MIHAI BABELEGLORIE     şi UMILINŢĂ   Roman – cronică.                      1
CUVÂNT ÎNAINTE   De la o anumită vârstă simţi tot mai mult necesitatea să cunoşti până la capăt sau măcar cât de câtaprofu...
de care dispuneau. Era conştient că primise acest grad înalt prea devreme, că era poate cel mai tânărcăpitan din Armata Ro...
Pruteanu ştia ce înseamnă emiţătoare germane „Telefunkhen”. Erau cele mai bune în lume la moment.Aveau o rază mare de acţi...
• Pe mine? vocea era gingaşă, melodioasă. Nu încurcaţi nimic? ridică la el ochii cei mari şi frumoşi.    • Nu, răspunde el...
Ca şef de patrulă de avioane îşi instruia subalternii înainte de fiecare zbor. Însă rezultatele suntaceleaşi. Şi la zborur...
care trebuiau să lupte şi să biruie. Simţea, războiul cu sovieticii, care ocupaseră banditeşte Basarabia,Bucovina de Nord ...
Iar cei doborâţi la pământ se uitau cu groază la aceşti tineri, pe care i-au maltratat atâta timp, şi careputeau face acum...
• Mamă, sunt cu domnişoara Cristina.  • Intraţi domnişoară, o invită mama, uitându-se cu interes la ea.  I-au povestit ce ...
în vârstă ca el, dar era frumoasă, cu un păr negru, negru... şi lung. La şaptesprezece ani se îndrăgostise înea. Se iubeau...
„De ce haholii (porecla ucrainenilor, dată de ruşi) trăiesc mai bine ca gruzinii şi ca ruşii? Faceţi ca şi ei sătrăiască r...
Locotenentul de marină Adrian Porumboiu era comandantul unuia din cele două monitoare care făceauparte din Gruparea tactic...
Tineret zburător: sună buciumurile şi codrii răsună, huruie cerul în cântec de motoare, cânteculnaţiunii, la arme, la manş...
ultimii ani din viaţă – ca mecanic la instalaţiile de aragaz din Constanţa. Locuitorii Constanţei nici nubănuiau că sunt d...
Trecu cu compania pe podul de la Fălciu. Apoi îşi amenajă un punct de observaţie cât mai aproape deinamic. Acelaşi lucru l...
La statul major al batalionului se adunau ofiţerii. Întră comandantul batalionului, care dădu citireordinul MCG privind in...
Soldaţii văzuseră cum comandantul Batalionului 3 de gardă „Mihai Viteazul”, maiorul E. Sima,trecuse cu ofiţerii săi podul ...
S.S.I era subordonat direct conducerii Statului Român, respectiv Preşedinţiei Consiliului de Miniştri,adică lui Ion Antone...
Agenţii români din Basarabia lucrau bine. Orice informaţie, înainte de a fi transmisă, era binecontrolată de ei. N.K.V.D.-...
română s-au auzit doar câteva împuşcături, la care au răspuns grănicerii sovietici. Şi doar atât. Unităţilecare s-au retra...
nicidecum nu putea să descheie tocul de pistol. Primi însă două lovituri bune în faţă, alunecă şi căzu. Seprefăcu că-şi pi...
•    Parţial, da, însă nu mă ruşinez de origine. Nu caut prietenie cu orice preţ cu alţi ofiţeri. Acum, cu        războiul...
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Babele   glorie si umulinta
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

Babele glorie si umulinta

1,406 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,406
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
23
Actions
Shares
0
Downloads
14
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Babele glorie si umulinta

  1. 1. MIHAI BABELEGLORIE şi UMILINŢĂ Roman – cronică. 1
  2. 2. CUVÂNT ÎNAINTE De la o anumită vârstă simţi tot mai mult necesitatea să cunoşti până la capăt sau măcar cât de câtaprofundat anumite lucruri şi, eventual, să le spui şi altora. O fi fiind un dat de vârstă, o fi fiind şialtceva? Cine ştie?... Unul din lucrurile pe care mi le-am dorit încă din copilărie a fost… să cunosc cum a luptat armataromână (se vorbea dar foarte vag şi adesea pe şoptite) pentru eliberarea, în ’41, a Basarabiei ocupată prinagresiune de sovietici în ’40, apoi pe teritoriu sovietic. Cu evenimente şi oameni. Cartea de faţă, de factura unui roman-cronică, zic eu, e rodul a ceea ce am cunoscut – pe zile, pe luni,ani: din 20 iunie 1941 şi până spre sfârşitul războiului în Cehoslovacia. Lupte, pierderi, condiţii, factori militari şi politici. Dar şi oameni... cu pasiunea lor, cu durerea lor, cudragostea lor, starea lor psihologică şi sufletească când se ridică la atacul cu baioneta, când păşesc înmarş forţat prin stepele nesfârşite ale Rusiei, simţind pe pielea lor Gloria biruinţelor şi umilinţaînfrângerilor... Aceasta pentru a întregi tabloul şi pentru a-l face mai viu şi mai plin. Descrierea personajelor sunt aproape în totalitate biografii reale. Am modificat doar numele şi amimaginat anumite elemente de comportament, de comunicare. Mi-am dat seama că e un subiect carenecesită multe pagini şi mulţi ani de muncă, cu noi şi noi detalieri şi poate şi schimbări de optică peanumite segmente. De aceea vom reveni. Acum, ca evenimente, oferim mai mult o cronică care ar putea,fireşte, să intereseze mai puţin cititorul de dincolo de Prut dar cu siguranţă ar prezenta, sperăm, un anumeinteres pentru cititorul obişnuit din Basarabia, care nu a avut practic nici un fel de surse de informaredocumentară în acest subiect. Doar memoriile taţilor, bunicilor, fraţilor mai mari... Şi propagandamincinoasă anti-română, desfăşurată de comuniştii rusofoni şi lingăii lor dintre băştinaşi... De ce „Glorie şi umilinţă”? Pentru că, aşa cum am putut vedea şi înţelege au fost de toate. Important ecă s-a rezistat şi la bine şi la rău… Autorul În noaptea de 19 spre 20 iunie 1941 o adevărată ploaie torenţială a inundat văile Prutului, făcândravagii prin gospodăriile ţăranilor. Spre dimineaţă însă cerul era deja perfect senin, fără urme de nori. Înscurt timp soarele începu să înfierbânte ca pe un cazan pământul colcăind de apă. În scurt timp de pecoline începu să iasă abur, urcând ca nişte fire de mătase încet spre cerul senin. Căpitanul Mihai Pruteanu, comandantul companiei de cercetare a Diviziei 1 vânători gardă, Armata 4,se trezi mai târziu ca de obicei. Ordonanţa nu se vedea în preajmă. Soarele îi mângâia acum întreagafigură bine clădită, reflectându-se în ochii căprui şi părul negru ondulat şi bine îngrijit. Până făcu un duş, ordonanţa pregăti masa. Ca ofiţer de carieră aristocrat, nu-şi permitea să ia masa fărăsă îmbrace tunica. Se privi în oglindă. Vedea un tânăr simpatic, cu statură tipică de militar de carieră, dedouăzeci şi şase ani. Două săptămâni în urmă era locotenent, comandant de pluton. Iar acum căpitan, cuepoleţii mult râvniţi de toţi locotenenţii din lume. N-a primit gradul prin cunoştinţe, ci după merit,muncind zi la zi fără cruţare de sine, antrenându-se singur şi antrenându-şi soldaţii. Şi rezultatele munciisale nu s-au lăsat aşteptate. Plutonul nu s-a întors niciodată din recunoaştere fără informaţii preţioasepentru comandament, aducând cu ei şi prizonieri sovietici. În majoritatea cazurilor, de fapt asta şi eraţinta plutonului de cercetaşi, prizonierii erau ofiţeri, care pentru a-şi salva viaţa, divulgau toată informaţia 2
  3. 3. de care dispuneau. Era conştient că primise acest grad înalt prea devreme, că era poate cel mai tânărcăpitan din Armata Română. Nimeni din colegi nu i-a reproşat ceva, ştiindu-i calităţile de militarînnăscut. După micul dejun se îndreptă spre locul de dislocare a companiei. Compania se antrena. O parte dinostaşi luptau unul cu altul, alţii exersau metode de lupte marţiale, săltau haltere improvizate, însuşeaumăiestria târâtului, formă vitală de deplasare de mişcare a unui cercetaş aflat în misiune. Antrenamentelese desfăşurau sub supravegherea ofiţerilor, iar sergenţii se ocupau de noii încadraţi, de recruţii dinrezervă. Rezerviştii alcătuiau de fapt circa 80% din companie. Şi în misiuni erau trimişi doar cadrepregătite din rândurile lor. Aproximativ jumătate din efectivul companiei era deja gata de să-şiîndeplinească profesionist misiunea. Cealaltă parte se antrena intens, ca să nu fie încadraţi la infanterie. În Armata Română cercetaşii, ca de fapt din orice altă armată, erau elita armatei, care se subordonaudirect comandantului de regiment ori de divizie, şi le raportau informaţiile dobândite. Erau structura ceamai privilegiată a armatei. După terminarea antrenamentelor, sergenţii duceau plutoanele la odihnă, iar ofiţerii în frunte cucăpitanul începeau, la rândul lor antrenamentele. Fiecare ştia ce să facă, şi căpitanul se antrena şi el dupăo metodă proprie. În timpul antrenamentului se apropie un sublocotenent de la statul major al regimentului. • Domnule căpitan, sunteţi invitat la comandantul regimentului. • Mă schimb şi mă prezint neîntârziat, îi răspunse căpitanul îmbrăcându-şi deja tunica. Adjutantul comandantului îl invită să intre, imediat ce îşi făcu apariţia în anticameră. Colonelul seridică în întâmpinare, gest care însemna o mare cinste şi apreciere pentru orice ofiţer. • Luaţi loc domnule căpitan, i se adresă colonelul. V-am chemat pentru a vă încredinţa o misiune mult mai complicată decât ceea ce aţi făcut până acum. Colonelul îl privi fix. Dacă nu era stare de război, acest tânăr se învârtea probabil acum în jurul unor domnişoare din societatea înaltă, făcându-le curte. Iar ele l-ar fi primit pe acest ofiţer frumos şi bine educat, cu speranţa că vor fi observate. ... Acum trebuie să-l trimită în spatele trupelor sovietice, să cerceteze apărarea eşalonată a inamicului.Nu se ştie dacă se mai întoarce. O misiune deloc simplă, plină de risc. Cercetaşii abia de izbuteau săajungă la prima linie de apărare. Încercase să-i explice şi comandantului de divizie situaţia, însă acesta îlascultă, şi repetă ordinul... • Domnule căpitan, trimiteţi cercetaşi în direcţia: Cania, cota 120-Lărguţa. Trebuie să găsiţi cu orice preţ o posibilitate de a trece prima linie de apărare în împrejurimile satului Cania, după care ocoliţi cota 120 şi aflaţi ce sistem de apărare are, după care ajungeţi la a doua linie de lângă satul Lărguţa şi cercetaţi şi acolo sistemul de apărare. Cât mai amănunţit posibil. Sigur, cu maximă precauţie. • Domnule colonel, misiunea e imposibilă. • Lămuriţi. • Avem de trecut două linii de apărare bine păzite: râul Prut şi linia de apărare Cania. Într-o noapte scurtă de vară e imposibil să treci două linii de apărare. • Alte argumente? • După ploaia torenţială din ultimele zile, care mai poate avea loc şi în noaptea aceasta, luncile Prutului sunt inundate, mlăştinoase. E greu să te mişti normal, iar noi trebuie să facem asta târâşi, fără zgomot. • Totuşi ce se poate de făcut? • De trecut Prutul şi de cercetat linia de apărare Cania – Epureni. • Trimiteţi ofiţeri şi ostaşi cu experienţă. Să nu fie eşec. • Domnule colonel, permiteţi-mi să conduc personal această incursiune. Am experienţă destulă. Colonelul se gândi un pic, apoi răspunse: • Luaţi emiţătoare noi, „Telefunkhen”. Ieri au fost aduse la regiment. Am ordonat să vă repartizeze doua aparate. Ţineţi legătura permanentă cu mine. 3
  4. 4. Pruteanu ştia ce înseamnă emiţătoare germane „Telefunkhen”. Erau cele mai bune în lume la moment.Aveau o rază mare de acţiune şi erau trainice. Ceea ce trebuia cercetaşilor. Întors la companie, trimite să fie aduse emiţătoarele şi un inginer, care să antreneze personalul. Adunăofiţerii şi transmite ordinul comandantului. Studiază amănunţit acest sector. Hotărâse că Prutul îl trecîmpreună amândouă grupele. Apoi se despart: una sub comanda lui Pruteanu cercetează sectorul Cania,alta sub comanda comandantului plutonului 1, locotenentului Ionel Sturza cercetează sistemul de apărareal dealului Epureni. • Cine merge deseară pleacă la odihnă. La nouă seara, după tradiţie se adună la Pruteanu. Lasă documentele, scot din buzunare tot ce nu leeste de folos la misiune. Încalţă cizme de cauciuc, producţie germană, cu care era uşor să te mişti peglod, în locurile mlăştinoase. Le unse cu ulei-motor, ca glodul să nu se ţină de cizme. Această invenţie acercetaşilor le uşura mult viaţa. Pruteanu îl controlează pe fiecare ostaş, punându-i să sară în sus. Dacă se auzea vre-un zgomot, ostaşulera întors să-şi verifice singur echipamentul. Ştia că nu e nevoie, avea cercetaşi experimentaţi, însă astaera o tradiţie pe care n-o încălca. • Ne deplasăm spre Prut, ordonă Pruteanu. Compania de cercetaşi avea în dotare două autocamioane mari, tot de producţie germană, cu care sedeplasau. Râul Prut avea o cotitură adâncă spre Est la Nord de Fălciu, de unde era cel mai scurt drum spre Cania,şi unde nu o dată trecuse ei Prutul. Pruteanu hotărî să nu treacă la această cotitură, căci puteau nimeri în ambuscadă. Prea multe urmelăsase ei pe acolo. Ordonă să se ridice la trei kilometri mai sus pe Prut. Unde şi au trecut fără problemepe malul basarabean, păzit de grănicerii sovietici. Au parcurs împreună vreo trei kilometri, apoi grupalocotenentului Sturza o luă mai la Sud, spre Epureni. Cerul era acoperit cu nori mari şi negri, care păreau că se ating de pământ. Însă nu ploua. Se târau pringlod, prin mlaştină. Unde era posibilitate, mergeau în plin rost, stăruindu-se să nu facă zgomot. Erau uzişi plini de glod din cap până în picioare. Ajunşi la calea ferată, Pruteanu trimite iscoade în dreapta şi stânga sa, ca să găsească pe unde se poatetrece spre Cania. Dar şi fără ei se vedea cât de mult şi-au întărit poziţiile ruşii, în comparaţie cu situaţiade o săptămână în urmă, când ei au fost pe aici. De a lungul căii ferate au fost construite cazemate, dotatecu mitraliere şi soldaţi-infanterie. Iar în spatele căii ferate, pe dealuri, se vedea clar prin binoclu conturulunor tranşei întărite cu cuiburi de mitraliere, pe care soldaţii ruşi, în număr mare, le mascau. Se uită la ceas. Ora două, iar iscoadele nu se întorceau. Iscoadele, care se întorc puţin mai târziu, auadus veşti proaste: prima linie de apărare sovietică, de la Prut până la Stoeneşti, n-are nici o breşă şi ebâcsită cu soldaţi. Ordonă întoarcerea, căci puteau fi prinşi de zorii zilei. La trecerea Prutului fusese observaţi de o patrulă de grănicerii sovietici. Mai bine zis i-ai depistat, însănu dovedise să-i neutralizeze. Unul din ei încearcă să tragă din puşca automat, însă arma nu ia foc. Înurmătoarele secunde cad amândoi, răpuşi de cuţitele aruncate de cercetaşi. Pe partea cealaltă a Prutului se opriră să aştepte grupul locotenentului Sturza, care întârziase cu treizecide minute. Împreună se întorc la regiment. Pruteanu pleacă să raporteze. Întors de la colonel, ia masa şi se culcă. O văzu în vis pe domnişoara Adelina, fiica unui fabricant. Erastudentă la Universitatea din Bucureşti, unde el cu un prieten fusese invitaţi la balul de Anul Nou. Era înconcediu şi se odihnea la părinţi. Nici până azi nu-şi poate lămuri de ce atrase atenţia anume la ea. Nu eraruptă din soare, cu un păr blond şi cărare la mijloc. Iar ochii...ochii mari, mari şi albaştri. Se părea că tecufunzi în adâncul lor. Era timidă. Prietenele erau invitate la dans, pe ea însă n-o invita nimeni. El, caorice ofiţer, avea trecere la femei. Dansa cu domnişoare diferite. Nu făcea favor nimănui. Dansând seuita la această domnişoară, care sta singură, şi privea în jos. I se făcu milă de ea. La următorul dans seapropie şi o invită. • Domnişoară, îmi permiteţi? i se adresă ei. Însă ea n-a făcut nici o mişcare în întâmpinare. Când a repetat propunerea, văzu nedumerire pe faţa fetei şi pe feţele domnişoarelor care o însoţeau. 4
  5. 5. • Pe mine? vocea era gingaşă, melodioasă. Nu încurcaţi nimic? ridică la el ochii cei mari şi frumoşi. • Nu, răspunde el simplu. Ea întinde mâna. Avea o mânuţă mică, dansa uşor şi cu plăcere. Din când în când ridica ochii săifrumoşi la el, zâmbea, şi continua să danseze. Începu s-o studieze. De aproape arăta destul de frumoasă. De ce la distanţă nu e atât de atrăgătoare?începu el să analizeze. Nu trecu mult timp şi se pricepu. Nu era o româncă tipică: cu părul negru ca panacorbului, cu ochi negri ori căprui, cu pielea mai smolită. Româncele tipice sunt frumoase şi de aproape şila distanţă. • Nu sunteţi româncă, începe el vorba. • Ba da, şi se uită la el cu ochii cei albaştri, senini ca cerul. Vă miră că sunt blondă? • Desigur. • Tata e de origine germană. Însă tot e smolit. Mama româncă. Eu seamăn bunicii după tata. Spre regret, dansul se terminase. O ţinea de mână însoţind-o la domnişoarele care o aşteptau. Ea nuretrase mâna. • Am plăcerea să vă mai angajez o dată la dans. Îmi permiteţi? • Sigur! Cu plăcere! şi lăsă ochii în jos. Orchestra cânta vals. Ea luneca uşor în vâltoarea dansului. Voia să-i audă numele, însă nu ştia cum săînceapă vorba. • Îmi permiteţi să vă conduc? • Cu plăcere! În drum spre casa se simţi mai liber, mai îndrăzneţ. • Permiteţi-mi să mă prezint, Mihai, locotenent. • Adelina, studentă la această universitate. Absolventă. • Locuiţi la cămin? • Nu, sunt bucureşteancă. Aici m-am născut, aici mi-am petrecut copilăria. • Iar eu m-am născut în garnizoana din Focşani. Copilăria mi-am petrecut-o tot prin garnizoane. • Ofiţer din tată în fiu. • Şi bunelul şi străbunelul. • O, o dinastie de militari! se uită cu admiraţie la el. Mândria naţiunii! • Îmi place profesia de a apăra Patria, spuse el simplu. Ea locuia într-un conac frumos în sectorul privilegiat al Bucureştiului. N-a vrut s-o întrebe nimic depărinţi, să nu creadă că-l interesează averea lor. Era indiferent de aşa ceva. Ordonanţa îl zgâlţâia de umăr. • Domnule căpitan, domnule căpitan... • S-a întâmplat ceva, Ioane? visul atât de plăcut, dispăruse. • Sunteţi chemat urgent la comandant. • E ora douăzeci şi trei. Ofiţerul de legătură nu ţi-a spus de ce aşa urgenţă? • Nu domnule căpitan. Era seara de sâmbătă, 21 iunie 1941... * * * Costică Stănescu, locotenent aviator la Flotila 3 de vânători, Escadrila 50, sta culcat la umbra unuistejar rămuros, care creştea la marginea aerodromului militar, şi aştepta să-i vină rândul să zboare.Făceau antrenamente. Primise ordin strict să nu zboare peste Prut, însă antrenamentele se desfăşurau ladistanţă minimă de frontieră şi era imposibil, făcând antrenamente de luptă, să nu treci frontiera. Maiavea loc şi curiozitatea de ai vedea pe comunişti, pe aceşti ocupanţi, care inundase Basarabia cunumeroasele lor unităţi militare, pe care se stăruiau să le mascheze. 5
  6. 6. Ca şef de patrulă de avioane îşi instruia subalternii înainte de fiecare zbor. Însă rezultatele suntaceleaşi. Şi la zborurile din ultimele zile nu le mai spune nimic. Unica obiecţie era ca piloţii să observe şisă povestească tot ce au văzut în timpul scurt de zbor de asupra poziţiilor sovietice. El analiza şi dacăgăsea ceva nou ori suspect, transmitea toată informaţia statului major al Flotilei. Mai departe informaţiaera analizată de statele majore a unităţilor terestre, dislocate la frontiera de Est a ţării. Din informaţia pe care o culese de la subalterni, era clar, că in faţa Armatei a 4 română sta o gruparemilitară sovietică de trei-patru ori mai numeroasă, cu divizii de tancuri şi divizii motorizate. Iar pe malulstâng al Prutului sovieticii, de la Leova până la Cahul, au construit trei linii de apărare. Prima era pedealurile dominante de la Ţiganca şi Stoeneşti, la cotitura Prutului, flancurile căreia se sprijineau în Prut.A doua linie era construită de la Ţiganca Nouă-Hârtoape-Epureni-Cania-Leca. Cu flancurile la Prut. Atreia linie se începea în partea de jos a Prutului şi trecea prin: Flămânda-Alexandreni-Lărguţa-Tigheci şiajungea la Prut. Costică zbura special deasupra acestor fortificaţii. Din avionul său de vânătoare „Messerchmidt-109”,de producţie germană poziţiile sovieticilor se vedeau ca în palmă - cu tot efortul acestora de a le masca.Aştepta uneori vreo ripostă din partea ruşilor, dar aceştia nu riscau să-şi demaşte amplasarea forţelor. Două zile în urmă Grupul 4 avioane de vânătoare a fost dislocat de la Galaţi la aerodromul Tecuci-Est.În caz de război aveau ordin să execute misiuni de vânătoare liberă, să însoţească bombardierele, săacopere trupele terestre la trecerea Prutului în jurul localităţii Ţiganca, să interzică orice incursiune aaviaţiei inamice asupra teritoriului ţării şi să atace trupele sovietice, în caz dacă se vor retrage. Patrula sa şi-a îndeplinit acum cu succes zborurile de antrenament. Au mers cu toţii la cantină. Piloţiierau veseli, glumeau pe seama viitorilor adversari, pe care se pregăteau să-i doboare uşor şi fărăprobleme. Ştia de superioritatea tehnică a avioanelor de vânătoare germane cu care era dotată aviaţiaromână. Cunoştea şi capacitatea avioanelor sovietice de vânătoare, care erau copia unui fost avionsportiv american, cu care o doamnă, o americană, a stabilit numeroase recorduri mondiale la începutulanilor treizeci. Evident, americanii nu puteau să le transmită bolşevicilor documentaţia avioanelor noi devânătoare „Kobra”. ...Erau serviţi de chelneriţe drăguţe, alese ca pe sprânceană, ori aşa li se părea piloţilor. Le priveau pefuriş, căci era interzis să înceapă careva romane amoroase, cu toate că şi domnişoarele... îi mâncau dinochi. Piloţii, cu uniforma lor deosebită, cu farmecul încântător al zborului, cu romantica lor, nu puteau sănu atragă. Erau iubiţi de femei, şi se considerau „crema” armatei în toate ţările. De regulă, pe bunădreptate. Costică a avut o domnişoară pe care credea că o iubeşte. Era fiica unui prieten de-al tatălui său. Aufăcut cunoştinţă chiar la ea acasă, când familia Stănescu se afla într-o vizită de curiozitate. Era mai tânărăca el, îşi făcea studiile la Paris. Până la ea a mai avut domnişoare, însă ea la impresionat mai ales prininteligenţa sa. Mai era şi frumoasă, îndrăzneaţă. Călărea mai bine ca el. Şi nu lăsa ochii în jos când el oprivea. Săruturile fierbinţi, după care nu mai urma nimic, începuse s-o plictisească. Însă pe atunci nu ştiace trebuia să facă. Şi ea pleacă la Paris într-un fel dezamăgită. Ei,...dacă ar fi cunoscut-o după ce făcusecunoştinţă cu doamna Aurelia! Era soţia unui general din Marele Stat Major. Câte lucruri bune l-a învăţatea! Acum înţelegea mai bine ce dorea domnişoara, care trăia la Paris şi, fireşte ştia mai multe. Trăise într-o altă lume... Înainte de a părăsi Galaţul primise o scrisoare de la doamna Aurelia, în care îl înştiinţa că are niştetreburi la Galaţi. Pricepu ce fel de treburi avea ea şi se bucura sincer că o astfel de femeie e gata să vinăla el acolo, unde este. I-a trimis urgent o scrisoare, lămurindu-i cazul. Şi acum o aştepta să vină laTecuci. Era sigur că o să vină, şi acum o aştepta cu nerăbdare. Chelneriţele îl lăsase rece. Ştia că ele nu-i puteau oferi mai mult ca doamna Aurelia! O aştepta mâine,22 iunie 1941. * * * Comandantul plutonului I, compania 2, Divizia 21 infanterie, sublocotenentul Alexandru Mureşanu îşiinstruia soldaţii. Cam 80% din efectiv erau rezervişti, practic oameni civili, proaspeţi chemaţi la datorie, 6
  7. 7. care trebuiau să lupte şi să biruie. Simţea, războiul cu sovieticii, care ocupaseră banditeşte Basarabia,Bucovina de Nord cu ţinutul Herţa, era inevitabil. Acum urma să aibă grijă de buna pregătire arezerviştilor. Sigur, nu era o treabă uşoară. Cu toate că aceşti feciori de ţărani, muncitori, de fapt ca şi el,se stăruiau, depunând eforturi mari pentru aşi aminti de militărie, de care aproape uitase, muncind dinzori şi până noaptea pe câmp, la uzine şi fabrici. În comparaţie cu munca grea de toate zilele, milităria lise părea ceva uşor. N-a fost nevoit vreo dată să repete de două ori. Erau mai disciplinaţi ca soldaţii care deja îşi făceauserviciul militar, ca militarii în termen. Provenea dintr-o familie de ţăran înstăriţi. Era cel mai mare copil în familie. Toată familia lucra zi şinoapte în câmp, pentru a-i permite lui Alexandru să-şi facă studiile mai departe, căci era cel mai talentatelev din şcoală. Totuşi n-au fost în stare să strângă banii necesari ca să plătească pentru învăţătură. Însă,la recomandarea colectivului de învăţători şi a primarului comunei, a fost primit la Şcoala Divizionară,care pregătea ofiţeri inferiori de infanterie. Mare bucurie a fost în toată comuna când el a sosit în uniformă de ofiţer. Primul ofiţer originar dincomuna lor! Cu toate că era o comună mare, cu o populaţie harnică. Era însă una săracă. Ţăranii eraujefuiţi de boier şi de armaşi, de o familie de evrei, care scoteau trei piei de pe ţăran. Se vede că aceştiauitaseră de răscoala ţărănească din 1907. Ţăranul român gemea, trebuia o mică scânteie, ca să se repete1907. Şi iar focarul putea izbucni în Moldova, unde ţăranii erau exploataţi mai crunt decât în alte părţi.Cu toate că Mareşalul Alexandru Averescu, fiind Prim - Ministru al României în anii douăzeci, împărţipământ ţăranilor. Era însă puţin. Iar evreii aşa şi rămaseră pe capul ţăranilor. Corneliu Zelea-Codreanuîncercase să-i mai strunească, însă a fost omorât mişeleşte, incriminându-i-se ce a făcut şi ce n-a făcut.Ce nu vor zice cei de la putere, însă Codreanu a fost unul din cei care au apărat ţăranul. …Un an în urmă, fiind absolvent al Şcolii Divizionare a fost trimis în componenţa unui grup laChişinău, pentru a ajuta la împachetarea utilajului unei fabrici de manufactură, care lucra pentru armatăşi patronul căreia, după câte se vorbea, era prieten bun cu directorul şcolii divizionare. Era 27 iunie 1940.În Chişinău domina o panică nemaivăzută. Toţi voiau să se retragă cât mai urgent peste Prut. Şi numaigrupuri de tineri, majoritatea evrei, stăteau cu steaguri roşii şi scandau lozinci pro-sovietice şi anti-româneşti. Lucrau la rând cu muncitorii. Când totul a fost încărcat, s-au pornit spre Prut. Grupuri de evrei, bineorganizate şi diriguite de cineva, se apropiau şi îi scuipau în faţă pe ei, pe militari, strigând vorbe urâte.Primise ordin strict să nu riposte. Din mulţime mai ieşea câte unul şi îi împungeau cu beţe, aruncau cuouă clocite, special pregătite. Se băgau tocmai în faţă, parcă lătrând ceva. De la aceşti evrei venea unmiros greu de suportat. Ca fecior de ţăran ştia cum miroase toate animalele domestice, mirosul cărora erasuportabil. Însă mirosul ce venea de la aceşti indivizi agresivi devenea insuportabil. În timp ce urcau dealul Schinoasei, un grup de aceşti protestanţi evrei prosovietici, brusc au dat drumulîn vale la roţi de căruţă, omorând doi muncitori şi trei cai. Au strămutat lucrurile din acele căruţe înaltele, lăsând pe loc caii morţi şi căruţele fără cai. Pe muncitori i-au luat cu ei să-i îngroape creştineşte.Aveau copii, care, astfel, din pricina organizaţiilor evreieşti comuniste, au rămas orfani. De fapt cine ştiace soartă îi aşteaptă până la Prut. Acum văzând ce se întâmplase, Mureşanu i se adresă locotenentului: • Domnule locotenent, suntem militari ori nu? Cum de le permitem la nişte puşlamale să-şi bată joc de militarii români? • Rabdă, băiatule, până ieşim din oraş, locotenentul scrâşni din dinţi. Erau la marginea oraşului, când locotenentul ordonă maximă atenţie. Grupurile de evrei continuau să-ibatjocorească şi să arunce în ei cu ce aveau la îndemână. • Înainte! ordonă locotenentul. Să le dăm o lecţie, şi primul se avântă în grupul agresiv. Mureşanu, care avea înălţimea de un metru şi nouăzeci centimetri, lat în spete, cu o musculatură bine antrenată, făcută prin munca grea de ţăran, îl întrecu pe ofiţer. Mureşanu nu lovea de două ori. O singură lovitură de pumn, trasă cu o ură acumulată de mult. Îşi amintise şi cum evreii cămătari îşi bat joc de ţăranii moldoveni. Acum avea ocazia să se răzbune pentru tot. Mulţimea era totuşi numeroasă, cam cincizeci de persoane, ei fiind doar zece. Însă în cinci minute, i-aupus pe fugă pe aceşti nenorociţi care deja, ţipau ruseşte că românii îi ucid. Nu le-a venit nimeni în ajutor. 7
  8. 8. Iar cei doborâţi la pământ se uitau cu groază la aceşti tineri, pe care i-au maltratat atâta timp, şi careputeau face acum cu ei ce doreau. Însă militarii i-au mai privit o dată cu ură la ei şi, la ordinul ofiţerului,au plecat, lăsându-i pe cei ce se tăvăleau pe jos în nedumerire. „Şeful”, când i-a trimis în stradă, le-a spuscă militarii români au ordin să nu riposteze, şi că vor putea să-i batjocorească fără frică. Au primit obătaie soră cu moartea! Vor trebui să ceară mărirea onorarului promis pentru manifestaţie. Pentru militari însă problemele nu s-au terminat. În pădurea de la Rusca, pe drumul spre Leuşeni, aufost atacaţi de etnici bulgari, înarmaţi cu măciuci. Adevărat că într-un număr mult mai mic ca evreii. Nuse aşteptase la o ripostă dârză, şi au luat-o repede la fugă. De data asta Mureşanu nu se mai opri, ofiţerulnu le spuse nimic, şi i-au urmărit. Şi nu degeaba. S-au întors cu cinci căruţe dosite cu nişte cai bineîngrijiţi. Se vede că erau pregătite pentru a încărca prada. Pe doi dintre aceşti atacatori i-au capturat. Şi eile-au povestit cine i-a îndrumat să-i atace. I-au luat cu ei la Albiţa şi i-au pus să-i îngroape pe cei doimuncitori ucişi de evrei, apoi i-au eliberat. Din prada capturată de la bulgari, o căruţă cu doi cai buni i-au revenit lui Mureşanu. Îşi cerupermisiune de la ofiţer, care începuse să-l stimeze pe Mureşanu pentru curaj şi duse căruţa şi caii acasă,stârnind multă bucurie. Aveau nevoie. Mureşanu le povesti pe scurt de unde sunt. Termină instrucţiunea şi anunţă pauză: • Vă odihniţi până luni. Era sâmbătă, 21 iunie 1941. * * * Locotenentul Corneliu Botezatu se întorcea de la serviciu. Ziua fusese la Bucureşti o căldurăinsuportabilă. Acum era seara şi se lăsase răcoarea mult dorită. Mergea încet, frământat de gânduri. Şefuli-a propus să preia conducerea reţelei de informaţii, organizată în Basarabia ocupată de trupele sovieticeşi pe direcţia sud-est, spre Odessa şi Crimeea. Căpitanul, care conducea această direcţie, a fost rechematla Bucureşti din cauza unor probleme de sănătate. Oare numai din această cauză? se întrebă Botezatu.Ştia că toate schimbările în Serviciul lor se fac sub această sintagmă sau sub pretextul că persoanarespectivă va ocupa un alt post de conducere. Mâine, sâmbătă, se duc cu Cristina la teatru. În timpul liber, pe care îl avea din zi în zi tot mai puţin, segândea la ea. Se cunoşteau de mult timp, însă abia acum simţeau că s-au îndrăgostit unul de altul cuadevărat. De fapt, cazul cu calul... Tatăl său ocupa o funcţie importantă la Mitropolia Română. Aveau moşii imense, cai de trăsură, cai decălărie, automobile. De mic copil îi plăcea să călărească. Această patimă i-a rămas şi acum. La întrecerile între ofiţerii de stat major, ocupa neapărat un loc de onoare. Marele Cartier General (MCG) organiza o dată în lună întreceri la călărie între ofiţerii de stat major. Înduminica ceea, ca întotdeauna, Cristina se afla în tribună şi îl urmărea având emoţii pentru el, căci eraprietenul ei cel mai fidel. Se cunoşteau demult, se stimau, îşi mărturiseau diverse lucruri, inclusivamoroase, discutau. Avea un cal frumos, puternic. Se înţelegeau de minune. Însă de data aceasta, când sări peste unobstacol simplu, ceva se întâmplă, calul se împiedecă şi au căzut amândoi. Calul însă se ridică repede, întimp ce el continua să zacă la pământ. Se lovise puternic cu capul îşi pierdu cunoştinţa. Cristinaînţelesese ce se întâmplase. Absolvise colegiul de medicină. Se repezi spre locul accidentului, şi, straniu,dar ajunse la el înaintea echipei medicale de serviciu. Îi ridică uşor capul. Nu dădea semne de viaţă. I sefăcu groază la gândul, că-şi putea pierde unicul prieten. Începu involuntar să-l sărute. Peste câtevaminute îşi reveni. O văzu radiind de bucurie. Una sinceră. L-a ajutat să se ridice, şi, îmbrăţişaţi, au părăsithipodromul, în aplauzele publicului. Automobilul îi aştepta. Ea încearcă să-l ajute. Nu fu însă nevoie: el îşi revenise. În automobil, fără săspună ceva, o sărută. Acasă, el o prezentă: 8
  9. 9. • Mamă, sunt cu domnişoara Cristina. • Intraţi domnişoară, o invită mama, uitându-se cu interes la ea. I-au povestit ce se întâmplase. Maică-sa arăta tot mai palidă. • Acum mă simt bine mamă. N-am nimic. Domnişoara m-a trezit din morţi, încercă el să glumească. • Doar ca medic, urmă replica. • Ce fel de medic îţi trebuie ţie? mama se uită nedumerită la el. Şi totuşi ce s-a întâmplat? Insistă maică-sa ceva mai relaxată. • Am căzut împreună cu calul. Dar pot să am recidive. De aceea domnişoara doctor mă va lecui până la capăt, spuse el zâmbind. • Domnişoară, ce spune feciorul meu? doamna o privi. • Adevărul, doamnă. Cu o mică precizare: nu sunt chiar doctor ci doar sunt absolventă a unui colegiu de medicină. Mama băiatului deja zâmbea. • Sper că o să deveniţi un doctor bun, doamna se uită cu blândeţe la ea. Din acea zi au mers liber la el, şi doamna le pregătea de fiecare dată ceva gustos. „Ca la nimeni”, cumse exprimă ea. Sâmbătă dimineaţa făcu cunoştinţă cu ordinul, din care urma că trebuie imediat să plece la Galaţi, undese afla sediul Centrului, mascat sub o firmă comercială. Maşina îl aştepta. Îşi pregăti repede valiza. Nu uită să-şi pună şi jurnalul, în care îşi nota întâmplări zilnice. Se deprinsecu el. Numai lui îi „încredinţa” cele mai mari secrete. Mama nu-l întreabă nimic. * * * …Anul 1940. Basarabia ocupată de ruşi. NKVD-eul începu chiar din primele zile represaliile, iarlepădăturile din societate s-au înscris în rândurile partidului comunist şi acum… conduceau. Întocmeaulistele celor, de la cine puteau să jefuiască ceva. Căutau „culaci”, intelectuali, pur şi simplu oameniînstăriţi pe care să-i trimită în Siberia, iar averea lor s-o transmită organelor de ocupaţie sovietică. Câteceva le rămânea şi lor. În liste îi mai introduceau şi pe cei cu care se duşmăneau, deşi aceştia erau şi eisăraci. Aşa se răzbunau lepădăturile pe oamenii de treabă. A început colectivizarea, cea mai marepedeapsă a ţăranului, care toată viaţa a muncit ca să-şi cumpere un cal, o căruţă bună, un plug, o vacă, oi.Şi tot asta trebuia dat în aşa-zisele colhozuri, unde conduceau cei care din lenevie n-au avut nici o datănimic. „Cum o să îngrijească ei de animale, dacă nu le-au avut pe ale lor?” se mirau ţăranii. Şi spuselelor s-au îndreptăţit. Spre iarnă încep să moară vacile, caii, oile, pe care comuniştii le-au adus într-o stare,că erau numai piele şi oase. Se mirau că animalele şi iarna trebuiau hrănite, că ele trebuiau să mănânce şiiarna. Credeau că păscând vara, le ajunge pe un an întreg. Ţăranii plângeau când auzeau că vaca, oile oricalul lor au murit de foame. Blestemau. Însă nu puteau face mai mult. Comuna Holercani era aşezată în lunca Nistrului, pe malul drept al acestuia, într-un loc pitoresc. Pe deo parte era mărginită de râu, pe cealaltă de un deal înalt din piatră, pe care mai creşteau tot felul decopaci şi arbuşti. Ţăranii scoteau piatră şi îşi construiau casele. Biserica se afla în centrul satului, cum seobişnuia la creştini, pe un loc mai ridicat, apărată astfel şi de inundaţii. Peste Nistru se afla comunaCocieri, iar puţin mai jos pe cursul râului, oraşul Dubăsari. Anatol Arhire, un tânăr înalt, uscăţiv, simpatic, cu părul negru, ochi căprui, originar din aceastăcomună, îşi făcea serviciul militar în Armata Roşie. Fusese mobilizat de ruşi în primăvară, ca şi alţiconsăteni, şi împrăştiaţi în numeroasele unităţi militare, dislocate de ruşi pe teritoriul Basarabiei. Înaceastă unitate de infanterie fusese înrolat cu un prieten. La rugămintea sa, căci era unicul care ştialimba rusă, învăţată de la mamă-sa, care era fiică de preot şi absolvise gimnaziul de fete din Chişinău petimpul ţarului Nikolai al II, în care se vorbea numai ruseşte, ofiţerul sovietic i-a lăsat împreună, lucruieşit din comun pentru armata respectivă. Acum e de santinelă. Zece paşi înainte, zece paşi înapoi... Acasă îi rămase nevasta gravidă, cu care secăsătorise în ianuarie anul curent. La 25 decembrie 1940 împlinise optsprezece ani. Era cu cinci ani mai 9
  10. 10. în vârstă ca el, dar era frumoasă, cu un păr negru, negru... şi lung. La şaptesprezece ani se îndrăgostise înea. Se iubeau sincer. În orice caz aşa credea el atunci. Părinţii lui s-au împotrivit. Mai ales mama. O considera şi săracă dar şi nesinceră. Totuşi peste puţintimp s-au căsătorit. Până la urmă mama a cedat. Zece paşi înainte, zece paşi înapoi... Poate că mama avea dreptate când spunea că ea i-a pus, cum sespune în popor ”poalele în cap”. Avea douăzeci şi trei de ani... Voia cu orice preţ să se mărite. Şi la găsitpe el, aproape copil. Nu acorda nici o atenţie vorbelor, o iubea. Degrabă vor avea un copil, va fi tată. Peste câţiva anidiferenţa de vârstă n-o să bată prea tare la ochi. Şi totul va fi bine... Zece paşi înainte, zece paşi înapoi… Regimentul lor ţinea apărarea pe malul stâng al Nistrului. Această linie de apărare se numea „Stalin”,şi după cum spuneau comandanţii, e imposibil de cucerit. În primul rând pentru că purta numeletovarăşului Stalin, „tatăl a tuturor popoarelor”. Totuşi Anatol, cu toate că fusese înrolat de puţin timp,înţelegea, că această linie trebuie cu ceva apărată „mai concret”. În pluton, de exemplu, aveau numaicinci carabine din timpul Primului război mondial. Şi nici un cartuş. Cu ele şi făceau santinelă.Comandanţii aşteptau să primească, însă trecuse toate termenele, iar armele nu soseau. Locţiitorii politici, „politrucii” ducea o propagandă furibundă contra românilor. În tot ce se întâmplarău în lume, îi învinuiau doar pe români. Ca o scrânteală. De nemţi nu puteau spune nimic, căci Stalin şiHitler erau prieteni. Între Uniunea Sovietică comunistă şi Germania fascistă era încheiată pace pe zeceani. La orice oră de politică, relaţia dintre Germania şi Uniunea Sovietică era lăudată. S-a prins de câtevaori păcălit de agitatorii comunişti, începând să creadă ce spuneau. De la un timp însă se dumeri. Trăiseoptsprezece ani în componenţa statului român. Şi nu avea de spus rău. Din contra… Era ştiutor de carte, cântase la trompetă în orchestra comunei. Avea şi o voce puternică, plăcută. Îiplăcea să danseze. * * * Căpitanul Andrei Bivol era comandantul companiei de cercetaşi al regimentului 2 de infanterie dinDivizia 25 sovietică, care ţinea apărarea pe prima linie Stoeneşti-Ţiganca. Linia a doua se întindea de laŢiganca Nouă-Hârtoape-Epureni-Cania-Leca, linia a treia – de la Flămânda-Leova, iar în adâncimeajungea până la Tarutino, cu flancurile la Prut, pe care îl trecu de mai multe ori cu cercetaşii săi, pentruincursiuni de cercetare în spatele apărării unităţilor române. După toate probele, prezentatecomandamentului, era clar că partea română se pregăteşte să forţeze Prutul. Însă „osobistul”,reprezentantul oficial al serviciului de contraspionaj în unităţile militare sovietice, şi locţiitorul politic(funcţii păstrate şi până azi în armata rusă), mai nu l-au deferit tribunalului militar, pentru aşa-zisăpropagandă anti-sovietică. Era vorba de faptul, că comandamentul unităţilor militare sovietice, structurilepolitice şi cele represive ale regimului comunist, primise ordin strict de la tovarăşul Stalin, să nurăspundă la „eventualele provocări ale unor forţe iresponsabile” din partea germană ori cea română, datfiind că Uniunea Sovietică încheiase un tratat de pace pe zece ani cu Germania, şi că România nu va facenici un pas fără învoirea Germaniei. De Siberia l-a salvat comandantul diviziei, care se afla la regiment îninspecţie. Acesta îi ceru comandantului campaniei de cercetaşi să-i raporteze situaţia. Andrei îi raportă tot ce ştia despre situaţia de peste Prut. Comandantul diviziei îi mulţumi pentrudevotamentul faţă de Patria Sovietică. Această mulţumire a fost destul ca să fie lăsat în pace. S-a născut într-o familie de moldoveni în orăşelul Dubăsari, Transnistria, care se numea pe atunciRepublica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, aflată în componenţa Ucrainei. Tatăl său eracizmar, un om stimat, de fapt ca toţi cizmarii, iar mamă-sa era croitoreasă. De mic fusese educat desistemul comunist, şi era devotat acestui sistem cu trup şi suflet. Era gata la porunca partidului comunistsă-şi sacrifice viaţa pentru cauza acestui partid. Se trezi uşor din această stare de „devotament fărămargini” când, peste noapte, din senin fusese declarat „duşman al poporului”, şi îl putea aştepta ocondamnare de douăzeci şi cinci ani de puşcărie în condiţiile Siberiei. Acum în sinea sa începuse să-ivadă cu alţi ochi pe cei care foloseau sintagma „duşman al poporului”. Foametea organizată în Ucrainade comunişti, personal de tovarăşul Stalin, care la o întrunire a Biroului Politic, după ce privise un filmfăcut de un regizor evreu, în care se arăta cât de bine trăiesc oamenii în colhozurile din Ucraina a spus: 10
  11. 11. „De ce haholii (porecla ucrainenilor, dată de ruşi) trăiesc mai bine ca gruzinii şi ca ruşii? Faceţi ca şi ei sătrăiască rău.” Filmul era doar un mit despre viaţa fericită în colhoz. În timpul foametei Andrei era elev la şcoala militară, şi era ocrotit de stat. Însă un frate şi o soră aumurit de foame. În viaţă îi mai rămase doar un frate. Era căsătorit cu o rusoaică. Nu că aşa era la modă, dar se iubeau cu adevărat. După ce la 28 iuniesovieticii au „eliberat” Basarabia, inundând-o cu unităţi militare sovietice, îşi trecu familia la Dubăsari.Ana şi cu cei doi copii trăiau la părinţii lui. …Din punctul de observaţie, instalat pe colinele de la Ţiganca, partea românească se vedea ca înpalmă. Militarii români se comportau aşa, cum se comportau în mod obişnuit. Nu se simţea nici oschimbare. Însă el, Andrei Bivol, simţea că războiul va începe curând. I-o sugera experienţa de cercetaş.A întărit posturile de observaţie. Dar neliniştea nu-l părăsea... Ce va fi cu familia lui în caz de război?Ana nu era femeia care ar putea opri calul din fugă, cum spunea despre femeile rusoaice poetulNekrasov. Era firavă şi timidă. N-o să poată să-şi apere copiii lui în caz de nevoie! Îi va lăsa în voiasoartei... S-au poate greşea? I se strângea inima de durere la aceste gânduri. Mai avea speranţă în părinţi. Că nu-şi vor lăsa nepoţiila nevoie. Era sâmbătă, 21 iunie 1941. Noaptea de sâmbătă spre duminică e cea mai scurtă noapte a anului. Iarmâine, duminică, va fi cea mai lungă zi. * * * Începând cu 22 iunie 1941 Marina militară a acţionat în eşalonul întâi operativ, conform planuluigeneral întocmit de Marele Stat Major. Planul stabilea că misiunea principală pentru forţele Marineimilitare este apărarea litoralului fluvial şi maritim, operând cu navele şi celelalte unităţi de luptă înzonele Galaţi, Tulcea şi Constanţa. În prima etapă se prevedeau acţiuni ofensive limitate numai pe braţulChilia, pentru distrugerea sau fixarea în teren a forţelor sovietice. Planul reieşea din superioritateaconsiderabilă a forţelor navale sovietice, din dotarea slabă a Marinei fluviale şi maritime română, înspecial a hidroaviaţiei. Frontul fluvial constata aproximativ 155 km. Pătrunderea navelor sovietice spre Galaţi, posibilitateadebarcării unor unităţi şi executarea de bombardamente asupra porturilor fluviale şi maritime, puteau săaibă consecinţe grave pentru îndeplinirea misiunilor de luptă de către întreaga Armată 4 română. Comandamentul Marinei militare a dispus prin instrucţiuni operative următoarea concepţie deconducere şi folosire a forţelor în fâşia fluvială: în cooperare cu unităţile Armatei 4 şi ale Corpului 2armată din Dobrogea, Divizia de Dunăre şi Detaşamentul maritim nr. 1 Sulina, să împiedice pătrundereanavelor de luptă inamice în amonte de gura Prutului spre Galaţi, să asigure flancul drept al Armatei 4, săexecute misiuni de foc pentru neutralizarea obiectivelor terestre inamice, să coopereze cu unităţileCorpului 2 de armată pentru a împiedica inamicul să forţeze Dunărea şi să debarce în Dobrogea, sădistrugă sau să captureze forţele navale sovietice dislocate pe Dunăre pentru a le împiedica retragerea înaval de Vâlcov şi să acţioneze la vest de Ismail, să fie în măsură să-şi concentreze rapid navele la Tulceapentru a dezvolta ulterior acţiuni operative în Deltă, să pregătească şi să organizeze mijloacele necesarepentru transportul, în caz de nevoie, de trupe în Deltă, să sprijine trecerea trupelor noastre din Dobrogeaîn Basarabia. În segmentul Galaţi - Reni acţionau patru monitoare, două vedete şi un grup de arme cu acţiune subapă (formaţiuni de puitoare mine şi dragaj), care ulterior au ţinut piept cu succes atacului numeroaselornave sovietice, bateriilor de coastă sovietice din zona Giurgiuleşti - Reni şi aviaţiei de bombardamentsovietic. Îndeplinirea misiunilor acestei grupări a fost îngreunată de proasta organizare a activităţilor deobservare, situaţie ce a lipsit gruparea de date complete şi operative asupra numărului deplasării şipoziţiei navelor inamice din zona fluvială, precum şi asupra organizării apărării inamice de pe malulstâng. 11
  12. 12. Locotenentul de marină Adrian Porumboiu era comandantul unuia din cele două monitoare care făceauparte din Gruparea tactică „Tulcea”, şi care mai avea în componenţa sa patru vedete şi un Grup arme subapă. În ziua de 22 iunie 1941 primi ordin ca în componenţa Grupării să execute manevre de foc asupraobiectivelor navale sovietice. Tragedia consta în faptul că nimeni nu ştia unde sunt aceste nave. Îl mirămult acest fapt, după părerea lui criminal, din partea comandamentului Grupării, că în timp de pace nu s-a organizat nici o recunoaştere, nu a fost stabilit exact locul amplasării bateriilor de coastă sovietice,principalele locuri unde se puteau ascunde navele sovietice. Acum se deplasau la întâmplare, gata înorice moment să intre în luptă cu navele aflate nu se ştie unde ale inamicului, sau, pur şi simplu, să fieatacate de bateriile de coastă şi scufundate. Însă au avut noroc. Inamicul dispunea de o agentură bine pusă printre lipoveni, ştia ce forţă mizerabilăreprezintă Gruparea „Tulcea”, şi sigur pe propriile forţe, a venit singur în întâmpinare, cu scopul de animici Gruparea şi de a ocupa oraşul Tulcea. Porumboiu fu primul care observă navele sovietice care intenţionau să pătrundă pe braţul Tulcea. Sedeplasau ca la paradă. Hotărî să atace din marş, să nu le permită ruşilor să se concentreze. Şi cum a fost învăţat în şcoalamaritimă militară, atacă monitorul din frunte, presupunând că el este şi vasul amiral al grupării, şi că peel se află comandantul grupării sovietice. Porni, deci, cu toată viteza pe care era capabil s-o dezvolte vechiul său monitor în întâmpinarea naveiinamice. Îşi orientă monitorul ca pentru abordaj spre nava amiral şi când acesta încearcă să eviteciocnirea, făcând o manevră în dreapta, descoperindu-şi bordul, Porumboiu ordonă „foc”. În scurt timpnava amiral a început să fumeze. Au mai fost incendiate o vedetă şi o şalupă. Ruşii s-au retras la baza lordin Chiseliţa, apărată de insula cu acelaşi nume. Adrian Porumboiu a devenit eroul zilei. La sosirea în Tulcea îl aşteptau deja o mulţime de jurnalişti,care i-au pus tot felul de întrebări. O căuta însă cu ochii pe acea, căruia i-ar fi fost gata să-i acordeinterviuri zi şi noapte. Ea însă lipsea. A fost primit de primarul oraşului, de alţi demnitari înalţi, sosiţi din Bucureşti. Sincer vorbind, nu-idisplăceau aceste întâlniri uşor pompoase. Aşteptă câteva zile ca fata să-l viziteze. „Poate că s-a întâmplat ceva?” se gândi el la un moment dat. Se jenă însă să meargă la redacţia undelucra ea. O văzuse numai odată. Ce putea să-i spună? Că s-a îndrăgostit de ea la prima vedere?” A apărut tocmai a patra zi şi îl rugă să-i spună ceva. O invită pe navă. Fotograful care era cu ea, făcu opoză cu toată echipa, apoi numai cu el. Au făcut cunoştinţă. O chema Elena Lupuşor şi era originară din Galaţi. Era de fapt corespondentă laun ziar din Galaţi iar paralel lucra şi la ziarul local. Avea un râs deosebit, deschis, cu note poate uşor maiînalte decât se cerea în societate. Însă faptul nu-i strica din farmec. Au luat masa împreună. * * * Comandantul de patrulă de aviaţie locotenent aviator Costică Stănescu visa acum ceva plăcut. Sevedea la vila generalului cu Aurelia în braţe. Fu însă trezit de ordonanţă. Se uită la ceas. Era douănoaptea, spre duminică. • Domnule locotenent, îi spuse ordonanţa, sunteţi chemat pe alarmă. Se îmbrăcă în grabă şi se îndreptă spre locul stabilit. Grupul de aviaţie era deja aliniat în aşteptareacomandantului. Comandantul salută şi dădu citire ordinului Ministrului secretar de stat al Aerului,generalului de escadră aviator Gheorghe Jienescu, în care se spunea: „Zburători, onoarea de a purta labiruinţă, pe cerul românismului, cocarda tricoloră vă aparţine. Tineret zburător: ţara întreagăaşteaptă de la voi întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Daţi faptei voastre motiv delegendă. Le-aţi făcut în timp de pace, sunt sigur că la veţi face fără şovăială şi în timp de război. 12
  13. 13. Tineret zburător: sună buciumurile şi codrii răsună, huruie cerul în cântec de motoare, cânteculnaţiunii, la arme, la manşe, cu Dumnezeu înainte!” La ora trei dimineaţa, ora când, la 27 iunie 1940, trupele sovietice au invadat teritoriile de Est şi deNord ale României, 124 de avioane au trecut linia de demarcare vremelnică, râul Prut. Au fostbombardate aerodromurile militare de la nord de Chişinău, Bolgrad, Ialoveni, Tiraspol, Cetatea Albă şialtele. S-au produs primele ciocniri cu avioanele de vânătoare sovietice. Patrula lui Stănescu însoţea bombardierele până la Tiraspol şi înapoi. Nici un pilot nu a avut ciocniridirecte cu aviaţia sovietică, care o parte a fost nimicită pe aerodromuri, iar cealaltă demoralizată. Însă după amiază, însoţind pe aceeaşi rută bombardierele, s-au ciocnit de un grup numeros de avioanede vânătoare sovietice, care atacase bombardierele. Apăruse pe neaşteptate de printre nori. Erau vreo douăzeci de aparate sovietice tip I-16, pe care piloţiisovietici îl numeau „işaciok”, adică „măgăruşul”, o mai veche modificare a unui avion sportiv american,prefăcut de ruşi în avion de vânătoare. Atacă bombardierele. Peste câteva minute dintr-un bombardierîncepu să iasă fum. Apoi începu să piardă înălţime. Echipajul însă nu sări cu paraşuta, încercând să-lmenţină în zbor pentru a trece peste Prut. Au aterizat cu bine. Piloţii de pe avioanele de vânătoare se repeziră în întâmpinarea ruşilor. De regulă, ruşii evitau lupta cuavioanele de vânătoare româneşti şi atacau bombardierele mari şi grele, prost apărate de unicul puşcaş,situat la coada avionului. Stănescu se repezi în întâmpinarea avionului ce zbura în fruntea grupului sovietic. Rusul evită ataculfrontal, şi încercă să se ascundă printre bombardiere, însă Costică îl observă şi îşi îndreaptă avionul într-acolo. De această dată rusul nu mai avea unde să se ascundă şi încercă să riposte. Stănescu execută omanevră de învăluire, „Messerschmidt”-tul său era net superior. Se pomeni în coada rusului. Pentru a-ldoborî din această poziţie era simplu de tot. Pilotul rus a sărit cu paraşuta. Rămaşi astfel fără comandant,ruşii au intrat în panică devenind astfel o pradă uşoară pentru vânătorii români. Comandantului grupului rus doborât de Stănescu se numea Pokrîşkin, Alexandru Pokrîşkin,viitorul de trei ori Erou al Uniunii Sovietice, care va doborî 59 de avioane germane, luptând cuavionul de vânătoare american „Kobra-2”, care avea caracteristici tehnice similare cu ale”Messerschmidt”-ului. În primul său zbor de luptă în Basarabia, fiind comandant de escadrilă, undeera dislocată unitatea lui, a doborât cu aparatul I-16, un bombardier român, după care a fost doborâtde un pilot român. Se presupune că de comandantul de patrulă Stănescu. Istoricii ruşi, neagă acest lucru, deşi se pare că greşesc sau pur şi simplu ascund adevărul că celcare l-a doborât pe Polrîşkin a fost totuşi un pilot român şi nu unul german. Nu doresc să recunoascăcă arta militară română era mai presus ca cea sovietică!... Uniunea Sovietică a avut numai doi piloţi de trei ori Eroi ai Uniunii Sovietice, Pokrîşkin şi IvanKojedub, un ucrainean, care doborâse 62 avioane inamice, luptând, ca şi Pokrîşkin, pe un aparat devânătoare american „Kobra-2”. Pentru comparaţie: cel mai bun pilot în cel de-al Doilea RăzboiMondial, neamţul Eric Hahrtman a doborât 352 de avioane inamice, 347 fiind sovietice şi cinciamericane. 104 piloţi germani au doborât mai mult de 300 de avioane sovietice fiecare. În prima zi de război inamicul a pierdut 48 de avioane, partea română –11 avioane cu echipaje de 40oameni. Sublocotenentul Teodor Moscu din Escadrila 51 vânătoare, Flotila 1, a doborât primele avioaneinamice în bătălia din spaţiul aerian de deasupra Ismailului. Un răsunet mare în ţară a avut fapta eroică a locotenentului Horia Agarici, care a atacat singur oformaţie de avioane sovietice de bombardament, ce se îndrepta spre Constanţa. Din cauza pregătiriiproaste a aviatorilor sovietici, a tunurilor antiaeriene, însă formaţia sovietică nu şi-a păstrat rândurilestrânse, aşa cum cerea tactica de luptă, s-a dispersat, devenind uşor vulnerabilă pentru Agarici, care adoborât trei avioane chiar din primul atac. În popor se cânta despre această faptă eroică: „ A plecat lavânătoare Agarici, a plecat ca să vâneze bolşevici”.* *După terminarea războiului, pilotul Horia Agarici, care a mai doborât şi avioane americane, a fostconcediat de comunişti din aviaţie, nepropunându-i-se vreun alt serviciu. Se spunea că tocmai dincauza acestui cântec, care nu le-a plăcut comuniştilor-bolşevici români ce uzurpaseră puterea de statîn România. A trăit cu cei şase copii ai săi în mizerie, lucrând ca hamal, măturător de stradă, iar în 13
  14. 14. ultimii ani din viaţă – ca mecanic la instalaţiile de aragaz din Constanţa. Locuitorii Constanţei nici nubănuiau că sunt deserviţi de un Erou al României. În prima zi de război Escadrila 50 de vânătoare a executat cinci raiduri în spaţiul inamic, apărândbombardierele. Se odihneau numai în timpul prânzului şi când mecanicii alimentau avioanele cucombustibil şi muniţii. Serile Stănescu se simţea sleit de puteri, şi obosit, adormea buştean. * * * Căpitanul Mihai Pruteanu se grăbi spre statul major al regimentului. Era o oră târzie, însă la statulmajor toţi lucrătorii erau pe loc. Tocmai la ora trei şi treizeci dimineaţa, când avioanele debombardament, însoţite de avioane de vânătoare, au trecut Prutul, comandantul regimentului li se adresăcelor convocaţi: • Domnilor, am primit o oră în urmă ordinul № 28 emis de Marele Cartier General care, între altele, se prevede, citez: ”Armatele aliate germano-române au deocamdată misiunea de a constitui pivotul manevrei strategice şi de a fixa maximum de forţe inamice, iar în cazul în care forţele inamice ar începe retragerea, armatele române şi germane le vor urmări cu vigoare.” Urmau denumirile localităţilor şi ce unităţi urmau să le ocupe. Era clar că un timp vor sta aici, pe aceste poziţii. Până va urma un alt ordin. Dar vor trebui, el şicompania lui, să execute tot felul de misiuni de cercetare. Fireşte că Pruteanu nu le bănuia deloc uşoare. Cu începerea războiului ruşii vor fi maxim de atenţi şi trecerile peste Prut vor fi primejdioase iarincursiunile în spatele inamicului vor fi greu de înfăptuit. După citirea ordinului, comandantul îl invită la el, unde era prezent şi şeful statului major. • Domnule căpitan, pentru compania dumitale nu e timp de răgaz. Ne trebuie informaţii proaspete despre inamic, care cu începerea războiului va opera tot felul de deplasări de trupe. Veţi avea un rol extrem de important pentru a prevedea totul. Reacţia lui Pruteanu fu uşor surprinzătoare. • Domnule colonel, e timpul să fie folosită aviaţia de recunoaştere, rosti acesta. • E bine spus, dar se pare că aviaţia dă rezultate bune când există mişcări masive de trupe. De la divizie în sus. Însă aviaţia nu poate aprecia eficient deplasarea unor unităţi mai mici. În colaborare cu şeful statului major întocmiţi un plan de pătrundere pe teritoriul inamic. Aveţi două zile la dispoziţie. Revenit de la comandant, îşi convocă ofiţerii. Le explică situaţia. • Domnilor, vă aştept la ora 18 cu propuneri. Sunteţi liberi. • Ioane, i se adresă el ordonanţei, când au rămas singuri, mă trezeşti peste două ore. Acum nu mai pot gândi. La ora 18, când îi veniră ofiţerii, avea planul deja gata. Însă dorea să audă şi ce spun ofiţerii săi, maiales cei nou-veniţi în unitate. Propuneri au fost multe şi bine întemeiate, însă nici una asemănătoare cu asa. Chiar şi ofiţerii vechi, fapt care l-a mirat pe Mihai, nu s-au pronunţat mai aproape de realitate. La unmoment îşi dădu seama de ce: nu aveau informaţia de ultima oră, pe care o poseda el. Nu ştiau căsubunităţi române au ocupat podurile de peste Prut şi că au format capete de poduri în localităţile Fălciu,Bogdăneşti, Rânzeşti. Prin aceasta se uşura sarcina companiei, căci nu mai trebuiau să treacă Prutul subochii grănicerilor ruşi, iar apoi să se târâie prin bălţile mlăştinoase. Şi-a expus planul ofiţerilor, iar apoi şi şefului statului major. • Domnule căpitan, treceţi cu compania pe malul stâng al Prutului şi desfăşuraţi-vă activitatea acolo. Comandantul diviziei a dat ordinul respectiv. Veţi avea la dispoziţie tot necesarul pentru îndeplinirea misiunii. 14
  15. 15. Trecu cu compania pe podul de la Fălciu. Apoi îşi amenajă un punct de observaţie cât mai aproape deinamic. Acelaşi lucru l-au făcut şi comandanţii de plutoane. Au urmărit O zi întreagă inamicul. N-auremarcat semne pentru careva pregătiri de ofensivă. Seara a convocat din nou adunarea ofiţerilor. Fiecare raportă ce observase ziua. Rapoartele erauaproape identice. După ce s-au sfătuit mai mult de o oră, au întocmit un plan, după părerea lor, destul debun. Toate trei plutoanele se deplasează pe sectorul de recunoaştere rezervat şi pe care îl studiaserăamănunţit ziua. Zona neutră era destul de largă şi fără mine. Nici unităţile române şi nici cele sovieticenu aveau la moment în amplasamente mine antiinfanterie. La ora unu au pornit în recunoaştere. Pruteanu preluă comanda unui pluton, înlocuindu-l pesublocotenentul tinerel şi fără experienţă. Mergeau tupilaţi. Când ruşii lansau câte o rachetă de iluminare,se culcau imediat cu toţii la pământ. La un moment dat s-au ciocnit aproape nas în nas cu comandantulunui grup de cercetaşi sovietici, care se deplasau spre poziţiile române. Un timp grupurile au rămas nemişcate, apoi lăsând armele, s-au aruncat unul asupra altuia într-o luptăcorp la corp. Se auzea numai respiraţia cercetaşilor care se luptau pe viaţă şi pe moarte. Dacă foloseauarmele, la auzul lor artileria din ambele părţi putea deschide focul şi să-i nimicească pe toţi. Se băteau întăcere. Nu se auzeau nici renumitele înjurături ruseşti. Pruteanu s-a încleştat în luptă cu comandantul sovietic. Îl lovi puternic cu pumnul. Adversarul căzu. Serepezi să-i mai adauge, se aplecă, şi se pomeni aruncat peste cap. S-au încleştat din nou. În sfârşit rusuln-a rezistat şi a comandat ”othodim”, („ ne retragem”). Pruteanu ordonă şi el retragerea. Nu mai aveasens să-şi continue mişcarea. Cercetaşii vor da alarma. Între cercetaşii din toată lumea există o regulă nescrisă, însă care, de regulă, se respecta peste tot: să nuse ucidă unul pe altul. Aşa, o chelfăneală reciprocă bună. Ruşii însă nu respectă întotdeauna aceste reguli.Propaganda sovietică îi numea pe ostaşii români invariabili fascişti. Nu Germania era fascistă, căci Stalinşi Hitler erau prieteni, ci România… „Totuşi de ce ofiţerul sovietic a ordonat retragerea? nu se putea linişti Pruteanu. Ce s-a întâmplat? Nuse vedea să fie fricos!” * * * Dând liber subordonaţilor Alexandru Mureşanu, se duse la statul major al batalionului. Aşa se obişnuiaprintre ofiţeri: să se adune seara şi să mai schimbe câte-o vorbă. De el se apropie preotul militar, kapelanul, cum era numit între ofiţeri. Îi zicea părintele IoanAmbrosie, provenit şi el din ţărani. • Cum vă merg treburile, domnule sublocotenent? întrebă el. • Nu e prea linişte la frontieră. Se poate întâmpla orice. • Să pregătesc slujba pentru biruinţa victorioasă? • Pregătiţi-o părinte. Cred că nu va fi un lucru de prisos. • Nu ştiţi, în părţile noastre a plouat? • A plouat. Mi-a spus un recrut. Acum însă la statul major printre ofiţeri era o oarecare înviorare. Cineva spuse că statul major aldiviziei a primit ordinul MCG de a începe mâine, 22 iunie, incursiuni ofensive pe malul stâng al Prutului.Însemna asta război cu ruşii ori nu? Ascultă puţin şi se duse la culcare. Dacă va fi ceva, va primi ordinulspre executare. La ora 3,05, în cea mai scurtă noapte a anului, 22 iunie 1941, subunităţi de mărimea pluton-companie au forţat Prutul în punctele Fălciu, Toceni, Cania, Berezeni, Bogdăneşti, Stoeneşti,Rânzeşti-Cheltosu. Luat prin surprindere, inamicul s-a retras. Au fost ocupate podurile de peste Prutşi fixate mici capete de pod la Fălciu, Bogdăneşti, Rânzeşti. Mureşanu fu trezit de ordonanţă la ora două. • Domnule sublocotenent, sunteţi chemat urgent la batalion. 15
  16. 16. La statul major al batalionului se adunau ofiţerii. Întră comandantul batalionului, care dădu citireordinul MCG privind intrarea României în război de partea Germaniei, pentru eliberarea pământurilorstrămoşeşti ocupate în iunie 1940. Fiecare unitate avea de îndeplinit o sarcină concretă. Plutonul lui Mureşanu trebuia să atace în componenţa companiei podul de la Bogdăneşti şi să formezeun cap de pod. Compania începu mişcarea spre pod. Două zile la rând au căzut ploi, desfundând şi aşadrumurile anevoioase. Se mişcau în glod până la genunchi. Mai aveau de parcurs aproximativ unkilometru, când din partea podului se auziră rafale de arme automate, explozii de grenade. Apoi se făcu olinişte adâncă, adâncă... Ajunşi la pod, au constatat că acesta deja era ocupat de Batalionul 3 al Regimentului de gardă „MihaiViteazul”, care pe malul de est al Prutului, formase un cap de pod. Însă forţele necesare pentru a apăracapul de pod erau insuficiente, dacă ruşii ar fi încercat să recucerească terenul pierdut. Sosirea în ajutor acompaniei 2 din Regimentul 3 al Diviziei 21 infanterie, i-au bucurat pe cei care ţineau apărarea.Dimineaţa ruşii au pornit la atac. Mureşanu cu plutonul său ocupă poziţiile stabilite de comandantul companiei. Era o poziţie proastă.„Mai proastă nici că se putea găsi”, îşi spuse el. Stuful înalt ce creştea în balta din faţă, se apropia la vreozece metri de poziţiile ocupate de pluton şi de companie. Încearcă să discute cu comandantul de companie, căpitanului Tudor Câmpeanu. • Grupuri de cercetaşi sovietici pot ajunge neobservaţi de nimeni şi să nimicească cu grenade toată compania. Trebuie să ne retragem la vreo 30 metri de stufăriş, la distanţa de unde un om nu poate arunca grenada din poziţia culcat. Nu prea găsi înţelegere. I se recomandă să se adapteze. Mureşanu se întoarse la pluton. Împărţi plutonul în două. O parte urma să stea de pază, iar cealaltă, cu baionetele în mână, au începutsă taie stuful din faţa plutonului. Până seara sectorul de apărare se mărise cam la douăzeci şi cinci demetri. Stuful l-au târât în tranşee, l-au aşternut pe jos, au făcut un acoperişi care ţinea umbră, căci ardeaun soare puternic de sud, şi-au mascat cu el poziţiile. Soldaţii se simţeau parcă mai ocrotiţi, ziua erarăcoare sub acoperiş, iar noaptea se odihneau culcaţi pe stuf, aşternut gros. În noaptea de 24 spre 25 iunie, grupuri inamice, folosindu-se de condiţiile naturale pe care le ofereazona – stuf, luncă, bălţi - s-au apropiat de cuiburile de rezistenţă până la distanţa de aruncare cu grenada,producând pierderi mari pe flancul drept. Şi s-au retras. Au fost nimicite aproape complet celelalteplutoane ale companiei 2, şi plutoane din Batalionul 3 din Regimentul „Mihai Viteazul”, comandantulcăruia, Emilian Sima, care, ca şi căpitanul Câmpeanu, n-a luat în seamă un factor atât de important. Afost ucis şi comandantul companiei, căpitanul Tudor Câmpeanu. Plutonul lui Mureşanu nici n-a fostatins, căci era departe de stuf. Mureşanu adună sub comanda sa rămăşiţele celorlalte plutoane, iar răniţii şi morţii îi expedie pe maluldrept al Prutului. Ceru ajutor pentru a astupa breşa lăsată de prostia şi încăpăţinarea căpitanuluiCâmpeanu. Un comandant de pluton, originar dintr-o familie de aristocraţi, rămas viu, dar fără pluton,încearcă să nu i se supună lui Mureşanu. Acesta îl întrebă simplu: • Unde ţi-i plutonul, sublocotenente? De ce toţi sunt morţi, iar tu eşti viu? Te-ai ascuns, viteazule! Sublocotenentul tăcu, şi din acel moment îndeplini orice ordin fără nici o vorbă. Simţea şi urasoldaţilor. Ziua, în 25 iunie, după un bombardament masiv de aviaţie şi de artilerie, trupele sovietice au declanşatun puternic contraatac asupra trupelor române din capul de pod de la Bogdăneşti. Compania 2 infanterie, sub comanda sublocotenentului Mureşanu, a respins nenumărate atacuri aleinamicului. Însă flancurile drept şi stâng spre seară au început să se retragă spre pod, ameninţândcompania 2 cu încercuirea. Până la urmă Mureşanu s-a văzut nevoit să se retragă de pe poziţiile bineamenajate. În noaptea spre 26 iunie, un grup de diversionişti ruşi au aruncat în aer o bucată de pod cu o lungimede 8 metri, provocând panică în rândurile soldaţilor români. • Fraţilor, se auzeau strigăte, ofiţerii ne-au părăsit, lăsându-ne pe mâinile bolşevicilor, la moarte sigură. Ce ne facem, fraţilor! 16
  17. 17. Soldaţii văzuseră cum comandantul Batalionului 3 de gardă „Mihai Viteazul”, maiorul E. Sima,trecuse cu ofiţerii săi podul pe malul drept al Prutului. • Eu sunt cu voi, le răspunse Mureşanu. Fără panică. Noaptea, cine putea să înoate, a trecut râul înot. O parte din militari, în frunte cu căpitanul GheorgheJemea, locotenentul Gheorghe Cristian, sublocotenenţii Nicolae Mihailescu şi Alexandru Mureşanu autrecut abia a doua zi, cu bărci, ajutaţi de Batalioanele 2 şi 3. Pentru conducerea necorespunzătoare a Regimentului de gardă „Mihai Viteazul”, colonelul IoanStratulat a fost înlocuit cu locotenent-colonelul Gheorghe Iliescu, iar Batalionul 3 a fost preluat demaiorul Gheorghiu Teodor. Primele victime militare ale celui mai sângeros război au fost îngropate cu o ceremonie, cu cântece decor, oficiată de preotul. A fost impresionant şi dureros. * * * Corneliu Botezatu, proaspăt numit conducătorul Centrului de informaţie nr. 3 „Odessa”, din cadrulSecţiei I Informaţii a Frontului de Est al SSI-ului, sosi seara la Galaţi şi convoacă imediat adunareasubalternilor. Făcu cunoştinţă cu fiecare. Fireşte, vizual. Dosarele fiecăruia le va examina mai târziu şiva afla numele lor adevărate. Numele lui adevărat ei nu-l vor cunoaşte niciodată. În 1934 conducătorul S.S.I.A.R, Mihail Moruzov, la 20 aprilie a reorganizat această structură, formândtrei Fronturi: Frontul de Est, care se ocupa în special de U.R.S.S., mai având şi alte interese în Polonia şi ţărileBaltice, Japonia, China şi Manciuria; Frontul de Sud, care se ocupa de Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Italia, Turcia, Grecia, Spania şi Africa; Frontul de Vest se ocupa de Ungaria, Germania, Cehoslovacia, Franţa , Anglia şi Belgia. Toate cele trei Fronturi (de fapt direcţii, dar aşa le numi) aveau câte patru Birouri. Al patrulea, pentrutoate Fronturile, era Biroul Politico-Economic. La 5 septembrie 1940 Mihail Moruzov, a fost arestat fiind învinuit de deconspirări de secţii şi agenţi,de distrugerea unei părţi din arhiva operativă etc. De fapt motivul adevărat era că Moruzov deţineainformaţii despre unele fapte urâte ale lui Ion Antonescu, despre pregătirea loviturii de stat şi înlăturareaRegelui de la conducerea ţării. Fapt care s-a adeverit a doua zi, la 6 septembrie, când Ion Antonescu a preluat conducerea supremă înstat. Mihail Moruzov, nume conspirativ inginer Mihai Ştefănescu, s-a născut la 8 noiembrie 1887 încomuna Zebil, judeţul Tulcea. Neamul lui provenea din cazaci zaporojeni. Toţi bărbaţii acestui neam aumurit după vârsta de 100 ani, în plină putere şi cu creierul limpede. Era de statură mijlocie, lat în spete,din care cauză părea mai mic de stătură, cu o faţă mongoloidă. Poseda o sănătate şi o putere fizicăextraordinare. A fost asasinat în puşcăria Jilava la 27 noiembrie 1940. Se presupune că la ordinul lui IonAntonescu, căci nimeni altul nu putea decide aşa ceva. Moruzov, numit în 1929 de Regele Carol al II şef al S.S.I.A.R. avea informaţie despre jocurile deumbră ale lui Antonescu şi Constantin Prezan, din care cauză aceştia au încercat de mai multe ori să-ldemită pe Moruzov. Regele însă a fost împotrivă. În 1937, Mareşalul Alexandru Averescu, s-a opus înaintării la gradul de Mareşal al României a luiIonel Antonescu, cum îl numea el pe fostul adjutant, lămurind Regelui şi Consiliului Regal, că Ionel nuare gândire strategică, în schimb manifestă apucături de dictator, şi că România va pătimi mult din cauzaacestui general după opinia lui „mărginit”. În Decretul-lege nr. 3083 din 8 septembrie, completat apoi de altul din 19 noiembrie nr. 3813 seînfiinţează şi organizează S.S,I., urmat de elaborarea Regulamentului de Informaţii şi Contrainformaţii,aşa-numitul A 5, intrat în vigoare la 23 decembrie 1940. 17
  18. 18. S.S.I era subordonat direct conducerii Statului Român, respectiv Preşedinţiei Consiliului de Miniştri,adică lui Ion Antonescu. După arestarea lui Moruzov, funcţia de şef al S.S.I.A.R. a fost preluată de Ioan Nicolaid, înlocuit apoiprin Ghiţă Ştefănescu, care la 15 noiembrie a fost înlocuit de Eugen Cristescu. La acel moment nu maiera S.S.I.A.R., ci doar S.S.I. S.S.I. român, ca şi alte mari servicii de informaţii care activau în timpul războiului, trecu la exploatareasurselor oficial deschise (ziare, reviste, cărţi, hărţi topografice,, emisiuni radio etc.), cât şi la culegerea deinformaţii prin mijloace clandestine, discrete. Cu venirea în fruntea S.S.I. a lui Cristescu, au fost luate măsuri deosebite de conspirare afuncţionarilor. Fiecare nou angajat primea un nume conspirativ, sub care era cunoscut pe toată durataîndeplinirii serviciului. Adevărata identitate era cunoscută numai de Direcţia personal şi de şeful secţieiunde lucra. Numele conspirativ era folosit în toate cazurile (semnarea lucrărilor, primirea drepturilormateriale, în relaţii cu colegii săi, sau în relaţiile curente de muncă, etc.). Personalul S.S.I. avealegitimaţii speciale tip, însă ele se păstrau la şeful secţiei şi conţineau numele reale. Agenţii primeaulegitimaţiile doar când urmau să execute sarcini operative deosebite. Cadrele S.S.I. aveau dreptul să selegitimeze doar în faţa şefului Siguranţei, Prefectului, Chestorului. Trebuiau să evite legitimarea în faţafuncţionarilor mai mici din secţiile respective. Tot din aceleaşi raţiuni de conspirativitate s-au luat măsuri ca funcţionarii să nu fie descoperiţi la plataretribuţiei. Salariul se primea de fiecare colaborator în plic, care semna chitanţa şi returna plicul, golitdeja, tot închis. Agenţii care lucrau sub acoperire în diferite instituţii, precum MAE, MStM, Serviciul deInformaţii al Armatei, Siguranţă ş. a, primeau salariul şi instructaj în stradă, la casele conspirative etc.Era strict interzis ca un salariat să se intereseze de situaţia altuia, adică unde locuieşte, dacă e căsătorit,are copii, cine îi sunt părinţii, rudele etc. Încălcarea acestei norme era pedepsită sever şi cel care comiteao astfel de abatere era sancţionat drastic. Botezatu, ascultând rapoartele colaboratorilor aflase că Centrul, care lucra 24/24, ducea lipsă de cadrebine pregătite. Colaboratorii lucrau câte 16 ore pe zi. Îşi notă în agenda de serviciu să ceară de laconducere cadre, ori permisiunea de a le pregăti singur. Deşi era o oră târzie, îl chemă pe şeful secţiei operative. Acesta se prezintă imediat. • Mâine România intră în război contra sovieticilor şi conducerea va cere informaţii de la noi. Care e situaţia pe sectorul nostru operativ? • Cum, mâine începe războiul? se arătă mirat şeful secţiei. • Am deschis numai ce plicul pe care l-am adus sigilat din Bucureşti. Personalul nu trebuie să ştie nimic. Întăriţi paza sediului. La cea mai mică tentativă de a pătrunde în sediu, deschideţi foc la nimicire. Pe urmă ne lămurim. Ordinul e clar? întrebă el, văzând că subordonatul nu era prea convins de ce auzea. • Întocmai, domnule. Permiteţi-mi să îndeplinesc? • Da, însă nu uitaţi de conspiraţie. Începu să analizeze situaţia. Da, pământurile ocupate trebuie eliberate. După câte ştia el lucrând lasediul central al S.S.I., sovieticii au concentrat în Basarabia numeroase unităţi militare, începând de lainfanterie şi terminând cu divizii de tancuri şi unităţi aeriene. Frontul de Sud al sovieticilor avea la flancul drept linia de demarcare cu Frontul Sud-Vest înlocalităţile Viniţa şi Nadvorna. Flancul sudic al Frontului de Sud urma linia Dunării maritime, braţulChilia, litoralul Mării Negre până la Odessa. Frontul de Sud era alcătuit din Armata 18, cu zona de acţiune: partea de nord a Basarabiei şi partea denord-est a României ( Bucovina şi Moldova), şi Armata 9, care ocupase poziţii la linia de demarcareromâno-sovietică de-a lungul Prutului încă din 1940 şi avea ca zonă de acţiune un teritoriu delimitatastfel: la nord se mărginea cu Armata 18, la vest cu Carpaţii Orientali, la sud – cu Dunărea maritimă,braţul Chilia, litoralul Mării negre până la Odessa şi la est – cu Bugul. Botezatu ştia câte corpuri de armată şi de care avea în componenţa sa Armata 9, câte divizii şi de care,componenţa, dotarea. 18
  19. 19. Agenţii români din Basarabia lucrau bine. Orice informaţie, înainte de a fi transmisă, era binecontrolată de ei. N.K.V.D.-eul sovietic aresta şi împuşca oameni nevinovaţi, numindu-i spioni români.Mai puţin suspecţi erau ruşii, ucrainenii, lipovenii şi bulgarii. Anume din acest contingent şi era înproporţie de circa 70% formată agentura română. Grupele de agenţi aveau la dispoziţie vechi emiţătoarefranceze, cu o rază de acţiune circa 500 km, suficient însă pentru această zonă. Intră şeful secţiei operative. • Am îndeplinit tot ce mi-aţi ordonat. • Ce schimbări tactice sunt în zona activităţii noastre? • Pentru moment numai una: Armata 9 sovietică şi-a extins flancul drept cu 40 km mai la nord. • Cum puteţi lămuri aceste mişcări de trupe? Aveţi vreo informaţie proaspătă? • Nu, nu avem. Însă cred că flancul stâng al Armatei 18 a fost întărit cu unităţi din Armata 9 pentru a întări acest sector, ţinându-se pur şi simplu cont că aici sunt concentrate forţe importante germano – române. • Da, aşa mi se pare şi mie că ar fi motivul, spuse Botezatu, studiind harta operativă. Ce forţe inamice sunt concentrate în zona noastră de activitate? întrebă din nou Botezatu, dorind de fapt să afle ce fel de şef de secţie are. • Armata 9 sovietică, situată în zona noastră, este alcătuită din 5 corpuri de armată (35 infanterie şi 2 cavalerie, 14, 2 şi 18 mecanizate) dispuse astfel: Corpul 35 (diviziile 176, 95 şi 30 infanterie, o divizie de cavalerie, una mecanizată) desfăşurat cu o parte a forţelor pe Prutul superior şi mijlociu. Fiecare divizie de infanterie avea câte un regiment antitanc, un regiment de tunuri antiaeriene, regiment de artilerie grea. Corpul 2 cavalerie (diviziile 5 şi 9 şi trei divizii de infanterie motorizată), desfăşurat pe Prutul mijlociu şi în interiorul Basarabiei. Corpul 14 (diviziile 25 şi 51 infanterie, divizie de tancuri, divizie de cavalerie şi o divizie de infanterie mecanizată), desfăşurat pe Prutul inferior şi în sudul Basarabiei. Corpul 2 mecanizat ( diviziile 16 şi 11 tancuri şi Divizia 15 infanterie motorizată, divizie de cavalerie, divizie de infanterie), desfăşurat în zona Orhei. Corpul 18 Mecanizat (diviziile 44 şi 47 tancuri şi divizia 318 motorizată, divizie de cavalerie, divizie de infanterie), desfăşurată în sudul Basarabiei. • M-aţi surprins, spuse Botezatu. • E obligaţia mea să ştiu toate aceste lucruri, urmă, simplu, răspunsul. Dacă e nevoie, vă spun şi numele conspirativ ai tuturor agenţilor noştri. • Nu e nevoie. Lucrează bine, şi e destul. Plecaţi şi vă odihniţi. Mâine va fi o zi grea. Imediat plec şi eu. Însă nu pleacă la odihnă, ci se duse să controleze cum lucrează operatorii de la recepţie. Peste tot eraregulă. Fiecare îşi ştia datoria. După această ultimă incursiune, făcu câteva notiţe în zilnic, şi, obosit definitiv de drum, adormibuştean. În scurt timp însă somnul îi fu curmat de vuietul avioanelor de bombardament, însoţite de avioane devânătoare şi care ţineau toate cursul spre Basarabia... * * * Căpitanul sovietic, Andrei Bivol, comandantul companiei de cercetaşi, fusese totuşi surprins deînceputul războiului, cu toate că primul vorbise despre asta, şi pentru care mai n-a fost trimis în Siberia. La ora 3,30 dimineaţa, duminică, 22 iunie, fusese trezit de vuietul armadei de bombardiere grele careau trecut pe deasupra poziţiilor lor, îndreptându-se spre Est. „Zboară să bombardeze aerodromurile şi nodurile de cale ferată”, se gândi el. Nu auzi ca tunurileantiaeriene sovietice, aflate chiar în spatele regimentului lor, să dea vre-o ripostă. În timp ce zburau bombardierele, subunităţi ale armatei române au atacat şi au pus stăpânire pe podulde la Fălciu, formând un cap de pod. Luate prin surprindere s-au retras. Ziua se scurse, însă din partea 19
  20. 20. română s-au auzit doar câteva împuşcături, la care au răspuns grănicerii sovietici. Şi doar atât. Unităţilecare s-au retras se pregăteau să recucerească ce au pierdut. Bivol stătea la unul din punctele sale de observaţie, când fu chemat la comandantul regimentului. • La loc, căpitane, ai avut dreptate. Colonelul privi cu ură spre şeful secţiei speciale şi spre locţiitorul politic, ambii aflaţi în birou care însă nici n-au clipit, n-au roşit... „Aşa derbedei nu roşesc niciodată, se gândi Bivol, sunt deprinşi să pedepsească oameni nevinovaţi. Pe prima linie nu i-am văzut niciodată în timp de pace, dar acum cred că nici atât”. • Pentru a recuceri înapoi ce am pierdut, trebuie să aflăm cu ce forţe au trecut Prutul românii. Tovarăşe căpitan, i se adresă colonelul lui Bivol, noaptea plecaţi în recunoaştere. Dacă nu ai întrebări, mergi şi pregăteşte-te. • Am. Vreau ca să meargă cu mine în recunoaştere şi locţiitorul politic. Ideea îi veni pe loc, ascultându-l pe colonel. Se lasă o tăcere apăsătoare. Colonelul îl privi întrebător pe locţiitor, care parcă luase apă în gură. Într-un târziu se auzi vocea şefului secţiei speciale: • Ce, ai făcut-o în pantaloni, comisarule? şi rase cu poftă. • De ce nu pleci tu! ripostă maiorul. • Mă duc dacă căpitanul mă ia, răspunse acela. • Dumneata vei merge data viitoare, spuse Bivol, aştept răspunsul tovarăşe maior, şi se uită ţintă la el. • Dacă tovarăşul colonel îmi permite, se apucă de ultima speranţă maiorul, atunci plec. • Îţi permit. Sunt sigur că vei face o treabă bună. • Tovarăşe maior, mergem să ne pregătim. Luaţi o uniformă mai veche. • Asta-i tot ce am. • Credeam că măcar „politrucii”( conducători politici în Armata Roşie) sunt mai bine dotaţi. • Cu tot efortul partidului comunist şi personal al tovarăşului Stalin, dar nu putem îndestula armata cu arme, cu tancuri, avioane, artilerie, automobile. De unde să mai avem şi câte o uniformă de schimb? Însă sper că degrabă o să avem de toate. • Când va birui comunismul în toată lumea? nu se reţinu Bivol. Maiorul tăcu. În companie mai era un ofiţer, sublocotenentul Davidov, comandantul plutonului 1, care, după statutmai era şi locţiitorul său. Îl chemă şi pe el. Celelalte două plutoane erau conduse de sergenţi, care îşifăceau serviciul obligatoriu al treilea an. • Davidov, pregăteşte compania pentru deseară. Tovarăşul maior va merge cu noi. Să se antreneze cu toată compania. Revin curând şi eu. • Da-a? se miră Davidov, privindu-l pe maior, care era îmbrăcat în uniformă nouă şi curată. • Lămureşte-i personal ce se poate şi ce nu în recunoaştere. De fapt nu voia să-l ia în spatele inamicului. N-avea pregătire specială de cercetaş, şi putea doar să-idemaşte. Îl va lăsa în zona neutră, dar cât mai aproape de inamic, ca să simtă şi el cât de cât ce e război.Stătea numai în cabinet, scriind rapoarte şi pârându-şi colegii. Când reveni la companie, maiorul era ud leoarcă de transpiraţie, de „antrenarea” lui ocupându-sepersonal sublocotenentul, care, ca orice militar sovietic, nu-l simpatiza pe locţiitor (zampolit). Pe la unu au pornit în recunoaştere. Bivol preluă comanda plutonului 3, care era mai slab pregătit.Fiecare pluton a plecat pe direcţia lui. Mergeau doar tupilaţi, căci până la poziţiile inamice era departe.Ca maiorul să nu povestească pe urmă că a te duce în recunoaştere e foarte uşor, din când în când maifăcea semne şi tot plutonul se culca în băltoace. Maiorul executa şi el. Bivol veghea special când maiorulse apropia de vreo băltoacă mai mare şi atunci ordona culcarea la pământ. Când o rachetă de iluminaresovietică lumină faţa maiorului, Bivol mai că nu izbucni în râs. Acesta era plin de noroi din cap până înpicioare. Cercetaşii mai cu experienţă se culcau pe locuri mai uscate. La un moment dat s-au ciocnit nas în nas cu cercetaşi români. Au lăsat armele şi s-au repezit unui laalţii. Se loveau cu pumnii, cu picioarele. Maiorul încearcă să scoată pistolul, mâinile îi tremurau şi 20
  21. 21. nicidecum nu putea să descheie tocul de pistol. Primi însă două lovituri bune în faţă, alunecă şi căzu. Seprefăcu că-şi pierdu cunoştinţa. La auzul limbii materne, lui Bivol i se făcu brusc dor de casă, de mama lui, de copii. Ordonă bruscretragerea. Cercetaşii români s-au retras şi ei. Maiorul se ridică încet, şi, sprijinit de un soldat, se retraseîmpreună cu plutonul. Informaţii preţioase au adus celelalte două plutoane, şi Bivol îi raportă situaţia comandantului deregiment. Maiorul umbla prin statul major cu vânătăi sub ochi, cu hainele murdare, lăudând însăcompania căpitanului Bivol, pentru curajul cu care intrase în luptă cu inamicul. A doua zi maiorul alcătui şi înaintă o listă a cercetaşilor buni pentru a fi decoraţi cu medalia „Zaotvagu” („Pentru vitejie”), medalie foarte mult apreciată de soldaţi. Nu uită să-şi înscrie şi propriul nume,însă comandantul regimentului, şi mai ales şeful secţiei speciale, au insistat să fie scos din listă, fapt careîl mâhni pe maior. Însă preferă să tacă. „Dacă se mai duce odată cu cercetaşii, va primi medalia”, îşispuse el. * * * Sublocotenentul Alexandru Mureşanu şi rămăşiţe ale companiei 2, asupra căreia preluase comanda înlipsa unor ofiţeri cu grade superioare, au părăsit capul de pod printre ultimii, în dimineaţa zilei de 27iunie. A fost convocat imediat la comandantul regimentului, unde se afla o doamnă cu epoleţi de căpitan.Îl miră faptul că o doamnă atât de tânără are un grad atât de înalt. • Domnule locotenent, raportaţi tot ce s-a întâmplat în aceste zile pe capul de pod. • Sunt sublocotenent, domnule colonel. Hainele îmi sunt murdare de glod şi epoleţii nu se văd. Ordonanţa n-a avut timp să le cureţe, am fost chemat urgent la dumneavoastră. • N-am greşit. De azi sunteţi locotenent şi comandantul companiei 2. Am fost informat de vitejia şi de profesionalismul dumneavoastră când i-aţi raportat lui Câmpeanu, care cu încăpăţinarea sa a adus la nimicirea a patru plutoane. Dacă nu cădea în luptă, era dat pe mâna curţii marţiale. Comandantul batalionului va da astăzi citire ordinului. Mureşanu, cu figura lui de aproape doi metri, parcă ocupa întreg cabinetul. Colonelul îl invită să ia loc.Doamna îl privea plină de curiozitate, fapt care îl deranja şi nu-i permitea să se concentreze. Cum aterminat raportul nu mai ţinea minte. • Aţi avut emoţii? întrebă doamna. Avea o voce moale, plăcută, şi îl privea ţintă. • V-o prezint pe şefa batalionului medical al diviziei, căpitanul Dorina Cerescu. Doamna îşi închină uşor capul. • Nu mi-aţi răspuns, îi aminti ea. • Da, doamnă căpitan, am avut ba chiar mi-a fost şi frică. Însă nu că voi muri, ci că nu voi putea îndeplini ordinul. După tragedia cu celelalte plutoane, trebuia să ţinem cu soldaţii mei şi cu rămăşiţele din celelalte plutoane, frontul pentru toată compania. Dar, slavă domnului, soldaţii au rezistat la atacurile înverşunate ale inamicului. Au fost adevăraţi eroi! Îşi ceru permisiunea să plece. Ieşi şi doamna doctor. Era o zi călduroasă. Mergeau pe partea umbroasă a străzii. Nu se mai auzea bubuit de tunuri, nu maitrăgeau mitralierele. Se lăsase liniştea. Parcă nici nu era război... • Îmi povestiţi ceva despre dumneavoastră? întrebă căpitanul. • Ce vă interesează, doamnă căpitan? • Mă cheamă Dorina şi vă rog aşa să-mi spuneţi. De unde sunteţi şi cum aţi ajuns în armată. Sunteţi căsătorit? De celelalte am auzit de la colonel. Fără să-şi dea seama povesti tot. Inclusiv că era fecior de ţăran. • A fost cauza conflictului cu căpitanul Câmpeanu? 21
  22. 22. • Parţial, da, însă nu mă ruşinez de origine. Nu caut prietenie cu orice preţ cu alţi ofiţeri. Acum, cu războiul, vor mai fi ofiţeri ca mine. Armata e completată la 80% din ţărani şi mă simt bine cu ei. • Şi mai sus de mentalitatea ţărănească nu vreţi să vă ridicaţi? îl întrebă ea brusc privindu-l iarăşi cu interes. Acest fecior de ţăran îi atrase atenţia din chiar momentul când a intrat în cabinet. Nu fiindcă era înaltşi bine făcut, iar ei îi plăceau bărbaţii înalţi. Avea ceva ce nu aveau alţi ofiţeri. Săvârşise de fapt o faptăeroică, păstrase viaţa a cincizeci de ostaşi. A vorbit însă doar cât o cerea statutul. Nici o vorbă în plus. • De fapt nu eu fug de mediul ofiţeresc, ci ei nu mă prea agreează. Despre mentalitate: am absolvit şcoala primară ca eminent. Eminent am fost şi la şcoala de ofiţeri. N-am cum să renunţ la rădăcinile mele. Nu? Dar să vă citesc ceva din Eminescu. Şi fără a avea acceptul ei, începu să recite din „Luceafărul”. Avea sensibilitate... Rămase fermecată derecitalul lui. Fu momentul, când simţi ceva frumos, ceva gingaş faţă de acest ofiţer-ţărăn, dar cu manierealese. Dorina avea 32 de ani, soţul ei deţinea un post important în guvern, era din societatea cea mai înaltă.Aveau moşii imense, pe care le prelucrau ţăranii… • N-am mai auzit ca cineva să recitească cu atâta însufleţire. Am ascultat mulţi actori de la teatrele noastre... Apropo, şa şi nu mi-aţi mai spus nimic despre domnişoara dumneavoastră. • Păi...nici n-am ce spune: n-am avut-o niciodată. • Cum aşa? se miră ea. Un ofiţer înalt, frumos ca dumneavoastră, şi să nu-l iubească domnişoarele? încercă ea să glumească. • Râdeţi de mine, dar chiar n-am avut timp să mă ocup de aşa ceva. Aveam puţin alte preocupări. • Vă înţeleg, vă înţeleg, râse ea atingându-i uşor haina militară. Acum aţi putea să mă conduceţi înapoi? • Cu plăcere doamnă, şi lăsă ochii în jos sub privirea ei insistentă. „Păi e ca o fetiţă, îşi zice ea, nu e stricat nici de atenţia exagerată a doamnelor mai în vârstă, prin caretrece orice ofiţer tânăr şi simpatic, şi nici de cea mai timidă a unor domnişoare”. Era aproape sigură cănici nu fusese măcar la un bal. Probabil, fireşte, şi din cauza stării sociale. Altfel poate era ceva mai„curajos”. În curând au ajuns la statul major. • Mersi domnule locotenent pentru plimbare, şi îi întinse mâna. Avea o mână mică. Chiar şi prin mânuşa subţire simţi căldura ei. O sărută aşa, cum învăţase la şcoalade ofiţeri. Ea nu-şi retrăgea mâna din mâna lui şi el deja nu ştia ce să facă mai departe. Văzându-l fâstâcitcu totul, ea îşi retrase în sfârşit mâna. • Vă mulţumesc că aţi avut timp să conversaţi cu mine. Am simţit, şi simt o mare plăcere să mă aflu în preajma dumneavoastră, şi se înclină puţin. Acest monolog îl citise într-o carte, însă nu credea că-l va folosi vreodată. Se porni spre unitate, să preia comanda companiei. Acum oficial, în grad de locotenent! * * * Pentru blocarea Grupării de nave sovietice la Reni, Comandamentul Marinei militare a dispus ca înzona Pătlăgeanca, Secţia de mine să lanseze două baraje alcătuite din mine de contact şi mine magneticegermane. Din cauza pregătirii proaste a personalului, care n-a înfăptuit minarea la nivelul exigenţelormilitare, ori din cauza unor erori de fabricaţie a minelor, barajele nu şi-au atins scopul. Profitând de acestlucru (Comandamentul Grupării sovietice era informat de această stare a lucrurilor) şi de ceaţă, navelesovietice s-au retras din Reni pe braţul Chilia, în noaptea de 8 spre 9 iulie 1941, fără a fi reperate. Apărarea zonei braţului Chilia i-a fost încredinţată Detaşamentului maritim nr. 1, alcătuit în principaldin rezervişti, cu o dotare în armament necorespunzătoare, ceea ce a redus considerabil şi capacitatea deluptă, a unei subunităţi a Diviziei 10 infanterie, aflată în aceeaşi situaţie. La 26 iunie 1941, la ora 3, inamicul sovietic începu să bombardeze cu artileria de coastă dispozitivulDetaşamentului, şi simulând debarcarea în dreapta dispozitivului, lucru pe care Comandamentul 22

×