N. SteinhardtJurnalul fericiriiTREI SOLUŢIITestament politicPentru a ieşi dintr­un univers concentraţionar — şi nu e neapă...
neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pildaeroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: ace...
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski.Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocar...
Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincersă încerc a susţine că „jurnalul" acesta a fost ...
întinde atât de amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximăla memorizare şi incapabilă de a uita vreun amă...
Pandele încurcă­lume, moş Urcan bătrânul la care fartiţiile nu ţin. Nu suntpe Venusberg şi asta nu­i noaptea Valpurgiei. S...
Ea e pe­un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţă, la birou.A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi­vis...
din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, aişi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe depli...
Trag două concluzii:Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şiparadoxul. Apoi, divinitatea lucrează ...
unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne,a fi înşelat un om care se încrede în tine. ...
tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutareaaceasta, dar se înspăimântă la gâdul că va da de...
nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau sănu se cutremure văzând că sunt sortiţi morţii...
vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş,mi­e teamă să nu constat că bravează. Îi ar...
puşcăriaş... Îl întreb pe avocat, aşa într­o doară (cu toate că acesta eramotivul pentru care am ţinut să vin şi l­am lăsa...
treponema gonită de bismut în străfundul marilor organe interne: va fi cevadramatic şi nobil şi mult eroic. Ne vom întrece...
potrivit cu starea lui, când bogaţii calmi şi neroşi de îndoieli distribuiaudomol pomenile, iar obidiţii, cunoscându­şi ro...
Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nunumai eu am făcut progrese, a făcut şi ea. Umple un proces...
mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) ­; eu care acumştiu tot atât de puţin a vorbi ca şi cum singure...
Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special degardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrân...
dacă mt­ţi place ia­ţi maşină mică! nu ţi­ar fi ruşine să­ţi fie, nu că­i fi tu leu!)Uite că­i un leu, uite că există şi l...
dintr­odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de lapărintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:W...
a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat înpicioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior ...
limpossible quon est tenu. Preceptul de drept (á limpossible nul nest tenu)are o valabilitate strict limitată în domeniul ...
restituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne, te­am ştiutom aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni ...
Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu­i pierdut: pentru că, smerit, adaog:ajută­mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e ...
zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi deneînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutres...
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

Jurnalul fericirii

1,064 views
934 views

Published on

Published in: Education
0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,064
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
2
Actions
Shares
0
Downloads
26
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Jurnalul fericirii

  1. 1. N. SteinhardtJurnalul fericiriiTREI SOLUŢIITestament politicPentru a ieşi dintr­un univers concentraţionar — şi nu e neapăratnevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria seaplică oricărui tip de produs al totalitarismului — există soluţia (mistică) acredinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiindconsecinţa harului prin esenţă selectiv.Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracterpractic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui.Soluţia întâi: a lui SoljeniţînÎn Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenindasupră­i în volumul I al Arhipelagului Gulag.Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altuiorgan analog de anchetă, în a­şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiarmor. Îi este permis a­şi vorbi consolându­se: păcat de tinereţele ori vai debătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori debunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n­am să le maibeau, de cărţile pe care n­am să le mai citesc, de plimbările pe care n­am săle mai fac, de muzica pe care n­am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva esigur şi ireparabil: de­acum încolo sunt un om mort.Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate facenimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. Devreme ce se consideră mort nimic nu­l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţâţa.Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are — fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşitdin lume — după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vindesufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să­i poată fiachitat preţul trădării.Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declaridecedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta,ca doamna dHoudetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prinanticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al uneirecunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.Soluţia a doua: a lui Alexandru ZinovievEste cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase.Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţiastă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu areacte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e uncoate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din cepică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori,când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării orilagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lumenu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai
  2. 2. neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pildaeroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica derăspundere, sfârşeşte porcar. NU, Zurbagiul s­a proiectat (în stilexistenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă,călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupralui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce­i lua, nu au ce­i oferi. Îl potoricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentrutotdeauna a consimţit a­şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unuiperpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi­a făcutun crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlharla drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al luiMatei Călinescu. E un %iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotancoborând pe­acest pământ ce nume poată? Der Wanderer), un jidovrătăcitor.Şi­i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioaseanecdote, nu ştie ce­i respectul, toate le ia de sus, spune ce­i trece prinminte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu­şi pot îngădui să le şoptească.E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. Elupul din fabula — şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are dezgardă.E liber, liber, liber.Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir BukovskiEa se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor,urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivăscoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Prafşi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iareu simt că întineresc cu douăzeci de ani".Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eştimai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezivreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şivâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu câtpericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoştiun simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi.Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940).Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusafericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nudeznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plinbucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementăvoioşie.Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, oconcepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţăde oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil căpresupune şi un duh sportiv: să­ţi placă bătălia în sine — încăierarea —mai mult decât succesul.E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pemăsură ce ei te lovesc şi­ţi fac mai mult rău şi­ţi impun suferinţe din ce înce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleştimai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!
  3. 3. Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski.Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGBn­a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorulcărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica,emoţia. Dar Bukovski urmează: n­am mai putut dormi de nerăbdare. Abiaaşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despreei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu­mi puteam închipui.Iată de ce n­a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci denerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodatăîn lume. Şi mă întreb — nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, câtuşi depuţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb — dacă nu cumva universulacesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane degalaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete înjurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acesteamăsurate în ani­lumină, paraseci şi catralioane de mii de mile, toatăviermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găurinegre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toatetimpurile şi toate continuumurile spaţio­temporale şi toate astrofizicilenewtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi pututfi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.ConcluzieTustrele soluţii sunt certe şi fără greş.Altele pentru a ieşi dintr­o situaţie­limită, dintr­un universconcentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr­un joc de tipdomino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din oricecursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numaiacestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moarteaconsimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejiaînsoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vădaţi seama că — lumeşte, omeneşte vorbind — altă cale de a înfruntacercul de fier — care­i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a luiCamus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) — e foarte îndoielnic să găsiţi.Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă deviaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând risculmorţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l­aţi cititpe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atâtînchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai alesmanifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se potîncadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.Moartea, însă, cine, Singur, a învins­o? Cel ce cu moartea o a călcat.Nicolae Niculescu** E inutil, credem, a explica raţiunea adoptării acestui pseudonim.Reamintim că textul fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţinrestrânse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci dintrecele două testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul era pentru el doar oexpresie a faptei.
  4. 4. Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincersă încerc a susţine că „jurnalul" acesta a fost ţinut cronologic; e scris aprescoup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l­am pututinsera în durată, cred că­mi este permis a­l prezenta pe sărite, aşa cum, dedata aceasta în mod real, mi s­au perindat imaginile, aducerile aminte,cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a­i da numele deconştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuiesă­l accept.Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.Marcu 9, 24Ianuarie 1960— Un pahar? N­am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte. . .Acesta mi­e răspunsul. . . şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l­amspart? În august, de ziua ei şi a mea? Sau nu l­am spart? Nu ştiu. Ba da,ştiu. Desigur că l­am spart. În august, seara, la masă, uşile înspre terasălarg deschise. Dar totodată parcă nici nu­mi reamintesc. Ţin şi nu ţinminte. Totul în decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnăsă mă refugiez în confuzie şi să mă pierd în tulburare: şi privirile ei, calde şicompătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul consimţirii sedesfăşoară lin înaintea mea; n­am decât să mă las să lunec.Aş putea să jur că nu­mi aduc aminte — în deplină bună credinţă; cutoate că­mi dau seama că aşa s­au petrecut lucrurile, cum le repetă ea —un pahar de cristal, frumos — cu precizia memoriei unui computer, cufidelitatea benzii de magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevului sârguincioscare ştie prea bine lecţia. Mă uit la ea — e ea, dar ca în vis; face lucrurineaşteptate, vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea e alta, esuprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: obiectele, aceleaşi, cunosc altăorânduire, au altă finalitate. Va să zică se poate şi aşa. Acum, da, ceainicule o femeie, soba e un elefant... Max Ernst, Dali, Duchamp... Dar şi Strigătullui Munch, îmi vine să zbier, să mă deştept din coşmar, să mă întorc pevechiul nost pământ, bun şi blând, unde, cuminţi, lucrurile sunt ceea ceştim că sunt şi răspund menirii pe care le­o atribuim din totdeauna... Aşvrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, din câmpul acesta allui Tanguy, cu membre despicate, moi şi reîntregite după afinităţi bizare,după împerecheri altele decât cele statornicite la noi... La noi, pe pământ.Aici nu poate fi pământul. Asta nu­i ea. Decorul ăsta dostoievskian şiexpresionist nu poate fiinţa aievea. . . Mă înşel, mă semeţesc: îmi dau ifose,imaginez desigur scena aceasta delirantă de dragul unui rol pe care mi­arplăcea să­l joc...La urma urmei nici nu ştiu bine de l­am spart sau nu. Din cristal,gros. Dacă recunosc că l­am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi,odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosctotul şi deci că Nego a vorbit duşmănos. (Ăsta­i tot scopul şedinţei acesteiade anchetă nocturnă, în care ea mă apără cu atâta suspectă grijă, îmi
  5. 5. întinde atât de amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximăla memorizare şi incapabilă de a uita vreun amănunt, iată că sare rândurilecând e vorba de mine şi vorbele mele de atunci, le trece sub tăcere ori lecitează trunchiat şi răspunde: „Cine le­a spus? nu­mi pot reaminti. Cineva,careva dintre cei prezenţi, ştiu doar că s­au pronunţat..." Acest „s­au"impersonal şi neutru, ca­n logistică şi­n structuralism, cât e de complice laadresa mea şi cum mă înjoseşte.)Aşadar, vorbind, intru în claritate şi adevăr şi nu mai există cotlonunde să mă pot piti, păşesc în zona de lumină, ascunzişurile disparinstantaneu. Ori, dacă nu­mi aduc aminte, dacă fac psihic gestuldestinderii şi relaxării, mă pierd în fumul confuziei, mă rătăcesc înneaducerea aminte, mă dau pradă dulcelui delir al evanescenţei şi atunciiar recunosc, recunosc pentru că acum totul îmi este egal, pentru că totul ecenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are însemnătate şi precizie. Pătrundîn lumea noului roman şi a literaturii fără personaje: a lui SE, a lui EI şi aCELORLALŢI, unde EUL şi SINELE pier, se confundă în mulţimeanediferenţiată. Personalitatea (ce­i aia?) se cerne mărunt, se fărâmiţează,trece toată prin sită.Oricum aş face, sunt pierdut.Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul balansoar al cedării şioboselii, al scârbei, al uimirii, al prieteniei recunoscătoare. (Ea face doar totceea ce poate face. Vrea să mă ajute. În faţetele cristalului sclipesclumânările de pe masa festivă.)Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să­mi fie soarta — asta, nu alta.Oare nu­s un mânjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, înruşinate nunii, în supărări groteşti, în zvâcniri de invidie, de mândriesângerândă, de pofte mereu treze, satisfăcute, dar niciodată măreţ şi pedeplin, mereu ciuntite, nu­i locul meu firesc printre murdării, printrecăldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmăriiadevărului adevărat, nu­i ea capătul logic al unor lungi purulenţe? La cebun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mândriei şi demnităţii?Inaccesibile. Calea­i barată definitiv.Ce­are a face dacă l­am spart sau nu? Are. Ceva îmi spune stăruitor căare. Stăruitor, dar în surdină. Înţeleg prea bine — din ce în ce mai bine pemăsură ce lunga confruntare merge înainte cu oblojite mănuşi — că acumse ia hotărârea, că de aici se va declanşa totul. Şi drăcovenia e că oricum aşsuci­o, tot prins în capcană rămân. Ori pe calea adevărului, ori pe alunecării în ceaţa deşertăciunii, tot pierdut sunt, tot va trebui să recunosc.Atâta doar că mă îmbie mai ameţitor şi parcă mai cu îndurare caleaneaducerii aminte, calea confuziei, unde toate­s egale şi lipsite de sens, deimportanţă.Sunt pierdut!Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii —ale mahalalei şi satului — mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie.A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu­i ceaţă, în mine nu­idelir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasaîmi şoptesc — asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te laşiprins de fantasmagorie? Ia vino­ţi în fire. Da, ea e. Da, totul e adevărat. Săfii calm şi cinic şi abil. Repetă, abil. Da, există, mai există o negândită atreia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm, deîndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. NeaMaladie pe care 1­a furat slujnica; nea Pană gâlcevosu pe care vrea să­lînşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu­l duce de nas; unchieşul
  6. 6. Pandele încurcă­lume, moş Urcan bătrânul la care fartiţiile nu ţin. Nu suntpe Venusberg şi asta nu­i noaptea Valpurgiei. Sunt într­un birou deanchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punându­mi ochelariinegri, m­aţi învârtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi asta­i T.,care a trecut de partea lor... De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nu ştiuşi nici nu mă interesează. Iar cât priveşte imposibilitatea, iată că se poate.Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel.Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l­am spart. (Un gest stângaci şicât de ruşinat m­am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decât pe nemţeşte.)Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şi încăpăţânat. Dur. Tarede cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat.Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l­am spart, nici nu mă las pradăameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna.Minciuna liniştită şi pricepută.Asta­mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiuviclean. Calm şi dârz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu­mi aducaminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nucedez. Nu ştiu, domle. Nu­mi aduc aminte de nimic. Ca un ţap logodit. Niciîn pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti.Nea Lache la iarmaroc: nu lasă nici o pará din preţ; nea Simache lajudecată: nu se lasă el înfundat. Nea Gruia la tocmeală: nu şi nu şi iar nu.Iată a treia soluţie — neaşteptată şi stranie: minciuna. Minciunabinecuvântată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m­a uitat, bat clopoteletoate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea mai infimădintre fracţiuni de secundă al Lui devin pentru totdeauna.) Minciunaneruşinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameşul. Tatala plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. Suprarealismul ede la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu­i acolo. Aici seopreşte trenu­n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi alui Soarbe­Zeamă, aici Vlad Ţepeş i­a tras pe solii turci în ţeapă, nu le­aspus „trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi", iar Petrache Carp i­aarătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şipe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu­s draperiişi delicii, nu­i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea,ca la obor; ca la proces de clironomie; nu­i cu giuvaericale, e cu pietre, cubolovani (şi dintr­o dată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărâtcare­şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoareaVitezda1: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete,aici, pe loc, alegi.Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avânt? Pot? Vreau?Ştiu? Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismuluitrebuie să mint. Cum a minţit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m­amnăscut şi spre care mă simt mereu atras) — şi bine a făcut — când a fostnevoit să se plece fesului, neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşacum în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decât mai întâicomplicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Astaînseamnă că lucrurile nu sunt atât de simple. Lumea nu e simplă. Astaînseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăşte pe cei ce complicălucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate.Creştinismul, băiete, nu­i tot una cu prostia. Apele râului Târgului şirâului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu batnumai pentru babe cucernice. Las că şi alea cât îs de surde şi tot opotrivesc.
  7. 7. Ea e pe­un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţă, la birou.A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi­visului, de fumul ameţitor alunei scenografii suprarealiste... Intelectualii or fi slabi, dar cunoaştereacărţilor nu­i fără de folos, căci poate da, acută, senzaţia unui dejá vú orimăcar a unui dejá imaginé... Iată că prinde bine. Nici buchea nu­i delepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, când aicalculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce poate fi de nu mijlocul de a mă atragealături de tine, de a­mi uşura drumul, de a­mi auri şi a­mi îndulci pilula defiere care­i de căcat? — uite că am început să vorbesc buruienos, caniciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt — chirurgii şi militarii d­aia sevede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase furaţi denepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit laţară. Pantelimonul şi Clucereasa.Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu eneapărat bleg.Aşadar:— Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l­am auzitpe comeseanul nostru spunând ceva duşmănos.— Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s­a discutat duşmănos?— La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s­adiscutat duşmănos.— Nu ţii minte?— Nu.— Da paharu ţii minte că l­ai spart!— Nici.— Mă, ţi­e prietenă. (Şi mi­o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoştică ţi­e prietenă?— Recunosc.— Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n­ai auzit? Ce, nu cumva vreisă spui că minte?— Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu­mi reamintesc eu nimic.Ceainicul e ceainic. Soba nu­i elefant. În pământ încolţeşte grâul.Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu­i Dumnezeu alneorânduielii şi al măştilor. Jupân Codârlă greu de cap.Iar ea? Ea e cu ei — simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, aufăcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drep, în lume ceva nou: până acum,dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care adivorţat, prietenului de care s­a rupt, asociatului pe care 1­a târât latribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru adistruge un ins ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii,la ibovnice, la cei pe care­i iubeşte şi­n care şi­a pus, omeneşte, prosteşte,încrederea şi setea de afecţiune.Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu­iatât de cumplită. Ameţeala. Lumea se învârte, se desface, te desfaci şi tu,eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionistdupă Crimă şi pedeapsă; toate erau strâmbe: acoperişurile, gardurile,felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile seprăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite­ţi marfa!") mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi­ţi spintecă fiinţa, pe olinie mediană.Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos.Hai, înţelege şi dă­ţi seama de ce nu­ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nueşti sofisticat. A pătruns şi­n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului,
  8. 8. din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, aişi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege — oricât te­ar uimi,te­ar speria — dă­ţi seama că ai câştigat, ţine­l pe NU în braţe, e al tău,suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu­i tot una cu visul, aici nu­iceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos debirou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu­i vis: Valery aveadreptate.Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar... ai vrea... Ar fiuşor, — ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sauincert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şimaşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, laSamarkand într­un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir, delirul,izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi­ar oferiadăpost? S­a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţatopincile realităţii, au să­ţi bătătorească tălpile. De­acum s­a isprăvit cudelicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive,odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţirefugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciunisfânte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi­a mersla reformare, Nuhăm. Înainte, marş!— Nae lonescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi „bunromân", dar cu nici un preţ şi orice s­ar petrece nu poate fi „român".Aşa şi este, dacă nu­i decât pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nue cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească,obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de „bun român" la stareade „român". Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti,dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi­a adus Nae lonescu aminte deMatei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n­a înţeles că şiaici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoiriicare face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poatepreschimba în sânge, nu­i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvârşimutaţii semiotice cu sângele.Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceeace nu e cu putinţă pe un plan devine cu totul posibil, degrabă, pe celălalt.(Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le­a zis: La oameni aceasta e cuneputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisusprivind la ei, le­a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu.Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele cesunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. — Atenţie laacel privind la ei, care arată câtă însemnătate dădea lisus acestor cuvintepline de tâlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)28 August 1964Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziuîn viaţă. Gândesc că nu­i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare.Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fităinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas...: Mereu logica răstălmăcită:cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s­a pregătit, ţi s­a şi dat.
  9. 9. Trag două concluzii:Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şiparadoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi cândrăsplăteşte, şi când pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred — şi nu­s totdeauna nerozi — că­l pot duce pe Dumnezeu, că­l pot şmecheri.Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultăcă Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept.29 AugustMii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cuprostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia luitante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n­ar fi decât să lase lumeabatjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că eprin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casavecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alergla cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu­mi iubesc aproapele.Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nerocăci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să­i sărim lui Nero înajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles întoamna lui 56.)Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Când a căzut Iacob al II­lea, s­augăsit episcopi anglicani care să­l urmeze în exil pe regele procatolic, oripoate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s­ar fiîntâmplat, nu putea fi înlocuit.Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie ereticădeoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi caşerpii şi nevinovaţi ca porumbeii") şi trece peste textele Sfântului Pavel(Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz întoate...", 7/7. 1, 8: „să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20:„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oamenimari").Nicăieri şi niciodată nu ne­a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă săfim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai desprepăcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim".) Cum de­ar fi pututproslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de­a fi mereu treji ca să nu ne lăsămsurprinşi de satana? Şi­apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeunu este un Dumnezeu al neorânduielii". Iar rânduiala se opune mai presusde orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze.Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şiLeon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şiei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii.Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le­ar veni la îndemână săfim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi.(Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la unanume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosirea talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s­au ascuns.)— Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Oridin dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. Oteribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa
  10. 10. unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne,a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l­ai cunoscut pe Hristosîţi vine greu să păcătuieşti, ţi­e teribil de ruşine.Camera 18De ce­l sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din FraţiiKaramazov?Îi răspund doctorului Al­G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să­ltreacă de la avidya3 la vidya4 ca să spulbere maya5, adică să împrăştiefumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat,marele inchizitor, în sfârşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţionează caun şoc, zguduie, trezeşte.Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte.Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.De unde rezultă ca realitatea — realitatea cea necoruptă — e frumoasăşi că rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Mössbauer generalizat.— După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. —din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici(până prin 54, înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) — i­a spuslui T.: „Bine i­au făcut. Sper să le deie măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi."(Vorba vine, dar se vedea că­i supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că­i stăfrumos s­o facă pe legionarul?"Am fost dojeniţi şi atunci şi mai târziu că am trăncănit prea mult, căn­am ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut­am,pentru aceea am şi grăit — şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor. 4,13) ori „Crezut­am, pentru aceea am grăit (Ps. CXV). Sau l­am putea cita peun autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot unacu să trăieşti ori să mori.Ne­a osândit şi un tânăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (Toma Pavel)1­a invocat pe Wilhelm Tell, în stilul noii generaţii; Tell s­a priceput să tacă,şi­a ţinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prinpiaţa unde sta găina lui Gessler. Dar când i­a venit la îndemână, n­a maistat pe gânduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde­l! (Pe Gessler, nusimbolul: pălăria.)Aşa e. Argumentul e valabil şi­n fond rezumă istoria Românilor.Mărturisesc că vorbele înţelepte ale tânărului m­au usturat. Nu avem însădreptul să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă de altceva,nu­i nici vorbirea de lepădat. În orice caz, face cât o spovedanie, eliniştitoare. Sărmană apologie; dar dacă­i singura?În legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4.Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri serioaseşi conferinţe instructive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate,ne era mereu dat — dat, de nu chiar azvârlit în faţă. Dar nu vorbesc oare îndeşert? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilorveşnice este oricând bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi cădoi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunuluisimţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.)Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai demult. Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă când ceicare afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de laDostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obârşie amorţii. Omului, zice Dostoievski, i­a fost neîncetat frică de această regulă; o
  11. 11. tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutareaaceasta, dar se înspăimântă la gâdul că va da de ea. E un principiu demoarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell,însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune cădoi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut, restultot urmează de la sine.Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că siluetacărturarului care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şieterne, nu e lipsită de măreţie?Eram zăpăcit, până ce m­am putut lămuri; atât de mulţumit am fostde explicaţia găsită, încât pe loc i­am trimis o scrisoare coanei Lenuţa,mama lui Alecu, vajnică reacţionară, femeie înaltă şi frumoasă,moldoveancă stăpână pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i­amscris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi eacriticată cu asprime, socotindu­se curat răsfăţ, înlăturind orice posibilitatede scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, maibine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omulşi el înghite să­i spui multe de la obraz, dar se cutremură când dai pesteceea ce englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de­acasă" şiîncepi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a­şi mărturisi, când rişti săatingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune căexistă în orice clădire înălţată pe suprafaţa pământului acestuia şi poateduce într­o clipită la năruirea edificiului întreg. The skeleton in the cupboardşi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinându­le şitrecându­le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalental soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi­n amintire şi rugându­sepentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhulpentru păcătos.Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri,dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngâne că simplul fapt dea te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăiacapul fără altă procedură decât simpla identificare. (Legea din Priar, anulII). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bineintenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate aprescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şiîn frumoasele oraşe Geneva, Munster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, alui Thomas Munzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola seauzeau cuvântări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau ideivrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată câte un adevărscandalos — blasfematoriu — cu desăvârşire interzis folosirii publice. Platafolosirii: moartea.Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată­l: doi şi cu doi fac patru este oformulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s­o aritmetizăm. Aspune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu căGoethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac,domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabileinedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Când alături de tineoamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi facpatru înseamnă că trebuie să urli cât te ţine coşul pieptului: este onedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul.Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care serevoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numaipentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar
  12. 12. nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau sănu se cutremure văzând că sunt sortiţi morţii toţi cugetătorii care nuaprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică arfi făcut cine i­ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de aconferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pedoi ori doi patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l­ar fi putut aritmetizavorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel fără pulbere.(Şi atunci, nu după ce renunţaseră la măreaţa lucrare chiar cei ce oiniţiaseră, sfidând astfel jurământul depus de muncitori la locul de muncă:nu plecăm de aici până nu­l vom termina! Aşa cum desigur mai original arfi fost cine ar fi spus fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeual tuturor ştiinţelor, că E=mc2 nu este o formulă idealistă.)De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată,adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osândit de tiranul aflatla putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmiîntristat că unirea ortodocşilor cu biserica romană s­a făcut în mod silnicori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada cândaltele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare laordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şiautoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administrative; a le denunţa peacestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi fac patru. Evidenţierea decătre părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvârşite de catolicism subHabsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu a jugului turcesc luau— oricât de savanţi şi de bine intenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari — unaer foarte înrudit cu 21­ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, fie spusfără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi fără convenţionale ocoluri.Mi­a trebuit însă timp îndelungat până să­mi pot descărca inima înscrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi4, cu înfăţişarea lor atât de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorbalui Manole) de onorabilă; până ce, în sfârşit, să pricep că formula aceastaaparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerându­se mereutradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată înconformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istorieisuntem şi tot sub vremi.31 decembrie 1959Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de oanumită epocă istorică, întocmai după cum Schelling arată că romantismulnu este o şcoală literară aparţinând unei faze a evoluţiei gustului, ci unadin permanentele propensiuni ale sufletului omenesc. Ovreiul de peste 82de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s­a dovedit dintr­o dată, şi închipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale.După ce i­am povestit cum s­au petrecut lucrurile, mi­a vorbit:— Ce­ai mai venit acasă, nenorocitule? Le­ai dat impresia că şovăi, căpoate să încapă şi posibilitatea să­ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spuilăsaţi­mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lumesă nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du­te chiar acum.Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scaratrăsurii — marţial : când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prinatelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi
  13. 13. vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş,mi­e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc pe nimenişi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lângă mine până lunin­are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslâc. Şimă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi­i mai arăt ce înseamnăînchisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie taremică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la vizite; şi­apoi mi­este frică;şi­apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declar adevărul; şi nu ne vommai vedea niciodată; şi­aşa i­am făcut numai necazuri toată viaţa, măcaracum la sfârşit să­i îndulcesc oleacă zilele; şi, ce mai la deal la vale,perspectiva închisorii, a suferinţei, şi pe deasupra cu gândul la nenorocirealui, mă îngrozeşte.(Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căinţa, căţel cuminte, vinepe urma paşilor ei.)În parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milă defiul ei rănit, îi deschide porţile cetăţii şi îl doftoriceşte. Cât de puţin eparodia la curent cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe carele poate rezerva o garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele Parisului).Ascultându­l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că DoamnaOltea s­a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. Devreme ce bătrâiielul, ce evreul e în stare să­mi vorbească precum o face,oare ce nu­i cu putinţă? Artificialul e deopotrivă de răspândit ca naturalul,teatrul ţine de esenţa vieţii. Comeille descrie oamenii aşa cum sunt, iar lasfârşitul anului şcolar în recitările elevilor din clasele primare (eu într­atreia: Ai avut credinţă Rege, şi de­aceea ai învins) se spun banalităţi.— E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le veiavea liniştite — (trebuie să repet ce mi­a spus, trebuie; de nu, m­ar bateDumnezeu) ­, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzăriivei avea, ce­i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N­osă mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifereşi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz.O să te perpeleşti ca un nebun. Cată­ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuiesă faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n­ai încotro. Dealtfel, chiardacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia.E sigur.Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial,mă impresionează îndeosebi. Doar că şase luni când ţi­e frică e cât oveşnicie.Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:— Pregăteşte­ţi prin urmare lucrurile pentru luni. Vezi, ia­ţi numailucruri uzate. (Aici a greşit­o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămânsă nu­mi vorbeşti nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare.Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit.Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într­adevăr destul de bine, ba şimănânc cu destulă poftă (de mâncat, mânca pe aparatul de tortură şiosânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns decuminte.Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftitla dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi­e o foarte veche prietenă — şiprima, singura mea dragoste din tinereţe. Îmi povestesc cu toţii (au doicopii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, întimpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De­ar şti că,pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi
  14. 14. puşcăriaş... Îl întreb pe avocat, aşa într­o doară (cu toate că acesta eramotivul pentru care am ţinut să vin şi l­am lăsat pe tata singur), ce părereare despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac:condamnarea e sigură, şi foarte mare...3­4 ianuarie 1960Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să­ţi dea probabil opt ani. Am eugrijă să­ţi las la Gică sau la altă rudă banii pe care­i voi realiza din vânzareaaparatului de radio, a maşinii de gătit, a buteliei de aragaz, a cărţilor — săgăseşti ceva când ieşi. (Despre confiscarea totală a averii condamnaţilorpolitici habar nu are.)Luni dimineaţă mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verificgeamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi­a fost îngăduit să plâng nici măcaro singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicţie, nicigând.Mă întâlnesc pe stradă în ajun cu profesorul Al. EL, fost spirist, căruiamă apuc să­i spun — atât de emoţionat încât îi ghicesc mirarea înduioşată— că există şi evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nici oîndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. I­am vorbit foartedeclamatoriu. Se uită lung la mine.Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănitrău. Tata însă — în pijama, mititel, grăsun, voios — e numai zâmbete şi­midă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul lagară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului până­n clipa finală:— Ţi­au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă­i vorbaaşa, n­am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nufii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.Mă sărută apăsat, mă duce până la uşă, ia poziţia de drepţi şi măsalută milităreşte.— Du­te, îmi spune.Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului.Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întâi cudesăvârşire deşartă, cu toate că nu­i devreme, îşi face brusc apariţia dedupă colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior.— Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate.Două:Într­o noapte, şi­i foarte târziu, încăpăţânându­mă în negaţie —asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimulroman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova?(constat că pentru un fricos ca mine încăpăţânarea este singurul liman) —sunt ameninţat: o confruntare cu şeful lotului.Mai întâi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca oameninţare. (Sunt încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gândul de a­l revedeape Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourile Securităţii cu unfost reprezentant de vază al intelectualităţii „prolegionare" m­a şi purtat pearipile zglobii şi tâmpe ale imaginaţiei adolescentine, ale imaginaţiei aceleiacandide şi dezarmante pe care bătrânii cei mai hârşiţi în banalitate, tăvăliţiîn mediocru şi spălăciţi de renunţări tot o mai poartă în ungherele pitulateale sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca
  15. 15. treponema gonită de bismut în străfundul marilor organe interne: va fi cevadramatic şi nobil şi mult eroic. Ne vom întrece în a tăgădui. Ne vom întreceîn a ne apăra unul pe altul. Ne vom zâmbi. Ne vom strânge mâinile. Vomsuferi laolaltă.— Să vină şeful, domnule anchetator, să vină.Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o lungă aşteptare tăcutăe introdus Dinu Ne.Mi s­a dat straşnică poruncă să nu scot nici o vorbă, stricându­mi­seastfel multe din elementele proiectatului eroism.Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi mă uit;sunt concentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogovprivind­o pe maică­sa, Marfa.)Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a măexprima este şi înfăţişarea fizică a lui Dinu şi ţinuta lui. Înfăţişarea: slab,gălbejit, neras, îmbrăcat în ţoale ponosite care nu stau, ci atârnă pe el; autrecut numai un an şi câteva luni de când nu l­am văzut şi pe cenecunoscute versante ale lunii (luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceianegri, care­s coşmarul meu, care — aveam să înţeleg abia mai târziu —simbolizează întunericul ca opus al luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţilumină... El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează înîntuneric...) Ochelarii negri nu­s un simplu accident poliţienesc, unprocedeu de intimidare folosit în faza cercetării. Nu sunt nici măcar otehnică rafinată de atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentru căsunt cei superiori. Sunt mult mai mult — şi de aceea sunt atât deînfricoşători (Înconjoară­mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi de viaţădătătoarei Tale cruci şi fereşte­mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurtarugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerileinterogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugaţi­vă neîncetat) ­,sunt semnul şi pecetea fiarei, tată al minciunii şi prinţ al spaimelor,voevodul întunecimii. Ţinuta: stafia aceasta slăbănoagă şi jerpelită, deîndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată de gardian cu faţa la masade lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s­a vorbit, a şi luat poziţia dedrepţi. Nu i s­au scos ochelarii, eu n­am voie să vorbesc aşa încât nu are deunde şti că sunt prezent.Din tot scenariul meu s­a ales praf şi pulbere. Suntem în aceeaşiîncăpere şi totuşi plutim pe orbite diferite — practic el e pe Alfa din Centaur­, ca electronii cei fără de suflet, ca naţiunile ostile din cadrul cine ştie căruiimperiu asirian bazat pe cuceriri, ca speciile animale ­raţe, curci, pui, mâţe,cocoşi, câini, capre, viţei — care­şi duc paralel şi indiferent viaţa­n ogradă,ca toate aceste orătănii, caprine şi bovine al căror singur loc geometriccomun suntem noi oamenii, şi noi atât de deosebiţi de ele, de reduşi lainterjecţii şi onomatopee pentru a putea să intrăm în legătură cu ele, deaflători pe cercuri care nu se întretaie nicicând.Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă un lungşi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii.Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi­l pronunţă cu nepăsare,înşiruit. (Din dosar, în preziua procesului, voi afla însă că figurează primulpe lista prietenilor cu care se frecventează.) Examenul e scurt şi candidatula răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de câteva ori. Ochelariinegri dau candidatului un aer de milog obsecvios, de sărac resemnat şiascultător, cum erau cerşetorii şi sărmanii — şi cum se cuvenea desigur săfie — în romanele pilduitoare ale veacului trecut, când societatea înfloreaputernică şi stabilă, când fiecare stătea cuminte la locul său şi se purta
  16. 16. potrivit cu starea lui, când bogaţii calmi şi neroşi de îndoieli distribuiaudomol pomenile, iar obidiţii, cunoscându­şi rostul, le primeau covârşiţi;când domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată Anettei: deseori cândplouă / mă gândesc la ce frumos era / în anul o mie nouă sute nouă); cândosândiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gâdelui, neapărat, blagorodniciavoastră.Blagorodnice, blagocestive locotenent­major pare Dinu a­i spune luiOnea (care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu­s mai bundecât şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule,nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărât să mă port bine. Nu strig pentru cămi­e teamă şi mie şi pentru că mi­este şi silă şi sunt supărat ca un copilcăruia i s­a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă, zgribulit îndezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. şi la anchetator cum s­ar uitaţâncul la oamenii mari care nu­s ei buni decât să făgăduiască şi apoi să nuse ţină de cuvânt, să te piardă din vedere, să­ţi plimbe prăjitura pe sub nasşi să te trimită, zâmbitori şi cruzi, la culcare.Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceastamult mai târziu, când am fost adus înapoi de la Gherla, mai întâi la Jilava,apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor într­un proces. T. are acum un felde statut de martor de profesie: n­a fost trimisă la penitenciarul deexecutare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum îl chema dom le pe generalulinginer belgian care a construit forturile, începe cu B? Aş, de unde, Bartholdye ăl care a sculptat statuia Libertăţii de la New York...) şi o scot la tot felul deprocese din partea acuzării.De data aceasta — şi mi­o aruncă anchetatorul din primele clipe ­numai sunt cel ce am fost.M­am înţelepţit şi m­am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaşvechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine, ştiu să măapăr, am învăţat. Le­am prins din trucuri, i­am auzit râzând. (Asta edealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii: noi i­amauzit râzând şi, vrând nevrând, greu de tot, încet, împotriva noastră înşine,luptând, rezistând, a trebuit până la urmă să ne trezim şi noi, să dobândimacces la condiţia atât de anevoie de înţeles şi de realizat — a şmecherului.)În procesul lui Nego n­au scos nimic de la mine, declaraţii anodine (Ce,mă, îii dai certificate de democratism, ştii c­ai haz! Şi zici că au fostconversaţii banale?) şi nu m­au putut folosi ca martor. Am plătit din grospentru aceasta şi mi s­a pus mai târziu problema dacă merita s­o fac. Suntşi unii care susţin că nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la proces,oral, declari ce vrei, acolo spui adevărul şi­ţi împaci conştiinţa.Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi­au pusabilii întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poţi afirma căretractezi şi că nu ştii şi că n­ai făcut şi că n­ai auzit şi că e om de treabă şivechi progresist şi că şi zi­i şi descarcă­te şi linişteşte­ţi cugetul şi încheiepace cu tine însuţi şi turuie şi dă­i — cât te­o lăsa. De ce? Pentru că tot cespui în public (dacă nu­s şedinţele secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şinu se consemnează, ori dacă se consemnează, se consemnează numai deochii lumii (când e), acolo; declaraţiile date în faţa tribunalului nu sunttrecute la dosar decât dacă se mărginesc la a confirma şi menţine celedeclarate la anchetă. Hotărârea se dă numai pe baza actelor aflătoare ladosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şi iscălite, deştepţilor. Cespuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător carenu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui filmmut.
  17. 17. Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nunumai eu am făcut progrese, a făcut şi ea. Umple un proces­verbal atât deperfect, de tipizat, de corespunzător, vorbeşte atât de conform cu ceea ce seaşteaptă de la ea să spună — de acordat ­, ofiţerii o tutuiesc pe un ton atâtde familiar şi de binevoitor­dispreţuitor încât mă apucă iar ameţeala, oameţeală de data aceasta însoţită de spasme intestinale şi de un fel deaprigă luciditate duşmănoasă. Poate că acum e — la patruzeci şi opt de ani— momentul în care trec de la copilărie la maturitate, de la visare lacunoaştere, la awareness. Mă „lămuresc". Asta­i lumea şi ca dânsa suntemnoi. Şi cu varza unsă şi cu slănina­n pod. Şi de avere şi de unt, dulceaţa depe pământ. Baba dacă ar avea roţi ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar fiministru de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu adevăratfanatic. Toate vechile mele vagi atracţii înspre legionarism, înăbuşite,înfundate, inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu,şi­o milă, şi­o groază înduioşată, apoasă.Câtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şia spus... şi am spus... şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poatesă fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi având halucinaţii auditive. N­am. Şi de cesă nu se poată, mă rog? Iată că se poate. Totul se poate. Orice se poate.(Dacă s­a dus să depună că doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă,proslăvindu­l pe Carol. O văduvă care plimba copiii de ştabi prin GrădinaIcoanei învăţându­i să vorbească franţuzeşte, o singuratică, o năpăstuită,numai oasele de ea şi pe deasupra dispreţuindu­l şi duşmănindu­l pe Carolal II­lea nu mai puţin decât mine.) Puterea combinatorie în domeniul moralnu are limite.Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic,ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de fricăşi din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deşteaptă­te şi priveşte undete­ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieştesângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele,rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorât, cu încetul, ci şi batjocorit, maiales batjocorit — şi mai ales omorât, ca vita jertfită, ca ucisul ciopârţit cusatirul de un oarecare spintecător. Maţe sfârtecate, năduşală, sânge,batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii dinPantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun dinfrumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanelebătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile,ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale glumeţului popăGeorgescu­Silvestru, nu botezul din celula 18 — atât de umil şi deci atât demaiestuos, atât de ascuns şi deci atât de strălucitor, nu, nu ecumenismulfăgăduit atât de grabnic (şi oricum evocator al fastului Romei, splendorilorItaliei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atât delesnicioase de fapt şi, oricum, de izvoditoare de pace, linişte şi subteranămândrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă;mânjitură, scârbă...Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite­ţi marfa, uite pe cinene­ai adus? Parcă nu­i decât un ecou, o reverberaţie, o durere fantomă caaceea din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu, care acum măînvârtoşez, care acun pentru prima oară ştiu ce poate fi durerea când seapucă de treabă pe răpunere şi cu temei şi n­o mai amortizează şoculsurprizei, n­o mai îndulceşte ciudata elevaţie care înlăuntrul nostru ţinehangul primei dezamăgiri — şi se pune a fi ceea ce este şi se pricepe a fi —(Camus: De la un anume punct al suferinţei şi nedreptăţii încolo nimeni nu
  18. 18. mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) ­; eu care acumştiu tot atât de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fialgol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul undemă aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l­am luat de laînceput pe NU în braţe şi­l ţin strâns, bărbăteşte. Mint liniştit. M­amşmecherit doar. I­am auzit râzând, cum de­aş vrea să le pot spune şidragilor mei londonezi: you didnt hear them laugh6, să le pot cita pe BriceParain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt că nici cele două bătrânecanalii bărboase nu­s mai bune nici ele — tot aia e pretutindeni, la fel —două pramatii, două podoabe, cum îi place a grăi cu predilecţie lui Onea.M­ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevăruluiînsingurează. Trecerea de la durerea care­ţi crapă capul, biruitor, la calmulrece e şi ea ocultă şi quasi­instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre careStephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului vadomni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particulemateriale decât fotonii. Totul nu va fi decât lumină. Era lumina ceaadevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeuadevărat...Februarie 1962Şi bucuria voastră nimeni nuo va lua de la voi.loan 16,22Aşa şi eu să mă ţin drept! Sănu­mi pierd sufletul.Paul ClaudelCelulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi aureputaţia unui regim şi mai sever decât „pe secţii". La 34 ajung venind de la„secret4 unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într­o celulăneîncălzită de când a fost construit fortul — odată cu inutila centură dinjurul Capitalei — de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foameaşi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m­a pătruns adânc...Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu,care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că­mi zâmbeşte (cum s­arîmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânatneîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de camerărecomandându­i să­mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Suntplasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare amintede şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât,cu priviri aspre; aflu curând că­i periculos, se zice că­i un răspopit. Celula34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elementede coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profundostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutităimagine de iad decolorat.În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele maifericite zile din toată viaţa mea. Cât de absolut de fericit am putut fi încamera 34! (Nici la Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzile nesfârşiteale misterioasei Londre; nici pe mândrele dealuri ale Muscelului, nici îndecorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.)
  19. 19. Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special degardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrânilor împotriva noiigeneraţii. care merge până la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caraliipentru făurirea frontului comun împotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor.Un chip de solidaritate de generaţie şi vârstă, foarte asemănătoare cusolidaritatea de clasă datorită căreia unii ţărani, muncitori şi miciamploaiaţi urăsc pe codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprigdecât pe reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat în toată celulao sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea maiplăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiupoezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale luisunt orele care trec pe nesimţite şi­n demnitate, al său e holul hoteluluiWaldorf­Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi limonadeleservite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, abateleFaria, ce face pregătindu­se pentru insula Monte­Cristo prin învăţarea pede rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov cebine a grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să aiparte de­o bună distracţie în mormânt. Închisoarea fiind şi ea un mormânt,sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisiniciodată în puşcărie — şi nu va fi singur.Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul,Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topârceanu (are deosebită căutare), mii(cred) de versuri de Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cu alfabetulMorse, de la veteranii legionari); am prins şi o mulţime din Verlaine,Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, moname son mystere7), Samain — Au jardin de l Infante — ceea ce, când îl repetori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din la Medeleni şi ladupă­amiezele paradisiace din strada Pitar­Moşu. Îmi găsesc deîndată uncerc de tineri care vor să înveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec să vinăcineva care să­l ştie. În cameră se mai află şi un tânăr pastor luteran dinBraşov, cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă şi e poet elînsuşi. Înfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaştenenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simţirevibrantă şi un tâlc nemaipomenit; are o răbdare de fier şi o bunăvoinţărefractară oboselii. Totul la el pendulează între semizeu şi sfânt. Dacă ne­arspune căMein Vater Parsifal trägt eine KroneSein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant8ori dacă ne­ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a saRheinfarhf9 de­a dreptul la Reduit l­ar crede orişicine.Bruder Harald Sigmund — căci aşa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian— se dovedeşte dintr­odată a fi minunea aceea pe care puşcăriaşului îi esterareori dat s­o întâlnească, dar de la care, când dă de ea, află ce poate fibucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos ca în salonul prinţuluide Conti unde se serveşte le the á 1anglaise, mereu zâmbitor şi demn camodelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus,niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice,să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, unnobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şite apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenă vrăjmăşie faţă de vremurile deastăzi şi împotriva democraţiei din tramvai la orele de vârf. (Ce te împingi?
  20. 20. dacă mt­ţi place ia­ţi maşină mică! nu ţi­ar fi ruşine să­ţi fie, nu că­i fi tu leu!)Uite că­i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt numai năpârci şitârâtoare. Uite că poate însemna viaţa şi altceva decât supremul ideal almenţinerii rândului la coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alăturispre a te extinde în locul lui.Prezenţa tineretului — incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căcisunt mai toţi tuberculoşi), mai blând şi mai vertebrat decât bătrânii — şi apastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, demedievalism hieratic; fâlfâie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoaretăişuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiucum, dar sosirea mea, respingător de slab şi impresionant de palid,duhnind a ger, dârdâind până şi­n priviri, însoţit de o aureolă de grevist alfoamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă sfidare arealităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi dinOastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şipsalmi, învăţaţi mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţârcovnic onorificla o mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a figentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dis­de­dimineaţă până searapoezii, pe nerăsuflate, şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald sedepăşeşte pe sine — recită, traduce, predă — şi relatează pe larg — cumodestie, dragoste şi simţul ecumenic al relativităţii — viaţa şi doctrinadoctorului Martin Luther. De pretutindeni — ca norii de munte — se iscă şise condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de seamăn pecare numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fostcurtea ducilor de Burgundia sau a regelui René de la Arles ori a unei courtdamour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foartejaponez, cavaleresc, ceva ce i­ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, peErnst Jünger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe Chesterton, pe Soljeniţân,ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpăţânare, sfântă nebunieşi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană; ceva ceevocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de BarbeydAurevilly: Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care,fără să înţeleg prea lămurit cum, îmi aduce dureros aminte de neizbutitulatentat din 20 iulie 44 al lui von Stauffenberg şi al aristocraţiei germane10.Ceva ce­mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare­se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane.Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat deDumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii.Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă,coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara raseioamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi deDumnezeu". Ceva care sună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr:„Unde­i Vodă Caragea? Iancu vrea să­l vadă!" Ceva ce­mi confirmă în chipstrălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţealumii ne pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp". În celula34, bucuria — izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare — şi durerea (căcidomneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă săfie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într­un film de groază,bruftuielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi subfălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusivdurerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncăiarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncăpeşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm,
  21. 21. dintr­odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de lapărintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:Wanderer tritt still hereinSchmerz versteinerte die Schwelle;De erglänzt in reiner HelleAuf dem Tische Brot und Wein".11Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de dupăîmpărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge.Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nusuntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şiînjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigural pierzaniei.Dar numai entuziasmul nu lipseşte în camera 34, şi dacă aşa staulucrurile nimeni şi nimic nu­i pierdut. Nu ne este ruşine nici de exaltări larece şi de un fel de neîntrerupt extaz, prevenitor şi solemn, tot potrivitrecomandării lui Dostoievski ale cărui cuvinte „Omul nu există decât dacăexistă Dumnezeu şi nemurirea" le repetăm surâzând cu subînţeles şi ni separ orbitor de evidente.Şi aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase şi la 18: căminunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii. AdhemarEsmein, pe planul dreptului constituţional, constatase desigur acelaşi lucrucând susţinea — împotriva aşa­zişilor realişti ai ştiinţei juridice — căficţiunile sunt şi ele realităţi. Minunea în celula 34 este ştiută şi acceptatăca un fapt indiscutabil.Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecându­ne în ane ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cât mai plăcută unul altuia. Opercheziţie îmi confiscă singura sticluţă unde îmi păstram lichidul negrucare — spre norocul meu — ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea înlocul mai consistentului terci. Deoarece nu mănânc nimic din câte ni se dă,„cafeaua" îmi e o preţioasă rezervă. Confiscarea sticluţei ia proporţii depierdere catastrofală. Percheziţia a avut loc dimineaţa şi pentru deţinereasticluţei am fost violent surchidit şi ameninţat. Seara, la ora stingerii(nominală, pentru că becurile nu încetează a­şi răspândi puternica lumină),când dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă, mai mare decâtcealaltă. Binefacerea e conformă cu cele mai stricte precepte critice, fiindcănu ştiu cine a pus sticla, nu pot întreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (şicum de a scăpat preţiosul obiect de la o percheziţie severă?) e act gratuit îndeplin înţeles gidian, e şi mai gratuită decât crima lui Lafcadio. Absolutadiscreţie recomandată de Mântuitorul e prezentă neîntinat. Gestul acestamă copleşeşte, mă trec fiorii orgoliului, mă clatin şi — s­ar fi pututaltminteri? — îmi ud aşa­zisa „pernă" cu dulcile lacrimi fierbinţi ale fericirii.Ianuarie 1960În prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la „Universul",prins într­o mreajă de încurcături primejdioase. Mă primeşte cu multă, darşi străduită bunăvoinţă. Se vede cât de măcinat e de hărţuieli. Fiind nouvenit nu mi s­a luat pâiniţa adusă de­acasă şi­i dau prilejul, după doi ani,de a mânca o bucată de pită albă.De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul­major Onea dintre „metodele de simplă securitate", cu mine a preferat­o pe
  22. 22. a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat înpicioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şirece, cu glas cristalin, care­mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea meade ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus perangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea.Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape — al meu şial lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tânăr ca mine) mi leaplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul.Într­o seară târziu, când sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburarea deşinu sunt vătămat. În câteva cuvinte îi relatez — din josnic instinct alconfesiunii pălăvrăgite — ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntat cuea. Ofiţerii îşi manifestaseră nemulţumirea faţă de „marfă", dar nustăruiseră, iar la urmă — mirabilis res — aprinzându­şi tacticos ţigările şiapucându­se de taclale, ne­au făcut semn că putem să ne apropiem unulde altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi­a vorbit. Nu­irăspundeam. Sunt fâstâcit însă, nu aud bine şi­mi pare că totul dureazămult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo­conversaţia de actorifiguranţi, în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalţă glas eroii piesei.A vorbit ce­a vorbit, apoi le­a spus ofiţerilor că terminasem. Fărăgrabă, m­a sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios.Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi vrednică detrecut în analele Securităţii. Îmi cere să i­o repet, o gustă şi nu încetează dea comenta: „Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată".E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi­a trecut şi renunţ laexplicaţii mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i­au plăcut, l­au distrat,l­au liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecata împărăţiea bârfei, e pornit pe nesfârşitul drum de caravană al uimirii bărbăteşti înfaţa sfinxului feminin. Ich bin der Raeuber Orbazan.12În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie săte închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie.) Cândse ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat că numă pot asocia, decât printr­un vag şi neconcludent gest de politeţă,rugăciunii lui. Nu­mi fac cruce.În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Seroagă mult, recită rozariul Sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să măbotez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire,încep să­mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsăîn stadiul nerăbdării.Când mă înapoiez de la grefă, unde mi s­a adus la cunoştinţăcondamnarea (şi nu mi­am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şimuncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e delocprobabil să pot rezista până la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cumînsă? Să vezi că, soarta!, n­o să o pot face. N.N.P. — deţinut mai vechi decâtM.M. — mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi că voi găsifără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a mă boteza,clandestin se­nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcării sunt plinede clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta e gravă;primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărât, să folosesc cel dintâi prilej.Imposibilul.Acesta ni se cere.Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi niciliniştea măruntă.)Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c est á
  23. 23. limpossible quon est tenu. Preceptul de drept (á limpossible nul nest tenu)are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic.Atâta doar că există două feluri de imposibil: există imposibilulimposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil — cel fizic — nuare deloc o importanţă şi e lipsit de semnificaţie. Exemplul dat de vechiijurişti — deşi astăzi nu mai are haz — e cât se poate de concludent: nu tepoţi obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spunămare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de amerge în lună. Ţi se cere — şi­i cu totul altceva — luna de pe cer. Şi depreferinţă albastră.Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem niciconcepe, nici pretinde paradisul.Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regimtiranic. Ce puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiunestrigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuieosândiţi că n­au făcut nimic, că s­au supus şi au executat. De aceea şi suntprocesele de la Nürenberg o greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face —şi fără risc: puteau să nu săvârşească păcatul de prostie, puteau adică sănu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi­n silă, să mai amâneniţeluş, să transforme lenea în virtute, s­o ia încetişor de tot. Asta puteau —şi din păcate mulţi n­au făcut­o.Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfânt sau erou saucreştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce­o fi! (Şi uneiacţiuni care transcende şi rupe monotonia vieţii automate este de presupuscă Dumnezeu nu i­ar fi răspuns prin nepăsare.) S­ar putea ca definiţiaeroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul posibil.Nu poţi — om de pe stradă — călca pe lună sau pe Marte, dar luna de pecer poţi s­o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este cu neputinţă în cadrulprudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii. Executarea negrăbită,şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine de imposibilul posibilşi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu­s o piedică totală pecalea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fiînlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial examinată) deimposibilitate.(Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într­o biserică — ai căreiîntemeietori au ştiut să spună nu împăraţilor romani — sau n­ar avea şicasă, unde­şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufniţa stălângă înţeleaptă zeiţă Pallas, pricina este că numai după pripa zilei urmeazăgândirea, nocturnă şi calmă.)Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atâtde nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îispune „lipseşte din faţa mea", decât îl blestemă. Parcă Hristos ne cere sălucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu­itimpul meu! Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a­lîndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni penegândite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama determene şi contracte.Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De­aşaprietenie... Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fieurmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc saude mod. Iar Domnului cât îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!— Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi­a chematslugile şi le­a dat pe mână avuţia sa, este însuşi Dumnezeu: pe acela care,
  24. 24. restituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne, te­am ştiutom aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n­aiîmprăştiat", stăpânul nu­l contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea,repetând­o (Mat. 25, 26). Şi imediat după aceea urmează straniile cuvinte:„Căci tot celui ce are i se va da şi­i va prisosi, iar de la cel ce n­are şi ceea ceare i se va lua."Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni lefăurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nuse întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeaunacreditori şi beneficiari pasivi.Dumnezeu seceră şi unde n­a semănat: înseamnă că trebuie să dămde la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative.Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n­am făcut rău nimănui! fac şieu ce pot! dacă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gură­cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n­amînţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret considerăDumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor nise cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.— Cu Dumnezeu nu­i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şidin casa tatălui tău", „Ia­ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar",„Spălaţi­vă şi curăţaţi­vă!", „Du­te şi strigă", „Scoală­te, ridică­ţi patul şiumblă".Nu se stă locului; nu­i rost de încropire, de confort, de moale visare;Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu­şi poate nimeni găsipretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, seosteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburiserioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetimpentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!— Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începesă întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câteva puţine,uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă —îndreptăţită grijă — să­i spună catolicii englezi), adresate unui prietencăruia voia să­i dovedească absoluta încredere ce­i acordă şi serioasasinceritate cu care­i vorbeşte: I trust I make myself obscure13.Mai ameţitoare vorbe nu s­au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne,ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n­arrămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină acreştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globulpământesc şi omenirea îl pot invoca spre a­şi justifica rostul în cadrul unuiconcurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" mi separe şi mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actuluide credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic —numai misterul nu le lipseşte! — sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şitotuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce­ispun „Doamne" lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce­l rog să vină în ajutorulnecredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în careurmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, catot ce­i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan.Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvindtotul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea oprefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil,din candoare.
  25. 25. Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu­i pierdut: pentru că, smerit, adaog:ajută­mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată deparadox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă ladeznădejde dacă n­ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sare, infimcatalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţecombinatorii — rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii înlacrimile încrederii.— Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. ­nepotulde frate al pictorului Gh. Petraşcu — mi­a fost dat să cunosc şi nefericireacea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eram prinsîn capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur — dar păreaexclus să nu fie aşa ­, în situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, niciomului de treabă alături de care mă aflam. Şi­ncuiat în vreo patru­cincimetri pătraţi. Genunea era lângă mine: mişunând, ca­n povestea lui Poe14de şerpi, şobolani, apă puturoasă, întuneric şi viermi. Spaţiul, adică nu:timpul — la mine, spre deosebire de nuvelă ­se restrângea inexorabil. Iarcât despre trupele generalului Lassalle — care la Poe aduc soluţia liberândpe deţinutul inchiziţiei — mi se spusese la anchetă: cu roaba, mă, să fipornit Americanii voştri (poate că de aceea în jargon de puşcării, deţinuţiide drept comun — ei, pinguinii — ne spuneau nouă: Americanii) şi totveneau, cât despre trupele generalului Lassalle nici gând, s­au stinsmiracolele secolului nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă cătrefaţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul. Va săzică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce­aivrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, totacolo, răbdurie.Şi­atunci m­am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cuochii închişi; în cuptorul încins. Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert,ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocireaînsăşi substituindu­se credinţei, m­am încredinţat. Fără de ruşine. Nu mi­afost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat.— Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa)imaginile şi gândurile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndeletecum s­au petrecut lucrurile, s­o iau de la început.Aflând la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („Marchiza", la telefon:nu­i acasă, s­a internat la spital), am ştiut că va veni repede şi rândul meu.Trecerea câtorva zile fără să se fi întâmplat nimic îmi stârnea crescândmirarea. Dintre toţi câţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eramsingurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m­a încurajatspunându­mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar că se cuvine săexaminăm toate eventualităţile. Ne sfătuim şi eu ajung în sinea mea lasuperstiţioasa concluzie că dacă nu sunt arestat până la sfârşitul anului,înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi fac un soide bornă magică, ceva şoptindu­mi din adâncuri neştiute că nu greşesc.Treizeci şi unu... De fapt treizeci, căci cine are să se apuce de arestări înziua revelionului?Îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică până atunci,sărbătorim amândoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşit optzecişi doi. Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap.Te întrebi uneori cum de nu­şi dă seama cancerosul — care slăbeştevăzând cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să­l fi pus în gardăprin efectuarea atâtor analize şi a biopsiei — cum, încercat de cumplitedureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu­s mai breaz. Picură
  26. 26. zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi deneînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce maiidioate. Ba mă şi vizitează gândul nebunesc că, cine ştie, că toţi aucomplotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi­au destăinuit nimic. Îmi jocteatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu unbobârnac. Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun — dintotdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu sepoate să nu te frângă — care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patrucitesc ca­n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de dataaceasta nu izbutesc să­mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.Şi apoi începe să mă poarte gândul la revelion; mă grăbeşte să­lpregătesc. Termenul acesta pe care ţi l­ai fixat cu totul arbitrar — măînţeapă mintea — nu are nici o noimă; s­ar putea să fii tot atât de binearestat la întâi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totulfără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu, s­azis, nu voi mai fi arestat în veac. Până în treizeci şi unu pericolul îl simtintens, iminent, la pândă.În tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mamalui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei măimpresionează. De dimineaţa şi până seara e la biserica Batistei, cuacatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ — unancien beau 15 — („Lasă că nor hi atât di răi şî iei. I­or şerta, li­o traşe osăpuneală­n leşe şî li dă drumu să se înveţe iei minti") — că lucrurile suntireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n­are cancer.) E primul meu contactcu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa crede înminuni; minunile se realizează, altfel n­ar fi aici la biserica Batiştei să­laştepte pe părintele Cazacu, să­i dea acatiste, ar fi la spiţerie.Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu ovoce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte cămă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam:a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. PeDoamna Băl, atât de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinându­măîn poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, când vii dinspreAzuga şi Buşteni.)Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzecişi nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe şi un cozonac.Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni­l frige o vecină din blocul dealături. Un fel de pseudo­certitudine agitată pune stăpânire pe mine, apoise preface în tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai finimic rău. Zi ntâi cade anul acesta într­o vineri; sâmbătă 2 e sărbătoarelegală, duminică e duminică, joi seara e revelionu! — şi activitatea e reluatăabia luni în 4. Luni 4 e pe altă planetă în alt eon.(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi amorţii lui Camus.)Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabăcând am de gând să iau pâinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cât maidevreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap.Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sunănimeni la uşă, dormim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întâmplănimic. Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că suntsingurul rămas nearestat şi că nu se poate să nu fiu luat şi eu. Şi­apoi, cumaş arăta de n­aş fi arestat? Nu s­ar putea spune că lucrul pare curios,suspect, devilishly fishy? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el

×