LICEUL TEORETIC “MIHAIL KOGĂLNICEANU” VASLUIDIAGONALE                   NR. 11-12                FEBRUARIE 2011
”Cei care au încredere în noi, ne educă.”                                       (George Eliot)        Nu pot spune care es...
Interviu Doamna Profesor Doina Gosav (Emilia Baciu)       Reporter: Nefiind pasionată de materiile reale, pot spune că mi-...
De dezamăgiri majore nu pot spune că am avut parte, doar de nedreptăţi. Iar acesteanu au fost din partea elevilor, cărora ...
Interviu Domnul Profesor Liviu Costin (Emilia Baciu)        Reporter: Filosofia și-a pierdut în zilele noastre din importa...
Filosofie, cel care crede că din cinci autori e confecţionat un al șaselea, care-ţi spun: „cărţile sefac din cărţi”.      ...
La a doua întrebare nu aș dori să răspund mai mult decât am spus anterior: un bunpedagog e cel care, metaforic vorbind, re...
Alexandra Butnaru (IX C)  „Scriu, în primul rând, pentru că îmi place să fac asta, iar mai apoi pentru că simt că       as...
câteva ore de chin. Dar n-am apucat să fac nici asta, căci două mâini lungi şi reci mi-austrivit trupul cu o îmbrăţişare. ...
prosteam şi atât. Mă prosteam şi nu rezolvam mare lucru. Şi toate astea până cândmi-am dat seama că e un joc prea riscant,...
muri odată cu tine. Mă dureau toate astea, dar probabil că nu-ţi dădeai seama. M-amoprit în faţa unei cutii imense, galben...
Poate că acea lumină, poate că înstinctul, poate că Dumnezeu, poate că el, poatecă ea m-au ajutat să ies din infernul acel...
mine toate trebuie să aibă un final. Şi finalul e acesta. Voi veni către tine, în lumea încare te-ai refugiat, ca să nu mă...
Raluca Dima (IX C)  “Pentru că este un alt mod de a spune ce simt, ce gândesc, pentru că aşa mă descarc.                 P...
- Tu.      - Eu?      - Da, tu. E interesant câte sentimente se pot găsi într-o persoană.      - Mda…      - Ce, nu crezi ...
- Sincer, îmi pare bine că ai apărut în calea mea în această seară nu chiaratractivă.        - Şi mie.        - Mereu vei ...
Fiecare pas pe zăpadă îi răscolea şi mai tare neliniştea. Peste tot era pustiu...niciun picior de om nu vedeai pe străzile...
Georgiana Creţu (IX D) „Scriu pentru că îmi place. Îmi exprim altfel gândurile faţă de cei din jur prin creaţii şi        ...
murmură: „Ah…”.      A trecut o săptămână întreagă de vacanţă, vacanţă după care urmează un nousemestru şi în care eu ar f...
Am închis uşa care acum mă desparte de oceanul alb. Mă opresc şi mă uit în jur:pereţi albi, rochie albă, flori albe, haine...
e prea tânără ca să fie nostalgică. Zâmbeşte din mândrie? Nu, faţa îi este preacopilăroasă. Zâmbeşte căci aşa este starea ...
până aici, până unde a fost mai greu; de aici drumul este drept aşa cum a fost şiînainte, într-o uşoară ascensiune (aproap...
Mădălina Crăciunescu (IX E)„Scriu pentru că în mintea mea dăinuie o lume de cuvinte pe care îmi place să le îmbin în   fun...
Alter egoDemult, între viaţă şi vis mi-am întrebat sufletulDacă aripile păsărilor pot atinge porţile Raiului.Am început in...
În noua lume, cea a întunericului etern, culoarea divină a dispărut; la fel şi totce Ńine de ea: bucuria, iubirea, iertare...
Andra Baciu (X A) „Scrisul este un mod de comunicare cu mine însămi; şi totodată scriu, pentru că a reciti        rânduril...
Urât       Of, tu copil, nu te-ai săturat să fii în umbra celorlalţi? Nu te deranjează sărealizezi că singur nu mai eşti c...
Justina Sava (X D)   „Scrisul este un mod de a mă exterioriza, un mod în care pot vorbi cu mine însămi:          mă pot co...
Născut din flăcări mistuitoare,                   Şi-am adunat într-un cuvânt  Rămâi singurul lucru viu într-o lume       ...
Ana-Maria Ghiurţu (X D)    „Scriu pentru că aceasta este unica mea modalitate de a-mi exprima sentimentele,        de a-mi...
mea bătea în piept într-un mod demenţial încă din momentul în care am văzut semnulde pe copertă. O suflare puternică a vân...
- Ar fi timpul să începem căutările, nu credeţi? spuse Adela pe un ton hotărât.        - Da, aşa este! aprobă Elena. Cred ...
Mădălina Stan (X D)  “Scriu pentru că unele sentimente cer să fie exteriorizate, pentru că natura cere să fiecontemplată î...
Nedefinit                                                    Dar ce rost mai are să pictezi                               ...
Dorina Anton (X D) „Scriu pentru că îmi place; trăiesc prin asta, mă exteriorizez şi detensionez.”                        ...
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Diagonale nr-11-12-februarie-2011
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

Diagonale nr-11-12-februarie-2011

1,855 views

Published on

Revista literarã "Diagonale", editatã în LMK de prof Mihaela Ciocoiu. Nr. 11-12/februarie 2011.

Published in: Education
0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
1,855
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
98
Actions
Shares
0
Downloads
9
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Diagonale nr-11-12-februarie-2011

  1. 1. LICEUL TEORETIC “MIHAIL KOGĂLNICEANU” VASLUIDIAGONALE NR. 11-12 FEBRUARIE 2011
  2. 2. ”Cei care au încredere în noi, ne educă.” (George Eliot) Nu pot spune care este scopul acestei pagini, dar pot spune că am ales să o scriuca un fel de Rămas bun. Şi vreau să încep cu sunetul unui clişeu, mulţumindu-i doamneiprofesoare pentru încrederea pe care a avut-o în mine atunci când mi-a „înmânat”, înclasa a X-a, această responsabilitate, însoţită de postura de redactor-şef, care avea să-miaducă, pe parcursul a trei ani, noi prietenii, satisfacţia câştigării unor premii, mulţumirepersonală, aprecieri pentru zile întregi de muncă şi o experienţă deosebită în ceea cepriveşte oamenii şi cuvintele, cele două pasiuni care continuă să mă fascineze. Am încercat, pe parcursul celor 3 numere lucrate de mine, să schimb câte puţin lafiecare, să aduc ceva diferit, fie doar în materie de aspect. Apoi, am realizat că am pusprea mare accent pe acesta, aspectul nefiind chiar atât de important. Aşa că am hotărâtsă schimb ordinea priorităţilor. În general, s-a pus accent pe compunere, pe referat, peeseu ori pe poezie. Dar omul care scrisese fiecare dintre acestea unde era? Îţi spun eu:era trecut într-un colţ de foaie. Şi tot acest om probabil aştepta nerăbdător să aparărevista, să zâmbească larg şi să fie fericit, căci a avut curajul pentru prima dată să deaceva propriu spre publicare. Fie şi într-o revistă de liceu, de a cărei existenţă nu ştiufoarte mulţi elevi. Ruşinos, aş spune eu. I-ar trebui oferită o importanţă mai mare. Probabil o să ţi se pară ciudat să vezi numele în locul în care stătea, de obicei,titlul unei scrieri. Ei bine, consider necesar să vezi mai întâi cine a scris şi apoi ce a scris.Cred că e cazul să ne cunoaştem mai mult între noi şi să ne oferim mai multă atenţie. Cee cu atâta nepăsare, copile? De asemenea, mi-am permis să întreb de ce scrie fiecare şi mis-a răspuns. Şi poate dacă vei citi printre rândurile lor, vei cunoaşte puţin mai mult dinei. Dacă vei dori, desigur. Şi nu în ultimul rând, am ales să cunosc mai bine oameni care nu se mulţumesccu postura de elev şi atât. Tineri care se dedică unei pasiuni şi de care ştiu prea puţinălume. De aceea, vă ofer câteva interviuri cu câţiva dintre noi. Şi sunt prea puţini ei. Îmicer scuze că nu am reuşit să-i acopăr pe toţi cei care merită, dar sper ca redactorii carevor urma să continue acest şir de interviuri şi să vă aducă în faţă persoane deosebite. Mi-a făcut o plăcere nemărginită să lucrez la această revistă. Le mulţumesc multtuturor celor care m-au ajutat de la an la an, celor care mi-au apreciat munca şi celor carenu au făcut-o, celor care mi-au primit rugămintea de a-mi acorda un interviu cuzâmbetul pe buze şi mai ales, mâinii de oameni care m-a întrebat: Dacă tu pleci, cine semai ocupă de revistă? (Râd) Mereu va fi cineva care va ocupa postul de redactor-şef,cineva care să îl merite şi cineva care va aduce ceva deosebit de la un număr la altul. Şisunt convinsă de aceste lucruri, cunoscând coordonatorul acestei publicaţii. Mulţumesc! Emilia Baciu 2
  3. 3. Interviu Doamna Profesor Doina Gosav (Emilia Baciu) Reporter: Nefiind pasionată de materiile reale, pot spune că mi-a plăcut puţinaChimie pe care am studiat-o, însă lucrul care m-a fascinat a fost structura chimică asubstanţelor şi reacţiile. Sunt sigură că pe dumneavoastră v-a atras cu totul altceva laaceastă ştiinţă. Ce anume? Profesor: (Râde) Nu mă încadrez în tipare, drept urmare nu voi începe să-ţi povestescdespre cât de mult mi-a plăcut Chimia dintotdeauna şi că mi-am dorit de mică să ajungprofesor de Chimie. Nu. Eu am vrut să dau la Medicină, însă nu mi-a plăcut să “tocesc”Biologia. Memoria nu este punctul meu forte. În schimb, mereu m-au atras Matematica,Fizica şi Chimia. Astfel, produsul de reacţie al acestor “substanţe” a fost cariera de profesorde Chimie, abia ulterior descoperindu-mi pasiunea pentru aceasta. Reporter: Când v-aţi convins că este lucrul pe care doriţi să-l studiaţi? Profesor: Chimia m-a fascinat în clasele VII-VIII, când am început parteaexperimentală, fiind atrasă de spectaculozitatea ei. La liceu m-a captivat partea matematică,problemele. Abia în clasa a XII-a, în trimestrul al II-lea m-am hotărât să dau la Facultatea deChimie, secţia Chimie-Fizică, fiind cea mai potrivită, ţinând cont de înclinaţiile mele. Reporter: Odată ce aţi optat pentru această facultate, aţi pornit cu gândul de aurma cariera de profesor de Chimie? Profesor: Da, asta mi-am dorit să fac după terminarea facultăţii. Meseria de profesorm-a atras, iubesc să lucrez cu oamenii şi nu cred că mi s-ar fi potrivit o meserie carepresupunea să stau 8 ore în faţa unui computer. Îmi place să fiu profesor! E o plăcere sădăruieşti. Reporter: Aţi regretat vreodată această alegere? De ce? Profesor: Sincer – nu, pentru că mi-a adus satisfacţii. Nu pot descrie în cuvintesecundele de fericire când vezi că munca de ani de zile îţi este răsplătită de calificarea unuielev la Olimpiada Naţională de Chimie sau când un elev admis la Medicină îţi spune:“Doamna profesoară, l-am văzut pe tata pentru prima dată plângând de fericire”. Suntemoţii pe care puţine meserii ţi le oferă. Reporter: Ce beneficii v-a adus profesoratul? Aţi avut parte şi de dezamăgiri? Profesor: Singurele beneficii au fost de natură spirituală. Te simţi bine ştiind că îţiaduci contribuţia la formarea unor oameni. Îmi place să cred că de pe mâinile noastre vor ieşioameni adevăraţi, viitori medici sau farmacişti la care vom putea merge cu încredere. Însă ceamai mare satisfacţie o ai când foşti elevi îşi amintesc de tine (te sună, te felicită, te vizitează).Te fac să crezi că ai însemnat ceva pentru ei. 3
  4. 4. De dezamăgiri majore nu pot spune că am avut parte, doar de nedreptăţi. Iar acesteanu au fost din partea elevilor, cărora nu am ce să le reproşez, ci din partea sistemului.Niciodată meseria de profesor nu a fost recunoscută şi apreciată în funcţie de importanţasocială a muncii. Ne-au categorisit toţi în funcţie de timpul petrecut la şcoală. Reporter: Se spune că optim ar fi să se stabilească o limită clară între viaţapersonală şi cea profesională. Aţi avut momente în care problemele personale v-auinfluenţat activitatea şcolară? Profesor: Noi suntem ca actorii: când urcă pe scenă, lasă la uşă toate grijile. Nu mi seîntâmplă să fiu supărată pe elevi din cauza problemelor personale. Din acest punct de vedere,pot spune că am fost o norocoasă a sorţii; Cineva acolo sus mă iubeşte, neavând niciodatăprobleme majore, care să mă influenţeze într-atât. Reporter: Aţi avut ocazia să predaţi la un nivel diferit de cel de liceu? Dacă da,care sunt diferenţele întâlnite în ceea ce priveşte elevii? Profesor: Da. Copiii de liceu sunt mai motivaţi, aflându-se în postura de a-şi hotărîun viitor, având în vedere faptul că admiterea la Medicină presupune un examen la Chimie,comparativ cu cei de gimnaziu, care se axează mai ales pe Matematică şi pe Limba Română. Satisfacţii am avut şi la Şcoala Generală Nr. 2, unde am predat anterior, cu eleviipasionaţi de Chimie. Un exemplu ar fi Andreea Bărbieru, olimpică încă din clasa a 8ª, care aconfirmat, fiind aleasă la Lotul Olimpic Lărgit, pentru Olimpiada Internaţională, iar acumeste farmacist la o firmă de renume. Reporter: Pasiunile din timpul liber se axează pe domeniul realului? Profesor: Nu, n-aş putea spune. Ca pasiune, pot menţiona că îmi place foarte mult săcălătoresc în timpul liber. Reporter: Cum este omul Doina Gosav? Profesor: Cred că asta ar trebui să spună ceilalţi. E greu să vorbesc despre mine. Acasă, sunt exact ca şi la şcoală. Nu am două feţe. Profesional, sunt foarte apropiatăde elevi şi îmi place să dăruiesc foarte mult, fiind o fire altruistă. De asemenea, mă considerdestul de calmă. Pe plan personal, ţin foarte mult la familie şi nu aş renunţa nicicând laprânzul din fiecare duminică cu părinţii. Reporter: Cum caracterizaţi generaţia actuală şi ce şanse de reuşită îi daţi? Profesor: Sunt nişte copii excepţionali, zic eu. Cel puţin cei cu care am intrat încontact. Mulţi sunt hotărâţi asupra viitorului lor încă din clasa a IX-a, când au optat pentruacest liceu, lucru care înseamnă foarte mult. Chiar dacă sunt şi elevi care încă nu ştiu ce vor,sunt sigură că îşi vor găsi drumul. Am încredere în ei şi sper să se mai schimbe ceva înRomânia, când aceştia vor ajunge în poziţii de decizie. 4
  5. 5. Interviu Domnul Profesor Liviu Costin (Emilia Baciu) Reporter: Filosofia și-a pierdut în zilele noastre din importanţa avută odinioară,cât mai puţini liceeni optând pentru această facultate. Ce v-a determinat să alegeţistudiul Filosofiei? Aţi recomanda tinerilor să urmeze aceeași facultate? De ce? Profesor: În mod evident, aici sunt mai multe întrebări precedate și de un punct devedere. Să le luăm pe rând. Faptul că puţini elevi optează pentru studiul academic alFilosofiei e o certitudine. Însă nu cred că trebuie să dramatizăm situaţia. Același lucru s-arputea spune, mutatis mutandis, și despre alte „știinţe fundamentale”: Matematica, Fizica,Chimia, Biologia etc. Prin „știinţe fundamentale” am în vedere disciplinele care cerceteazăceea ce generic numim „fundamentele”, „temeiurile” existenţei, cunoașterii, ale lumii fizice.În al doilea rând, cred că această situaţie e cea firească. Nu-mi pot imagina un „departament”de Filosofie profesionist care să producă anual zeci, eventual sute de specialiști. În plus, faptulcă puţini elevi se interesează realmente de o asemenea „disciplină fundamentală” nu e odovadă suficientă pentru a conchide că aceasta și-a pierdut importanţa avută odinioară. Să revenim la întrebări. Mi-e greu să spun ce anume m-a determinat să aleg să studiezFilosofia. Pot să relatez însă o experienţă personală. Îmi amintesc că în ultimul an de liceu amajuns întâmplător la un text al stoicului Epictet. Cuvintele acestui om au căzut atunci foarteadânc în sufletul meu, care a început imediat să „vibreze”. De altfel, cred că de cele maimulte ori pedagogia e o chestiune care ţine foarte mult de capacitatea de a „aprinde” sufletulunui tânăr. Sigur, aceasta e o primă etapă, care trebuie apoi completată de altele mult mairiguroase. Totuși, cred că fără declanșarea acestui foc iniţial, nu se poate face nimic, în niciundomeniu. Totul e ca „piromanul” (pedagogul sau tânărul respectiv) să nu declanșeze unbanal foc de paie... (Râde) Dacă aș recomanda sau nu tinerilor aceeași facultate? Să fiusincer, ducând totodată mai departe și exemplul anterior, aș prefera ca fiecare să-și dea focsingur. De ce? Pentru că răspunderea acestui gest nu poate fi delegată. Reporter: Din câte am observat, vă pasionează Filosofia într-un mod deosebit, văface plăcere să discutaţi despre diverse concepţii filosofice și să împărtășiţi dincunoștinţele dumneavoastră și elevilor. Este o materie dificil de predat? Sunt atrașielevii de azi de acest obiect? Profesor: Sigur că mă pasionează munca mea, dar să știi că nu doresc neapărat sădiscut la nesfârșit păreri, puncte de vedere etc. Nu fac decât să urmăresc anumite obiectivedin cadrul programei analitice. Aș vrea să fac aici o paranteză și să observ persistenţa uneianumite percepţii vulgare asupra activităţii filosofice. Cel care se ocupă cu studierea acesteidiscipline pare a fi un personaj abulic, desprins de realitatea imediată, cineva care trăncăneșteneîncetat, inventariază păreri și citate despre subiecte, mă-nţelegi, serioase (viaţă, moarte.);pe scurt, un individ ciudat și nefrecventabil. Aceasta e reprezentarea micului Fritz despre 5
  6. 6. Filosofie, cel care crede că din cinci autori e confecţionat un al șaselea, care-ţi spun: „cărţile sefac din cărţi”. Dacă e o materie dificil de predat, acest lucru depinde foarte mult de modul cum egândită programa analitică a disciplinei. De cele mai multe ori aceasta nu reușește să evitevulgarizarea conţinuturilor și eclectismul criteriilor metodologice. Din păcate, Filosofia e un obiect ce se predă abia în ultima clasă de liceu, atunci cândelevii sunt deja orientaţi spre anumite domenii, profesii, etc, ceea ce îi face mai puţin receptivila alte discipline sau, ca să spun altfel, îi face foarte selectivi cu timpul dedicat diverselormaterii de studiu. Reporter: Cum definiţi Filosofia, ca reflexie a importanţei pe care o are pentrudumneavoastră? Consideraţi că este esenţială în orarul unui elev? Profesor: Bineînţeles că o consider esenţială, asta ca să încep răspunsul cu a douaîntrebare, dar ţi-aș propune să nu ne mai referim la obiectul de studiu numit genericFilosofie, din motive invocate în răspunsul la întrebarea anterioară. După părerea mea, acestobiect va deveni mai important decât este acum, pentru un elev, când predarea sa se va face înmaniera unui program de tipul Great Books. Despre ce este vorba? Manualul de liceu artrebui să fie un fel de antologie de texte (un Reader, cum se spune în Occident), iar ora artrebui să constea în lectura obligatorie a unor asemenea texte, lectură însoţită de comentariuaplicat. Nu mă hazardez să definesc Filosofia. Ceea ce s-ar putea spune, așa minimalist, ar fică e o disciplină a „fundamentelor”. Reporter: Aţi transpus din convingerile filosofice cu care v-aţi întâlnit și pe carele-aţi conturat de-a lungul anilor de facultate și în viaţa de zi cu zi? Profesor: Cu întrebarea asta m-ai luat definitiv la ţintă. (Râde) E atât de directă și detotală încât nu pot scăpa „nevătămat”... Ca să scap într-un mod onorabil aș vrea să spun căaceastă problemă e una ridicată încă din Antichitatea creștină de către Origen, apoi de cătrePascal sau Kierkegaard. Ultimul dintre ei spunea că dialectica, adică lupta ideilor, e totușiceva destul de facil, mult mai dificilă fiind „dialectica la pătrat”, adică reduplicarea gândiriiîn existenţă. Într-adevăr, e destul de simplu să vorbești despre virtute; mult mai greu este săvorbești despre virtute ca un om ce practică virtutea, ca unul care aplică în propria viaţă ceeace gândește. Abia atunci ești credibil. Așadar, cine dorește să fie credibil, trebuie să practiceaceastă „dialectică la pătrat” a ideilor. Spune-mi pe cineva care nu-și dorește să fie credibil. Reporter: Care sunt lucrurile frumoase pe care ţi le oferă meseria de profesor?Care este tiparul unui bun profesor în opinia dumneavoastră? Este o bună alegere? Profesor: Cred că această legătură cu persoanele tinere și faptul că energia, vitalitatea,prospeţimea lor te contaminează și te hrănesc și pe tine ca profesor. 6
  7. 7. La a doua întrebare nu aș dori să răspund mai mult decât am spus anterior: un bunpedagog e cel care, metaforic vorbind, reușește să te „aprindă”, să te facă să „vibrezi” pentruo idee, o perspectivă, un pariu al vieţii. Din punct de vedere financiar, dacă la asta te referi, meseria de profesor nu e o alegerechibzuită. Reporter: Înainte de toate, sunteţi om. Ce înglobează acest cuvânt în concepţiiledumneavoastră? Este un lucru rar în ziua de azi „omul” sau nu ar trebui să amplificămaceastă diferenţă? Profesor: „Concepţiile mele”? Cred că glumești... E greu să te referi la om şi să eviţidiscursul normativ. Ceea ce mi se pare a fi, între altele, important pentru umanitatea noastrăde toate zilele, este compasiunea pentru suferinţa aproapelui. Când dispare acest lucru parcădispare şi această peliculă subţire de civilizaţie numită umanitate. Reporter: Probabil viaţa este lucrul cel mai de preţ pe care îl putem avea. Cepriorităţi ar trebui să avem, pe ce principii să ne bazăm şi ce fel de caracter ar trebui săne formăm pentru a avea o viaţă care să ne mulţumească sufleteşte şi care să ne facăfericiţi? Profesor: Mă inviţi să adopt o atitudine foarte normativă şi să dau poveţe, lucru pecare nu pot să-l asum. Reporter: Unui tânăr din ziua de azi îi este dificil să aleagă între o facultate carei-ar plăcea şi una care i-ar asigura un trai decent. Din experienţa dumneavoastră, cerecomandare i-aţi face? Profesor: Există o secvenţă într-un film al lui Tarkovski care mi se pare relevantă înlocul unui răspuns direct la întrebarea ta. Cel mai talentat meşter în construirea clopotelorfusese angajat de cneaz pentru a construi într-un anumit termen un clopot pentru o marebiserică. Din păcate, el decedează înainte de a începe lucrarea. Faptul de a nu duce la bunsfârşit lucrarea echivala cu condamnarea la moarte. Meşterii rămaşi sunt îngroziţi de aceastăsumbră perspectivă şi se îndreaptă toţi spre fiul celui decedat, având speranţa că tatăltransmisese deja copilului său secretul construirii clopotelor. Într-o stare de transă şi cuseriozitatea specifică unui adult, copilul începe apoi să conceapă şi să ducă la bun sfârşitlucrarea. La data preconizată se adună toată suita şi poporul pentru a auzi primul sunet alclopotului şi a sărbători evenimentul. Lucrarea se dovedeşte a fi o reuşită, toată lumea e foartebucuroasă. Eliberat de emoţie, copilul se retrage însă din văzul lumii, rămâne singur,izbucneşte în plâns şi spune: „Blestematul de tata, nu m-a învăţat nimic!”. Ceea ce s-arputea adăuga, în loc de comentariu, este următoarea posibilitate interpretativă, sugerată dealtfel de secvenţele din film și anume că este posibil ca la mijloc să nu fi existat niciun secret,deci nimic esenţial de transmis.... Sau poate că esenţialul îl descoperi pe propria piele. 7
  8. 8. Alexandra Butnaru (IX C) „Scriu, în primul rând, pentru că îmi place să fac asta, iar mai apoi pentru că simt că astfel îmi las imaginaţia să se joace cu tot ceea ce văd şi simt, eliberându-mă de neplăceri, frustrări şi emoţii negative.” Coşmar Până şi sfârşitul lumii începe cu tine. Cred că încercam cumva să te sabotez, încercam să te torturez. Şi doream catortura ce aveai să o primeşti să fie dură, chiar foarte dură. Aceea era chiar ultima zi.Ultima zi în care puteam să râd, să cânt, să vorbesc, să merg, să iert, să iubesc, săîmbrăţişez, să sărut, să alint; era acea ultimă zi în care aş fi făcut orice-mi trecea prin cap,aş fi făcut tot ce am vrut să fac vreodată, dar teama, prostia, timpul mi-au pus piedică.Era ultima zi în care aveam să respir, ultima zi din viaţa mea. Simţeam că sunt singurăîn mâinile celorlalţi, când de fapt toţi eram singuri în mâinile destinului. Şi cu toate căeram cu toţii singuri, eram împreună în asta. Asta se întâmpla într-o zi de miercuri, într-o zi nenorocită de miercuri. Aveam săte întâlnesc în acelaşi Copou, pe aceeaşi bancă albastră, lângă acelaşi cer îndrăgostit. Şizic că era o zi nenorocită, şi bine zic. Copoul ăla nu mai semăna a Copou, era un fel dechestie pustie, care devenise din senin un spaţiu aglomerat, cu oameni traumatizaţi,speriaţi, oameni care nu ştiau cum să-şi apere copiii, oameni disperaţi să-şi salvezevieţile, persoane care plângeau cu lacrimi de durere, copii care nu înţelegeau ce sepetrece în jurul lor, familii prăbuşite, mame sufocate de atâta grijă, tătici ce aveau să-şiîmbrăţişeze fetiţele şi băieţeii pentru ultima dată. Imaginea asta-i prea dură pentru voi.Dar eu am trăit-o cumva, am simţit-o. Eram veselă din două motive: aveam să te întâlnesc din nou, să te întâlnesc şi sănu-ţi mai dau drumul, căci trebuie să-ţi spun că în braţele tale simţeam siguranţa cumfăcea parte din mine. Iar cel de-al doilea motiv, cam stupid şi fără sens, sinceră să fiu,aveam să călătoresc în cer, să văd tot ceea ce se ascundea după norii ăia care mi-au fostalături în fiecare plimbare, care mi-au ţinut de cald cumva, norii ăia pe care i-am iubitpână la refuz. Mă plimbam pe aleile atât de cunoscute persoanei mele, aleile ce le-am colindatîmpreună, a căror piatră am tăbăcit-o ţinându-ne de mână ca doi nebuni. Mi-erau atâtde aproape de fire, deveniseră o parte din mine, o parte ce o îndrăgeam nespus. Erauschimbate total, dar încă erau ele. Erau ca nişte bolnavi ţintuiţi la pat, bolnavi fără vină,bolnavi cu regrete şi speranţe. Căutam cu disperare în toată acea mulţime de nevinovaţi,un chip cunoscut; căutam un loc unde să mă refugiez şi să plâng până ustură, un locunde să meditez, să-mi pun gândurile în ordine, gânduri ce aveau să nu mai existe în 8
  9. 9. câteva ore de chin. Dar n-am apucat să fac nici asta, căci două mâini lungi şi reci mi-austrivit trupul cu o îmbrăţişare. Era acel ceva ce îmi lipsea încă de când se dezlipise demine. Părea că n-are de gând să-mi mai dea drumul vreodată, părea că e lipit de jachetamea verde, că avea să moară lângă mine şi că nu-i păsa asta. Dar toate erau nişte iluzii.Aproape toate. Realitatea era că există, că el era acolo, că ale lui erau braţele lungi şisubţiri. Şi asta-mi era de ajuns. M-am întors sau m-a întors, căci eram ameţită, răpusă deo durere de cap criminală şi de o emoţie la fel de usturătoare, şi i-am privit ochii. Nugăseam pic de durere sau de frică, nu percepeam cum de o persoană ca el îşi poatepăstra atât de elegant calmul. Căutam, căutam şi căutam, dar devenea deja enervant.Voiam doar să simt clipa, aşa că m-am refugiat din nou în braţele lui, m-am refugiat şiam început să plâng, aparent, fără motive. Era ultima zi; şi cu toate acestea, el era acolo. Poate că mintea mi se îmbolnăvise,poate că îl confundam, deşi asta era cam exclus. Îl ştiam prea bine. Poate că imaginaţiamea sărise calul, îl sărise şi acum nu mai găsea solul. Mi-era greu să cred că nu aveamsă-l mai văd, că pur şi simplu voi muri şi că odată cu mine vor muri miliarde deoameni. Mi-era greu să accept că mama şi tata nu vor mai fi, sau că vor fi, dar nu aici, nupe Pământ, nu lângă mine. Greşeam că-mi închipuiam una ca asta. Vom fi împreună înceruri. Şi totuşi mi-era extrem de greu. Nu puteam, sau mai bine zis, nu voiam să plecde aici, să părăsesc Pământul, să las în urmă tot ce am avut atâta timp, să dau, într-unfel, cu piciorul la tot. Nu eram în totalitate de vină. Ştiam, dar degeaba. Mai era o problemă. Ştiam că aveam să murim, dar nu ştiam cum. Poate sufocaţi,înecaţi sau poate în flăcări. Iar dacă era să aleg, aş fi ales exact aceeaşi metodă prin caream şi murit. Focul. Mă gândeam la prea multe în prea puţin timp, aşa că am abandonat totul şim-am calmat. Credeam că sunt calmă, dar eram mai agitată decât mi-am închipuitvreodată că aş putea fi. Şi am decis să te privesc din nou, căci prea mult timp nu maiaveam. Erai tuns. Şi aveai prea puţine motive şi argumente ca să-mi explici. Şi chiar dacăai fi încercat, probabil că te-aş fi oprit. Nu era momentul potrivit să-mi explici de ce te-aituns. Şi nu avea să mai fie niciodată. Încercam să fac ceva şi încă încerc să-mi dau seama ce anume. Mă priveaiinsistent, cu zâmbetul pe chip, şi parcă-mi spuneai: « Prostuţo, termină! Va fi bine! »Cred că mă zbăteam ca un peşte pe uscat, mă crizam, căci nu mai aveam timp de nimic.Iar în timpul rămas, mă smiorcăiam ca o idioată, în loc să profit. Nu-mi pare rău totuşi,căci am lăsat să decurgă totul normal. Nu m-am opus, n-am încercat să fiu ceva ce n-amfost niciodată şi anume o persoană calmă, mult prea calmă. Tu încercai să mă linişteşti, voiai să mă săruţi. Te apropiai uşor de mine, iar euaşteptam. Aşteptam momentul perfect să te opresc, să-ţi acopăr buzele cu palma ce-mitremură. Aşa am făcut, căci iubesc să fac asta. Să te opresc, să te dezamăgesc, să te facsă-ţi pui întrebări şi apoi să-ţi sar în braţe şi să-ţi spun că a fost doar o glumă proastăde-a mea. Poate că în momentul acela, gluma mea proastă era cea mai rea idee, darnu-mi trecea nimic prin cap. Gândeam că fac ceva bun, că încălzesc atmosfera, dar mă 9
  10. 10. prosteam şi atât. Mă prosteam şi nu rezolvam mare lucru. Şi toate astea până cândmi-am dat seama că e un joc prea riscant, unul prostesc, aşa că te-am sărutat eu pe tine.Pun pariu că-ţi puneai mii de întrebări. Probabil că nu mă mai recunoşteai, dar sincerăsă fiu, nici eu nu mă mai recunoşteam. Făceam lucruri pe care nu le doream cu adevărat.Şi totul era o pierdere de timp, o pierdere din timpul acela preţios. Eu niciodată n-am crezut că timpul e chiar atât de preţios. Chiar n-am crezutvreodată. Căci mereu mi-am zis că am timp şi mâine, şi poimâine. Uite că sosisemomentul când nu mai exista o zi de mâine sau de poimâine. Şi era destul de durărealitatea, chiar foarte dură. Începeai să simţi adrenalina cum îţi intră sub piele, începeai să te vaiţi, să suferi,începeai să-ţi dai seama că ăla e sfârşitul, că toată povestea aia n-o să aibă vreodată vreocontinuare. Îmi părea bine, într-un fel. Începea să devină enervant calmul tău. Îmisimţeam capul greu, presat de mâinile tale dreptunghiulare, asimetrice şi reci. Îmidădeam seama că urmează să-mi şopteşti ceva, să-mi şopteşti ceva ce nu voi uitaniciodată, chiar de-aş muri. Simţeam conturul buzelor tale pe lobul urechii mele. « Sunăegoist, dar ştiu că fără tine nu pot trăi decât în altă lume. » Tremuram din oriceîncheietură, până când m-am ascuns din nou în braţele lui. Nu voiam în ruptul capuluisă se termine. Mi-aş fi dorit ca acea clipă să dureze o eternitate. M-aş fi împăcat cu ideeade a fi tot timpul miercuri, iar cerul să fie negru, Copoul un haos, aleile nişte bolnavi,dar nu m-aş fi putut împăca cu ideea că... nu vei mai fi, că nu voi mai fi. Eram înconjurată de atâţia neînţeleşi, de atâtea bocete, de mii şi mii de lacrimi,eram înconjurată de un haos din care încercam cu disperare să ies. Era imposibil însă.Eforturile mele erau în zadar, erau eforturi care nu-şi aveau rostul. Credeam că dacă măvoi ruga, voi realiza ceva. Credeam că mă va auzi Cel de Sus, că-şi va face milă. Dar numi-am dat seama că rugăciunile mele şi ale celorlalţi neînţeleşi trebuiau trimise demultsus. Şi abia în acea clipă mi-am dat seama că n-are niciun pic de adevăr zicala: „Mai binemai târziu decât niciodată”. Începea să devină linişte şi nu ştiu din ce motiv. Gândeam pe atunci că oameniişi-au dat seama că nu mai au ce face, că pur şi simplu aşa vor sfârşi. Dar eu aveamsperanţe, aveam speranţa că focul ce înconjura planeta noastră va îngheţa cândva, vaîngheţa odată pentru totdeauna. Eram naivă, dacă puteam crede una ca asta. Eramfoarte naivă. Se zvonea că există o cameră unde încap 12 persoane, şi că acele 12 persoane vorsupravieţui. Nu-mi făceam planuri, însă. Era imposibil să fiu aleasă eu supravieţuitoare.Nu aveam nimic bun, nimic. Şi oricum nu eram sigură de existenţa acelei cămăruţemiraculoase. Îmi puneam totuşi întrebări. «Cum să poţi supravieţui într-o cameră?»,«Cum să accepţi că tu o să mai trăieşti şi restul o să moară ?» Iar întrebarea asta îmidădea dureri de cap sau mai bine zis, îmi accentuă durerea de cap, căci deja simţeamcum acesta îmi plesneşte. Acea cameră chiar există, doar că nu era ceea ce părea a fi. Nu era chiar deloc. Măîmpingeai în ceilalţi oameni şi-mi spuneai că voi scăpa, că voi supravieţui, că nu voi 10
  11. 11. muri odată cu tine. Mă dureau toate astea, dar probabil că nu-ţi dădeai seama. M-amoprit în faţa unei cutii imense, galbene, dar care nu ştiam însă din ce e făcută. Şi mi-amdat seama imediat că ceea ce era numită „camera miraculoasă” era chiar în faţa mea.Totul s-a petrecut mult prea repede şi n-am apucat să-ţi spun tot. M-ai îmbrăţişat capentru ultima dată, mi-ai sărutat fruntea şi ţi-ai dezlipit mâna de a mea. Pur şi simplusimţeam că mor uşor, că mă sting de durere, că plec şi te las, că te abandonez ca odescreierată. Şi n-am putut, n-am putut să plec fără să-ţi spun că te iubesc şi că n-o să teiert niciodată pentru ceea ce ai făcut. Şi n-am primit decât un zâmbet, un micuţ zâmbet,pe care îl păstrez şi-acum în privire. Nu-mi dădeam seama, dar plângeam cum n-o maifăcusem vreodată. Mă usturau ochii şi plămânii, dar nu simţeam. Nu-mi vedeam rostul.Ce sens mai are să fiu când restul sunt morţi ? Mă zbăteam şi mă luptam cu lacrimilemele, până am intrat în camera aia nenorocită, întunecată, cu mai puţin oxigen decâtexista afară, plină de copii ce aveau să devină orfani. Era o cameră în care încăpeau maimult de 12 persoane. Asta era cert. M-am aşezat pe o băncuţă, lângă alţi şase neînţeleşi.Era lână mine, puteam să jur că era lângă mine. Era ea, surioara mea cea scumpă, careniciodată n-a contat mai mult ca în acea clipă. Plângea, dar nu la fel de tare cum ofăceau restul. Pe când eu... mă înecam în propriile-mi lacrimi. Cred că era timpul să oconsolez eu pe ea, să-i spun că va fi bine, deşi nu credeam nici măcar o boabă din ceziceam, să-i alin cumva durerea. Mă gândeam cum să încep, cum să-i spun, măgândeam cum să o mint cât mai frumos. Şi n-am apucat să fac nici asta, căci ea mă prinseîn braţe şi-mi şopti: «Te iubesc ! » Poate sunt momente când crezi că simţi durerea aşa cum e ea, că n-ai scăpare, căpur şi simplu te sfâşie, momente în care crezi că ceva mai rău de atât nu există. Dar teînşeli. De fapt cea mai mare durere e aceea care îţi torturează inima, cea care ţi-omănâncă din mijloc, care te face să vrei să mori exact în acea clipă, să mori odată pentrutotdeauna. Şi am simţit durerea asta pe băncuţa aceea de lemn. Am simţit că n-are senssă mă opun ei, căci mă va distruge, orice aş încerca. Intrasem în iad, de fapt. Intrasem şi nu mai aveam vreo scăpare. Focul probabil îiomorâse pe cei de afară şi acum ne zâmbea nouă. Vedeam cum unul câte unul luau foc,la propriu. Vedeam cum ard hainele de pe ei, vedeam cum îmi vine rândul. Încetasem sămai plâng, căci ştiam că sfârşitul e aproape, ştiam că avea să se termine şi că voi ajungeundeva unde-mi va fi bine. Mă gândeam cum ar fi fost ca el să nu fie, ca ea să nu fie. Îmipuneam mii de întrebări şi mă enervam căci nu găseam răspunsuri. Eram mult preaconcentrată să mă învinovăţesc că l-am lăsat acolo, că l-am părăsit în flăcări, că i-am datdrumul la mână, mult prea concentrată să mă gândesc cum va fi după toate astea, dacăva mai fi ceva, şi n-am văzut cum ea luă foc lângă mine, cum se zbătea să trăiască, sau sămoară mai rapid, cum mă imploră să o ajut cumva. Am înlemnit, am paralizat pentrucâteva momente, până când am simţit cum ustură, până când am simţit-o pe pielea mea.Flacăra îşi făcuse cuibuşorul pe trupul meu, mă ardea şi-mi venea să zbier, să urlu dedurere. Dar mai tare ustură durerea din suflet. 11
  12. 12. Poate că acea lumină, poate că înstinctul, poate că Dumnezeu, poate că el, poatecă ea m-au ajutat să ies din infernul acela şi să scap de flacăra ce-mi distrugea uşortrupul. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu cum am reuşit să fac asta, nu ştiu dacă amfăcut-o eu, nu ştiu, dar am supravieţuit. Eram întinsă în cenuşă, lângă cadavre, lângă fum, lângă pustiu, eram întinsăîntr-un loc pe care nu-l recunoşteam, pe care nu-l mai văzusem vreodată. Îmi căutamcalea, căutam un drum pe care să o iau, căutam un semn de viaţă, căci singură eram înmulţimea aceea de morţi, căutam un el şi-o ea, căutam şi n-aveam să-i mai găsescvreodată. Cadavre, resturi de cadavre, cadavre, resturi de cadavre. Asta era tot ce existaîn jurul meu. Şi-o linişte deplină, şi-un cer de-un albastru deschis. Ori eram în iad, orieram încă pe Pământ. Îmi trăgeam palme în speranţa că mă voi trezi, dar încă aveam înminte toate clipele cu el, mai aveam încă în minte imaginile cu acei copii speriaţi şi cuacei tătici din părculeţul Copou. Acum nu mai era nimic, decât pustiu. Încercam să mă consolez şi-mi spuneam că voi muri cândva, că n-am cum sărezist fără apă, fără mâncare, că voi înnebuni de atâta singurătate, că mă voi sinucide, căvoi dispărea de pe faţa planetei. Probabil că ţipetele mele disperate i-au trezit pe ceilalţi.Acea mare de morţi, de oameni fără suflet, s-a transformat într-un haos ce nu doreamvreodată să-l mai aud. Semăna izbitor de mult cu haosul prin care trecusem cu câtevazeci de minute înainte. Nu-mi explicam cum de poate fi totul adevărat. Îmi spuneam cătotul face parte dintr-un coşmar, că mă voi trezi la un moment dat şi că va fi totul bine.Dar coşmarul ăla era realitatea. Eu eram acolo, restul de neînţeleşi erau acolo. Am început să te caut ca o disperată, căci pe ea n-aveam şanse să o mai vădvreodată. Murise în faţa ochilor mei, în timp ce mă implora să o ajut cumva, în timp cestăteam şi o priveam neştiind ce să-i fac. Te strigam, ţipam la tine din toţi plămânii, techemam să vii în braţele mele, dar nu-mi răspundeai. Zăceai în balta aia de sânge, cuochii spre mine, cu zâmbetul pe buze, cu inima oprită, cu un bileţel în mână: « Sunăegoist, dar ştiu că fără tine nu pot trăi decât în altă lume. Te iubesc ! Adio ! » Nu ! Nu mi se poate întâmpla tocmai mie. Nu poţi fi tocmai tu cel de jos, sau dacăeşti, nu ai murit încă. Mă prosteam şi mă înecam pentru a nu ştiu câta oară în lacrimi.Nu-mi găseam locul lângă tine, lângă tine mort. Îţi luam capul în mâini şi te imploramsă te întorci, să revii lângă mine, căci nu mai puteam, erau prea multe, prea multepentru o zi de miercuri. M-am aşezat lângă tine în speranţa că mă vei simţi şi că îmi veisăruta fruntea, dar am sperat degeaba. Totul din mine era distrus. Nu înţelegeam nimicşi nu cred că voi ajunge vreodată să înţeleg mare lucru. Am înnebunit de atunci. Şi-acum sunt nebună. Căci atunci când îmi vii în minte,când te aşezi lângă mine în somn, când vii să mă veghezi, mai moare câte ceva din mine,mă sfâşie bucăţică cu bucăţică şi mă lasă lată jos, în balta ta de sânge. N-o să-nţelegi vreodată ce-am simţit când te-am văzut acolo jos, n-o să-nţeleginiciodată ce s-a întâmplat în interiorul meu când mi-ai dat drumul la mână şi ai plecatca să nu te mai văd. N-o să înţelegi niciodată cât de tare doare să rămâi în viaţă şi să-ţidoreşti din tot sufletul să mori, să ajungi lângă cei ce i-ai iubit cel mai mult. Iar pentru 12
  13. 13. mine toate trebuie să aibă un final. Şi finalul e acesta. Voi veni către tine, în lumea încare te-ai refugiat, ca să nu mă faci să sufăr, voi veni şi te voi certa amarnic pentru căm-ai părăsit în haosul acela, pentru că m-ai lăsat să urlu după tine, pentru că m-ai făcutsă mă simt singură în iadul acesta. Şi voi veni să-ţi spun că am sosit şi eu în cer, în iad,dar sunt în cer. Şi poate că-ţi voi face cu mâna din iadul meu în raiul tău. Noi? Noi? Cine suntem de fapt noi? Un amalgam de oase şi piele sau un fel declepsidră din care se scurge continuu nisipul? Ce vrem noi cu adevărat? Adică ce echestia asta cu sentimente care plânge şi râde, doarme şi mănâncă, uită şi iartă, împacăşi desparte, alintă şi iubeşte, mângâie şi urăşte? Care e scopul? Noi stăm. Stăm şirespirăm aerul ăsta gratuit. Şi poate că îl intoxicăm cu prostia omenească. Ce e şi cupământul ăsta care trebuie să susţină greutatea noastră relativă? Cum ne suportă toaneleşi mofturile de dive şi staruri? Câteodată mă pun în locul lui. Ce ar fi să am mii degândăcei pe mine? Să se plimbe non-stop şi să consume din mine... Aberant! Dar bine cănu sunt Pământul. Sunt şi eu un "gândăcel", ca toţi ceilalţi... Şi abia acum realizez. Şi totuşi cred că ştiu. Scopul nostru este să devenim nişte monştri iritanţi care nuştiu să facă altceva decât să mişune pe planeta asta oarbă. Nu suntem decât nişteparticule, nişte molecule învechite şi uitate de tot ce înseamnă bun. Poate e dur spus, dareu nu înţeleg ce facem noi de 2000 de ani încoace. Mulţi spun că descoperim lucruri noi.Bine… şi? Le descoperim, ne folosim de ele şi după - murim. Sau poate că suntem niştegenii nemaiîntâlnite, poate că suntem conducătorii acestui Univers inexplicabil şi infinit.Voi şi cu extratereştrii voştri... Aţi ajuns să vă legaţi de viaţa (dacă aşa s-o fi chemând)unor omuleţi verzi sau albaştri (mie aşa îmi place să le spun) cu urechile lungi şi minteade 2000 de ori mai bună ca a noastră, pentru simplul fapt că vreţi noi descoperiri. Nu ede ajuns că sunteţi cu picioarele pe Pământ... şi mai nou pe Lună? Ce vreţi? Să distrugeţitot acest Paradis? Să invadaţi şi fiecare stea care e liniştită... sau să urmăriţi fiecaremoleculă din spaţiul acesta imens? Şi ce e cu atâta ştiinţă? Îţi trebuie atât de mult cap doar ca să te bucuri de o zifrumoasă de primăvară sau de cei 10 lei pe care i-ai găsit pe jos ieri, în timp ce te grăbeaisă nu pierzi autobuzul? La ce îmi foloseşte să ştiu că în curând poate voi trăi veşnic?Cum m-aş mai bucura de clipele acelea de care în prezent mi-e teamă să nu se termineniciodată, cu gândul că în viaţa mea infinită le voi mai trăi poate? Ştiu. Nu înţelegeţiaberaţiile mele de doi bani. Şi totul pentru voi e un mare 0. Dar eu am aceeaşi întrebare: Cine suntem noi? 13
  14. 14. Raluca Dima (IX C) “Pentru că este un alt mod de a spune ce simt, ce gândesc, pentru că aşa mă descarc. Pentru că atunci când scriu nu există timp şi spaţiu.” Prin toate astea trecem... - ÎŃi mai aminteşti ce bine era în copilărie? - Nu… - Cum nu? - Uite aşa… Nu-mi aduc aminte. Lasă-mă! - Nu vreau. Chiar nu-Ńi mai aminteşti cât de bine era când ai împărŃit primele talecreioane colorate? - Nu. Mă laşi odată?! - Nu Ńi-e dor de nopŃile de vară în care ascultai cântecul greierilor? Sau cândadormeai sub privirea caldă a bunicii? - Nu. E stupid. Pleacă! - N-ai vrea să simŃi din nou mângâierea firelor de iarbă printre degete? - Măi, tu n-auzi să mă laşi?! - Nu. N-am să te las niciodată. Suntem ca ying şi yang. N-ai rezista fără mine. - Bine că eşti tu mare inteligent şi le ştii pe toate. - Să înŃeleg că eşti supărată… - În sfârşit te-ai prins şi tu! Acum valea! - N-am spus că voi pleca. Te-ai certat cu prietenul? - ... - A, deci asta era. Ce s-a întâmplat? - Nu te priveşte. - Te înşeală? A plecat undeva? - Da… a plecat… - Unde? - Undeva… nu ştiu... Lasă-mă. - Nu te las, măi! Tu chiar nu înŃelegi? - Ce să înŃeleg? Eşti enervant de insistent. (râde) - Te pot ajuta cu ceva? - Nu. - Hai, spune. Ştiu că vrei să te descarci… - ... - łi-e dor de el? - Mi-e dor de zilele în care îl priveam ore în şir şi nu mă mai săturam. Mi-e dor demângâierile dinainte de somnul de amiază. Mi-e dor de clipele în care îi simŃeamparfumul pe perna mea, mi-e dor… - Interesant. - Ce e aşa interesant? 14
  15. 15. - Tu. - Eu? - Da, tu. E interesant câte sentimente se pot găsi într-o persoană. - Mda… - Ce, nu crezi că este posibil? - Nu. - Eu îŃi spun că da. Şi am chiar şi un exemplu la îndemână. - Cine? - Tu. - Eu?! - Iar începem? (zâmbeşte) - Tânjeşti după amintiri. Plângi. Suferi. Te enervezi. Zâmbeşti. Iubeşti. Ce poŃicere mai mult de la o persoană? - Trădare? Asta nu se află în "lista ta magică". - Ah… da... Adevărat. - Ok, deci nu eşti chiar un Einstein. - Nu chiar. Doar... o simplă persoană. - O persoană care tânjeşte după amintiri, plânge, suferă, zâmbeşte, iubeşte şi…trădează? - Da... O persoană de aia. - Deci ai trădat. Pe cine? - Pe tine... - ... Cum?! - Te-am trădat în momentul în care te-am lăsat să creşti. Când te-am lăsat să intriîn această lume a suferinŃei... - Cine eşti?! - O persoană. O persoană de care nu-Ńi aminteşti. O persoană, cu acel nume pecare tu l-ai uitat. - Ai nume? Pf... ce întrebare! Normal că ai nume. Care este? - Numele meu… - Da. Numele tău. - Numele meu este… - Da? - Copilăria. - ... - Aşa-i că nu-Ńi aminteşti de mine? - ... - Ai rămas fără cuvinte. Impresionant. - ... Tu eşti? - Da. Eu sunt. - ... - Îmi pare rău că a trebuit să treci prin toată această suferinŃă din cauza mea.Chiar îmi pare rău.. Dacă aş fi ştiut să te Ńin mai mult lângă mine… - Nu este vina ta. ToŃi la un moment dat creştem. - Dar... - Asta este viaŃa. Nu ai ce-i face. - Ştiu. Dar... 15
  16. 16. - Sincer, îmi pare bine că ai apărut în calea mea în această seară nu chiaratractivă. - Şi mie. - Mereu vei trăi într-un colŃ al sufletului meu. Şi de-acum, mereu îmi voi amintide tine. - M-ar bucura mult asta. * - Maraaa! strigă îngrijorată. - Da, aici sunt, mamă! - Ce faci? Te-am căutat peste tot. Unde-ai fost?! - Aici. Vreau să-Ńi prezint pe cineva foarte drag mie… Dar când se întoarse, Copilăria dispăruse, lăsând în urma ei mii de amintiri,copilărie care chiar şi în zilele noastre încălzeşte încă sufletele tuturor persoanelor cetânjesc după trecut, plâng, suferă, trădează, zâmbesc şi nu în ultimul rând... iubesc. Un simplu gând Încercam să-mi încheg viaţa în cuvinte. Îmi priveam palmele, tresărind deneastâmpăr, ca o icoană veche şi uitată. Mă dureau pleoapele în încercarea de a şopti, şivisul meu de fericire se îndepărta tot mai mult, rătăcind printre aleile cu crini. Se alintauamintiri pe vântul ce colinda sinistru zgomotul frunzelor uitate în trecut. De teamă, nuîndrăzneam să privesc noaptea cu farmecele ei şi totuşi, fără să vreau, lumina ce mi serătăcise bezmetică prin plete îmi deschise ochii. Ţintuită în noapte, priveam albastrul îndepărtat al cerului, care îmi fura privireaomului drag, singurul ce-mi putea elibera sufletul cu gestul de orizont al vorbelor sale. Recile cuvinte ale întunericului se topeau acum în zarea adâncă a poeziiloreminesciene, ce uneori îmi schiţau câte un zâmbet. Închideam ochii şi începeam săhoinăresc, troienită de clipe, prin locurile cele mai dragi amintirii mele, acolo unde, cumâinile încleştate şi cu sufletul în ochi, descoperisem lumina. Cânta amintirea fetiţei cupărul strâns în basmaua norilor, ce pornise să culeagă florile dorinţei ei. Un vis timid,încredinţat în şoapte stelei deasupra livezii ce strivise între gene o lacrimă veche. Mi-am dat seama atunci că uitasem în tainica lucire a stelelor toate zâmbetele,copilăriile, cuvintele toamnei şi umila mea fericire. Şi totuşi... " Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea? şi râd de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult." Fata cu umbrelă Câteva minute... Doar câteva minute au fost de ajuns până când zâmbetul gingaşîi dispăru de pe faţă. Ochii mohorâţi se ascunseră după gene. Vuietul vântului, acum, seauzea cu şi mai mare intensitate. 16
  17. 17. Fiecare pas pe zăpadă îi răscolea şi mai tare neliniştea. Peste tot era pustiu...niciun picior de om nu vedeai pe străzile întunecate. Voia să oprească în staţia de autobuz, cu speranţa că poate aşa îşi va mai relaxapuţin picioarele încordate; însă era prea frig... şi nu făcea decât să îngheţe şi mai mult.Gerul îi uscase buzele. Acum nici măcar strugurelul nu o mai putea ajuta. Oftând, şi lecufundă în spatele eşarfei. Pentru un moment, închise ochii. Liniştea era atât de profundă, încât aveaiimpresia că eşti doar tu în lumea aceasta, doar tu... şi vântul. Îşi amintise de vara trecută,când se trezea cu roua dimineţii pe faţă, când lanurile de grâu o îmbrăţişau cu atâtaardoare, când aştepta sub cireş ore în şir băiatul din vecini, când lumea nu i se părea atâtde amară. O lacrimă i se strecură printre gene… Un foşnet o trezi din starea de euforie. Privirea îi alergă în toate părţile. Râse... - Pff… ca să vezi... era doar o pungă. Cât de absurdă pot fi!… Ajunse în faţa blocului. Privi în sus. Parcă nu i se mai părea atât de familiar loculunde odată îşi căuta cu disperare cheile, pentru a nu pierde niciun episod din "Tânăr şineliniştit". Acum i se pare o tâmpenie. Privi spre buzunar. Simţi nevoia să-şi miştemâna, însă ea nu i se supuse. Fetiţa de la parter ajunse lângă ea. Nici nu o observase. Îşi căută cheile, până cândscoase un sunet ciudat. Aha, deci îşi uitase cheile la şcoală. Tipic... I se făcuse milă de ea.Deschise uşa. Fetiţa îi mulţumi zâmbind. Ea… nu îi răspunse. Urcă scările. Ajunse înfaţa uşii. Sentimentul de singurătate se dublă. Nu o aştepta nimeni acasă, nu s-a bucuratnimeni când a ajuns… Doar un gol apăsător… poate prea mult gol. Se băgă în patul rece şi mult prea mare pentru o singură persoană; se uită lapozele lor; îmbrăţişă perna pe care odată au stat amândoi şi încerca să viseze... doar astai-a mai rămas. Se întreba rânjind... - Oare lui îi mai pasă cât de cât de mine, se mai întreabă oare ce face acea fată cuumbrelă? cum îi merge? Nu cred... altfel ar fi dat un telefon... sau măcar mi-ar fi răspunsla numeroasele mesaje pe care i le-am trimis... Trecuseră aproape 10 luni de când totul s-a sfârşit, de când visele au devenitcoşmaruri şi cu toate acestea nu reuşeşte nici acum să se obişnuiască cu absenţa lui, cufaptul că nu îi mai aparţinea. Şi ce era mai ciudat... încă avea impresia că îi aparţinea lui. Prietenii, familia, toţi i-au spus că timpul le va vindeca pe toate. Dar ei i se păreacă merge invers. Cu cât trece mai mult timp, cu atât se adâncea mai mult în prăpastie.Atât de mult l-a iubit... şi încă îl mai iubeşte, cu toate că urăşte faptul că a lăsat-osingură, că a uitat tot, că a lăsat-o şi şi-a văzut de viaţa lui alături de alte persoane... căşi-a creat o altă viaţă din care ea nu mai face parte… "Aşa este mai bine pentru amândoi. Vei vedea!" au fost ultimele lui cuvinte.Lumina se stinse. Liniştea reapăru. 17
  18. 18. Georgiana Creţu (IX D) „Scriu pentru că îmi place. Îmi exprim altfel gândurile faţă de cei din jur prin creaţii şi îmi este mult mai uşor să le spun ceva printr-o compunere, şi nu banal.” Zâmbet veşnic înainte de culcare Pomeţii uşor încordaţi de frumuseţea zâmbetului suav îi fac faţa să semenecu o frumoasă floare de mai. Atât de comună, însă atât de deosebită: e unică, e doar aei şi nicăieri nu ai mai putea întâlni căldurosul ei zâmbet de vară. Da! Zâmbetulei te încălzeşte şi te umple cu energie, emanând toată dragostea pe care ai putea să oprimeşti în cea mai îngheţată împrejurare. Ochii ei mici, ca două alune strălucitoare, m-au urmărit mereu înjoaca-mi copilărească, îmi priveau alene mişcările zglobii şi îmi vegheau neîncetatsomnul; din cauza aceasta, în timpul zilei dădeau uşoare semne de oboseală. Faţa-irotundă, cafenie mă întâmpina în fiecare dimineaţă cu un zâmbet delicat: aşa reuşea sămă plaseze în basmul meu preferat. Miros îmbietor de plăcinte aburinde inundă casa, parfumând-o. Mă ridic repededin pat şi alerg spre bucătărie cu gândul neliniştit că nu mă va lăsa să gust din cauză căplăcintele sunt încă prea calde. Deschid uşa cu cea mai mare atenţie pentru a nu creaniciun zgomot: nu e nimeni. Cuptorul deschis cu scopul de a se răci mă atrage cunonşalanţă să-i privesc interiorul, doar ca să nu descopăr nimic: pereţii lui negri măresping. Dar mă ridic repede când aud chicotitul ei şi mă uit pe masă: acolo erau, acolole pune mereu, acolo este locul lor; mă uit din nou la ea şi las ruşinată ochii în podea,dar nu rezist mai mult de un minut - două şi mă înfig în prima plăcinţică: simt cummi se topeşte în gură brânza puţin caldă plină cu zahăr şi cu aluat pufos, şi ascult cuochii mari cum îmi spune să am grijă ca nu cumva să fie prea fierbinte, că mă va dureastomacul sau că îmi voi frige limba. Dar ce tot spune acolo, abia dacă e puţin călduţ! Aşa îmi petrec toate zilele în timpul vacanţei: în zâmbete şi veselie, în joc şijoacă, într-o lume de basm. Iar seara, zâmbetul ei de păpădie se pierde printre gene,se pierde între vis şi realitate, se ascunde pe faţa frumoasei prinţese din poveste. Aşava rămâne ea mereu: bunica mea grozavă, plină de mister şi dragoste. Pasiune pură E ultima zi de vacanţă! Ah… timpul rece şi grăbit îndeamnă cerul să-şiplimbe jandarmii cenuşii spre zări întunecate. Cu toate că este ora prânzului,inspiraţia soarelui este slăbită şi transmite tuturor sentimente triste. De aceea inima îmi 18
  19. 19. murmură: „Ah…”. A trecut o săptămână întreagă de vacanţă, vacanţă după care urmează un nousemestru şi în care eu ar fi trebuit să deviez de la această lume a materialităţii şi săvisez Abisul verde cu mărginitul ocean al tainelor. Dar deschid ochii şi nu observdecât abundentul gri al străzilor. E un gri imund care jigneşte profund măreţia,viaţa, splendoarea, gratitudinea Abisului. Nimeni nu poate fi mai presus, nimeni nupoate depăşi grandoarea cavalerilor maronii ce au fost încoronaţi cu sublime coroanediafane, nimeni nu poate să-i depăşească frumuseţea. Vacanţa s-a dus, iar eu nu mai ştiu ce am făcut în acest interval de timp. De fapt,mi-aş dori ca atunci când este vacanţă să fie o vreme caldă, aceasta să mă îmbie laplimbare, să simt atingerea răcoroasă a firelor de iarbă sub tălpile goale şi şoaptaAbisului să mă îmbie la dans. Şoaptă… din nou inima-mi murmură: „Ah…”. Oricum… cărările necunoscute m-ar fi lăsat să mă pierd şi nu m-aş fiînspăimântat pentru că pruncii zburători ai naturii m-ar fi îndrumat spre loculpotrivit. Aş fi dorit să simt izul frăţiorilor pământului şi al domnişoarelor îmbrăcatecu încântătoare rochii de bal. Aş fi dorit să simt în adâncul Abisului mişcareamisterioasă a ascunşilor şi să mă înfioare cu sălbăticia lor. „Ah…” a murmurat din nou. Mi-aş fi dorit să am o adevărată vacanţă devară, dar acum… Unde eşti, vară? Unde? Acum... unde voi mai rătăci nestingherită?Valurile de vise se ciocnesc de pielea statornică a stâncilor şi... poc! se sparg, iar eurămân singură. Zeci de hârţoage zac pe biroul abandonat de ieri: am încercat să-l preaslăvesc,Abisul merită toată atenţia noastră. Dar totul e atât de nemişcat: nici măcar un susur,niciun cuvânt, niciun sunet: unde ai dispărut, frumoasă uvertură a naturii? Afară a început petrecerea! Dacă aş spune că îi cunosc pe toţi invitaţii, aş minţi,dar toţi îmi sunt atât de cunoscuţi! Nu sunt sute, nu sunt mii şi nici milioane: suntmiliarde, ba chiar mai multe şi mai multe steluţe sclipitoare. Eu mă simt atât deîndepărtată de această petrecere a naturii!... Aş vrea să merg şi eu, dar nu m-a invitatnimeni. Cu suflarea sa de gheaţă, cel care goneşte neîncetat croieşte o nouă perdea lafereastra de la care privesc: încetul cu încetul nu voi mai vedea. „Ah…” a murmuratdin nou. Trebuie să merg şi eu! Deschid uşa încet: nu cumva să sperii invitaţii. Dansez! Plutesc printre mulţi,mulţi, mulţi albicioşi. Picioarele mi se mişcă firav în pantofii roşii. Deodată petrecerease opreşte: oare este vina mea? Eu am deranjat invitaţii din dansul lor gingaş? Tristă,mă opresc brusc; rochia albă plutise uşor printre steluţe, dar acum, că petrecerea s-aoprit şi eu odată cu ea, rochia-mi atârnă peste picioarele palide. Mi-e frig! Cupicioarele tremurânde mă întorc repejor spre casa călduroasă. Oare de ce atunci cânddansam nu simţeam frigul, care a început să mă cuprindă odată cu subita oprire?... 19
  20. 20. Am închis uşa care acum mă desparte de oceanul alb. Mă opresc şi mă uit în jur:pereţi albi, rochie albă, flori albe, haine albe atârnate într-un cuier gălbui, picioarepalide… pantofi roşii. Sunt atât de roşii pantofii mei, însă nu sunt stridenţi. Douăpete ale pasiunii într-un ocean al purităţii. De ce zăpada nu e caldă? De ce iarna metamorfozează picături de apă însteluţe argintate? De ce iarba nu e îngheţată? De ce doar vara lumina închisă încercul de aur împrăştie căldură? Pentru că e mai bine să fie rece. Pentru că fiecareare frumuseţea ei, la vremea ei. Pentru că e bine să o simţi doar răcoroasă. Pentru căaşa ajunge la noi căldura: doar vara. Mă îndrept spre fereastră din nou. Aceasta a fost acoperită în întregime devoalul de gheaţă. O întredeschid şi privesc pe crăpătura subţire, care ar putea să măajute să evadez: un cavaler maroniu, a cărui coroană a fost îndepărtată de monitor;dar braţele-i înalte, frumos împodobite cu promoroacă stau mândre şi nici nu se mişcăla atingerea vântului. Închid fereastra. Mi-e frig, mi-e prea frig. Fără întrebări, fără răspunsuri! Gata! Eusunt doar un rătăcitor printre vise şi aşa voi rămâne mereu. „Ah…” a murmurat dinnou. Nu am uitat: visele s-au spart în stânci statornice, dar renasc şi mereu vor renaşte. Prin ochii altuia Iar am rămas fără inspiraţie. Nu am mai scris de vreo două săptămâni. Niciodatănu am ştiut cum să încep. Toate începuturile sau deschiderile mele fie în literatură, fie înmuzică, fie în şah au fost considerate jalnice (doar de mine), cu toate că primeam laude –bineînţeles, nu pe merit. Gândurile mele aleargă spre necunoscut; vor să descopere ceva, dar nu reuşescde fiecare dată, iar când sunt sigură că ştiu ce vreau îmi abandonez ideile, pentru cătotul ar putea fi considerat de ceilalţi o simplă joacă. Mă tem de părerile celorlalţi şi nu ecorect. Cele mai puternice idei din mintea mea rătăcitoare sunt ameninţate de cuvintecare aparent sunt simple, dar dacă stai să le interpretezi corect, vor deveni, de fapt, niştecuvinte destul de neplăcute. Cu toate că aş fi în stare de sacrificii şi eforturi imense, toategândurile mele atârnă de firul de aţă care se sprijină pe consideraţiile celorlalţi. Celuctuos! Dar ce importanţă mai au ceilalţi, şi ce importanţă mai au ideile mele puternicecând sunt în mijlocul naturii? Totul se dărâmă. Stau şi admir verdele copacilor. Nimicnu mă face mai liniştită decât acest peisaj de un verde pur. Zâmbesc în neştire… câtăveselie dintr-o simplă privelişte monotonă – cine va trage cu coada ochiului spre mineva spune că nu sunt în toate minţile, dar ce a văzut? A văzut un copil?... Nu, nu poţispune despre cineva atât de mare că este un copil, însă dacă i-ar cunoaşte vârsta…A văzut un copil destul de mare (totuşi) care a înfruntat n ani de şcoală şi care stăîntr-un leagăn, într-o grădină verde plină de viaţă şi zâmbeşte. Zâmbeşte nostalgic? Nu, 20
  21. 21. e prea tânără ca să fie nostalgică. Zâmbeşte din mândrie? Nu, faţa îi este preacopilăroasă. Zâmbeşte căci aşa este starea ei, aşa a zâmbit mereu, i-a rămas întipărităfrenezia infantilă dintotdeauna. Acel copil sunt eu? Oare chiar sunt eu? Totuşi îl văd din faţă, din lateral…seamănă cu mine, fizionomic vorbind; nu-mi aduc prea bine aminte cum arăt. Ceciudat… nu-mi aduc aminte! Însă sunt eu: aşa îmi dictează subconştientul, aşa îmidictează o amintire veche, pe cale de a fi uitată. E îngrozitor că nu-mi aduc aminte:totuşi - părul uşor blond care fâlfâie datorită mişcărilor zglobii ale leagănului, ochiivisători ce privesc când cerul, când frunzele copacilor, de la care au împrumutatculoarea şi pomeţii înghesuiţi de zâmbetul prea larg deschis de buzele mici inundate derodie, lăsând să se vadă dinţii albicioşi - îmi aduc aminte de fetiţa cea mică şi curajoasă(nu prea), isteaţă şi descurcăreaţă (nu tocmai). Nostalgia unei amintiri copilăreşti. Oare are vreo logică? Tocmai am zis că nu e corect! Privesc în continuare mişcările fine şi le memorez. Mă privesc de la o distanţădestul de mare, aş vrea să mă apropii, dar nu pot, ceva mă opreşte, toată fiinţa meadoreşte să mă apropii de mine, să mă explorez, dar ceva din exterior mă opreşte. Încercsă analizez care sunt obstacolele: nimic material. Dar… ea, adică eu, încerc să ţinoamenii la distanţă, ca nu cumva să-mi demoralizeze spiritul vesel şi să-mi distrugăidealurile. Această mentalitate este infailibilă până într-un anumit punct… Leagănul se opreşte. Ah… cum să vorbesc despre mine, e ciudat: nu mă cunosc şinumai eu, eul vorbitor, pot să mă văd. Am să vorbesc despre mine adresându-mi miepronumele “ea” până voi fi sigură că mă recunosc în totalitate. Ea se află într-un fel debulă uriaşă care nu o lasă să-şi dea seama de toate răutăţile şi nedreptăţile ce se petrec înjurul ei. Bun! Aceasta este doar o simplă presupunere, destul de solidă; voi aştepta săvăd ce se întâmplă, ca mai târziu să-mi adeveresc presupunerea sau să găsesc un altmod de a mă apropia, sau mai întâi de a mă face observată. Leagănul s-a oprit de mult timp şi ea abia acum se hotărăşte să coboare. Nu enicio grabă, doar e vacanţă. Păşeşte printre firele lunguieţe de iarbă până ajunge la oalee simplă, dreaptă. Aceasta este atât de monotonă!; este pregnant faptul că o poţiparcurge fără nicio dificultate; dar stai un pic! nu e aşa, sunt câteva adâncituri mărunte,însă urcuşurile importante şi dificile sunt mai dese decât primele. Ea păşeşte naivă spreprima adâncitură: se împiedică şi cade; nu-i nimic, zâmbeşte în continuare, se ridică şipleacă la fel de zglobie cum şi-a început drumul. Acum urmează primul urcuş maimare; deja mă trec fiori, iar ea nu-i dă nicio importanţă. L-a trecut uşor, cu toate că eraplin de gropi şi de pietre ascuţite ascunse în spatele unei iluzii optice, iar ea înaintajucăuşă, sărind de pe un picior pe altul fără să ofere sentimentul de spaimă. Cam pe lamijlocul drumului apare cel mai înalt deal pe care va trebui să-l urce: se opreşte lapoalele lui, îşi umple plămânii cu aer - inspirându-mi o oarecare reţinere - şi porneşte lafel de naivă şi nepăsătoare în parcurgerea celui mai periculos drum. Într-un timp uimitor de scurt ea ajunge sus: se opreşte şi se uită veselă în spate,nu a fost mult de mers, dar nici nu mai are mult. E uimitor cum a reuşit să se descurce 21
  22. 22. până aici, până unde a fost mai greu; de aici drumul este drept aşa cum a fost şiînainte, într-o uşoară ascensiune (aproape că nu poţi să-ţi dai seama de uimitoareauşurinţă a noului drum, o pantă prea lină). Oare ea la ce se gândeşte? Oare ştie încotro o ia? S-a depărtat prea mult, trebuiesă ţin pasul! Vai! Se apropie sfârşitul drumului. În mişcările ei vesele se recunoaşteînceputul unei oboseli. În sfârşit! după atâta drum… Eu nu mai puteam de mult timp(începusem să o invidiez). Nu i-a pierit zâmbetul de pe buze şi îşi ascunde oboseala, însă i-au dispăruttrăsăturile copilăreşti de când era pe leagăn. Faţa ei pare acum mai matură, doarbucuria infantilă i-a rămas întipărită pe buzele inundate de rodie şi ochii visătoristudiază necontenit aleea: vor să se convingă de faptul că aceasta chiar este într-ouşoară ascensiune. Pentru mine devine din ce în ce mai greu, însă ea înaintează cu aceeaşiuşurinţă. Nu mai pot ţine pasul. O ceaţă destul de deasă se apropie sau ea se apropiede ceaţă; o văd din depărtare: sunt atât de sigură că a obosit, însă nici cea mai micămişcare a ei nu dezvăluie acest secret; tace şi îşi continuă drumul până la ceaţă. Însfârşit - a ajuns acolo, se întoarce şi face cu mâna, dar nu mie, mă uit în jur şi nu enimeni, strânge tare ochii şi păşeşte în mister. Am reuşit să-i văd ochii la fel devisători ca atunci când era în leagăn şi zâmbetul la fel de larg, însă nu era purăfrenezie infantilă, era nostalgie şi mister. Această ceaţă îmi dă fiori, deci! Cu toată oboseala mea mă întorc pe vârfulultimului deal. Valea e uşor de străbătut, aşa că ajung repede şi mă aşez în mijloculdrumului. Până acum nu am observat, pentru că eram absorbită de ea, să o descopăr şisă-i dibuiesc gândurile, dar acum ştiu de ce zâmbea necontenit: era înconjurată de olume veselă, în dreapta un lan de maci, iar în stânga o dumbrăvioară îmbietoare şirăcoritoare. Ce poate fi mai frumos atunci când străbaţi un drum singuratic şi dificil? Da! Eu eram, dar viteza cu care am parcurs drumul e uimitoare. A fost un drumplăcut, însă obositor. Ştiu! Am jucat rolul unui necunoscut. Da! Asta este! Cred cămi-am dorit atât de mult să văd cum arăt eu pentru cei din jur… şi iată-mă! Până la urmă tot nu am reuşit să mă fac observată aşa cum voiam eu, încă de laînceput. Vaaai! Ce subit s-a înnorat! Macii deja dau semne de moleşeală, iardumbrăvioara freamătă, un vânt ciudat răsfoieşte mărginitul verde. Plouă. Plouătorenţial. Nuuuuu! Era prea frumos şi bine. De ce s-a înnorat? De ce plouă? Mă ridic speriată şi mă duc din nou spre ceaţă. Ce ar putea fi în spatele ei? Măapropii cu paşi repezi şi simt cum mi se strânge stomacul, cum mi se micşoreazăinima. Mă opresc în faţa ceţei. Ea de ce a ales acest drum? De ce a intrat în ceaţă? Dar ce mai contează întrebările acum? Mă uit repede în urmă şi fac cu mânaploii, oarecum bucuroasă că scap de ea. Strâng tare ochii şi păşesc în mister. 22
  23. 23. Mădălina Crăciunescu (IX E)„Scriu pentru că în mintea mea dăinuie o lume de cuvinte pe care îmi place să le îmbin în funcţie de ceea ce simt. Magia cuvântului este o exprimare a gândurilor noastre… iar eu simt că acestă magie se află în mine!” Amintirile Un vis se duce-n amintirea locului de neuitat, Casa copilăriei stă şi plânge cu ochii întunecaŃi. Doar statueta mai suspină, râzând din când în când, Dar stă încremenită cu ochii în pământ. Copacii grei din curte îmi amintesc cu drag De anii tinereŃii mele ce au plecat în larg. Un nor acoperă seninul din universul visurilor mele, Pe care le-am păstrat cu drag gândindu-mă la ele… Ajută-mă... Mă dezamăgeşti, mă pui pe gânduri, Mă arunci într-o lume lipsită de: Culoare, zâmbete, fericire, speranŃă Ci doar: Întuneric, lacrimi, durere şi multe gânduri negre. Alerg spre nicăieri... Vreau să fug. Am obosit! Mi-e sete! Dar aici nu e apă, ci doar un râu De lacrimi. Lacrimi amare... În lumea asta timpul stă şi nu pot evada. Ajută-mă... Dă-mi aripi să zbor Şi... învaŃă-mă să zbor, căci Am uitat de dor! 23
  24. 24. Alter egoDemult, între viaţă şi vis mi-am întrebat sufletulDacă aripile păsărilor pot atinge porţile Raiului.Am început involuntar să-mi pun întrebăriFormulate de un « eu » pe care nu-l cunoşteam. M-am liniştit, privind zborul divin al îngerilor; Doar ochii mei puerili te puteau vedea, Lăsând inima în palma Ta, să zborŞi doar aripile inocente de copilPuteau simţi imensa ta iubire…Dar atunci am uitat inima în palma Ta… Şi tot de atunci, aripile mele zboară neîncetat. Doar că sufletul meu de copil mare, Uită uneori că-i sub Pronia Ta!... Nevăzutul Când timpul parcă se opreşte în loc, tu, nevăzutule, tot ce faci este să stai şisă priveşti prin cioburile de sticlă spartă ce-mi alcătuiesc inima plină de idealuripierdute şi regrete, la gândul că nu ştiu ce se petrece în mintea şi în sufletul meu... Încercând să uit de tot, mă îndrept spre uşa de la ieşire, şi fără să-mi dauseama, păşesc spre o lume cu totul şi cu totul mirifică. Cu paşi repezi, pătrund în pădurea ce împrejmuie casa din toate părŃile… Esteseară. Luna - regina nopŃii - îşi face apariŃia pe cerul plin cu mii de stele mici,asemenea unor făclii aprinse ce se văd în depărtare prin negura întunecată a nopŃii!Lumina lunii nu mai are niciun efect asupra pământului, din cauza oceanului de norinegri ce încearcă să lupte cu ea pentru a prelua puterea. Luna, pentru a-şi apăra teritoriul, aruncă cu mii şi mii de steluŃe ce se aprindîntr-o lumină strălucitoare, însă întunericul predomină şi după lupte zadarniceînvinge lumina şi preia controlul asupra lumii! 24
  25. 25. În noua lume, cea a întunericului etern, culoarea divină a dispărut; la fel şi totce Ńine de ea: bucuria, iubirea, iertarea, speranŃa, luându-i locul întunericul şi supuşiiacestuia: ura, tristeŃea, deziluzia… Chinuindu-mă să pătrund cu gândul în această lume, deodată, o luminăputernică mă orbeşte; în faŃa mea apar două fiinŃe nemaivăzute, sub chipul unorîngeri. Una dintre ele are părul blond asemenea spicelor de aur, ochii mari şi verzi canişte boabe de smarald ce ard în focul mistuitor al zeului Hefaistos şi este o fată.Celălalt înger, băiatul, mă priveşte cu nişte ochi mari şi negri ca doi tăciuni aprinşi,uimit la vederea unui chip uman… ÎnconjuraŃi de lumină, ei se luptă cu întunericul şi-ldoboară, revărsând raze de lumină spre pământ. Ca prin minune, din toate colŃurile îşi face apariŃia lumina, iar cei doi, lavederea acesteia, mă privesc şi îmi zâmbesc - un zâmbet cald şi dulce ce ar topiorice inimă de gheaŃă! Înmărmurită, păşesc spre ei fericită, cu sufletul plin de speranŃă şi căldură,şi le mulŃumesc, pentru că datorită lor, în viaŃa mea a apărut o rază de lumină: o eacu ajutorul şi datorită căreia problemele şi idealurile ce le credeam imposibil derealizat au dispărut ca prin minune şi pentru asta nu pot decât să-i mulŃumesc! Doar pentru ea! Odată ca niciodată Trădând nerăbdarea, am risipit doi paşi; Privind în stânga, mi-am lăsat ochii atraşi De-un animal ce se-asemăna c-un înger. Regretând mişcarea, am ales să merg înainte, Cugetând minciuni, m-am împleticit în cuvinte, Risipind amintirea, cea rece şi totuşi fierbinte... SimŃind tăcerea, am ales să nu vorbesc; Observând durerea, am ales să nu mai privesc; Desluşind suspine, am ales să nu înŃeleg... Însă, în sfârşit, basmele de mine le dezleg... 25
  26. 26. Andra Baciu (X A) „Scrisul este un mod de comunicare cu mine însămi; şi totodată scriu, pentru că a reciti rândurile scrijelite pe hârtie este echivalent cu a mă reîntoarce în timp.” Fără titlu Taci! Lasă-mă să ascult Ńipătul amintirilor, permite-mi să evadez dinmonotonia zilnică şi să invadez teritoriul fanteziei... Mă scufund într-un ocean deimagini pentru a recupera fotografiile vechi ale cuvintelor nerostite. Glasul - e mut. Tu - eşti cea de la care nu ştii la ce să te aştepŃi, cea care pune în aplicareorice gând, orice năzbâtie ce îi străbate organul numit creier. E de ajuns să tegândesc şi întregul trup se cutremură de un fior care dezlănŃuie teamă... şientuziasm? Mi-e teamă de ce poate cauza bucuria de a-Ńi împlini gândul - cobori sauurci o treaptă către fericire? Un handicap a pus stăpânire pe suflet. Îl paralizează. Iar trupul... trupul încăse scufundă. Anapoda łi-am zis cât de mult te urăsc?! Pentru că îmi faci rău. Pentru că îmi oferi plăcerea de a gusta bucuria doar pentru aîmi lăsa amarul intervalului de timp măsurat în secunde. Pentru că persoanele pe care le-amiubit şi le iubesc se află acum cu mult sub paşii noştri. Pentru că pe cei care mai respiră încă, îiduci departe. Pentru că mă transformi în ceva nociv pentru ceilalŃi şi pentru mine însămi.Pentru că nu mă laşi să privesc prin ochiul optimismului. Pentru că roşul din camera mea edoar pentru a estompa întunericul. Pentru că îmi răpeşti toate forŃele atunci când am cea maimare nevoie de ele. Pentru că mă aşezi pe cea mai înaltă culme a fericirii doar pentru a măîmbrânci în abis. Pentru că îmi ştergi toate ideile. Pentru că nu îmi arăŃi cum să fac bine.Pentru că îmi spui mereu ce e mai rău. Pentru că mă deziluzionezi. Pentru că faci în aşa felîncât mereu să am prezent în minte gradul influenŃei tale asupra mea. Pentru că mă laşi săvisez doar ca să îmi arăŃi cât de stupide sunt visele mele şi că oricât de mult m-aş strădui, nuîmi voi atinge idealurile niciodată. Pentru că mă faci să mă prăbuşesc chiar şi atunci când ştiucă m-aş putea descurca. Pentru că evidenŃiezi mereu atuurile celorlalŃi. Pentru că ceea cepentru altcineva e o calitate, pentru mine e un defect. Pentru că mă faci să cred că te iubescuneori doar ca să îmi arăŃi cât de mult mă pot înşela. Pentru că nu te înŃeleg. Pentru că nudesluşesc ce vrei de la mine. Pentru că vrei să mă faci puternică, arătându-mi cât sunt deslabă. Pentru că pui mereu defectul înaintea calităŃii. Pentru că dacă sesizezi ceva bun la mine,îmi arăŃi imediat că nu e suficient. Pentru că mă faci să îmi doresc mai mult, doar ca să îmiarăŃi că nu voi avea niciodată. Pentru că prin toate acestea îmi eşti cel mai bun prieten! 26
  27. 27. Urât Of, tu copil, nu te-ai săturat să fii în umbra celorlalţi? Nu te deranjează sărealizezi că singur nu mai eşti capabil nici de cel mai mărunt lucru? Nu te-ai săturat săoftezi în orice moment? Unde ţi-e puterea de care dădeai cândva dovadă? Unde-ţi sunt sentimentelefrumoase nutrite faţă de oricine trecea pe stradă? De unde a apărut dintr-odată atâtastângăcie, atâta invidie, atât dispreţ? Poate că viaţa e responsabilă, poate că aşa trebuie să fii pentru a reuşi într-o lumeca asta... Dar totuşi... Tu - vârstă fragedă, tu - inocenţă, tu - bucurie, tu - zâmbet,tu - imaginaţie, tu - puritate , tu - frumuseţe, cum aţi permis una ca asta?! Iubitul meu iubit, Vreau să îŃi scriu, deşi nu ştiu cu exactitate ce, dar aşa parcă te simt maiaproape... Mă simt straniu, dar - într-un mod surprinzător - plăcut. Perdeaua e trasă, iar geamul e deschis - razele lunii pătrund jucăuşe în cameră,creând un ambient plăcut. Aerul rece, curat, mă învigorează. Florile de la geam surâd.Muzica cântă. Ceasul ticăie. Vântul poartă şoaptele de afară până aici... Nu poartă,oare, şi gândurile mele către tine? A încetat pentru o clipă muzica, iar greierii se fac auziŃi. Afară e atât de fermecător... razele lunii scaldă oraşul... vântul clatină foartepuŃin frunzele şi crengile copacilor, realizând un freamăt îmbietor... iar greierii le cântătuturor îndrăgostiŃilor care se plimbă de mână sau care au poposit undeva, pe o bancă. Dar... astă-seară nu ne numărăm şi noi printre aceia care încă o dată îşimărturisesc infinita dragoste... nu privim luna, nu păşim molcom pe străzile pustii, nu neîmpreunăm trupurile într-o sublimă îmbrăŃişare... Nici măcar nu ne contrazicem. Nici nune vedem. Nici nu ne auzim… A ta iubită. 27
  28. 28. Justina Sava (X D) „Scrisul este un mod de a mă exterioriza, un mod în care pot vorbi cu mine însămi: mă pot consola sau critica. Scrisul este o metaforă a vieţii de zi cu zi, pe care fiecare o maschează în cuvinte şi rime frumoase.” Drum paralel- O oră nu îŃi va fi de-ajunsSă ştii tot ce-am avut de spus.Tu vei auzi, dar nu vei asculta -Doar melodia gândului va cânta.- O săptămână nu îmi va fi de ajunsSă-Ńi spun « adio! » cu sufletul meu răpus.Căci tu vei fi demult pe aripile vântului,Plutind după norii înceŃoşaŃi ai timpului. - Un secol stă pe ale noastre urme, Un secol de privit în ale valurilor spume. Muritori de-am fi… o, cât de mult ne-am mai iubi! Dar e imposibil, tu o ştii prea bine şi aşa mereu vom dăinui. Tu-mi spui « noapte bună » iar eu « bună dimineaŃa » Aşa vom fi mereu, iubirea mea măreaŃă ! Dar viaŃa are nesfârşite coridoare… Când eu sunt Luna şi tu Soare. Cuvânt De-aş aduna într-un cuvânt Gravat în adâncul fiecărei stele Tot ce înseamnă fericire, Tu, năprasnic dor sfâşietor Nu ar exista ceva mai sfânt Eşti de asemenea povestea vieţii mele: De-a pururea aducător de nemurire. Trecut, prezent şi viitor. 28
  29. 29. Născut din flăcări mistuitoare, Şi-am adunat într-un cuvânt Rămâi singurul lucru viu într-o lume Tot ce înseamnă fericire. moartă, Ah! Ai venit, purtat de vânt, Furat şi adus în epoci trecătoare, A mea veşnică « Iubire ». Modul meu de evadare, unica poartă. Şi e sfârşit Ce-a fost între noi, demult a pierit - Sentimentul, prietenia… au murit. Eram două suflete necunoscute, Două Ńeluri neîmplinite. Toate clipele petrecute s-au dat uităriiAmintirile s-au pierdut şi ele din cauza disperării. IndiferenŃa îşi face loc treptat;O lacrimă îmi spune: « S-a terminat ! » Trec luni şi noi nu ne vorbim,Parcă a trecut o eternitate ! Totuşi nu îndrăznim - E atât de greu, atât de ciudat !O secundă ne-am privit în ochi şi timpul a stat. Lacrimi curg şiroaie văzând totul greşitIar timpul stă, durere cerşind. Aş vrea să priveşti la mine, aş vrea să priveşti înapoi,Dar praful s-a aşternut pe pustiul dintre noi… 29
  30. 30. Ana-Maria Ghiurţu (X D) „Scriu pentru că aceasta este unica mea modalitate de a-mi exprima sentimentele, de a-mi descătuşa inima şi de a da frâu liber imaginaţiei. Scriu pentru că sufletul mi-o cere şi pentru că îmi place.” Diamantul Roşu Există pentru mine o lume paralelă, diferită de cea în care trăiesc. Există ununivers al meu în care îmi recapăt echilibrul sufletesc şi în care dobândesc întotdeauna onouă identitate, o nouă personalitate, o nouă mască pe care o port în acest spaţiunemărginit. Şi pun pariu că nimeni nu ar bănui că portalul către această lumemisterioasă este chiar o bibliotecă. Însă atracţia neobişnuită faţă de acest univers al cărţilor a crescut pe măsură cesufletul meu se tulbura din ce în ce mai mult. Intuiţia mea care niciodată nu a dat greş,îmi dădea de înţeles că biblioteca pe care o admiram atât de mult nu era una obişnuită şiaceste gânduri îl includeau şi pe bibliotecarul în vârstă ce mereu afişează un zâmbetstraniu întipărit pe o faţă uscăţivă şi ridată de trecerea unor ani grei, încărcaţi de prafulcărţilor vechi, dar şi pe cele două adolescente care îl ajută întotdeauna la ordonareacărţilor pe rafturi şi îndeplinesc restul responsabilităţilor la care un biet bibliotecarbătrân nu le mai poate face faţă. În ciuda acestei presimţiri pe care am pus-o pe seama epuizării şcolare, am mersîn continuare la bibliotecă, să pătrund, aşa cum am mai spus, în universul magic alcărţilor. Fără să bănuiesc, această pasiune pentru spaţiul liniştit în care poveştile de totfelul sălăşluiau, mi-a oferit o experienţă greu de uitat. Era o zi obişnuită, banală chiar,însă vremea nefavorabilă mă făcea să cred că acea zi avea să se termine prost. Ca deobicei, după şcoală am decis să trec pe la biblioteca unde obişnuiam să mă destind citindo carte bună, cu a cărei personaj principal îmi plăcea să mă identific. La o măsuţă vechede stejar stătea acelaşi bătrânel simpatic, care la vederea mea schiţă zâmbetul săuspecific. L-am salutat atât pe el, cât şi pe cele două fete a căror privire îmi transmitea unsentiment dubios. Înainte de a mă îndrepta către rafturile încărcate cu volume aparte,bibliotecarul mi-a făcut un semn scurt cu mâna şi mi-a şoptit: - Domnişoară, aţi putea să puneţi această carte pe ultimul raft de la fereastră, vărog? Şi în timp ce rostea această rugăminte îmi înmână o carte veche, cu o copertăgroasă, argintie şi ruptă la colţuri, ce avea desenată un simbol necunoscut mie. Am luat-o şi m-am îndreptat către raftul indicat de degetul arătător al bătrânului.Curiozitatea m-a îndemnat să deschid cartea şi să descopăr motivul pentru care inima 30
  31. 31. mea bătea în piept într-un mod demenţial încă din momentul în care am văzut semnulde pe copertă. O suflare puternică a vântului venit pe fereastra deschisă răsfoi rapidpaginile cărţii şi apoi se opri la fel de brusc cum a început. Am privit speriată cătrefereastra în care luna argintie se încadra asemenea unui tablou, apoi mi-am îndreptatprivirea către ultima pagină a cărţii bizare. Pe foaia îngălbenită de timp erau desenatetrei fete în dreptul cărora se aflau trei animale ciudate, desprinse parcă dintr-un basm.În mijlocul paginii era o piatră roşie, dedesubt era un cavaler în armură neagră şideasupra era desenat chipul unui bătrân ce semăna izbitor cu cel al bibliotecarului. Amrămas şocată şi am aruncat o privire asupra bătrânului bibliotecar care, din nefericire,îmi surprinsese deja privirea întrebătoare. - În sfârşit ai aflat! se auzi o voce venită din întuneric. Şi presupun că ştii şi cetrebuie să căutăm, nu-i aşa? Uşor, uşor am reuşit să disting două siluete ce se îndreptau către lumina oarbă aneoanelor din tavan: erau cele două fete! - Nu înţeleg... Ce vrei să spui? am întrebat cu voce scăzută în timp ce ochii meialergau de la bibliotecar la cele două şi invers. Cine să caute ce? am continuat să întreb. - Eşti mai grea de cap decât ne imaginam. Am crezut că desenele sunt suficient declare pentru tine, dar se pare că nu e deloc aşa! O să găsim piatra poate pe lumeacealaltă, când întreaga planetă va fi distrusă! - E suficient, fetelor! interveni bătrânul care se apropia cu paşi mărunţi, dar fermicătre mine. Ascultă, îmi spuse el pe un ton blând, soarta planetei e în mâinile voastre!Voi trei trebuie să găsiţi Diamantul Roşu până la următorul apus de soare şi bineînţeles,înaintea aşa-numitului „Cavaler”. Magia se transmite din generaţie în generaţie şi odatăcu ea şi o responsabilitate imensă. E vital ca voi, fetelor, să găsiţi piatra şi să împiedicaţio astfel de tragedie. Acum ai înţeles? Cu zeci de cuvinte răsunând în mintea mea am reuşit să murmur un „Aha…”,după care, dezmeticindu-mă mai bine, mi-am aruncat privirea asupra paginii cudesenele ciudate şi am întrebat pe nerăsuflate: - Şi ce-i cu animalele astea? Şi parcă cavalerii sunt buni, nu răi şi următorul apusde soare nu e mâine? Bătrânul, cu o răbdare admirabilă, îmi răspunse parcă cu mai multă căldură decâtdata trecută. - Fiecare dintre voi are în stăpânire unul dintre cele trei animale mitologice:grifonul, inorogul şi pasărea de foc. Cu ajutorul amuletelor magice le veţi putea invocala nevoie. Şi într-adevăr, următorul apus este mâine. Grăbiţi-vă! Le-am privit pe cele două fete, Elena şi Adela, care mi-au zâmbit prieteneşte şimi-au oferit un medalion cu o piatră portocalie, strălucitoare, pe care ochii mei ocercetau meticulos. Medalioanele celor două noi prietene aveau o piatră albastră şi unaverde, fiecare răspândind în jur o lumină plăcută. 31
  32. 32. - Ar fi timpul să începem căutările, nu credeţi? spuse Adela pe un ton hotărât. - Da, aşa este! aprobă Elena. Cred că acum suntem toate trei pregătite! Sămergem! Afară, aerul rece al nopţii ne-a izbit din plin, risipind astfel atmosfera antică abibliotecii. Trebuia să acoperim o arie destul de largă a oraşului în căutarea DiamantuluiRoşu care, după cum au aflat fetele, se afla pe acolo undeva. Elena a sugerat invocareacreaturilor pentru a economisi timp şi energie, aşa că imediat cele două, familiarizatedeja cu acest ritual magic, şi-au chemat în ajutor fiinţele fantastice. Astfel, luminaputernică a pietrei verzi, piatra Adelei, a scos la iveală o făptură înaripată, cu trupleonin, cu cap şi aripi puternice de vultur - grifonul. Din lumina pietrei albastre şi-afăcut apariţia o creatură splendidă la care visasem în perioada copilăriei mele naive - uncal alb, puternic şi frumos, cu un strălucitor corn în mijlocul frunţii, simbol al purităţii şial dreptăţii. Acest animal cu puteri supranaturale nu era altceva decât un superb inorog.Era şi rândul meu. Am simţit brusc cum o căldură îmi învăluia întreg trupul, iarstrălucirea pietrei portocalii devena din ce în ce mai intensă. Nu era greu de ghicit cecreatură mitologică îmi revenea: Pasărea de Foc - o pasăre extraordinară, cu penelestrălucitoare ca aurul şi cu o privire scânteietoare, în care parcă întreaga lumină a lumiiera adunată. Toată noaptea am căutat în zbor, dar şi pe jos, Diamantul Roşu, însă efortuldepus a fost în zadar. În zorii celei de-a doua zi am reînceput căutările, însă, din nou,fără niciun rezultat. Bătrânul bibliotecar ne încuraja mereu şi avea grijă să nereamintească ceea ce se va întâmpla cu lumea noastră dacă vom da greş. Mai erau doardouă ore până la apusul soarelui. Eram epuizate, lipsite de orice forţă pentru a maicontinua. Chiar când credeam că nu mai avea niciun rost să mergem înainte, oscânteiere vie se zări în vârful celei mai înalte clădiri a oraşului. Speranţa s-a reaprins însufletele noastre şi cu cât ne apropiam mai mult de acoperişul clădirii, cu atât mai bineputeam distinge culoarea sângerie a pietrei. Brusc, chiar în faţa Diamantului apăru un balaur cu şapte capete, pe spatelecăruia se afla rivalul bătrânului bibliotecar - Cavalerul. Cerul se întunecă deodată, norinegri şi ameninţători adunându-se deasupra oraşului. Balaurul cel fioros, cu solziiascuţiţi şi rezistenţi care formau parcă o armură de fier, putea controla norii de furtunăcare ne împiedicau să acţionăm aşa cum ne-am propus la început, dar cu ajutorul unuiplan de rezervă, am reuşit să ne combinăm puterile aşa încât să-l putem învinge peaprigul Cavaler al Întunericului. Lucrând în echipă am luat Diamantul Roşu, salvând întreaga planetă de la unsfârşit tragic. I-am încredinţat bătrânului piatra cea roşie, iar medalioanele noastre s-aufrânt în mii de bucăţi, lăsând în urma lor o pulbere aurie ca de stele. După această aventură, am revenit la vechile obiceiuri, însă pregătite oricând de onouă provocare magică! 32
  33. 33. Mădălina Stan (X D) “Scriu pentru că unele sentimente cer să fie exteriorizate, pentru că natura cere să fiecontemplată în tablouri mute pictate pe foi dictando. Când întreaga lume e umplută de ură şi invidie, simt nevoia să îmi creez o lume mai bună... reuşind acest lucru doar prin „pictarea” unor poezii ce sunt de fapt oglinda a ceea ce simt și trăiesc.” Şi azi... Distrus Am cutreierat pământul să te găsesc, Am alergat pierdută în uimire, Să mi te desenez pe-o frunză, Precum un suflet strangulat, dar viu Să-mi amintesc de tine şi de noi, Şi-am vrut ca să mă pierd în nemurire,De vremuri vechi, de pomii trişti şi goi. În al pământului veşnic sicriu. Am căutat prin al nucleului pământ Dar tu... urâtă creatură,Şi-am plâns pentru al frumuseţii vânt… M-ai prins în al frumosului tărâm Şi am crezut în a ta semnătură Şi tu nu erai nici în rai, şi nici în iad, Vrând ca pe veci lumea să o dărâm. Nici în urât, nici în iubire, nici în vad. Şi ce am făcut eu ca să vă distrug? Şi-am alergat prin lanuri de neştire Am colorat păpuşi pe garduri de cristal; Şi-am vrut ca să te pierd prin roua de Eu v-am creat şi am ajuns să vă alung, iubire, Să vă sfărâm al sufletului har, Dar n-am făcut decât să las urme de mâhnire Să vă ucid brutal...În a noastră eternă şi frumoasă amintire. Declaraţie Aş spune STOP oricând cuvintelor Aş spune STOP întregii lumi pentru tine Pentru-a putea să le culeg pe toate. Căci nu mi-ar păsa de consecinţe, Aş spune STOP mereu şi stelelor Şi un întreg univers ţi-aş putea obţine Pentru-a putea de pe cer a le scoate. Căci sufletul meu de tine aparţine.Aş spune STOP fără ezitare timpului Aş face orice să-ţi demonstrezPentru-a putea s-adun tot ce-a rămas, Că tu pentru mine eşti ca un Crez, Şi-un mulţumesc aş spune cerului Că te iubesc nespus şi necondiţionat Căci sunt al tău micuţ urmaş. Şi că fără tine viaţa ar fi un calvar intenţionat. 33
  34. 34. Nedefinit Dar ce rost mai are să pictezi Pereţi prea reci ca să zâmbească?Am început ca un copil să mă tot mir. E mai simplu să abandoneziAm început ca un străin să tot admir. Un colţ care nu va putea să înflorească. Am început ca o mamă să tot iubescŞi ca un zevzec am început să greşesc. Şi… mă caut de-o eternitate Sfaturi pentru pici! Într-un ocean ticsit de cuvinte,Şi nici acum nu-mi pot aduce aminteDe ce mă tot oglindesc în ambiguitate. Sfaturi pentru pici mai mici, Cu nasuri ude de furnici, Mă uit în jur şi gâdil slove moarte Cu ochişorii de bomboaneÎntr-o lume lipsită de gânduri curate. Şi părul pictat de castane. Încerc să ucid sentimente vinovate, Căci iubirile mele trec neobservate. Când va fi frumos afară, Să cântaţi lin din vioară, Şi am tot încercat… dar am eşuat, Când pe cer soare va fi, Am greşit reŃeta unui vis neîmplinit. Dulce să-l dăruiţi inimii. Să nu plângeţi niciodată! Târziu.. Căci veţi avea şanse şi altădată. . Să fiţi veseli orice-ar fi Şi să uitaţi de grijile vremii. Ah... cât chin şi suspin, Câtă ură şi ranchiună Voi, pitici mai mari puţin Adunate toate într-un suflet Nu uitaţi să fiţi copii, Schingiuit şi neprihănit... Căci în anii care vin, Veţi fi năpădiţi de griji. Nu mai există refugiu pentru el; S-au stins toate speranţele Tuturora eu vă spun Şi au fugit până şi astrele Să nu uităm să fim buni De pe un cer cândva mai vesel. Să ne iubim reciproc Căci aşa vom avea şi noroc. S-au speriat cuvintele şi... au ţipat. Pici mai mari şi pici mai mici De ce totuşi aşa repede au evadat? Să ţineţi minte ce e scris aici, Să nu uitaţi în veci să zâmbiţi Ce lume ciudată şi întortocheată, Şi-n pace veşnic să trăiţi. Câtă ceaţă şi umezeală Într-o ţară ce pare neschimbată. 34
  35. 35. Dorina Anton (X D) „Scriu pentru că îmi place; trăiesc prin asta, mă exteriorizez şi detensionez.” Aş vrea Aş vrea să fiu un crin Aş vrea să fiu un vis, MicuŃ, alb, dulce, Oricare, nu contează, O floare pură, Atât timp cât crezi în mine Nepătată, Îmi e de-ajuns, Neştiutoare, De-ajuns pentru amândoi.Şi cu toate astea, ameŃitoare. Aş vrea să fiu o idilă, Aş vrea să fiu o lalea, Ceva dulce, copilăresc,Sau nu, mai bine un ghiocel; Ceva romantic, dar nu patetic, Ceva prevestitor, Ceva puternic, plin de pasiune, Ceva simbolic, Ceva firesc. Ceva idilic. Aş vrea să vă pot spune ceva, Aş vrea să fiu un călugăr, Dar mi-e teamă Singur în pustiu, Şi ruşine Nestingherit, C-aş putea, domnilor, Neştiut de nimeni, Să vă jignesc. Doar eu şi cu mine. Oricum, vă mulŃumesc.Şi crede-mă, îmi place Doi străini Zi monotonă. E departe chemarea mea. Aceeaşi bancă.E departe răsuflarea noastră. Ea se aşează, E departe lumea; El o îmbrăŃişează. Suntem departe noi. Doi străini, Şi crede-mă, îmi place. Subiect monoton Pe un fundal tomnatic. 35

×