chişinău. Sergentul Mihail Arnăut, Cărpineni, Hânceşti. Sergentul Gheorghe Caşu, Chişinău. Plutonierul Valentin Slobozenco, Micăuţi, Străşeni. Locotenentul-major Iurie Bodiu, Coşcodeni, Sângerei. Locotenentul-major Nicolae Ţurcanu, Moleşti, Ialoveni. Plutonierul Valeriu Corduneanu, Chiţcani, Teleneşti. Plutonierul Andrei Izbaş, Dancu, Hânceşti. Sergentul Valeriu Dumbravă, Cioreşti, Nisporeni. Sergentul Cezar Roman, Ciocâlteni, Orhei. Plutonierul Gheorghe Coţuc, Ciuciulenii Vechi, Râşcani. Plutonierul Ion Fulga, Hânceşti. Sergentul Alexandru Ticot, Pârliţa, Ungheni. Sergentul Serghei Culaţchi, Chişinău. Sergentul Eugen Nacu, Drăgăneşti, Sângerei. Plutonierul Sergiu Fodor, Cărpineni, Hânceşti. Sergentul Nicolae Vrabie, Crinăuţi, Ocniţa. Caporalul Ion Ungureanu, Ungheni. Sergentul Vladimir Reuţchi, Cucoara, Cahul. Sergentul Gheorghe Buzu, Lohăneşti, Criuleni. Caporalul Igor Ciorba, Chişinău. Plutonierul Igor Carp, Malovata Veche, Dubăsari. Sergentul Vitalie Rău, Sângerei. Sergentul-major Iurie Leon, Căciulia, Cantemir. Sergentul Ştefan Godeac, Talmaz, Ştefan Vodă. Caporalul Robertino Codiţă, Zăicani, Râşcani. Plutonierul Sergiu Andreev, Cioara, Hânceşti. Ion Lisnic, Răspopeni, Şoldăneşti. 174
  • 175. CONCLUZIE Despre războiul pentru apărarea Patriei al poporuluimoldovenesc împotriva ocupanţilor ruşi din 1992 s-a adunat unnumăr enorm de materiale. Circa 20% au fost folosite în aceastăcarte. Celelalte îşi aşteaptă rândul. Începând cu 1996, când preşedinte al Moldovei a devenit fostulprim-secretar al CC al partidului comunist al Moldovei PetruLucinschi, pe furiş, sub pretextul plauzibil, adevăraţii eroi airăzboiului au fost scoşi din funcţiile ocupate. Comuniştii care auvenit la putere după Lucinschi i-au continuat campania murdară dediscreditare a celor care au mers să-şi apere, din îndemnul inimii,pământul lor. Poliţiştii şi militarii tineri şi plini de putere, după ce au fostscoşi din post, nu au primit o altă numire promisă. Au rămas pedinafară, siliţi să trăiască cu modesta lor pensie. Comuniştii în fruntecu Vladimir Voronin au făcut întotdeauna totul ca poporul să-i uiteîncet-încet pe cei care şi-au dat viaţa pentru apărarea Patriei.Familiile lor o duc greu, iar hoţii şi trădătorii prosperă, primesc celemai mari decoraţii ale ţării. Cu cât trece mai mult timp de la acel război cu atât mai mulţiapar „eroi” care încearcă să-i ponegrească pe adevăraţii eroi. Mânaexperimentată a Moscovei i-a divizat pe participanţii la război în 28de organizaţii, deşi nimeni nu poate numi numărul lor exact.Moscova şi lacheii săi din Moldova au aplicat principiul mareluiImperiu Roman: desparte şi domină. Evident, o organizaţie integralăa lor ar fi fost o puternică organizaţie obştească în stare săinfluenţeze politica ţării. Altminteri, sunt nişte organizaţii mărunte,neputincioase, incapabile să facă ceva… Acum foştii conducători militari şi politici ai ţării, caretremurau de frică în faţa ruşilor, scriu memorii, dându-se drept eroi.Generalul Creangă, devenind ministru al Apărării, a distrusmaterialul de arhivă care dădea în vileag laşitatea sa şi lipsa de 175
  • 176. hotărâre. Apoi a scris o carte… O asemenea carte a scris şi MirceaSnegur. Tot aşa carte scrie şi Ion Costaş... Poate Costaş va avea îndrăzneala şi simţul autocritic şi va scrieadevărul... Creangă şi Snegur n-au avut-o... Brigada cu destinaţie specială. Analizând situaţia criminogenă din ţară, tot mai gravă, “fierberile” din mediile intelectuale din republicile unionale, cerându-se tot mai categoric separarea de USSR, Vadim Bakatin, ministrul de interne, absolute admirabil în raport cu predecesorii săi a început să formeze în toate republicile unionale şi în marele oraşe unităţi spreciale de reacţie – detaşamente de miliţie cu destinaţie specială OMON (otread miliţii osobogo naznacenia), Prima unitate de acest fel a fost formată la Riga, capitala Letoniei, oraş în care manifestările anticomuniste, antiruseşti erau mai evident pronunţate. Luptătorii din aceste unităţi erau aleşi cu maximă atenţie: fideli regimului comunist, cu predispoziţii şovine, cu o excelentă pregătire fizică. Erau selectaţi din toate colţurile URSS, dar nu dintre letoni. Sarcinile de bază care trebuia să le execute OMONul: d) Operaţiuni speciale de lichidare sau neutralizare a unori infractori înarmaţi. e) Asigurarea ordinii în locurile publice în timpul unei manifestări de masă. f) Participarea la tot felul de acţiuni speciale elaborate de MAI. În aprilie 1989 s-a decis crearea unui detaşament special şi în cadrul MAI al Moldovei. S-a început recrutarea efectivului. Erau selectaţi în special sportivi. Şi anume cei mai buni. Au fost 176
  • 177. selectaţi 83 de personae. Comandantul acestui grup a fost numit maiorul de miliţie Alexei Zalişciuc, iarlocţiitor Igor Iaskevici. Locotenentul major Vladimir Preguza era un ofiţer cu perspectivă. I se propuse un post înalt, cuo funcţie care corespundea gradului de locotenent-colonel. Însă el a depus un raport de a fi transferatîn detaşamentul special, nou format. Nu voia să roadă fundul pantalonilor în birouri! Într-o primă etapă detaşamentul s-a preocupat de pregătirea fizică şi de însuşirea tacticii şitehnicii de împrăştiere a demonstraţiilor, de reţinere şi însoţire a persoanelor arestate. În curând au trebuit să demonstreze de ce erau capabili. La 22 iunie 1989, trei deţinuţi dinpuşcăria de la Bender au luat ca ostatici trei surori medicale din unitatea sanitară a penitenciarului,înaintând cerinţe standart obişnuite pentru timpurile noastre, dar care atunci a pus conducerea MAIîn situaţie destul de complicată: să li se pună la dispoziţie droguri, un automobil, arme şi să li seasigure ieşirea fără probleme din închisoare. La faţa locului îşi făcu apariţia ministrul MAI Voronin. Deveni conducătorul operaţiunii deeliberare a ostaticilor, iar comandantul grupului de capturare a fost numit căpitanul Igor Iaskevici. Înacest scop, căpitanul Iaskevici a selectat 11 luptători, inclusiv pe căpitanul Vladimir Panfilov. Erau însăpuţini. Mai era nevoie de vre-o 7 oameni. Însă nu-I avea la îndemână. Atunci a propus ofiţerilor carelucrau în penitenciar. Aceştea însă, din diferite motive, au refuzat. Iaskevici nu avea încotro, trebuia să opereze cu ce avea. Unicii înarmaşi (cu pistoale) erauIaskevici şi Panfilov. Ceilalţi în afară de echipament dispuneau doar de scuturi şi bastoane În acea perioadă experienţă de eliberare a unor ostatici aveau doar membrii grupului însubordinea KGB – “Alfa”. Cineva dintre membrii stafului de eliberare a ostaticilor ţinea permanentălegătură cu puşcăriaşii. La un moment dat s-a decis să nu li se dea droguri. S-au mai Calmat şi audevenit mai toleranţi cu femeile ostatice. Au fost propuse mai multe variante de eliberare. Nu se potriveau nici una. Cei vizaţi aveau cătedouă-trei condamnări pentru jafuri şi omucidere, cu multă experienţă şi extreme de prudenţi. Aurespins toate ofertele propuse. Timpul trecea, dar nu se întrevedea nici o rezolvare de situaţie.Condamnaţii au început să manifesteze semne de nervozitate. Acum fiind şi drogaţi puteau să ucidăostaticele cu sule ascuţite prinse cu elastic. Dacă dau drumul la elastic, sulele străpungeau mortalgâtul jertfei. Moscova a trimis la Bender grupul special “Nabat”al KGB-ului, care făcea parte din “Alfa”,Avionul urma să-i aducă în câteva ore la Chişinău. Faptul acesta însemna o notă proastă pentruVoronin sau chiar sfârşitul carierei lui de ministru şi politician… Ca militar Igor Iaskevici avea pregătire de genist. Propuse să fie aruncată în aer uşa din cameraîn care se baricadaseră condamnaţii. Un lunetist urma să vegheze, şi numai careva dintre condamnaţis-ar fi aăpropiat de fereastră, să-l lichideze. Va fi şi un semnal pentru capturarea celor doicondamnaţi. 177
  • 178. Se întâmplă aşa că condamnaţii singuri au uşurat sarcina grupului. Ei au cerut hăleală, în acestfel îndepărtându-se de ostatice. Totul mergea bine, fără probleme. Însă una din femei se apropie involuntar de fereastră. Fără săse uite mai atent, lunetistul trase. Norocul femeei că lunetistul nimeri într-o zăbrea de metal, care i-asalvat viaţa. Grupul de capturare aruncă în aer uşa, şi pătrunde în interior. Condamnaţii au fost capturaţi, iarostaticele eliberate. Capturarea au realizat-o 11 persoane, iar decoraţi au fost … 68. Voronin i-a mulţumit în chipdeosebit lui Vladimir Panfilov, deşi operaţia fusese comandată de Iaskevici. Pe atunci nimeni n-aînţeles de ce…Iaskevici era leton…Voronin şi-a păstrat postul. În Moldova detaşamentul OMON a fost înfiinţat în octombrie 1989, al 24-lea la număr, şi ultimulîn USSR. Pe data de 30 octombrie şeful statului major al detaşamentului maiorul Anton Gamurarpentru prima oară a liniat detaşamentul, iar la 1 noiembrie la prezentat pe comandantuldetaşamentului căpitanul Vladimir Panfilov, numit de acelaşi Voronin. Locţiitor a fost numit căpitanulIgor Iaskevici. Luptătorii erau selecţionaţi de maiorul Gamurar. Detaşamentul avea la început 100 de luptători,care prezentau toate grupurile entice şi minorităţile naţionale ce locuiau pe terotoriul RSS Moldova. Anul 1989 a fost extraordinar de greu pentru miliţie. Criminalii trecuse orice măsură posibilă. Înfaţă, fără a se teme, îi batjocoreau pe miliţioneri, care erau neputincioşi în faţa crimei organizată şibine înarmată. Pe bandiţi îi stimulau şi legile sovietice nesăvârşite… Mulţi din ofiţerii superiori ai MAI, care posedau informaţie, colaborau cu bandiţii. Din aceastăcauză toate măsurile luate pentru combaterea criminalităţii, întreprinse de miliţia criminală, eşuau.Bandiţii erau preîntâmpinaţi. Colaboratorii MAI ştiau de asta, numai Voronin nu ştia. Ofiţerii cinstiţi, cu experienţă, au începutsă plece din miliţie. Lângă cinematograful “Iskra”, la Botanica, se afla un cuibuşor de veselie, care se numea “Şaiba”.Se bucura de atenţia bandiţilor… şi numai ce noi apăruţii bissnesmani. La începutul lunii iunie 1990 colonelul KGB-ului din Moscova Soltan, sosi în “concediu” laChişinău, unde locuia familia sa. Aici trebuia să se întâlnească cu un agent super-secret, care eracolaboratorul Direcţiei KGB în Moldova. Moscova era îngrijorată de faptul că Frontul Popular dinMoldova, care, ca şi celelalte Fronturi Populare din celelalte republici unionale, înfiinţate şi dirijate deagenţii KGB-ului, se închega greu 178
  • 179. “Edinstvo” a fost formată repede, iar cu formaţiunea contra-opusă ei, ceva nu se primea.Rapoartele trimise din teritoriu de cei care trebuiau să prea puterea totală în Front erau bune, însăalţi agenţi secreţi raportau contrariul. Colonelul trebuia să verifice care din părţi are dreptate, şi să raporteze Moscovei. Încă la Moscova şeful i-a recomandat să folosească acest lăcaş “Şaiba” pentru întâlnirea cusuper-agentul. Impresia era că şeful locuia la Chişinău, dar nu el. Să-l întrebe de unde ştie de acestlăcaş era bizar. În acest lăcaş Soltan era prima oară. Publica era cu mult mai destrăbălată, decât ştia Moscova.Făceau ce vroiau. Şi nici un fel de miliţie. Era aproape de ora 23. Peste câteva minute trebuia să se prezinte agentul. Şi pe neaşteptate înlăcaş au intrat vre-o 15 oameni înarmaţi şi cu feţele astupate. -Toţi la podea – a comandat cineva cu un glas, care nu permitea nici o abatere de la ordin – oricerezistenţă va fi contracarată aspru. Lucrează OMON!. Colonelul ştia ce e OMON, ştia de forţa lor. Alţii se vede că nu ştiau, au deschis gura, şimomental au primit lovituri bine antrenate la ficat. S-au liniştit în aşa fel, căci se auzea numairăsuflarea celor ce stau culcaţi la podea. Soltan s-a culcat astfel, ca să vadă cum acţionează această nouă structură a MAI-ului. N-o văzuseniciodată la treabă. Se vedea că luptătorii sunt tineri, fără experienţă. Însă acţionau ferm, fără nicioşovăire. Pe doi bandiţi, tatuaţi din cap până la picioare, care începuse să-i sparie că se vor plânge luiVoronin şi acela îi va pedepsi, i-au bătut aşa, că Soltan credea că nu se vor mai ridica. Bandiţiiplângeau ca copiii. Ceva mai departe unul dintre cei tatuaţi, văzând ce s-a întâmplat cu cei doi, s-a aşezat pe fund,dând din picioare, învârtindu-se, apărându-se cu picioarele şi strigând: -Să-mi zacă oasele prin puşcării, dacă mă dau binevol! Nu mă luaţi viu de aici! Unul din luptători se apropie de el, a scos bâta de cauciuc de la brâu, şi cu o expresie şisinceritate de ţăran, a spus: -Singur te vei scula, scumpule – şi i-a tras cu bâta de a lungul spinării. Banditul a sărit în sus ca la vre-un metru de la pământ, de parcă o prujină puternică l-a aruncatîn sus, şi încă aflat într-o poziţie semi-aplecată a întins mâinile pentru cătuşe. Până a veni OMON-ul, peste o masă de el, stau doi bărbaţi bine chitiţi. Ei vorbeau despre cevaserios, căci unele fraze ajungeau şi la Soltan. Unul din ei spunea că a fost înşelat la împărţirea banilor. Când a intrat OMON-ul, ei nu s-au culcat, numai s-au ridicat în picioare. De ei se apropie unluptător. 179
  • 180. -La podea – comandă el. Însă nici unul din ei nu s-au clintit din loc. -Sunt maior de miliţie – strigă brutal acel, pe care l-au înşelat. Drept răspuns a primit o lovitură puternică la ficat, şi începu încet să se lase la pământ. Aldoilea momental s-a culcat la podea. -Tu tot eşti maior de miliţie – întreabă luptătorul. -Nu – răspunse acel repede şi speriat. Luptătorul a luat documentele de la maior. -Ce cauţi printre bandiţi, maiorule – acela tăcea, îndoit în două – mergi cu noi şi ne lămurim – şii-a pus cătuşele. Tot acest luptător s-a apropiat de colonelul Soltan, care l-a chemat, făcându-I cu degetul. Acelacurios s-a aplecat. -Documentele mele le citeşti aici, jos, lângă mine - spuse colonelul şi cu privirea a arătat undesunt ele. Luptătorul făcea tot ce-i spunea colonelul, de parcă era hipnotizat. Văzând cine e în faţa lui lapodea, vru să se scoale să ia la cozoroc. -Stai liniştit şi ascultă-mă. Mă ridici, îmi dai vre-o două sub coaste şi mă scoţi de aici. -Cum se poate, tovarăşe colonel! -Îndeplineşte ce ţi-am spus – ridică vocea colonelul. Luptătorul l-a ridicat şi imitând două lovituri sub coaste, l-a împins spre ieşire. -De ce mă baţi, afurisitule – ţipa colonelul. -Închide-i gura – ordonă cineva -Acum comandante – răspunse luptătorul şi îl împinse afară. În coridor ia poziţia de drepţi. -Nu mai văzut niciodată. Ai înţeles? -Întocmai! -Dute şi ocupăte de treburile tale. Colonelul se bucura că n-a fost depistat agentul. Dacă OMON-ul intra puţin mai târziu... 180
  • 181. Operaţia înfăptuită de tinerii luptători din trupele cu destinaţie specială a dat rezultate neaşteptate. Au fost reţinuţi mulţi recidivişti, ucigaşi, şi multe alte persoane care se ascundeau de lege. În vara anului 1990 era primejdios să călătoreşti pe rutele: Chişinău-Ismail, Chişinău-Bolgrad,Chişinău-Vulcăneşti. Undeva între oraşul Bolgrad şi orăşelul Svetlâi, patru militari cu cagule pe faţă,opreau autobusele şi jefuiau pasagerii. Câţeva persoane care au depus rezistenţă au fost ucise pe loc.Bandiţii acţionau ca nişte brute, încrezuţi că nu vor fi pedepsiţi. Miliţia criminală a stabilit locul unde acţionează această bandă. Însă să-i neutralizeze deschis,era primejdios. Atunci în operaţie a fost întrodus OMON. Şi iată câte patru luptători din trupele speciale, îmbrăcaţi în civil, făceau în fiecare zi rutelesusnumite. Însă nimic. Numai ei nu se deplasau, bandiţii iar jefuiau. Era clar că bandiţii primeauinformaţie de la colaboratorii miliţiei. Atunci conducerea operaţiei a hotărât să nu mai pună la curentcu toate detaliile MAI-ul. Şi chiar a doua zi banda a fost lichidată. Pe ruta Chişinău – Ismail, acolo unde şi presupuse conducerea operaţiei, autobusul a fost opritde patru militari în cagule negre pe faţă. Patru militari bine clădiţi. Unul din ei intră în autobus. -Toţi pregătiţi banii şi bijuteriile şi ieşiţi câte unul. Care va încerca să ascundă ceva, vor fi asprupedepsiţi. Situaţia în care pasagerii trebuiau să iasă din autobus, uşura realizarea operaţiei. De reşinut petoţi patru în trecerea îngustă din autobus era imposibil. Ei puteau deschide foc din pistoale, să iaostatici. Pasagerii încep să iasă câte unul. Femeile au început să strige, să înjure când au început să fiepipăite peste tot în căutarea bijuteriilor. Câteva au primit câte un picior la fund de la apărătorii patrieisovietice, care ignorau protestele femeilor şi continuau să le percheziţioneze. Luptătorii s-au grupat unul după altul. Bandiţii, ocupaţi de percheziţie, n-au observat manevrelelor. Primul luptător s-a apropiat strâns de banditul care aduna ce-i dau pasagerii de bună voie.Această manevră a permis celorlalţi luptători să iasă fulgerător din autobus şi să-i atace pe ceilalţi trei,care puţin mai într-o parte îi percheziţionau pe toţi, dar mai dur. Atacul fulgerător, prin surprindere, a adus rezultatul dorit. Trei bandişi au fost momentalîncătuşaţi. Însă cel care intrase în autobus şi a propus ca pasagerii să predăie tot ce au, a opus orezistenţă dură. Însă şi el s-a alăturat de cei trei. Bandiţii erau militari din trupele aeropurtate, din Bolgrad, doi căpitani şi doi plutonieri. I-au pusla pământ. Femeile au început să-i scuipe, să-i bată cu picioarele. Bărbaţii au mai adăugat şi ei.Luptătorii cu greu au liniştit pasagerii. 181
  • 182. -Mâne vom fi eliberaţi. Noi suntem ofiţeri ai Armatei sovietice şi nimeni n-are dreptul să nearesteze. -Sunteţi ucigaşi şi bandiţi de drumuri mari. -Cine a văzut asta? Ei? – a spus cu dispreţ unul dintre ei – ei sunt nişte fricoşi, nişte laşi. Mâinevor spune că n-a fost nimic, şi n-au văzut nimic. Cel mai neplăcut moment a fost când luptătorii au început să întoarcă obiectele şi banii.Hăpsânismul omenesc nu mai are margini. Cum arătau vre-un obiect preţios, la el se găseau câte 4-5persoane. Se batjocoreau unul pe altul, dovedind că acest obiect este anume a lui. Obiectele pe carenu le-au putut împărţi au fost înregistrate şi luate la Chişinău. Bandiţii râdeau... Postul vamal lângă orăşelul Vulcăneşti a fost atacat la 11 noiembrie 1991 de un grup depersoane necunoscute. Poliţiştii au respins atacul şi bandiţii s-au retras. Tot în aceeaşi zi o mulţine depersoane „ne identificate” de poliţiştii gagauzi, în frunte cu liderul gărzii populare găgăuze dinlocalitate Pantelei Sorbinov au atacat comisariatul de poliţie Vulcăneşti. După ce mulţimea a aruncatcu sticle cu benzină, şi clădirea a luat foc, poliţiştii au tras cu cartuşe oarbe. La ora 18.00 comisariatul de poliţie a fost din nou înconjurat de o mulţime mai numeroasă carecereau ca şi în Dubăsari, Grigoriopol, Bender, Comrat, Râbniţa: de retras poliţia din Vulcăneşti şi delichidat posturile vamale cu Ucraina. Spre orele 19.30 mulţimea a crescut considerabil. Iarăşi au zburat sticle cu lichid inflamabil. Auapărut oameni înarmaţi cu puşti automate Kalaşnikov, puşti de vânătoare, care trăgeau în poliţişti.Patru poliţişti au fost răniţi. Situaţia s-a agravat. Poliţiştii au deschis foc din armele din dotare. Cinci atacanţi au fost răniţi.Nu trebuia să fii mare specialist ca să vezi că evenimentele erau bine dirijate, căci aveau loc la aceeaşivreme în Transnistria şi găgăuzi. La 13 noiembrie locotenent-colonelul Camurar primi ordinul de a se deplasa la Vulcăneştipentru a susţine comisariatul de acolo, atacat de bandiţi. Sub comanda lui a fost transmis şi batalionulseparat de poliţie specială. Această deplasare nu mai semăna cu una de rutină, de antrenament, căcise ştia că au fost răniţi patru poliţişti. Batalioanele au pornit spre Vulcăneşti. Cercetaşii au raportat că la marginea orăşelului suntaşteptaţi de o mulţime înarmată. Gamurar a transmis prin radiotelefon: toţi mă urmează. La intersecţia de lângă Vulcăneşti, aluat-o la stânga şi a ajunst prin alte străzi la comisariat. 182
  • 183. Însă o maşină, sub comanda locotenentului de poliţie Valeriu Micuşa, ori n-a auzit, ori dinîncăpăţinare, căci cum trupele speciale să fugă de nişte bandiţi, a mers drept spre bandiţi. La intrare în oraş drumul a fost barat de un KAMAZ şi un tractor „Kiroveţ” pline cu oameniînarmaţi. Locotenentul a coborât din maşină şi a rugat să se deblocheze drumul. Linişte. El a mairepetat rugămintea. Nervii bandiţilor n-au rezistat şi ei au deschis focul din arme... Sergentul de poliţie Ion Panţa primul a sărit din maşină şi a alergat în ajutorul locotenentului.Bandiţii împuşcau nu numai de după tracror şi maşină, dar şi părţi, din câmp. Locotenentul a ordonatsă se folosească gaz lacrimogen şi cartuşe oarbe. A fost o greşală flagrantă a locotenentului, care nu s-a discurcat în situaţie, n-a luat o hotărâre conform situaşiei în care se afla grupul. Dacă ordona să se deschidă focul cu cartuşe de luptă, cum prevede statutul poliţiei, bandiţii seîmprăştiau. Şi serjantul de poliţie Ion Panţa nu primea în piept o rafală din puşca automat...Vestaantiglonţ nu l-a scăpat... Gamurar a trimis ajutor li bandiţii s-au împrăştiat. Ion Panţa a fost prima jertfă a trupelorspeciale. Locotenent-colonelul Gamurar s-a adresat de nenumărate ori către ministrul de interne Antoci,solicitând dotarea Brigăzii cu armament, cu care să poată lupta mai eficient contra tehnicii blindate şitancurilor ruseşti, folosite în masă de separatişti şi Armata a 14-a rusă. Trebuia armament mai seriosdecât puşca automat Kalaşnikov, cu care era dotată Brigada, care până la moment ducea pe spatele eipovara principală în acest război. Însă numai promisiuni auzea de la Antoci. Mai mult nimic. Antoci când auzea că sună Gamurar,se ascundea. Un ministru care nu putea hotărî nimic, care se temea de cei de la putere. S-a adresat şi către fostul ministru de interne Costaş, care ştia situaţia din Brigadă ce priveştedotarea. Spera că Costaş va ceda ceva din resursele Armatei, care încă era numai pe hârtie. Costaş,ministrul apărării, a refuzat, sub pretextul că nu are cu ce dota unităţile armatei ce se formau. Gamurar avea informaţie că tehnica ruginea la poligonul de la Bulboaca, în unităţil fostei armate sovietice din Bălţi şi Floreşti. -Daţi-mi provizoriu. Cum formaţi armata, vă întorc înapoi! -Aşa şi am crezut că tu o să întorci!- râse Costaş. -Atunci să nu vă supăraţi ! Gamurar înţelese că n-o să poată trece de duşmănia această neînţeleasă între diferiteministere, care trebuiau să facă unu şi acelaşi lucru: să apere ţara de cotropitori. Hotărî să acţionezede sinestătător. 183
  • 184. A format câteva grupuri operative care aveau scopul de a depista şi a acapara cantitatea dearmament, suficient pentru înzestrarea Brigăzii. Indiferent de la cine! La sfârşitul lunii martie 1992 grupurile au început căutările. În ce unitate ce armament se afla,concret nu ştia nimeni. Să se adreseze la ministerul apărării, înseamnă să fie depistaţi. Acei de la MAse vor pricepe de ce-i trebuia lui Gamurar această informaţie. Şi vor întări paza. S-a hotărât să înceapă la ziua şi ora anumită. Grupurile care trebuiau să activeze la Nord, s-audeplasat din timp încolo. Interes prezentau raionul Floreşti li oraşul Bălţi. Cineva aflase că la Bălţi, înunităţile ruseşti, care încă nu trecuse în componenţa Armatei Naţionale, se mai găseau tancuri, carestrigent trebuiau Brigăzii, Mergea procesul de transmitere, proces care se tărăgăna special de cinevadin conducerea ţării. Din această cauză la Bălţi Gamurar a trimis un grup mare în frunte cu căpitanul Mihai Gerţa. Îngrup mai intrau Nicolae Şterbeţ, doi luptători sub acelaşi nume şi prenume, Valeriu Tulbu, Ion Mutu,Stelea şi alţii. Au hotărât să ajungă la unitate ne observaţi, să dezarmeze santinelele, să blocheze postul dedistribuţie a santinelelor, să scoată tehnica şi să se întoarcă acasă. Principalul să scoată tehnica dinunitate. Până şefii se vor înţelege, tehnica va dispărea. Autobusul a fost lăsat departe de unitatea respectivă, spre care s-au deplasat pe furişi, neobservaţi de nimeni. Pentru a face o recunoaştere mai detailată nu era timp. Se hotărî să acţionezedupă situaţiile ce vor apărea. Fără nici un zgomot au neutralizat două santinele. Ei au arătat unde seaflă postul de distribuţie şi încă două santinele. Grupul s-a îndreptat spre cele două santinele, când au dat de soldaţii care se deplasau săschimbe santinelele. Soldaţii de frică au deschis focul, rănindu-l pe plutonierul Stelea în picior. Dinunitate au sosit întăriri. Grupul s-a retras. În Bălţi s-a iscat o panică mare. În toiul nopţii rafale din puşcă automat! Au fost ridicate pealarmă unităţile militare, poliţia, procuratura. Să se replieze la autobus era periculos. Au oprit un autobus KAVZ la volanul căruia era un bătrânel. -Urgent la spitalul apropiat! – ordonă căpitanul. Au lăsat rănitul şi s-au îndreptat spre Făleşti, unde trebuiau să cerceteze unităţile militaredislocate în acest raion. Însă numai au ieşit din oraş, drumul le-a fost îngrădit de două maşini UAZ şi în direcţia lor erauîndreptate puşti automate. Patru poliţişti. Erau toţi cei rămaţi în oraş. Ceilalţi erau pe front. Căpitanul Gerţa se îndreaptă spre ei. Luptătorii au îmbrăcat vestele antiglonţ, căştile speciale,aşa numite „sfere”, s-au încins cu grenade gata de luptă. Nu era clar ce se află în dosul maşinilor. -Lăsaţi armele. Suntem de la BPDS. Sunt căpitanul Gerţa. 184
  • 185. Însă poliţiştii continuau să ţină armele gata de luptă. -Cine-i superiorul? Ieşi in maior, ţinând degetul pe trăgaci. Se recomandă. Căpitanul şi maiorul s-au dat mai la o parte. Cinci minute au vorbit ceva. Căpitanul se întoarse laautobus şi sună lui Gamurar. Îi lămuri situaţia. Grupul trebuie să se întoarcă în oraş, unde erauaşteptaţi de reprezentanţii procuraturii civile şi militare. La intrare în comisariat erau aşteptaţi de o mulţime de cinovnici din organele de resort şi încăde muşţi gură-cască. Când din autobus au apărut 15 băieţi zdraveni, în căşti, în veste antiglonţ, încinşi cu grenade,mulţimea repede s-a împrăştiat... S-au lămurit repede, au urcat în autobusul lor şi s-au întors la bază. Operaţia nu mai era secretăşi ne aşteptată, factorul principal în acţiunile trupelor speciale. Celelalte grupuri au acţionat fără probleme. Grupul locotenentului Zelinschi a adus din Floreştitunuri antiaeriene, care ulterior au apărat spaţiul aerian controlat de Brigadă şi extraordinar de multau ajutat la luptele de stradă din Bender. Un alt grup, ne izolând santinelele, dar numai îmbătându-le, au scos de pe poligonul de laBulboaca 5 tunuri antitanc M-12 şi un tun antiaerian. Comandantul companiei nr.1 din batalionul nr.1 al BPDS Iurie Bodiu era un ofiţer deperspectivă. Inteligent, deştept, cu o fizică superbă, avea toate calităţile de a fi înaintat în funcţie. La 14 martie TAB-ul lui Bodiu, urmărind inamicul, a intrat în satul Doroţcaia, ocupat deseparatişti, întâmpinat de un foc ucigător. Toate căile de retragere erau închise. -Înainte – ordonă el. Luptătorii au deschis foc din mitraliere, din puşti automate, TAB-ul ieşinddin încercuire. În TAB era şi un corespondent din Chişinău, care fotografia, ceva însemna. Au ieşit cu bine latraseul Dubăsari-Grigoriopol, când pe traseu se deplasa o „Volgă” neagră îndreptându-se spreGrigoriopol. -Este maşina unui adjunct de a lui Smirnov – spuse corespondentul – am văzut-o la Tiraspol. La bărbaţi totdeauna persistă duhul de vânător. Aşa s-a întâmplat şi de această dată. Cu toatecă în TAB se aflau luptători mai cu experienţă, aşa ca plutonierul Petru Cataramă, nimeni n-a ripostat.TAB-ul cu viteza posibilă s-a alungat după „Volgă”. Clar, n-au ajuns-o, şi la marginea Grigoriopolului auîntors înapoi. 185
  • 186. Nimeni nu şi-a dat seama, că nu se poate de repliat pe acelaşi drum. Ambuscada estegarantată. Asta şi s-a întâmplat, cu toate că erau mai multe căi de repliere. Ne ajungând la Doroţcaia au căzut într-o ambuscadă bine organizată. Grenada cumuleativă ascos din funcţie TAB-ul şi l-a rănit grav pe Iurie Bodiu. Cazacii şi gardiştii – mercenari au înconjuratTAB-ul, s-au urcat pe el, băteau cu paturile de la puşti în metal, în cepenguri, strigând: -Ei, românilor, ieşiţi să vă jupuim. Luptătorii ştiau: aceste nu sunt cuvinte goale. Dacă se predau, aşa şi va fi. Aşa zişii gardiştimajoritatea erau puşcăriaşi, care îi urau de moarte pe poliţilti. Cazacii erau tot aşa. -Nu vreţi să ieşiţi, nu trebuie. Acum vă coacem, facem un frigărui din voi. Se auzea cum foşneau paele cu care cazacii acopereau TAB-ul. Corespontentul începu sămârâie, cerând ca ei să se predea. Însă la el aşa s-au uitat, căci s-a pus într-un colţ şi n-a mai scos niciovorbă. Toţi atenţie la mine – vocea plutonierului Cataramă suna aspru şi ferm – la numărul „trei”,deschidem cepengurile, aruncăm grenade, sărim din blindată şi ne îndreptăm spre Coşniţa. În jurul TAB-ului era o privelişte îngrozitoare. Corpuri rupte în bucăţi, picioare şi mâini aruncate în toate părţile, strigăte straşnice a celor răniţi. Cazacii şi puşcăriaşii nu se aşteptau la aşa ceva, nu ştiau că în TAB se află luptătorii trupelor speciale, şi se purtau liber. Pregătind o moarte straşnică altora, au primit-o ei... Luptătorii, luându-l cu ei pe Bodiu, s-au retras spre Coşniţa, urmăriţi de alţi cazaci veniţi înajutor. Însă se purtau foarte atent. Nu se apropiau de grup. Cu Bodiu rănit, grupul se mişca încet. Urmăritorii îi ajungeau. -Duceţi-vă, eu vă acopăr – au auzit ei ordinul plutonierului Cataramă, care a ales o poziţie bună,şi respingea atacul urmăritorilor, care nu prea voiau să moară. Grupul se mişca repede. A maischimbat o poziţie, a aruncat o grenadă, apoi a doua... şi aştepta. Însă nu se mai auzea nici un strigătdin partea separatiştilor. Se făcu o linişte stranie pentru un aşa moment. A aşteptat un timp şi s-a îndreptat spre Coşniţa. Nimeni nu mai împuşca din urmă. Luptătorii din trupele seciale care aveau nevoie de reabilitare, răniţii, au fost trimişi la lecuire înRomânia şi în pansionateie din Moldova. Însă pentru ceilalţi, războiul nu s-a terminat. Ei continuaulupta cu criminalii. Încetu cu încetu s-a trecut la viaţa paşnică. Oamenii iar au început să meargă în Turcia, Bulgaria,România. Şi iar au început să-i jefuiască pe traseu. Cât nu se stăruia poliţia criminală, însă nu puteaneutraliza aceste bande de tâlhari. 186
  • 187. Atunci MAI a ordonat implicarea în această problemă strigentă BPDS. Însă nici ei nu aveausucces. Când ei organizau ambuscade, nu se îmtâmpla nimic. Numai primeau ordin să încetezeoperaţia care tot timpul eşua, bandiţii începeau jaful. Luptătorii începeau să se priceapă că cineva îitrădează. Cineva de sus, la care ajungea informaţia. Transmiteau la minister date puţin incorecte. Şi în a doua noapte, pe la ora 2 dimineaţa,autobusul-capcană, în care se aflau luptătorii, s-a oprit în faţa unei bârne care îngrădea traseulChişinău-Leuşeni. Posibilitatea de a trece pe alături era exclusă. Acest fapt şi a atras atenţia. Un copac nu putea cădea dea curmezişul traseului atât de bineplasat. Atât cât trebuie! Comandantul grupului a ordonat atenţie maximă şi a trimis trei luptători în civil să scoatăcopacul de pe traseu. Numai s-au apropiat de copac, căci au fost atacaţi de cinci persoane. Numai atacanţii au fost puşi la pământ, căci din pădure s-a deschis focul asupra luptătorilor. Doidin luptătorii mai experimentaţi, au sărit în cuvetă. Unul dintre ei a rămas...,ne ştiind ce să facă, dinloc a sărit în sus, făcând un salto-mortale. Asta şi i-a salvat viaţa. Rafala din puşca automat a trecut pesub el. Din autobus au deschis focul asupra bandiţilor ascunşi în pădure. Doi dintre cei, ce stau lapământ, au încercat să fugă. Însă n-au putut. În ambuscadă au găsit trupurile a trei bandiţi ucişi, sânge. Bandiţii au luat răniţii cu ei. Deurmărit bandiţii noaptea, era imposibil. Peste câteva zile au fost prinşi şi ceilalţi bandiţi. Conducea cu banda feciorul comisarului militardin Ungheni, nişte rămăşiţe de militari sovietici. Comandantul batalionului găgăuz, care lupta de partea separatiştilor ruşi contra moldovenilor,maiorul trupelor cu destinaţie specială din trupele aeropurtate a USSR, iar apoi a Rusiei, Terzi, aabsolvit şcoala superioară din Reazani, care pregătea cadre pentru trupele aeropurtate împreună cuAlexandr Lebedi. Era eminent în toate probele. Apoi a luptat în Afganistan. Era un profesionist detemut, un as în profesie. Stimat de cei cel cunoşteau, de cei ce aveau de aface cu el. Se socotea unofiţer cinstit şi de treabă. Că el a trecut de partea separatiştilor, în primul rând sunt vinovaţi conducerea de atunci aMoldovei, care n-a fost în stare operativ să cheme la serviciu pe cei mai buni reprezentanţi aMoldovei, care-şi făceau serviciu în Armata sovietică iar apoi rusă. Destrămarea Armatei sovietice iar apoi a cea rusă, corupţia şi hoţia la toate nivelurile în armată,nu promitea nimic bun în viitor. Aceşti factor au impus mulţi militari de elită să părăsească armata, săse angajeze ca mercenari în conflictele militare... 187
  • 188. Această soartă nu l-a ocolit nici pe maiorul Terzi. Văzând că nu trebuie nimănui, a încercat o soluţie de a rezolva problema, în care a nimerit. Să se angajeze mercenar să lupte pentru interesele cuiva, nu vroia. În acest timp pe teritoriul patriei sale, în Moldova, au fostformate două republici: Găgăuzia şi Transnistria. A încercat să-şicaute locul în conducerea Găgăuziei, dar acolo domneau deja alteclanuri. Nu s-a găsit pentru el un loc binemeritat. Sub influenţapropagandiştilor ruşi care au venit în număr mare în Găgăuzia,instigându-i pe găgăuzi să meargă împotriva moldovenilor şi subinfluenţa naţionaliştilor locali, a început să se mândrească cu faptulcă poporul său îşi va dobândi în curând statalitatea. Când conducerea Găgăuziei i-a propus să creeze un batalion şisă meargă să-i ajute pe separatiştii transnistreni, nu a stat pegânduri, ci a început să creeze energic batalionul. Pentru început aadunat vreo două sute de persoane. Apoi au mai venit în jur de osută. Batalionul făcea parte din rezerva generalului Chiţac, carecomanda formaţiunile militare transnistrene. Oricât de mult invoca propaganda rusă egalitatea în drepturi atuturor popoarelor respectul faţă de popoarele mici, el observa cucât dispreţ se strâmbau ruşii când venea vorba despre găgăuzi,moldoveni, ucraineni şi alte popoare. Cei mai inteligenţi, cei maicărturari, cei mai, cei mai erau doar ruşii. S-a convins de acest adevăr în august 1992, când s-a terminatrăzboiul şi nu mai era nevoie de carne de tun. Au fost rugaţi, politicossă părăsească Transnistria. S-a întors în Găgăuzia pe căi ocolite prin Ucraina, cu batalionulmult împuţinat. Potrivit înţelegerii dintre Moldova, pe de o parte şi Rusia şiTransnistria, pe de altă parte, se interzicea urmărirea criminalilor derăzboi. Terzi a fost lăsat în pace şi el s-a instalat în oraşul natalVulcăneşti. Câtă vreme a luptat în Transnistria i se plătea un salariu. Dupăce au plecat acasă, nu li s-a mai plătit nimic. Însă trebuia să trăiască! Profesionalismul său nu trebuia nimănui. Găgăuzia nu aveaarmată. Altceva nu putea face. O parte din batalionul său era alcătuitdin locuitori a Vulcăneştilor. Şi a hotărât să creeze un detaşamentpentru a soluţiona problemele financiare. În timpul luptelor din Transnistria a plecat la Bolgrad cuordinul generalului Lebedi la comandantul diviziei ca să ia 188
  • 189. armament şi muniţii pentru batalionul găgăuzilor conform listeialcătuite de maiorul Terzi. Trei KAMAZ-uri militare încărcate cu pistoale-mitralieră,aruncătoare de grenade portative, grenade de toate tipurile,aruncătoare de grenade cu reacţie „Muha”, mitraliere şi cartuşe aufost duse de Terzi nu în Transnistria, ci la Vulcăneşti. A descărcattotul la depozit, apoi nopţile, împreună cu fratele, a dus armamentulîn altă parte. Împreună cu armele primite de la Armata a 14-a,arsenalul era substanţial. Aproape toţi combatanţii săi, circa 60 de persoane, locuiau peaceiaşi stradă cu el sau pe cele vecine, lucru important pentrucomunicare. I-a înarmat până în dinţi. A început să practice racketul.Cei care refuzau să plătească erau fie speriaţi de moarte, fie ucişi. Asta i s-a părut puţin. După cum se spune, pofta vine mâncând.A început să caute persoane care doreau să cumpere arme.Transnistrenii şi ruşii, după ce au obţinut tot ce au dorit, au uitat deautonomia găgăuzilor. Şi în general de găgăuzi. Aşa se face că nu maiera nevoie de arme. Au găsit persoane interesate în Odesa. Însă nu odesiţi, ci ceceni,care au cumpărat tot ce le-a propus, lăsând pentru el o cantitate micăde armament de toate tipurile. Au primit pentru armament o sumăenormă de dolari. O zi întreagă i-a numărat cu fratele. I-a împărţit tuturor combatanţilor după merite şi i-a trimis pe lacasele lor, preîntâmpinându-i să fie gata în orice moment pentruconcentrare. A trăit cu banii aceea ca în sânul lui Arvam în 1992, 1993. Laînceputul lui 1994 banii s-au terminat. A sunat adunarea. S-auprezentat cu toţii. S-au bucurat cu toţii de banii nemunciţi, cu atâtmai mult cu cât credeau orbeşte în capacităţile comandantului lor. Au fost discutate multe variante de a face rost de bani. Racketulnu putea fi practicat, deoarece întreprinderile cât de cât rentabileerau controlate de ei. Cineva a propus să meargă la Comrat, undeerau mulţi comercianţi. Ideea a plăcut tuturor. Au hotărât să-l atace pe cel mai bogat. Însă îi aştepta o capcană.Pierzând vreo zece oameni, luându-i pe cei răniţi, s-au întors laVulcăneşti. Însă nu a luat în considerare faptul că aproape toţipoliţiştii din oraşul Comrat au fost înlocuiţi. Au venit oameni noi,care au început să lucreze activ cu populaţia. Când Terzi a plecat din Vulcăneşti cu detaşamentul său poliţiaera la curent. A fost uşor să fie urmăriţi, căci nu s-au asigurat, fiindîncrezuţi în puterile lor. Încrederea în sine i-a pedepsit. 189
  • 190. A trecut o zi, o săptămână şi nimeni din organele de ocrotire aordinii de drept nu a venit după ei. Terzi avea omul său în poliţialocală. Însă acesta tăcea, nu suna alarma. A sunat iarăşi adunarea. Au fost multe propuneri, dar, învăţaţide amara experienţă din trecut, a ales cea mai nepericuloasă şi destulde profitabilă afacere. Au hotărât să fure vaci, oi, cai din colhozuri şisovhozuri care au mai rămas şi să le vândă în Ucraina. Au început bine. Veneau noaptea, legau paznicii şi încărcauvitele în tiruri şi plecau în Ucraina. Frontiera dintre Moldova şiUcraina era pe atunci convenţională. Poliţia locală ştia cine erau autorii, dar tăcea prefăcându-se că îicaută pe criminali. Centrul nu intervenea. Găgăuzii aveau ceea cedoreau. Haos! Totul era bine, până când cineva nu a ucis un paznic care s-adezlegat şi a vrut să fugă. Terzi turba de mânie. Era cât pe ce să-lîmpuşte pe cel care a tras în paznic. – Păi, nu vă daţi seama? Acum de noi se va ocupa Chişinăul. O s-o ducem greu. Într-adevăr, acest omor a îndreptat atenţia Chişinăului asupraregiunii găgăuze. Acolo a fost trimis un grup condus de adjunctulşefului direcţiei poliţiei judiciare din Moldova Igor Nicolaev. Aceştiaau început să-l caute pe Terzi şi pe banda sa. Însă cineva din poliţiştiide la Vulcăneşti îl avertiza. Grupul nu a reuşit să facă nimic, nu a progresat în realizareamisiunii. Fără a cunoaşte limba, nu a putut aduna informaţii, cu atâtmai mult cu cât s-au deconspirat. Oriunde plecau erau însoţiţiîntotdeauna de o coadă. Atunci centrul a trimis o grupă cu destinaţie specială în fruntecu căpitanul Alexandru Preguza, care aveau misiunea să-i lichidezepe criminali. Grupa a fost instruită personal de adjunctul ministruluiMAI Mihail Gorincioi. MAI nu avea nicio fotografie a maioruluiTerzi. Au promis să trimită una peste câteva zile. Sosind la faţa locului, căpitanul Preguza i-a ascultat atent pe toţimembrii grupei lui Nicolaev. Deşi formal operaţia era condusă deNicolaev, toţi îndeplineau indicaţiile căpitanului Preguza, care aînţeles că cineva îi trădează. A doua zi unul din poliţiştii secţiei a spus că un informator atransmis că Terzi e într-un autoturism negru VAZ-2108 fără bara deprotecţie din faţă. Poate fi întâlnit în centru, unde sunt magazinele.Atunci Preguza a înţeles cine e trădătorul. Dar de ce a făcut asta? Şi-aîmpărtăşit tuturor gândurile. 190
  • 191. – Poate că nu el e trădătorul, s-a îndoit Nicolaev, era mereu cunoi, nici nu mergea acasă, dormea cu noi la comisariat. – Asta mă face încă o dată să cred că am dreptate. El a primitordin de la Terzi să urmărească orice pas al dumneavoastră. Dar dece l-a trădat pe Terzi. Întrebare fără răspuns. Într-o maşină se aflau ofiţeri din secţia operaţii în cealaltă ceidin trupele cu destinaţie specială. Aşteptau. La prânz s-a apropiatVAZ-2108 fără bara de protecţie. A făcut un cerc în faţa grupei şi aînceput să se îndepărteze încet. Ambele maşini au demarat întrombă. Autoturismul a circulat o vreme prin oraş, apoi a virat pe oulicioară. Nicolaev a dat să o urmărească, dar Preguza a ordonat prinraţie să stea pe loc, căci îi aştepta o ambuscadă. Iată de ce poliţistulle-a spus despre maşină. Era o nadă! În ulicioara îngustă nu te puteai întoarce. Şi nici ascunde. Ar fifost ucişi ca nişte ţânci. S-au ascuns în apropierea ulicioarei. Li s-a părut că s-au ascuns.Erau urmăriţi de zeci de ochii. Peste o jumătate de oră din ulicioară a ieşit un UAZ militar.Terzi şedea pe bancheta din faţă. Trecând pe lângă ambuscadă, s-aîntors spre ei şi a râs. După el a pornit maşina lui Nicolaev, Preguzadupă el. UAZ-ul a ieşit pe şoseaua Vulcăneşti-Reni şi s-a îndreptat spreReni. Poliţiştii îl urmăreau. Cu vreun kilometru înainte Preguza aobservat că din ambele părţi ale drumului se înalţă două dealuridestul de înalte. Şi brusc şi-a dat seama: acolo era o ambuscadă. I-a transmis prin radio lui Nicolaev ca să depăşească UAZ-ul şisă-i taie calea. Însă acesta se codea mult. Ambuscada se afla deja lavreo două sute de metri când a barat calea UAZ-ului. Preguza cu o puşcă-mitralieră de calibrul 5.45 s-a apropiat demaşina lui Terzi şi s-a oprit în faţa maşinei. – Mâinile sus! a ordonat el - ieşiţi câte unul. Nu a observat, şinici nu putea observa, că Terzi avea pe genunchi şi el un pistol-mitralieră de acelaşi calibru îndreptat spre capotă. Terzi a apăsat pe trăgaci. Şoferul a pornit maşina. Preguza asimţit doar căldură în picior şi, căzând, a apăsat şi el pe trăgaci. DinUAZ au început să tragă şi alţi bandiţi. Preguza încerca să tragă doarîn Terzi, dar maşina s-a urnit din loc şi gloanţele au nimerit şi înbanditul din spate. Când totul s-a terminat, Terzi era mort. Unsprezece gloanţe aunimerit în el. Ceilalţi doi erau grav răniţi. Au vrut să-i lase în maşină,dar procurorul raionului a spus că nu e omeneşte şi i-a trimis la 191
  • 192. spital. Acest tânăr, care nu a mirosit praful de puşcă, a fost apoirăsplătit pentru omenia sa. După ce s-au întremat, au venit cupistoalele-mitralieră în biroul său şi l-au pus să le lingă cizmele… Pe căpitanul Preguza l-a salvat cuţitul de campanie cu furculiţăşi lingură care era în buzunar. Glonţul cu centrul de greutatedeplasat a nimerit în cuţit, l-a îndoit şi, pierzând excentricitatea, aajuns la picior mai sus de genunchi deja ca un glonţ obişnuit…Altminteri ar fi fost găsit în altă parte… Glonţul se află până acum în piciorul colonelului Preguza. * * * În martie, 1995 în Moldova a sosit o delegaţie MAI al Israeluluicondusă de ministrul MAI, un general destul de tânăr. Traducătorulsău era un alt general, ambasadorul Israelului la Kiev, „curatorul”firmelor israeliene care activau pe teritoriul fostei URSS. GeneralulKaplan a luptat încă în primul război arabo-israelian din 1947,împreună cu Ben Gurion. Fost originar din URSS. Ministrul MAI al Moldovei Antoci îl însoţea pretutindeni peministrul israelian, care umbla repede, ca un adevărat sportiv.Antoci nu reuşea, lăsând totul pe seama lui Gamurar, care, alături dealţi funcţionari sus-puşi de la minister, îl însoţeau pe Antoci. Ministrul MAI al Israelului a dorit să vadă la treabă Brigada dePoliţie cu Destinaţie Specială despre care i-au vorbit agenţii versaţi ai„Massad”-ului. Ei lăudau foarte mult pregătirea formidabilă apersonalului acestei subunităţi de elită, din această ţară mică,neştiută aproape de nimeni. Molojion, ministru adjunct al MAI al Moldovei, evreu şi el,încerca să atragă asupra sa atenţia oaspetelui izraelian. Însă acestadin urmă se adresa doar lui Gamurar, înţelegând imediat care eravaloarea lui Antoci şi Molojion. Gamurar a hotărât să demonstreze interacţiunea Brigăzii deaviaţie mixte cu Brigada sa. Potrivit dispoziţiei preşedintelui Snegur,subunitatea de elicoptere a Brigăzii mixte interacţiona cu Brigada luiGamurar. Se antrenau împreună pentru debarcarea trupeloraeropurtate. Ministrului israelian i-a plăcut foarte mult interacţiunea precisăa aviaţiei cu subunitatea de trupe speciale. Era plăcut să vezi cum ceidin Brigada cu Destinaţie Specială desantau din mers, sărind de la oînălţime destul de mare. Nimeni nu a fost traumat, lucru care seîntâmplă deseori în timpul debarcărilor. Chiar şi în subunităţile 192
  • 193. speciale pregătite minunat profesional din SUA, Anglia, Israel seînregistrează întotdeauna traume. Demonstrarea tehnicii de luptă folosită de trupele speciale i-adeprimat pe israelieni. – În timpul războiului cu ruşii aveaţi aceeaşi tehnică? a întrebatministrul israelian. – Mult mai proastă! – Da. O experienţă foarte interesantă. Vă invit să vizitaţi pestevreo două luni Israelul. Luaţi câţiva ostaşi cu voi. Avem şi noi cearăta. În locul lui Gamurari a răspuns Antoci. – Venim neapărat. Israelianul l-a privit ciudat pe Antoci, dar nu a spus nimic. – Comandante - s-a adresat ministrul Israelului lui Gamurar,orice tehnică, orice dispozitiv pentru noi nu e o noutate. O să vedeţi,le avem pe toate astea, totodată totul e de prima calitate. Dar voiaveţi ceea ce nu avem noi: luptători pregătiţi minunat, băieţi de aur.Cu luptători din ăştia poţi răsturna munţi. Păziţi-i! În luna mai a aceluiaşi an, după cum a promis ministrulizraelian al MAI, MAI al Moldovei a primit invitaţia de a vizitaIsraelul. Delegaţia din cinci persoane era gata. Antoci şi Molojion şi-au inclus în listă prietenii. Când ministrul israelian a văzut lista, aspus: – Dacă nu va fi Gamurar, nici nu aveţi ce face aici. Nu ştie nimeni cine a fost radiat de pe listă, însă Gamurar a fostinclus în delegaţie. Cinci zile s-a căţărat împreună cu Gamurar pemameloane. Antoci şi Molojion au renunţat şi stăteau la hotel. Muzeul tancurilor se afla între Tel Aviv şi Ierusalim. Aici erauîntr-adevăr tancuri din toate timpurile şi de toate modificaţiile. – La muzeu lipseşte un singur tanc, „Tigrul” german. Nu-l potgăsi nicăieri. Mă puteţi ajuta? – Poate că da. Am văzut în Belarus două tancuri germane„Tigru” împotmolite în mlaştină. O să vorbesc cu ei. Cred că nu o sărefuze. Au privit acţiunile trupelor speciale israeliene. Nu l-auimpresionat. În muzeul armamentului de infanterie a fost lăsat să treacă doarGamurar, deoarece obiectivul era secret. Acolo a văzut cea mai nouăpuşcă cu lunetă de calibrul 14,5 mm, precum şi o puşcă cu lunetă cuaparat de ochire electronic, de calibrul 12.7, care străpungeablindatele. 193
  • 194. Când şi-au luat rămas bun, ministrul MAI al Israelului a intratîn camera lui Gamurar şi i-a dat un disc de computer. – Aici o să vezi cum acţionează cu adevărat trupele specialeisraeliene. Ceea ce v-am arătat, ai văzut şi singur, e ceva demântuială. Să vezi numai tu. În 2005 generalul Gamurari călătorea cu maxi-taxiul. La o staţieîn microbuz a intrat un bărbat cu o figură atletică. Preocupat degândurile sale, generalul nu l-a privit cu atenţie. Deodată, a auzit: – Să trăiţi, domnule general! în faţa lui stătea bărbatul ce urcaseadineauri. L-a privit mai atent… şi l-a recunoscut. S-a ridicat, l-acuprins pe fostul său luptător. – De unde vii, Gheorghe? Nu te-am văzut de mult, nu am auzitnimic despre tine. – Domnule general, hai să ieşim şi vă povestesc totul. Au intrat într-un bar. Gheorghe a comandat o sticlă de coniac şiceva mâncare. – Trăieşti pe picior larg, nu se reţinu Gamurar. – Am un salariu bun! – Cine ţi-l dă? Poate spui un cuvânt şi pentru mine. – Cu toată plăcerea. Dar sunt un om mic. Trebuie să vă adresaţivechiului dumneavoastră prieten. – Cui? – Fostului ministru al Israelului. – Ce are a face el în chestiunea asta? – Îmi fac serviciul în trupele speciale israeliene. – N-am înţeles. – Acum nu sunt Gheorghe, ci… şi a rostit un prenume şi unnume evreiesc. – Atunci spune mai amănunţit. – Vă aduceţi aminte, în 1995 la noi a venit ministrul MAI alIsraelului. I-a plăcut foarte mult cum eram pregătiţi. Şi atunci el, noiam crezut că glumeşte, ne-a invitat să ne facem serviciul în trupelespeciale israeliene. Atunci am râs cu toţii. Dar el probabil bănuia ceva fi cu noi, ştiind prea bine că Petru Chirilovici Lucinschi are unsuflet laş şi ticălos. – Da, se temea foarte mult de Brigadă. – Aţi fost propus parcă pentru o funcţie mai înaltă, iar ceea ce s-a întâmplat apoi… Am aflat despre asta acolo, în Israel. – Povesteşte mai departe. 194
  • 195. – După ce Lucinschi i-a alungat din Brigadă mai mult dejumătate din cei care au apărat într-adevăr Patria, nu în vorbe, nuştiam unde să mergem. Toţi avem familie, copii care cereau demâncare. Şi atunci mi-am adus aminte de ministrul MAI alIsraelului. Băieţii au râs, eu eram supărat un pic pe ei. Dar amperseverat. – Bravo. Ai fost întotdeauna încăpăţânat şi ai ştiut ce vrei. – I-am convins. Altă ieşire nu era. Ne-am adunat 12 persoane.Am pus mână de la mână pentru biletele dus-întors. În afară de mineca iniţiator, au fost trimişi încă două persoane. – Îi cunosc? – Nu cred. Nu s-au acoperit de glorie în Brigadă. Dar nu bemnimic, domnule general, a evitat Gheorghe răspunsul. Gamurar a înţeles şi în continuare, în timpul discuţiei lor, nu aîntrebat despre nici un nume de familie. Am aterizat la Tel-Aviv. La controlul de frontieră am fostîntrebaţi, în ruseşte, unde şi la cine mergem. Am spus totul cinstit.La început nu ne-au crezut. Apoi au dat un telefon. – Cine întreabă de mine? De la cine vin aceşti oameni? Ne-am pierdut cu firea… Ministrul aştepta la telefon. Şi aici amtrântit o prostie. – Suntem din partea generalului Gamurar, comandantultrupelor speciale moldoveneşti. – Lăsaţi-i să treacă şi hrăniţi-i. Trimit imediat o maşină. Am fost hrăniţi ca nişte oaspeţi de onoare, ne-au adus la MAI. Şidrept la ministru. L-am cunoscut imediat. Ne-a strâns tuturor mâna. Ne-a poftit să luăm loc. – Cum aţi ajuns? Ce face domnul general…, am uitat cum îlcheamă. – Anton Sevastianovici, au răspuns ei în cor. A mai pus câteva întrebări formale. Apoi a întrebat brusc: – De ce aţi venit? – Am fost destituiţi din Brigadă. – De ce? – Reducere de carde. În afară de lupta împotriva criminalităţiinu ştim să facem nimic. Familiile noastre trăiesc în mizerie. Vrem săne angajăm aici la muncă. Aţi spus atunci că putem să ne adresămdumneavoastră în orice moment şi că o să ne luaţi. Au tăcut. Ministrul umbla dintr-un colţ în altul al biroului.Tăcea. A trecut destul de mult timp până a vorbit. – Câţi sunteţi? 195
  • 196. – 12 persoane. – Iată condiţiile noastre: veniţi aici cu familiile. Toţi îşi schimbănumele şi prenumele în evreieşti. La fel şi membrii familiei. Văobligaţi să vă faceţi serviciul până la sfârşit, adică până la pensie.Dacă cineva nu este mulţumit, nu există pentru el cale de întoarcere.Vă daţi seama… Prin urmare, gândiţi-vă bine. Plecaţi acasă, sfătuiţi-vă cu prietenii, cu familiile. – Nu putem pleca? – De ce? – Nu mai avem bani pentru întors – am minţit noi - am adunattot ce aveau 12 persoane. – Cum vin ceilalţi? – Am contat pe un avans… – Sunteţi curajoşi. Îmi plăceţi. Şi eu sunt aşa! A telefonat cuiva. Peste câteva minute a intrat un bătrânel şi i-arugat pe ruseşte să-l urmeze. Au depus cerere de angajare la serviciu, au completat o mulţimede blanchete. Apoi au primit avansul şi o subvenţie de o singură datăpentru ceilalţi membri ai familiei. – Ce faceţi acolo? – Am fost numit comandant de companie din care fac parte înafară de noi 12 persoane, încă vreo 50 de colonişti din diferite ţări.Ocrotim liniştea şi ordinea într-un orăşel la frontiera cu Siria. – Păi acolo trag mereu focuri de armă? – Fleacuri! Priviţi mai puţin ştirile de la televizor. Am organizato pază competentă, i-am învăţat pe ceilalţi. Cel mai important lucru ecă facem totul ca să trăim în pace cu arabii. Deocamdată, reuşim. Gamurari s-a despărţit de ostaşul său. Era bucuros că băieţii săis-au angajat bine, că duc o viaţă normală. Amarul din suflet rămânetotuşi. De ce cei mai buni ostaşi ai ţării servesc un alt stat? De ceautorităţile i-au respins, de ce nu mai au nevoie de ei? E un stat bolnav. Categoric. * * * În lupta împotriva separatiştilor de toate soiurile în războiulruso-moldav din 1991-1992, dând exemple de bărbăţie şi spirit desacrificiu, au murit eroic combatanţii Brigăzii de Poliţie cuDestinaţie Specială: Sergentul Ion Panţa, originar din Ciocâlteni, Orhei. Sergentul Valentin Mereniuc, Bilicenii Vechi, Sângerei. 196
  • 197. Sergentul Ghenadie Iablocikin, Chişinău.Sergentul Mihail Arnăut, Cărpineni, Hânceşti.Sergentul Gheorghe Caşu, Chişinău.Plutonierul Valentin Slobozenco, Micăuţi, Străşeni.Locotenentul-major Iurie Bodiu, Coşcodeni, Sângerei.Locotenentul-major Nicolae Ţurcanu, Moleşti, Ialoveni.Plutonierul Valeriu Corduneanu, Chiţcani, Teleneşti.Plutonierul Andrei Izbaş, Dancu, Hânceşti.Sergentul Valeriu Dumbravă, Cioreşti, Nisporeni.Sergentul Cezar Roman, Ciocâlteni, Orhei.Plutonierul Gheorghe Coţuc, Ciuciulenii Vechi, Râşcani.Plutonierul Ion Fulga, Hânceşti.Sergentul Alexandru Ticot, Pârliţa, Ungheni.Sergentul Serghei Culaţchi, Chişinău.Sergentul Eugen Nacu, Drăgăneşti, Sângerei.Plutonierul Sergiu Fodor, Cărpineni, Hânceşti.Sergentul Nicolae Vrabie, Crinăuţi, Ocniţa.Caporalul Ion Ungureanu, Ungheni.Sergentul Vladimir Reuţchi, Cucoara, Cahul.Sergentul Gheorghe Buzu, Lohăneşti, Criuleni.Caporalul Igor Ciorba, Chişinău.Plutonierul Igor Carp, Malovata Veche, Dubăsari.Sergentul Vitalie Rău, Sângerei.Sergentul-major Iurie Leon, Căciulia, Cantemir.Sergentul Ştefan Godeac, Talmaz, Ştefan Vodă.Caporalul Robertino Codiţă, Zăicani, Râşcani.Plutonierul Sergiu Andreev, Cioara, Hânceşti.Ion Lisnic, Răspopeni, Şoldăneşti. 197

×