Your SlideShare is downloading. ×
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop   cap.6
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×
Saving this for later? Get the SlideShare app to save on your phone or tablet. Read anywhere, anytime – even offline.
Text the download link to your phone
Standard text messaging rates apply

De la Babilon la Roma de Alexander Hislop cap.6

1,085

Published on

Published in: Spiritual
0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
1,085
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
4
Actions
Shares
0
Downloads
11
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. Capitolul al VI-lea ORDINE RELIGIOASE Secţiunea I Suveranul pontif Darul slujirii este unul dintre cele mai mari daruri pe care Cristos le-a acordatlumii. Acesta este darul despre ale cărui care binecuvântate rezultate vorbeşte psalmistulatât de semeţ, prezicând înălţarea lui Cristos: „Te-ai suit în înălţime, ai luat robia roabă, aiprimit daruri pentru oameni, chiar şi pentru cei răzvrătiţi, ca Domnul Dumnezeu să poatălocui printre ei.”i Bisericii Romei, la prima sa întemeiere, i s-a acordat în mod dumnezeiesc darulunei slujiri şi a unor slujitori scripturali, iar apoi despre credinţa lor se vestea în toatălumea”; faptele sale de neprihănire erau atât bogate, cât şi abundente. Dar, într-un ceas rău,elementul babilonian a fost admis în slujba sa şi de-acolo încolo, ceea ce fusese menit cabinecuvântare a fost transformat într-un blestem. De-atunci, în loc să sfinţească oamenii, eaa fost doar mijlocul pentru a-i demoraliza şi a-i face „copii ai iadului de două ori mai răi”decât ar fi fost dacă ar fi fost pur şi simplu lăsaţi în pace. Dacă este cineva care-şi închipuie că poate exista vreo virtute ocultă şi misterioasăîntr-o succesiune apostolică provenită prin papalitate, să ia mare aminte la adevăratulcaracter al ordinelor papei însuşi, precum şi la cele ale episcopilor şi ale clericilor săi. De lapapă în jos, toată structura poate fi demonstrată acum a fi în mod radical babiloniană.Colegiul cardinalilor, avându-l pe papă în frunte, este pur şi simplu copia colegiului păgânde pontifi, cu al său Pontifex Maximus, sau Suveranul Pontif, care exista în Roma din celemai vechi timpuri şi despre care se ştie că a fost întocmit după modelul marelui Conciliuoriginal al pontifilor din Babilon. Papa pretinde acum supremaţia în Biserică, în calitate desuccesor al lui Petru, căruia i s-ar fi dat în mod exclusiv, chipurile, cheile Împărăţieicerurilor. Dar aici se află un fapt important, acela că până când papa a fost învestit cu acesttitlu – care timp de o mie de ani avusese ataşat la el puterea cheilor lui Ianus şi aleCybelei1, niciodată nu fost făcută publică din partea sa vreo atare pretenţie la o astfel depoziţie şi nici la ceva asemănător ei, pe temeiul faptului că ar fi fost deţinătorul cheilorîncredinţate lui Petru. Într-adevăr, de foarte timpuriu episcopii Romei au manifestat un spirit mândru şiambiţios, dar în timpul primelor trei secole pretenţia lor la o onoare superioară s-a bazatpur şi simplu pe demnitatea diocezei lor, plasată în cetatea imperială, capitala lumiiromane. Cu toate acestea, atunci când sediul imperiului a fost mutat în Răsărit şiConstantinopolul ameninţa să eclipseze Roma, a trebuit căutat un temei nou pentrupăstrarea demnităţii Episcopului Romei. Acest temei nou a fost găsit când, prin 378, adevenit moştenitor al cheilor care erau simboluri ale două bine-cunoscute zeităţi păgânedin Roma. Ianus avea o cheie, şi la fel şi Cybele, şi acestea sunt cele două chei cu carepapa şi-a înnobilat braţele, ca însemne ale autorităţii sale spirituale. Modul în care papa a1 Numai în secolul al II-lea înaintea erei creştine a fost introdusă în Roma închinarea la Cybele, sub acestnume; însă, având „puterea cheii”, aceleiaşi zeiţe, sub numele de Cardea, şi lui Ianus, li se aducea închinareîn Roma, cu veacuri înainte. OVIDIU, Fastele [Cartea I, stihul 55, respectiv 63-70. N. tr.]. 1
  • 2. ajuns să fie considerat ca exercitând puterea acestor chei va apărea în cele ce urmează, darfaptul că, în concepţia populară el a dobândit dreptul de a avea această putere în perioadala care facem referire, este sigur. Acum, atunci când, după părerea păgânilor, a ajuns săocupe locul reprezentanţilor lui Ianus şi ai Cybelei şi, prin urmare, era îndreptăţit să poartecheile, papa a văzut că dacă ar putea, cumva, să-i facă pe creştini să creadă că numai Petruavusese puterea cheilor, şi că el era succesorul lui Petru, atunci priveliştea acestor chei arputea menţine înşelăciunea şi astfel, deşi demnitatea temporală a Romei ca şi cetate cădea,propria sa demnitate de Episcop al Romei urma să fie mai consolidată ca niciodată înainte.Este evident că a acţionat pe baza acestei politici. S-a lăsat să treacă o vreme iar apoi, pecând lucrarea secretă a Tainei fărădelegii pregătise calea, papa şi-a afirmat pentru primadată în mod public pre-eminenţa ca fiind fondată pe cheile date lui Petru. Pe la 378 a fostînălţat la poziţia pe care, potrivit părerilor păgâne, i-o dădea posesiunea cheilor. În 432, şinu înainte de aceasta, a pretins în mod public faptul că este în posesia cheilor lui Petru.Aceasta, desigur, este o coincidenţă izbitoare. Se întreabă cititorul cum de a fost cu putinţăca oamenii să dea importanţă unei supoziţii atât de neîntemeiate? Cuvintele Scripturiiprivitoare chiar la acest subiect oferă un răspuns foarte solemn, dar satisfăcător: 10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună... II Tesaloniceni, 2:10,11. Puţine minciuni ar putea fi mai grosolane decât aceasta, dar, o dată cu trecereavremii, ea a ajuns să fie crezută, iar acum, o dată ce statuii lui Iupiter i se aduce închinarela Roma ca fiind reprezentarea veritabilă a lui Petru, tot aşa şi despre cheile lui Ianus şi aleCybelei se crede de veacuri, cu pioşenie, că ar reprezenta cheile aceluiaşi apostol. În timp ce credulitatea creştinilor privitoare la aceste chei ca fiind însemne aleputerii exclusive date de Cristos papei prin Petru nu poate fi explicată prin nimic altcevadecât printr-o orbire a facultăţii critice, nu este dificil să vedem modul în care păgânii s-arralia pe lângă papă cu atât mai mult când ar auzi că el îşi fondează puterea pe posesiuneacheilor lui Petru. Cheile pe care le purta papa erau, într-adevăr, cheile unui „Petru” binecunoscut păgânilor iniţiaţi în Misterele caldeene. Faptul că apostolul Petru ar fi fostvreodată episcopul Romei a fost demonstrat în repetate rânduri a fi o închipuire crasă.Chiar şi faptul că ar fi pus vreodată piciorul în Roma este, în cel mai bun caz, foarteîndoielnic. Vizita sa în cetatea respectivă nu se bazează pe o autoritate mai bună decât ceaa unui autor de la sfârşitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea, autorullucrării intitulate Clementine, care ne spune cu seriozitate că, cu ocazia acelei vizite,găsindu-l acolo pe Simon Magul, apostolul l-a provocat să facă demonstraţia puterilor salemiraculoase sau magice, la care vrăjitorul s-a ridicat în aer, iar Petru l-a adus pe pământ cuaşa repeziciune încât acela şi-a rupt piciorul. Toţi istoricii renumiţi au respins pe datăaceastă istorisire a întrevederii apostolului cu magicianul ca fiind lipsită de orice dovezicontemporane, însă, întrucât vizita lui Petru la Roma se bazează pe aceeaşi autoritate, eatrebuie să rămână în picioare sau să cadă împreună cu ea, sau, cel puţin trebuie să fieadmisă ca fiind extrem de îndoielnică. Însă, în timp ce aşa stau lucrurile cu Petru creştinul, se poate demonstra ca fiindlipsit de orice îndoială faptul că înainte de era creştină, şi chiar mai aproape de noi, laRoma chiar trăia un „Petru” care ocupa locul cel mai înalt în preoţia păgână. Preotul careexplica iniţiaţilor Misterele era uneori numit printr-un termen grecesc, hierofant, dar înlimba caldeeană primitivă – adevărata limbă a Misterelor – titlul său, atunci când nu seutilizau punctele, era „Petru”, adică „interpretul”. În calitate de descoperitor a ceea ce era 2
  • 3. ascuns, nimic nu era mai normal decât aceasta, ca în timp ce deschidea doctrina esoterică aMisterelor, el să fie decorat cu cheile celor două zeităţi ale căror taine le dezvăluia.2 Astfel, putem vedea modul în care cheile lui Ianus şi ale Cybelei urmau să devinăcunoscute ca fiind cheile lui Petru, „interpretul” Misterelor. Da, avem cele mai puternicedovezi că în ţări aflate la mare distanţă unele de altele şi departe de Roma, aceste chei eraucunsocute de păgânii iniţiaţi nu doar ca fiind „cheile lui Petru”, ci şi ca fiind cheile luiPetru cel identificat cu Roma. În Misterele eleusine de la Atena, atunci când candidaţii lainiţiere erau instruiţi în doctrina secretă a păgânismului, explicaţia acelei doctrine le eracitită dintr-o carte denumită de scriitorii obişnuiţi ca fiind „Cartea Petroma”, adică, din câteni se spune, cartea făcută din piatră. Aceasta, însă, este numai un joc de cuvinte, potrivitobişnuitului spirit al păgânismului, menit a amuza vulgul. Atât natura cazului, cât şi istoriaMisterelor, ne arată că această carte nu putea fi alta decât „Cartea Pet-Roma”, sau, altfelspus, „Cartea Marelui Interpret”, cu alte cuvinte, a lui Hermes Trismegistus, marele„tălmaci al zeilor”. În Egipt, de unde Atena-şi derivă religia, cărţile lui Hermes erauconsiderate a fi izvorul divin al întregii cunoaşteri adevărate a Misterelor.3 Prin urmare, înEgipt Hermes era considerat a avea acest rol de Mare Tălmaci, sau „Petru-Roma.”4 ÎnAtena, Hermes, după cum este bine cunoscut, ocupa exact acelaşi loc5 şi, desigur, în limbasacră, trebuie să fi fost cunoscut prin acelaşi titlu. Aşadar, preotul care explica Misterele în numele lui Hermes, trebuie să fi fostîmpodobit nu numai cu cheile lui Petru, ci şi cu cheile lui „Petru-Roma.” Aici, iată,faimoasa „Carte de piatră” începe să apară într-o lumină nouă, şi nu numaiatât, ci şi săîmprăştie lumină asupra unuia dintre cele mai întunecate şi mai încâlcite pasaje ale istorieipapalităţii. Pentru cercetătorii candizi ai istoriei a fost întotdeauna un motiv de uimire săvadă cum s-a întâmplat că numele lui Petru a ajuns să fie asociat cu Roma în felul în careeste descoperit din secolul al IV-lea încoace, şi cum de în multe ţări diferite s-a ajuns să secreadă că Petru, care a fost „un apostol al celor circumcişi”, a apostaziat de la însărcinareasa dumnezeiască şi a devenit episcop al unei Biserici de ne-evrei, de Neamuri, şi că el aajuns să fie conducător spiritual în Roma, când nu s-au putut găsi dovezi satisfăcătoare căar fi fost vreodată în Roma. Dar cartea „Petru-Roma” lămureşte ceea ce, altfel, ar fi fost pedeplin inexplicabil. Existenţa unui asemenea titlu era prea preţioasă pentru a fi trecută cuvederea de către papalitate şi, conform politicii sale obişnuite, s-a asigurat, atunci când aavut ocazia, că va răsuci aceasta în folosul propriei sale măriri, şi a şi avut această2 Muftiii turci, sau „interpreţii” Koran-ului, îşi derivă numele din acelaşi verb din care provine Miftah,„cheie”.3 Pentru afirmaţia din text am recurs la următoarele autorităţi: „Jamblichus spune că Hermes [adicăegipteanul] era zeul întregii cunoaşteri celeste, pe care, transmiţând-o preoţilor săi, i-a autorizat să-şi înscriecomentariile cu numele său” (WILKINSON). Din nou, potrivit istorisirilor fabuloase despre egipteanulMercur, se spunea că...el i-a învăţat pe oameni modul cuvenit de a se apropia de Dumnezeire cu rugăciuni şisacrificii (WILKINSON). Hermes Trismegistus pare să fi fost considerat a fi o nouă incarnare a lui Thoth, şiposesor al înaltelor onoruri. Cărţile principale ale acestui Hermes, potrivit lui Clement Alexandrinul, erautratate de egipteni cu cel mai profund respect şi purtate în procesiunile lor religioase (CLEMENTALEXANDRINUL, Stromate.).4 În Egipt, Petr era folosit chiar în acest sens. A se vedea BUNSEN, Hieroglyph, unde se spune că Ptrsemnifică „a arăta”. Interpretul era denumit hierofant, care conţine în sine chiar ideea de „arătare”.5 Hermes atenianul sau grecul este celebrat ca „Sursa invenţiei... De asemenea, el acordă sufletelor mathesis,dezvăluind voia părintelui, a lui Iupiter, şi face aceasta ca înger sau mesager al lui Iupiter...El este păzitoruldisciplinelor, întrucât inventarea geometriei, a raţiunii şi a limbajului este atribuită acestui zeu. Prin urmare,el prezidează asupra oricărei specii a erudiţiei, conducându-ne din acest sălaş pieritor spre o esenţăinteligibilă, guvernând diferitele turme de suflete” (PROCLUS, Commentary on First Alcibiades, şiTAYLOR, Orphic Hymns). Grecul Hermes era atât de profund descoperitorul sau interpretul lucrurilor divineîncât termenul „hermeneut”, interpret sau tălmaci, se spune în mod curent că provine de la acest nume(HYGINUS). 3
  • 4. oportunitate. Când papa a intrat în legătură intimă cu preoţia păgână, când aceştia au ajunsfinalmente sub controlul său, ce ar fi putut fi mai natural decât să caute nu numai săreconcilieze păgânismul cu creştinismul, ci şi să facă astfel încât să pară că „Petru-Roma”cel păgân, cu cheile sale, înseamnă „Petru din Roma”, şi că acest „Petru din Roma” erachiar apostolul căruia Domnul Isus Cristos i-ar fi dat „cheile Împărăţiei Cerurilor”? Iatăcum, încurcând cuvintele, au fost amestecate persoane şi lucruri care, în esenţa lor, eraudiferite, şi păgânismul şi creştinismul s-au învălmăşit, pentru ca ambiţia crescândă a unuipreot rău să fie satisfăcută şi astfel, pentru creştinii orbiţi ai apostaziei, papa erareprezentatul apostolului Petru, în timp ce, pentru păgânii iniţiaţi, el era numaireprezentantul lui Petru, interpretul bine-cunoscutelor lor Mistere. Acesta este felul în carepapa a ajuns omologul expres al zeului „Ianus, cel cu două feţe”. O, ce semnificaţii bogatedescoperim în expresia scripturală „Taina fărădelegii”, aplicată la papalitate! Cititorul este pregătit acum să înţeleagă modul în care Marele Conciliu de stat alpapei, care-l asistă în guvernarea bisericii, a ajuns să fie denumit Colegiul Cardinalilor.Termenul „cardinal” este derivat din cardo, „balama”. Ianus, cel ale cărui chei le poartăpapa, era zeul uşilor şi al balamalelor şi a fost denumit Patulcius şi Clusius „deschizătorulşi închizătorul”. Aceasta avea o semnificaţie blasfemiatoare, căci lui i se aducea închinareîn Roma în ipostaza sa de mare mediator. Oricât de importantă era cerinţa, orice zeitateurma să fie invocată, mai întâi de toate trebuia să fie invocat Ianus, care era recunoscut ca„Zeu al zeilor”, în a cărui divinitate tainică se combinau caracterele tatălui şi al fiului, şifără aceasta, nu era auzită nici o rugăciune, iar „poarta” Cerurilor nu se deschidea. Eraacelaşi zeu al cărui cult domina din cale-afară Asia Mică în timpul în care, prin servul săuIoan, Domnul nostru a trimis cele şapte mesaje apocaliptice la bisericile întemeiate în acearegiune. Şi, prin urmare, într-unul dintre aceste mesaje Îl vedem mustrând în mod subtilfaptul că propria Sa demnitate a fost profanată, fiind transferată respectivului zeu şideclarând-Şi pretenţia exclusivă la prerogativa atribuită în mod obişnuit rivalului Său.Astfel, iată Apocalipsa, 3:7: Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide”... Acum, acestui Ianus, în ipostaza sa de Mediator, căruia i se aducea închinare înAsia Mică şi, în mod egal, din cele mai vechi timpuri, şi în Roma, îi aparţinea guvernarealumii şi, conform ideilor păgâne, în el era învestită „toată puterea din Ceruri, de pe Pământşi din mare”. În această ipostază a sa se spunea despre el că are „jus vertendi cardinis”,„dreptul de a învârti balamaua”, de a deschide porţile Cerurilor sau de a deschide sauînchide porţile păcii sau ale războiului pe Pământ. Prin urmare, papa, atunci când a fostinstituit Mare-Preot al lui Ianus, şi-a asumat şi „jus vertendi cardinis”, dreptul învârtiriibalamalei, adică a deschiderii şi închiderii în cel mai blasfemiator sens păgân. La început,încet şi prudent, această putere a fost declarată; însă, o dată ce temeliile au fost puse înmod statornic, secol după secol, peste ea a fost construită superstructura puterii preoţeşti.Păgânii, care vedeau sforţările pe care creştinismul, aşa cum era el mărturisit în Roma, leface spre păgânism, sub îndrumare papală, erau mai mult decât mulţumiţi să-l recunoascăpe papă ca având această putere. Ei l-au încurajat cu bucurie să se ridice, pas cu pas, ladeplina înălţime a pretenţiilor blasfemiatoare care se conformau reprezentantului lui Ianus,pretenţii care, acum, după cum ştie toată lumea, sunt recunoscute prin acordul unanim alcreştinătăţii apusene apostate ca fiind intrinseci oficiului de Episcop al Romei. Cu toateacestea, pentru a-l împuternici pe papă să se ridice la plenitudinea puterii pe care o declarăacum, era necesară cooperarea altora. Atunci când puterea sa a sporit, când stăpânirea sa s- 4
  • 5. a extins, şi în special după ce a devenit un suveran temporal, cheia lui Ianus a devenit preagrea pentru o singură mână: avea nevoie de cineva cu care să împartă puterea „balamalei”.Aşa au apărut sfetnicii particulari, înalţii funcţionari de stat, care îi erau asociaţi laguvernarea Bisericii şi a lumii, care au primit acum bine-cunoscutul titlu de „cardinali”,preoţi ai „balamalei”. Înainte, acest titlu fusese purtat de înalţi oficiali ai Împăratului romancare, în calitatea sa de „Pontifex Maximus”, fusese el însuşi reprezentantul lui Ianus, şicare delega puterile sale unor servi de-ai săi. Chiar şi în timpul domniei lui Teodosiu,împăratul creştin al Romei, titlul de cardinal era purtat de primul său ministru. Dar acum,atât numele cât şi puterea implicate în acest nume dispăruseră de mult de la toţifuncţionarii civili ai suveranilor temporali, şi numai cei care-l ajutau pe papă să poartecheia lui Ianus, adică să deschidă şi să închidă, au ajuns cunoscuţi sub titlul de cardinalisau de preoţi ai „balamalei”. Am spus că papa a devenit reprezentantul lui Ianus care, evident, nu era nimenialtul decât babilonianul „Mesia”. Dacă cititorul ar lua aminte la preluările blasfemiatoareale papalităţii, ar vedea exact modul în care aceasta a fost copiată după originalul său. Înţările unde sistemul babilonian a fost dezvoltat cel mai deplin, îl găsim pe Suveranul Pontifal zeului babilonian învestit cu înseşi acele atribute care acum sunt puse în seama papei.Este papa denumit „Dumnezeu pe Pământ”, „Vice-Dumnezeu” şi „Vicar al lui IsusCristos”? Regele din Egipt, care era Suveran Pontif6, ne spune Wilkinson, era privit cu ceamai mare reverenţă ca fiind „REPREZENTANTUL DIVINITĂŢII PE PĂMÂNT.” Este papa „infailibil” şi, în consecinţă se poate făli Biserica Romei că a fostîntotdeauna „neschimbată şi neschimbătoare”? La fel stăteau lucrurile şi cu Pontifulcaldeean şi cu sistemul peste care prezida. Suveranul Pontif, ne spune scriitorul menţionat,era considerat a fi „INCAPABIL DE EROARE”7 şi, în consecinţă, „exista cel mai marerespect pentru sanctitatea vechilor edicte”; şi, de-aici, fără îndoială, apare şi originea„legilor mezilor şi perşilor, care nu pot fi schimbate”. Primeşte papa adoraţia cardinalilor?Regele Babilonului, în calitate de Suveran Pontif, era adorat într-o manieră similară.8 Li se cere regilor şi ambasadorilor să sărute papucul papei? Şi aceasta este copiatădin acelaşi tipar, căci profesorul Gaussen ne spune, citându-i pe Strabo şi pe Herodot, că„regii din Caldeea purtau în picioare papuci pe care regii pe care-i biruiseră aveau obiceiulde a-i săruta.” În fine, se adresează oamenii papei cu titlul de „Sfinţia voastră”? La fel stăteaulucrurile şi cu Pontiful păgân al Romei. Titlul pare să fi fost comun tuturor pontifilor.Symmachus, ultimul reprezentant păgân al Împăratului roman în calitate de SuveranPontif, adresându-i-se unuia dintre colegii săi pontifi, care era pe punctul de a fi promovat,îi spune: „Am auzit că SFINŢIA VOASTRĂ (sanctitatem tuam) urmează să fiţi evidenţiatprin scrisorile sacre.”6 Wilkinson arată faptul că regele avea dreptul de a decreta legi şi de a gestiona toate chestiunile legate dereligie şi de stat, care dovedesc că era Suveran Pontif.7 Egyptians, de WILKINSON. „Infailibilitatea” a fost un rezultat natural al credinţei populare privitoare larelaţia în care Suveranul se afla cu zeii: pentru că Diodor din Sicilia, vorbind despre Egipt, ne spune cădespre rege se credea că este „părtaş firii dumnezeieşti”.8 Din afirmaţia lui LAYARD (Nineveh and its Remains şi Nineveh and Babylon), reiese că, după cum regeleEgiptului era „Capul religiei şi statului”, la fel era şi regele Asiriei, care includea Babilonul. Atunci, avemdovada că i se aducea închinare. Reprezentările sacre ni-l arată ca primind adorare, care nu s-ar fi concretizatdacă propriii săi supuşi nu i-ar fi adus omagii în acest fel. Apoi adorarea pretinsă de Alexandru cel Mare avenit, evident, din această sursă. Faptul că el a pretins asemenea omagii era o imitare directă a adorării aduseregilor persani. De la Xenofon avem dovezi că acest obicei persan a venit din Babilon. Numai atunci cândCyrus a intrat în Babilon, persanii, pentru prima dată, şi-au adus omagiile prin adorare, dar, „înainte de aaceasta, nici un persan nu-i adusese adorare lui Cyrus”, ne spune Xenofon (Cyropoed). 5
  • 6. Am redat, deci, cheile lui Petru proprietarului lor de drept. Tot lui trebuie să-itrimitem şi scaunul lui Petru. Acest scaun faimos a venit din acelaşi colţ de lume ca şicheile încrucişate. Acelaşi motiv care l-a determinat pe papă să-şi asume cheile caldeene l-a condus în mod natural să ia în posesiune şi scaunul vacant al păgânului PontifexMaximus. În calitate de Pontifex, în virtutea oficiului său, fusese hierofant, sau interpret alMisterelor, scaunul şi slujba sa fuseseră pe deplin îndreptăţite a fi numite „ale lui Petru”,după cum şi cheile păgâne fuseseră denumite cheile lui Petru. Adevăratul pedigree alfaimosului scaun al lui Petru va reieşi din următorul fapt, relatat de Bower: După cum credeau ei, până în 1662, catolicii aveau o dovadă remarcabilă nu numai a faptului că Petru instituise scaunul lor, ci şi că el însuşi ar fi şezut pe el, însă în acel an, chiar scaunul acela pe care ei credeau – sau îi făceau pe alţii să creadă – că el ar fi şezut, a fost arătat şi expus spre adoraţie publică în data de 18 ianuarie, ziua festivalului scaunului cu pricina. Dar, în timp ce-l curăţau pentru a-l expune într-un loc vizibil din Vatican, din nefericire, pe el au fost văzute cele douăsprezece munci ale lui Hercule! ...şi a trebuit să fie lăsat deoparte. Descumpănirea resimţită de partizanii papalităţiinu a fost mică, în urma acestei descoperiri, dar au încercat să dea chestiunii cea maifrumoasă înfăţişare cu putinţă. În timp ce relatează circumstanţele descoperirii, GiacomoBartolini, în cartea sa Sacred Antiquities of Rome, scrie: „Cu toate acestea, închinareanoastră nu a fost adusă în mod greşit, întrucât noi nu ne închinam lemnului, ci prinţilorapostolilor, Sfântului Petru”, despre care se presupune că ar fi şezut în scaun. Orice arcrede cititorul despre această apologie a închinării la scaun, el va percepe cel puţin faptulcă, punând aceasta în relaţie cu ceea ce am văzut deja, venerabila născocire a scaunului luiPetru este cu desăvârşire discreditată. În timpurile moderne, Roma pare să fi fost maidegrabă ghinionistă vizavi de scaunul lui Petru, întrucât chiar şi după ce ceea ce purta celedouăsprezece munci ale lui Hercule a fost osândit şi izgonit ca fiind nepotrivit pentru apurta lumina pe care Reforma a revărsat-o peste întunericul Sfintei Episcopii, lucrul alespentru a-l înlocui a fost destinat a dezvălui într-un mod şi mai grotesc imposturileneruşinate ale papalităţii. Primul scaun fusese împrumutat de la păgâni; următorul pare săfi fost tâlhărit de la musulmani, deoarece atunci când soldaţii francezi, sub generalulBonaparte, au luat Roma în stăpânire, în 1795, ei au găsit pe spatele său, scris în arabă,bine-cunoscuta frază din Koran: „Nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed esteProfetul Său.” Papa nu are numai un scaun pe care şade, ci şi unul pe care este cărat, cu tot fastul,pe umerii oamenilor, atunci când face o vizită bisericii Sf. Petru sau altei biserici dinRoma. Iată cum descrie un martor ocular o asemenea ceremonie fastuoasă în ZiuaDomnului, în cartierul general al idolatriei papale: Afară se auzeau bătăile tobelor. Armele soldaţilor zăngăneau pe pardoseala de piatră a casei lui Dumnezeu şi, la un semn al ofiţerului, soldaţii au dus armele la picior, la umăr, apoi le-au prezentat. Cât de diferit de Sabat! Cât de diferit de religie! Cât de diferit de pregătirea potrivită pentru a primi un slujitor al blândului şi smeritului Isus! Apoi, înaintând încet printre două şiruri de soldaţi înarmaţi, a apărut o lungă procesiune de clerici, de episcopi, de preoţi şi de cardinali care-l precedau pe pontiful roman, care era purtat pe un scaun poleit, înveşmântat în straie strălucitoare ca soarele. Purtătorii săi erau 12 bărbaţi înveşmântaţi în stacojiu, fiind imediat precedaţi de câteva persoane cărând o cruce, mitra sa, tripla sa coroană şi alte însemne ale oficiului său. Pe când era purtat pe umerii oamenilor, în mijlocul gloatelor cu gurile căscate de uimire, capul său era umbrit sau acoperit de două evantaie imense, făcute din pene de păun, purtate de doi însoţitori. 6
  • 7. Aşa stau lucrurile cu Suveranul Pontif din Roma până în ziua de azi, numai atât că,în mod frecvent, pe lângă faptul că este umbrit de evantai – care este „Evantaiul mistic allui Bachus” – şi mai presus de aceasta, scaunul său oficial este acoperit şi cu un baldachinobişnuit. Acum, să privim înapoi cu 3.000 de ani şi să vedem modul în care SuveranulPontif al Egiptului obişnuia să facă vizite la templul zeului său. Wilkinson scrie: Ajungând la tărâmul îngrădit al templului, păzitorii şi însoţitorii regali selectaţi pentru a fi reprezentanţii întregii armate intrau în curţi... Fanfare militare cântau imnurile favorite ale ţării şi numeroasele stindarde ale diferitelor regimente, drapeluri fluturând în vânt, lustrul strălucitor al armelor, imensa îmbulzeală a oamenilor şi maiestuozitatea impunătoare a propileelor, împodobite cu steagurile lor colorate strălucitor, arborate deasupra cornişei, înfăţişau o privelişte rareori, se poate spune, egalată cu vreo ocazie în vreo ţară. Trăsătura ce mai grăitoare a acestei ceremonii pompoase era cortegiul sclipitor al monarhului, care fie era purtat în scaunul său statal de ofiţerii principali de stat, sub un baldachin bogat, fie mergea pe jos, umbrit de flabellaii bogate, fâlfâinde. Wilkinson ne pune la dispoziţie o xilogravură (Fig. 47), a cărei porţiune centrală auneia dintre plăcuţe este dedicată unei asemenea procesiuni egiptene, pentru ca cititorul săpoată vedea cu ochii săi cât de precis ceremonialul păgân concordă cu bine-cunoscutarelatera a ceremonialului papal. Figura 47: Regele-pontif egiptean, sub un baldachin, purtat pe umerii oamenilor După Wilkinson, vol. al VI-lea, ilustraţia 76. Cam atât cu privire la scaunul şi la cheile lui Petru. Acum Ianus, a cărui cheie papaa uzurpat-o cu cea a soţiei sale sau a mamei Cybele, era şi zeul Dagon. Ianus, zeul cu douăcapete, „care trăia în două lumi”, era o zeitate babiloniană care-l întruchipa pe Noe. Dagon,zeul-peşte, reprezenta această zeitate ca manifestare a patriarhului care trăise atât de multîn apele diluviului. După cum papa poartă cheia lui Ianus, tot aşa el poartă şi mitra luiDagon. Excavările din Ninive au îndepărtat orice posibilitate de îndoială. Mitra papală esteîn întregime diferită de mitra lui Aaron şi a marilor-preoţi evrei. Mitra respectivă era unturban. Mitra cu două coarne pe care o poartă papa atunci când şade pe înaltul altar de laRoma şi primeşte adoraţia cardinalilor este chiar mitra purtată de Dagon, zeul-peşte alfilistenilor şi al babilonienilor. În antichitate, Dagon era reprezentat în două moduri: înprimul era reprezentat jumătate om – jumătate peşte, partea superioară fiind completumană şi partea inferioară terminându-se cu o coadă de peşte. Celălalt mod era acela în 7
  • 8. care, pentru a întrebuinţa cuvintele lui Layard, „capul peştelui forma o mitră deasupracapului bărbatului, în timp ce coada sa solzoasă, sub formă de evantai, cădea în spate ca omantie, lăsând expuse membrele şi labele picioarelor.” Layard, în ultima sa lucrare,înfăţişează o reprezentare a lui dagon în această formă, pe care o reproducem pentru cititor(Fig. 48) şi din cei care examinează mitra lui şi o compară cu cea a papei, aşa cum apare eaîn lucrarea Horoe, de Elliot, nimeni nu se poate îndoi nici un moment că aceasta, şi nu alta,este sursa din care a fost derivată mitra pontificală. Figura 48: Asirianul Dagon, cu mitra în formă de cap de peşte. După Layard, Babylon and Nineveh, p. 343. Fălcile deschise ale peştelui, care înconjoară capul omului de la Ninive, suntomologi inconfundabili ai coarnelor mitrei papale din Roma. Aşa stăteau lucrurile înRăsărit, cu cel puţin 500 de ani înaintea erei creştine. Cu acelaşi caz se pare că aveam de-aface şi în Egipt, pentru că Wilkinson, vorbind despre un peşte din specia Siluris, scrie că„unul dintre zeităţile panteonului egiptean apare sub formă umană, cu capul acestui peşte.”În Apus, într-o perioadă mai târzie, avem dovezi că păgânii detaşaseră capul de mitră alpeştelui de corpul său şi foloseau mitra pentru a împodobi capul marelui zeu mijlocitor,căci pe câteva monede malteze zeul respectiv, cu bine-cunoscutele atribute ale lui Osiris,este reprezentat ca neavând nimic de la peşte, cu excepţia mitrei puse pe cap (Fig. 49),având forma foarte asemănătoare cu mitra papei sau a unui episcop catolic din zilelenoastre. Figura 49: Zeu maltez cu mitră similară. După BRYANT, vol. al V-lea, p. 384. Chiar şi în China fusese răspândită pe vremuri aceeaşi practică a purtării unei mitreîn formă de cap de peşte, deoarece chiar copia mitrei papale, aşa cum este ea purtată de 8
  • 9. împăratul chinez, a rezistat până în vremurile moderne. În corespondenţa personală pe careo port cu un foarte citit autor al vremurilor noastre, acesta întreba: Oare se cunoaşte faptul că, în toate veacurile, şi chiar şi în acest an, o dată pe an, împăratul Chinei, în calitate de mare preot al naţiunii, fiind îmbrăcat cu odăjdiile preoţeşti şi având pe cap mitra sa, care este mitra pontifului roman, exact aceeaşi ca şi cea purtată de aproape 1.200 de ani, se roagă pentru întreaga naţiune şi o binecuvântează? Aşa stau lucrurile. Ca dovadă a acestei declaraţii punem la dispoziţie această figură a mitrei imperiale(Fig. 50) – care este copia fidelă a mitrei episcopale papistaşe, vedere din faţă. Cititorultrebuie să reţină că chiar şi în Japonia, care este încă mai depărtată de Babel decât China,una dintre zeităţi este reprezentată prin acelaşi simbol de putere cum era şi în Asiria, maiprecis coarnele taurului, şi este denumită „Prinţul ceresc cu cap de bou”. Dacă simbolul luiNimrod, la fel ca şi Kronos, „Încornoratul”, este găsit astfel în Japonia, nu poate să nesurprindă că simbolul lui Dagon se găseşte în China. Figura 50: Mitra sacrificială a împăratului chinez, ca Pontifex Maximus al naţiunii sale. După HAGER, Chinese Hieroglyphics, B xxxv. în British Museum, copiată pentru mine [Hislop] de fiul domnului Trimen, domnul L. B. Trimen. Cuvintele lui Hager sunt: „În aceeaşi manieră, mitra sacrificială a împăratului chinez, Pontifex maximus al naţiunii sale, care era din vechime reprezentată în această formă (şi apoi este reprodusă figura de mai sus) (Philos. Transact. at tab. 41-), indicând o mare asemănare cu mitra episcopală romană” etc. Dar mai există un simbol al puterii papei, simbol care nu trebuie să fie trecut cuvederea, şi acela este cârja pontificală. De unde a apărut această cârjă? Răspunsul laaceastă întrebare este acela că, în primul rând, papa a furat-o de la augurul roman.Cititorul de literatură clasică îşi va aminti, poate, că atunci când augurii romani consultaufaţa cerului sau făceau pronosticuri pe baza aspectelor cerului, exista un anumit instrumentcare era indispensabil pentru echipamentul lor. Acest instrument cu ajutorul căruia descriauporţiuni ale cerurilor, cu ajutorul căruia se făceau observaţiile lor, era curbat la un capăt şiera denumit lituus. Acum, acest lituus sau toiag încârligat al augurilor romani era atât devizibil identic cu cârja pontificală încât chiar scriitorii romano-catolici care scriau înîntunecatul Ev Mediu, atunci când deghizarea nu mai era considerată necesară, nu ezitau să 9
  • 10. folosească termenul lituus ca sinonim pentru cârjă. Astfel descrie un scriitor catolic unanumit papă sau episcop papal ca „mitra lituoque decorus”, împodobit cu mitră şi toiagulaugurului, însemnând prin aceasta că era „împodobit cu mitră şi cu cârjă.” Însă lituus-ulacesta sau toiagul de divinaţie al augurilor romani, după cum bine se ştie, era împrumutatde la etrusci care, la rândul lor, îl preluaseră de la asirieni, cu tot cu religia lor. După cumaugurul roman se distingea prin toiagul său încârligat, tot aşa şi ghicitorii şi preoţii caldeenicare, în săvârşirea riturilor lor magice, erau echipaţi în general cu un băţ îndoit sau o cârjăîncârligată. Existenţa acestui băţ magic îndoit poate fi trasată direct până la primul regee alBabilonului, adică la Nimrod, care, după cum afirmă Berosus, a fost primul care a purtattitlul de rege-păstor. În ebraică sau în caldeeana din zilele lui Avraham, „Nimrod Păstorul”era doar Nimrod „He-Roe” şi, neîndoielnic, din acest titlu al „puternicului vânător înainteaDomnului” a derivat atât numele eroului cât şi cultul eroilor care s-a răspândit de-atunci înlume. Cert este că succesorii zeificaţi ai lui Nimrod au fost reprezentaţi în general cu un băţsau o cârjă îndoită. Aşa au stat lucrurile în Babilon şi Ninive, după cum arată monumentelecare au supravieţuit. Figura următoare (Fig. 51) din Babilon arată cârja în forma sa maigrosolană. La Layard ea poate fi văzută într-o formă mai ornată şi fiind aproape aceeaşi cucârja papală întrebuinţată astăzi.9 Aşa au stat lucrurile şi în Egipt, după ce putereababiloniană a fost întemeiată acolo, după cum depun mărturie statuile lui Osiris cu cârjasa,10 Osiris însuşi fiind reprezentat frecvent ca o cârjă cu un ochi deasupra sa. Figura 51: Cârjă babiloniană. După KITTO, Biblical Cyclopaedia, vol. I, p. 272. A se vedea şi KITTO, Illustrated Commentary, vol. al IV-lea, p. 31, Unde este redată o altă figură din Babylon cu o cârjă similară. Aşa stau lucrurile printre negrii din Africa, al căror zeu, denumit fetiş, estereprezentat sub forma unei cârje, după cum este evident din următoarele cuvinte ale lui9 Nineveh and Babylon. Layard pare să creadă că instrumentul la care se face referire, care este purtat de rege,„înveşmântat ca mare preot în odăjdiile sale sacrificiale”, este o seceră, dar oricine examinează atent va vedeacă este o cârjă ţintuită, după cum este cazul în mod obişnuit chiar şi acum cu cârjele catolice, atâta doar că, înloc să fie ţinută ridicată, este ţinută în jos.10 Bine-cunoscutul titlu de faraon, titlul regilor pontifi din Egipt, este doar forma egipteană a ebraicului He-Roe. În cartea Genesa, termenul „faraon”, scris fără punctele vocalice, este pe-roe. Pe este articolul hotărâtegiptean. Egiptenii aveau oroare nu de regii-păstori, ci de Roi-Ţan, „păstori de vite” (Genesa, 46:34). Fărăarticol, roe, „păstor”, este evident a fi originalul termenului francez roi, „rege”, de unde provine şi adjectivul„roial”. Iar din ro, care semnifică „a avea rol de păstor”, care este pronunţat reg în mod frecvent (cu ş, caresemnifică „Cel care este” sau „face”, ca afix), provine Regah, „Cel care păstoreşte”, iar de-acolo vinelatinescul rex şi regal. 10
  • 11. Hurd: „Ei pun fetişuri în faţa uşilor lor, iar aceste zeităţi titulare sunt confecţionate înformă de cange sau de cârlige, pe care noi le folosim în general pentru a scutura pomiifructiferi.” Aşa stau lucrurile până în acest ceas în Tibet, acolo unde, după cum afirmăiezuitul Huc, călugării Lama sau Theros poartă o cârjă îndoită, ca însemn al oficiului lor.Aşa stau lucrurile chiar şi în îndepărtata Japonie unde, într-o descriere a idolilor mareluitemplu din Miaco, capitala spirituală, găsim această afirmaţie: „Capetele lor suntîmpodobite cu raze de slavă, iar unii dintre ei au în mâini beţe îndoite de păstori, indicândastfel că sunt păzitorii omenirii, împotriva tuturor maşinaţiilor spiritelor rele.” Prin urmare,cârja papei, pe care el o poartă ca însemn al oficiului său, în calitate de mare păstor al oilor,nu este nici mai mult, nici mai puţin decât toiagul încârligat al augurului sau băţul magic alpreoţilor lui Nimrod. Acum, ce vor spune închinătorii succesiunii apostolice la toate acestea? Ce cred eiacum despre făloasele lor ordine preoţeşti, ca fiind derivate de la Petru din Roma? Cusiguranţă că au multe motive pentru a fi mândri de ei. Dar mai întreb, ce ar spune chiar şipreoţii păgâni din vechime, care au coborât de pe scena temporală în timpul în care martiriimai luptau încă împotriva zeilor lor şi care, mai degrabă decât să-i reproducă prinsimboluri, „nu şi-au iubit viaţa nici chiar până la moarte”, dacă ar vedea starea prezentă aaşa-numitei Biserici a creştinătăţii europene? Ce ar spune Belşaţar însuşi dacă ar fi cuputinţă pentru el să „viziteze din nou tărâmul sublunar” şi să intre în biserica Sf. Petru dinRoma, şi să-l vadă pe papă în pontificatul său, cu toată pompa şi splendoarea? Cu siguranţăcă ar conchide că a intrat într-unul dintre bine-cunoscutele sale temple şi că toate lucrurileau continuat aşa cum erau în Babilon, în acea memorabilă noapte când, uluit, a văzut pe zido scriere de mână: „Mene, mene, tekel upharsin.” Secţiunea a II-a Preoţi, călugări şi călugăriţe Dacă s-a îmbolnăvit capul, atunci şi mădularele bolesc. Dacă papa esteesenţialmente păgân, atunci ce altceva se poate spune despre caracterul clericilor săi? Dacăei îşi derivă ordinele de la o sursă stricată în mod radical, atunci aceste ordine seîmpărtăşesc din stricăciunea sursei din care curg. Aceasta se poate deduce independent deorice dovadă specială, dar dovada cu privire la caracterul păgân al clericilor papei este lafel de deplină precum cea privitoare la însuşi papa. În orice lumină ar fi examinat acestsubiect, el va fi foarte evident. Există un contrast direct între caracterul slujitorilor lui Cristos şi cel al preoţieipapale. Atunci când Cristos Şi-a mandatat servii, El a făcut-o pentru „a paşte oile Sale, apaşte mieii Săi”, făcând aceasta cu Cuvântul lui Dumnezeu, care mărturiseşte despre El şiconţine cuvintele vieţii veşnice. Atunci când papa îşi hirotoneşte clerul, el îi obligă săinterzică, cu excepţia unor circumstanţe speciale, citirea Cuvântului lui Dumnezeu „într-olimbă a vulgului”, adică într-o limbă pe care poporul ar putea-o înţelege. Într-adevăr, el ledă o însărcinare; care ar fi aceea? Ea se află ascunsă în aceste cuvinte uluitoare: „Primeşteputerea de a aduce jertfe pentru cei vii şi pentru cei morţi”. Ce blasfemie ar putea fi mai readecât aceasta? Ce ar putea fi mai dispreţuitor pentru acea unică jertfă a lui Cristos, princare „El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Epistola către evrei,10:14)? Aceasta este adevărata funcţie distinctivă a preoţiei papistaşe. Amintindu-şi că princhiar aceste cuvinte, şi lui i s-a conferit această putere, atunci când a fost hirotonit ca preot, 11
  • 12. Luther se mai cutremura încă şi-şi exprima uluiala că „pământul nu şi-a căscat gura pentrua-l înghiţi atât pe cel care rostea aceste vorbe, cât şi pe cel căruia-i erau adresate.” Jertfa pecare preoţia papală este împuternicită s-o aducă în calitate de „adevărat sacrificiu depropiţiere” pentru păcatele celor vii şi celor morţi este tocmai „jertfa nesângeroasă” amessei, care era adusă ca ofrandă în Babilon cu mult înainte ca la Roma să se fi auzit de ea. Acum, în timp ce Semiramis, adevărata Regină caldeeană a Cerului, căreia i seaducea mai întâi „jertfa nesângeroasă” a messei, era, după cum am văzut, întrupareasupremei necurăţii, în acelaşi timp ea a afişat cea mai mare favoare pentru acel tip desanctitate care se uită cu dispreţ la orânduiala sfântă şi dumnezeiască privitoare lacăsătorie. Misterele asupra cărora prezida ea erau scene pentru cele mai grosolanepângăriri, şi totuşi, ordinele preoţeşti superioare erau obligate să ducă o viaţă de celibat, caşi cum ar fi fost o viaţă de sfinţenie specială şi superioară. Deşi pare straniu, totuşi voceaantichităţii atribuie reginei abandonate invenţia celibatului clerical, şi aceasta în forma sacea mai aspră. În unele ţări, cum ar fi Egiptul, natura umană şi-a revendicat drepturile şi,deşi sistemul general al Babilonului a fost păstrat, jugul celibatului a fost desfiinţat şipreoţilor li s-a îngăduit să se căsătorească. Dar orice cercetător ştie că atunci când cultulCybelei, zeiţa babiloniană, a fost introdus în Roma păgână, el a fost introdus în forma saprimitivă, cu clerul său celibatar. Atunci când papa şi-a însuşit atât de mult din ceea ce eraspecific închinării la zeiţa respectivă, din aceeaşi sursă, el a introdus în preoţia de subautoritatea sa şi obligaţia celibatului. Introducerea unui asemenea principiu în Bisericacreştină fusese prezis în mod distinct ca fiind unul dintre semnele mari ale apostaziei, când„oamenii care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor, opresccăsătoria”. Efectele introducerii sale au fost dintre cele mai dezastruoase. Consemnăriletuturor popoarelor în care a fost introdus celibatul preoţesc a demonstrat că, în loc să fie defolos spre puritate pentru cei osândiţi la el, el doar i-a făcut să se prăbuşească înspurcăciunea cea mai adâncă. Istoria Tibetului, a Chinei şi a Japoniei, unde instituireababiloniană a celibatului preoţesc a domnit din vremuri imemoriale, poartă mărturie aspurcăciunilor care au curs din el. Excesele comise de preoţii celibatari ai lui Bachus înRoma păgână în Misterele lor secrete, erau de asemenea natură încât Senatul s-a simţitchemat să-i expulzeze dintre hotarele Republicii romane. În Roma papală aceleaşispurcăciuni au curs din partea preoţilor celibatari, aflaţi în legătură cu sistemul corupt şicorupător al confesionalului, atât de mult încât toţi oamenii care au examinat acest subiectau fost siliţi să admire semnificaţia uimitoare a numelui acordat lui prin rostiredumnezeiască, atât în sens literal cât şi figurat: „Babilonul cel mare, MAMA CURVELORŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.”11 Dintr-o mie de fapte asemănătoare, să prezentăm doar unul, pentru care garanteazădistinsul istoric romano-catolic De Thou. Atunci când papa Paul V a luat în considerareînchiderea bordelurilor autorizate din „Cetatea Sfântă”, Senatul roman a depus o petiţieîmpotriva ducerii la îndeplinire a planului său, pe motivul că existenţa acestor stabilimenteera singurul mijloc prin care se putea preîntâmpina seducerea soţiilor şi a fiicelor lor decătre preoţi!! Toţi aceşti preoţi celibatari au un anumit însemn pus asupra lor la hirotonire, acestafiind tonsura clericală. Această tonsură reprezintă prima parte din ceremonia de hirotonireşi este considerată a fi un element foarte important de legătură cu ordinele preoţeşticatolice. Când, după multe lupte, picţii au fost în cele din urmă aduşi la supunere faţă deEpiscopul Romei, acceptarea acestei tonsuri de către clerici ca fiind tonsura Sfântului Petrua fost simbolul vizibil simbol al respectivei supuneri. Naitan, regele picţilor, convocând11 Apocalipsa, 17:5. Rev. M. H. Seymour ne arată că în 1836 numărul total al naşterilor din Roma a fost de4373, în timp ce nu mai puţin de 3160 dintre aceşti copii au fost abandonaţi! Ce enormă destrăbălare nedezvăluie aceasta! „Moral Results of the Romish System”, în Evenings with Romanists. 12
  • 13. nobilii curţii sale şi pastorii bisericii lui, li s-a adresat în felul următor: „Eu recomandtuturor clericilor regatului meu să primească tonsura.” Atunci, fără zăbavă, după cum nemărturiseşte Venerabilul Beda, această importantă revoluţie a fost înfăptuită prinautoritatea regală. El a trimis agenţi în fiecare provincie şi i-a făcut pe toţi slujitorii şicălugării să primească tonsura circulară, conform modei romane, supunându-se astfel luiPetru, „Petru, cel mai binecuvântat dintre apostoli”. Merle DAubigne scrie: „Acesta eraînsemnul pe care papii îl pecetluiau nu pe frunţi, ci pe coroane. O proclamaţie regală,câteva tăieturi cu foarfecele, şi scoţienii, ca o turmă de oi, au fost trecuţi sub cârja îndoită apăstorului de pe Tibru.” Acum, întrucât Roma acorda acestei tonsuri o importanţă atât de mare, să întrebămcare era semnificaţia ei? Ea era inaugurarea vizibilă a celor care i se supuneau în calitate depreoţi ai lui Bachus. Această tonsură nu poate avea nici cea mai măruntă pretenţie că arproveni din autoritatea creştină. Ea era, într-adevăr, „tonsura lui Petru” dar nu a lui Petrudin Galileea, ci a lui Petru caldeeanul, cel cu Misterele. El era preot tuns, pentru că aşa eraşi zeul ale cărui mistere le revela. Cu veacuri înainte de era creştină, iată ce scria Herodotdespre tonsura babiloniană: „Arabii nu recunosc alţi zei decât Bachus şi Urania [adică,Regina Cerului], şi ei spun că părul lor era tăiat la fel cum este tăiat părul lui Bachus;acum, ei îl taie în formă circulară, bărbierindu-l pe la tâmple.” Dar oare ce anume ar fi putut duce la această tonsură a lui Bachus? În istoria sa,totul era reprezentat mistic sau hieroglific, şi aceasta într-un asemenea mod încât nimeni nuputea înţelege decât iniţiaţii. Unul dintre lucrurile care ocupau un loc de maximăimportanţă în Mistere era mutilarea la care a fost suspus când a fost dat morţii. Pentru acomemora aceasta, în fiecare an el era bocit cu lacrimi amare ca fiind „Roş-Gheza”,„Prinţul mutilat”. Dar „Roş-Gheza” semnifica şi „cap tuns sau ras”. Prin urmare, el erareprezentat fie cu o formă de tonsură, fie cu cealaltă, şi din acelaşi motiv, preoţii săi, lahirotonire, fie erau tunşi, fie erau raşi. Pretutindeni în lume pe unde au fost găsite urme alesistemului caldeean, întotdeuna a fost găsită şi această tonsură sau radere a capului. Preoţiilui Osiris, Bachus al egiptenilor, au fost întotdeauna distinşi prin raderea capului. În Romapăgână, în India şi chiar şi în China, însemnul distinctiv al preoţiei babiloniene era capulras. Astfel, Gautama Buddha, care a trăit cu cel puţin 540 ani înainte de Cristos, atuncicând a întemeiat în India secta budistă care s-a răspândit până la marginile Pământului, maiîntâi şi-a ras capul în ascultare, după cum a pretins, de o poruncă divină, iar apoi s-a pus petreabă, pentru a-i face şi pe alţii să-i imite exemplul. Unul dintre primele titluri prin care afost cunoscut a fost cel de „Cap ras”. Unul dintre purani spune: „Capul ras pentru a puteaîndeplini poruncile lui Vişnu, şi-a strâns un număr de discipoli şi de capete rase, la fel ca elînsuşi.” Marea vechime a acestei tonsuri poate fi văzută dintr-un decret dat împotriva sa încadrul legii mozaice. Preoţilor evrei le era interzis în mod expres să-şi facă vreun locpleşuv în cap (Leviticul, 21:5), care este suficient pentru a arăta că încă de pe timpul luiMoise „capul-ras” fusese deja introdus. În Biserica Romei, părul capetelor preoţilor de mireste numai tăiat, capetele călugărilor sau ale clerului regular este ras, dar ambelor categorii,la consacrarea lor, li se face tonsura circulară, identificându-i prin aceasta, dincolo deorice îndoială, cu Bachus, „Prinţul mutilat”.1212 Am arătat deja că printre caldeeni termenul zero semnifica totodată „cerc” şi „semn”. După cum am văzut,în India, suro, „sămânţa”, era zeitatea solară incarnată. Atunci când sămânţa respectivă era reprezentată înformă umană, pentru a-l identifica cu soarele, el era reprezentat cu cercul, bine-cunoscuta emblemă a cursuluianual al soarelui, plasată pe o parte a fiinţei sale. La fel şi Thor, zeul nostru, era reprezentat având pe piept uncerc în flăcări (Parsi Religion, de WILSON). În Persia şi Asiria cercul era reprezentat uneori pe piept, uneoriîn jurul taliei şi uneori în mâna zelui-soare (Nineveh and Babylon, de BRYANT şi LAYARD). În India eleste reprezentat pe vârful degetului („Vişnu”, în Pantheon, de MOOR). De-aici, cercul a devenit emblema luiTammuz, cel născut din nou, sau „sămânţa”. Tonsura circulară a lui Bachus era neîndoielnic menită a-lindica drept Zero, sau „sămânţa”, marele izbăvitor. Iar cercul luminii în jurul capului prezentă în aşa- 13
  • 14. Acum, dacă preoţii Romei încuie Biblia pentru oameni şi-şi păstrează cheiacunoaşterii, dacă sunt hirotoniţi pentru a aduce jertfe caldeene în cinstea Reginei păgâne aCerului, dacă ei sunt obligaţi să rămână celibatari printr-o lege caldeeană care-i face să sescufunde în destrăbălare, adică, pe scurt, dacă la consacrarea lor sunt însemnaţi cu semnuldistinctiv al preoţilor caldeeanului Bachus, atunci ce drept, într-adevăr, ce drept au ei să fienumiţi slujitori ai lui Cristos? Dar Roma nu are numai obişnuitul său cler secular, ci, după cum ştie toată lumea,are şi alte ordine religioase de un fel diferit. Are nenumărate armate de călugări şicălugăriţe, toţi angajaţi în serviciul său. Unde se poate arăta în Sfânta Scriptură cel mai mictemei pentru existenţa unei asemenea instituţii? În religia babilonianului „Mesia”, însă,această instituţie exista din cele mai vechi vremuri. În Tibet şi Japonia, acolo unde sistemulcaldeean a fost introdus de timpuriu, existau din abundenţă călugări şi călugăriţe. Acolo semai află încă mănăstiri de-ale lor, cu aceleaşi rezultate dezastruoase pentru morală ca înEuropa papală.13 În Scandinavia, preotesele zeiţei Freya, care, în general, erau fiicele regelui, a cărorslujbă era aceea de a veghea asupra focului sacru şi care erau obligate să rămână purureafecioare, erau doar un ordin de călugăriţe. În Atena existau fecioare ţinute pe cheltuialapublică, fecioare care erau obligate cu stricteţe la o viaţă de celibat. În Roma păgână,vestalele, fecioare care aveau aceeaşi slujbă de îndeplinit ca şi preotesele zeiţei Freya,ocupau o poziţie similară. Chiar şi în Peru, în timpul domniilor incaşilor, acelaşi sistem eraprevalent, şi acesta arăta o analogie remarcabilă, aceea că vestalele Romei, călugăriţelepapalităţii şi Sfintele Fecioare din Peru trebuie să fi provenit dintr-o origine comună. Iatăce scrie Prescott despre mănăstirile călugăriţelor peruviene: O altă analogie singulară cu instituţiile romano-catolice este prezentată de fecioarele soarelui, alesele, după cum sunt ele denumite. Acestea au fost tinere fecioare dedicate slujirii zeităţii, care au fost luate de-acasă la vârste fragede şi introduse în mănăstiri, unde au fost puse sub grija unor matroane în vârstă, mamaconas14, care încărunţiseră între zidurile mănăstirii. Aveau slujba de a veghea asupra focului sacru aprins la sărbătoarea luinumitele picturi ale lui lui Cristos era, evident, doar o formă diferită a aceluiaşi lucru şi împrumutată dinaceeaşi sursă. Referindu-se la practicile respectivei ceremonii în India, Maurice ne spune că „era o vechepractică a preoţilor lui Mithra, care, prin tonsurile lor imitau discul solar” (Antiquities). După cum zeul-soareera marele zeu bocit, iar părul său era tăiat în formă circulară şi preoţii-bocitori îşi tăiau părul într-un modsimilar, tot aşa, în diferite ţări, cei care-şi boceau morţii şi-şi tăiau părul pentru a-i cinsti, şi-l tăiau în formăcirculară. Urme ale acestui obicei există în Grecia, din câte apare în Electra de Sofocle, iar Herodot se referăîn particular la aceasta ca fiind practicat printre sciţi atunci când relatează despre funeraliile regale oficiate încadrul acelui popor. El scrie: „Trupul este prins în ceară, apoi ei îl pun pe un car şi-l duc în alt ţinut unde ceicare-l primesc, cum ar fi sciţii regali, îşi taie o bucată din ureche, îşi rad capetele în formă circulară” etc.(Hist.). Acum, după cum însuşi papei, marele reprezentant al falsului Mesia, i s-a făcut o tonsură circulară,tot aşa şi preoţilor săi li se cere să se identifice cu sistemul primind aceeaşi tonsură circulară, pentru a-iînsemna în măsura lor şi în propria lor sferă ca reprezentanţi ai aceluiaşi fals Mesia.13 Există unii, şi chiar protestanţi, care încep să vorbească despre ceea ce denumesc beneficiile mănăstirilor învremurile dure, de parcă acestea ar fi vătămătoare numai atunci când cad în „decrepitudine şi stricăciune”!Celibatul obligatoriu, care se află la baza sistemului monahal, este chiar esenţa apostaziei, care estecaracterizat în chip dumnezeiesc ca fiind „Taina fărădelegii”. Protestanţii despre care vorbesc să citească ITimotei, 4:1-3, şi atunci cu siguranţă nu vor mai vorbi despre spurcăciunile mănăstirilor ca provenind numaidin „decrepitudinea” lor!14 Mamacona, „Mama Preoteasă”, este un termen evreiesc aproape pur, fiind derivat din am, „mamă” şi cohn,„preot”, având terminaţia de feminin. Propriul nostru cuvânt „mama”, precum şi cel din Peru, este doarevreiescul am, dublat. Este singular faptul că stilul şi titlul obişnuit al Maicii Superioare din Irlanda este„Maica Stareţă”. Însuşi termenul nun14 este un cuvânt caldeean: Ninus, fiul, în caldeeană este fie nin, fie non.Acum, femininul termenului non, „fiu”, este nonna, „fiică”, termen care este chiar termenul papistaş canonicpentru o „nun”, deci pentru o călugăriţă. În acelaşi fel, Nonnus, în timpurile străvechi, era desemnarea pentruun călugăr din Răsărit (GIESELER). 14
  • 15. Raymi. Din clipa în care intrau în stabiliment, li se reteza orice posibilitate de a comunica cu lumea exterioară, chiar şi cu propria lor familie şi prieteni... Vai de nefericita fecioară care era surprinsă în vreo legătură amoroasă! Pe temeiul asprei legi a incaşilor, ea trebuia îngropată de vie. Exact aceeaşi era şi soarta unei vestale romane care fusese prinsă că şi-a încălcatjurământul. Nici în Peru, nici în Roma păgână, obligaţia păstrării castităţii nu era atât destringentă ca în papalitate. Fecioria peruviană sau păgână nu era perpetuă şi, prin urmare,nu era din cale-afară de demoralizatoare. După o vreme, călugăriţele puteau fi eliberate dindetenţie şi se puteau căsători, dar în Biserica Romei aceste nădejdi sunt spulberate cudesăvârşire. Cu toate acestea, în toate aceste cazuri este limpede că principiul pe bazacăruia au fost fondate aceste instituţii a fost iniţial acelaşi. Prescott adaugă: „Suntem uluiţisă descoperim o asemănare atât de mare între instituţiile amerindienilor, romanilor dinantichitate şi catolicilor moderni.” Lui Prescott i se pare dificil să lămurească această asemănare, dar există o frazărostită de profetul Ieremia, citată de noi la începutul acestei cercetări, care clarificălucrurile pe deplin: „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta TOTPĂMÂNTUL” (Ieremia, 51:7). Piatra Rosetta ne-a ajutat deja să aducem la lumină atât demulte lucruri dintre nedreptăţile tăinuite ale papalităţii, şi are menirea de a mai descifraMisterele întunecate ale fiecărui sistem de mitologie păgână, care a fost sau mai este.Declaraţiile din acest text pot fi demonstrate a fi fapte reale. Se poate dovedi că idolatriaîntregului Pământ este una şi aceeaşi; că limba sacră a tuturor naţiunilor este în modfundamental caldeeana; că MARII ZEI ai fiecărei ţări şi tărâm poartă nume babiloniene; cătoate păgânismele rasei umane sunt numai o stricare răutăcioasă şi deliberată, dar, cu toateacestea, foarte instructivă a Proto-Evangheliei predicate mai întâi în Eden şi, prin Noe,răspândită în toată omenirea. Sistemul, născocit mai întâi în Babilon, şi răspândit de-acolopână la marginile Pământului, a fost modificat şi diluat, în veacuri şi ţări diferite. Numai înRoma papală poate fi el găsit aproape pur şi integral. Dar, cu toate acestea, în mijloculîntregii, aparent, varietăţi de păgânism, există o unicitate şi o identitate uluitoare, caredepune mărturie pentru Cuvântul lui Dumnezeu. De-acum, răsturnarea întregii idolatrii nupoate fi departe. Însă, înainte ca idolii păgânilor să fie în cele din urmă daţi pradă„şobolanilor şi liliecilor”, eu sunt încredinţat că ei vor fi doborâţi şi făcuţi să se închineDomnului, Împăratul, pentru a depune mărturie în favoarea slăvitului Său adevăr şi toţi,într-un glas puternic, vor aclama şi vor recunoaşte că mântuirea şi slava şi cinstea şiputerea sunt ale Celui care şade pe tron şi ale Mielului, în veci de veci.i Psalmii, 68:18. Traducere făcută după versiunea întrebuinţată de Alexander Hislop. N. tr.ii Flabellum: evantai de pene de păsări mari, struţi etc. N. tr. 15

×