Carte crestinism si globalizare

1,413
-1

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
1,413
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
48
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Carte crestinism si globalizare

  1. 1. Radu TrifonCREŞTINISM ŞI GLOBALIZARE OMUL CONTEMPORAN ÎNTREPROGRESUL DIGITAL ŞI DERIVA MORALĂ CUPRINS PREFAŢĂ INTRODUCERE I. OMENIREA ÎNTRE CREATIE, EXISTENTÃ SI MÂNTUIRE. OMUL SI LUMEA, SENS SI FINALITATE 1. Sensul creaţiei 1.1. Caracteristici ale creaţiei 1.2. Aspecte antropologice ale creaţiei
  2. 2. 2. Omul, cunună a creaţiei. Finalitatea existenţei umane 2.1. Starea primordială 2.2. Păcatul strămoşilor, ratarea existenţei umane 2.3. Finalitatea hristologică a existenţei umane3. Coordonata religios-morală a existenţei înainte şi după Întrupare 3.1. Denaturarea sensului iniţial al existenţei 3.2. Noe şi împrăştierea neamurilor. Destinul neamurilor 3.3. Refacerea condiţiei umane în Iisus Hristos 3.4. Existenţa umană între Cincizecime şi ParusieII. PREMISE ALE GLOBALIZÃRII. TRANSFORMAREA ISTORICÃ AIDEOLOGIILOR GLOBALISTE SI REFLECTAREA ACESTORA ÎN PLANULRELIGIOS-MORAL1. Imperiile antichităţii2. Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii3. Imperiul bizantin şi cultura creştină4. Marea schismă de la 1054. Disputa canonică Orient versus Occident5. Schismă şi revoluţie, religie şi sectă, neam şi naţiune 5.1. Neam şi naţiune. Deturnarea naţionalismului
  3. 3. 6. Ideologia secolului XIX şi materializarea acesteia în secolul XX. Internaţionalismul şianularea tradiţiilor religios-morale 7. În loc de concluzie preliminară: un scenariu posibil (şi foarte probabil)III.GLOBALIZAREA SI IMPLICATIILE EI ÎN VIATA RELIGIOS-MORALA 1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere 2. Globalizare şi religie 3. Globalizare şi cultură 4. Globalizare, eco-sociologie şi noua economie 4.1. Societatea informaţională şi noua economie 4.2. Internetul ca suport al globalizării. Implicaţii în viaţa religios-morală 4.2.1. Scurt istoric, evoluţie, tendinţe 4.2.2. Implicaţii morale ale Internetului 4.2.3. Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă 5. De la globalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică 6. Viaţa religios-morală în contextul globalizării 6.1. Implicaţii la nivelul conştiinţei 6.2. Implicaţii la nivelul libertăţii şi responsabilităţii
  4. 4. 6.3. Între virtute şi păcat7. Dimensiunea ocultă a globalizării 7.1. Despre teoria conspiraţiei 7.2. Supremaţia tehno-financiară şi stăpânirea globalăIV. GLOBALIZARE SI ORTODOXIE1. Modul teandric şi universalitatea chemării ortodoxe2. Euharistie, Biserică şi misiune în lumea globalăCONCLUZIIBIBLIOGRAFIEI. IzvoareII. Lucrări de specialitateIII. Articole şi studii
  5. 5. PREFAŢA AUTORULUI Teologia Morală Ortodoxă este disciplina care oferă criteriile necesare înţelegerii şiasumării vieţii în Hristos. Ea este însăşi o vorbire despre viaţa în Hristos, din interiorul luiHristos. Deşi în mod artificial separată de Teologia Dogmatică şi de cea Liturgică, ea s-a formatca disciplină în strânsa legătură cu acestea, prima oferind cadrele, fundamentele credinţei, pebaza cărora Morala Ortodoxă trăieşte credinţa, iar cea de-a doua fiind expresia văzută acredinţei, în actele liturgice.În mod cert, afinitatea faţă de un anumit domeniu corespunde unei configuraţii umane,individuale, care este darul lui Dumnezeu. Omul e dator să identifice proprii talanţi şi să-iînmulţească, punându-i în slujba celorlaţi, spre scopul final al eshatonului. Deşi nu mai sunt laprima tinereţe, ca majoritatea colegilor mei, neliniştile şi neîmplinirile acestei prime tinereţi m-aufăcut să caut ceea ce imediatul cotidian nu mi-a putut oferi .Prin puterea lui Dumnezeu, şi cuajutorul nemijlocit al părintelui meu duhovnicesc, mi-am identificat într-un târziu vocaţia reală,primind şi puterea de a mi-o asuma. Am fost preocupat mereu de aspectele înţelegerii corecte aexistenţei, a sensului şi finalităţii acesteia. Modul de existenţă al omului, libertatea lui,responsabilitatea şi destinul său, trăirea virtuţilor şi asumarea unei moralităţi izvorâte dininteriorul său şi nu din comandamente externe, sunt problemele care m-au adus la studiulteologiei ortodoxe. Iar aplecarea spre morală reprezintă, cred, înţelegerea că aceste probleme ţinde Morala Ortodoxă şi nu de o psihologie a secularizării. De asemenea, convingerea fermă cămesajul lui Hristos este acelaşi până la sfârşitul veacurilor, dar diferitele epoci ale istoriei implicămoduri diferite de predicare, adaptate tipurilor de limbaj şi de percepţie proprii acestor epoci, m-au determinat să încerc să devin un mesager al lui Hristos în zorii celui de-al treilea mileniucreştin. Provocări ca New Age, sincretismul religios neopăgân, explozia tehnologiilor digitale,agresiunea informaţională prin televiziune si celelalte mijloace clasice de comunicare în masă,dar mai ales noua şi periculoasa tendinţă de virtualizare a vieţii umane prin dependenţacrescândă de Internet, m-au făcut să încerc găsirea căilor necesare de a duce mesajul lui Hristosîn mijlocul acesto-ra. Nimic din cele de mai sus nu oferă mai mult decât o îmbunătăţire acondiţiilor de viaţă strict biologică. Omenirea pare că a uitat sensul şi misiunea ei, aruncându-seîn cursa infernală după confort şi plăcere. Ştiinţele moderne, de la medicină la ingineria genetică,caută să reducă omul la aspectul său fiziologic, iar ştiinţele raţionaliste să-i potenţeze în modautonom inteligenţa. În fiecare zi omul oferă omenirii noi şi noi probleme, care mai de care mai„importante”, cu răspunsuri „urgente” şi „necesare”,uitând că, de fapt „un singur lucrutrebuie”(Luca 10,42). Omul vrea fericirea Împărăţiei lui Dumnezeu, dar făcută pe seamatehnologiilor digitale şi a ingineriilor financiare, şi în acelaşi timp fără Dumnezeu (sau cu undumnezeu plăsmuit după necesităţile sale). De fapt, confuzia acestui început de mileniu esteevidentă, iar globalizarea prezentată ca garanţie a soluţionării tuturor problemelor începe săsemene tot mai mult cu „promisiunea” apocaliptică a fiarei.
  6. 6. Datorită acestor considerente am ales ca temă a tezei de licenţă: „Globalizarea şiimplicaţiile ei în viaţa religios-morală”. Pe lângă acordarea unor informaţii de ordin teoretic darnu numai, alegerea acestei teme vizeză şi un motiv strict personal, ce ţine de înţelegerea şiasumarea liberă a propriului destin, cu responsabilitatea preoţiei împărăteşti şi universale primităîn Sfintele Taine. Este momentul aici să mulţumesc, cu dragoste, părintelui meu duhovnicesc, pr.lect.drd.Vasile Vlad; datorită Sfinţiei sale m-am re-găsit ortodox, înţelegând copleşitoarea responsa-bilitate dar şi frumuseţea neîntrecută a devenirii ortodoxe.Nici o întâlnire nu e întâmplătoare, şiîn acest sens, întâlnirea cu pr.Vasile Vlad a însemnat pentru mine începutul edificării înTeologia Ortodoxă, atât la nivel doctrinar, dar mult mai mult la nivelul trăirii în Hristos. De asemenea, aş dori să mulţumesc părintelui Crăciun Oprea şi domnului Mircea Raţiu,pentru ajutorul moral, bibliografic dar mai ales duhovnicesc, nemijlocit, pe care mi l-au acordatpe tot parcursul anilor de studiu, ca şi la elaborarea acestei lucrări. Nu în ultimul rând, trebuie sămulţumesc cu toată dragostea soţiei mele Claudia, familiei, pentru dragostea cu care m-auînconjurat, m-au susţinut şi m-au încurajat. Am nădejdea ca Dumnezeu mă va ajuta şi în continuare la împlinirea misiunii pentru carem-a adus la existenţă şi mă va călăuzi până-ntr-un sfărşit pe cărarea Împărăţiei.
  7. 7. INTRODUCERE Dincolo de existenţa imediată, în orice timp şi în orice istorie, şi deopotrivă aproape înorice loc al manifestării sale, fiinţa umană a încercat să-şi depăşească condiţionările. Fie că eravorba despre utilitate, autoritate sau tradiţie, omul a simţit mereu acea chemare lăuntrică de arăspunde imperativelor necondiţionatului (dat ca dar omului la crearea sa ), care, chiar şi înstarea adamică răsuna în conştiinţa sa ca un ecou, ca un glas de clopot ce cheamă la rugăciune,însă biserica nu se vedea, fiind doar intuită ca o posibilitate viitoare. Chipul lui Dumnezeu a fostprezent în natura umană întotdeauna, iar omul, conştient sau nu, a tânjit mereu după regăsireaacestuia. Aşa a fost posibilă existenţa morală, trăită şi asumată conştient sau inconştient. De-alungul istoriei, civilizaţiile şi-au avut propriile sisteme de morală, unele foarte bine organizate,altele mai mult bănuite şi trăite ca o inerţie existenţială ancorată în tradiţie, însă nu a existatpopor, neam sau civilizaţie care să nu aibă anumite reguli etice. Mai mult sau mai puţin, acesteetici s-au înscris pe coordonate axiologice aproximativ echivalente, în majoritatea cazurilor.Excepţiile, chiar dacă pare greu de crezut, nu fac decât să confirme această teorie. Unitateavalorilor morale este, dincolo de diferitele accentuări şi supralicitări temporale şi locale peanumite valori, un fapt care nu mai necesită argumentare. Dacă până la Întrupare realizareavalorilor morale în planul imediat al vieţii a fost distorsionată în diferitele momente ale istoriei şiîn multitudinea civilizaţiilor, odată cu Întruparea, criteriul unic al moralităţii şi sensul acesteia,din perpectivă creştină (ortodoxă) este Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. După acestmoment de timp, sensul istoriei a devenit evident, şi anume păşirea în Împărăţie. Până laÎntrupare oamenii erau chemaţi la participaţie întru Binele absolut mai mult intuit, la o existenţămorală izvorâtă dintr-o anamneză imperfectă a stării paradisiace şi care putea să-i conducă doarpână în pragul Împărăţiei, dar fără a conştientiza acest lucru (cu excepţia poporului ales căruia i-afost revelat), însă după Întrupare, păşirea în Împărăţie este posibilă în mod absolut şi concret, şiaccesibilă fiecărei persoane în parte. Existenţa morală în Hristos este posibilă omului capersoană, ca neam şi ca omenire. Asumarea voită şi liberă a acestei existenţe în Hristos, a crucii,este însă o chestiune care presupune şi persoana şi neamul şi omenirea, şi ea se realizează la
  8. 8. nivelul conştiinţei, vizând, prin funcţia unificatoare a acesteia, toate sferele de existenţă aumanului: sfera personală şi cea comunitară: familie, etnie, ecumena. Omul a fost creat pentru ase îndumnezeii, şi odată cu el întraga creaţie.Iar acest lucru se face pornind de la persoană sipână la ecumena. Într-o perspectivă ortodoxă, aşa s-ar putea defini globalizarea. Este, cred, singurul modposibil de realizare autentică a acesteia. Termenul însuşi, acest neologism, „globalizare”, înperspectivă ortodoxă nu-şi găseşte sensul. Şi până la urmă acesta nici nu există. Finalitateaeshatologică este ca „toţi să fie una întru Hristos”, şi doar în acest sens este acceptabilăglobalizarea, ca realitate a începutului de mileniu III. Se pare însă că lumea de astăzi elimină din propoziţia apostolului tocmai cheia derezolvare a problemei, cuvintele „întru Hristos”, înlocuindu-le cu cele trei puncte ale incerti-tudinii omeneşti, „toţi să fie una...”, dincolo de care se întrezăreşte o perspectivă sumbră,apocaliptică. Globalizarea, aşa cum o prezintă puterile ce conduc lumea, este o consecinţăfirească a dezvoltării societăţii umane şi a nevoilor omului de autodepăşire şi realizare „plenară”.Însă din această ecuaţie, omenirea elimină termenul cel mai important, Hristos, Dumnezeul-Om,înlocuindu-l cu omul, ca dumnezeu al ei. În aceste condiţii viaţa religios-morală nu mai este onecesitate absolută, ci devine opţiune posibilă. Acceptarea sau neacceptarea ei devinedependentă de criterii exterioare omului, şi care chiar atunci când moralitatea minimală existentăîn individ îl determină pe acesta spre o viaţă morală bazată pe criterii religioase, ele devin criteriicontractuale sau altfel spus, un fel de clauze ale unui presupus contract cu Dumnezeu, derespectarea cărora (din partea lui Dumnezeu) depinde rămânerea omului şi pe „mai departe” înautosuficienţa unei vieţi formal religioase. Globalizarea aduce ca argumente o multitudine de aspecte: economice, sociale, umani-tare, de comunicare, de fluidizare a „traficului” ideologic şi aplicare unitară a conceptelor şiteoriilor în toate planurile concrete de desfăşurare a existenţei umane, oferind pentru „liniştirea”conştiinţelor mai conservatoare, de asemenea o multitudine de ideologii flexibile şi perfectadaptabile pe orice tipologie umană, precum şi modele de viaţă confortabilă care să includă şiideea de Dumnezeu. De la Înviere încoace, lumea a trecut prin diferite etape de înţelegere şiasumare a Crucii. Însă pe măsură ce se îndepărtează (din punct de vedere temporal) de
  9. 9. evenimentele Învierii, Înălţării şi Cincizecimii, această lume e tot mai vulnerabilă la ispitelepotrivnicului (sub diferitele materializări ale acestora). Iar de la anul 1054, ritmul desacralizării afost din ce în ce mai accelerat, culminând cu această epocă post-modernă, care, asimilândveacurile trecute, a fabricat în retortele sale atât argumentele,cât mai ales toate condiţiilenecesare realizarii noului Turn Babel: mondializarea. Pentru creştin în general şi creştinul ortodox în special (înţelegând aici nu pe cei careoficial aparţin prin botez ortodoxiei, ci pe cei care cu toată fiinţa încearcă să-şi trăiască ortodoxiala modul deplin al vieţii în Hristos) noile condiţii impuse de lumea ce se globalizează nu suntuşor de acceptat. Şi asta pentru că ele înseamnă alinierea la sisteme de valori care nu de puţineori sunt opuse valorilor Tradiţiei Ortodoxe. Din aceste motive, implicaţiile globalizării în viaţareligios-morală sunt prezente în mod dureros atât la nivel personal cât şi la nivel comunitar. Cu toate acestea, dacă rămânem fideli Tradiţiei şi ţinem cont de adevărul revelat că fiinţaeclesială – Biserica lui Hristos – „porţile iadului nu o vor birui în veci” (Matei 16,18), înseamnăcă şi această nouă provocare, globalizarea, poate fi transformată în sens hristocentric, devenindun instrument pus în slujba ţelului final, eshatologic al omenirii. Chiar dacă intenţionalitateadeclarată a globalizării este una pur umană, dar de fapt antihristică prin autonomizareaconştiinţelor în raport cu Dumnezeu, ea poate fi transformată în sensul atoateunităţii inţiale,paradisiace. Există posibilitatea de a rămâne în viaţa autentic religios-morală şi de a extindeaceastă viaţă de la nivelul personal la cel comunitar, iar această posibilitate aparţine prinexcelenţă modului teandric de existenţă aşa cum îl defineşte, îl trăieşte şi îl propovăduieşteTeologia Morală a Bisericii Ortodoxe.
  10. 10. I. Omenirea, între creaţie, existenţă şi mântuire. Omul şi lumea, sens şi finalitate „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”(Facere 1,31). La sfârşitul zilei aşasea a creaţiei, omul şi lumea erau aduse la existenţă, existau în cel mai înalt mod posibil. Însă existenţalumii şi a omului erau, pe lângă actualitate, chiar mai mult decât actualitate, sumă de posibilităţi, date înplanul divin, care vor trebui mereu actualizate. Omul, ca o cunună a creaţiei, era chemat la existenţăîncărcat de responsabilitate pentru fiinţa şi forma lumii şi de asemenea încărcat de responsabilitatepentru împlinirea sensului lumii. Însă nu orice om avea şi puterea de a-şi realiza aceastăresponsabilitate, ci doar omul rămas integrat în viaţa lui Dumnezeu, de la care să-şi fi luat întreaga saputere de viaţă. Acest Adam putea să identifice sensul creaţiei, să-l asume şi să-l ducă la împlinire. Ceeace nu a reuşit Adam, suntem datori să realizăm noi, ca oameni rezidiţi în Hristos. I.1.Sensul creaţiei În perspectivă ortodoxă, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Acest scop dă sensşi valoare lumii. *1+ Motivul creaţiei, după Sfinţii Părinţi este bunătatea lui Dumnezeu, şi nu o necesitateinternă sau externă a Acestuia. Iar scopul creaţiei este părtăşia şi a altor fiinţe de iubirea Luiintratrinitară *2+ , preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea acestor creaturi. În spiritualitatea ortodoxăaceastă realitate a creaţiei a primit numele de îndumnezeire. Aşadar creaţia a fost menită laîndumnezeire prin cununa sa, omul. Sensul aducerii la existenţă a lumii şi omului este îndumnezeirea.[1] Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, p.337[2] Ibidem
  11. 11. I.1.1.Caracteristici ale creaţiei a) Finitudinea lumii este în legătură cu infinitatea lui Dumnezeu; lumea fiind creată, econdiţionată de infinitatea lui Dumnezeu. *3+ Dumnezeu se mişcă spre creaţie, dar în acelaşi timp existăo năzuinţă, o convergenţă nostalgică a creaţiei către infinitul Creatorului. Însă această convergenţăpoate să aibă finalitate, lumea finită având posibilitatea de a participa la infinitatea dumnezeiască înHristos. [4] b) Armonia, frumuseţea şi ordinea existente în lume, vin să confirme adevărul creaţiei. Asuprafrumuseţii lumii ca armonie, bună întocmire şi ordine stăruie atât Sfânta Scriptură cât şi întreaga tradiţiepatristică, de la Isaia, Psalmist şi până la Părinţii şi scriitorii Bisericeşti din toate perioadele patristice şipostpatristice. Această gândire e în opoziţie cu concepţia gnostică a imperfecţiunii lumii văzute, cusistemele filosofice şi religiile vechi orientale şi de misterii, sau cu diferitele hermetisme, carepropovăduiau necesitatea părăsirii cât mai repede a lumii datorită faptului că lumea în sine e un rău.Armonia cosmică pune în evidenţă faptul că există o ordine a creaţiei, o ordine divină a lumii careimplică alte două caracteristici ale acesteia, şi anume: c) consistenţa – Creaţia nu este o simplă aparenţă ci are consistenţă, care implică şi este implicatăla rândul ei de existenţa ordinii. d) transparenţa- În acelaşi timp, lumea e străbătută necontenit de energiile divine, care suntconstitutive creaţiei, fiind deci transparentă pentru acestea. Această ordine armonioasă în care creaţiaconsistentă este în acelaşi timp transparentă energiilor divine este numită de părintele Stăniloae ordinedivină a cosmosului care săvârşeşte neîncetat liturghia cosmică. Ordinea presupune o prezenţă care să orealizeze. În acest sens creaţia este un semn al prezenţei şi înţelepciunii lui Dumnezeu şi apare ca o reţeainfinită a raţiunilor divine, în care fiecare punct implică prezenţa divină prin energiile necreate.Vorbimastfel de : e) raţionalitatea lumii create, care susţine şi dă sens armoniei cosmice. Raţionalitatea lumii createeste înrădăcinată în Dumnezeu, şi în acelaşi timp este pentru om şi culminează în om. Cunoaşterea lumii[3] Ibidem , p.163[4] Ibidem , p.166
  12. 12. seamană cu o scară pe care omul urcă spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Raţiunea supremă a Logosuluidivin atrage la sine şi urcă mintea umană pe treptele contemplaţiei naturale a raţiunilor din lucruri. *5+Paradigmele(modelele) sau raţiunile divine ca intenţii divine rămân în planul transcendent, ideal,atemporal în Dumnezeu, pe când „logoii”(raţiunile lucrurilor) sunt raţiunile divine coborâte în planulimanent, temporal al existenţei constituind noumenus-ul fenomenelor. Deci Logosul divin dă sens vieţiiomeneşti şi umple de raţiuni, de sensuri, întreaga creaţie.Omul, prin logosul din sine, e împletit cuLogosul divin şi cu logoii creaţiei. *6+ Pentru ortodoxie nu există îndoială asupra veridicităţii acesteiviziuni propuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar omul modern şi mai ales postmodern are nevoiede argumentări şi demonstraţii strict ştiinţifice pentru a declara o teorie ca fiind adevărată. Iată însă căepistemologia ştiinţifică, blocată o mare perioadă de timp în prejudecăţile reducţioniste pare acum a seapropia intuitiv de perspecti-vele unei cunoaşteri mai profunde, de spiritul explorării teologice. Chiardacă va mai trece un timp până la schimbarea paradigmei (care e o necesitate) punţi întinse între ştiinţăşi teologie oferă, în particular, principiul antropic care afirmă că nu viaţa s-a dezvoltat într-un senssubordonat universului, ci dimpotrivă, universul s-a dezvoltat în direcţia în care ne-a permis viaţa, şiadaptarea între om şi univers este reciprocă. Mai mult, teoria cuantică permite evidenţierea faptului căomul, prin conştiinţă, modifică universul, că persoana, conştiinţa personală este o forţă modelatoare înunivers. *7+ În acest sens cuantica furnizează inclusiv premisele demonstrării ştiinţifice a eshatologieicreştine, acceptarea la nivel ştiinţific a posibilităţii învierii trupurilor la Parusie, finalitate de care totuşiştiinţa, în ansamblul ei se apropie destul de timid, ceea ce denotă în ultimă instanţă limitările cunoaşteriiorizontale, pur ştiinţifice. f) unitatea - Intenţionat am lăsat la final această caracteristică a creaţiei, fiind în legăturănemijlocită cu tema acestei lucrări. Lumea este una şi unită fiindcă există un Dumnezeu Creator al ei,care este Unul şi transcendent. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă unitatea lumii prin faptul că „toateunităţile în cadrul ei sunt în relaţia şi cu Creatorul şi Atotţiitorul, care, pe de altă parte e mai presus de[5] Sf.Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie , în “Filocalia”, vol.III , Editura Harisma,Bucureşti 1994 p.97-99[6] Ibidem , Cuvânt înainte , p.13[7] pr.Răzvan Ionescu, Elemente de epistemologie comparată , în “Ştiinţă şi Teologie“,coordonator Pr.Prof.dr. Dumitru Popescu, Editura XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti 2001, p.97-99
  13. 13. orice relaţie care L-ar determina şi diferenţia pe El. *8+ Chiar dacă unitatea lumii este fărâmiţată, aexistat întotdeauna o tendinţă, o mişcare spre unitate. Această mişcare a fost deturnată la nivel uman întoate timpurile, consecinţe ale acestui fapt fiind tocmai aceste fenomene mondialiste ale veacului, lacare luăm parte cu toţii. Din „inel de legătură” între toate lucrurile şi din „centrul dat al lumii care oconduce pe aceasta spre o tot mai mare unitate” *9+ , omul devine factor al destrămării unităţii şirealizării unei false unităţi a lumii, o unitate în afara lui Dumnezeu. g) mişcarea în timp.Adusă la existenţă, lumea e în mişcare de la originea ei.Mişcarea lumii eînscrisă în creaturile sale ca singura modalitate de existenţă a acestora. În mod cert, creaţia are unînceput dar va avea şi un sfârşit în unirea deplină cu Dumnezeu.Timpul a fost perceput diferit în istoriaumanităţii, ca şi înţelegerea folosirii acestuia. Sintetizând concepţia ortodoxă despre timp, vom spunecă importantă e legătura sa indisolubilă cu veşnicia. Timpul ne-a fost dat pentru a ne pregăti veşnicia.Raţiunile timpului sunt în Dumnezeu, afirmă Sf.Maxim Mărturisitorul *10+ , ceea ce înseamnă că timpulse raportează la eternitate. ”Pe toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lorveşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea lui Dumnezeu, de la început până lasfârşit”(Eclesiast 3,11). Veşnicia este starea potenţială pusă de Dumnezeu în firea lucrurilor, şi eaurmează a fi actualizată în timp. Aceasta reprezintă mişcarea în timp a creaţiei, şi înţelegerea ca atare atimpului, şi anume ca dar al lui Dumnezeu, înseamnă a trăi timpul pentru a-l depăşi, pentru a-ltransfigura.Tocmai pentru că lumea are o perspectivă finală eshatologică, mişcarea în timp trebuie să fiedepăşirea acestuia. Această depăşire, însă, este posibilă numai în Biserică. Timpul liturgic (timp propriuspaţiului eclesial) este timpul oportun de a fi cu Dumnezeu, nu doar Sfânta Liturghie ci întreagaciclicitate a zilei liturgice, a anului liturgic. Spre exemplu, Postul Mare este perioada unui timp privilegiat,calificat şi care îl orientează pe om prin pocăinţă spre veşnicia mântuirii. Postul Mare este timpuloportun pocăinţei, ca modalitate de actualizare a veşniciei. *11+[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul ,op.cit. , p.13[9] Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae , op. cit. p.169[10] apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în op.cit, vol. cit. ,p.125[11] Makarios Simonopetritul , Triodul Explicat ,Editura Deisis, Sibiu 2000 p.284-285
  14. 14. I 1.2. Aspecte antropologice ale creaţiei Din analiza caracteristicilor creaţiei, rezultă că lumea se desfăşoară ordonat spre o direcţieprecisă: omul. Omul este rezultat al unui act creator special, nu doar al unei „faceri” din poruncă. Creaţiacosmosului cu fiinţele necuvântătoare din el, a fost un mijloc spre împlinirea unui scop mai înalt:cosmosul nu avea un scop în sine, aşadar Dumnezeu a creat lumea pentru om, fiindcă numai în omlumea îşi împlineşte rostul ei. *12+ Creaţia are deci un caracter antropocentric. Astfel, lumea a fost creatăca un dar pentru oameni, şi în acest fel (ca dar al lui Dumnezeu) lumea e locul în care se vede iubirea luiDumnezeu pentru om. *13+ Omul are ca misiune să liturghisească darul primit şi să-l întoarcăDăruitorului, iar acest lucru se realizează numai în măsura în care omul vede lumea aşa cum o vedeDumnezeu. Lumea şi evoluţia ei, progresul ei, depind de progresul duhovnicesc al omului. Aceastăevaluare ortodoxă a omului dar şi a lumii în perspectivă antropocentrică, este confirmată astăzi de teoriacuantică. Într-un limbaj ştiinţific, conştiinţa umană modifică universul, ceea ce în limbaj ordodox nuînseamnă decât că personalizând lumea, omul o mântuieşte. Universul se mântuieşte prin om. *14+Posibilitatea aceasta e dată omului prin creaţie, şi anume prin faptul că omul a fost creat persoană, adicăîn acelaşi timp fiinţă naturală dar şi spirituală, care poartă în ea imaginea divinului, prin chipul luiDumnezeu. Deşi adus ultimul la existenţă, omul are o poziţie mediatoare între lumea pur spiri-tuală, căreia îiaparţine cu sufletul, şi cea pur materială, căreia îi aparţine cu trupul. El este punctul de origine într-unsistem cartezian în care pe orizontala abscisei avem lumea materială şi pe verticala ordonatei lumeaspirituală. Existenţa sa trebuie să fie o funcţie ce tinde asimptotic către infinit. Fiind o sinteză a celordouă lumi, omul le conţine. Astfel e o reprezentare în mic a lumii celei mari, adică un microcosmos.Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că primul om era chemat să adune în fiinţa sa toată lumea creată şiîn acelaşi timp să atingă unirea deplină cu Dumnezeu şi astfel să confere întregii creaţii stareaîndumnezeită. *15+ Eşecul primului om trebuie transformat în biruinţă de omul restaurat în Hristos.[12] Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 99-100[13] Ibidem, p. 339-340[14] Ibidem, p. 418[15] Christos Yannaras, Abecedarul credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti 1996, p.85
  15. 15. I.2. Omul, cunună a creaţiei. Finalitatea existenţei umane Referatul biblic despre originea omului precizează faptul că omul a încununat creaţia, ducându-ola superlativ. Până la crearea omului, creaţia era apreciată cu calificativul de “bună”(Geneză 1,10,12,18,21,25), iar după aceasta şi după investirea lui cu demnitatea de conducător al lumii, toate câtele-a făcut Dumnezeu au devenit “bune foarte”( Geneză 1,31). I.2.1. Starea primordială. Cuvintele Bibliei că Dumnezeu a format mai întâi trupul omului din ţărână şi apoi i-a insuflatsufletul trebuie înţelese în sensul că din momentul în care a început să se formeze trupul ca ocomplexitate biologică, a avut insuflat sufletul, care a contribuit în mod esenţial la formarea acesteicomplexităţi. Deci nicidecum nu a fost vorba de două acte separate şi succesive, ci un singur act creator.Suflarea de viaţă aduce omului nu atât viaţa biologică (posedată şi de regnul animal) cât viaţa înţelegeriişi comuniunii, adică viaţa spiritului. Suflarea configurează omul ca alteritate (alter ego) în raport cuDumnezeu, alteritate care implică posibilitatea existenţei după modelul lui Dumnezeu, pe coordonatalibertăţii. Iar existenţa ca libertate oferă omului posibilitatea răspunsului, pozitiv sau negativ, lachemarea dragostei lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu din om implică Sfânta Treime ca model, adicăidentitate personală şi comuniune. Comuniunea, ca dinamică a relaţiei dintre Dumnezeu şi ompresupune atât “înomenirea primului şi îndumnezeirea celui de-al doilea, în sensul ajungerii de laînrudire la familiaritate”. *16+ Pe această dinamică a relaţiei, Sfinţii Părinţi leagă tema paulină “Hristos-Chipul luiDumnezeu”(Coloseni 1, 15 -18) cu tema Genezei “omul–chipul lui Dumnezeu“, afirmând originea înHristos a omului, ca şi chip al Logosului divin. Arhetipul după care a fost creat omul e Hristos care e înforma lui Dumnezeu (Filipeni 2,6), care e chip al lui Dumnezeu (II Corinteni 4,4). Se afirmă în acest mod[16] Pr.prof dr. Dumitru Popescu, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti1997, p. 131
  16. 16. faptul că originea omului este Hristos, iar odată stabilit acest lucru, starea paradisiacă este o starehristocentrică, în sensul chemării omului, de la crearea sa, la o asumare duhovnicească a relaţiei culumea şi a relaţiilor interumane. În acest context, experienţa diferenţierii sexelor (Geneză 2, 21 – 24),aflată în prelungirea exerciţiului contemplativ al punerii numelor, exerciţiu în care Adam le împrumutăsuflarea de viaţă făcând astfel dovada raţiunii sale şi acceptând statutul de rege şi stăpânitor al creaţieicu care l-a cinstit Dumnezeu, această experienţă deci, a diferenţierii sexelor nu este altceva decâtrecunoaşterea omului şi a lumii de către Adam din şi în perspectiva lui Dumnezeu, împreună cu El, adicădumnezeieşte. *17+ Referatul biblic descoperă trei dimensiuni ale existenţei umane paradisiace, şi anume: relaţia cuDumnezeu(coordonata teologică), relaţia cu semenii(coordonata antropologică) şi relaţia culumea(coordonata cosmologică). Numai în totalitatea acestor dimensiuni, omul poate fi evaluat în modfidel faţă de referatul biblic şi numai aşa poate fi realizată o conturare integrală şi plenară a misteruluiexistenţei umane, depăşind orice umanism (ca ignorare a dimensiunii teologice), orice individualism (caignorare sau chiar negare a relaţiilor interumane) şi orice istorism (ca refuz al înţelegerii omului încontext cosmic). [18] I.2.2. Păcatul strămoşilor, ratarea existenţei umane. Crearea omului ca alteritate a lui Dumnezeu înseamnă posibilitatea existenţei sale în modul încare Dumnezeu există. Omul e o existenţă personală care poate să ipostazieze viaţa ca iubire, adicălibertatea faţă de limitele naturii sale create, libertate faţă de orice necesitate, aşa cum Dumnezeu celnecreat există. Însă această viaţă nu e posibilă decât în Dumnezeu, căci ea vine de la Dumnezeu.Persoana în sens absolut nu există decât în Dumnezeu, iar persoana omenească nu putea să existe decâtîn sens relativ, raportată la Acesta. Persoana pune în faţa existenţei umane alternativele: libertatea caiubire sau libertatea ca neant.[17] Ibidem, p.127-128[18] Ibidem, p.128-129
  17. 17. În persoană viaţa şi iubirea coincid. Libertatea ca iubire presupune nemurirea pentru căpersoana iubeşte şi este iubită, iubirea susţinând resorturile vieţii. În afara comuniunii de iubirepersoana îşi pierde unicitatea, devine o fiinţă asemănătoare celorlalte. În spaţiul ortodox, păcatulstrămoşesc echivalează cu renunţarea la părtăşia autenticei vieţi izvorâte din iubirea lui Dumnezeu,înseamnă renunţarea la comuniunea cu Dumnezeu. Viaţa omului este dar al lui Dumnezeu, refuzuldarului însemnând refuzul de a fi iubit de Dumnezeu şi de a-l iubi pe El. Numai în iubirea lui Dumnezeuomul primeşte o identitate absolută, de neînlocuit, fără de care el devine fără nume şi fără chip. Păcatulînseamnă astfel pierderea identităţii absolute a iubirii lui Dumnezeu şi identificarea cu realitatea morţii,ca încetare de a mai fi iubit. *19+ Astfel, păcatul strămoşesc înseamnă întrebuinţarea rea a voinţei salelibere. Depărtarea de viaţă implică apropierea de moarte, căci Dumnezeu e viaţă şi lipsa vieţii moarte,iar Adam prin depărtarea de sursa vieţii şi-a cauzat moartea potrivit celor scrise: “Iată, vor pieri toţi ceice se depărtează de tine”(Psalm 72, 26). Astfel moartea apare ca ratare a existenţei umane, ca eşecexistenţial, şi ea este o consecinţă îngăduită de Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi amatras-o asupra noastră. Pentru ca existenţa umană în afara lui Dumnezeu, cea aleasă de protopărinţi sănu devină veşnică pentru om, Dumnezeu „a îngăduit desfacerea trupului, ca să nu se păstreze pentru noinemuritoare boala, ca un olar care nu vrea să bage în foc un vas de lut stricat înainte de a îndrepta, prinrefacerea acestuia stricăciunea pe care o are.” *20+ Sfinţii Părinţi sunt de acord asupra faptului că omul nu de la sine a căzut în păcat, ci influenţat dediavol, care “văzându-l pe om ajuns înger pe pământ”, “mistuit de invidie” a vrut să-l facă şi pe acestaasemenea lui, dezbinat de Dumnezeu şi neîncrezător în iubirea Acestuia de oameni. *21+ Chiar dacă nu omul a avut iniţiativa separării de Dumnezeu, fiind influenţat de cel care dintruînceput s-a făcut “ucigaş de oameni” (Ioan 8, 44), şi chiar dacă Eva a fost cea căzută în ispită, păcătuindasumându-şi pe cont propriu o experienţă menită a fi împărtăşită cu bărbatul ei cu care era “un trup”(Facere 2,24), Adam nu şi-a împlinit datoria de duhovnic şi mistogog al femeii sale (el având deja[19] Pr.lect. Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris an III, partea I, Arad 2001,p.54[20] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia că nu Dumnezeu e autorul relelor, p.7, apud pr.prof.dr.Dumitru Popescu, op.cit., p.159[21] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 16,1, apud Pr.prof.dr.Dumitru Popescu, op.cit.,p. 156
  18. 18. iniţierea în contemplaţia dumnezeiască prin exerciţiul punerii numelor), lăsând-o pe aceasta uşor deamăgit de sofistica şarpelui. Raţionamentul ei s-a autonomizat (apropiindu-se de logica lui Descartesdubito ergo cogito, cogito ergo sum), gustând din fructul oprit şi ieşind astfel din interioritatea voinţei şiporuncii dumnezeieşti. Ratarea existenţei umane se realizează pe toate coordonatele. În plan teologic,chipul lui Dumnezeu se întunecă în om, se amestecă cu tendinţa contrară şi se opacizează,nemaioglindindu-l pe Dumnezeu. Se produce o slăbire a comuniunii, dar relaţia cu Dumnezeu nu sestinge, ci continuă mai ales pentru că iubirea Acestuia şi fidelitatea faţă de om o fac posibilă. Omul vacăuta mereu starea originară,nostalgia paradisului, evidentă în întreaga istorie a umanităţii, existândchiar şi în omul cel mai pronunţat areligios, omul modern (şi post modern). *22+ În plan antropologic şi alrelaţiilor interumane ratarea existenţială devine ratare fizică. Ratarea unei autentice personalizări, ducela deteriorarea firii ipostaziate de persoana căzută, care se manifestă prin dezacordul dintre suflet şitrup, boli, suferinţe, şi moarte. Descompunerea e explicabilă prin activarea haotică a structurii umane.Din fire slăvită, luminată de harul lui Dumnezeu esenţa umană se supune rigorilor biologice ale “hainelorde piele”, din care iconomia lui Dumnezeu, prin moarte, recuperează omul. *23+ În plan relaţionalinteruman, căderea determină pierderea modelului comunitar trinitar şi pierderea puterii de comuniuneinterumană autentică. Omul căderii este incapabil să-şi depăşească în sine condiţia egocentrică, şi chiarîn căutările sale interumane el se individualizează,încercând să-şi protejeze personalitatea printr-oafirmare unilaterală de sine. Primele semne văzute ale deteriorării relaţiilor umane sunt conflictulintersexe (Facere 3, 16) şi actul fratricid al lui Cain (Facere 4,8). Neurmărind modelul comuniunii,omenirea a căutat moduri ale relaţiilor interumane în sisteme sociale şi politice, dar care nu reuşesc sădepăşească ambiţiile generate de ratarea protopărinţilor. De la organizările sociale şi politice ale sclavagismului la democraţia desacralizată, de la legeaTalionului la drepturile omului, de la individualismul capitalist la colectivismul comunist, şi în sfârşit de larelaţiile internaţiuni ale modernităţii la perspectiva globalizării, structurile sociale şi politice create n-aufăcut nimic altceva decât să strivească omul, pentru că toate acestea au ignorat calitatea acestuia depersoană chemată la comuniune cu alte persoane. În plan cosmologic căderea alterează legăturile dintreom şi lume. În perspectiva omului căzut, lumea devine din manifestarea plastică a raţiunilordumnezeieşti (prin contemplarea căreia omul s-ar fi ridicat la Dumnezeu), materie brută, obiect de[22] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.194-195[23] Pr.prof.dr. Dumitru Popescu, op.cit., p.169
  19. 19. exploatat. Omul, ratând stăpânirea lumii dintr-o perspectivă euharistică (contemplativă, aşa cumîncepuse prin numirea fiinţelor vii), a consumat fructul acesteia fără evlavie, începând să caute aiciizvorul vieţii, oprindu-se la lume ca realitate ultimă. *24+ Din preot al creaţiei,având datoria de a o aducepe aceasta lui Dumnezeu îndumnezeită, omul s-a instituit ca stăpân, ca dumnezeu al lumii. Acest mod dea privi şi asuma lumea(ca posesor al ei) este evident în istoria umanităţii. Epoca industrială şi ceaconsumistă de azi (a tehnologiilor digitale) nu sunt o tendinţă nouă, ci o amplificare fără precedent amijloacelor “eficiente” de exploatare a resurselor lumii. Pe această coordonată, şi globalizarea devine unmijloc de concentrare în mâinile unei minorităţi a tuturor resurselor naturale, şi a tuturor mijloacelor deexploatare a acestora, astfel că procesul decizional nu va mai aparţine umanităţii în ansamblu (cabeneficiară a resurselor), ci acestei minorităţi care va decide pentru întreaga lume. Este o escaladarefără precedent, atât a călcării în picioare a naturii umane cât şi a ignorării voite a raţiunilor lumiicreate. I.2.3. Finalitatea hristologică a existenţei umane. Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-şi depăşească propriile limite caşi cele mărginite ale creaţiei şi să să se facă infinit.În chip este implicată esenţial tensiunea omului spreÎndumnezeire. În aceasta constă măreţia omului, în tensiunea – poruncă de a se îndumnezei, şi nu înfrumuseţea existenţei biologice supreme, de animal raţional. Măreţia omului rezidă astfel în destinul lui,cel al îndumnezeirii pe care îl arată chipul lui Dumnezeu care „presupune prezenţa indestructibilă aharului naturii umane, implicat în însuşi actul credinţei”. *25+ Această menire e exprimată în Scripturăprin atributul Asemănării. Prin asemănare Sfinţii Părinţi înţeleg unirea maximă cu Dumnezeu, ajungereala Modelul sau Arhetipul absolut, Hristos Chipul Tatălui, fără confundarea cu Acesta. Sfântul IoanDamaschinul defineşte creaţia omului „după chip” ca însumând mintea şi libertatea omului, şi „dupăasemănare”, „ca însumând desăvârşirea în virtute pe cât e cu putinţă.” *26+ Această asemănare vizează[24] Christos Yannaras, op.cit., p.98-99[25] Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti 1996, p.80[26] Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti 1993, p.70
  20. 20. atât finalitatea cât şi drumul spre aceasta. Pe scurt, finalitatea existenţei umane este îndumnezeirea, iarexistenţa umană în sine se rezumă la parcurgerea acestui drum de la Chip la Asemănare. Însă aşa cumoriginea omului este hristologică (după chipul Tatălui - Hristos) şi finalitatea este hristologică, dar şidrumul spre aceasta, drum care se bazează pe împreună lucrarea celor două voinţe, dumnezeiască şiomenească. Această menire a omului rămâne şi după actul căderii. Primul pas al împreună lucrării a fostrealizat de Adam prin acţiunea punerii numelor, însă în asumarea vieţii ca relaţie între sine şi Dumnezeude la care vine belşugul de viaţă, Adam a eşuat prin actul mâncării în afara lui Dumnezeu. Acest al doileapas al mâncării ca relaţie cu Dumnezeu a fost restabilit şi făcut posibil şi accesibil nouă de Adam cel Nou.*27+ Finalitatea hristologică a existenţei este lămurită deplin în Sf. Liturghie. Mai mult, ea este actualizatăîn mod concret în fiecare credincios în Sfânta Taină a Euharistiei. Aici înţelegem şi actualizăm, fiecare înparte, menirea noastră hristologică, asumându-ne smeriţi gestul recunoaşterii lui Dumnezeu ca unicăsursă a vieţii. Depăşind condiţionările de toate felurile, mai ales în această ultimă perioadă a umanităţii,Biserica lui Hristos depăşeşte înşelarea existenţei prin mâncarea lumii, şi, oferindu-i lui Dumnezeupâinea şi vinul ca alimente esenţiale (Psalmul 103,15–179) primeşte înapoi „adevărata mâncare şiadevărata băutură”, trupul şi sângele lui Hristos. Astfel, în Sfânta Liturghie, Biserica indică în mod clar,fără echivoc, finalitatea hristologică a existenţei umane, arătând că nu lumea, ci „însuşi Dumnezeu estemoştenirea celor vrednici”. *28+ În toate epocile istorice ale culturii şi civilizaţiei umane, a existat ideea unui om perfect; China–omul veritabil, India–omul eliberat (păstrat până azi în religiile Indiei), Grecia-purtătorul de lumină,Islamul–omul universal, Iudaismul–omul suprem, creştinismul – sfântul. Singură cultura occidentală (maiales cea americană, n.a), modernă şi post– modernă, nu asimilează în ea această idee a omului perfect.*29+ De la modernitatea care a abdicat de la perfecţiune în favoarea firescului, dar în afara singuruluicriteriu real, Hristos, şi care a inversat axiologia în sensul considerării posibilului ca firesc (orice faptă sauatitudine este firească naturii umane dacă există posibilitatea săvârşirii ei), omul şi omenirea au asimilatca ultim principiu eficienţa. Omul postmodern este un om eficient, care sacrifică şi subordonează[27] Christos Yannaras, op.cit., loc.cit.[28] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole theologice şi oiconomice,I,68, apudpr.prof.dr.Dumitru Popescu, op.cit., p.153[29] Anton Dumitriu, Homo universalis, încercare asupra naturii realităţii umane, p. 7-8, apudpr.prof.dr. Dumitru Popescu, op.cit., loc.cit.
  21. 21. întreaga sa existenţă realizării eficienţei materiale. În acest context predica Bisericii trebuie să reafirmeastăzi, în faţa asaltului neopăgân, că starea actuală nu e nici normală şi nici firească, iar finalitateapropusă de ea, adică eficienţa şi confortul, este condiţia căderii, a vieţii spre moarte. Astfel, vădindlumea de păcat (Ioan 16,8) Biserica e datoare să rememoreze starea primordială şi finalitateahristologică a lumii şi omenirii, ca singura finalitate posibilă, şi că orice tentativă umană de a construi unparadis fără Dumnezeu, de la turnul Babel până la globalismul consumist contemporan, e sortităeşecului. I.3.Coordonata religios–morală a existenţei umane, înainte şi după Întruparea Lui Hristos Creaţia, având ca sens şi finalitate îndumnezeirea, se întemeiază pe o ordine implicită, care estesolidară cu ordinea divină.Energiile necreate sunt responsabile de menţinerea acestei solidarităţi. Pentrua fi autentice, lumea şi viaţa trebuie să participe la viaţa lui Dumnezeu. Ordinea divină este impregnatăprin calităţile acesteia: consistenţă, transparenţă, ierarhie şi comuniune, prezente în fiecare elementconstitutiv al lumii, ca şi în ansamblul Universului. Cum am mai spus, acest concept teologic esteconfirmat astăzi de fizica cuantică din ce în ce mai mult. În aceeaşi ordine de idei, umanitatea îşidesfăşoară de la începuturi existenţa în mod ordonat, după o ordine care este imagine a celei divine.Prin chipul lui Dumnezeu din om, darurile acestuia sunt constitutive în trupul şi sufletul omului.Aceste daruri primite de om, îl obligau pe acesta să le folosească în scopul pentru care a fost creat, depreot al lumii, să le liturghisească, adică preluându-se pe sine şi lumea în mod creator, slujindu-se deajutorul harului divin prin energiile necreate constititive atât lui cât şi lumii, să le întoarcă îndumnezeite,lui Dumnezeu. Această colaborare numită mod teandric sau mod divino-uman implică asumarea şitrăirea în viaţa umană a valorilor vieţii dumnezeieşti. Iar finalitatea teonomă, hristologică a omului şilumii implică un caracter religios–moral fundamental al existenţei umane. Astfel, coordonata religiosmorală a vieţii umane este coordonata fundamentală, atât în ordinea iniţială, în cea a căderii şi mai alesîn cea a restaurării în har. *30+[30] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, Teologie Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III,partea II, p.1-2
  22. 22. I.3.1. Denaturarea sensului iniţial al existenţei umane. Aşezat de Dumnezeu în fruntea tuturor creaturilor văzute, omul era destinat să realizeze în elînsuşi unitatea şi armonia întregului,unind întregul cu Dumnezeu, făcând din univers un organismomogen în care Dumnezeu ar fi fost „totul în toate”, conform scopului final al creaţiei, transfigurarea. În ordinea căderii,omul pierde acest sens iniţial pentru care a fost adus la existenţă. Întorcându-sede la Dumnezeu, omul provoacă propria sa dezagregare, antrenând inevitabil dezagregarea cosmică şitragedia întregii creaţii. Lumea în întregul ei şi în fiecare element în parte a fost supusă dezordinii, luptei,morţii şi stricăciunii. Această lume a încetat să mai reflecte fidel frumuseţea divină fiindcă icoana,imaginea divină, omul–centrul acestui univers s-a întunecat. Astfel, în loc să reveleze prin raţiunea saproprie, lăuntrică şi prin întregul existenţei sale, planul dumnezeisc al creaţiei, şi prin aceasta pe SfântulDuh însuşi, firea umană a devenit domeniul şi instrumentul răului personificat, Satan. Scopul iniţial alexistenţei umane, dobândirea Sfântul Duh va redeveni scop existenţial doar în ordinea creştinăintrodusă de evenimentele Întrupării, Răstignirii, Învierii şi Înălţării Dumnezeului Iisus Hristos. Dar pânăatunci, şi chiar după aceea în faptul căderii creştine, şi mai ales în această contemporaneitate carerefuză subtil Învierea şi Cincizecimea ignorând perspectiva Parusiei, prin voinţa omului răul creşte şidevine putere care viciază creaţia într-un ritm înspăimântător. Relaţia omului cu natura materială a lumiinu mai poate fi o relaţie personală, relaţie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care e constitutiv lumii.Devenită obiect neutru, lumea se opune eforturilor omului de a o supune, se opune nevoii şi dorinţeisale de supravieţuire individuală. Refuzând cumuniunea cu Dumnezeu omul a restrâns cunoaşterea sa lacunoaşterea lumii ca obiect. Pe măsura trecerii timpului omul a slăbit tot mai mult în cunoaştereasubiectului divin, superior lumii (de aceea o problemă despre care vorbesc toate religiile salvăriiindiferent de momentul istoric este cea a schimbării subiectului, a regăsirii prin cunoaştere a subiectuluidivin), deoarece cunoaşterea subiectului divin se realizează numai împreună cu Acesta şi nu-i dă omuluiniciodată posibilitatea de a fi suveran asupra Lui. Rămânând însă cu cunoaşterea strict raţională a lumii,a naturii, omul a despărţit cunoaşterea de înţelegerea creaţiei ca dar a lui Dumnezeu şi de iubirea luiDumnezeu ca dăruitor continuu al ei. Lumea devine în acest caz opacă, pierzându-şi transparenţa şiînchizându-se în sine, nemaipermiţând energiilor necreate să o străbată, susţinând-o. Însă transparenţalumii rămâne potenţialitate chiar dacă oamenii au căzut de la această cunoaştere a ei. Ispitirea îl împingepe om să-şi mute atenţia de la Dumnezeu la pomul vieţii, adică de la persoană la obiect şi să se fixeze pe
  23. 23. acesta. Astfel, existenţa umană nu-şi mai are ca interlocutor principiul agapic absolut, hrana primită dela Dumnezeu din iubire, iubirea lui Dumnezeu ca hrană, ci o realitate obiectuală. Sensul existenţeiumane de a ajunge la Dumnezeu ca subiect în relaţie şi mediatoare a creaţiei se denaturează, aceastalăsându-se asimilată de natură şi atribuind acesteia rolul pe care-l avea Dumnezeu, de principiu şi izvoral vieţii. Existenţa umană devine din teonomă, autonomă, iar în această deturnare omul angajeazăîntreaga lume. În afara Raiului, în urma izgonirii, omenirea se denaturează începând cu modificarearelaţiilor interumane, continuitatea neamului omenesc începând să fie asigurată prin relaţiile sexuale, pecând în Raiul Edenic Adam şi Eva duceau o viaţă îngerească,fără unire trupească (viaţă ce va fi şi in Raiuleshatologic). Modificările de conştiinţă sunt evidente în Cain, care nu mai înţelege să dea lui Dumnezeudin ce are mai bun, ci gândul jertfei se estompează, devenind datorie formală. Faptul că împlinireaformală a jertfei, indiferent de natura acesteia, nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu estedemonstrat de refuzul ofrandei lui Cain. Însă neînţelegerea acestei realităţi a dus la primul fratricid,izvorât din mânie, invidie şi mândrie, fratricid care a condus la separarea omenirii în două linii dedescendenţă, paralele, după criteriul religios-moral: cea după chipurile adevăraţilor următori ai luiDumnezeu, şi cei ce s-au lepădat de El, urmaşii lui Cain (sau Cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilorîn descrierea Fericitului Augustin). [31] Cartea Facerii(4, 17-22) ne oferă o viziune asupra începutuluicivilizaţiei aşa cum o înţelegem astăzi: meserii, arte, cetăţi, comunităţi. Tot aici însă (Facere 4,25-26) nise oferă imaginea foarte clară că de la descendenţa principală a lui Adam, şi anume Set, coordonatafundamentală a existenţei era religios-morală şi teonomă: „Atunci au început oamenii a chema numeleDomnului Dumnezeu”. Cele două linii paralele de descendenţă sunt numite de Sfânta Scriptură: fiii luiDumnezeu şi fiii oamenilor. Sfinţii Părinţi explică în unanimitate această numire în sensul că fiii luiDumnezeu erau urmaşii lui Set, popor ales, destinat a se păstra pe sine în virtute.Acest sens e sugerat şide „locul înalt”,”de-a lungul hotarelor Raiului”, în care trăiau. Aceştia trebuiau să se păstreze în virtute,orientaţi spre Dumnezeu, ca să poată ajunge născătorii Mântuitorului. Fiii oamenilor sau fiiceleoamenilor erau urmaşele lui Cain, poporul oprit de a se amesteca cu urmaşii lui Set. *32+ Însă ispitafrumuseţii carnale şi a plăcerii, atunci ca şi astăzi şi ca întotdeauna, a fost mai puternică decât amintireaRaiului, astfel că desfrânarea a cuprins şi neamul ales, mai întâi bărbaţii (conform Scripturii) şi apoi şi pe[31] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, EdituraSophia, Bucureşti 2001, p.147[32] Ibidem, p.152-153
  24. 24. femei (conform Sfântului Efrem Sirul). *33+ Stricăciunea firii omeneşti, pierderea axei morale îşi aflăastfel finalitatea, cel mai de jos nivel, în desfrânarea ajunsă la rang de normalitate (ceea ce se întâmplă şiazi). De-a lungul istoriei omenirii, desfrânarea ajunsă normalitate a fost pedepsită de Dumnezeu în maimulte rânduri şi moduri, tocmai pentru a readuce omul la condiţia sa morală şi fizică iniţială, iar ceadintâi pedepsire de proporţii a fost potopul. I.3.2.Noe şi împrăştierea neamurilor.Destinul neamurilor. Noe, alesul lui Dumnezeu pentru înnoirea neamului omenesc, ajunsese la acea măsură adesăvârşirii (care i-a conferit alegerea de nou începător) în mijlocul unei generaţii stricate. Părinţii afirmămăsura înaltă a desăvârşirii sale prin observarea faptului că Noe a avut doar trei copii (pe când Adam şiceilalţi patriarhi până la el au avut poate sute, fiecare în parte), ceea ce conduce la concluzia logică aînfrânării acestuia până şi de la legiuitul pat al nunţii. *34+ Tocmai această desăvârşire a sa era garanţiacă firea umană se va îndrepta într-o oarecare măsură, moştenind-o. Dumnezeu descoperă lui Noeplanurile Sale în raport cu lumea şi aşează legământ cu acesta, temă consecventă în istoria sfântă:Dumnezeu face înţelegere cu aleşii Săi, nu lucrează pe pământ conform primelor zile ale creaţiei, princuvântul „să se facă”, ci găsind un drept care să-i împlinească Voia. Astfel, Dumnezeu rânduieşte caoamenii să săvîrşească lucrarea Sa pe pământ, şi nu dintr-o necesitate izvorâtă din determinisme saucondiţionări, ci din voia lor, integrată în mod liber Voii dumnezeieşti. Aceasta este caracteristica şi adreptului Vechiului Testament şi a sfântului Noului Testament. Tema potopului e prezentă în vechile culturi din toată lumea, povestirile fiind aproximativechivalente: ca urmare a păcatelor oamenilor, lumea e acoperită de ape fiind salvaţi doar câţiva oamenişi animale, care vor constitui germenii noii lumi postdiluviene. *35+ Însă referatul biblic oferă cea maiamănunţită descriere, de la detaliile tehnice ale arcei şi pînă la specificările cronologice detaliate aleevenimentelor. Finalul descrierii dezvăluie încă o dată măsura înaltă a axei religios-morale după care[33] Sfântul Efrem Sirul, Tâlcuire la Facere, apud ieromonah Serafim Rose, op.cit. p.153[34] Ieromonah Serafim Rose, op.cit., p.155[35] Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol.1,Editura ştiinţifică, Bucureşti1992, p.63-64
  25. 25. dreptul Noe vieţuia. Deşi a înţeles din nerevenirea porumbelului a treia oară că poate ieşi în siguranţădin corabie, că viaţa pe pă-mânt are condiţii prielnice din nou, Noe a aşteptat până ce Dumnezeu i-aporuncit să iasă, împreună cu toate vieţuitoarele (Geneză 8,15-19). Şi primul lucru pe care îl face este săaducă jertfă, recunoscând atotputernicia şi iubirea lui Dumnezeu.De asemenea,milostivirea Acestuiaeste evidentă, pentru că deşi vede că oamenii vor continua să fie răi, făgăduieşte să nu mai blestemepământul ori să nimicească omenirea(Geneză 8,20-22). Ciclicitatea existenţei umane, anotimpurile,succesiunea zi-noapte,ciclicitatea obţinerii hranei (semănatul şi secerişul), vor constitui normalitateavieţii pământului căzut, până la Parusie.Lui Noe i se dă aceeaşi poruncă („creşteţi şi vă înmulţiţi”), şiaceeaşi stăpânire peste întreaga zidire, cum i s-a dat şi lui Adam întru început. Însă structura umană va ficu totul alta.Adam se hrănea cu fructele pomilor Raiului, ceea ce implica o structură fină, subţire,spiritualizată, primind porunca postului – nemâncarea din Pomul Cunoştiinţei Binelui şi Răului. Noe şiomenirea ce se va naşte din el va mânca inclusiv carne („tot ce se mişcă şi ce trăieşte”), ceea ce implică oconstituţie „îngroşată”, înclinată spre materie, având consistenţă biologică. Postul dat lui Noe e oprireade la sânge, ”care e viaţa”, iar viaţa aparţine lui Dumnezeu. Cele şapte porunci noahitice reflectă stareareligios-morală a omenirii, şi anume faptul că aceasta avea nevoie de porunci clare din partea luiDumnezeu, nu ca oamenii paradisului edenic, care aveau în firea lor voinţa lui Dumnezeu întipărită princhipul neîntunecat. Ca un nou Adam, Noe va genera omenirea de după potop prin cei trei fii ai săi: Sem,Ham şi Iafet ,”dintru aceştia s-au înmulţit oamenii pe pământ”(Facere 9,18-19). Toţi patriarhii îşibinecuvântau copiii, prorocind în privinţa lor. Însă în urma păcatului lui Ham de a fi privit fără ruşinegoliciunea tatălui său, doar doi fii vor primi binecuvântare: Sem şi Iafet. Seminţiile ce se vor naşte dinHam nu vor fi primit binecuvîntare din pricina păcatului acestuia; deşi în corabie starea generală era derugăciune şi post, bărbaţii înfrânându-se de la soţiile lor, totuşi Ham a nesocotit aceasta, avându-l peHanaan. Firea sa nestăpânită şi nesupusă a făcut ca în firea umană de după potop aceste porniriinstinctuale să supravieţuiască, tinzând spre o tot mai mare accentuare, motiv pentru care Noe l-a sortitpe nepotul său Hanaan slugă unchilor săi. Ce înseamnă acest lucru, tâlcuiesc Sfinţii Părinţi. Astfel, dinSem cel binecuvântat vor lua naştere toate neamurile semite (ca şi continuatoare ale virtuţii fiilor luiDumnezeu, ai urmaşilor lui Set păstraţi în sfinţenie) şi îndeosebi iudeii, evreii, poporul menit săpregătească mântuirea. Aceasta înseamnă: „Binecuvîntat fie Domnul Dumnezeului lui Sem şi va fiHanaan pruncul slugă lui”(Facere 9,26), adică de aici va ieşi poporul binecuvântat care va purta în sinegermenii libertăţii mântuitoare. „Înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască în locaşurile lui Sem, şisă fie Hanaan slugă lui”(Facere 9,27) se poate traduce în faptul că Iafet este strămoşul tuturorneamurilor creştine, a celor ce vor primi cuvântul adus de Hristos mai întâi iudeilor; acestea vor ajunge
  26. 26. să se sălăşluiască în mântuire (locaşurile lui Sem) după venirea lui Hristos. *36+ Deşi Hanaan, datorită firiiinstinctuale va fi sortit „slugă”, în sensul de următor al celorlalţi în viaţă şi nu de iniţiator al deciziilor, şiurmaşilor lui se dă mântuire. Evanghelia după Matei (Matei 15,24-28) vorbeşte despre credinţa femeiicana-neence, urmaşă a lui Hanaan, care s-a mântuit prin credinţa ei şi prin primirea cuvântului luiHristos. În capitolul 10 al Genezei, în mod explicit se numesc toate neamurile ce vor lua fiinţă dupăPotop. Sunt numiţi şaptezeci şi doi de urmaşi ai celor trei fii ai lui Noe. Paisprezece fii ai lui Iafet vorgenera paisprezece neamuri iafetite, sortite să primească mântuirea. Douăzeci şi şapte de neamuri sevor naşte din Sem, inclusiv neamul lui Eber, adică poporul ales, evreii. Treizeci şi una de neamuri se vornaşte din Ham, multe din ele triburi cu care evreii s-au luptat mai târziu, dar între ele se cuprind şininivitenii, care se vor pocăii la propovăduirea prorocului Iona. Unele dintre aceste neamuri se potidentifica şi azi, altele mai greu, însă specialiştii în arheologia Orientului Apropiat acordă ListeiNeamurilor din capitolul 10 al Genezei o importanţă deosebită recunoscând acesteia o „acurateţeuimitoare”. *37+ În versetul 5 (Facere 10,5) avem cea mai clară referire la ce se va întâmpla dupăprăbuşirea Turnului Babilonului: din cele şaptezeci şi două de tipuri fundamentale de neamuri, omenirease va împrăştia pe întreg pământul. Ostroavele neamurilor de aici semnifică nu o împrăştiere spaţială aacestora, ci mai ales faptul că neamurile s-au constituit în popoare separate, distincte, asemenea unorinsule ale omenirii. *38+ Destinul neamurilor nu era atât viaţa în separaţie, ci mai ales căutarea unificăriiîn Dumnezeu. Faptul că şi-au păstrat aceeaşi limbă până la Turnul Babilonului are o conotaţie specială şianume că, indiferent de constituirea ca entităţi separate geografic şi ca obiceiuri şi îndeletniciri, ele aupăstrat numitorul comun al limbii vorbite ca pe singurul mijloc de a conlucra spre slujba lui Dumnezeu.Limbajul verbal e o caracteristică umană şi s-a manifestat în exprimarea identică, ceea ce presupuneaaceiaşi termeni pentru toate numirile concrete ale vieţii, pentru toate lucrurile create care au în ele„logoii”(Sfântul Maxim Mărturisitorul). Acest lucru a fost lăsat de Dumnezeu pentru ca, contemplând înacelaşi mod lumea, exprimând în acelaşi mod raţiunile identificate în cadrul creaţiei, neamurile să ajungăîn acelaşi mod la cunoaşterea lui Dumnezeu din lucrurile create. Însă firea căzută a omenirii s-amanifestat prin mândria şi conştiinţa de sine. Faptul de a avea un singur grai nu a condus spre slava înmod unic a lui Dumnezeu ci spre propria slăvire : „Să ne facem nume nouă (faimă) înainte de a ne[36] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p.337, apud Serafim Rose, op.cit, p.157[37] Dr.William F. Albright, Descoperiri recente în Ţara Sfântă, apud Serafim Rose, op.cit.,p.170[38] Ieromonah Serafim Rose, op.cit., p.170-171
  27. 27. împrăştia pe faţa a tot pământul”( Facere 11, 1). Dar folosirea darurilor lui Dumnezeu spre o viaţă înafara lui Dumnezeu nu e posibilă. Ca urmare, Dumnezeu le-a „amestecat” limbile, pentru a nu-şi puteaduce la îndeplinire planul. După amestecarea limbilor destinul neamurilor nu a fost decât să caute săvieţuiască după legea morală naturală pusă în primul om la creaţie şi moştenită de toţi urmaşii acestuia.Între neamuri, un destin aparte l-a avut poporul evreu, pe care Dumnezeu l-a ales pentru a-şi împliniprin el lucrarea Sa mântuitoare în lume. Evreii, pe lângă legea morală naturală, au fost conduşi prinLegea revelată (dată de Dumnezeu ) prin Moise şi prin profeţi, spre o viaţă dusă pe o coordonatăreligioasă corectă, autentică, şi anume monoteismul, credinţa în Dumnezeul adevărat, şi pe ocoordonată morală cât mai apropiată de scopul inţial al creării omului. Până la Hristos ei au reuşit să-şiîmplinească destinul, însă neînţelegerea mesianităţii Acestuia precum şi neînţelegerea corectă a proprieimeniri ca popor ales, au condus în ultimele două milenii la răsturnările spectaculoase de valori, concepţiişi ideologii, care au fost folosite de „stăpânitorul lumii acesteia” în scopul său de zădărnicire a opereimântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă în plan pământesc ei au reuşit să introducă, în istoria lor, unactivism uriaş în sens religios, totuşi nu au putut depăşi acest plan, nu au putut transfera acest sensreligios spre eternitate. Eşecul poporului evreu constă tocmai în neputinţa conştiinţei lor religioase de aaşeza destinul uman în perspectiva vieţii eterne. *39+ Iar acest eşec a condus la ideologiile materialiste cestăpânesc azi lumea, şi care nu vor putea fi depăşite decât în plan eshatologic. I.3.3.Refacerea condiţiei umane în Iisus Hristos. Tema cea mai vastă a dogmaticii ortodoxe este opera mântuitoare a lui Hristos. Părintele DumitruStăniloae se ocupă de ea în „Teologia Dogmatică Ortodoxă”(unde îi alocă două părţi,a treia şi a patra),dar în mod special în volumul „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”. De fapt întreaga literaturăpatristică gravitează în jurul acestui eveniment fundamental.Condiţia umană, firea umană degradată, sereface prin asumarea ei în persoana divino-umană a lui Hristos. Întruparea Fiului lui Dumnezeu estescopul originar al creaţiei (I Corinteni 15,44-49). Adam cel de pe urmă este aşteptat chiar de la începutulcreaţiei, lucru hotărât de Dumnezeu din veşnicie. „Taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu” (Efeseni 3,9;Romani 16,25-26; Coloseni 1,26) este înălţarea omului la Arhetipul său, iar aceasta nu se putea facedecât prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea umană, apariţia istorică a lui Hristos, Logosul[39] Nikolai Berdiaev, Sensul istoriei, Editura Polirom, Iaşi 1996, p. 100-103
  28. 28. întrupat. În persoana sa unică, El a asumat natura umană, comunicându-i însuşirile dumnezeieşti şireciproc. Astfel, actul chenozei are ca revers îndumnezeirea firii omeneşti. Condiţia umană este refăcutăîn persoana lui Hristos. Îndumnezeirea nu stă într-o dilatare fizică, substanţială a naturii omeneşti ci într-o purificare şi intensificare spirituală, până la măsura despătimirii, a eliminării tuturor patimilor, şi a faceastfel posibilă sălăşluirea în aceasta a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Pe măsura colaborării omului cuharul divin, puterile spirituale se trezesc,se amplifică până la trepte uluitoare (după pilda sfinţilor ). *40+Astfel, angajându-ne într-un proces de colaborare divino-uman, Hristos ne conduce, pe fiecare în parte,ca ipostasuri ale naturii umane refăcute în El, spre scopul iniţial, de preoţi şi îndumnezeitori ai creaţiei.Refacerea condiţiei umane înseamnă acordarea prin jertfa perso-nală de pe cruce a potenţialităţii deîndumnezeire întregii firi umane căzute. Actualizarea (în mod personal-individual) acestei potenţialităţiţine de înţelegerea şi asumarea, de fiecare om în parte, a acestei jertfe, prin participarea şi regăsirea saîn jertfa euharistică. Numai în Sfânta Euharistie omul poate dispune de necondiţionarea sa (în faţaoricăror necesităţi biologice sau de altă natură) redată lui de Hristos. Condiţia umană refăcută în IisusHristos este posesoarea tuturor darurilor lui Dumnezeu, necesare omenirii pentru a-şi realiza misiunea,adică mântuirea. Acceptarea acestor daruri şi acestui destin ţine de libertatea alter-ego-ului uman,libertate pe care Hristos a lăsat-o în continuare omului prin Înălţarea Sa. Dacă ar fi continuat sa stea cumărirea trupului Său înviat printre oameni, aceştia ar fi fost obligaţi să-i recunoască Dumnezeirea, şi înacest caz „istoria, ca arenă a vieţii de libere decizii, ar fi devenit imposibilă”. *41+ I.3.4.Existenţa umană între Cincizecime şi Parusie. Odată cu Cincizecimea, în istorie îşi face apariţia Biserica, care poate fi definită ca un miez alistoriei, o parte a acesteia în care legătura cu Hristos este intimă. În Biserică e vie conştiinţa prezenţei luiIisus Hristos, şi Biserica reprezintă comunitatea şi comuniunea credincioşilor din fiecare timp cu El. *42+Astfel, de la Cincizecime fiecare credincios poate trăi în comuniune cu Hristos, prin Tainele Bisericii.[40] Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop,Craiova 1993, p.187-192[41] Ibidem, p.374[42] Ibidem
  29. 29. Biserica devine astfel nava (de aici şi forma locaşurilor de cult ortodoxe) care poartă omul spre Împărăţialui Dumnezeu care va fi deplină la Parusie. Istoria lumii (în perspectivă creştină) e o istorie a Bisericii,care este fundamentul tainic al lumii, inima universului,centrul în care se hotărăsc destinele sale.*43+ ÎnRai lumea a fost o Biserică. După Cincizecime, ea trebuie şi are puterea de a redeveni o Biserică. În Raiomul a fost invitat de la început în Biserica lui Dumnezeu, cosmosul, la o cină a Domnului, la o euharistieunică servită de „mâinile unui singur Tată”.El a uitat însă să mulţumească şi să înapoieze darul luiDumnezeu, a uitat să fie preot. Destinaţia liturgică a lumii este însă evidentă după Cincizecime şi înperspectiva Parusiei. Biserica e cea care preia în sine creaţia, prin om, sfinţind-o. Vocaţia eclesială, depreot al cosmosului e redobândită de om în Hristos şi pusă în valoare, realizată, prin modul eclesial-liturgic de existenţă în Biserică.Viaţa lumii cu toate aspectele ei este adusă în Biserică şi transfiguratăprin cultul acesteia. Ritualurile de binecuvântare a hranei, a naturii înconjurătoare, a caselor, a lucrăriloromeneşti, a obiectelor omului, a vieţii în societate şi comunitate în întregul ei (de la acţiunile sociale,naţionale şi chiar militare) demonstrează că toate elementele firii, cu demnităţile lor, sunt preluate înviaţa Bisericii care le sfinţeşte. Sfinţind apa, hrana, dar şi creaţiile proprii omului (de la cele artistice lacele tehnice), cultul bizantin ortodox le reaşează pe toate acestea în realitatea lor iniţială şi adevărată,nu numai cu Dumnezeu ci şi cu omul care e preot al creaţiei. *44+ Ca exemplu, Sfinţirea Apei celei Maride la sărbătoarea Botezului Domnului exorcizează cosmosul, al cărui element de bază este apa. Aşadar,de la Cincizecime omenirea trăieşte în Biserică, sau mai bine spus, are posibilitatea de a trăi în Biserică.Succesiunea ideologiilor sociale şi comunitare, politice şi istorice, nu reprezintă altceva decât încercăride deturnare a existenţei umane de la modul de viaţă eclesial. Omul, care şi în ordinea creştină estelăsat liber, în tendinţa de autonomizare (aproape realizată în ultimii ani) a căutat o alternativă cultului,oalternativă care să suplinească tensiunea intrinsecă a firii umane către spiritualizare. Pierzând astfelsensul sfinţirii în Hristos, umanitatea a făcut experienţa diverselor încercări soteriologice în afara Lui. Dela cult la cultură, de la cultură la ideologie, de la ideologie la politică, de la politică la economie şitehnologie (ca indicatori ultimi ai progresului), omenirea încearcă ignorarea voită a Parusiei. Însă în jurullui Hristos se adună toată făptura cerească şi pământească sortită să devină făptură nouă. Puterileîngereşti, neamurile, plantele, animalele, astrele, întregul univers se unifică pentru a forma un unic[44] Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte laAghiasmatar, p. 4[43] Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, Bucureşti1993, p.138
  30. 30. templu al lui Dumnezeu. În totalitatea ei lumea are o destinaţie liturgică, aceea de a se spiritualiza prinom, ca preot al ei. Iar acest lucru e posibil numai în spaţiul eclesial, care e singura imagine reală aunităţii. Existenţa umană în ansamblul ei e chemată şi are posibilitatea de a intra în Biserică împreună cuuniversul întreg, este chemată să devină Biserică a lui Hristos pentru a fi prefăcută, în perspectivaParusiei, în veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu. Aşa cum am arătat, unica globalizare viabilă şi necesară, înlumina ortodoxiei, este cea a unităţii regăsite în Hristos, adunare a tuturor în jurul Sfântului Potir, carereprezintă reconstituirea vetrei străvechi a Paradisului. Astfel, de la Cincizecime şi până la Parusiesuntem datori a căuta „soluţia globală a tuturor problemelor”, unitatea euharistică, cea care unifică înmod absolut umanitatea, ca Trup al lui Hristos.
  31. 31. II.Premise ale globalizării. Transformarea istorică a ideologiilor globaliste şireflectarea acestora în planul religios-moral Am arătat mai sus că unitatea vizată de toate concepţiile globaliste este un deziderat creat detensiunea către sentimentul atoateunităţii care l-a stăpânit pe Adam până la cădere. După cădere, întorscătre în afară, omul vede şi simte o îngrozitoare ruptură între el şi ceilalţi oameni, între el şi celelaltefiinţe. Izolarea în care se cufundă este din ce în ce mai egoistă şi aceasta îl face să piardă treptatsimţământul atoateunităţii neamului omenesc.1 [1] Însă neîntunecarea totală a chipului lui Dumnezeudin om face ca amintirea acestei atoateunităţi să fie mereu prezentă, deşi în mod distorsionat. Omul îşisimte chemarea spre comuniune cu care a fost zidit, simte că această comuniune şi unitate îi dau oanumită forţă de viaţă, o anumită întărire a existenţei sale. Însă aşa cum diavolul deţine conştiinţa desine ruptă de Dumnezeu, şi l-a împins spre aceasta şi pe om în Rai pricinuind tragedia căderii, totdiavolul a ispitit mereu umanitatea spre a-şi împlini tensiunea internă către unitate şi comuniune, înafara lui Dumnezeu. Deturnând sensul unităţii spre care să tindă, ispititorul a deturnat întreaga existenţăumană spre moduri de realizare a acestei false unităţi, moduri specifice epocilor istorice ale umanităţii,dar care au avut toate această caracteristică a încercării de eliminare a lui Dumnezeu din viaţa omului.Până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, modelul autentic al unităţii absolute nici nu era posibil. Însă de laÎnălţare şi Cincizecime modul de realizare a atoateunităţii iniţiale este cel liturgic-eclesial, divino-uman.1[1]ArhimandritulIustinPopovici, Omul şi Dumnezeul om, EdituraDeisis, Sibiu 1997, p.52-53
  32. 32. Restaurarea divino-umană a omului creează în el simţământul şi conştiinţa atoateunităţiimacrocosmosului2 [2] , pe care e chemat să o realizeze. Turnul Babilonului reprezintă prima încercare concretă de mondializare autonomă. După ce aîncercat să se edifice pe sine în mod autonom faţă de Dumnezeu în plan individual şi familial prin (Adamşi Eva), omul a încercat această edificare şi pe plan comunitar, prin normalizarea stării de instinctualitateagresivă antediluviană. După potop, la nici cinci sute de ani, tendinţa de autonomizare stăpâneşte dinnou conştiinţa umană. Omenirea doreşte să-şi facă un „nume vestit”, care să demonstreze că suntemfiinţe supreme, lucru ce se va manifesta în toate imperiile şi societăţile totalitare. În spatele tuturoracestora stă păcatul mândriei: omul nu vrea să rămână în hotarele în care l-a aşezat Dumnezeu ci sevrea pe sine zeu. „Zgârie-norii” americani continuă ideea ziguratelor asiro-babiloniene, dintre care celmai impunător, Turnul Babilonului, face cunoscut sensul ascuns al mondializării, acelaşi atunci ca şiacum: unitatea omenirii în afara lui Dumnezeu, toţi oamenii lucrează împreună, îşi unesc forţele într-unefort comun de realizare a unei suficienţe pur umane care să le asigure satisfacerea confortabilă apropriilor orgolii. La Turnul Babilonului Dumnezeu a acordat încă o şansă umanităţii prin „amestecarealimbilor”: imposibilitatea realizării turnului a dat redat posibilitatea de întoarcere către Creator. Însă înacest mileniu III, omul a regăsit limbajul comun (limba unică) în forma tehnologiilor digitale şi a Internet-ului şi acest lucru face posibilă mai mult decât oricând materializarea dezideratului unităţii în afara luiDumnezeu. II.1.Imperiile antichităţii2[2]Ibidem
  33. 33. În toate civilizaţiile antichităţii se simte nostalgia antebabilonică. Istoria religiilor descoperăfaptul că o viaţă morală axată pe criterii religioase şi uneori mistice au avut toate popoarele antichităţii.Dacă cele din Extremul Orient şi de pe teritoriile Americii şi Europei de azi, depărtându-se de locurileconcentrării iniţiale a populaţiei (Mesopotamia), au pierdut mult mai repede amintirea stăriiantebabilonice, construindu-şi civilizaţii proprii şi sisteme religioase destul de ordonate din punct devedere moral, cele rămase în Orientul Apropiat şi Mijlociu, prin succesiunea imperiilor, demonstrează oputernică nostalgie antebabilonică a stăpânirii. Egiptul are meritul de a fi păstrat „învăţătura nemuririisufletului” (deşi în mod distorsionat ), dar realizările grandioase la nivel material precum şi stăpânirea cuforţa a altor popoare (inclusiv a celui ales, evreii) denotă tendinţa de realizare a „numelui vestit”.Asiro-babilonieinii, întemeind primul imperiu babilonic sub celebrul Hammurabi, încearcă şi ei refacerea uniceistăpâniri. Întreaga succesiune de stăpâniri şi popoare pe vechea vatră a Mesopotamiei (toate acesteaîncercând realizarea unor imperii vaste în care morala forţei să impună religii şi limbaje unice) trădeazăoriginea comună a acestora în neamurile antebabilonice, şi nostalgia forţei graiului şi religiei unice.Originea comună a civilizaţiilor ce se succed pe teritoriile Orientului Apropiat este arătată de numelezeităţilor, destul de apropiate între ele. Între acestea, o semnificaţie aparte are denumirea comună de El(„cel puternic”, păstrat până astăzi în limbile romanice în forma pronumelui personal), prin care toatepopoarele de origine semită desemnau zeul suprem3 [3] (deşi nu în sens monoteist ca la evrei, Elohim).Elemente de limbă arhaică s-au păstrat în aramaica vorbită de Hristos şi se păstrează până în Siria de azi.Imperiul hitit are aceleaşi caracteristici ale impunerii codurilor religioase unice, dar ei au accentuat pelatura morală a lucrurilor, fiind o civilizaţie mai pragmatică, ale cărei coduri morale aveau un accentumanitar deosebit, faţă de drasticele coduri asiro-babiloniene(Hammurabi). Imperiul persan şi religiaacestuia au influenţat culturile ulterioare, de exemplu zeul solar Mithra era adorat în legiunile imperiului3[3]Diac.Prof.dr. EmilianVasilescu, Istoriareligiilor, Edituradidactică şi pedagogică, Bucureşti1998, p. 135
  34. 34. roman şi are o revenire spectaculoasă (desigur, sub alte denumiri) în neopăgânismul sincretismuluicontemporan. Uriaşul imperiu al lui Alexandru Macedon venea să satisfacă aceeaşi tensiune ascunsă,nostalgică, a stăpânirii în totalitate a lumii, a impunerii unităţii culturale şi morale. Însă Macedon aremeritul imens de a fi fost începătorul reunificării Orientului cu Occidentul. Occidentul, urmaşulneamurilor născute din Iafet, şi Orientul semitic, trebuiau să se unească pentru a face posibilă edificareaistoriei universale în noua eră a lui Hristos. Lumea antică, cu succesiunea ei de imperii şi stăpâniri,trebuia în final să se unească într-un întreg mondial, să depăşească orice particularism4 [4] , iarînceputul a fost făcut de Alexandru Macedon. II.2.Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii Interpretarea patristică a binecuvântării date de Noe fiilor săi, ca Iafet să locuiască în„locaşurile lui Sem”, este ca mântuirea să fie primită de neamuri şi să vină din sânul poporului evreu.După amestecarea limbilor şi împrăştierea neamurilor lumea s-a scindat în Orient şi Occident, fiecarecăutând unitatea iniţială. Unirea spirituală a început cu perioada elenistică a amestecării religiilor.Sincretismul caracteristic acestei perioade a adunat toate tipurile culturale elaborate de lumea veche5[5] , fiind un fapt pozitiv care a dus la formarea unui stat universal unic, Imperiul Roman. Integrareatotală a lumii vechi în cadrul Romei, procesele de unificare, de formare a uniunii universale a popoarelorşi culturilor într-o umanitate mondială, unică sub toate aspectele, reprezintă prima materializare aideologiei globaliste antebabilonice. Imperiul roman realiza ceea ce nu reuşiseră „constructorii” de laBabilon, afirmarea unică a existenţei umane în afara lui Dumnezeu printr-un „nume vestit”. Însă4[4]Nikolai Berdiaev, op. cit., p.1215[5]Ibidem
  35. 35. sincretismul religios care a luat naştere, a făcut posibilă răspândirea creştinismului. Berdiaev afirmăînceputul istoriei universale în faptul formării şi existenţei imperiului roman. Realizarea unui stat global aconstituit premisa răspândirii mesajului universal al lui Hristos. Tocmai universalitatea Evangheliei,faptul că Mântuirea este opera la care întreaga umanitate e chemată să participe, a făcut necesarăcrearea unui cadru universal în care aceasta să se realizeze. Din acest punct de vedere, deşi imperiulroman aparţine antichităţii, el este în acelaşi timp originea istoriei universale. Trebuie remarcat însă că înafară de sensul facilitării transmiterii Evangheliei, statul global roman nu a rezistat, pentru că în esenţasa el încununa păgânismul lumii antice, care trebuia să cadă odată cu pătrunderea Dumnezeului-om înistoria temporală, concretă, a omenirii. „Plinirea vremii” însemna şi înflorirea maximă a lumii vechi,afirmarea universală a păgânismului deopotrivă cu afirmarea universală a rafinatei culturi greceşti.Dincolo de superioritatea acestora ca formă umană de manifestare, rămâne însă perisabilitatea lor calucruri pur omeneşti. Căderea imperiului roman şi a strălucitoarei culturi elenistice amintesc mereu că înfaţa veşniciei, în faţa destinului etern în Dumnezeu a umanităţii şi lumii, toate realizările culturiiomeneşti, chiar şi în forma lor cea mai înfloritoare sunt supuse pieirii şi includ în sine o boală purtătoarede moarte.6 [6] Acest lucru este însă valabil numai în perspectiva lor de realizări omeneşti, pentru căprivite ca realizări ale umanităţii îndumnezeite ele sunt eterne. Astfel, Biserica creştină a asimilat culturaelină, cu arta şi filosofia ei, cu toate realizările ei, transfigurând-o. În acest sens a existat un alt modelistoric: Imperiul Bizantin. II.3.Imperiul Bizantin şi cultura creştină6[6]Ibidem, p. 123
  36. 36. În demersul temei analizate, sublinierea unor particularităţi esenţiale ale civilizaţiei bizantineeste necesară. Format pe structurile moştenite de la bătrâna Romă, având cea mai bună organizareadministrativă, juridică şi militară posibilă, Bizanţul a asimilat creştinismul adaptându-se cerinţeloracestuia şi dezvoltându-se din punct de vedere social, cultural-artistic şi chiar politic, pe temeiul filosofieidivino-umane a acestuia. După perioada cruntă a persecuţiilor creştinismul primeşte pe rând libertateade manifestare istorică după anul 313 (prin Edictul de la Milano), şi mai târziu statutul suprem de religieoficială a statului. Controversele diferitelor interpretări istorice referitoare la această oficializare acreştinismului (ca religie de stat) nu au găsit nici azi finalitate. Dacă vorbim despre creştinism ca religie înrândul altor religii posibile, atunci oficializarea lui trebuie privită ca suprimare a unei libertăţi deexprimare, mai ales în viziunea actuală asupra drepturilor omului. Însă în perspectivă ortodoxăcreştinismul nu e o simplă religie, ci o nouă concepţie de viaţă ce are în vedere toate planurileexistenţiale ale omului. Pentru prima dată personalitatea umană este privită conştient în perspectivaeshatologică a veşniciei, şi de aici legătura sa directă şi indisolubilă cu Dumnezeu Creatorul, DumnezeuMântuitorul şi Dumnezeu Sfinţitorul. La nivel personal viaţa în Hristos este modelul individual deexistenţă, iar la nivel comunitar, adunarea euharistică este modelul social de existenţă. Întreaga viaţă astatului se desfăşoară în strânsă legătură cu viaţa Bisericii. Simbolul acestei legături de tip subordinativ(viaţa statului cu toate aspectele ei se subordonează şi integrează vieţii eclesiale) este imagineabasileului bizantin, intrând pe uşile împărăteşti spre a primi Sfânta Împărtăşanie din mâinile patriarhuluide Constantinopol. Astfel, statul bizantin avea o viaţă teonomă şi doar sub acest aspect el poate fi privitca model de organizare a societăţii omeneşti, ca etapă necesară în evoluţia istorică a acesteia. Întindereasa uriaşă şi faptul că a rezistat atâtea secole ca imperiu vorbesc de la sine despre superioritatea unuiastfel de model. La adăpostul unui asemenea stat creştin cultura s-a dezvoltat într-un mod extraordinar.Este perioada cea mai înfloritoare a literaturii şi artei patristice, acum se cristalizează şi se adâncescştiinţele, filosofia patristică şi însăşi teologia ortodoxă. Monahismul se dezvoltă la măsuri imposibile
  37. 37. anterior. Miile de mănăstiri ce se formează şi se dezvoltă acum atât în Răsărit cât şi în Apus, având ca şicunună Sfântul Munte Athos, au rămas referinţa şi modelul pentru întreg monahismul ulterior, până înzilele noastre. Berdiaev spune că Evul Mediu (bizantin, n.a.), în perioada sa de maximă înflorire s-adezvoltat şi întărit pe două căi: cea cavalerească şi cea monahală. Cavalerul, ca exponent al laiculuicreştin, şi monahul, reprezintă personalitatea umană disciplinată şi plurivalentă. Zalele cavalerului şi rasamonahului sunt armurile în care personalitatea creştină, încorsetată atât fizic cât şi spiritual, a devenitindependentă faţă de acţiunea forţelor stihiale exterioare care o sfâşiau în bucăţi.7 [7] Iar aceastăindependenţă o oferea tocmai faptul de a fi creştin, adică de a fi botezat în numele Sfintei Treimi şi de aprimi Sfânta Euharistie. Omul bizantin, practicant constant al virtuţilor creştine şi încercând să trăiascăteandric conştient, putea să dispună de necondiţionarea sa, care îi făcea existenţa (atât individuală cât şisocială) hristocentrică, indiferent de condiţionările exterioare care ar fi putut să-l revendice. Datorităacestor caracteristici ale vieţii morale cunoaşterea a fost liberă să evolueze în sens teonom, şiorganizările exterioare, sociale, administrative şi chiar politice, să o urmeze în acest sens. Modelulbizantin a fost preluat de creştinătatea răsăriteană, ţările slave şi în particular cele româneşti.Spiritualitatea înaltă a Bizanţului reflectată şi în viaţa cetăţenilor şi în cea a statului, a supravieţuit înaceste ţări, mai ales în Ţările Române, după căderea Constantinopolului, mărturie în acest sens fiindstructura intimă a poporului român, pe care s-a desfăşurat întreaga şi zbuciumata sa istorie, ce poate ficaracterizată ca o luptă continuă pentru neabdicarea de la credinţa ortodoxă. Cu toate acestea, simfonia bizantină nu a fost perfectă şi din acest motiv ea nu poate fi nicimodel absolut şi nici o soluţie prin simpla traducere în actualitate. Însă ea poate fi, şi cred că trebuie cunecesitate să fie, un reper, o referinţă şi un punct de plecare pentru găsirea unei soluţii actuale, în acestcontext al globalizării.7[7]Nikolai Berdiaev, op.cit., p.125-127
  38. 38. II.4.Consecinţe religios-morale ale Marii Schisme din 1054.Disputa canonică Orient versusOccident8[8] Dacă latinitatea a avut marele merit de a fi pregătit şi realizat întâlnirea mondială a Orientului(cu tradiţiile şi culturile sale) cu Occidentul (cu rafinata sa cultură elină) în im-periul roman continuatapoi în mod strălucit de imperiul bizantin (ca variantă autentică a acestei întălniri mondiale între Răsăritşi Apus prin creştinism), tot latinitatea se face vino-vată de neînţelegerea corectă a realizării Împărăţieilui Dumnezeu, de deturnarea acestei idei şi mutarea ei din planul veşnic în imediatul terestru, fapt ce aavut consecinţe dezastruoase pentru viaţa omului, şi al cărui punct de plecare a fost Marea Schismă dinanul 1054. Dincolo de pretenţiile de supremaţie ale papalităţii (generatoare ale schismei) rămâneintenţia ascunsă, dar realizată în mod triumfal, a potrivnicului, de a rupe unitatea Bisericii lui Hristos.După o mie de ani de creştinism în care Biserica s-a definit şi consolidat pe sine, reuşind să ofereexistenţei umane principiile de viaţă soteriologice, trebuia poate (în planul iconomiei divine) ca acesteasă poată fi trecute prin filtrul liberului arbitru uman, tocmai pentru a fi autentic asumate, şi anume închipul libertăţii în care a fost creat şi există omul. Fără a face istorie, trebuie menţionat că după o mie deani, întâlnirea mondială dintre Orient şi Occident, deşi autentificată pe principiile creştine, eşuează, şiasistăm pe toate planurile la acutizarea disputei canonice dintre ele. În timp ce Răsăritul rămâne fidelecumenicităţii primelor şapte sinoade, în toată atitudinea sa privitoare la om şi viaţă, la om şi lume,Occidentul transferă treptat centrul de forţă de la Dumnezeu la om. Expresia elocventă a acestei intenţiieste statul papal care există şi acum. Cele trei coroane papale indică în mod clar tendinţa de dominare8[8]Acesta este titlulinterviuluiluat d-lui H.R.Patapievicicuprivire laincompatibilitateaspirituluirăsăriteancucivilizaţia occidentală, apărutînvolumul de eseuriPolitice,la EdituraHumanitas, Bucureşti 1996, p.229
  39. 39. religioasă, politică şi militară a papalităţii. Întreaga Europă occidentală se supunea suveranului pontif,care muta astfel cercul său de responsabilitate de la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu la realizareaîmpărăţiei papale, pe temeiul reprezentării terestre a lui Hristos în persoana papei. Această deturnare aavut loc datorită faptului că neamurile barbare care au cucerit occidentul au asimilat cultura şi civilizaţiaapuseană în loc să se lase asimilate de aceasta. Astfel, creştinarea acestora a dus, la numai 100 de ani(de la întâmplarea sa) la simplificarea creştinismului.9 [9] Prin Carol cel Mare se realizează o replică laImperiul de Răsărit, aceasta având nevoie de o fundamentare creştină a structurii sale. Dar, în loc să seasimileze în creştinismul răsăritean, Occidentul asimilează creştinismul transformându-l după caracterulsău dat de structura neamurilor migratoare. Această transformare pleacă de supunerea juridică amesajului evanghelic, perspectivă propusă de Fericitul Augustin. Teoria justificării de mai târziu, princare raportul omului cu Dumnezeu se exteriorizează după modelul satisfacerii onoarei cavalereşti, setranspune şi pe plan politic devenind politologia care din partea lui Dumnezeu justifica orice acţiuneexterioară şi orice conducere care urma sa aplice rânduielile Acestuia.10 [10] Astfel, Schisma de la 1054înseamnă autonomizarea occidentului faţă de valorile autentice ale creştinismului, înseamnă abdicareaacestuia de la modul de viaţă teonom, teandric, la nivel individual, social şi statal. Semnul central aldiferenţelor va fi de această dată sensul universalităţii.11 [11] În lumea preromană universalitatea erapercepută după nostalgia antebabilonică. În era creştină universalitatea va fi înţeleasă diferit în viziuneaoccidentală şi în cea răsăriteană, de aici pornind şi toată evoluţia istorică a ideologiilor globaliste. Înperspectivă ortodoxă Biserica este expresia izbăvirii, a mântuirii globale, întregi, universale aomului.12[12] De aceea, univer-salul se află în fiecare Euharistie. Fiecare Sfântă Liturghie (ca şi adunare9[9]Christos Yannaras, Ortodoxie şi occident, EdituraBizantină, Bucureşti 1995, p. 7110[10]Ibidem, p.7311[11]Ibidem12[12]Ibidem
  40. 40. euharistică) e realizarea Bisericii în întregimea ei, e arătarea unui mod de existenţă, arătarea vieţii înîntregimea şi plenitudinea ei,13 [13] mod de existenţă în care Biserica are posibilitatea de a învingemoartea. De aici izvorăşte şi noua coordonată religios-morală a vieţii în Răsărit: viaţa în Hristos, careînseamnă că omul nu îşi trage existenţa din forţele proprii ci din relaţia sa cu Dumnezeu, relaţie ce secuprinde în termenul de iubire. În iubire Biserica îşi realizează universalitatea înţeleasă ca deplinătate.Christos Yannaras arată că, etimologic, mântuire (sotiria) în limba greacă înseamnă ca cineva să-şiredobândească întregimea sa, să redevină întreg, deplin, să ajungă la deplinătatea posibilităţilor de aexista.14 [14] Occidentul, urmând natura şi structura intimă a populaţiilor migratoare care l-au constituit, aasimilat concepţia universalităţii creştinismului (a Bisericii) centrată pe aspectul geografic, al expansiuniispaţial - teritoriale. De aici s-a ajuns la dezvoltarea bazată pe existenţa unui centru geografic deautoritate, Roma, care asigură prin orice mijloace corecti-tudinea adevărului peste tot, ceea ceînseamnă că adevărul nu mai e mod de viaţă concretizat în fapte şi acte de viaţă în perspectivăsoteriologică, ci devine ideologie, după cum l-au definit şi scolasticii: „veritas estadequatioreietintellectum” – adevărul e adecvarea dintre lucru şi intelect.15 [15] Pe baza acesteidefiniţii cultura occidentală s-a dezvoltat pe latura raţională, pornind de la un cult al unei credinţedefinite ca acceptarea intelectuală a unor concepte şi noţiuni corecte, nemaiavând nimic de-a face cuplinătatea vieţii. Afirmând că pe fundamentul înţelegerii mântuirii ca redobândire a deplinătăţiiposibilităţilor existenţiale umanitatea ar fi putut construi Cultura şi Civilizaţia prin excelenţă, la nivelabsolut, Yannaras exemplifică concret modul disputei canonice Orient versus Occident prin compararea13[13]Ibidem, p.7414[14]Ibidem15[15]Ibidem, p.76
  41. 41. Sfântului Grigore Palamas cu universitatea şi a lui Toma d-Aquino cu grădiniţa, la nivel filosofic şi alculturii.16 [16] Dar, tot aici constată că, în ciuda acestui fapt, cultura răsăriteană de după momentul1848 tânjeşte şi se îndreaptă vertiginos către occident, neînţelegându-şi destinul (sau poatedeturnându-l voit la nivelul elitelor intelectuale şi politice). La începutul secolului XXI ar trebui, însă, sărejudecăm şi să reevaluăm lumea nu la nivel filosofic şi cultural, ci la nivel existenţial, a cărui laturăprincipală trebuie să fie cea duhovnicească. Dacă Apusul ar fi înţeles acest lucru, nu am fi asistat astăzi lao tendinţă de unificare şi mai strivitoare, care include iminenţa sincretismului religios şi a neopăgâ-nismului, acestea neavând în ele nimic duhovnicesc. Datorită schismei ca răspuns la adaptareacreştinismului la un mod de existenţă exterior şi individual, exteriorizarea care a născut societăţileapusene şi mai apoi pe cele orientale (ca obligativitate de integrare în circuitul mondial impus deoccident), societăţi în care comunităţile şi-au pierdut sensul de comuniune de persoane devenindalăturare de indivizi după diverse criterii, tinde să unifice astăzi această masă de indivizi într-unconglomerat uriaş dominat de principiile civilizaţiei occidentale: individualism şi raţionalism,transformate la rândul lor în ultraeconomism liberal, în eficienţă economică cu orice preţ. După anul1054, separaţia Occidentului de sensul teonom al universalităţii a condus la evoluţia culturii, civilizaţiei,ştiinţelor, artei, politicii, către finalitatea apocaliptică a autonomizării la nivel global. II.5.Schismă şi revoluţie, religie şi sectă, neam şi naţiune Odată realizată ruptura, lumea de după schismă s-a dezvoltat în sensul dorit de occident, lucru lacare a contribuit din plin şi orientul rămas necreştin. Un prim moment dureros îl reprezintă cruciadelemai ales cea care a strivit sub spadele cavalerilor apuseni capitala ortodoxiei, Constantinopolul (cruciada16[16]Ibidem, p.77

×