• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content
Carte   crestinism si globalizare
 

Carte crestinism si globalizare

on

  • 1,444 views

 

Statistics

Views

Total Views
1,444
Views on SlideShare
1,444
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
37
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Microsoft Word

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Carte   crestinism si globalizare Carte crestinism si globalizare Document Transcript

    • Radu TrifonCREŞTINISM ŞI GLOBALIZARE OMUL CONTEMPORAN ÎNTREPROGRESUL DIGITAL ŞI DERIVA MORALĂ CUPRINS PREFAŢĂ INTRODUCERE I. OMENIREA ÎNTRE CREATIE, EXISTENTÃ SI MÂNTUIRE. OMUL SI LUMEA, SENS SI FINALITATE 1. Sensul creaţiei 1.1. Caracteristici ale creaţiei 1.2. Aspecte antropologice ale creaţiei
    • 2. Omul, cunună a creaţiei. Finalitatea existenţei umane 2.1. Starea primordială 2.2. Păcatul strămoşilor, ratarea existenţei umane 2.3. Finalitatea hristologică a existenţei umane3. Coordonata religios-morală a existenţei înainte şi după Întrupare 3.1. Denaturarea sensului iniţial al existenţei 3.2. Noe şi împrăştierea neamurilor. Destinul neamurilor 3.3. Refacerea condiţiei umane în Iisus Hristos 3.4. Existenţa umană între Cincizecime şi ParusieII. PREMISE ALE GLOBALIZÃRII. TRANSFORMAREA ISTORICÃ AIDEOLOGIILOR GLOBALISTE SI REFLECTAREA ACESTORA ÎN PLANULRELIGIOS-MORAL1. Imperiile antichităţii2. Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii3. Imperiul bizantin şi cultura creştină4. Marea schismă de la 1054. Disputa canonică Orient versus Occident5. Schismă şi revoluţie, religie şi sectă, neam şi naţiune 5.1. Neam şi naţiune. Deturnarea naţionalismului
    • 6. Ideologia secolului XIX şi materializarea acesteia în secolul XX. Internaţionalismul şianularea tradiţiilor religios-morale 7. În loc de concluzie preliminară: un scenariu posibil (şi foarte probabil)III.GLOBALIZAREA SI IMPLICATIILE EI ÎN VIATA RELIGIOS-MORALA 1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere 2. Globalizare şi religie 3. Globalizare şi cultură 4. Globalizare, eco-sociologie şi noua economie 4.1. Societatea informaţională şi noua economie 4.2. Internetul ca suport al globalizării. Implicaţii în viaţa religios-morală 4.2.1. Scurt istoric, evoluţie, tendinţe 4.2.2. Implicaţii morale ale Internetului 4.2.3. Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă 5. De la globalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică 6. Viaţa religios-morală în contextul globalizării 6.1. Implicaţii la nivelul conştiinţei 6.2. Implicaţii la nivelul libertăţii şi responsabilităţii
    • 6.3. Între virtute şi păcat7. Dimensiunea ocultă a globalizării 7.1. Despre teoria conspiraţiei 7.2. Supremaţia tehno-financiară şi stăpânirea globalăIV. GLOBALIZARE SI ORTODOXIE1. Modul teandric şi universalitatea chemării ortodoxe2. Euharistie, Biserică şi misiune în lumea globalăCONCLUZIIBIBLIOGRAFIEI. IzvoareII. Lucrări de specialitateIII. Articole şi studii
    • PREFAŢA AUTORULUI Teologia Morală Ortodoxă este disciplina care oferă criteriile necesare înţelegerii şiasumării vieţii în Hristos. Ea este însăşi o vorbire despre viaţa în Hristos, din interiorul luiHristos. Deşi în mod artificial separată de Teologia Dogmatică şi de cea Liturgică, ea s-a formatca disciplină în strânsa legătură cu acestea, prima oferind cadrele, fundamentele credinţei, pebaza cărora Morala Ortodoxă trăieşte credinţa, iar cea de-a doua fiind expresia văzută acredinţei, în actele liturgice.În mod cert, afinitatea faţă de un anumit domeniu corespunde unei configuraţii umane,individuale, care este darul lui Dumnezeu. Omul e dator să identifice proprii talanţi şi să-iînmulţească, punându-i în slujba celorlaţi, spre scopul final al eshatonului. Deşi nu mai sunt laprima tinereţe, ca majoritatea colegilor mei, neliniştile şi neîmplinirile acestei prime tinereţi m-aufăcut să caut ceea ce imediatul cotidian nu mi-a putut oferi .Prin puterea lui Dumnezeu, şi cuajutorul nemijlocit al părintelui meu duhovnicesc, mi-am identificat într-un târziu vocaţia reală,primind şi puterea de a mi-o asuma. Am fost preocupat mereu de aspectele înţelegerii corecte aexistenţei, a sensului şi finalităţii acesteia. Modul de existenţă al omului, libertatea lui,responsabilitatea şi destinul său, trăirea virtuţilor şi asumarea unei moralităţi izvorâte dininteriorul său şi nu din comandamente externe, sunt problemele care m-au adus la studiulteologiei ortodoxe. Iar aplecarea spre morală reprezintă, cred, înţelegerea că aceste probleme ţinde Morala Ortodoxă şi nu de o psihologie a secularizării. De asemenea, convingerea fermă cămesajul lui Hristos este acelaşi până la sfârşitul veacurilor, dar diferitele epoci ale istoriei implicămoduri diferite de predicare, adaptate tipurilor de limbaj şi de percepţie proprii acestor epoci, m-au determinat să încerc să devin un mesager al lui Hristos în zorii celui de-al treilea mileniucreştin. Provocări ca New Age, sincretismul religios neopăgân, explozia tehnologiilor digitale,agresiunea informaţională prin televiziune si celelalte mijloace clasice de comunicare în masă,dar mai ales noua şi periculoasa tendinţă de virtualizare a vieţii umane prin dependenţacrescândă de Internet, m-au făcut să încerc găsirea căilor necesare de a duce mesajul lui Hristosîn mijlocul acesto-ra. Nimic din cele de mai sus nu oferă mai mult decât o îmbunătăţire acondiţiilor de viaţă strict biologică. Omenirea pare că a uitat sensul şi misiunea ei, aruncându-seîn cursa infernală după confort şi plăcere. Ştiinţele moderne, de la medicină la ingineria genetică,caută să reducă omul la aspectul său fiziologic, iar ştiinţele raţionaliste să-i potenţeze în modautonom inteligenţa. În fiecare zi omul oferă omenirii noi şi noi probleme, care mai de care mai„importante”, cu răspunsuri „urgente” şi „necesare”,uitând că, de fapt „un singur lucrutrebuie”(Luca 10,42). Omul vrea fericirea Împărăţiei lui Dumnezeu, dar făcută pe seamatehnologiilor digitale şi a ingineriilor financiare, şi în acelaşi timp fără Dumnezeu (sau cu undumnezeu plăsmuit după necesităţile sale). De fapt, confuzia acestui început de mileniu esteevidentă, iar globalizarea prezentată ca garanţie a soluţionării tuturor problemelor începe săsemene tot mai mult cu „promisiunea” apocaliptică a fiarei.
    • Datorită acestor considerente am ales ca temă a tezei de licenţă: „Globalizarea şiimplicaţiile ei în viaţa religios-morală”. Pe lângă acordarea unor informaţii de ordin teoretic darnu numai, alegerea acestei teme vizeză şi un motiv strict personal, ce ţine de înţelegerea şiasumarea liberă a propriului destin, cu responsabilitatea preoţiei împărăteşti şi universale primităîn Sfintele Taine. Este momentul aici să mulţumesc, cu dragoste, părintelui meu duhovnicesc, pr.lect.drd.Vasile Vlad; datorită Sfinţiei sale m-am re-găsit ortodox, înţelegând copleşitoarea responsa-bilitate dar şi frumuseţea neîntrecută a devenirii ortodoxe.Nici o întâlnire nu e întâmplătoare, şiîn acest sens, întâlnirea cu pr.Vasile Vlad a însemnat pentru mine începutul edificării înTeologia Ortodoxă, atât la nivel doctrinar, dar mult mai mult la nivelul trăirii în Hristos. De asemenea, aş dori să mulţumesc părintelui Crăciun Oprea şi domnului Mircea Raţiu,pentru ajutorul moral, bibliografic dar mai ales duhovnicesc, nemijlocit, pe care mi l-au acordatpe tot parcursul anilor de studiu, ca şi la elaborarea acestei lucrări. Nu în ultimul rând, trebuie sămulţumesc cu toată dragostea soţiei mele Claudia, familiei, pentru dragostea cu care m-auînconjurat, m-au susţinut şi m-au încurajat. Am nădejdea ca Dumnezeu mă va ajuta şi în continuare la împlinirea misiunii pentru carem-a adus la existenţă şi mă va călăuzi până-ntr-un sfărşit pe cărarea Împărăţiei.
    • INTRODUCERE Dincolo de existenţa imediată, în orice timp şi în orice istorie, şi deopotrivă aproape înorice loc al manifestării sale, fiinţa umană a încercat să-şi depăşească condiţionările. Fie că eravorba despre utilitate, autoritate sau tradiţie, omul a simţit mereu acea chemare lăuntrică de arăspunde imperativelor necondiţionatului (dat ca dar omului la crearea sa ), care, chiar şi înstarea adamică răsuna în conştiinţa sa ca un ecou, ca un glas de clopot ce cheamă la rugăciune,însă biserica nu se vedea, fiind doar intuită ca o posibilitate viitoare. Chipul lui Dumnezeu a fostprezent în natura umană întotdeauna, iar omul, conştient sau nu, a tânjit mereu după regăsireaacestuia. Aşa a fost posibilă existenţa morală, trăită şi asumată conştient sau inconştient. De-alungul istoriei, civilizaţiile şi-au avut propriile sisteme de morală, unele foarte bine organizate,altele mai mult bănuite şi trăite ca o inerţie existenţială ancorată în tradiţie, însă nu a existatpopor, neam sau civilizaţie care să nu aibă anumite reguli etice. Mai mult sau mai puţin, acesteetici s-au înscris pe coordonate axiologice aproximativ echivalente, în majoritatea cazurilor.Excepţiile, chiar dacă pare greu de crezut, nu fac decât să confirme această teorie. Unitateavalorilor morale este, dincolo de diferitele accentuări şi supralicitări temporale şi locale peanumite valori, un fapt care nu mai necesită argumentare. Dacă până la Întrupare realizareavalorilor morale în planul imediat al vieţii a fost distorsionată în diferitele momente ale istoriei şiîn multitudinea civilizaţiilor, odată cu Întruparea, criteriul unic al moralităţii şi sensul acesteia,din perpectivă creştină (ortodoxă) este Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. După acestmoment de timp, sensul istoriei a devenit evident, şi anume păşirea în Împărăţie. Până laÎntrupare oamenii erau chemaţi la participaţie întru Binele absolut mai mult intuit, la o existenţămorală izvorâtă dintr-o anamneză imperfectă a stării paradisiace şi care putea să-i conducă doarpână în pragul Împărăţiei, dar fără a conştientiza acest lucru (cu excepţia poporului ales căruia i-afost revelat), însă după Întrupare, păşirea în Împărăţie este posibilă în mod absolut şi concret, şiaccesibilă fiecărei persoane în parte. Existenţa morală în Hristos este posibilă omului capersoană, ca neam şi ca omenire. Asumarea voită şi liberă a acestei existenţe în Hristos, a crucii,este însă o chestiune care presupune şi persoana şi neamul şi omenirea, şi ea se realizează la
    • nivelul conştiinţei, vizând, prin funcţia unificatoare a acesteia, toate sferele de existenţă aumanului: sfera personală şi cea comunitară: familie, etnie, ecumena. Omul a fost creat pentru ase îndumnezeii, şi odată cu el întraga creaţie.Iar acest lucru se face pornind de la persoană sipână la ecumena. Într-o perspectivă ortodoxă, aşa s-ar putea defini globalizarea. Este, cred, singurul modposibil de realizare autentică a acesteia. Termenul însuşi, acest neologism, „globalizare”, înperspectivă ortodoxă nu-şi găseşte sensul. Şi până la urmă acesta nici nu există. Finalitateaeshatologică este ca „toţi să fie una întru Hristos”, şi doar în acest sens este acceptabilăglobalizarea, ca realitate a începutului de mileniu III. Se pare însă că lumea de astăzi elimină din propoziţia apostolului tocmai cheia derezolvare a problemei, cuvintele „întru Hristos”, înlocuindu-le cu cele trei puncte ale incerti-tudinii omeneşti, „toţi să fie una...”, dincolo de care se întrezăreşte o perspectivă sumbră,apocaliptică. Globalizarea, aşa cum o prezintă puterile ce conduc lumea, este o consecinţăfirească a dezvoltării societăţii umane şi a nevoilor omului de autodepăşire şi realizare „plenară”.Însă din această ecuaţie, omenirea elimină termenul cel mai important, Hristos, Dumnezeul-Om,înlocuindu-l cu omul, ca dumnezeu al ei. În aceste condiţii viaţa religios-morală nu mai este onecesitate absolută, ci devine opţiune posibilă. Acceptarea sau neacceptarea ei devinedependentă de criterii exterioare omului, şi care chiar atunci când moralitatea minimală existentăîn individ îl determină pe acesta spre o viaţă morală bazată pe criterii religioase, ele devin criteriicontractuale sau altfel spus, un fel de clauze ale unui presupus contract cu Dumnezeu, derespectarea cărora (din partea lui Dumnezeu) depinde rămânerea omului şi pe „mai departe” înautosuficienţa unei vieţi formal religioase. Globalizarea aduce ca argumente o multitudine de aspecte: economice, sociale, umani-tare, de comunicare, de fluidizare a „traficului” ideologic şi aplicare unitară a conceptelor şiteoriilor în toate planurile concrete de desfăşurare a existenţei umane, oferind pentru „liniştirea”conştiinţelor mai conservatoare, de asemenea o multitudine de ideologii flexibile şi perfectadaptabile pe orice tipologie umană, precum şi modele de viaţă confortabilă care să includă şiideea de Dumnezeu. De la Înviere încoace, lumea a trecut prin diferite etape de înţelegere şiasumare a Crucii. Însă pe măsură ce se îndepărtează (din punct de vedere temporal) de
    • evenimentele Învierii, Înălţării şi Cincizecimii, această lume e tot mai vulnerabilă la ispitelepotrivnicului (sub diferitele materializări ale acestora). Iar de la anul 1054, ritmul desacralizării afost din ce în ce mai accelerat, culminând cu această epocă post-modernă, care, asimilândveacurile trecute, a fabricat în retortele sale atât argumentele,cât mai ales toate condiţiilenecesare realizarii noului Turn Babel: mondializarea. Pentru creştin în general şi creştinul ortodox în special (înţelegând aici nu pe cei careoficial aparţin prin botez ortodoxiei, ci pe cei care cu toată fiinţa încearcă să-şi trăiască ortodoxiala modul deplin al vieţii în Hristos) noile condiţii impuse de lumea ce se globalizează nu suntuşor de acceptat. Şi asta pentru că ele înseamnă alinierea la sisteme de valori care nu de puţineori sunt opuse valorilor Tradiţiei Ortodoxe. Din aceste motive, implicaţiile globalizării în viaţareligios-morală sunt prezente în mod dureros atât la nivel personal cât şi la nivel comunitar. Cu toate acestea, dacă rămânem fideli Tradiţiei şi ţinem cont de adevărul revelat că fiinţaeclesială – Biserica lui Hristos – „porţile iadului nu o vor birui în veci” (Matei 16,18), înseamnăcă şi această nouă provocare, globalizarea, poate fi transformată în sens hristocentric, devenindun instrument pus în slujba ţelului final, eshatologic al omenirii. Chiar dacă intenţionalitateadeclarată a globalizării este una pur umană, dar de fapt antihristică prin autonomizareaconştiinţelor în raport cu Dumnezeu, ea poate fi transformată în sensul atoateunităţii inţiale,paradisiace. Există posibilitatea de a rămâne în viaţa autentic religios-morală şi de a extindeaceastă viaţă de la nivelul personal la cel comunitar, iar această posibilitate aparţine prinexcelenţă modului teandric de existenţă aşa cum îl defineşte, îl trăieşte şi îl propovăduieşteTeologia Morală a Bisericii Ortodoxe.
    • I. Omenirea, între creaţie, existenţă şi mântuire. Omul şi lumea, sens şi finalitate „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”(Facere 1,31). La sfârşitul zilei aşasea a creaţiei, omul şi lumea erau aduse la existenţă, existau în cel mai înalt mod posibil. Însă existenţalumii şi a omului erau, pe lângă actualitate, chiar mai mult decât actualitate, sumă de posibilităţi, date înplanul divin, care vor trebui mereu actualizate. Omul, ca o cunună a creaţiei, era chemat la existenţăîncărcat de responsabilitate pentru fiinţa şi forma lumii şi de asemenea încărcat de responsabilitatepentru împlinirea sensului lumii. Însă nu orice om avea şi puterea de a-şi realiza aceastăresponsabilitate, ci doar omul rămas integrat în viaţa lui Dumnezeu, de la care să-şi fi luat întreaga saputere de viaţă. Acest Adam putea să identifice sensul creaţiei, să-l asume şi să-l ducă la împlinire. Ceeace nu a reuşit Adam, suntem datori să realizăm noi, ca oameni rezidiţi în Hristos. I.1.Sensul creaţiei În perspectivă ortodoxă, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Acest scop dă sensşi valoare lumii. *1+ Motivul creaţiei, după Sfinţii Părinţi este bunătatea lui Dumnezeu, şi nu o necesitateinternă sau externă a Acestuia. Iar scopul creaţiei este părtăşia şi a altor fiinţe de iubirea Luiintratrinitară *2+ , preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea acestor creaturi. În spiritualitatea ortodoxăaceastă realitate a creaţiei a primit numele de îndumnezeire. Aşadar creaţia a fost menită laîndumnezeire prin cununa sa, omul. Sensul aducerii la existenţă a lumii şi omului este îndumnezeirea.[1] Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, p.337[2] Ibidem
    • I.1.1.Caracteristici ale creaţiei a) Finitudinea lumii este în legătură cu infinitatea lui Dumnezeu; lumea fiind creată, econdiţionată de infinitatea lui Dumnezeu. *3+ Dumnezeu se mişcă spre creaţie, dar în acelaşi timp existăo năzuinţă, o convergenţă nostalgică a creaţiei către infinitul Creatorului. Însă această convergenţăpoate să aibă finalitate, lumea finită având posibilitatea de a participa la infinitatea dumnezeiască înHristos. [4] b) Armonia, frumuseţea şi ordinea existente în lume, vin să confirme adevărul creaţiei. Asuprafrumuseţii lumii ca armonie, bună întocmire şi ordine stăruie atât Sfânta Scriptură cât şi întreaga tradiţiepatristică, de la Isaia, Psalmist şi până la Părinţii şi scriitorii Bisericeşti din toate perioadele patristice şipostpatristice. Această gândire e în opoziţie cu concepţia gnostică a imperfecţiunii lumii văzute, cusistemele filosofice şi religiile vechi orientale şi de misterii, sau cu diferitele hermetisme, carepropovăduiau necesitatea părăsirii cât mai repede a lumii datorită faptului că lumea în sine e un rău.Armonia cosmică pune în evidenţă faptul că există o ordine a creaţiei, o ordine divină a lumii careimplică alte două caracteristici ale acesteia, şi anume: c) consistenţa – Creaţia nu este o simplă aparenţă ci are consistenţă, care implică şi este implicatăla rândul ei de existenţa ordinii. d) transparenţa- În acelaşi timp, lumea e străbătută necontenit de energiile divine, care suntconstitutive creaţiei, fiind deci transparentă pentru acestea. Această ordine armonioasă în care creaţiaconsistentă este în acelaşi timp transparentă energiilor divine este numită de părintele Stăniloae ordinedivină a cosmosului care săvârşeşte neîncetat liturghia cosmică. Ordinea presupune o prezenţă care să orealizeze. În acest sens creaţia este un semn al prezenţei şi înţelepciunii lui Dumnezeu şi apare ca o reţeainfinită a raţiunilor divine, în care fiecare punct implică prezenţa divină prin energiile necreate.Vorbimastfel de : e) raţionalitatea lumii create, care susţine şi dă sens armoniei cosmice. Raţionalitatea lumii createeste înrădăcinată în Dumnezeu, şi în acelaşi timp este pentru om şi culminează în om. Cunoaşterea lumii[3] Ibidem , p.163[4] Ibidem , p.166
    • seamană cu o scară pe care omul urcă spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Raţiunea supremă a Logosuluidivin atrage la sine şi urcă mintea umană pe treptele contemplaţiei naturale a raţiunilor din lucruri. *5+Paradigmele(modelele) sau raţiunile divine ca intenţii divine rămân în planul transcendent, ideal,atemporal în Dumnezeu, pe când „logoii”(raţiunile lucrurilor) sunt raţiunile divine coborâte în planulimanent, temporal al existenţei constituind noumenus-ul fenomenelor. Deci Logosul divin dă sens vieţiiomeneşti şi umple de raţiuni, de sensuri, întreaga creaţie.Omul, prin logosul din sine, e împletit cuLogosul divin şi cu logoii creaţiei. *6+ Pentru ortodoxie nu există îndoială asupra veridicităţii acesteiviziuni propuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar omul modern şi mai ales postmodern are nevoiede argumentări şi demonstraţii strict ştiinţifice pentru a declara o teorie ca fiind adevărată. Iată însă căepistemologia ştiinţifică, blocată o mare perioadă de timp în prejudecăţile reducţioniste pare acum a seapropia intuitiv de perspecti-vele unei cunoaşteri mai profunde, de spiritul explorării teologice. Chiardacă va mai trece un timp până la schimbarea paradigmei (care e o necesitate) punţi întinse între ştiinţăşi teologie oferă, în particular, principiul antropic care afirmă că nu viaţa s-a dezvoltat într-un senssubordonat universului, ci dimpotrivă, universul s-a dezvoltat în direcţia în care ne-a permis viaţa, şiadaptarea între om şi univers este reciprocă. Mai mult, teoria cuantică permite evidenţierea faptului căomul, prin conştiinţă, modifică universul, că persoana, conştiinţa personală este o forţă modelatoare înunivers. *7+ În acest sens cuantica furnizează inclusiv premisele demonstrării ştiinţifice a eshatologieicreştine, acceptarea la nivel ştiinţific a posibilităţii învierii trupurilor la Parusie, finalitate de care totuşiştiinţa, în ansamblul ei se apropie destul de timid, ceea ce denotă în ultimă instanţă limitările cunoaşteriiorizontale, pur ştiinţifice. f) unitatea - Intenţionat am lăsat la final această caracteristică a creaţiei, fiind în legăturănemijlocită cu tema acestei lucrări. Lumea este una şi unită fiindcă există un Dumnezeu Creator al ei,care este Unul şi transcendent. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă unitatea lumii prin faptul că „toateunităţile în cadrul ei sunt în relaţia şi cu Creatorul şi Atotţiitorul, care, pe de altă parte e mai presus de[5] Sf.Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie , în “Filocalia”, vol.III , Editura Harisma,Bucureşti 1994 p.97-99[6] Ibidem , Cuvânt înainte , p.13[7] pr.Răzvan Ionescu, Elemente de epistemologie comparată , în “Ştiinţă şi Teologie“,coordonator Pr.Prof.dr. Dumitru Popescu, Editura XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti 2001, p.97-99
    • orice relaţie care L-ar determina şi diferenţia pe El. *8+ Chiar dacă unitatea lumii este fărâmiţată, aexistat întotdeauna o tendinţă, o mişcare spre unitate. Această mişcare a fost deturnată la nivel uman întoate timpurile, consecinţe ale acestui fapt fiind tocmai aceste fenomene mondialiste ale veacului, lacare luăm parte cu toţii. Din „inel de legătură” între toate lucrurile şi din „centrul dat al lumii care oconduce pe aceasta spre o tot mai mare unitate” *9+ , omul devine factor al destrămării unităţii şirealizării unei false unităţi a lumii, o unitate în afara lui Dumnezeu. g) mişcarea în timp.Adusă la existenţă, lumea e în mişcare de la originea ei.Mişcarea lumii eînscrisă în creaturile sale ca singura modalitate de existenţă a acestora. În mod cert, creaţia are unînceput dar va avea şi un sfârşit în unirea deplină cu Dumnezeu.Timpul a fost perceput diferit în istoriaumanităţii, ca şi înţelegerea folosirii acestuia. Sintetizând concepţia ortodoxă despre timp, vom spunecă importantă e legătura sa indisolubilă cu veşnicia. Timpul ne-a fost dat pentru a ne pregăti veşnicia.Raţiunile timpului sunt în Dumnezeu, afirmă Sf.Maxim Mărturisitorul *10+ , ceea ce înseamnă că timpulse raportează la eternitate. ”Pe toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lorveşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea lui Dumnezeu, de la început până lasfârşit”(Eclesiast 3,11). Veşnicia este starea potenţială pusă de Dumnezeu în firea lucrurilor, şi eaurmează a fi actualizată în timp. Aceasta reprezintă mişcarea în timp a creaţiei, şi înţelegerea ca atare atimpului, şi anume ca dar al lui Dumnezeu, înseamnă a trăi timpul pentru a-l depăşi, pentru a-ltransfigura.Tocmai pentru că lumea are o perspectivă finală eshatologică, mişcarea în timp trebuie să fiedepăşirea acestuia. Această depăşire, însă, este posibilă numai în Biserică. Timpul liturgic (timp propriuspaţiului eclesial) este timpul oportun de a fi cu Dumnezeu, nu doar Sfânta Liturghie ci întreagaciclicitate a zilei liturgice, a anului liturgic. Spre exemplu, Postul Mare este perioada unui timp privilegiat,calificat şi care îl orientează pe om prin pocăinţă spre veşnicia mântuirii. Postul Mare este timpuloportun pocăinţei, ca modalitate de actualizare a veşniciei. *11+[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul ,op.cit. , p.13[9] Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae , op. cit. p.169[10] apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în op.cit, vol. cit. ,p.125[11] Makarios Simonopetritul , Triodul Explicat ,Editura Deisis, Sibiu 2000 p.284-285
    • I 1.2. Aspecte antropologice ale creaţiei Din analiza caracteristicilor creaţiei, rezultă că lumea se desfăşoară ordonat spre o direcţieprecisă: omul. Omul este rezultat al unui act creator special, nu doar al unei „faceri” din poruncă. Creaţiacosmosului cu fiinţele necuvântătoare din el, a fost un mijloc spre împlinirea unui scop mai înalt:cosmosul nu avea un scop în sine, aşadar Dumnezeu a creat lumea pentru om, fiindcă numai în omlumea îşi împlineşte rostul ei. *12+ Creaţia are deci un caracter antropocentric. Astfel, lumea a fost creatăca un dar pentru oameni, şi în acest fel (ca dar al lui Dumnezeu) lumea e locul în care se vede iubirea luiDumnezeu pentru om. *13+ Omul are ca misiune să liturghisească darul primit şi să-l întoarcăDăruitorului, iar acest lucru se realizează numai în măsura în care omul vede lumea aşa cum o vedeDumnezeu. Lumea şi evoluţia ei, progresul ei, depind de progresul duhovnicesc al omului. Aceastăevaluare ortodoxă a omului dar şi a lumii în perspectivă antropocentrică, este confirmată astăzi de teoriacuantică. Într-un limbaj ştiinţific, conştiinţa umană modifică universul, ceea ce în limbaj ordodox nuînseamnă decât că personalizând lumea, omul o mântuieşte. Universul se mântuieşte prin om. *14+Posibilitatea aceasta e dată omului prin creaţie, şi anume prin faptul că omul a fost creat persoană, adicăîn acelaşi timp fiinţă naturală dar şi spirituală, care poartă în ea imaginea divinului, prin chipul luiDumnezeu. Deşi adus ultimul la existenţă, omul are o poziţie mediatoare între lumea pur spiri-tuală, căreia îiaparţine cu sufletul, şi cea pur materială, căreia îi aparţine cu trupul. El este punctul de origine într-unsistem cartezian în care pe orizontala abscisei avem lumea materială şi pe verticala ordonatei lumeaspirituală. Existenţa sa trebuie să fie o funcţie ce tinde asimptotic către infinit. Fiind o sinteză a celordouă lumi, omul le conţine. Astfel e o reprezentare în mic a lumii celei mari, adică un microcosmos.Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că primul om era chemat să adune în fiinţa sa toată lumea creată şiîn acelaşi timp să atingă unirea deplină cu Dumnezeu şi astfel să confere întregii creaţii stareaîndumnezeită. *15+ Eşecul primului om trebuie transformat în biruinţă de omul restaurat în Hristos.[12] Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 99-100[13] Ibidem, p. 339-340[14] Ibidem, p. 418[15] Christos Yannaras, Abecedarul credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti 1996, p.85
    • I.2. Omul, cunună a creaţiei. Finalitatea existenţei umane Referatul biblic despre originea omului precizează faptul că omul a încununat creaţia, ducându-ola superlativ. Până la crearea omului, creaţia era apreciată cu calificativul de “bună”(Geneză 1,10,12,18,21,25), iar după aceasta şi după investirea lui cu demnitatea de conducător al lumii, toate câtele-a făcut Dumnezeu au devenit “bune foarte”( Geneză 1,31). I.2.1. Starea primordială. Cuvintele Bibliei că Dumnezeu a format mai întâi trupul omului din ţărână şi apoi i-a insuflatsufletul trebuie înţelese în sensul că din momentul în care a început să se formeze trupul ca ocomplexitate biologică, a avut insuflat sufletul, care a contribuit în mod esenţial la formarea acesteicomplexităţi. Deci nicidecum nu a fost vorba de două acte separate şi succesive, ci un singur act creator.Suflarea de viaţă aduce omului nu atât viaţa biologică (posedată şi de regnul animal) cât viaţa înţelegeriişi comuniunii, adică viaţa spiritului. Suflarea configurează omul ca alteritate (alter ego) în raport cuDumnezeu, alteritate care implică posibilitatea existenţei după modelul lui Dumnezeu, pe coordonatalibertăţii. Iar existenţa ca libertate oferă omului posibilitatea răspunsului, pozitiv sau negativ, lachemarea dragostei lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu din om implică Sfânta Treime ca model, adicăidentitate personală şi comuniune. Comuniunea, ca dinamică a relaţiei dintre Dumnezeu şi ompresupune atât “înomenirea primului şi îndumnezeirea celui de-al doilea, în sensul ajungerii de laînrudire la familiaritate”. *16+ Pe această dinamică a relaţiei, Sfinţii Părinţi leagă tema paulină “Hristos-Chipul luiDumnezeu”(Coloseni 1, 15 -18) cu tema Genezei “omul–chipul lui Dumnezeu“, afirmând originea înHristos a omului, ca şi chip al Logosului divin. Arhetipul după care a fost creat omul e Hristos care e înforma lui Dumnezeu (Filipeni 2,6), care e chip al lui Dumnezeu (II Corinteni 4,4). Se afirmă în acest mod[16] Pr.prof dr. Dumitru Popescu, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti1997, p. 131
    • faptul că originea omului este Hristos, iar odată stabilit acest lucru, starea paradisiacă este o starehristocentrică, în sensul chemării omului, de la crearea sa, la o asumare duhovnicească a relaţiei culumea şi a relaţiilor interumane. În acest context, experienţa diferenţierii sexelor (Geneză 2, 21 – 24),aflată în prelungirea exerciţiului contemplativ al punerii numelor, exerciţiu în care Adam le împrumutăsuflarea de viaţă făcând astfel dovada raţiunii sale şi acceptând statutul de rege şi stăpânitor al creaţieicu care l-a cinstit Dumnezeu, această experienţă deci, a diferenţierii sexelor nu este altceva decâtrecunoaşterea omului şi a lumii de către Adam din şi în perspectiva lui Dumnezeu, împreună cu El, adicădumnezeieşte. *17+ Referatul biblic descoperă trei dimensiuni ale existenţei umane paradisiace, şi anume: relaţia cuDumnezeu(coordonata teologică), relaţia cu semenii(coordonata antropologică) şi relaţia culumea(coordonata cosmologică). Numai în totalitatea acestor dimensiuni, omul poate fi evaluat în modfidel faţă de referatul biblic şi numai aşa poate fi realizată o conturare integrală şi plenară a misteruluiexistenţei umane, depăşind orice umanism (ca ignorare a dimensiunii teologice), orice individualism (caignorare sau chiar negare a relaţiilor interumane) şi orice istorism (ca refuz al înţelegerii omului încontext cosmic). [18] I.2.2. Păcatul strămoşilor, ratarea existenţei umane. Crearea omului ca alteritate a lui Dumnezeu înseamnă posibilitatea existenţei sale în modul încare Dumnezeu există. Omul e o existenţă personală care poate să ipostazieze viaţa ca iubire, adicălibertatea faţă de limitele naturii sale create, libertate faţă de orice necesitate, aşa cum Dumnezeu celnecreat există. Însă această viaţă nu e posibilă decât în Dumnezeu, căci ea vine de la Dumnezeu.Persoana în sens absolut nu există decât în Dumnezeu, iar persoana omenească nu putea să existe decâtîn sens relativ, raportată la Acesta. Persoana pune în faţa existenţei umane alternativele: libertatea caiubire sau libertatea ca neant.[17] Ibidem, p.127-128[18] Ibidem, p.128-129
    • În persoană viaţa şi iubirea coincid. Libertatea ca iubire presupune nemurirea pentru căpersoana iubeşte şi este iubită, iubirea susţinând resorturile vieţii. În afara comuniunii de iubirepersoana îşi pierde unicitatea, devine o fiinţă asemănătoare celorlalte. În spaţiul ortodox, păcatulstrămoşesc echivalează cu renunţarea la părtăşia autenticei vieţi izvorâte din iubirea lui Dumnezeu,înseamnă renunţarea la comuniunea cu Dumnezeu. Viaţa omului este dar al lui Dumnezeu, refuzuldarului însemnând refuzul de a fi iubit de Dumnezeu şi de a-l iubi pe El. Numai în iubirea lui Dumnezeuomul primeşte o identitate absolută, de neînlocuit, fără de care el devine fără nume şi fără chip. Păcatulînseamnă astfel pierderea identităţii absolute a iubirii lui Dumnezeu şi identificarea cu realitatea morţii,ca încetare de a mai fi iubit. *19+ Astfel, păcatul strămoşesc înseamnă întrebuinţarea rea a voinţei salelibere. Depărtarea de viaţă implică apropierea de moarte, căci Dumnezeu e viaţă şi lipsa vieţii moarte,iar Adam prin depărtarea de sursa vieţii şi-a cauzat moartea potrivit celor scrise: “Iată, vor pieri toţi ceice se depărtează de tine”(Psalm 72, 26). Astfel moartea apare ca ratare a existenţei umane, ca eşecexistenţial, şi ea este o consecinţă îngăduită de Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi amatras-o asupra noastră. Pentru ca existenţa umană în afara lui Dumnezeu, cea aleasă de protopărinţi sănu devină veşnică pentru om, Dumnezeu „a îngăduit desfacerea trupului, ca să nu se păstreze pentru noinemuritoare boala, ca un olar care nu vrea să bage în foc un vas de lut stricat înainte de a îndrepta, prinrefacerea acestuia stricăciunea pe care o are.” *20+ Sfinţii Părinţi sunt de acord asupra faptului că omul nu de la sine a căzut în păcat, ci influenţat dediavol, care “văzându-l pe om ajuns înger pe pământ”, “mistuit de invidie” a vrut să-l facă şi pe acestaasemenea lui, dezbinat de Dumnezeu şi neîncrezător în iubirea Acestuia de oameni. *21+ Chiar dacă nu omul a avut iniţiativa separării de Dumnezeu, fiind influenţat de cel care dintruînceput s-a făcut “ucigaş de oameni” (Ioan 8, 44), şi chiar dacă Eva a fost cea căzută în ispită, păcătuindasumându-şi pe cont propriu o experienţă menită a fi împărtăşită cu bărbatul ei cu care era “un trup”(Facere 2,24), Adam nu şi-a împlinit datoria de duhovnic şi mistogog al femeii sale (el având deja[19] Pr.lect. Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris an III, partea I, Arad 2001,p.54[20] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia că nu Dumnezeu e autorul relelor, p.7, apud pr.prof.dr.Dumitru Popescu, op.cit., p.159[21] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 16,1, apud Pr.prof.dr.Dumitru Popescu, op.cit.,p. 156
    • iniţierea în contemplaţia dumnezeiască prin exerciţiul punerii numelor), lăsând-o pe aceasta uşor deamăgit de sofistica şarpelui. Raţionamentul ei s-a autonomizat (apropiindu-se de logica lui Descartesdubito ergo cogito, cogito ergo sum), gustând din fructul oprit şi ieşind astfel din interioritatea voinţei şiporuncii dumnezeieşti. Ratarea existenţei umane se realizează pe toate coordonatele. În plan teologic,chipul lui Dumnezeu se întunecă în om, se amestecă cu tendinţa contrară şi se opacizează,nemaioglindindu-l pe Dumnezeu. Se produce o slăbire a comuniunii, dar relaţia cu Dumnezeu nu sestinge, ci continuă mai ales pentru că iubirea Acestuia şi fidelitatea faţă de om o fac posibilă. Omul vacăuta mereu starea originară,nostalgia paradisului, evidentă în întreaga istorie a umanităţii, existândchiar şi în omul cel mai pronunţat areligios, omul modern (şi post modern). *22+ În plan antropologic şi alrelaţiilor interumane ratarea existenţială devine ratare fizică. Ratarea unei autentice personalizări, ducela deteriorarea firii ipostaziate de persoana căzută, care se manifestă prin dezacordul dintre suflet şitrup, boli, suferinţe, şi moarte. Descompunerea e explicabilă prin activarea haotică a structurii umane.Din fire slăvită, luminată de harul lui Dumnezeu esenţa umană se supune rigorilor biologice ale “hainelorde piele”, din care iconomia lui Dumnezeu, prin moarte, recuperează omul. *23+ În plan relaţionalinteruman, căderea determină pierderea modelului comunitar trinitar şi pierderea puterii de comuniuneinterumană autentică. Omul căderii este incapabil să-şi depăşească în sine condiţia egocentrică, şi chiarîn căutările sale interumane el se individualizează,încercând să-şi protejeze personalitatea printr-oafirmare unilaterală de sine. Primele semne văzute ale deteriorării relaţiilor umane sunt conflictulintersexe (Facere 3, 16) şi actul fratricid al lui Cain (Facere 4,8). Neurmărind modelul comuniunii,omenirea a căutat moduri ale relaţiilor interumane în sisteme sociale şi politice, dar care nu reuşesc sădepăşească ambiţiile generate de ratarea protopărinţilor. De la organizările sociale şi politice ale sclavagismului la democraţia desacralizată, de la legeaTalionului la drepturile omului, de la individualismul capitalist la colectivismul comunist, şi în sfârşit de larelaţiile internaţiuni ale modernităţii la perspectiva globalizării, structurile sociale şi politice create n-aufăcut nimic altceva decât să strivească omul, pentru că toate acestea au ignorat calitatea acestuia depersoană chemată la comuniune cu alte persoane. În plan cosmologic căderea alterează legăturile dintreom şi lume. În perspectiva omului căzut, lumea devine din manifestarea plastică a raţiunilordumnezeieşti (prin contemplarea căreia omul s-ar fi ridicat la Dumnezeu), materie brută, obiect de[22] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.194-195[23] Pr.prof.dr. Dumitru Popescu, op.cit., p.169
    • exploatat. Omul, ratând stăpânirea lumii dintr-o perspectivă euharistică (contemplativă, aşa cumîncepuse prin numirea fiinţelor vii), a consumat fructul acesteia fără evlavie, începând să caute aiciizvorul vieţii, oprindu-se la lume ca realitate ultimă. *24+ Din preot al creaţiei,având datoria de a o aducepe aceasta lui Dumnezeu îndumnezeită, omul s-a instituit ca stăpân, ca dumnezeu al lumii. Acest mod dea privi şi asuma lumea(ca posesor al ei) este evident în istoria umanităţii. Epoca industrială şi ceaconsumistă de azi (a tehnologiilor digitale) nu sunt o tendinţă nouă, ci o amplificare fără precedent amijloacelor “eficiente” de exploatare a resurselor lumii. Pe această coordonată, şi globalizarea devine unmijloc de concentrare în mâinile unei minorităţi a tuturor resurselor naturale, şi a tuturor mijloacelor deexploatare a acestora, astfel că procesul decizional nu va mai aparţine umanităţii în ansamblu (cabeneficiară a resurselor), ci acestei minorităţi care va decide pentru întreaga lume. Este o escaladarefără precedent, atât a călcării în picioare a naturii umane cât şi a ignorării voite a raţiunilor lumiicreate. I.2.3. Finalitatea hristologică a existenţei umane. Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-şi depăşească propriile limite caşi cele mărginite ale creaţiei şi să să se facă infinit.În chip este implicată esenţial tensiunea omului spreÎndumnezeire. În aceasta constă măreţia omului, în tensiunea – poruncă de a se îndumnezei, şi nu înfrumuseţea existenţei biologice supreme, de animal raţional. Măreţia omului rezidă astfel în destinul lui,cel al îndumnezeirii pe care îl arată chipul lui Dumnezeu care „presupune prezenţa indestructibilă aharului naturii umane, implicat în însuşi actul credinţei”. *25+ Această menire e exprimată în Scripturăprin atributul Asemănării. Prin asemănare Sfinţii Părinţi înţeleg unirea maximă cu Dumnezeu, ajungereala Modelul sau Arhetipul absolut, Hristos Chipul Tatălui, fără confundarea cu Acesta. Sfântul IoanDamaschinul defineşte creaţia omului „după chip” ca însumând mintea şi libertatea omului, şi „dupăasemănare”, „ca însumând desăvârşirea în virtute pe cât e cu putinţă.” *26+ Această asemănare vizează[24] Christos Yannaras, op.cit., p.98-99[25] Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti 1996, p.80[26] Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti 1993, p.70
    • atât finalitatea cât şi drumul spre aceasta. Pe scurt, finalitatea existenţei umane este îndumnezeirea, iarexistenţa umană în sine se rezumă la parcurgerea acestui drum de la Chip la Asemănare. Însă aşa cumoriginea omului este hristologică (după chipul Tatălui - Hristos) şi finalitatea este hristologică, dar şidrumul spre aceasta, drum care se bazează pe împreună lucrarea celor două voinţe, dumnezeiască şiomenească. Această menire a omului rămâne şi după actul căderii. Primul pas al împreună lucrării a fostrealizat de Adam prin acţiunea punerii numelor, însă în asumarea vieţii ca relaţie între sine şi Dumnezeude la care vine belşugul de viaţă, Adam a eşuat prin actul mâncării în afara lui Dumnezeu. Acest al doileapas al mâncării ca relaţie cu Dumnezeu a fost restabilit şi făcut posibil şi accesibil nouă de Adam cel Nou.*27+ Finalitatea hristologică a existenţei este lămurită deplin în Sf. Liturghie. Mai mult, ea este actualizatăîn mod concret în fiecare credincios în Sfânta Taină a Euharistiei. Aici înţelegem şi actualizăm, fiecare înparte, menirea noastră hristologică, asumându-ne smeriţi gestul recunoaşterii lui Dumnezeu ca unicăsursă a vieţii. Depăşind condiţionările de toate felurile, mai ales în această ultimă perioadă a umanităţii,Biserica lui Hristos depăşeşte înşelarea existenţei prin mâncarea lumii, şi, oferindu-i lui Dumnezeupâinea şi vinul ca alimente esenţiale (Psalmul 103,15–179) primeşte înapoi „adevărata mâncare şiadevărata băutură”, trupul şi sângele lui Hristos. Astfel, în Sfânta Liturghie, Biserica indică în mod clar,fără echivoc, finalitatea hristologică a existenţei umane, arătând că nu lumea, ci „însuşi Dumnezeu estemoştenirea celor vrednici”. *28+ În toate epocile istorice ale culturii şi civilizaţiei umane, a existat ideea unui om perfect; China–omul veritabil, India–omul eliberat (păstrat până azi în religiile Indiei), Grecia-purtătorul de lumină,Islamul–omul universal, Iudaismul–omul suprem, creştinismul – sfântul. Singură cultura occidentală (maiales cea americană, n.a), modernă şi post– modernă, nu asimilează în ea această idee a omului perfect.*29+ De la modernitatea care a abdicat de la perfecţiune în favoarea firescului, dar în afara singuruluicriteriu real, Hristos, şi care a inversat axiologia în sensul considerării posibilului ca firesc (orice faptă sauatitudine este firească naturii umane dacă există posibilitatea săvârşirii ei), omul şi omenirea au asimilatca ultim principiu eficienţa. Omul postmodern este un om eficient, care sacrifică şi subordonează[27] Christos Yannaras, op.cit., loc.cit.[28] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole theologice şi oiconomice,I,68, apudpr.prof.dr.Dumitru Popescu, op.cit., p.153[29] Anton Dumitriu, Homo universalis, încercare asupra naturii realităţii umane, p. 7-8, apudpr.prof.dr. Dumitru Popescu, op.cit., loc.cit.
    • întreaga sa existenţă realizării eficienţei materiale. În acest context predica Bisericii trebuie să reafirmeastăzi, în faţa asaltului neopăgân, că starea actuală nu e nici normală şi nici firească, iar finalitateapropusă de ea, adică eficienţa şi confortul, este condiţia căderii, a vieţii spre moarte. Astfel, vădindlumea de păcat (Ioan 16,8) Biserica e datoare să rememoreze starea primordială şi finalitateahristologică a lumii şi omenirii, ca singura finalitate posibilă, şi că orice tentativă umană de a construi unparadis fără Dumnezeu, de la turnul Babel până la globalismul consumist contemporan, e sortităeşecului. I.3.Coordonata religios–morală a existenţei umane, înainte şi după Întruparea Lui Hristos Creaţia, având ca sens şi finalitate îndumnezeirea, se întemeiază pe o ordine implicită, care estesolidară cu ordinea divină.Energiile necreate sunt responsabile de menţinerea acestei solidarităţi. Pentrua fi autentice, lumea şi viaţa trebuie să participe la viaţa lui Dumnezeu. Ordinea divină este impregnatăprin calităţile acesteia: consistenţă, transparenţă, ierarhie şi comuniune, prezente în fiecare elementconstitutiv al lumii, ca şi în ansamblul Universului. Cum am mai spus, acest concept teologic esteconfirmat astăzi de fizica cuantică din ce în ce mai mult. În aceeaşi ordine de idei, umanitatea îşidesfăşoară de la începuturi existenţa în mod ordonat, după o ordine care este imagine a celei divine.Prin chipul lui Dumnezeu din om, darurile acestuia sunt constitutive în trupul şi sufletul omului.Aceste daruri primite de om, îl obligau pe acesta să le folosească în scopul pentru care a fost creat, depreot al lumii, să le liturghisească, adică preluându-se pe sine şi lumea în mod creator, slujindu-se deajutorul harului divin prin energiile necreate constititive atât lui cât şi lumii, să le întoarcă îndumnezeite,lui Dumnezeu. Această colaborare numită mod teandric sau mod divino-uman implică asumarea şitrăirea în viaţa umană a valorilor vieţii dumnezeieşti. Iar finalitatea teonomă, hristologică a omului şilumii implică un caracter religios–moral fundamental al existenţei umane. Astfel, coordonata religiosmorală a vieţii umane este coordonata fundamentală, atât în ordinea iniţială, în cea a căderii şi mai alesîn cea a restaurării în har. *30+[30] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, Teologie Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III,partea II, p.1-2
    • I.3.1. Denaturarea sensului iniţial al existenţei umane. Aşezat de Dumnezeu în fruntea tuturor creaturilor văzute, omul era destinat să realizeze în elînsuşi unitatea şi armonia întregului,unind întregul cu Dumnezeu, făcând din univers un organismomogen în care Dumnezeu ar fi fost „totul în toate”, conform scopului final al creaţiei, transfigurarea. În ordinea căderii,omul pierde acest sens iniţial pentru care a fost adus la existenţă. Întorcându-sede la Dumnezeu, omul provoacă propria sa dezagregare, antrenând inevitabil dezagregarea cosmică şitragedia întregii creaţii. Lumea în întregul ei şi în fiecare element în parte a fost supusă dezordinii, luptei,morţii şi stricăciunii. Această lume a încetat să mai reflecte fidel frumuseţea divină fiindcă icoana,imaginea divină, omul–centrul acestui univers s-a întunecat. Astfel, în loc să reveleze prin raţiunea saproprie, lăuntrică şi prin întregul existenţei sale, planul dumnezeisc al creaţiei, şi prin aceasta pe SfântulDuh însuşi, firea umană a devenit domeniul şi instrumentul răului personificat, Satan. Scopul iniţial alexistenţei umane, dobândirea Sfântul Duh va redeveni scop existenţial doar în ordinea creştinăintrodusă de evenimentele Întrupării, Răstignirii, Învierii şi Înălţării Dumnezeului Iisus Hristos. Dar pânăatunci, şi chiar după aceea în faptul căderii creştine, şi mai ales în această contemporaneitate carerefuză subtil Învierea şi Cincizecimea ignorând perspectiva Parusiei, prin voinţa omului răul creşte şidevine putere care viciază creaţia într-un ritm înspăimântător. Relaţia omului cu natura materială a lumiinu mai poate fi o relaţie personală, relaţie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care e constitutiv lumii.Devenită obiect neutru, lumea se opune eforturilor omului de a o supune, se opune nevoii şi dorinţeisale de supravieţuire individuală. Refuzând cumuniunea cu Dumnezeu omul a restrâns cunoaşterea sa lacunoaşterea lumii ca obiect. Pe măsura trecerii timpului omul a slăbit tot mai mult în cunoaştereasubiectului divin, superior lumii (de aceea o problemă despre care vorbesc toate religiile salvăriiindiferent de momentul istoric este cea a schimbării subiectului, a regăsirii prin cunoaştere a subiectuluidivin), deoarece cunoaşterea subiectului divin se realizează numai împreună cu Acesta şi nu-i dă omuluiniciodată posibilitatea de a fi suveran asupra Lui. Rămânând însă cu cunoaşterea strict raţională a lumii,a naturii, omul a despărţit cunoaşterea de înţelegerea creaţiei ca dar a lui Dumnezeu şi de iubirea luiDumnezeu ca dăruitor continuu al ei. Lumea devine în acest caz opacă, pierzându-şi transparenţa şiînchizându-se în sine, nemaipermiţând energiilor necreate să o străbată, susţinând-o. Însă transparenţalumii rămâne potenţialitate chiar dacă oamenii au căzut de la această cunoaştere a ei. Ispitirea îl împingepe om să-şi mute atenţia de la Dumnezeu la pomul vieţii, adică de la persoană la obiect şi să se fixeze pe
    • acesta. Astfel, existenţa umană nu-şi mai are ca interlocutor principiul agapic absolut, hrana primită dela Dumnezeu din iubire, iubirea lui Dumnezeu ca hrană, ci o realitate obiectuală. Sensul existenţeiumane de a ajunge la Dumnezeu ca subiect în relaţie şi mediatoare a creaţiei se denaturează, aceastalăsându-se asimilată de natură şi atribuind acesteia rolul pe care-l avea Dumnezeu, de principiu şi izvoral vieţii. Existenţa umană devine din teonomă, autonomă, iar în această deturnare omul angajeazăîntreaga lume. În afara Raiului, în urma izgonirii, omenirea se denaturează începând cu modificarearelaţiilor interumane, continuitatea neamului omenesc începând să fie asigurată prin relaţiile sexuale, pecând în Raiul Edenic Adam şi Eva duceau o viaţă îngerească,fără unire trupească (viaţă ce va fi şi in Raiuleshatologic). Modificările de conştiinţă sunt evidente în Cain, care nu mai înţelege să dea lui Dumnezeudin ce are mai bun, ci gândul jertfei se estompează, devenind datorie formală. Faptul că împlinireaformală a jertfei, indiferent de natura acesteia, nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu estedemonstrat de refuzul ofrandei lui Cain. Însă neînţelegerea acestei realităţi a dus la primul fratricid,izvorât din mânie, invidie şi mândrie, fratricid care a condus la separarea omenirii în două linii dedescendenţă, paralele, după criteriul religios-moral: cea după chipurile adevăraţilor următori ai luiDumnezeu, şi cei ce s-au lepădat de El, urmaşii lui Cain (sau Cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilorîn descrierea Fericitului Augustin). [31] Cartea Facerii(4, 17-22) ne oferă o viziune asupra începutuluicivilizaţiei aşa cum o înţelegem astăzi: meserii, arte, cetăţi, comunităţi. Tot aici însă (Facere 4,25-26) nise oferă imaginea foarte clară că de la descendenţa principală a lui Adam, şi anume Set, coordonatafundamentală a existenţei era religios-morală şi teonomă: „Atunci au început oamenii a chema numeleDomnului Dumnezeu”. Cele două linii paralele de descendenţă sunt numite de Sfânta Scriptură: fiii luiDumnezeu şi fiii oamenilor. Sfinţii Părinţi explică în unanimitate această numire în sensul că fiii luiDumnezeu erau urmaşii lui Set, popor ales, destinat a se păstra pe sine în virtute.Acest sens e sugerat şide „locul înalt”,”de-a lungul hotarelor Raiului”, în care trăiau. Aceştia trebuiau să se păstreze în virtute,orientaţi spre Dumnezeu, ca să poată ajunge născătorii Mântuitorului. Fiii oamenilor sau fiiceleoamenilor erau urmaşele lui Cain, poporul oprit de a se amesteca cu urmaşii lui Set. *32+ Însă ispitafrumuseţii carnale şi a plăcerii, atunci ca şi astăzi şi ca întotdeauna, a fost mai puternică decât amintireaRaiului, astfel că desfrânarea a cuprins şi neamul ales, mai întâi bărbaţii (conform Scripturii) şi apoi şi pe[31] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, EdituraSophia, Bucureşti 2001, p.147[32] Ibidem, p.152-153
    • femei (conform Sfântului Efrem Sirul). *33+ Stricăciunea firii omeneşti, pierderea axei morale îşi aflăastfel finalitatea, cel mai de jos nivel, în desfrânarea ajunsă la rang de normalitate (ceea ce se întâmplă şiazi). De-a lungul istoriei omenirii, desfrânarea ajunsă normalitate a fost pedepsită de Dumnezeu în maimulte rânduri şi moduri, tocmai pentru a readuce omul la condiţia sa morală şi fizică iniţială, iar ceadintâi pedepsire de proporţii a fost potopul. I.3.2.Noe şi împrăştierea neamurilor.Destinul neamurilor. Noe, alesul lui Dumnezeu pentru înnoirea neamului omenesc, ajunsese la acea măsură adesăvârşirii (care i-a conferit alegerea de nou începător) în mijlocul unei generaţii stricate. Părinţii afirmămăsura înaltă a desăvârşirii sale prin observarea faptului că Noe a avut doar trei copii (pe când Adam şiceilalţi patriarhi până la el au avut poate sute, fiecare în parte), ceea ce conduce la concluzia logică aînfrânării acestuia până şi de la legiuitul pat al nunţii. *34+ Tocmai această desăvârşire a sa era garanţiacă firea umană se va îndrepta într-o oarecare măsură, moştenind-o. Dumnezeu descoperă lui Noeplanurile Sale în raport cu lumea şi aşează legământ cu acesta, temă consecventă în istoria sfântă:Dumnezeu face înţelegere cu aleşii Săi, nu lucrează pe pământ conform primelor zile ale creaţiei, princuvântul „să se facă”, ci găsind un drept care să-i împlinească Voia. Astfel, Dumnezeu rânduieşte caoamenii să săvîrşească lucrarea Sa pe pământ, şi nu dintr-o necesitate izvorâtă din determinisme saucondiţionări, ci din voia lor, integrată în mod liber Voii dumnezeieşti. Aceasta este caracteristica şi adreptului Vechiului Testament şi a sfântului Noului Testament. Tema potopului e prezentă în vechile culturi din toată lumea, povestirile fiind aproximativechivalente: ca urmare a păcatelor oamenilor, lumea e acoperită de ape fiind salvaţi doar câţiva oamenişi animale, care vor constitui germenii noii lumi postdiluviene. *35+ Însă referatul biblic oferă cea maiamănunţită descriere, de la detaliile tehnice ale arcei şi pînă la specificările cronologice detaliate aleevenimentelor. Finalul descrierii dezvăluie încă o dată măsura înaltă a axei religios-morale după care[33] Sfântul Efrem Sirul, Tâlcuire la Facere, apud ieromonah Serafim Rose, op.cit. p.153[34] Ieromonah Serafim Rose, op.cit., p.155[35] Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol.1,Editura ştiinţifică, Bucureşti1992, p.63-64
    • dreptul Noe vieţuia. Deşi a înţeles din nerevenirea porumbelului a treia oară că poate ieşi în siguranţădin corabie, că viaţa pe pă-mânt are condiţii prielnice din nou, Noe a aşteptat până ce Dumnezeu i-aporuncit să iasă, împreună cu toate vieţuitoarele (Geneză 8,15-19). Şi primul lucru pe care îl face este săaducă jertfă, recunoscând atotputernicia şi iubirea lui Dumnezeu.De asemenea,milostivirea Acestuiaeste evidentă, pentru că deşi vede că oamenii vor continua să fie răi, făgăduieşte să nu mai blestemepământul ori să nimicească omenirea(Geneză 8,20-22). Ciclicitatea existenţei umane, anotimpurile,succesiunea zi-noapte,ciclicitatea obţinerii hranei (semănatul şi secerişul), vor constitui normalitateavieţii pământului căzut, până la Parusie.Lui Noe i se dă aceeaşi poruncă („creşteţi şi vă înmulţiţi”), şiaceeaşi stăpânire peste întreaga zidire, cum i s-a dat şi lui Adam întru început. Însă structura umană va ficu totul alta.Adam se hrănea cu fructele pomilor Raiului, ceea ce implica o structură fină, subţire,spiritualizată, primind porunca postului – nemâncarea din Pomul Cunoştiinţei Binelui şi Răului. Noe şiomenirea ce se va naşte din el va mânca inclusiv carne („tot ce se mişcă şi ce trăieşte”), ceea ce implică oconstituţie „îngroşată”, înclinată spre materie, având consistenţă biologică. Postul dat lui Noe e oprireade la sânge, ”care e viaţa”, iar viaţa aparţine lui Dumnezeu. Cele şapte porunci noahitice reflectă stareareligios-morală a omenirii, şi anume faptul că aceasta avea nevoie de porunci clare din partea luiDumnezeu, nu ca oamenii paradisului edenic, care aveau în firea lor voinţa lui Dumnezeu întipărită princhipul neîntunecat. Ca un nou Adam, Noe va genera omenirea de după potop prin cei trei fii ai săi: Sem,Ham şi Iafet ,”dintru aceştia s-au înmulţit oamenii pe pământ”(Facere 9,18-19). Toţi patriarhii îşibinecuvântau copiii, prorocind în privinţa lor. Însă în urma păcatului lui Ham de a fi privit fără ruşinegoliciunea tatălui său, doar doi fii vor primi binecuvântare: Sem şi Iafet. Seminţiile ce se vor naşte dinHam nu vor fi primit binecuvîntare din pricina păcatului acestuia; deşi în corabie starea generală era derugăciune şi post, bărbaţii înfrânându-se de la soţiile lor, totuşi Ham a nesocotit aceasta, avându-l peHanaan. Firea sa nestăpânită şi nesupusă a făcut ca în firea umană de după potop aceste porniriinstinctuale să supravieţuiască, tinzând spre o tot mai mare accentuare, motiv pentru care Noe l-a sortitpe nepotul său Hanaan slugă unchilor săi. Ce înseamnă acest lucru, tâlcuiesc Sfinţii Părinţi. Astfel, dinSem cel binecuvântat vor lua naştere toate neamurile semite (ca şi continuatoare ale virtuţii fiilor luiDumnezeu, ai urmaşilor lui Set păstraţi în sfinţenie) şi îndeosebi iudeii, evreii, poporul menit săpregătească mântuirea. Aceasta înseamnă: „Binecuvîntat fie Domnul Dumnezeului lui Sem şi va fiHanaan pruncul slugă lui”(Facere 9,26), adică de aici va ieşi poporul binecuvântat care va purta în sinegermenii libertăţii mântuitoare. „Înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască în locaşurile lui Sem, şisă fie Hanaan slugă lui”(Facere 9,27) se poate traduce în faptul că Iafet este strămoşul tuturorneamurilor creştine, a celor ce vor primi cuvântul adus de Hristos mai întâi iudeilor; acestea vor ajunge
    • să se sălăşluiască în mântuire (locaşurile lui Sem) după venirea lui Hristos. *36+ Deşi Hanaan, datorită firiiinstinctuale va fi sortit „slugă”, în sensul de următor al celorlalţi în viaţă şi nu de iniţiator al deciziilor, şiurmaşilor lui se dă mântuire. Evanghelia după Matei (Matei 15,24-28) vorbeşte despre credinţa femeiicana-neence, urmaşă a lui Hanaan, care s-a mântuit prin credinţa ei şi prin primirea cuvântului luiHristos. În capitolul 10 al Genezei, în mod explicit se numesc toate neamurile ce vor lua fiinţă dupăPotop. Sunt numiţi şaptezeci şi doi de urmaşi ai celor trei fii ai lui Noe. Paisprezece fii ai lui Iafet vorgenera paisprezece neamuri iafetite, sortite să primească mântuirea. Douăzeci şi şapte de neamuri sevor naşte din Sem, inclusiv neamul lui Eber, adică poporul ales, evreii. Treizeci şi una de neamuri se vornaşte din Ham, multe din ele triburi cu care evreii s-au luptat mai târziu, dar între ele se cuprind şininivitenii, care se vor pocăii la propovăduirea prorocului Iona. Unele dintre aceste neamuri se potidentifica şi azi, altele mai greu, însă specialiştii în arheologia Orientului Apropiat acordă ListeiNeamurilor din capitolul 10 al Genezei o importanţă deosebită recunoscând acesteia o „acurateţeuimitoare”. *37+ În versetul 5 (Facere 10,5) avem cea mai clară referire la ce se va întâmpla dupăprăbuşirea Turnului Babilonului: din cele şaptezeci şi două de tipuri fundamentale de neamuri, omenirease va împrăştia pe întreg pământul. Ostroavele neamurilor de aici semnifică nu o împrăştiere spaţială aacestora, ci mai ales faptul că neamurile s-au constituit în popoare separate, distincte, asemenea unorinsule ale omenirii. *38+ Destinul neamurilor nu era atât viaţa în separaţie, ci mai ales căutarea unificăriiîn Dumnezeu. Faptul că şi-au păstrat aceeaşi limbă până la Turnul Babilonului are o conotaţie specială şianume că, indiferent de constituirea ca entităţi separate geografic şi ca obiceiuri şi îndeletniciri, ele aupăstrat numitorul comun al limbii vorbite ca pe singurul mijloc de a conlucra spre slujba lui Dumnezeu.Limbajul verbal e o caracteristică umană şi s-a manifestat în exprimarea identică, ceea ce presupuneaaceiaşi termeni pentru toate numirile concrete ale vieţii, pentru toate lucrurile create care au în ele„logoii”(Sfântul Maxim Mărturisitorul). Acest lucru a fost lăsat de Dumnezeu pentru ca, contemplând înacelaşi mod lumea, exprimând în acelaşi mod raţiunile identificate în cadrul creaţiei, neamurile să ajungăîn acelaşi mod la cunoaşterea lui Dumnezeu din lucrurile create. Însă firea căzută a omenirii s-amanifestat prin mândria şi conştiinţa de sine. Faptul de a avea un singur grai nu a condus spre slava înmod unic a lui Dumnezeu ci spre propria slăvire : „Să ne facem nume nouă (faimă) înainte de a ne[36] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p.337, apud Serafim Rose, op.cit, p.157[37] Dr.William F. Albright, Descoperiri recente în Ţara Sfântă, apud Serafim Rose, op.cit.,p.170[38] Ieromonah Serafim Rose, op.cit., p.170-171
    • împrăştia pe faţa a tot pământul”( Facere 11, 1). Dar folosirea darurilor lui Dumnezeu spre o viaţă înafara lui Dumnezeu nu e posibilă. Ca urmare, Dumnezeu le-a „amestecat” limbile, pentru a nu-şi puteaduce la îndeplinire planul. După amestecarea limbilor destinul neamurilor nu a fost decât să caute săvieţuiască după legea morală naturală pusă în primul om la creaţie şi moştenită de toţi urmaşii acestuia.Între neamuri, un destin aparte l-a avut poporul evreu, pe care Dumnezeu l-a ales pentru a-şi împliniprin el lucrarea Sa mântuitoare în lume. Evreii, pe lângă legea morală naturală, au fost conduşi prinLegea revelată (dată de Dumnezeu ) prin Moise şi prin profeţi, spre o viaţă dusă pe o coordonatăreligioasă corectă, autentică, şi anume monoteismul, credinţa în Dumnezeul adevărat, şi pe ocoordonată morală cât mai apropiată de scopul inţial al creării omului. Până la Hristos ei au reuşit să-şiîmplinească destinul, însă neînţelegerea mesianităţii Acestuia precum şi neînţelegerea corectă a proprieimeniri ca popor ales, au condus în ultimele două milenii la răsturnările spectaculoase de valori, concepţiişi ideologii, care au fost folosite de „stăpânitorul lumii acesteia” în scopul său de zădărnicire a opereimântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă în plan pământesc ei au reuşit să introducă, în istoria lor, unactivism uriaş în sens religios, totuşi nu au putut depăşi acest plan, nu au putut transfera acest sensreligios spre eternitate. Eşecul poporului evreu constă tocmai în neputinţa conştiinţei lor religioase de aaşeza destinul uman în perspectiva vieţii eterne. *39+ Iar acest eşec a condus la ideologiile materialiste cestăpânesc azi lumea, şi care nu vor putea fi depăşite decât în plan eshatologic. I.3.3.Refacerea condiţiei umane în Iisus Hristos. Tema cea mai vastă a dogmaticii ortodoxe este opera mântuitoare a lui Hristos. Părintele DumitruStăniloae se ocupă de ea în „Teologia Dogmatică Ortodoxă”(unde îi alocă două părţi,a treia şi a patra),dar în mod special în volumul „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”. De fapt întreaga literaturăpatristică gravitează în jurul acestui eveniment fundamental.Condiţia umană, firea umană degradată, sereface prin asumarea ei în persoana divino-umană a lui Hristos. Întruparea Fiului lui Dumnezeu estescopul originar al creaţiei (I Corinteni 15,44-49). Adam cel de pe urmă este aşteptat chiar de la începutulcreaţiei, lucru hotărât de Dumnezeu din veşnicie. „Taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu” (Efeseni 3,9;Romani 16,25-26; Coloseni 1,26) este înălţarea omului la Arhetipul său, iar aceasta nu se putea facedecât prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea umană, apariţia istorică a lui Hristos, Logosul[39] Nikolai Berdiaev, Sensul istoriei, Editura Polirom, Iaşi 1996, p. 100-103
    • întrupat. În persoana sa unică, El a asumat natura umană, comunicându-i însuşirile dumnezeieşti şireciproc. Astfel, actul chenozei are ca revers îndumnezeirea firii omeneşti. Condiţia umană este refăcutăîn persoana lui Hristos. Îndumnezeirea nu stă într-o dilatare fizică, substanţială a naturii omeneşti ci într-o purificare şi intensificare spirituală, până la măsura despătimirii, a eliminării tuturor patimilor, şi a faceastfel posibilă sălăşluirea în aceasta a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Pe măsura colaborării omului cuharul divin, puterile spirituale se trezesc,se amplifică până la trepte uluitoare (după pilda sfinţilor ). *40+Astfel, angajându-ne într-un proces de colaborare divino-uman, Hristos ne conduce, pe fiecare în parte,ca ipostasuri ale naturii umane refăcute în El, spre scopul iniţial, de preoţi şi îndumnezeitori ai creaţiei.Refacerea condiţiei umane înseamnă acordarea prin jertfa perso-nală de pe cruce a potenţialităţii deîndumnezeire întregii firi umane căzute. Actualizarea (în mod personal-individual) acestei potenţialităţiţine de înţelegerea şi asumarea, de fiecare om în parte, a acestei jertfe, prin participarea şi regăsirea saîn jertfa euharistică. Numai în Sfânta Euharistie omul poate dispune de necondiţionarea sa (în faţaoricăror necesităţi biologice sau de altă natură) redată lui de Hristos. Condiţia umană refăcută în IisusHristos este posesoarea tuturor darurilor lui Dumnezeu, necesare omenirii pentru a-şi realiza misiunea,adică mântuirea. Acceptarea acestor daruri şi acestui destin ţine de libertatea alter-ego-ului uman,libertate pe care Hristos a lăsat-o în continuare omului prin Înălţarea Sa. Dacă ar fi continuat sa stea cumărirea trupului Său înviat printre oameni, aceştia ar fi fost obligaţi să-i recunoască Dumnezeirea, şi înacest caz „istoria, ca arenă a vieţii de libere decizii, ar fi devenit imposibilă”. *41+ I.3.4.Existenţa umană între Cincizecime şi Parusie. Odată cu Cincizecimea, în istorie îşi face apariţia Biserica, care poate fi definită ca un miez alistoriei, o parte a acesteia în care legătura cu Hristos este intimă. În Biserică e vie conştiinţa prezenţei luiIisus Hristos, şi Biserica reprezintă comunitatea şi comuniunea credincioşilor din fiecare timp cu El. *42+Astfel, de la Cincizecime fiecare credincios poate trăi în comuniune cu Hristos, prin Tainele Bisericii.[40] Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop,Craiova 1993, p.187-192[41] Ibidem, p.374[42] Ibidem
    • Biserica devine astfel nava (de aici şi forma locaşurilor de cult ortodoxe) care poartă omul spre Împărăţialui Dumnezeu care va fi deplină la Parusie. Istoria lumii (în perspectivă creştină) e o istorie a Bisericii,care este fundamentul tainic al lumii, inima universului,centrul în care se hotărăsc destinele sale.*43+ ÎnRai lumea a fost o Biserică. După Cincizecime, ea trebuie şi are puterea de a redeveni o Biserică. În Raiomul a fost invitat de la început în Biserica lui Dumnezeu, cosmosul, la o cină a Domnului, la o euharistieunică servită de „mâinile unui singur Tată”.El a uitat însă să mulţumească şi să înapoieze darul luiDumnezeu, a uitat să fie preot. Destinaţia liturgică a lumii este însă evidentă după Cincizecime şi înperspectiva Parusiei. Biserica e cea care preia în sine creaţia, prin om, sfinţind-o. Vocaţia eclesială, depreot al cosmosului e redobândită de om în Hristos şi pusă în valoare, realizată, prin modul eclesial-liturgic de existenţă în Biserică.Viaţa lumii cu toate aspectele ei este adusă în Biserică şi transfiguratăprin cultul acesteia. Ritualurile de binecuvântare a hranei, a naturii înconjurătoare, a caselor, a lucrăriloromeneşti, a obiectelor omului, a vieţii în societate şi comunitate în întregul ei (de la acţiunile sociale,naţionale şi chiar militare) demonstrează că toate elementele firii, cu demnităţile lor, sunt preluate înviaţa Bisericii care le sfinţeşte. Sfinţind apa, hrana, dar şi creaţiile proprii omului (de la cele artistice lacele tehnice), cultul bizantin ortodox le reaşează pe toate acestea în realitatea lor iniţială şi adevărată,nu numai cu Dumnezeu ci şi cu omul care e preot al creaţiei. *44+ Ca exemplu, Sfinţirea Apei celei Maride la sărbătoarea Botezului Domnului exorcizează cosmosul, al cărui element de bază este apa. Aşadar,de la Cincizecime omenirea trăieşte în Biserică, sau mai bine spus, are posibilitatea de a trăi în Biserică.Succesiunea ideologiilor sociale şi comunitare, politice şi istorice, nu reprezintă altceva decât încercăride deturnare a existenţei umane de la modul de viaţă eclesial. Omul, care şi în ordinea creştină estelăsat liber, în tendinţa de autonomizare (aproape realizată în ultimii ani) a căutat o alternativă cultului,oalternativă care să suplinească tensiunea intrinsecă a firii umane către spiritualizare. Pierzând astfelsensul sfinţirii în Hristos, umanitatea a făcut experienţa diverselor încercări soteriologice în afara Lui. Dela cult la cultură, de la cultură la ideologie, de la ideologie la politică, de la politică la economie şitehnologie (ca indicatori ultimi ai progresului), omenirea încearcă ignorarea voită a Parusiei. Însă în jurullui Hristos se adună toată făptura cerească şi pământească sortită să devină făptură nouă. Puterileîngereşti, neamurile, plantele, animalele, astrele, întregul univers se unifică pentru a forma un unic[44] Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte laAghiasmatar, p. 4[43] Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, Bucureşti1993, p.138
    • templu al lui Dumnezeu. În totalitatea ei lumea are o destinaţie liturgică, aceea de a se spiritualiza prinom, ca preot al ei. Iar acest lucru e posibil numai în spaţiul eclesial, care e singura imagine reală aunităţii. Existenţa umană în ansamblul ei e chemată şi are posibilitatea de a intra în Biserică împreună cuuniversul întreg, este chemată să devină Biserică a lui Hristos pentru a fi prefăcută, în perspectivaParusiei, în veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu. Aşa cum am arătat, unica globalizare viabilă şi necesară, înlumina ortodoxiei, este cea a unităţii regăsite în Hristos, adunare a tuturor în jurul Sfântului Potir, carereprezintă reconstituirea vetrei străvechi a Paradisului. Astfel, de la Cincizecime şi până la Parusiesuntem datori a căuta „soluţia globală a tuturor problemelor”, unitatea euharistică, cea care unifică înmod absolut umanitatea, ca Trup al lui Hristos.
    • II.Premise ale globalizării. Transformarea istorică a ideologiilor globaliste şireflectarea acestora în planul religios-moral Am arătat mai sus că unitatea vizată de toate concepţiile globaliste este un deziderat creat detensiunea către sentimentul atoateunităţii care l-a stăpânit pe Adam până la cădere. După cădere, întorscătre în afară, omul vede şi simte o îngrozitoare ruptură între el şi ceilalţi oameni, între el şi celelaltefiinţe. Izolarea în care se cufundă este din ce în ce mai egoistă şi aceasta îl face să piardă treptatsimţământul atoateunităţii neamului omenesc.1 [1] Însă neîntunecarea totală a chipului lui Dumnezeudin om face ca amintirea acestei atoateunităţi să fie mereu prezentă, deşi în mod distorsionat. Omul îşisimte chemarea spre comuniune cu care a fost zidit, simte că această comuniune şi unitate îi dau oanumită forţă de viaţă, o anumită întărire a existenţei sale. Însă aşa cum diavolul deţine conştiinţa desine ruptă de Dumnezeu, şi l-a împins spre aceasta şi pe om în Rai pricinuind tragedia căderii, totdiavolul a ispitit mereu umanitatea spre a-şi împlini tensiunea internă către unitate şi comuniune, înafara lui Dumnezeu. Deturnând sensul unităţii spre care să tindă, ispititorul a deturnat întreaga existenţăumană spre moduri de realizare a acestei false unităţi, moduri specifice epocilor istorice ale umanităţii,dar care au avut toate această caracteristică a încercării de eliminare a lui Dumnezeu din viaţa omului.Până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, modelul autentic al unităţii absolute nici nu era posibil. Însă de laÎnălţare şi Cincizecime modul de realizare a atoateunităţii iniţiale este cel liturgic-eclesial, divino-uman.1[1]ArhimandritulIustinPopovici, Omul şi Dumnezeul om, EdituraDeisis, Sibiu 1997, p.52-53
    • Restaurarea divino-umană a omului creează în el simţământul şi conştiinţa atoateunităţiimacrocosmosului2 [2] , pe care e chemat să o realizeze. Turnul Babilonului reprezintă prima încercare concretă de mondializare autonomă. După ce aîncercat să se edifice pe sine în mod autonom faţă de Dumnezeu în plan individual şi familial prin (Adamşi Eva), omul a încercat această edificare şi pe plan comunitar, prin normalizarea stării de instinctualitateagresivă antediluviană. După potop, la nici cinci sute de ani, tendinţa de autonomizare stăpâneşte dinnou conştiinţa umană. Omenirea doreşte să-şi facă un „nume vestit”, care să demonstreze că suntemfiinţe supreme, lucru ce se va manifesta în toate imperiile şi societăţile totalitare. În spatele tuturoracestora stă păcatul mândriei: omul nu vrea să rămână în hotarele în care l-a aşezat Dumnezeu ci sevrea pe sine zeu. „Zgârie-norii” americani continuă ideea ziguratelor asiro-babiloniene, dintre care celmai impunător, Turnul Babilonului, face cunoscut sensul ascuns al mondializării, acelaşi atunci ca şiacum: unitatea omenirii în afara lui Dumnezeu, toţi oamenii lucrează împreună, îşi unesc forţele într-unefort comun de realizare a unei suficienţe pur umane care să le asigure satisfacerea confortabilă apropriilor orgolii. La Turnul Babilonului Dumnezeu a acordat încă o şansă umanităţii prin „amestecarealimbilor”: imposibilitatea realizării turnului a dat redat posibilitatea de întoarcere către Creator. Însă înacest mileniu III, omul a regăsit limbajul comun (limba unică) în forma tehnologiilor digitale şi a Internet-ului şi acest lucru face posibilă mai mult decât oricând materializarea dezideratului unităţii în afara luiDumnezeu. II.1.Imperiile antichităţii2[2]Ibidem
    • În toate civilizaţiile antichităţii se simte nostalgia antebabilonică. Istoria religiilor descoperăfaptul că o viaţă morală axată pe criterii religioase şi uneori mistice au avut toate popoarele antichităţii.Dacă cele din Extremul Orient şi de pe teritoriile Americii şi Europei de azi, depărtându-se de locurileconcentrării iniţiale a populaţiei (Mesopotamia), au pierdut mult mai repede amintirea stăriiantebabilonice, construindu-şi civilizaţii proprii şi sisteme religioase destul de ordonate din punct devedere moral, cele rămase în Orientul Apropiat şi Mijlociu, prin succesiunea imperiilor, demonstrează oputernică nostalgie antebabilonică a stăpânirii. Egiptul are meritul de a fi păstrat „învăţătura nemuririisufletului” (deşi în mod distorsionat ), dar realizările grandioase la nivel material precum şi stăpânirea cuforţa a altor popoare (inclusiv a celui ales, evreii) denotă tendinţa de realizare a „numelui vestit”.Asiro-babilonieinii, întemeind primul imperiu babilonic sub celebrul Hammurabi, încearcă şi ei refacerea uniceistăpâniri. Întreaga succesiune de stăpâniri şi popoare pe vechea vatră a Mesopotamiei (toate acesteaîncercând realizarea unor imperii vaste în care morala forţei să impună religii şi limbaje unice) trădeazăoriginea comună a acestora în neamurile antebabilonice, şi nostalgia forţei graiului şi religiei unice.Originea comună a civilizaţiilor ce se succed pe teritoriile Orientului Apropiat este arătată de numelezeităţilor, destul de apropiate între ele. Între acestea, o semnificaţie aparte are denumirea comună de El(„cel puternic”, păstrat până astăzi în limbile romanice în forma pronumelui personal), prin care toatepopoarele de origine semită desemnau zeul suprem3 [3] (deşi nu în sens monoteist ca la evrei, Elohim).Elemente de limbă arhaică s-au păstrat în aramaica vorbită de Hristos şi se păstrează până în Siria de azi.Imperiul hitit are aceleaşi caracteristici ale impunerii codurilor religioase unice, dar ei au accentuat pelatura morală a lucrurilor, fiind o civilizaţie mai pragmatică, ale cărei coduri morale aveau un accentumanitar deosebit, faţă de drasticele coduri asiro-babiloniene(Hammurabi). Imperiul persan şi religiaacestuia au influenţat culturile ulterioare, de exemplu zeul solar Mithra era adorat în legiunile imperiului3[3]Diac.Prof.dr. EmilianVasilescu, Istoriareligiilor, Edituradidactică şi pedagogică, Bucureşti1998, p. 135
    • roman şi are o revenire spectaculoasă (desigur, sub alte denumiri) în neopăgânismul sincretismuluicontemporan. Uriaşul imperiu al lui Alexandru Macedon venea să satisfacă aceeaşi tensiune ascunsă,nostalgică, a stăpânirii în totalitate a lumii, a impunerii unităţii culturale şi morale. Însă Macedon aremeritul imens de a fi fost începătorul reunificării Orientului cu Occidentul. Occidentul, urmaşulneamurilor născute din Iafet, şi Orientul semitic, trebuiau să se unească pentru a face posibilă edificareaistoriei universale în noua eră a lui Hristos. Lumea antică, cu succesiunea ei de imperii şi stăpâniri,trebuia în final să se unească într-un întreg mondial, să depăşească orice particularism4 [4] , iarînceputul a fost făcut de Alexandru Macedon. II.2.Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii Interpretarea patristică a binecuvântării date de Noe fiilor săi, ca Iafet să locuiască în„locaşurile lui Sem”, este ca mântuirea să fie primită de neamuri şi să vină din sânul poporului evreu.După amestecarea limbilor şi împrăştierea neamurilor lumea s-a scindat în Orient şi Occident, fiecarecăutând unitatea iniţială. Unirea spirituală a început cu perioada elenistică a amestecării religiilor.Sincretismul caracteristic acestei perioade a adunat toate tipurile culturale elaborate de lumea veche5[5] , fiind un fapt pozitiv care a dus la formarea unui stat universal unic, Imperiul Roman. Integrareatotală a lumii vechi în cadrul Romei, procesele de unificare, de formare a uniunii universale a popoarelorşi culturilor într-o umanitate mondială, unică sub toate aspectele, reprezintă prima materializare aideologiei globaliste antebabilonice. Imperiul roman realiza ceea ce nu reuşiseră „constructorii” de laBabilon, afirmarea unică a existenţei umane în afara lui Dumnezeu printr-un „nume vestit”. Însă4[4]Nikolai Berdiaev, op. cit., p.1215[5]Ibidem
    • sincretismul religios care a luat naştere, a făcut posibilă răspândirea creştinismului. Berdiaev afirmăînceputul istoriei universale în faptul formării şi existenţei imperiului roman. Realizarea unui stat global aconstituit premisa răspândirii mesajului universal al lui Hristos. Tocmai universalitatea Evangheliei,faptul că Mântuirea este opera la care întreaga umanitate e chemată să participe, a făcut necesarăcrearea unui cadru universal în care aceasta să se realizeze. Din acest punct de vedere, deşi imperiulroman aparţine antichităţii, el este în acelaşi timp originea istoriei universale. Trebuie remarcat însă că înafară de sensul facilitării transmiterii Evangheliei, statul global roman nu a rezistat, pentru că în esenţasa el încununa păgânismul lumii antice, care trebuia să cadă odată cu pătrunderea Dumnezeului-om înistoria temporală, concretă, a omenirii. „Plinirea vremii” însemna şi înflorirea maximă a lumii vechi,afirmarea universală a păgânismului deopotrivă cu afirmarea universală a rafinatei culturi greceşti.Dincolo de superioritatea acestora ca formă umană de manifestare, rămâne însă perisabilitatea lor calucruri pur omeneşti. Căderea imperiului roman şi a strălucitoarei culturi elenistice amintesc mereu că înfaţa veşniciei, în faţa destinului etern în Dumnezeu a umanităţii şi lumii, toate realizările culturiiomeneşti, chiar şi în forma lor cea mai înfloritoare sunt supuse pieirii şi includ în sine o boală purtătoarede moarte.6 [6] Acest lucru este însă valabil numai în perspectiva lor de realizări omeneşti, pentru căprivite ca realizări ale umanităţii îndumnezeite ele sunt eterne. Astfel, Biserica creştină a asimilat culturaelină, cu arta şi filosofia ei, cu toate realizările ei, transfigurând-o. În acest sens a existat un alt modelistoric: Imperiul Bizantin. II.3.Imperiul Bizantin şi cultura creştină6[6]Ibidem, p. 123
    • În demersul temei analizate, sublinierea unor particularităţi esenţiale ale civilizaţiei bizantineeste necesară. Format pe structurile moştenite de la bătrâna Romă, având cea mai bună organizareadministrativă, juridică şi militară posibilă, Bizanţul a asimilat creştinismul adaptându-se cerinţeloracestuia şi dezvoltându-se din punct de vedere social, cultural-artistic şi chiar politic, pe temeiul filosofieidivino-umane a acestuia. După perioada cruntă a persecuţiilor creştinismul primeşte pe rând libertateade manifestare istorică după anul 313 (prin Edictul de la Milano), şi mai târziu statutul suprem de religieoficială a statului. Controversele diferitelor interpretări istorice referitoare la această oficializare acreştinismului (ca religie de stat) nu au găsit nici azi finalitate. Dacă vorbim despre creştinism ca religie înrândul altor religii posibile, atunci oficializarea lui trebuie privită ca suprimare a unei libertăţi deexprimare, mai ales în viziunea actuală asupra drepturilor omului. Însă în perspectivă ortodoxăcreştinismul nu e o simplă religie, ci o nouă concepţie de viaţă ce are în vedere toate planurileexistenţiale ale omului. Pentru prima dată personalitatea umană este privită conştient în perspectivaeshatologică a veşniciei, şi de aici legătura sa directă şi indisolubilă cu Dumnezeu Creatorul, DumnezeuMântuitorul şi Dumnezeu Sfinţitorul. La nivel personal viaţa în Hristos este modelul individual deexistenţă, iar la nivel comunitar, adunarea euharistică este modelul social de existenţă. Întreaga viaţă astatului se desfăşoară în strânsă legătură cu viaţa Bisericii. Simbolul acestei legături de tip subordinativ(viaţa statului cu toate aspectele ei se subordonează şi integrează vieţii eclesiale) este imagineabasileului bizantin, intrând pe uşile împărăteşti spre a primi Sfânta Împărtăşanie din mâinile patriarhuluide Constantinopol. Astfel, statul bizantin avea o viaţă teonomă şi doar sub acest aspect el poate fi privitca model de organizare a societăţii omeneşti, ca etapă necesară în evoluţia istorică a acesteia. Întindereasa uriaşă şi faptul că a rezistat atâtea secole ca imperiu vorbesc de la sine despre superioritatea unuiastfel de model. La adăpostul unui asemenea stat creştin cultura s-a dezvoltat într-un mod extraordinar.Este perioada cea mai înfloritoare a literaturii şi artei patristice, acum se cristalizează şi se adâncescştiinţele, filosofia patristică şi însăşi teologia ortodoxă. Monahismul se dezvoltă la măsuri imposibile
    • anterior. Miile de mănăstiri ce se formează şi se dezvoltă acum atât în Răsărit cât şi în Apus, având ca şicunună Sfântul Munte Athos, au rămas referinţa şi modelul pentru întreg monahismul ulterior, până înzilele noastre. Berdiaev spune că Evul Mediu (bizantin, n.a.), în perioada sa de maximă înflorire s-adezvoltat şi întărit pe două căi: cea cavalerească şi cea monahală. Cavalerul, ca exponent al laiculuicreştin, şi monahul, reprezintă personalitatea umană disciplinată şi plurivalentă. Zalele cavalerului şi rasamonahului sunt armurile în care personalitatea creştină, încorsetată atât fizic cât şi spiritual, a devenitindependentă faţă de acţiunea forţelor stihiale exterioare care o sfâşiau în bucăţi.7 [7] Iar aceastăindependenţă o oferea tocmai faptul de a fi creştin, adică de a fi botezat în numele Sfintei Treimi şi de aprimi Sfânta Euharistie. Omul bizantin, practicant constant al virtuţilor creştine şi încercând să trăiascăteandric conştient, putea să dispună de necondiţionarea sa, care îi făcea existenţa (atât individuală cât şisocială) hristocentrică, indiferent de condiţionările exterioare care ar fi putut să-l revendice. Datorităacestor caracteristici ale vieţii morale cunoaşterea a fost liberă să evolueze în sens teonom, şiorganizările exterioare, sociale, administrative şi chiar politice, să o urmeze în acest sens. Modelulbizantin a fost preluat de creştinătatea răsăriteană, ţările slave şi în particular cele româneşti.Spiritualitatea înaltă a Bizanţului reflectată şi în viaţa cetăţenilor şi în cea a statului, a supravieţuit înaceste ţări, mai ales în Ţările Române, după căderea Constantinopolului, mărturie în acest sens fiindstructura intimă a poporului român, pe care s-a desfăşurat întreaga şi zbuciumata sa istorie, ce poate ficaracterizată ca o luptă continuă pentru neabdicarea de la credinţa ortodoxă. Cu toate acestea, simfonia bizantină nu a fost perfectă şi din acest motiv ea nu poate fi nicimodel absolut şi nici o soluţie prin simpla traducere în actualitate. Însă ea poate fi, şi cred că trebuie cunecesitate să fie, un reper, o referinţă şi un punct de plecare pentru găsirea unei soluţii actuale, în acestcontext al globalizării.7[7]Nikolai Berdiaev, op.cit., p.125-127
    • II.4.Consecinţe religios-morale ale Marii Schisme din 1054.Disputa canonică Orient versusOccident8[8] Dacă latinitatea a avut marele merit de a fi pregătit şi realizat întâlnirea mondială a Orientului(cu tradiţiile şi culturile sale) cu Occidentul (cu rafinata sa cultură elină) în im-periul roman continuatapoi în mod strălucit de imperiul bizantin (ca variantă autentică a acestei întălniri mondiale între Răsăritşi Apus prin creştinism), tot latinitatea se face vino-vată de neînţelegerea corectă a realizării Împărăţieilui Dumnezeu, de deturnarea acestei idei şi mutarea ei din planul veşnic în imediatul terestru, fapt ce aavut consecinţe dezastruoase pentru viaţa omului, şi al cărui punct de plecare a fost Marea Schismă dinanul 1054. Dincolo de pretenţiile de supremaţie ale papalităţii (generatoare ale schismei) rămâneintenţia ascunsă, dar realizată în mod triumfal, a potrivnicului, de a rupe unitatea Bisericii lui Hristos.După o mie de ani de creştinism în care Biserica s-a definit şi consolidat pe sine, reuşind să ofereexistenţei umane principiile de viaţă soteriologice, trebuia poate (în planul iconomiei divine) ca acesteasă poată fi trecute prin filtrul liberului arbitru uman, tocmai pentru a fi autentic asumate, şi anume închipul libertăţii în care a fost creat şi există omul. Fără a face istorie, trebuie menţionat că după o mie deani, întâlnirea mondială dintre Orient şi Occident, deşi autentificată pe principiile creştine, eşuează, şiasistăm pe toate planurile la acutizarea disputei canonice dintre ele. În timp ce Răsăritul rămâne fidelecumenicităţii primelor şapte sinoade, în toată atitudinea sa privitoare la om şi viaţă, la om şi lume,Occidentul transferă treptat centrul de forţă de la Dumnezeu la om. Expresia elocventă a acestei intenţiieste statul papal care există şi acum. Cele trei coroane papale indică în mod clar tendinţa de dominare8[8]Acesta este titlulinterviuluiluat d-lui H.R.Patapievicicuprivire laincompatibilitateaspirituluirăsăriteancucivilizaţia occidentală, apărutînvolumul de eseuriPolitice,la EdituraHumanitas, Bucureşti 1996, p.229
    • religioasă, politică şi militară a papalităţii. Întreaga Europă occidentală se supunea suveranului pontif,care muta astfel cercul său de responsabilitate de la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu la realizareaîmpărăţiei papale, pe temeiul reprezentării terestre a lui Hristos în persoana papei. Această deturnare aavut loc datorită faptului că neamurile barbare care au cucerit occidentul au asimilat cultura şi civilizaţiaapuseană în loc să se lase asimilate de aceasta. Astfel, creştinarea acestora a dus, la numai 100 de ani(de la întâmplarea sa) la simplificarea creştinismului.9 [9] Prin Carol cel Mare se realizează o replică laImperiul de Răsărit, aceasta având nevoie de o fundamentare creştină a structurii sale. Dar, în loc să seasimileze în creştinismul răsăritean, Occidentul asimilează creştinismul transformându-l după caracterulsău dat de structura neamurilor migratoare. Această transformare pleacă de supunerea juridică amesajului evanghelic, perspectivă propusă de Fericitul Augustin. Teoria justificării de mai târziu, princare raportul omului cu Dumnezeu se exteriorizează după modelul satisfacerii onoarei cavalereşti, setranspune şi pe plan politic devenind politologia care din partea lui Dumnezeu justifica orice acţiuneexterioară şi orice conducere care urma sa aplice rânduielile Acestuia.10 [10] Astfel, Schisma de la 1054înseamnă autonomizarea occidentului faţă de valorile autentice ale creştinismului, înseamnă abdicareaacestuia de la modul de viaţă teonom, teandric, la nivel individual, social şi statal. Semnul central aldiferenţelor va fi de această dată sensul universalităţii.11 [11] În lumea preromană universalitatea erapercepută după nostalgia antebabilonică. În era creştină universalitatea va fi înţeleasă diferit în viziuneaoccidentală şi în cea răsăriteană, de aici pornind şi toată evoluţia istorică a ideologiilor globaliste. Înperspectivă ortodoxă Biserica este expresia izbăvirii, a mântuirii globale, întregi, universale aomului.12[12] De aceea, univer-salul se află în fiecare Euharistie. Fiecare Sfântă Liturghie (ca şi adunare9[9]Christos Yannaras, Ortodoxie şi occident, EdituraBizantină, Bucureşti 1995, p. 7110[10]Ibidem, p.7311[11]Ibidem12[12]Ibidem
    • euharistică) e realizarea Bisericii în întregimea ei, e arătarea unui mod de existenţă, arătarea vieţii înîntregimea şi plenitudinea ei,13 [13] mod de existenţă în care Biserica are posibilitatea de a învingemoartea. De aici izvorăşte şi noua coordonată religios-morală a vieţii în Răsărit: viaţa în Hristos, careînseamnă că omul nu îşi trage existenţa din forţele proprii ci din relaţia sa cu Dumnezeu, relaţie ce secuprinde în termenul de iubire. În iubire Biserica îşi realizează universalitatea înţeleasă ca deplinătate.Christos Yannaras arată că, etimologic, mântuire (sotiria) în limba greacă înseamnă ca cineva să-şiredobândească întregimea sa, să redevină întreg, deplin, să ajungă la deplinătatea posibilităţilor de aexista.14 [14] Occidentul, urmând natura şi structura intimă a populaţiilor migratoare care l-au constituit, aasimilat concepţia universalităţii creştinismului (a Bisericii) centrată pe aspectul geografic, al expansiuniispaţial - teritoriale. De aici s-a ajuns la dezvoltarea bazată pe existenţa unui centru geografic deautoritate, Roma, care asigură prin orice mijloace corecti-tudinea adevărului peste tot, ceea ceînseamnă că adevărul nu mai e mod de viaţă concretizat în fapte şi acte de viaţă în perspectivăsoteriologică, ci devine ideologie, după cum l-au definit şi scolasticii: „veritas estadequatioreietintellectum” – adevărul e adecvarea dintre lucru şi intelect.15 [15] Pe baza acesteidefiniţii cultura occidentală s-a dezvoltat pe latura raţională, pornind de la un cult al unei credinţedefinite ca acceptarea intelectuală a unor concepte şi noţiuni corecte, nemaiavând nimic de-a face cuplinătatea vieţii. Afirmând că pe fundamentul înţelegerii mântuirii ca redobândire a deplinătăţiiposibilităţilor existenţiale umanitatea ar fi putut construi Cultura şi Civilizaţia prin excelenţă, la nivelabsolut, Yannaras exemplifică concret modul disputei canonice Orient versus Occident prin compararea13[13]Ibidem, p.7414[14]Ibidem15[15]Ibidem, p.76
    • Sfântului Grigore Palamas cu universitatea şi a lui Toma d-Aquino cu grădiniţa, la nivel filosofic şi alculturii.16 [16] Dar, tot aici constată că, în ciuda acestui fapt, cultura răsăriteană de după momentul1848 tânjeşte şi se îndreaptă vertiginos către occident, neînţelegându-şi destinul (sau poatedeturnându-l voit la nivelul elitelor intelectuale şi politice). La începutul secolului XXI ar trebui, însă, sărejudecăm şi să reevaluăm lumea nu la nivel filosofic şi cultural, ci la nivel existenţial, a cărui laturăprincipală trebuie să fie cea duhovnicească. Dacă Apusul ar fi înţeles acest lucru, nu am fi asistat astăzi lao tendinţă de unificare şi mai strivitoare, care include iminenţa sincretismului religios şi a neopăgâ-nismului, acestea neavând în ele nimic duhovnicesc. Datorită schismei ca răspuns la adaptareacreştinismului la un mod de existenţă exterior şi individual, exteriorizarea care a născut societăţileapusene şi mai apoi pe cele orientale (ca obligativitate de integrare în circuitul mondial impus deoccident), societăţi în care comunităţile şi-au pierdut sensul de comuniune de persoane devenindalăturare de indivizi după diverse criterii, tinde să unifice astăzi această masă de indivizi într-unconglomerat uriaş dominat de principiile civilizaţiei occidentale: individualism şi raţionalism,transformate la rândul lor în ultraeconomism liberal, în eficienţă economică cu orice preţ. După anul1054, separaţia Occidentului de sensul teonom al universalităţii a condus la evoluţia culturii, civilizaţiei,ştiinţelor, artei, politicii, către finalitatea apocaliptică a autonomizării la nivel global. II.5.Schismă şi revoluţie, religie şi sectă, neam şi naţiune Odată realizată ruptura, lumea de după schismă s-a dezvoltat în sensul dorit de occident, lucru lacare a contribuit din plin şi orientul rămas necreştin. Un prim moment dureros îl reprezintă cruciadelemai ales cea care a strivit sub spadele cavalerilor apuseni capitala ortodoxiei, Constantinopolul (cruciada16[16]Ibidem, p.77
    • a IV-a). Ca şi tendinţă de impunere a creştinismului cu forţa, cruciadele erau din start sortite eşecului,pentru că eliminarea liberului arbitru din conştiinţa şi viaţa religioasă nu este o caracteristică creştină.Hristos se asumă şi se trăieşte în mod liber. Războiul religios nu a fost şi nu este nici astăzi o soluţie. Darca şi azi, şi atunci el a fost un pretext sub auspiciile căruia paplitatea şi statele vasale ei şi-au justificatdorinţele de expansiune teritorială. Victoria deplină a statului autonom faţă de Dumnezeu, se realizeazăodată cu căderea Constantinopolului în 1453, cînd cu acordul tacit al papalităţii, capitala ortodoxiei cadedefinitiv sub loviturile unui stat imperial organizat, culmea, pe principii foarte clare şi riguros însuşite,monoteiste, imperiul otoman. Fără a face radiografia islamului este de amintit că, cu toate lipsurile saleevidente în plan doctrinar şi cu toate neputinţele mistice, această religie şi-a afirmat întotdeaunacaracteristicile adânc teonome. Ideea unui djihad – război sfânt – împotriva celor care nu le respectăcredinţa s-a păstrat până azi în islam, iar morala fermă, dură şi uneori absurdă bazată pe fundamenta-lismul religios este în anumite puncte preferabilă laxismului occidental. Întreaga istorie apuseană, de la Marea Schismă şi până la Revoluţia franceză, se bazează pemutarea definitivă a accentului de la Dumnezeu la om, lucru care s-a definitivat în secolele XIX şi XX.Încercarea de raportare la cultura antică se poate înţelege ca mărturisire ascunsă a occidentului căresimte inferioritatea sa culturală, şi ca ambiţie de a o schimba în superioritate asupra răsăritului de cares-a desprins. Pe toate planurile, articularea creştinismului apusean pe structura culturală a antichităţiigreceşti a avut meritul de a încerca să realizeze umanismul creştin, ceea ce a şi reuşit în perioadatimpurie a Renaşterii. Renaşterea a voit să revalorizeze omul, să-l aşeze în propria sa libertate de manifestare, să eliberezeforţele creatoare omeneşti. Urmare a rigorilor catolicismului, care a adus o latură juridică în toateaspectele vieţii, epoca renascentistă a vrut să elibereze omul de sub aceste rigori, uneori absurde. Însăpreţul plătit a fost imens, şi anume secularizarea culturii umane, sub toate aspectele ei. Chiar dacărealizările pe multe planuri sunt incontestabile, întoarcerea de la divin la uman prezentă în toată cultura
    • Renaşterii nu putea să aibă o finalitate benefică. Iar această finalitate a fost secolul revoluţiilor, apoi celal războaielor mondiale şi într-un sfârşit cel al globalizării, în care trăim. Fundamentarea tuturorideologiilor laice din Renaştere a însemnat evoluţia lor spre finalitatea globalistă. Îndreptarea omuluispre natură din antichitate a constituit miezul şi al Renaşterii, care înseamnă o întoarcere la temeiurilenaturale ale existenţei, ignorând pe cele spirituale dezvăluite în Noul Adam – Hristos. Astfel se creazăterenul propice pentru dezvoltarea umanismului, care înseamnă înălţarea omului, aşezarea sa într-opoziţie centrală.17 [17] Chiar dacă acesta a descoperit individualitatea umană punând-o în mişcaredeplină, prin întoarcerea la natură umanismul umileşte existenţa umană negându-i originea superioară,divină. În plan moral, de la viaţa în Hristos a Evului Mediu (bizantin), omul va ajunge la morala libertăţiinaturale şi în final la laxismul moralei iezuite, care nu poate duce decât la o anumită secătuire a fiinţeiumane. Berdiaev afirmă pe bună dreptate că măreaţa încercare a libertăţii omului din renaştere şiumanism era inevitabilă în plan providenţial.18 [18] Omenirea trebuie să ajungă la Împărăţia luiDumnezeu în mod liber, recunoscând în Acesta singura alternativă viabilă, lucru cu neputinţă în absenţalibertăţii şi sub rigorile Inchiziţiei catolice. Stadiile umanismului sunt diferite, deci. El începe cuRenaşterea, în care asistăm la înflorirea lui pe baze creştine, din surse creştine, catolice. Continuă apoicu epoca Reformei protestante, care e apanajul neamurilor germanice. Conştiinţa creştină catolică (de lacare Renaşterea nu a abdicat niciodată) afirma existenţa a două principii: divin şi uman, dar şiindependenţa omului faţă de Dumnezeu. Conştiinţa protestantă, însă, centrează numai pe Dumnezeu,după învăţătura despre har a Fericitului Augustin, care nu prea lasă loc libertăţii. Astfel, conştiinţareligioasă protestantă afirmă numai pe Dumnezeu şi natura divină, negând libertatea umană ca principiuexistenţial, punând bazele filosofiei germane a monismului idealist.19 [19] De aici, întreaga etică17[17]Nikolai Berdiaev, op.cit., p. 13218[18]Ibidem, p.14019[19]Ibidem, p.142
    • protestantă a predestinării ce a stat la baza doctrinei capitaliste a secolelor următoare. În planul raţiunii,apariţia omului renaşterii a dus în secolul XVIII la apariţia Iluminismului, curent ideologic raţionalist, careafirma superioritatea raţiunii umane în faţa oricăror principii, ceea ce înseamnă o diminuare a calităţiiacesteia prin ruperea de raţiunea superioară care îl unea pe om cu cosmosul divin. Astfel, de la schismăla revoluţia franceză omul a trecut de la teonomie la autonomie, lucru favorizat de religia şi moralacatolică. În planul culturii şi ştiinţei omul a autonomizat cunoaşterea prin ceea ce s-a produs înRenaştere, propunând un model universal de umanism. În plan religios, protestantismul a fost răspunsulumanist la rigorismul catolic. Faptul că papismul a impus cu forţa, prin Inchiziţie, un mod de viaţă falsteonom, concretizat în viaţa religios-morală de tip contractual prin raţionalismul, naturalismul,legalismul şi jurisdismul moralei catolice, a dus la apariţia Reformei şi a multitudinii de secte desprinsedin aceasta, toate caracterizate printr-o viaţă religios-morală de asemenea falsificată, pe coordonateleindividualismului, subiectivismului, liberalismului şi centrifugalismului.20 [20] Iar dacă protestantismulgerman avea încă o anumită rigoare morală, chiar dacă centrată pe autoafirmarea umanistă (accentuatsocială) „replierea” catolică în faţa acestuia, din dorinţa de a recâştiga „teritoriile pierdute”, s-adesfăşurat pe două fronturi. În Apus a fost „lansat” modelul iezuit avînd două caracteristici lipsite deorice morală creştină: cazuismul şi probabilismul, ajungându-se astfel la justificarea celor maiabominabile crime şi celor mai abjecte manifestări ale instinctualităţii umane, morala iezuităproclamând în acest fel creştinismul fără principii creştine (chiar anticreştine).21 [21] În Răsărit,fenomenul uniaţiei a condus la diferenţieri culturale şi sociale bazate tot pe un sistem lax de privilegiiacordate ca recompensă a unirii cu Roma. Urmările acestuia se pot vedea astăzi şi în România, îndivergenţele nerezolvate dintre greco-catolici şi ortodocşi privitoare la locaşurile de cult.20[20]Pr.lect.dr.VasileVlad, TeologiaMoralăOrtodoxă, cursmanuscris, an III, partea I, Arad2001, p.44-4521[21]Ieromonah Nicolae Mladin, Moralacreştină şi moralaiezută, în “Ortodoxia”, anulXI(1959), nr.1
    • Într-un anumit sens, se poate afirma că iezuiţii au pus bazele amoralităţii societăţii europene de azi şicare constituie baza pentru viitoarea societate mondială, care va avea (după viziunile profetice alemonahismului oriental) ca o caracteristică esenţială imoralitatea, devenită firesc şi obligativitate.22 [22]Astfel, pe coordonata religios-morală s-a ajuns de la universalitatea primelor sinoade la fărâmiţareasectaristă a secolelor XIX – XX, iar schisma a fost cea care a condus umanitatea spre afirmareaumanismului în ştiinţă şi artă prin Renaştere, în religie prin Reformă, în sfera raţiunii prin iluminism,culminând cu sfera social-politică prin revoluţia franceză. Idealurile mult aclamate ale acesteia: libertate,egalitate, fraternitate, nu sunt altceva decât denaturări ale condiţiei umane. Libertatea înseamnă ointegrare în Voia divină şi nu exercitarea fără limite a tuturor drepturilor omului. Egalitatea se realizeazănumai în sensul că fiecare existenţă umană posedă chipul lui Dumnezeu şi e chemată să parcurgădrumul spre asemănare, indiferent de poziţia sa socială, deci egalitatea socială este o utopie pentru călumea e creată ierarhic. Iar fraternitatea este denaturarea ideii creştine de frăţie în Hristos. Ca atare,denaturînd sensurile noţiunilor, revoluţia franceză a vrut să centreze definitiv şi irevocabil pe om,eliminând din acesta natura spirituală. Promisiunile revoluţiei nu s-au realizat, însă tocmaipotenţialitatea introdusă de ele a făcut posibilă dezvoltarea în secolul XIX şi materializarea în secolul XXa doctrinelor socialiste şi comuniste, ca şi a celor liberale, capitaliste. II.5.1.Neam şi naţiune.Deturnarea naţionalismului Dumnezeu a hotărât existenţa neamurilor şi împrăştierea acestora pe pământ. Omenirea aurmat această poruncă postbabilonicăipostaziindu-şi existenţa în neamuri (etnii) până în zilele noastre.Faptul că Dumnezeu a hotărât existenţa omenirii în neamuri până la sfârşit este mărturisit de Întreaga22[22]Cuviosul Nil Athonitul, Cuvântdesprevenirea lui antichrist şi pentrusfârşitullumii, în“Sfârşitulomului”, de monahZosima Pascal, EdituraCredinţastrămoşească, Iaşi 1998, p.78-79
    • Scriptură, Vechiul Testament, Evangheliile şi Apostolii şi mai ales cartea Apocalipsei: „Tulburatu-s-auneamurile [...]Înălţa-Mă-voi întru neamuri, înălţa-Mă-voi pe pământ”(Psalm 45,6-10); „Şi va judeca întreneamuri *...+şi sabia nu o va mai ridica neam împotriva altui neam...”(Isaia 2,4-7); „şi braţuri şi seminţiidintru el se vor scula şi vor spurca sfinţirea puterniciei...”(Daniil 11,31-32); „de la faţa Lui se vor sfărâmapopoarele...”(Ioil 2,6); „ Şi la toate neamurile trebuie mai întâi să se propovăduiască Evanghelia”(Marcu13,10); „...că de vinul curviei ei au băut toate neamurile...”(Apocalipsa 18,3). Ca atare, realizareaîmpărăţiei lui Dumnezeu are în vedere îndumnezeirea omului în cadrul neamului său. De aici şiconştiinţa apartenenţei la neam, care trebuie să fie însă în mod obligatoriu hristocentrică. „Un neamatâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să-l urmeze pe Hristos”, afirma SimionMehedinţi.23 [23] Acesta e singurul criteriu de existenţă al unui neam ca şi persoană colectivă. De-alungul istoriei, neamurile care au venit la creştinism au avut, în marea lor majoritate, o perioadănecreştină, din care motiv istoria bisericească universală e plină de momente de încreştinare a acestora.Între ele, cazul particular al neamului românesc se diferenţiază clar: noi ne-am născut creştini. Sintezadaco-romană a fost simultană cu cristalizarea conştiinţei creştine. Părintele Stăniloae afirmă căfinalitatea apocaliptică a „umblării în lumina cetăţii luminate de slava lui Dumnezeu şi de făclia Mielului”a neamurilor, se referă la acea parte din neamuri care a trăit pe pământ în credinţa în Hristos. Dar, aceaparte din fiecare neam va fi luminată de slava lui Dumnezeu în ceea ce are deosebit acel neam dealtele.24 [24] În acest sens, deosebit de alte neamuri, românii au geneza creştină, mărturisită desacrificiile martirilor. Iar geneza creştină a neamului implică faptul că sufletul românesc, etosul său esteIisus Hristos. Un neam nu este un masiv social, ca la antici, ci odată cu Învierea şi Cincizecimea elprimeşte misiunea de a duce la nemurire pe etnicii săi: „pleacă genunchii înaintea Tatălui Domnului23[23]Florin Stuparu, De neamulromânesc şi alteneamuri, în “Scara”, anul IV (2000), nr.5, p.16-1824[24]Pr.prof.dr.DumitruStăniloae, înConvorbiriduhovniceşti II, de Ioanichie Bălan,p.83, apudFlorin Stuparu, op.cit, loc.cit
    • nostru Iisus Hristos, din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ”(Efeseni 3,14-15). Ca şicomunitate spirituală, neamul românesc se organizează euharistic, după modelul bizantin. De-a lungulistoriei Sfânta Liturghie a fost darul primit şi păstrat de români în orice moment, a fost liantul care i-aţinut împreună în faţa oricăror încercări.25 [25] Deşi naţiunile erau formate încă la sfârşitul EvuluiMediu, existenţa lor ca atare şi apariţia naţionalismului ca ideologie s-a produs după independenţaamericană (1776) şi revoluţia franceză (1789). Adevăratul naţionalism, ca şi înţelegerea şi interpretareaautentică a naţiunii este ca ipostaziere a etnicului într-o formă concretă, care să poată fi reprezentativăpentru un neam. În acest sens, „naţiunile sunt după cuprinsul lor eterne în Dumnezeu, Dumnezeu petoate le vrea” (Dumitru Stăniloae). De aceea suntem datori să ţinem la „existenţa fiecărei naţiuni,protestând când una vrea să o suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină e şi înlumea ideilor dumnezeieşti”.26 [26] Astfel, fundamentul uman al naţionalismului autentic nu va finiciodată naţiunea înţeleasă ca popor, adică oamenii cu aceeaşi origine etnică şi care trăiesc într-unanumit moment istoric, ci va fi naţiunea înţeleasă ca neam, comunitatea supraistorică a tuturorgeneraţiilor trecute, prezente şi viitoare, de acelaşi „sânge” şi de aceeaşi „limbă”, identitatea şi unitatealor mistică în faţa lui Dumnezeu.27 [27] Astfel, adevăratul naţionalism implică mai mult apartenenţa laneam, în sensul său autentic. Linia fiecărui neam reprezintă axa esenţială a existenţei naţionale, pe carese întâlnesc cu ce au mai reprezentativ cei morţi, cei vii şi cei nenăscuţi încă.28 [28] Ideeanaţionalismului ca viaţă a unui popor cât mai aproape de această linie a neamului a fost dezvoltată îndoctrina naţional-creştină, care ar fi putut prinde viaţă într-o manifestare istorică a neamului românesc,25[25]Pr.prof dr.IlieMoldovan, Credinţastrămoşeascăînfaţaofensiveiantihristicesectare,EdituraPro-Vita, ValeaPlopuluiPrahova 1998, p. 40-4626[26]Pr. Prof.dr.DumitruStăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu 1939, p.4427[27]RăzvanCodrescu, Spirituldreptei,EdituraAnastasia, Bucureşti 1997, p.11428[28]Ibidem
    • în generaţia interbelică. Însă tocmai autenticitatea şi fundamentarea sa eshatologică în Hristos a făcut caaceasta să fie compromisă printr-o nefastă implicare politică, atât pe plan intern cât şi pe plan externprin filogermanism, liderul acesteia (despre care părintele arhimandrit Teofil Părăian, marele duhovnicde la Sâmbata de Sus afirmă ca a fost cea mai puternică personalitate românească pe care a sfinţia sa acunoscut-o29 [29] ) asasinat şi doctrina naţional- creştină degenerată în ceea ce s-a întâmplat în preajmaşi în timpul celui de-al doilea război mondial. Acest sens al naţionalismului regăsit de generaţia românăinterbelică a fost deturnat iniţial de momentul 1848 care a reuşit pe plan ideologic ceea ce Franţa nu areuşit la 1789. Din realităţi fireşti rânduite de Dumnezeu ca forme de manifestare a umanului naţiunileau devenit realităţi politice ca forme de manipulare a conştiinţelor. Universalul este rânduit să seîntrupeze în formele particulare ale naţionalului30 [30] , care face parte din ontologia umanului.Naţionalitatea nu poate fi schimbată sub nici o formă chiar şi în zilele noastre în care până şi sexul poatefi schimbat, ea însoţeşte persoana de la naştere şi până la moarte, volens-nolens, ceea ce deschideperspectiva realităţii că ea va însoţi individul şi după moarte şi la Învierea cea de obşte. În acest sensnaţionalismul de tip creştin, eshatologic, pare a fi singurul legitimat, firesc, şi el reprezintăconştientizarea, asumarea, apărarea şi valorificarea creatoare a unei identităţi supraindividualeobiective.31 [31] Denaturările acestui tip de naţionalism s-au produs în secolul al XIX-lea (alnaţionalităţilor) şi în secolul XX, în două sensuri, ambele politice şi anticreştine, primul în sensulatentatului ateu ce a dus la disoluţia imperiilor tradiţionale şi la formarea statelor naţionaleindependente sau autonome. Acest tip de naţionalism ocult a fost abandonat odată cu dispariţia de pescena istorică a imperiilor tradiţionale, şi înlocuit cu o vastă campanie antinaţională şi mondialistă,declanşată în perspectiva globalizării ce avea să fie pusă pe tapet mult mai târziu, la începutul mileniului29[29]pr.Teofil Părăian, Veniţi de luaţibucurie,EdituraTeognost, Cluj-Napoca 2001, p.4030[30]RăzvanCodrescu, Naţiunile şi BunulDumnezeu, în “Scara”, anul IV(2000), nr.5, p.19-2031[31]Ibidem
    • III de existenţă creştină.32 [32] Cel de-al doilea este naţionalismul de tip comunist, născut în urmarevoluţiei sovietice şi întreţinut în statele socialiste. Secolul al XIX-lea s-a folosit de naţiuni şi de sensuriledenaturate ale naţionalismului pentru a pregăti şi instaura internaţionalismele secolului XX, ca ultimeetape în pregătirea globalizării.II.6.Ideologia secolului XIX şi materializarea acesteia în secolul XX. Internaţionalismul şi anulareatradiţiilor religios-morale Secolul XIX înseamnă pentru orice analist istoric sfârşitul Renaşterii umaniste, criza umanismului,procesul trecerii acestuia în opusul său. Omul, depărtându-se treptat de Dumnezeu, se autonomizeazăpierzând chiar şi trăsătura umanului natural, devenind subordonat principiilor subumane materializateîn existenţa tehnologică a secolului XX. Accentul trece de la persoană şi comuniune la individ şisocietate, definitiv. Caracteristic apogeului umanismului este afirmarea individualismului pe de o parte şiafirmarea colectivităţii, a colectivismului ca dislocare şi dezagregare a individului în masa de indivizi, pede altă parte. Berdiaev arată că cei doi seniori ai gândirii, practic cei care au cristalizat acest procesfinalist al umanismului au fost FriedrichNietzshe şi Karl Marx. Supraomul lui Nietzhse a condus laindividualismul acut materializat în secolul XX. În sine, căutarea nietzsheană nu a fost antiumană, însăsoluţia propusă, de depăşire şi transformare a umanismului a avut o finalitate ce s-a dovedit antiumană,prin declararea necesităţii jertfei umanului în vederea apariţiei supraomului, înţeles în sens totalanticreştin, prin nerecunoaşterea valorii sufletului omenesc.33 [33] Totuşi, ancorat la modul pătimaş înafirmarea individualităţii creatoare a omului, Nietzshe creionează un chip al supraomului în care există în32[32]Idem, Spirituldreptei, EdituraAnastasia , Bucureşti 1997, p.119-12033[33]Nikolai Berdiaev, op.cit., p. 153
    • acelaşi timp posibilitatea religiei antihristice, atee, satanice dar şi o autentică nădejde religioasă a uneistări superioare.34 [34] Nietzshe a negat omul în vederea realizării unui supraom posibil religios. Deaceea individualismului acestuia i se pot acorda „circumstanţe atenuante”, pentru că liberalismul ce i-aurmat ca manifestare ideologico-politică putea să fie centrat pe o coordonată religios-morală. Faptul căîn final nu a fost, nu poate fi imputat lui Nietzshe, aşa cum socialismul ca doctrină colectivistă trebuieimputat în mod evident şi necesar artizanului colectivismului dezumanizat şi anticreştin – Karl Marx. Deşigânditor de excepţie, Marx neagă nu numai umanitatea omului cultivată în întreaga Renaştere, dar şiideea unui supraom posibil religios. Mândria umană îndreptată împotriva lui Dumnezeu a găsit în Marxun exponent capabil să o exprime în forma cea mai de jos a negării oricărei religii. Pentru acesta, omuleste dumnezeu şi destinat să folosească natura după bunul său plac. De aceea chipul omului (fără a maivorbi de chipul lui Dumnezeu din om) se pierde, ceea ce duce la înţelegerea acestuia doar ca unealtăsubordonată colectivului. Colectivul va nega orice valoare în sine a umanului pur, şi ca atare preceptelemorale umaniste îşi pierd orice sens la Marx. În viziune marxistă, arta şi ştiinţa se vor dezvolta pe moralacolectivistă total opusă celei comunitare. În comunitatea creştină persoanele îşi au propria valoare pecare o pun în slujba acestei comunităţi. În doctrina colectivistă individul nu are nici o valoare în sine,singur colectivul este destinat să conducă existenţa omenirii. Astfel, ideologiile secolului XIX duc ladezagregarea chipului omului: prin Nietzshe la individualismul liberalist nostalgic al izvoarelor umanisteale Renaşterii dar incapabil să le reafirme, iar prin Marx la colectivismul socialist al maselor care neagăîntreaga creaţie a Renaşterii, numind-o „o suprastructură ideologică deasupra unei baze economice încare domină exploatarea omului de către om.”35 [35] Aceste două ideologii se vor materializa în lumeasecolului XX. Lăsând la o parte S.U.A., ca şi model al integralismului ateu sau cel mult fals creştin dupăcare se vrea şi globalizarea lumii, vom spune că liberalismul ca şi expresie denaturată a libertăţii în toate34[34]Ibidem, p. 155-15635[35]Ibidem, p. 164-165
    • sensurile, adică a afirmării unicei credinţe în libertatea omului de a face tot ce vrea, a constituit bazasocietăţilor occidentale. Regimurile liberale care afirmă în permanenţă drepturile omului (cerute dupăbunul lui plac) şi uitând de orice îndatoriri, stau la baza occidentului secolului XX. Astfel, o bună parte alumii capitaliste s-a dezvoltat pe morala liberală (individualistă) a dreptului la liberă manifestare, ceea cea condus la apariţia (în ultimele decenii) a atitudinii de corectitudine politică, în care absolut oricemanifestare a omului, indiferent de moralitatea sau imoralitatea acesteia trebuie respectată. Astfel,absenţa cu desăvărşire a moralei creştine (în sens ortodox) va fi caracteristica liberalismului atât înpolitică (ca stat liberal) cât şi în viaţa de zi cu zi a umanităţii. Urmarea este inversarea valorilorfundamentale ale umanismului, creştinismul este adaptat nevoilor individuale şi sociale şi adus în formaîn care să justifice orice atitudine umană. Feminismul, ca o degenerare a egalitarismului paşoptist,primatul psihologiei justificative freudiene în faţa moralei tradiţionale creştine, ca urmare „firească” apromiscuităţii sexuale şi a minimalizării rolului familiei tradiţionale în societate, vor constituicoordonatele morale ale secolului XX din care se vor dezvolta argumentele globaliste în plan relaţionalintersexe. În plan politic, economismul şi eficienţa cu orice preţ vor fi noţiunile care vor pune bazeleviitoarelor curente internaţionaliste ale liberalizării pieţelor de muncă, de capital, comerciale, ceea ce vaconduce la ideea pieţei globale, ca argument al globalizării. De cealaltă parte, ideologia socialistă reprezintă tot un fenomen integralist, dar centrat pedoctrina colectivistă. Dacă liberalismul s-a dezvoltat pe ideea progresului lumii în sensul progresuluimaterial şi satisfacerii sub toate formele a individului, anticipând astfel utopia raiului terestru alcătuitdin indivizi ajunşi la autosuficienţa de sine prin exercitarea fără constrângere a propriei libertăţi,socialismul se dezvoltă pe temeiul progresului material al colectivităţii, în care indivizii sunt anulaţi subaspectul oricărei libertăţi prin subordonarea lor unui centru coercitiv prin organizare şi regulamente detot felul. Socialismul apare astfel ca o nouă sobornicitate, inversare a acesteia, falsificare a spirituluicomunitar creştin, practic o încercare de înlocuire a acestuia în conştiinţa umană, pentru că omul a fost
    • creat spre comuniune de la început. Socialismul, ca autonegare a individualităţii umane, reprezintă,paradoxal, o profundă separare a societăţii omeneşti, tocmai prin încercarea de organizare coercitivă acolectivităţii. Deşi în sarcinile propuse de mişcarea socialistă exista şi o morală valorică în plan pur uman,ea nu a putut fi atinsă tocmai datorită caracterului brutal al impunerii acesteia. În fond, orice morală dincare Dumnezeu este eliminat e sortită eşecului. La nivelul secolului XX socialismul ideologic a condus lamonstruoasa lume comunistă, mai întâi în Rusia, apoi în ţările satelit ale acesteia (printre care şiRomânia) şi apoi şi în alte părţi ale lumii. Aspectul globalist al comunismului a fost evident, toateinternaţionalele socialiste (ca organizaţii) au premers organizaţiilor mondialiste de azi.Deviza „proletaridin toate ţările uniţi-vă”, (prezentă şi la noi pe absolut toate publicaţiile propagandei comuniste) estedovada clară a intenţiei de internaţionalitate a mişcării, de anulare a graniţelor fireşti ale naţiunilor printransformarea sentimentului naţional (fie el şi denaturat în naţionalism de tip comunist) într-un surogatde sentiment globalist bazat pe o unitate de gândire, muncă şi bine colectiv, într-un colectivism sans-frontieres. Într-un anume sens, acest internaţionalism s-a realizat în fostul „lagăr comunist” şi la nivelpolitic şi militar ( Tratatul de la Varşovia), şi la nivel cultural (pentru că nu mai era vorba de cultură cidoar de civilizaţia socialistă care trebuia să se manifeste şi în plan cultural), şi la nivel economic (piaţaînchisă CAER, care asigura desfacerea producţiei din întreg „lagărul”), şi mai ales la nivel religios oficial.Folosesc termenul oficial, pentru că religia, devenită opţională exact ca în protestantismul occidental, s-aoficializat, existând culte permise şi nepermise, iar la nivelul Bisericilor Ortodoxe locale a fost impus şiexercitat un control excesiv, politic, menit să menţină religia la nivel formal, exterior, privând-o de oriceurmă de mistică. O caracteristică esenţială a internaţionalismului comunist a fost lupta constantăîmpotriva religiei (în special a ortodoxiei), care a luat forme de la cele mai violente în Rusia şi în Româniaimediat postbelică (un număr impresionant de execuţii de episcopi, preoţi şi credincioşi, distrugeri debiserici), până la cele mai perfide, ca izolarea şi marginalizarea credincioşilor practicanţi, infiltrarea deagenţi şi activişti în rândurile clerului (situaţie menţinută şi astăzi în toată România) şi educarea ateistă,
    • chiar violent anticreştină a tinerelor generaţii, de la primii ani ai grădiniţei şi până la studiile universitare(a se citi organizaţiile de tip Şoimii Patriei, Pionierii, Uniunea Tineretului Comunist, şi perfidaobligativitate a tuturor minţilor elitiste de a colabora cu regimul comunist în schimbul acordării dreptuluila studii universitare şi doctorale externe). Astfel, curentele internaţionaliste, atât cele derivate din liberalismul individualist cât şi celederivate din socialismul colectivist, au avut ca scop ascuns anularea tradiţiilor creştine. Omul de tip noupropus de acestea urma să conlucreze (să muncească, în varianta comunistă) pentru obţinerea fericiriidefinite ca bunăstare materială supremă. Fie că era vorba de o colectivitate (alăturare) de bunăstăriindividuale, private, în capitalismul occidental liberal, fie că era vorba de o bunăstare a colectivităţiimaselor de indivizi depersonalizaţi, o bunăstare „de stat” în societatea comunistă din stânga Cortinei deFier, ideologiile secolului XIX materializate în societăţile statelor secolului XX propuneau utopia raiuluipământesc fără Dumnezeu. Această idee a realizării unui paradis terestru înţeles ca viaţă dusă în sensulsatisfacerii tuturor nevoilor naturii umane căzute reprezintă o denaturare şi o falsificare perfidă dar şigrosolană a ideii creştine de realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu36 [36] , adusă ca dar şi scop omenirii(nostalgie după adevăratul Paradis) de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. II.7.În loc de concluzie preliminară: un scenariu posibil (şi foarte probabil) Derularea generaţiilor pe scena istoriei indică o succesiune ordonată a evenimentelor şicivilizaţiilor spre o finalitate, ceea ce arată că istoria lumii are un sens.În capitolul I am arătat căînţelegerea ortodoxă a sensului istoriei văzute este spre finalitatea eshatologică, şi că timpul istoriei are36[36]Ibidem, p. 183-184
    • rolul de a pregăti veşnicia învierii. Dacă e perfect adevărat că umanitatea a fost creată de Dumnezeupentru îndumnezeire, tot atât de adevărat este că ea s-a mişcat în istorie mai mult într-o autonomizareaccelerată decât în sensul ei teocentric. Recapitulând evenimentele vedem că nostalgia atoateunităţiiparadisiace a fost pe cale a se împlini în mod răsturnat la Turnul Babilonului. De atunci istoriacivilizaţiilor şi a imperiilor s-a derulat în sensul refacerii unităţii antebabilonice, în afara lui Dumnezeu.Acest lucru a părut pentru o clipă realizat în Imperiul Roman, când prima dată orientul s-a întâlnit cuoccidentul asimilându-se reciproc într-o civilizaţie a omului integral. Însă tocmai acest moment a fostales de Dumnezeu pentru a-Şi „ţine” promisiunea făcută protopărinţilor de a trimite lumii un Mântuitor.Intenţia omului de a-şi construi o lume închisă în sine, autonomă dar globală, a fost folosită deDumnezeu pentru a-l mântui pe acesta. Există o similitudine cu Babilonul. În fiecare moment cheie alistoriei, când părea că Lucifer e pe cale să-şi vadă visul cu ochii despărţind definitiv pe om de Dumnezeu,Acesta intervine: la Babilon amestecă limbile făcând să apară neamurile, iar în imperiul romanimprimând neamurilor sensul unirii în Hristos. Primul mileniu creştin a fost o luptă îndârjită a diavoluluipentru a-l face pe omul rezidit în Hristos să cadă din nou. Odată ce a înţeles la Înviere că Hristos eDumnezeu şi că „munca lui” de la Babilon încoace a fost zadarnică, diavolul şi-a început cu migalăconstruirea plasei în care să prindă din nou omenirea, deturnând-o de la sensul ei înnoit în Hristos. Dupăo mie de ani se vede prima realizare „grandioasă”, cămaşa Mântuitorului e ruptă în două, unitateacredinţei zdruncinată considerabil. De acum începe în Apus „opera” de înlocuire a lui Hristos cu omul.Tradiţia divino-umană trebuia schimbată cu o tradiţie a omului, astfel că renaşterea, umanismul şiiluminismul pregătesc terenul, formând o cultură umanistă, înfloritoare economic, în care omul seaşează confortabil în centrul preocupărilor sale. Concomitent, Răsăritul ortodox e menţinut într-o viaţăexterioară plină de lipsuri şi nevoi, astfel ca revoluţiile secolului XIX să-l găsească dornic de a îmbrăţişamodelul occidental din toate punctele de vedere. Ar mai fi de amintit că în secolul XVIII, la nici trei sutede ani de la descoperirea Americii aici se pun bazele statului ce urma să joace rolul principal în
    • globalizarea lumii. Formată dintr-un conglomerat de etnici diversificaţi şi animaţi de gândul singular alreuşitei totale în plan material, America va constitui modelul de ţară ruptă de orice tradiţie creştină şichiar umanistă care îşi va construi propriile tradiţii în toate domeniile (chiar şi în religie), tradiţii caredupă modificări şi ajustări timp de aproape două sute de ani, constituie azi modelele impuse lumii înprocesul globalizării. Revenind la Europa urmaşilor Romei, aici se încheie perioada umanistă şi omul se îndreaptă spreprogresul material ca unic scop. Momentul 1848 a creat naţiunile sub forma statelor naţionale, daristoria contemporană ne lasă să întrevedem faptul că acestea au fost create doar pentru a le demonstraincapacitatea de a oferi omului progresul plenar, pentru a denatura sensul neamului în cel de popor, şipentru a experimenta în două moduri posibile evoluţia spre anularea conştiinţei de Dumnezeu în omulmodern. Aceste două modele s-au bazat pe cele două laturi ale ipostasului uman, cea personală şi ceacomunitară. Cea perso-nală, degenerată în individualism şi folosind ca etică proprie protestantismulliberal, a evo-luat spre societatea capitalistă de azi, „occidentul”, în care Dumnezeu nu a fost anulat cuforţa din conştiinţa umană, ci doar schimbat, îndepărtat, ciuntit şi adaptat nevoilor omului material.Deturnându-i mintea de la spirit la confortul material şi la căutarea în permanenţă a modurilor cât maidiversificate şi mai plăcute de realizare a acestuia, capitalismul a condus până la urmă la minimalizareapână la anulare a lui Hristos din conştiinţa individului, în mod liber, de fiecare în parte. În ce priveştemodelul comunitar, pus în teorie de Marx şi aplicat cu brio (într-o primă fază) de Lenin şi urmaşii lui,acesta a încercat scoaterea cu forţa din conştiinţa umană a Dumnezeului Hristos. Violenţa comunistă aucis oameni, preoţi, monahi, credincioşi, a distrus biserici, a interzis cultul extern, însă nu a reuşit să-lscoată pe Hristos din sufletul omului. În ciuda tuturor conformărilor exterioare, oamenii ţărilor ortodoxe(în majoritatea lor) au rămas credincioşi în natura lor. Acest lucru este demonstrat de faptul că astăzibisericile sunt arhipline la sat ca şi la oraş, dar mai ales de faptul că modelul comunist a fost scos de pescena istoriei. Atunci când şi-au dat seama că dintre cele două modele puse în practică în încercarea de
    • a-l scoate pe Dumnezeu din structura umană cel care a eşuat a fost cel impus cu forţa prin totalitarismulcomunist, după comedia „războiului rece” jucată admirabil de mai marii lumii, lumea occidentală a întins„mâna salvatoare” sub forma perestroikăi, a revoluţiilor de catifea sau, în cazul României, a falseilibertăţi câştigate prin sacrificarea câtorva mii de oameni în parodia revoluţiei din 1989 care şi-ademonstrat structura anticreştină prin asasinarea familiei Ceauşescu în timpul sărbătorilor NaşteriiDomnului. După un secol de experimente politice, sociale şi militare (incluzând atrocităţile celor douărăzboaie mondiale), puterile lumii au înţeles că refuzul lui Hristos trebuie să vină de la sine, în mod liber,aşa cum vine şi acceptarea Lui, pentru a fi autentic şi deplin. Iar refuzul liber al lui Hristos se obţinenumai prin înlocuirea Lui cu surogatul omului eficient, înstărit şi autosuficient, generat deindividualismul liberalist, pentru că oprimarea şi obligarea la refuzarea Acestuia (aşa cum s-a întâmplatîn ţările comuniste) nu a dus decât la întărirea (uneori involuntară şi paradoxal inconştientă) conştiinţeiapartenenţei la Hristos. Totuşi, comunismul a avut „meritul” de a distruge iremediabil economia statelorpeste care a domnit, şi de aici generarea uriaşelor probleme sociale şi economice cu care se confruntăazi fostele enclave comuniste (inclusiv România). Însă exact acest lucru s-a şi urmărit, ca în momentulcăderii (calculate cu minuţiozitate) cortinei de fier, să dorim cu înverşunare modelul occidental şiconfortul material al acestuia. Altfel spus, colectivismul impus în mod forţat să genereze nevoia acută deindividualism şi proprietate, pentru că aceasta e singura modalitate capabilă să întoarcă minţile de laDumnezeu şi îndumnezeirea omului la necesităţile biologice ale acestuia şi la goana nebună pentruîmplinirea lor. Astfel, rupt de tradiţiile creştine, cu o conştiinţă orientată tot mai mult spre propriulstomac, omul să accepte societatea globală şi „darurile acesteia” cu „sufletul pe tavă”, oferindu-se pesine şi existenţa sa oricui i-ar satisface la modul deplin şi continuu necesităţile înţelese ca scop în sine.Comunismul a fost un rău de proporţii, însă ceea ce a lăsat în urmă îl depăşeşte. S-au scris rafturi întregi despre societăţile şi modelele istorice, însă nici un autor laic nu se ocupăla modul serios de analiza acestora raportată la perspectiva hristocentrică. Dacă este amintit uneori
    • Dumnezeu, El e mereu înţeles în perspectiva scolastică, neoaristoteliană în care Acesta s-a retras dinlume după ce i-a dat acesteia legi după care să se conducă, sau în perspectiva protestantă după caredestinul conduce în mod implacabil pe fiecare om şi neam spre finalitatea pe care Dumnezeu a hotărât-opentru el. Dar, dacă privim lucrurile în perspectiva ortodoxă, în care am fost aduşi la existenţă fiecare înparte pentru ca „ unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine, şi unii pe alţii şitoată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, vom observa că întreaga istorie a mileniilor creştine(şi nu numai) a fost condusă în mod subtil spre neacordarea din toată inima, cu tot sufletul şi într-unsingur glas, a singurului răspuns viabil: „Ţie, Doamne!”. Comunismul a venit ca o încercare ( însă doarparţial reuşită) de a goli sufletul omului de nevoia sa fiinţială de Hristos, primită în Sfântul Botez, şi apoisă dispară (tot fără voia omului, după cum a şi venit) pentru ca „economia de piaţă” să umple acest locgol cu nevoia de împlinire biologică, materială sau fals spirituală (idolatră), care este numitorul comun allumii începutului de mileniu III. Aşa cum o ecuaţie are nevoie ca termenii săi să fie aduşi la numitorcomun pentru a putea fi rezolvată, ecuaţia lumii a fost adusă la numitorul comun al ideologiilorglobaliste în toate domeniile vieţii. Ca urmare, soluţia ecuaţiei se va obţine prin globalizare, acţiunepregătită cu perseverenţă atâtea mii de ani, care nu mai este doar inevitabilă ci şi iminentă. Va fi aceastăsoluţie Hristos? În perspectivă ortodoxă, ştim că Hristos este singura soluţie autentică, reală, dar rămânede văzut în ce mod vom arăta acest lucru lumii întregi.
    • III.Globalizarea şi implicaţiile ei în viaţa religios-morală Fenomenul globalizării poate fi judecat în perspectivă laică şi în perspectivă orto-doxă,aducându-se în fiecare dintre acestea argumente pro şi contra. Încercările de definire din aceste
    • perspective pot părea reducţioniste, de aceea, voi încerca să surprind nu definiţii, ci caracteristiciargumentate şi realizate pe infrastructuri specifice fiecărui domeniu. O radiografie extrem de reuşită orealizează Arhid.Conf.dr.Ioan I. Ică jr. în studiul său din volumul “Biserică şi multiculturalitate în Europasfârşitului de mileniu”, apărut la Cluj, în anul 2001. Autorul surprinde chiar din titlu esenţa influenţelorglobalizării asupra naturii umane afirmând că aceasta va duce la o mutaţie a umanului, fiind un fenomensocial total care sfidează toate paradigmele cunoscute,o gigantică mutaţie civilizaţională traumatizantăla toate nivelurile existenţei şi care se manifestă ca o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorice,tradiţionale creştine şi occidentale umaniste. *1] Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanţelor printehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-ul), interconectarea şi creştereadependenţelor reciproce,integrarea pieţelor financiare şi comerciale,găsirea de soluţii la unele problemeglobale,dezvoltarea de identităţi transnaţionale,etc. *2+ În acest context, globalizarea va cuprinde toatesferele de existenţă umană şi va constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitateaîn întregul ei. Aşa cum arată astăzi, lumea este ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil. De aceea, înprocesul naşterii noii econo-mii şi societăţi mondiale, rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura căîntreaga umanitate va fi beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care controlează ştiinţa,tehnologia, comunicaţiile şi resursele planetei. Astfel, Biserica doreşte şi trebuie să militeze pentru oglobalizare ce va fi în serviciul omului şi a tuturor persoanelor. *3+ Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la ştiinţă, ideologie şireligie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe dintre acestea, împreună cu infrastructurilecreate pentru materializarea lor, au implicaţii profunde asupra vieţii religios-morale creştine, în specialaşa cum o înţelege ortodoxia.[1] Arhid. Conf.dr. Ioan I.Ică jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în “Biserică şimulticulturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.9[2] Daniel Dăianu, Globalizarea între elogii şi respingere, în “Dilema”, nr.462,ianuarie 2002[3] cf. Declaraţia de presă a Sinodului Mitropolitan al Ardealului, mai 2002, la adresa deInternet http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista
    • III.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere Gnoza creştină există din secolul I al erei noastre, ca o încercare de armonizare a filosofiilorgreceşti dualiste cu adevărul creştin revelat. Fiind o cunoaştere a realităţii suprasensibile, o vestire amântuirii prin cunoaştere, noua gnoză a apărut în mediile universitare americane de după al II-learăzboi mondial, primind numele de „Gnoza de la Princeton„ în 1969. Ea este analizată în cartea cuacelaşi titlu, a francezului Raymond Ruyer Noua gnoză conţine în sine şi critici ale modernităţiiantropocentrice, neognosticii nefiind de acord să adapteze filosofia şi religia la organizarea socială şieconomică (cum face post – modernismul) afirmând că nicidecum nu se învârteşte tot universul în jurulstatului, sexului sau limbajului *4+ , însă conţine (ca şi gnozele antice creştine) erezii clare. Astfel,neogosticii nu acordă locul central în cosmos lui Hristos, având faţă de mesajul evanghelic o atitudinecinică, pe care o au şi faţă de statul naţional *5+ şi afirmând că simianul care s-a ridicat în picioare a jucatîn evoluţia vieţii spirituale un rol mai mare cu mult decât Iisus Hristos. Pentru gnosticii de la PrincetonDumnezeu e în Cosmos, în fiecare fiinţă şi în unitatea fiinţelor, în istoria generală a fiinţelor şi înprogresul lor biologic, însă nu şi în istoria popoarelor. Prin afirmaţii de genul: “istoria popoarelor nupoate fi îndumnezeită”, gnosticii de la Princeton aduc un argument solid în anularea rolului naţiunilor(pentru că naţiunile reprezintă mai mult decât manifestări ale progresului biologic), deschizând subaspect gnostic – religios drumul globalizării. Sub raport moral şi din punct de vedere creştin argumentule inacceptabil pentru că o astfel de globalizare ca cea propusă de savanţii de la Princeton e afirmatdeistă şi neopăgână: „să lăsăm religiile să devină religioase, adică să se reîntoarcă la păgânismul naturalşi universal”. *6+ Dacă gnosticii nu fac, în ciuda ironiei şi spiritului cu care privesc lumea, decât săpregătească terenul pentru alte posibile ideologii şi în special pentru un sincretism religios neopăgân(care de fapt şi există deja dezvoltat din ideologia New Age), fizicienii merg ceva mai departe, teoriileultimelor decenii oferind nu numai premise ştinţiifice globalizării, dar încercând să furnizeze suportulştiinţific pentru concepţiile creştine. Ideea este că, în final, scopul ascuns este tot minimalizarea până laanulare a dumnezeirii ca posiblitate a omului în Hristos, şi edificarea omului ca stăpân al materiei[4] Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton, Editura Nemira, Bucureşti 1998, p.27[5] Ibidem, p. 28[6] Ibidem, p. 30-31
    • spaţiului şi timpului. Grefată pe ideea mistică orientală a unui Dumnezeu impersonal, care a devenitparadigma ideologiei New Age, unii fizicieni ai anilor 1960-1970 şi ulteriori, au lansat ipoteza„paradigmei vibratorii” conform căreia universul se reduce la o sumă de vibraţii. Planck şi teoria sacuantică, principiul complementarităţii al lui Niels Bohr, dualitatea corpuscul-undă a luminii definită deLouis de Broglie, principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, toate acestea au avut „bunul simţ” de a-şi recunoaşte fiecare o limită (care e de fapt limita raţiunii umane pure) în explicarea universului, limităpe care o poate trece teologia, cunoşterea pe verticală în care Dumnezeu dăruieşte şi omul se deschidedarului. Însă alţi fizicieni, ca David Bohm şi Fritjof Capra, au dezvoltat ideologii scientiste care oferăcadrul ştiinţific ideal globalizării. În volumul „Plenitudinea lumii şi ordinea ei”, David Bohm dezvoltă oconcepţie holistă conform căreia omul a fragmentat viaţa, lumea, cosmosul, conştiinţa, printr-o gândirefragmentată din imposibilitatea de a privi întregul. De fapt, lumea este o plenitudine indivizibilă înmişcare curgătoare, existând o ordine implicită, invariantă la un nivel profund şi nemanifest al realităţii,care se exprimă într-o ordine explicită, exterioară şi concretă, în care omul şi cosmosul sunt observabilica proiecţii ale unui fundament comun. *7+ David Bohm defineşte lumea ca plenitudine, ca un întregobţinut nu prin sumarea părţilor sale, ci el există ca element prim, fundamental şi este logic şi ontologicanterior părţii. *8+ Potrivit acestei concepţii, gândirea şi viaţa umană trebuie să treacă de la fragmentarela plenitudine. Arta, ştiinţa umană, tehnologia, într-un cuvânt societatea trebuie să fie concepută nu ca osumă de specialităţi şi domenii, ci gândită global, în diferite moduri, dar ca o unică realitate. Astfel,realitatea trebuie abordată plenar, şi nu fragmentar, acest lucru fiind demonstrat pe căi diferite derelativitate şi de mecanica cuantică, ambele conducând cu necesitate la cerinţa de a privi lumea ca unîntreg indivizibil, ca o singură totalitate. Această nouă totalitate, Bohm o numeşte Plenitudine Indivizibilăîn Mişcare Curgătoare. *9+ Conform acestei interpretări a lumii, mişcarea curgătoare continuă are nevoiede un limbaj de explicitare total diferit de limbajul clasic, prin definiţie staţionar (în care subiectulexprimat prin substantiv este cel în care centrează vorbirea). Bohm numeşte acest limbaj rheomod(de laPantha Rhei – totul curge). *10+ Fragmentarea prin limbă (prin multitudinea de limbi existente) poate fidepăşită prin acest rheomod în care accentul cade pe mişcare, pe acţiune, pe verb. Într-o încercare de[7] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, Bucureşti 1995, p.49[8] Ibidem, p. 17[9] Ibidem, p. 47-50[10] Ibidem, p. 71-76
    • amaneză , rheomodul propus de Bohm poate însemna modul de exprimare antebabilonic şi prin aceastaeste din nou autonom. Dacă fragmentarea este o consecinţă a încercării de a vedea întregul fărăDumnezeu, aşa cum şi Bohm propune în capitolul 7 al lucrării sale: „Universul care se înfăşoară şi sedesfăşoară şi conştiinţa”, şi anume un întreg în care omul şi cosmosul sunt cuprinşi într-o ordineimplicită conţinând şi conştiinţa (materia şi conştiinţa au un fundament comun al ordinii implicite, dedimensiune mai înaltă), în mod clar rheomodul ca limbaj nu poate exprima totalitatea decât tot în afarăde Dumnezeu pentru că este (aşa cum îl defineşte Bohm) un limbaj care exprimă un acelaşi raport faţăde mişcare în general, ridicarea lumii în conştienţă, ceea ce propunea şi filozofia greacă. Bohmexemplifică asemănarea ca şi concepţie a rheomodului cu limba ebraică unde verbul era primordial,forma tuturor cuvintelor obţinându-se dintr-o rădăcină verbală, spunând că un nou mod al limbii estenecesar pentru această nouă viziune holistă (noi am spune globală) asupra lumii în mişcare. Dar dacăsensul iniţial era acţiunea, mişcarea, fragmentarea limbii la Babilon indică tocmai faptul că sensulmişcării omenirii era fundamental greşit, orientat spre om, autonom. Sensul curgerii plenitudiniiindivizibile propus de Bohm a fi exprimat prin rheomod este din nou fundamental greşit, orientat dinnou spre o globalitate, o plenitudine fără Dumnezeul cel personal al creştinismului. Că este aşa, odemonstrează şi interpretarea dată rheomodului de traducătorul cărţii lui Bohm, eruditul fizician şifilozof Horia Roman Patapievici în cuvântul înainte al acesteia. Acesta, concluzionând aserţiunile privindrheomodul, afirmă că limba transformată (noul mod al limbii propus de Bohm) va conţine un cuvântunic, universal (în viziunea sa o „interjecţie plenitudinară”), idee care a existat încă de la Platon, conformcăreia în fond toţi spunem acelaşi lucru dar îl rostim diferit. *11+ În perspectiva creştină, cuvântul universal este Cuvântul, Logosul divin, care s-a întrupat înpersoana divino – umană a lui Iisus Hristos, şi, din acest moment unicul limbaj universal posibil esteAcesta. Revenind, viziunea holistă a lui Bohm presupune existenţa unui nivel ontologic fundamental(ordinea implicită) care se dezvăluie fragmentar în diferitele moduri de orga-nizare a lumii (ordineaexplicită), determinând devenirea întregii lumi. Neexistând particule separate, lucrurile se implicăcontinuu unele în altele într-o ordine a întregului primordial, nedivizat (plenitudine). Această paradigmă(mai mult scientistă totuşi decât ştiinţifică) propune existenţa unei dinamici permanente spre[11] Horia Roman Patapievici, Cuvânt înainte la David Bohm, op.cit., p.23
    • constituirea de noi totalităţi *12+ , fiind prin aceasta un solid argument din perspectiva ştiinţei (fizicii) înfavoarea globalizării lumii. Un alt fizician, Fritjof Capra adânceşte împletirea între fizica actuală şi mistica indiană (hinduistă)afirmând că misticul şi fizicianul ajung la aceeaşi concluzie *…+ că Brahman, absolutul obiectiv şi Atman,absolutul subiectiv sunt identice. [13] Acest lucru de-monstrează plierea unei părţi a fizicii actuale pepanteismul oriental şi faptul că noua paradigmă a totalităţii în mişcare, a ordinii totale impliciteexplicitată în existenţa lumii care denunţă atât materialismul cât şi idealismul ca unilateralităţi ( aicinegreşind, dar ele sunt unilateralităţi din alt punct de vedere) şi care consideră creştinismul careprezentare reducţionistă a lumii şi vieţii, constituie în sine o mare înşelare. Fiind cuprinsă în mai susdiscutată Gnoză de la Princenton, această nouă paradigmă a totalităţii, prin panteismul evident pe care îlinclude, indică în mod cert faptul că viziunea globalistă a lumii ce se prefigurează având-o ca suportştiinţific şi ideologic, este în esenţa ei anticreştină şi prin aceasta sortită eşecului, în perspectivaortodoxă a soteriologiei. Acest adevăr este exprimat nu numai de teologi, ci şi de fizicienii de formaţiecreştină. Astfel Horia Roman Patapievici, îşi afirmă deschis resentimentele faţă de interpretarea cuanticăa eshatologiei creştine făcută de fizicianul Frack J. Tipler. Acesta, în cartea Physics of Immortality (1994)afirmă că principiul antropic (conform căruia universul evoluează în sensul pe care îl dă viaţa umană),combinat cu definirea omului ca o maşină Turing senzaţional de rapidă şi dezvoltând teoria plenitudiniivieţii în cosmos a lui David Bohm, conduc la concluzia recăpătării trupurilor la finalul timpurilor şi astfelafirmaţiile religiei creştine pot fi justificate pe baza realizărilor fizicii actuale. Argumentând ştiinţificînvierea de obşte, Tipler afirmă că „nu are ce face cu ipoteza Hristos”. Recunoscând totuşi că teoria luiTipler e mai mult o speculaţie, Horia Roman Patapievici “aşează” cumva lucrurile la locul lor,exemplificând singura atitudine posibilă a oricărui om de ştiinţă în faţa problemelor lumii (dacă estecorect faţă de propria conştiinţă), prin afirmaţia : “În ce mă priveşte, eu nu ştiu ce să fac cu lumea, dacăHristos ar fi doar o ipoteză”. *14+[12] Adrian Lemeni, art.cit., p. 75[13] Fritjof Capra, Taofizica, Editura Tehnică 1995,p. 225, în Adrian Lemeni, art.cit, loc.cit.[14] Horia Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.232
    • III.2. Globalizare şi religie Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii globalizării au fost nevoiţisă ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua conştiinţă religioasă. Materialele privind noulsincretisn religios concretizat în mişcarea New Age (Noua Eră) sunt nenumărate.Aplicând domeniuluireligiei concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării unităţii, ideologii globalizării au căutatnumitorul comun al religiilor. Însă acest numitor comun al religiilor este orientat tot spre om, şi anumenecesitatea fiinţială a omului de a-şi depăşi condiţia umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prinÎntrupare, Jertfă , Înviere şi Înălţare, singura modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane esteIisus Hristos. De aceea finalitatea în Hristos a existenţei umane e singurul argument religios posibil alunei unităţi viitoare. Însă aşa cum întreaga existenţă umană a fost deturnată de la sensul ei şi condusăspre mondializare sub toate aspectele, alternativa religioasă oferită nevoii de spiritualitate a fostdeturnată. După ce timp de o mie de ani, prin excesele şi cruzimile cruciadelor şi inchiziţiei catolice, prinlaxitatea iezuită care justifica până şi crima, creştinismul tradiţional (aşa cum a fost el moştenit deoccident) a fost „pus la zid” ca incapabil să rezolve problemele umanităţii, după ce la o distanţătemporală de cinci sute de ani de la Reformă puzderia de secte aşa zis creştine apărute în urma rătăciriiacesteia se dovedeşte incapabilă să ofere soluţii general-valabile problemelor globale ale umanităţii, înultimul secol, invazia religiilor orientale pare că se pretează cel mai bine la apariţia religiei unice (dar fărăDumnezeu). Pentru a mulţumi oameni veniţi din toate tradiţiile religioase posibile, lumea globală oferă oalternativă religioasă unică, sub forma dumnezeului impersonal al hinduismului, numit diferit în funcţiede necesităţi. În „Ortodoxia şi religia viitorului” părintele Serafim Rose descoperă acest lucru, făcând oradiografie completă a fenomenelor religioase ale Occidentului de după anii 60. Religia universală alumii globale va fi (şi este deja în occident şi nu numai) un amestec ciudat de religii orientale şi noucreştinism. Un exemplu de nou creştinism este cel propovăduit de Teillard de Chardin. Acesta încearcăsă aplice un jargon creştin pliat pe idei evoluţioniste, unor părţi uriaşe din Vedanta şi Tantra-yoga [15] ,rezultatul fiind un panteism hinduist mascat, cu cinci caracteristici universale:[15] Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi “religia” viitorului, Mănăstirea Slătioara 1996 , p.54
    • 1) scientismul. Religia universală va fi structurată pe legile Spiritului care oferă alternativesatisfăcătoare intelectual tuturor dogmelor creştine, şi care presupune un pragmatism extrem, atrăgătorprin iluzia autodesăvârşirii prin cunoaşterea iniţiatică. 2) evoluţia. Prin spiritul evoluţionist, religia universală oferă suportul teoriei deve-nirii(autodevenirii). De la evoluţionismul propagat de Teillard de Chardin, la evoluţia spirituală propusă dehinduism, această caracteristică vine şi în întâmpinarea scientismului evidenţiat în plenitudinea lumii înmişcare continuă. 3) Dumnezeul impersonal. „Dacă o religie e adevărată toate sunt adevărate”, afirmăVivekananda, cel care a pus bazele întâlnirii orientului cu occidentul în spaţiul religios American. „Noiştim că toate religiile *…+sunt diferite încercări ale sufletului omenesc de a atinge Absolutul. De aceeanoi ne contopim cu fiecare religie, rugându-ne în moschei cu mahomedanii, venerând focul sacru alăturide zoroastrişti, îngenunchind în faţa crucii cu creştinii” *16+ . Absolutul nu presupune o relaţie personalăcu Dumnezeu şi de aceea un Dumnezeu impersonal este ideal în globalism, ca prim pas în eliminarea luicompletă din conştiinţa umană. 4) religia universală trebuie să satisfacă cerinţele spirituale ale bărbaţilor şi femeilor de cele maidiferite tipuri. Astfel, asistăm la “orientalizarea occidentului” nesatisfăcut de individualismul sectar şiformalismul catolic, prin anomalii sincretiste de genul: yoga creştină, zen creştin, magia albă „creştină”practicată cu atât de mare succes de o întreagă pleiadă de vrăjitoare ţigănci în România, care, agitândcruciuliţe, icoane şi pomenind fără discernământ numele lui Iisus Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu,reuşesc o înşelare la scară naţională şi chiar internaţională, a omului pentru care „scopul scuzămijloacele” şi pentru care satisfacţia biologică sub toate formele ei ţine loc de Împărăţie a lui Dumnezeu. 5) Religia universală are un scop unic şi prin aceasta globalist, însă din nefericire acesta nu estecreştin: „Toată omenirea coboară la poalele acestui loc sfânt, unde e aşezat simbolul, care nu estesimbol, şi numele, care e în afară de sunet”. *17+ Pentru creştinismul ortodox lumea nu coboară, ci urcă(acest urcuş duhovnicesc e caracteristic atât Vechiului, dar mai ales Noului Testament şi e predicat de[16] Ibidem, p.50[17] Ibidem, p. 56
    • întreaga literatură patristică) spre întâlnirea nu cu un simbol, ci cu Hristos cel Veşnic prezent, înEuharistie. În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a globalizării.Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut toate ideile religioase, de lapăgânismul şamanic la satanismul ritualurilor voodoo, de la filosofia „înaltă” a Orientului la practicileexerciţiilor spirituale importate în Europa, de la acceptarea condescendentă a creştinismului occidental(considerat aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a dogmelor primului mileniu creştin înMişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideologii New Age au speculat golul spiritual dinom, lăsat de evoluţia istorică a mileniului II (de după separarea schismatică de la 1054) şi s-au folosit deseducţiile fals spiritualiste ale orientului pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii omuluiprin propriile sale forţe (ca măsură a acestei dumnezeiri sunt prezentate puterile magice dobândite înurma exerciţiilor de tip transcedental yogin), şi ca dumnezeu el va intra în împărăţia mondială (nouaordine mondială) în care lumea este un tot unitar şi divin, de la mineral la om, iar sufletul nu esteindividual şi unic, ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul Duh în religia anticreştină aMartorilor lui Iehova) ce se va reîncarna succesiv. Astfel, globalismul politic devine o necesitate fireascăa religiei. [18]III.3. Globalizare şi cultură Cultura derivă din cult şi e o încercare aproape reuşită de înlocuire a acestuia în conştiinţa şimentalitatea umană contemporană. În absolut toate civilizaţiile, cultura a apărut în strânsă legătură cu[18] Emanuela Munteanu, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului,în“Scara”,anul III(1999) nr.4, p.63
    • templul, s-a dezvoltat iniţial în sens religios pentru ca ulterior să se fragmenteze în culturi specifice,identificându-se cu particularităţile existenţei umane, „cultură tehnică”, „cultură politică”, „culturăreligioasă”, etc. Însă toate aceste culturi particulare tind, au tins întodeauna să se solidarizeze într-o„cultură totală” pe care Tudor Vianu o defineşte ca şi „capacitate de a trăi lumea sub toate aspectele ei,a o preţui în semnul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide”. *19+ Cultura europeană aprimit odată cu Renaşterea şi umanismul noi dimensiuni, accentuat antropocentrice, pentru ca în final,cultura, sau mai bine zis diferitele culturi ale secolului XX să devină pur antropocentrice. Însă lumeasecolului XX e o lume multinaţională, în care fiecare etnie îşi trăieşte propria cultură, fiecare tradiţieculturală se afirmă ca autentică. Pentru Tudor Vianu cultura totală implică existenţa unei dimensiunifundamentale religioase ale acesteia către care în mod necesar tinde existenţa umană. Însă aşa cum s-aîntâmplat cu întreaga istorie a umanităţii, şi în trăirea culturii dimensiunea „religioasă a omuluiteocosmic se estompează în favoarea celei mundane”, îndepărtându-se în căutarea adevărului, maimult ca oricând, de ceea ce doreşte cu bună intenţie să găsească”. *20+ Astfel, renunţând la liantul sigural integrării tuturor formelor de cultură în cultura totală, liant care este Dumnezeu, în căutarea disperatăde a realiza unificarea culturală, lumea a găsit liantul om, cultura totală devenind astfel multiculturalism,în care fiecare contribuţie este considerată esenţială atunci când vine să sprijine demersul cultural puruman. Însă de la acest principu al egalitarismului cultural în care orice tradiţie culturală este justificatăatâta timp cât descoperă o faţă a umanului, multiculturalismul occidental (în speţă cel american, caalternativă autonomă a culturii totale) propune o exacerbare a culturilor minorităţilor: rasiale, sexuale,profesionale, etc., în detrimentul valorilor culturale tradiţionale. Feminismul universitar american aajuns la aberaţii ca scoaterea din programele de studiu ale univeristăţilor a “marilor bărbaţi” ai literaturiiuniversale şi înlocuirea lor cu studiul unor autoare americane submediocre. [21] Marii scriitori ai lumii(Tolstoi, Dostoievschi, Goethe, Flaubert) sunt studiaţi la „grămadă” în cursuri obscure cu titluri de genul„Scriitori albi de gen masculin” *22+ . La baza anomaliilor culturale de mai sus, definite ca[19] Tudor Vianu, Filosofia culturii, apud Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitateaeuropeană, în “Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu” Editura PresaUniversitară Clujeană, Cluj Napoca 2001, p. 21[20] Dorin Oancea, art. cit. în op.cit.,p.29[21] Edward Behr, O Americă înfricoşătoare, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, p. 273[22] Ibidem
    • multiculturalism, stă ideologia corectitudinii politice (political corectness), aplicată cu succes deplin înuniversităţile americane, deocamdată (chiar şi fostul preşedinte al SUA Bill Clinton era adept al acesteiaîmpreună cu soţia sa Hillary, feministă convinsă *23+ ), dar cu declarate tendinţe universaliste. Programulpolitical corectness implică transformarea, pentru început a SUA, într-o societate multiculturală şimultilingvistică, fără morală, pentru că “morala ca noţiune e bastardă fiindcă se bazează pe pretenţiauniversalităţii creştinismului.” Nu există comportament moral şi social universal: există moravurilecomunităţilor homosexuale de ambe sexe (cu drepturi mult mai afirmate decât cele al heterosexualilor),ale diferitelor comunităţi culturale,etc. Cultura integratoare (totală) e imperialistă, neexistând niciliteratură universală, nici valori universale. Absolut tot ce are această pretenţie a universalităţii trebuiesistematic interzis, discreditat *24+ , pentru că neexistând o axiologie general valabilă, multiculturalismulse pliază confortabil pe această ideologie, aducând justificări valorice proprii fiecărui gen de cultură pecare îl înglobează. Astfel, de la „visul” culturii totale, lumea se trezeşte la realitatea multiculturalismului,a culturii globale fără nici o tradiţie culturală. În fond, argumentul „cultural” al valorizării fiecărei culturiparticulare, chiar dacă e vorba de rituri sexuale şi homosexuale la limita violenţei, de rituripedosacrificiale sau chiar antropofage, de literatură şi artă plastică pornografică, de muzică satanistă saucinematografie SF, în contextul multiculturalismului va duce la dislocarea indivizilor şi comunităţilortradiţioanle într-o serie de grupuri minoritare agresive, inspirate de ideologia de stânga. [25] Culturatradiţională dispare astfel, într-un dezastru cultural global perceput ca spectacol şi marfă, o cultură demasă şi de consum. *26+ Nici această ofertă culturală nu este acceptabilă într-um mod de gândire ortodox. Toleranţaortodoxă se referă nu la ideologie, religie sau cultură ci la individul care aparţine acestora. Ca atare,răspunsul ortodox dat globalizării culturale trebuie să fie o revoluţie culturală. Dar, pentru că în gândirea[23] Ibidem, p.297-300[24] Horia Roman Patapievici, op.cit., p.128-130[25] Arhid.Conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit, p 10-11[26] Ibidem
    • ortodoxă cultura este subordonată şi se desfăşoară în jurul cultului din care îşi trage seva, singurarevoluţie culturală posibilă este însuşi cultul ortodox. *27+ III.4. Globalizare, eco-sociologie şi noua economie Teoria globalizării s-a dezvoltat cu precădere în jurul argumentelor economice şi sociale. Astfel,în acccepţiunea obişnuită, globalizarea are în vedere procese definitorii privind integrarea pieţelor decapital şi a celor comerciale, privatizarea masivă a producţiei şi mijloacelor de producţie astfel încâtconcurenţa liberă să-şi spună cuvântul în traficul de mărfuri. Se vorbeşte despre mobilitatea ridicată aforţei de muncă, despre distribuţia veniturilor între ţări, despre eliminarea fragmentării existente îneconomia lumii, care poate determina retrogresii. [28+ Fluidizarea traficului de mărfuri, a celui legat deforţa de muncă, a capitalului financiar, reclamă eliminarea organismelor existente la nivelul statelornaţionale, care constituie o frână. În plan social se vorbeşte despre controlul migraţiei masive (legale şiilegale) cauzate de sărăcie, de rezolvarea conflictelor interetnice şi militare, de controlul global alcriminalităţii internaţionale organizate, de necesitatea luptei unitare împotriva terorismuluiinternaţional, de reducerea diferenţelor uriaşe între ţările sărace şi bogate. Tot legat de aceste problemecu implicaţie socială şi economică directă se argumentează globa-lizarea ca posibilitate concretă derezolvare a unor situaţii deosebite la nivel planetar ca: protejarea surselor de apă, protecţia mediuluiînconjurător (a stratului de ozon, a pădurilor, a ecosistemelor), exploatarea raţională a resurselorminerale, etc. În acest scop, crearea organismelor globale a constituit un prim pas: ONU, G8 , GrupulBilderberg, F.M.I., Banca Mondială, precum şi tot felul de organisme şi organizaţii mondiale specializatepe domenii stricte şi cu responsabilităţi clar trasate. Aceste probleme au fost tratate în nenumăratestudii, atât pro cât şi contra, de autori ca Samuel Huntington în „Ciocnirea civilizaţiilor”, Benjamin Barber[27] Christos Yannnaras, Ortodoxie şi occident, Editura Bizantină, Bucureşti 1995, p.77-78[28] Daniel Dăianu, art.cit
    • în „Jihad contra Mc World”, Robert Kaplan în „The Coming Anarchy”sau chiar George Soros în „GlobalCapitalism” sau “Draft Report of Globalisation.” *29+ De reţinut este că acest argument este perfect viabil într-o perspectivă laică, umanistă. Eradicareasărăciei, creşterea bunăstării individuale şi comunitare, ar trebui să constituie suficiente motive pentru oacceptare necondiţionată a procesului de mondializare. Că este aşa o arată şi părerile din ce în ce maimultor tineri, care pleacă în depărtări străine de orice tradiţie proprie cu singurul scop mărturisit de atrăi bine (în sensul de confortabil). Existenţa statului global ar elimina şirul nesfârşit al cozilor de laambasadele occidentale. Dar, acest tip de gândire este specific lui homo economicus, omul eficient,recent, fabricat în retortele inginerilor sociale, politice, economice şi mai nou genetice, *30+ adică omuluifăcut de el însuşi, pe când creştinismul propune nu numai homo religiosus, orientat ontologic spreDumnezeu, ci omul teandric, în care Dumnezeu nu mai este doar obiect al căutărilor, ci prezenţănemijlocită în natura umană, omul renăscut în Hristos. În acest sens actualitatea atenţionăriiEvangheliei: „Nu numai cu pâine va trăi omul”(Matei 4,4) este evidentă. Argumentul creşteriieconomice, chiar cel al eliminării problemelor sociale sunt acceptabile doar când „tot cuvântul care iesedin gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4) nu este privit ca opţiune posibilă, ci ca necesitate primă. Globalizarea este justificată moral numai dacă rezultatele economice (câştigurile) vor fi urmatede o distribuire globală pe criterii sociale. *31+ Bogaţii şi săracii sunt datori să conlu-creze pentruîmbunătăţirea standardelor de viaţă ale tuturor. În acest sens bunăstarea materială este justificabilă cadeziderat numai în măsura în care este o rezultantă a unei bune fraternităţi între oameni şi a unei grijipermanente pentru nevoile celorlalţi, precum şi o condiţie de plecare în procesul desăvârşirii lor. *32+ De-a lungul istoriei, cunoaşterea ştiinţifică a trecut de la spiritul elitist, al geniului, la “team-spirit”-ul (spirit de echipă) anonim al colectivelor de cercetare actuale, în care fiecare individ este[29] Ibidem[30] Arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit, p.11-12[31] pr.conf.dr.Valer Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în “Biserică şimulticulturalitate în Europa sfârşitului de mileniu” Editura Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca 2001, p.73-75[32] Ibidem
    • ultraspecializat în domeniul său şi absolut ignorant în celelelte (chiar adiacente), ceea ce face caniciodată un om singur să nu mai aibă acces la viziunea de ansamblu asupra mersului lucrurilor. Noulmodel de cunoaştere, în care se acceptă ca validă doar informaţia verificabilă, sau cea garantată de uncentru de autoritate verificabil sub toate aspectele, a dus la definirea noului model de societate umană,în care viaţa, de la relaţiile sociale şi până la cele economice şi politice, îşi schimbă sensurile, ţelurile şimodurile de existenţă.III.4.1. Societatea informaţională şi noua economie În zilele noastre, informaţia devine resursa esenţială în dezvoltarea societăţiilor moderne,evoluate în plan politic, economic şi social. Dinamismul şi complexitatea noului tip de societate, careantrenează o creştere continuă a volumului şi diversităţii informaţiilor prelucrate şi care utilizează pescară largă tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor (TIC),au condus la conceptul de Societateinformaţională. Aşa cum o definesc promotorii globalizării, societatea informaţională reprezintă o nouăetapă a civilizaţiei umane, un nou mod de viaţă, calitativ superior, care implică folosirea intensivă ainformaţiei în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu un impact economic şi social semnificativ.« Societatea informaţională permite accesul larg la informaţie al membrilor săi, un nou mod de lucru şide cunoaştere, amplificând posibilitatea globalizării economice şi creşterea coeziunii sociale. Suportultehnologic al noii societăţi se bazează pe trei sectoare: tehnologia informaţiei, tehnologiacomunicaţiilor, producţia de conţinut (informaţional) multimedia. Aceste tehnologii, bazate peavansurile electronicii, au permis apariţia unor noi servicii şi aplicaţii telematice multimedia, carecombină sunetul, imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaţie (telefon, fax,televiziune şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de comunicare reprezintă un factorimportant de creştere a competitivităţii agenţilor economici, deschizând noi perspective pentru o maibună organizare a muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Totodată, se deschid noi perspective privindmodernizarea serviciilor publice, a asistenţei medicale, a managementului mediului şi a unor noi căi decomunicare între instituţiile administraţiei publice şi cetăţeni. Accesul larg la educaţie si cultură - pentrutoate categoriile sociale, indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi de asemenearealizat cu ajutorul noilor tehnologii. Utilizarea largă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şiprogresul către Societatea Informaţională asigură creşterea economică în condiţii de protecţie sporită amediului, accelerând reducerea consumului fizic în favoarea valorificării informaţiei şi a cunoaşterii,
    • deplasarea centrului de greutate de la investiţii în mijloacele fixe la investiţii în capitalul uman. In acestmod, Societatea Informaţională integrează şi obiectivele dezvoltării durabile, bazată pe dreptate socialăşi egalitatea şanselor, libertate, diversitate culturală şi dezvoltare inovativă, protecţie ecologică,restructurarea industriei şi a mediului de afaceri. Schimbările majore din ultimii ani – creştereaexponenţială a comunicaţiilor mobile şi a numărului utilizatorilor de Internet, contribuţia sectorului TICla creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă, restructurarea companiilor şi a business-ului îngeneral pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerţuluielectronic – susţin tranziţia de la era industrială la cea post - industrială.[33] Noile tehnologii digitalefac accesul, stocarea şi transmiterea informaţiei din ce în ce mai facile şi mai accesibile. Dispunând deinformaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice şi sociale, creând imenseoportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii.Informaţia devine resursa-cheie pentrueconomia digitală.Noţiunea de “noua economie” se referă în special la transformările actuale aleactivităţilor economice ca rezultat al utilizării tehnologiilor digitale, care asigură accesul, prelucrarea şistocarea informaţiei într-o manieră mai ieftină şi mai facilă. Noua economie este caracterizată deintensificarea înglobării cunoaşterii în noile produse şi servicii, creşterea importanţei învăţării şi ainovării, a globalizării şi a dezvoltării durabile. Volumul enorm al informaţiilor schimbă modul defuncţionare a pieţelor, făcând posibilă restructurarea întreprinderilor şi apariţia de noi oportunităţipentru crearea de valoare prin exploatarea informaţiilor disponibile.În prezent, există ample dezbateri înmass-media internaţională şi în mediile politice asupra întrebării dacă aceste modificări sunt suficient deradicale pentru a merita eticheta de “nouă economie”. La originea acestor dezbateri stau performanţeleexcepţionale ale economiei americane: 8 ani de creştere continuă, creşterea anuală de peste 4%, inflaţiacontrolată sub 2%, şomajul sub 5%. Însă construirea noului model de societate ridică probleme socio-politice majore, atât la scarănaţională cât şi internaţională, de atenuare a fenomenului de "digital divide" (excludere de la beneficiilenoilor tehnologii a unor categorii sociale şi a unor regiuni/zone geografice) şi de coeziune socială, deconservare şi promovare a culturii specifice fiecărei naţiuni şi comunităţi locale, de protecţie acetăţeanului şi consumatorului. Soluţionarea acestor probleme nu se poate realiza decât printr-un[33] Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionalepentru promovarea noii economii şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of.nr.933/12.12.2002
    • dialog larg între autorităţile guvernamentale, reprezentanţii mediului de afaceri, ai mediului academic şisocietatea civilă. Guvernul şi instituţiile saleau rolul de a stimula, conduce şi controla acest proces de tranziţie cătreSocietatea Informaţională prin programe de acţiune concrete şi prin iniţierea unui nou cadru dereglementări specifice. In acest scop, trebuie luate în considerare atât priorităţile naţionale de dezvoltarepe termen mediu-lung, cât şi obiectivele de aderare la structurile euro-atlantice. Programul de acţiune alUniunii Europene "eEurope - O Societate Informaţională pentru toţi" constituie un important cadru deorientare. Prin noile legi, norme, standarde şi reglementări care vor fi elaborate - cu susţinerea şi avizulmediului de afaceri şi al societăţii civile - trebuie stimulată pe de o parte dezvoltarea noilor serviciispecifice Societăţii Informaţionale (comerţ şi tranzacţii electronice, informatizarea serviciilor publice,accesul cetăţeanului şi agenţilor economici la informaţia publică, etc.), iar pe de altă parte asigurateregulile etice de a muncii şi trăi într-un nou tip de societate (protecţia vieţii private şi a datelor personale,confidenţialitatea tranzacţiilor, protecţia consumatorului, etc.). La rândul său, comunitatea de afaceri din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor trebuie să ofere produse şi servicii de înalt nivel tehnologic şi totodată cât mai accesibile ca preţuri şi tarife. Totodată, trebuie găsite căi pentru formarea unei noi culturi a competitivităţii agenţilor economici din toate sectoarele în noul tip de economie, economia digitală. Prin complexitatea fenomenelor pe care le implică dezvoltarea societăţii informaţionale, fenomene care trebuie înţelese şi gestionate, prin necesitatea formării unei noi culturi a cunoaşterii şi a învăţării în condiţiile utilizării noilor tehnologii, cât şi a cercetării-dezvoltării şi inovării tehnologice, participarea activă a comunităţii academice, prin instituţii de cercetare, de educaţie şi de cultură devine de asemenea esenţială. Societatea civilă are de asemenea atât un rol proactiv prin formularea de cerinţe şi priorităţi privindmodul de utilizare al noilor tehnologii în folosul întregii societăţi, cât şi reactiv faţă de politicile şireglementările guvernamentale. Aceste roluri pot fi exercitate atât la nivel de grup ( organizaţii nonguvernamentale, asociaţii profesionale etc.) cât şi la nivel individual. Drepturile cetaţeanului şiconsumatorului în societatea informaţională au noi dimensiuni şi se pot manifesta sub noi forme.[34]Mult mai repede decât alte proiecte umane derulate pe scena istoriei, implementarea societăţiiinformaţionale şi-a definit obiectivele globale :[34] Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionalepentru promovarea noii economii şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of.nr.933/12.12.2002
    • 1. Consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept prin participarea cetăţenilor la viaţa politicăşi facilitarea accesului nediscriminatoriu la informaţia publică, îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice şimodernizarea administraţiei publice (e-government, e-adminis-tration) ;2. Dezvoltarea economiei de piaţă şi trecerea progresivă la noua economie, creşterea competitivităţiiagenţilor economici şi crearea de noi locuri de muncă în sectoare de înaltă tehnologie prin dezvoltareacomerţului electronic, telelucrului, a unor noi metode de mana-gement al afacerilor, de managementfinanciar şi al resurselor umane, integrarea capabilită-ţilor TIC în noi produse şi servicii, dezvoltareasectorului TIC.3. Creşterea calităţii vieţii prin utilizarea noilor tehnologii digitale în domenii precum: protecţia socială,asistenţa medicală, educaţie, protecţia mediului şi monitorizarea dezastrelor, siguranţa transporturiloretc. şi, pe această cale, integrarea în structurile euro-atlanticeşi în Societatea InformaţionalăGlobală.[35] Dar ce sunt tehnologiile digitale? Tehnologiile digitale par a fi concretizarea visului pitagoreic şicabalist de a explica viaţa şi universul prin numerologie, prin jocul abil cu numerele. Pitagora a atribuitun număr între 1 şi 10 câte unei perechi antagonice fundamentale (5=masculinitate(căsătorie)–feminitate, sau 1=principiul tuturor lucrurilor, finit–infinit), construind un sistem mistico–religios bazatpe sensul sacru al fiecărui număr. *36+ Mai târziu, cabaliştii căutau chiar explicarea lui Dumnezeu prinatribuirea de sensuri ascunse numerelor, de aici mistica de tip numerologic, care s-a propagat până înzilele noastre, când se fac paralele între matematica abstractă n–dimensională şi infinitatea luiDumnezeu, deşi nu e exclus ca instrumentul matematic abstract al spaţiilor n-dimensio-nale şi altopologiilor să conducă până la urmă la acceptarea necesităţii de a ridica epistemologia din planorizontal la verticalitatea cunoşterii practicată de Sfinţii Părinţi.[35] *** Strategia informaţională, la adresawww.teleactivities.org/societatea_informaţională/strategia[36] Pentru Pitagora, 10 reprezenta numărul perfect, obţinut din suma primelor patru numere,dintre care primele trei sunt numere sacre (1,2,3), de aceea 10 este sacralitatea absolută, şi deaceea existenţa lumii se bazează pe existenţa a 10 perechi fundamentale opuse. (apudProf.dr.Alexandru Roz, Curs de istoria filosofiei, manuscris, Arad 1998-1999,p. 20-22)
    • Revenind, tehnologiile digitale s-au dezvoltat pe posibilitatea oferită de electronică de atransforma orice informaţie în semnal electric măsurabil.Astfel, absolut orice fenomen fizic, biologic sauindustrial poate fi monitorizat, evaluat şi transformat într-un semnal electric cu ajutorul unor funcţiimatematice care să-l expliciteze. Acest lucru se realizează cu traductoare adaptabile oricărui domeniu. Eimportant să fie găsită funcţia matematică ce descrie transformarea, ca apoi aceasta să fieimplementată într-un sistem electronic ce furnizează la ieşire un semnal electronic cu anumitecaracteristici.Acest semnal electronic continuu este transformat într-un cod numeric bazat pe succesiunide cifre binare, adică într-un număr. Astfel se ajunge la realitatea explicitării a tot ceea ce ne înconjoarăprin numere. Necesitatea prelucrării electronice a acestor numere a dus la evoluţia actuală, explozivă, atehnologiilor digitale şi la implicarea acestora în absolut toate domeniile.Dezvoltarea fără precedent acalculatoarelor electronice a condus la folosirea acestora în absolut toate aspectele vieţii omului, atât caindivid cât şi ca societate. În ce priveşte relaţiile interumane, adică necesitatea comunicării, tehnologiiledigitale au determinat „explozia” telecomunica-ţiilor. De la începuturile istoriei comunicarea a fostexpresia nevoii de comuniune şi ea a fost rezolvată conform posibilităţilor tehnologice ale epocilor. Însăazi, comunicarea nu mai este doar relaţie interpersonală, ci tinde să devină agresiune la adresa libertăţiipersoanei, prin tendinţa tot mai accentuată de a rezolva cât mai multe necesităţi prin folosireaterminalelor (în particular a telefoanelor) fixe şi mobile de tot felul, a reţelelor globale de comunicaţii şiîn special a colosului numit Internet. La acest nivel, se poate afirma, cu toată responsabilita-tea, căglobalizarea este realizată, Internetul anulând practic orice graniţă între state şi comunităţi, oricediferenţe între indivizi (ca Internauţi toţi avem aceleaşi drepturi şi libertăţi în reţea şi putem accede laaceleaşi informaţii, condiţionările fiind prezente doar în plan financiar, în sensul că cine are bani maimulţi „se mişcă” mai repede în reţea fiindcă îşi permite conexiuni rapide şi terminale performante), şi înfine, orice prejudecăţi şi oprelişti morale. Internet-ul e o lume virtuală prin concepţia ei, dar foarte realăprin manifestare. Putem spune că acesta reprezintă în mod virtual lumea globalizată, viaţa socială,economică, culturală, etc., ce se trăieşte pe reţea de către mai bine de treisutecincizeci de milioane deoameni, în momentul de faţă, fiind exemplul şi modelul clar şi definit al vieţii care se va desfăşura înlumea real globalizată. În acest sens succesul Internetului a demonstrat că toate diferenţele, de oricenatură, dintre oameni şi naţiuni pot fi depăşite, deci că lumea e globalizabilă fără eforturi foarte mari, şică Internet-ul este şi va fi nu numai modelul globalizării ci şi infrastructura şi vectorul acesteia. III.4.2. Internet-ul ca suport al globalizării. Implicaţiile sale în viaţa religios-morală
    • III.4.2.1 Scurt istoric,evoluţie şi tendinţe La început Internet-ul a fost un proiect al Departamentului Apărării al S.U.A., derulat între anii1968-1972, fiind un sistem de calculatoare interconectate. Denumit ARPA-net, el vehicula pe liniiletelefonice analogice fişire de date care ar stârni astăzi râsul şi copiilor de gimnaziu. Întrezărind utilitateasa, proiectul a fost finanţat de anumite cercuri politice, ajun-gând să controleze acum traficulinformaţional mondial. Ce este Internet-ul? În linii mari, este o reţea uriaşă, globală, un sistem de reţeleinterconectate de calculatoare, şi care conţine câtva milioane de servere de date, la care se conecteazăoricine, însă orice calculator cu un software necesar (minimal) poate constitui la rândul său server înreţea. Suportul fizic de legătură e constituit din canale de comunicaţie care pot fi linii telefonice, sistemede transmisiuni pe cabluri sau fibre optice, canale radio, canale de satelit, reţele de telefonie mobilă,etc.Internet-ul a cunoscut în ultimii ani o evoluţie „fulgerătoare”, datorată în primul rând evoluţieisistemelor de calcul ( dar şi a reţelelor de telecomunicaţii). Procesoarele computerelor „au sărit” înnumai doisprezece ani de la viteze de lucru de 3.5 Mhz (Intel XT) la 3020 de MHz ( Intel Pentium IV),astfel că un P4 este astăzi de aproape 1000 de ori mai rapid şi mai „puternic” decât în anul 1990.Explozia se datorează fondurilor enorme alocate cercetării şi dezvoltării acestui domeniu. Calculatoruleste astăzi absolut necesar în orice activitate ce vizează „progresul” local sau global. Absolut toateprocesele industriale,de proiectare,tehnologice, bancare, de transporturi, medicale, de învăţământ, etc.,sunt contro-late şi conduse cu ajutorul calculatoarelor. Informaţiile de toate felurile sunt „digitalizate”pentru a putea fi prelucrate de computere. Ca atare, a fost nevoie să se descopere şi implementezetehnologii ultraperformante de transmisiuni şi reţele de comunicaţii capabile să transporte la viteze maricantităţi mari de informaţie. Astfel, de la banala linie telefonică inventată de Bell şi dezvoltată deEricsson, s-a ajuns astăzi la reţeaua digitală integrată (ISDN), la reţelele mobile GSM (Global Systems forMobile) sau DCS (Digital Celular System) de generaţia a treia, capabile să transporte până şi imagini TV.Tot aşa, de la emisia radio descoperită de Marconi s-a ajuns la transmisiile radio prin vastele reţelesatelitare care pot tranzita cantităţi enorme de informaţie. Această informaţie este extrem dediversificată, de la emisiuni radio şi TV la poştă electronică, de la telefonie clasică la video-conferinţe, dela date meteo la tranzacţii financiare, de la informaţie destinată pieţei de consum la transmisiimilitare.Astfel, în Internet există concomitent o foarte mare cantitate de informaţie extrem dediversă.Dacă până la apariţia şi dezvoltarea Net-ului se vorbea de informatică, de ştiinţa calculatoarelor,de telecomunicaţii, de electronică şi de automatizări ca domenii separate de studiu, astăzi diferenţele
    • dintre acestea tind să se anuleze, toate dizolvându-se, încet dar sigur, în colosul informaţional şicomunicaţional amintit, IT&C (Information Technology & Comunication), Tehnologia Informaţiei şiComunicaţiilor (TIC). Iar Internet-ul a devenit suportul, din toate punctele de vedere al mondializăriiinformaţionale. Practic orice aparat electronic, de la banalul telefon, televizor, computer de bord almaşinii sau chiar frigider, se proiectează deja în occident cu o interfaţă inteligentă care să-l conecteze laInternet. În foarte multe ţări tranzacţiile comerciale şi financiare se realizează prin interme-diul reţelei.Nu mai există absolut nici o instituţie care să nu aibă propria adresă de poştă electronică (e-mail) saupropriul site de Internet (loc virtual) şi să nu-şi deruleze măcar un procent al activităţii sale prin această“industrie”. Încet, dar foarte sigur, sprijinit prin legi adecvate ca mai sus amintita Hotarâre de Guvern1440 din decembrie 2002, Internet-ul îşi face loc în viaţa fiecăruia, de la individ la naţiune şi lume înansamblu, iar acest lucru se întâmplă pentru că în lumea virtuală a acestuia posibilităţile sunt practicnelimitate. Oricine poate fi utilizator de Internet dar în acelaşi timp şi creator al acestuia, pentru cădezvoltarea sa este nelimitată. Ce se poate face în Internet? Răspunsul este: absolut orice, de latransmisii de date, voce , TV, până la discuţii filosofice sau teologice, de la comunicare personalăinterumană (e-mail, chat, i-phone ) pâna la dezvoltarea şi încheierea de afaceri, de la tranzacţiipersonale (plăţi electronice şi comerţ electronic) până la tranzacţii la nivel de stat şi internaţionale(burse şi licitaţii electronice).Utilizatorii lui pot fi în aceeaşi măsură oameni de ştiinţă care găsesc aicibiblioteci şi bibliografii impresionante şi în absolut toate domeniile, de la ştiinţa pură la artă şi sport, darîn aceeaşi măsură pot fi şi psihopaţi sau maniaci, criminali sau perverşi, care găsesc şi aceştia aici totul,de la cea mai scabroasă pornografie la posibilitatea unor acte criminale organizate. Fiecare poateadăuga ceva în vasta reţea, de aceea se poate vorbi de o devenire (în sens pervertit), de “desăvârşire” înştiinţa de a stăpâni reţeaua. Toate sistemele educaţionale pregătesc tinerii în mod obligatoriu pentrufolosirea Internetului, şi dacă mai acum câţiva ani se vorbea de posibilitate în acest sens, azi toată lumeavede în acesta o necesitate, viaţa tinde să nu mai poată fi concepută în absenţa sa. Cele mai bine plătitejob-uri (locuri de muncă) sunt cele din tehnologia informaţiei. În lumea occidentală ( înţelegând prinaceasta sistemul capitalist al economiei de piaţă şi nu o anumiă poziţie geografică) inginerii detelecomunicaţii, programatorii şi analiştii, dezvoltatorii şi integratorii de soluţii IT “la cheie”, web-masterii (adică cei care proiectează, realizează, implementează şi întreţin site-urile în Internet), sunt ceimai căutaţi, apreciaţi şi bine plătiţi profesionişti. Oamenii sunt încurajaţi prin toate mijloacele, mai alesprintr-o publicitate acerbă, să-şi procure calculatoare sau sisteme (chiar şi terminale mobile GSM sauDCS) şi să folosească din plin resursele puse la dispoziţie de Internet.E mult mai comod să stai în faţacalculatorului şi să vizitezi toate muzeele mari ale lumii, să citeşti absolut tot ce-ţi trece prin minte, să
    • participi la evenimente culturale, sportive sau mondene, să înveţi în biblioteci celebre sau să-ţi tipăreştimanuale din orice domeniu, să-ţi rezervi locuri la teatru, concert sau chiar la companii aeriene sau de căiferate, să comanzi mâncare sau să-ţi faci cumpărăturile la un e-store (magazin virtual), să plăteşti facturirestante sau să tranzacţionezi împrumuturi, toate acestea în mod simplu, apăsând taste, în lumeavirtuală a Internetului, decât să le faci în lumea reală, cu efort, stres, timp pierdut, etc. SuccesulInternetului se bazează în primul rând pe nevoia intrinsecă a omului de a rezolva totul simplu şi fărăefort, pe alterarea până la dispariţie a noţiunii de jertfă şi sacrificiu în sens creştin, şi în fine, pe uriaşulinstinct de conservare degenerat în autosuficienţa unui confort fizic cât mai plăcut şi mai continuu. Desigur, resursele imense disponibile în reţea nu sunt rele în sine.De asemenea, po-sibilitateacomunicării aproape gratuite între oameni aflaţi la zeci de mii de kilometri distanţă este absolutfantastică. Dar nu reprezintă toate acestea, oare, un mod subtil de a virtualiza, de a superficializa viaţa?Să nu uităm că folosirea Internetului se numeşte navigare, mai exact surfing. Acest termen desemneazăun sport nautic inventat în S.U.A., în care tinerii, urcaţi pe “scânduri cu vele” (atunci când se foloseşteenergia eoliană) sau pe “scânduri” pur şi simplu (când se foloseşte energia valurilor), navigheazăîncercând să se menţină cât mai mult timp în picioare. Sportul acesta implică un risc destul de mare, onesiguranţă evidentă ( ce siguranţă poate oferi o simplă bucată de lemn în vâltoarea valurilor), dar înacelaşi timp o satisfacţie enormă, generată de plăcerea de a rezista în picioare mai mult ca alţii ( la fel seîntâmplă şi în viaţa socială, care a devenit nu luptă pentru supravieţuire, ci luptă pentru a vieţui maiconfortabil material decât ceilalţi). Şi atunci, adoptarea termenului de “surfing” pentru deplasarea înnesfârşitele pagini www (world wide web, adică dimensiune globală a reţelei) ale Internetului, nu vrea săsemnifice tocmai asemănarea izbitoare dintre irosirea timpului pe plaje şi în valuri, şi irosirea timpului înInternet? Cred că e mai mult decât o asemănare, şi anume o asemănare intenţionată încă de laproiectarea acestei aplicaţii www, realizată în Elveţia la cincisprezece ani de la apariţia Internetului,adică în 1990. Aşa cum Biserica este corabia (sugerată şi de forma fizică de navă) care poate duce omulîn siguranţă pe marea vieţii concrete până la finalitatea mântuirii, cyber-modul de viaţă (navigarea cadependenţă), calculatorul, poate fi “bucata de scândură” care îl prinde pe acesta în surfingul nesfârşitprin marea vieţii virtuale, Internetul, spre finalitatea depersonalizării şi chiar demonizării definitive. Amspus “poate fi”, pentru că în multe cazuri nu este. Folosit cu măsură şi luat ca o parte oarecare a vieţiiumane, Internetul este deosebit de util. Omul poate beneficia de avantajele acestuia şi fără a devenidependent de ele, însă acest lucru este astăzi, mai ales în rândul adolescenţilor şi tinerilor din mediulurban, din ce în ce mai greu, şi asta pentru că asemenea unui curent în artă, literatură sau modă,
    • Internet-ul modelează conştiinţele, ceea ce duce la implicaţii în plan moral, atât la nivel individual cât şila nivel de grup. Încă nu se poate vorbi în mod clar de o etică a reţelei, de o cyber-morală, însă aşa cumse vorbeşte de cyber-spaţiu sau cyber-relaţie, până la o cyber-morală respectată ad-literam de toţiinternauţii nu mai este decât un pas. III.4.2.2.Implicaţii morale ale Internet-ului Modificările de conştiinţă se regăsesc la toate nivelurile acesteia. La nivel individual se întâmplăîn primul rând o modificare de atitudine inconştientă, care derivă din faptul că Internet-ul este o lumevirtuală în care poţi să păşeşti păstrând anonimatul, ceea ce duce la o “întărire” a personalităţii de sinestătătoare. Indivizi care în mod normal nu ar face în lumea reală anumite gesturi, în cyber-spaţiu le fac înmod repetat. Ce înseamnă cyber? Prefixul care a ajuns să inventeze o nouă lume provine din verbulgrecesc “ciber”, care înseamnă a conduce, a administra.Ca terminologie Internet, el derivă dincibernetică, ştiinţa conducerii, a controlului matematizat, informatizat, al sistemelor tehnice saubiotehnice, şi a ajuns să formeze cuvinte cu trimitere directă la utilizatorii de Internet: cyberspaţiu –lumea virtuală a reţelei Internet, cyberprieten – prieten făcut în reţea, fără contact nemijlocit, fizic, etc.Astfel, surfingul (navigarea) pe Internet de unul singur poate diminua până la dispariţie simţul pudorii, alruşinii. Ca “simţ specific” al iubirii (cu valoare morală) în ordinea căderii, pudoarea e cea care în modnormal acţionează în planul conştiinţei (antecedente, concomi-tente şi precedente), oprind individul dela anumite lucruri, pe care le simte instinctiv ca ruşinoase, imorale. *37+ În relaţiile interumane, de multeori ruşinea este bariera care opreşte omul de la săvârşirea păcatului. De exemplu în societate, pe stradă,puţini oameni privesc imagini (statice sau dinamice) pornografice, în prezenţa altor oameni, “de ruşinea”acestora. Însă în faţa ecranului, singur cu voluptoasele tentaţii, puţini sunt cei care rezistă ispitei de aface surfing, devorând cu ochii şi mintea aceste imagini sau filme,şi asta pentru că nu îi vede nimeni.Ruşinea se diminuează până la anulare, cyber- pornografia devine obişnuinţă care operează modificăride conştiinţă şi comportamentale, astfel că nu e exclus ca odată operate, aceste modificări să-l facă peindivid să treacă de la lumea virtuală la cea concretă, în manifestarea acestor devieri. În reviste despecialitate, creştinul e invitat la “gustarea plăcerilor interzise, pe web, locul unde păcatul şi simularea[37] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an IV, partea I, p.42
    • abia aşteaptă un nou căutător de plăceri.Tentaţia e atât de mare, că nici cel mai mare creştin nu rezistă.”*38+ Asemenea invitaţii sunt menite să încurajeze formalismul (exterior şi interior) creştin, pliat pesatisfacerea instinctelor erotice ascunse în fiecare individ. Exacerbarea satisfacerii instinctelor carnaleeste subtil condusă către toate formele de perversiune, mai întâi la nivel de privire, delectare mentală, şipână la onania practicată ca obişnuinţă (şi ca urmare manifestată real a virtualităţii “sexului pe Net”).Revistele de “tineret” abundă de sfaturi binevoitoare ale psihologilor, care încurajează această practicăsub argumentaţii de tip freudian. Mai mult, pentru cei mai scrupuloşi s-au inventat dispozitive de făcut“sex pe Internet”, sub forma unor echipamente ce imită forma şi consistenţa organelor sexuale, şi carese montează în calculator ca un banal CD-Rom. Se ataşează o cameră video şi o conexiune de vitezăsporită la internet, şi “jocul” poate să înceapă. Se stabileşte legătura video (printr-un softwarespecializat) cu persoana de sex opus (prin reţea), şi se practică aşa- zisul “sex pe Net”, adică masturbareacu ajutorul “organelor” tehnice, în care fiecare partener vede , aude şi simte gesturile, sunetele şimişcările făcut de celălalt, care poate fi la zeci de mii de kilometri distanţă. Practic este vorba de otehnofilie ( perversiune sexuală cu un dispozitiv tehnic) practicată sub masca binevoitoare a înţelegeriinevoilor omeneşti şi sub pretextul că doi soţi (sau pur şi simplu „parteneri”) aflaţi la distanţe uriaşe sepot „întâlni” în legătura trupească pe Net. Un astfel de dispozitiv pereche costă nu mai mult de câtevasute de dolari, şi se comercializează în magazine „underground” (obscure) sau chiar pe Internet. Astfel,absenţa oricărei pudori este dusă dincolo de orice limită, anunţând inaugurarea cybermoralei ereidigitale. Prin stimularea în acest fel a abdicării de la morală, se urmăreşte încetul cu încetul eliminareaconştiinţei religioase. Ideea de comunitate prezentă în creştinism se alterează, individul angajându-se încomunităţi virtuale, dar practic trăind o acută singurătate fizică, în plan concret. Izolarea faţă de oameniduce în final la izolarea şi faţă de Dumnezeu, individul ajungând să-şi petreacă viaţa într-o lume virtualăcare îi oferă un simulacru de viaţă, o amăgire. Sunt destul de multe cazurile (chiar şi în România), în carecupluri unite de o dragoste iniţială puternică (poate nu chiar autentică) s-au destrămat datorităintervenţiei In-ternetului în viaţa lor. Internetul ajunge să suplinească nevoia de relaţie interumană, fieea de cuplu sau de prietenie platonică, cu o cyber-relaţie, cu o relaţie virtuală cu un „cineva” sau „ceva”depersonalizat, transformat în cod numeric şi ascuns în medii de stocare sau canale de comunicaţie, subformă de biţi, „0” şi „1” logic, care în fond nu reprezintă decât nişte variaţii de tensiune electrică, adică[38] Laura Cristian, Savant şi sacerdot, în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.55
    • nimic concret. De asemenea, se cunosc cazuri de însingurare patologică, în care oameni perfect adaptaţisocial, cu loc de muncă, prieteni sau chiar familie, ajung să subordoneze întreaga lor activitate prezenţeipe Internet, abia aşteptând să treacă ziua de muncă pentru a fugi în faţa PC-ului personal (dacă îl au) sauîntr-un Internet-cafe (foarte profitabile astăzi), pentru a-şi satisface nevoia de viaţă în cyberspaţiu, să-şiconsume cyber-relaţiile, sau cyber-sexul, într-un cuvânt să-şi ducă cyber existenţa, simulacrul de viaţădin care Dumnezeu lipseşte. Şi aşa cum nevoia de relaţie in-terumană este suplinită de una sau maimulte cyber-relaţii, şi nevoia de Dumnezeu este suplinită (pentru cei care mai au o nostalgie religioasă)de site-uri şi forumuri de discuţii teologice, spirituale sau morale, cuprinzând întreaga paletă de religii depe „piaţă”. Sincretismul New-Age şi misticile păgâne sunt promovate chiar în mod direct (prin horos-coape de toate felurile, prezicătoare şi consultaţii astrale individuale on-line), astfel că tensiunea cătrespiritualitate a omului este deturnată spre o spiritualitate fără Dumnezeu. Web-ul e prezentat ca loculmagnetismului religiei (creştine, islamice, indiene, etc.), locul care „fascinează şi dă puterea de care ainevoie. Pe Internet (n.a.) toţi putem fi aproape de Dumnezeu.” *39+ Aceste modificări de conştiinţă cu urmări în plan relaţional interuman sau uman-divin denotă unalt aspect trist, şi anume refuzul asumării oricărei responsabilităţi. Angajarea într-o relaţie implicăanumite responsabilităţi, în funcţie de tipul relaţiei, de exemplu căsătoria implică responsabilităţiafective, educaţionale, materiale şi morale faţă de soţie şi copii, etc.Angajarea pe drumul spiritual alrelaţiei personale cu Dumnezeu implică responsa-bilităţi uriaşe faţă de sine, dar şi faţă de comunitate şide lume. Toate aceste relaţii implică prezenţa fizică în anumite locuri concrete, implică acţiuni şi fapteconcrete de viaţă. O cyber-relaţie nu implică nici o datorie şi nici un fel de responsabilitate faţă denimeni. Libertinajul în limbaj şi în atitudine e posibil tocmai datorită acestei lipse de responsabilitate. Nudai socoteală nimănui pentru cuvintele şi gesturile tale, deci cu atât mai puţin pentru ceea ce este saudevine cealaltă persoană, care de multe ori e necunoscută total (chiar şi la nivelul numelui). Deasemenea o cyber-relaţie nu implică prezenţe fizice concrete în anumite locuri şi momente de timp, cidoar „lâncezeală” confortabilă în faţa calculatorului. Această lipsă de responsabilitate şi de oriceactivism în plan concret, coroborată cu modul artificial, sintetic, de hrănire ieftină şi rapidă practicat pescară largă în occident datorită atât lipsei de timp, dar mai ales existenţei supraproducţiei de hranăartificială, poate conduce în viitor chiar la mutaţii de ordin biologic, concretizate în indivizisupraponderali şi apatici, fără nici o vlagă fizică sau psihică, storşi de orice energie şi cu organisme[39] Ibidem
    • debile, în care minţile obosite de surfing sau de o muncă statică, de ore întregi în faţa calculatorului, nese vor mai dezvolta în nici o direcţie cu excepţia culturii informatice sub toate aspectele acesteia (lucrucare se întâmplă deja cu prea mulţi adolescenţi), fiind practic lipsite de exerciţiul gândirii concrete, şi nuvor mai avea nici o legătură cu sufletele, căzute şi acestea în letargia pierderii identităţii umane şiînlocuirii acesteia cu non-identitatea informaţională, în care omul devine informat, fără a mai fi formatdin nici un punct de vedere, deci cu atât mai puţin duhovniceşte. Aceste modificări de conştiinţă (ca şi implicaţiile lor în plan moral) pot fi evitate prin utilizareaInternetului doar ca mijloc de comunicare şi ca sursă de informaţie, aşa cum a fost conceput iniţial. Daracest lucru devine astăzi din ce în ce mai greu de realizat, datorită diversificării activităţilor în cyber-spaţiu.Una dintre acestea este comerţul electronic, care s-a dezvoltat începând cu anul 1995, odată cuapariţia site-ului www.amazon.com, care oferea spre vânzare cărţi şi CD-uri. Ulterior au apărut site-uriunde se vând on-line toate tipurile de produse. Poţi cumpăra azi orice prin Internet, cu condiţia să aicont în valută la o bancă ce foloseşte unul din sistemele electronice de plăţi. Rapiditatea, flexibilitatea şidisponibilitatea ridicată a magazinelor virtuale (deschise non-stop), pliată pe lipsa de timp şi dorinţa decomoditate a omului eficient, contemporan, a făcut ca astăzi, e-commerce-ul şi e-bussines-ul,tranzacţiile în lumea virtuală, să tindă de la posibilitate la necesitate. Răspândirea şi utilizarea crescută ae-bussines-ului (afacerilor derulate electronic) a dus la crearea şi dezvoltarea continuă a unei comunităţiglobale de oameni de afaceri care îl utilizează. Comunităţile internaţionale diferenţiate pe naturaserviciilor şi produselor oferite, vor înlocui treptat comerţul tradiţional. Se estimează că pănâ în anul2007 vor exista în lume peste o sută de mii de site-uri comerciale şi de afaceri. *40+ Magazinele virtualevin în întâmpinarea celor împătimiţi de Internet, dar şi a celor lipsiţi de timp, oferind posibilitateacumpărării prin Net, de acasă sau de oriunde, prin calculator, a oricăror produse, şi livrarea acestora ladomiciliu prin firme specializate de comisionari. Mai mult, pentru a mări mobilitatea tranzacţiilor atâtspaţial cât şi temporal, noile tehnologii WAP ( Wireless Acces Protocol – protocol pentru accesul fără fir),funcţionănd în reţelele mobile GSM/GPRS, cu care sunt echipate telefoanele mobile de generaţia a 3-a,sau terminalele mobile de tip i-mode (modul internet) sau smartphone (telefon inteligent) carereprezintă echipamente mobile integrate, vin să ofere simultan servicii de telefonie sau video-telefonie,poştă electronică, acces Internet la viteze substanţiale (fără calculator şi fără conexiune telefonică de tipclasic), precum şi servicii e-commerce şi e-bussines, comerţ şi afaceri în mediul electronic dar cu[40] Mihai Herescu, Mădălin Vlad, e-business, evoluţie şi tendinţe, în “PCWorld”, anulIX(2001), nr.9 p.72-75
    • mobilitate maximă. Prin aceste tehnologii se poate comanda de pe telefonul mobil personal oriceprodus disponibil în Internet, şi se pot face plăţi on-line de oriunde. Se integrează astfel în acest m-commerce (comerţ mobil) serviciile financiare, telecomunicaţiile, informaţiile publice sau private şiserviciile web. *41+ Practic, se tinde către o uriaşă reţea unică, mondială, prin care să se deruleze toatăactivitatea omenirii, şi care să garanteze libertatea şi securitatea tuturor acţiunilor individuale, cucondiţia ca indivizii să posede coduri şi parole individuale de acces cu care să poată fi identificaţi. Dar, sepune problema: cât de reală este libertatea de mişcare într-o reţea bazată pe controlul strict altransferurilor? Şi nu cumva avalanşa de avantaje ale tehnologiilor digitale integrate pe Internetreprezintă un drum ascuns, către anularea libertăţii sub toate aspectele? Astfel, se poate vorbi despre: III.4.2.3.Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă. Nimeni nu poate contesta utilitatea Internetului.Ca sursă de documentare foarte bineorganizată şi foarte cuprinzătoare, el e folosit de majoritatea oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor,studenţilor şi chiar elevilor.Ca loc de întâlnire şi discuţii ştiinţifice, problema-tizări şi găsiri de soluţii întoate domeniile, e folosit, de asemenea, cu succes şi aproape fără costuri. Dacă s-ar limita la acestetipuri de utilizări, oamenii ar avea în Internet un aliat de nădejde în rezolvarea tuturor dificultăţilor deordin practic sau de comunicare. Poşta electronică şi serviciile de voce şi date prin reţea fac posibilăcomunicarea la preţuri extrem de mici în toate colţurile lumii. Însă rămânerea în limitele utilităţii e o problemă ce priveşte persoana, atât ca individ cât şi casocietate. Libertatea de a folosi sau nu Internetul e o chestiune personală în primul rând, însă în cazul încare locul de muncă este cu activitate în internet, chestiunea nu mai ţine de libertate (decât în a refuzaacel loc de muncă ceea ce e dificil in zilele noastre când şomajul a atins cote mai mult decât alarmante),ci trece în domeniul necesităţii. Faptul că legislaţia mondială (la care ţările mici sunt obligate continuu săse adapteze) promovează şi uneori chiar impune folosirea Internetului în activitatea curentă (ca deexemplu obligativita-tea desfăşurării licitaţiilor pentru achiziţiile de bunuri şi servicii publice în Româniaîn mod virtual, pe site-ul www.e-licitaţie.ro, lansat în martie 2002), introduce Internetul în sferanecesităţii.La început, plăţile prin acesta erau comode, dar nu obligatorii. Astăzi foarte multe firme[41] Ibidem
    • obligă partenerii de afaceri să posede conturi electronice şi să negocieze afacerile prin site-urile de e-bussines. De la cardurile electronice folosite pe scară largă în lume, se trece treptat la monedaelectronică, digicash-ul, a cărei existenţă e o certitudine şi se bazează pe criptografierea prin cheiepublică (un artificiu matematic aplicat informatic) şi pe semnătu-rile digitale, ca şi moduri de securizare.*42+ Banii digitali nefiind decât biţi, coduri numerice, sunt identificabili uşor ca sursă, blocabili din oricecolţ al lumii.Un procent de 90% din managerii lumii de azi sunt de părere că Internetul le afectează înmod semnificativ afacerile, prin e-monedă, e-commerce şi e-business. Orice firmă obscură poatedesfăşura afaceri oriunde în lume datorită acestor sisteme electronice, ceea ce a dus la “desăvârşire”cursa evoluţiei banilor. *43+ Se poate anticipa faptul că într-un viitor nu prea îndepărtat, plataelectronică prin Internet va deveni obligatorie pentru oricine, şi în acest caz se poate vorbi de atentat lalibertatea persoanei. În momentul în care lumea va plăti electronic orice factură (începând cu cea pentrupâinea zilnică), ea va deveni dependentă de funcţionarea reţelei, de accesul în reţea condiţionat deanumite aspecte ale vieţii, iar aceste condiţionări pot fi extrem de îngrăditoare. Accesul în orice reţea serealizează prin identificarea după un anumit cod. Fiecare calculator în Internet are o adresă unică(IPAdress – Internet Protocol Adress) astfel încât se poate ştii cu exactitate starea acestuia în oricemoment de timp.De asemenea, fiecare telefon mobil are un cod digital unic (IMEI), şi fiecare cartelă SIMdin standardele mobile GSM/GPRS sau DCS de asemenea, astfel că în perspectiva integrăriicomunicaţiilor de voce şi date, fixe şi mobile, într-o reţea unică, globală (care să includă reţelele fixe,mobile, satelitare, etc.), fiecare utilizator al acesteia va avea un smartcard (cartelă inteligentă) de accesce va conţine toate informaţiile privitoare la acesta, sub formă de parole, coduri şi semnături sauamprente digitale unice, care vor face ca prezenţa sa să fie cunoscută în detaliu *44+ : loc, moment detimp, stare de acces, operaţiuni făcute, etc. Miniaturizarea electronică existentă face posibilă creareaunor smartcarduri extrem de mici, care să conţină tot ceea ce conţine azi un telefon mobil sau unsmartphone, care să fie implantate în corpul uman (chiar pe mână sau frunte), sub pretextul comodităţiişi securităţii persoanei. S-a dezvoltat chiar o ramură a biotehnicii numită electronică moleculară, caredezvoltă hibrizi bioelectronici, deocamdată la nivel de experiment dar cu perspective de aplicabilitate[42] Codrin Vulcu, e-moneda-cheia succesului, în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.62-63[43] Ibidem[44] Ibidem
    • concretă atât în medicina recuperatorie, dar mai ales (din nefericire) în crearea unor hibrizidepersonalizaţi perfect utilizabili în acţiuni militare sau criminale cu risc ridicat. În această perspectivă spre care ne îndreptăm prin toate aceste servicii globale (GSM, GPS,Internet, etc.) orice persoană va fi controlabilă în orice moment, ea devenind din existenţă personală,existenţă digitală, pur obiectuală, un cod numeric identificabil şi controlabil în totalitate, şi care eobligată să se mişte într-o lume digitală, după nişte reguli impuse. Asistăm astfel la anularea libertăţii demanifestare a fiinţei umane. De la utilitate, trecând prin necesitate, Internetul devine dependenţă, într-un mod care exclude orice posibilitate de alegere. Mai există, însă, şi un alt aspect al drumului utilitate –necesitate – dependenţă, care vizează liberul arbitru şi care e deja realizat, de foarte multe persoane, înspecial tineri “internauţi”. Aceştia, în marea lor majoritate, au plecat de la utilitatea găsirii de bibliografii,documentaţii, etc., dar au ajuns la necesitatea unor cyber-relaţii sau la necesitatea “pătimaşă” aprezenţei în cyber-spaţiu, şi de aici la dependenţa de Internet ca mutaţie umană. Internetul vine sărezolve anumite nevoi umane: nevoi sexuale exacerbate prin publicitate agresivă şi deseori subliminalăîn acest sens, nevoia de realizare şi împlinire combinată cu respectul de sine, nevoia de apartenenţă(rezolvată prin apartenenţa virtuală la diferite comunităţi pe Net, de exemplu clubul de Religie-Teologie-Spiritualitate de pe serverul Yahoo este unul dintre primele ca mărime *45+ ), nevoia de actualizare a eu-lui, de transcendere a sinelui şi de realizare a “adevăratei identităţi” (ceea ce s-ar traduce prin anulareaidentităţii umane şi dobândirea unei false identităţi în lumea virtuală), şi în fine, anumite “nevoi –rezultantă”, care se manifestă sub forma nedefinită a unor complexităţi de ordin psihologic sau chiarpsiho-somatic, moral sau metafizic. *46+ Modul de rezolvare a acestor nevoi este însă unul fals, careconstă, în esenţă, în falsificarea relaţiilor interumane autentice, a comuniunii, în forma cyber-relaţiilorde toate felurile. Şi aşa cum o relaţie in-terumană autentică şi reală crează o anumită dependenţă(normală până la un punct), tot aşa şi cyber-relaţia crează dependenţă, astfel că, la un moment dat,timpul petrecut în faţa calculatorului legat la Internet va deţine un procent majoritar în viaţa individului.Comoditatea unei cyber-relaţii, care induce superficialitatea ca o caracteristică a relaţiei în general,modificând astfel caracterul uman, va fi cea care va genera în final dependenţa. Omul e înclinat spreconfort (comoditate), mai mult, toată mass-media induce cu violenţă această idee a supremaţiei[45] pr.Iulian Nistea, Internet şi cyber-relaţie, articol şi listă de discuţii la adresa de Internetwww.nistea.com[46] Ibidem
    • confortului, declarându-l indicator de viaţă, astfel că o cyber-relaţie va deveni din distractivă (la început),necesară şi în final obligatorie, apropiindu-se de statutul de “a doua fire”. Adaptarea la lumea virtuală vainclude mutilări ale gramaticii, lexicului, (prin folosirea de simboluri cyber şi în vorbirea din viaţa reală),întărirea identităţii false (virtuale), închiderea în sine şi deschiderea doar către lumea cyber care tinde săse substituie existenţei reale, toate acestea evoluând de la o fază a dependenţei spirituale, prin ceapsihică (deja patologică), şi până la cea severă (ce include şi biologicul). *47+ Această dependenţă poate fi evitată prin folosirea cu măsură a Internetului, iar această măsurăşi-o cunoaşte fiecare în parte. Orice cyber-relaţie poate fi benefică sau malefică, iar acest lucru depindede cei care o angajează, fiind o problemă de conştiinţă morală. Ea poate fi benefică atunci când setranspune şi în planul existenţei concrete, când partenerii care au angajat-o tind să o mute în plan real,bazându-se pe sinceritate şi asumându-şi cu responsabilitate toate aspectele ei. Practic, folosireaInternetului în general, atât ca sursă de documentare, cât şi ca loc de întâlnire sau mediu de comunicare,ţine tot de conştiinţa personală. Dacă se fac eforturi pentru ca viaţa să devină morală, asumând şitransfigurând toate aspectele ei, Internetul nu va fi decât unul din aceste aspecte, privit şi valorizat caoricare altul şi integrat vieţii ca întreg. În România, cel care s-a ocupat timp de mai bine de treizeci de ani de problematica vastă ainformaticii este reputatul academician dr.ing. Mihai Drăgănescu. Domnia sa a condus directinformatica românească, iar în ultimii ani a elaborat o serie de studii extrem de obiective şi binedocumentate privitoare la legăturile multiple dintre cunoaştere, conştiinţă, informaţie, informatică şisocietate globală, ca: „Globalizarea şi societatea informaţională”, „Economia Naţională şi societateainformaţională”, „Procesarea mentală a informaţiei”, „Societatea cunoaşterii”, „Conştiinţa, frontieră acunoaşterii, frontieră a omenirii”, „Societatea conştiinţei”, precum şi prima carte electronicăromânească publicată pe Internet în anul 1996, „L’Universalite ontologique de l’information”, la adresahttp://www.racai.ro/dragam. Tot domnia sa, în studiul „Societatea informaţională şi acunoaşterii.Vectorii societăţii cunoaşterii”, publicat la adresa de mai sus în anul 2002, face o analizădetaliată a fenomenului Internet, atât din perspectiva tehnologiei, dar mai ales din cea a cunoaşterii.[47] Ibidem
    • Avansând spectaculos ideea unei societăţi a conştiinţei ce va trebui în mod necesar să urmeze celei acunoaşterii, academicianul Mihai Drăgănescu vorbeşte despre teoriile îmbinării, cu aplicabilitate practicăimediată pentru România. Aceste teorii se referă la obligativitatea pentru România de a nu urmăriobiectivele globale în mod cronologic (de la societatea informaţională la cea a cunoaşterii) aşa cumpropune programul eEurope (adică o Europă electronică), ci de a încerca să îmbine realizareaconcomitentă a celor două, şi, în acelaşi timp avansarea spre primele obiective ale unei societăţi aconştiinţei. Pentru început, e obligatoriu să se treacă la extinderea Internetului pentru cerinţelesocietăţii cunoaşterii, la introducerea şi diseminarea cărţii electronice, şi la aplicarea principalilor vectorifuncţionali ai societăţii cunoaşterii *48+ , prin următoarele moduri de acţiune: - introducerea de cursuri de istoria ştiinţei şi tehnologia informaţiei în învăţământul universitar,pregătirea de specialişti cu lucrări de doctorat interdisciplinare care să conţină aceste domenii (aşadăuga necesitatea ca şi teologia să se ocupe de aceste realităţi ale viitorului în lucrări de doctorat) . - poziţia românească privind globalizarea să ţină seama numai de efectele potenţial pozitive ale Internetului asupra societăţii mondiale. - elaborarea unei contribuţii româneşti adecvate la viziunea asupra societăţii cunoaşterii şi asupra ştiinţei cognitive. - acţiuni privind cartea electronică în România. -stabilirea poziţiei României privind managementul global al cunoaşterii ştiinţifice. *49+ Din punct de vedere ortodox, provocarea Internet nu se poate trata decât în aceeaşi manieră ca şiorice altă provocare. „Nimic nou sub soare”, spune Ecclesiastul (1,10). Părintele Paisie Aghiorâtulsintetizează în limbaj accesibil modalitatea de abordare duhovnicească a lucrurilor intelectuale, dincategoria cărora şi Internetul face parte: „... iar când munca e complexă , şi mintea trebuie să fieabsorbită puţin, dar inima nu.*...+ ...nu vă dăruiţi inima treburilor, mâinile şi mintea, da..., ...când inimae la Hristos atunci şi treburile se sfinţesc, există o continuă odihnă sufletească lăuntrică...atunci când[48] acad.dr.ing.Mihai Draganescu, Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţiicunoaşterii, la adresa de Internet http://www.racai.ro/dragam, p.56,57,58[49] ibidem
    • inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.” *50+ În acestmod Internetul rămîne la nivel de unealtă utilă care poate uşura munca, şi în primul rând muncaintelectuală, se pot face plăţi, comerţ, afaceri, se pot cerceta şi consulta biblioteci, documentaţii, se potpurta discuţii pe orice teme, se poate comunica de oriunde şi oriunde, se pot exploata la maximposibilităţile acestuia. Rămânând la nivelul utilităţii, sau chiar la cel al unei necesităţi (de fapt ocondiţionare tot a utilităţii) de ordin exterior, acesta nu va afecta libertatea personală, nu va operamodificări în conştiinţa umană şi nu va lăsa urme la nivel moral. Este absolut necesar să abordămproblema astfel, pentru că Internet-ul nu mai e demult doar o joacă, o opţiune printre altele. El devinepe zi ce trece o prezenţă constantă în viaţa umană. În consecinţă, datorită faptului că nimic din ceea ceeste omenesc nu trebuie să fie lipsit de interes pentru Biserică (în virtutea dimensiunii teandrice agândirii ortodoxe) *51+ este nu numai moral dar şi obligatoriu ca problematica vastă legată de Internet şide implicaţiile acestuia în viaţa umană (mai ales cea religios-morală), să fie tratată în spaţiul eclesial, înlumina ortodoxiei, asimilată şi transformată spre slujirea omului ca fiinţă teandrică. În acest sens, un pasimportant este şi inţiativa Sinodului Mitropolitan al Ardealului de a elabora studii asupra impactuluiInternet-ului în viaţa oamenilor, dar şi în viaţa Bisericii. Într-o declaraţie de presă, dar şi într-un studiumai aprofundat numit „Biserica şi Internetul”, unde se tratează în manieră specifică utilizareainternetului şi rolul acestuia în viaţa Bisericii, se precizează că e absolut necesar ca Biserica să aibă oprezenţă vizibilă şi activă pe internet şi să participe la dialogul public despre dezvoltarea criteriilor eticeşi morale aplicabile în acest domeniu, criterii ce se pot găsi numai în valorile credinţei umane şi creştine.[52][50] Cuviosul Paisie Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, Chilia “Bunei-Vestiri” Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p.174-175[51] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an III, partea I, p.42[52] Sinodul Mitropolitan al Ardealului, Declaraţie de presă – mai 2002, la adresa de Internethttp://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista
    • III.5. De la globalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în special televiziunea, ca exponent aldeculturalizării prin exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al practicăriicuvântului prin citit şi scris, a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, globa-lizarea culturală.Modelele occidentale în cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care există şi aici), care aufost love-story-urile de toate facturile (istorice, psihologi-ce, comedii sau drame, etc.) şi „soap”-urile(serialele uşoare) americane, policierurile franceze,etc., au degenerat azi în interminabilele telenovelede toate limbile (ce ţin „lipite” de ecranul televizorului generaţii întregi, de la bunici la nepoţi), înviolentele horror-uri sau în drame psiho-criminale (care problematizează subtil situaţii criză globalerezolvate la nivel global), cu invariabilul justiţiar frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răulsub toate formele acestuia şi primeşte ca premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmăde realism (actualizare tehno-culturală mergând până la grotesc a basmului cu Făt-Frumos şiCosânzeana, universal, de altfel). Cultura imaginii vorbitoare sub forma lungme-trajului, a serialului sauchiar a desenului animat şi reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, a înlocuit, sau epe cale să o facă, cultura cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă. Limbajul imaginii euniversal, astfel că posibilitatea manipulării la nivel subliminal prin imagine este mult mai la îndemână.Ridicarea sportului la nivel de spectacol pătimaş transmis prin vastele reţele TV sau Internet este o altăfaţetă a culturii globale. Fotbalul în primul rând, dar şi toate celelalte sporturi, reprezintă de asemenealimbaje universale care nu au nevoie de cuvânt pentru a se exprima. Ca atare, transformarea acestoraîntr-o afacere (showbusiness) mondială a condus, pe lângă fondurile uriaşe câştigate din patimamiliardelor de suporteri, la menţinerea acestora la un nivel intelectual şi cultural extrem de scăzut daruniform, uşor de controlat şi sugestionat. Dictonul latin „panem et circenses”, pâine şi circ, folosit deimperiul roman pentru a-şi menţine plebeii la nivelul dependenţei de satisfacerea necesităţilor biologicede hrană şi plăcere, se aplică din nou cu deosebit succes ca pregătire culturală în vederea viitoruluiimperiu global. Pe de altă parte, arta în general şi muzica în special, a cunoscut o globalizare evidentă,transformându-se din artă menită să spiritualizeze în showbiz (afacerea spectacolelor) menit pe de oparte să deculturalizeze şi să deturneze spiritul spre instinctuali-tate, iar pe de altă parte să colectezeimensele fonduri realizate din exploatarea ignoranţei şi lipsei de responsabilitate culturală a generaţiilor
    • tinere. De la apariţia rock-and-roll-ului american şi a Beatles-ilor, muzica a cunoscut o „rostogolire”accentuată pe panta superficializării, până la monotonia cu vădite accente demonice a ritmurilorobsedante şi repetitive ale stilurilor de astăzi, dance, rave, house, tehno, speed, death şi trash (toateprovenite din multiculturalismul american). Toate acestea conţin o dimensiune hipnotică prindesfăşurarea unor structuri muzicale foarte lungi şi monotone, care crează o dependenţă la nivelsubliminal, o dimensiune globalistă prin absenţa textului, a cuvântului (sau existenţa unor cuvinte„cheie”, foarte puţine, de multe ori nişte simple interjecţii semănând cu mantrele orientale, darstimulative, obsedante şi cu o componentă clară de sugestionare subliminală auditivă), dar şi odimensiune satanică prin modul de prezentare al „ artiştilor”, care devin idoli demni de urmat pentrumiliardele de tineri impotenţi cultural şi intelectual. Discotecile sunt pline în toată lumea de aceşti tinericare dansează parcă în transă, pe aceleaşi melodii (nediferenţiabile între ele) care nu prea se pot numimuzică, ci mai degrabă alăturare de sunete. Stările create de acestea se pot vedea în atitudinea agresivă,violent nonconformistă a generaţiei PRO (de la noi), care refuză orice tradiţie culturală sau religioasă,nefiind decât o imitaţie grosolană şi nătângă a generaţiei PRO mondiale, indiferent sub ce denumire arapărea aceasta. Canale de televiziune ca MTV şi MCM (globale ca emisie) sau AtomicTV la noi,transformă muzica într-un limbaj global al sunetului strident, violent, lipsit de muzicalitate. Aici ar trebuiamintit totuşi şi curentul New Wave (Noul Val), ca exponent al mişcării New Age, foarte melodios, unamestec de rock, muzică tradiţională veche (celtică, hindisă, arabă, etc.), în general păgână, folclor saumuzică simfonică de factură modernă şi post-modernă, adică un fel de sincretism al păgânismelor vechişi noi într-o formă auditivă foarte plăcută şi „învăluitoare”, dar la fel de nocivă sub aspect spiritual. Cultura mondială (nu vorbesc aici de elite) a maselor gravitează astfel în jurul imagi-nii printeleviziune şi cinema, care acaparează timpul prin multitudinea programelor oferite, în jurul sunetuluiprin universalitatea stilurilor muzicale promovate insistent în rândul generaţiilor tinere, şi în jurulspectacolului sportiv devenit şi el limbaj universal. Cuvântul, sub toate manifestările sale, tinde să iasădin preocupările omului recent. Şi pentru ca succesul să fie deplin, suportul tehnologic al culturii tinde sădevină vasta reţea mondială de telecomunicaţii, Internetul şi limbajul său propriu (în care limba englezădenaturată, americanizată, „conduce detaşat”), unde cuvântul e utilizat la modul minimal, sub formaunor clişee şi sintagme universale. Odată realizată sub aspect tehnologic şi cultural, globalizarea e pe cale de a fi reali-zatăeconomic şi politic. Recenta introducere a monedei europene unice (euro), cotarea acesteia şi adolarului american ca valută forte în toate tranzacţiile, generalizarea sistemelor de plăţi electronice, au
    • condus la apariţia unor giganţi economici care sunt firmele multina-ţionale. Acestea au sedii în toatălumea şi tind să acapareze şi să domine segmentele de piaţă în care operează. De exemplu Microsoft,giganticul concern software (cu peste o sută de mii de angajaţi în toată lumea), controlează aproapeîntreaga piaţă a programelor informatice şi a limbajelor de programare, impunându-şi politicilefinanciare şi comerciale în toate ţările, indiferent de legislaţia internă a acestora în ce priveşte software-ul. Globalizarea pieţelor de capital, a celor de produse (comerciale), apariţia organismelor financiareinternaţionale ca Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, care încearcă să controleze prinîmprumuturi economiile tuturor statelor naţionale (dar nereuşind să impună global politicilemondialiste, ca de exemplu în Argentina, ţară care e în pragul falimentului tocmai datorită amesteculuiFMI în treburile sale interne), toate acestea denotă că globalizarea economică este pe cale de a serealiza. Politica economică ultraliberală pliată pe ideologiile neocolecti-viste, tind să realizeze şiglobalizarea în plan politic, adică „dizolvarea indivizilor şi a comunităţilor naturale şi statale în minorităţielective şi revendicative. Capitalismul financiar global nu mai are nevoie de individualismul omuluimodern clasic, nici de serviciile statului naţional modern, centralizat şi unitar.” *53+ Astfel, e foarteprobabil că statul mondial nu va însemna (într-o primă fază, desigur) o entitate politică globală, ci unaeconomică, iar politicul va fi subordonat eficienţei economice. Ca atare, ar fi prematur să concluzionămasupra aspectului final al globalizării politice. Însă realizarea Uniunii Europene (spre care ne „înghesuim”cu toţii, gata de a abdica de la orice tradiţie etnică şi religioasă), cursa contra cronometru, declaratăobiectiv prioritar de politică externă de Guvernul României şi parţial realizată, pentru a face parte dinblocul militar majoritar şi aproape mondial ca întindere, NATO, precum şi modurile de impunere politică,amestecul militar şi politico-economic în treburile interne ale statelor naţionale sub diferite pretexte (cacel al egalităţii etnice şi religioase în Bosnia şi Kosovo, sau al ameninţării terorismului internaţional defactură islamică în Irak şi Afganistan) al Statelor Unite ale Americii, par să prefigureze forma statuluimondial, unipolar. Iar acesta se apropie tot mai mult de „Noua Ordine Mondială” realizată şi menţinutăde supremaţia economică şi militară a SUA, care poate oricând şi la orice oră, oriunde şi la orice nivel , săimpună „pax americana” *54+ , cum s-a şi întâmplat deja după mult comentata şi aşa-zisa tragedie din 11septembrie 2001, care a lovit, se pare, mai mult „orgoliul stăpânului” decât viaţa umililor slujitori,precum şi după această ruşinoasă şi absolut insuficient justificată campanie militară în Irak din[53] Arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit.,loc.cit[54] Daniel Dăianu, art.cit
    • primăvara anului 2003, a aşa-zisei coaliţii internaţionale anti-terorism condusă de aceleaşi S.U.A., şi acărei singură miză a fost petrolul irakian.III.6.Viaţa religios-morală în contextul globalizării III.6.1.Implicaţii la nivelul conştiinţei Ca discernere valorică a faptelor şi stărilor noastre, conştiinţa morală este cea care conferă trăiriicapacitatea de a folosi în sens autentic puterile sufleteşti: raţiunea, voinţa şi simţirea, ea fiindsintetizatoarea acestora, reprezentând manifestarea integrală a ceea ce suntem ca oameni. *55+ De-alungul timpului omul a trecut de la o conştiinţă religioasă la una pur morală (în sens umanist), încercândastăzi să re-valorizeze religia, însă pe criterii de evaluare exterioare, ca un fapt de viaţă oarecare, unaspect al acesteia printre multe altele. Astfel, omul post-modern, cel care deschide necondiţionatbraţele globalizării, îmbracă în ideologii justificative şi comode conştiinţa „universalistă” a uneireligiozităţi nocive conform căreia: gnozele ştiinţifice, psihanaliza vulgară, vrăjitoria tradiţională sau ceapseudo-intelec-tualistă (radiestezia, fenomenologia paranormală cu toate aspectele acesteia), new-age,biserica scientologică, martorii lui Iehova, islamismul, catolicismul, sectarismul protestant dar mai ales„orientalismele” ca hinduismul şi zen-budismul, sunt căi echivalente menite să re-lege omul cu undumnezeu făurit pe gustul său. Lumea globală tinde să modeleze şi să imprime o conştiinţă religioasă aunor oameni fără inimă („intelectuali puri”), care gândesc fără nici o cenzură autentică de conştiinţă şifără să mai simtă cu inima, având capacitatea de a teoretiza „echidistant” absolut orice aberaţie şistupizenie, dacă îşi văd textele tipărite sau mediatizate audio-video, dacă li se face publicitate şi dacăideologia la modă le gâdilă cât de cât orgoliile mărunte. *56+ Pe de altă parte, conştiinţa morală antecedentă şi concomitentă tinde să devină doarconsecventă, şi aceasta diluată până la anulare. Remuşcările sunt considerate sentimente învechite,[55] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an III, partea II, p.43[56] Pr.Conf.Dr. Ioan Bizău, Conştiinţa religioasă şi provocările modernităţii, în “Tinereţe,ideal, Biserică”, Editura Agaton, Făgăraş 2002, p.86
    • omul e „bombardat” zilnic prin toată mass-media cu ideea că nu trebuie să existe remuşcări, că acesteaaparţin personalităţilor slabe, că el, omul trebuie să fie tare, să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască„clipa”, e învăţat că trăirea „din plin” a vieţii în sensul de satisfacere a tuturor dorinţelor e perfectjustificabilă şi dezirabilă.Astfel, dispariţia conştiinţei morale, sau în cel mai bun caz minimalizarea roluluievaluator al acesteia, conduce omul la realitatea existenţei doar în planul conştiinţei psihologice, larealitatea trăirii eu-lui personal orientat spre imperativele biologicului sau cel mult ale raţionalului pur.Procesul contrafacerilor conştiinţei umane e unul vechi, care a îmbrăcat doar alte forme de-a lungulistoriei, odată cu schimbarea axiologiei la care omul s-a raportat. De la criteriul unic al raportării laHristos s-a ajuns la identificarea binelui cu tot felul de valori, şi în final la situa-ţia actuală a raportăriiconştiinţei la un bine înţeles ca şi confort maxim al individului, ca satisfacere continuă şi imediată atuturor dorinţelor şi aşa-ziselor „necesităţi” , în primul rând biologice şi apoi materiale, majoritateadintre acestea inventate de lumea occidentală şi declarate standarde de viaţă. Influenţele media au aiciun rol formativ ridicat, omul se adaptează şi se conformează la ceea ce i se transmite, se lasă format depublicitate, de im-perative socio-culturale, ca şi de orgolii de tot felul. Orice teorie sociologică,psihologică sau de altă natură, care îmbracă justificativ o plăcere sau o împlinire biologică sau materialăeste imediat mediatizată insistent pe toate căile posibile, până ajunge să fie acceptată şi considerată canormală. Se încearcă astfel ajungerea la realitatea existenţei doar a ipseităţii (caracterului unic alpersoanei) întunecate în conştiinţă. Acceptarea ca normale a unor acţiuni şi idei echidistante moral vaduce până la urmă la acceptarea chiar a unor acţiuni şi idei contrare oricărei morale, dar, judecate prinfiltrul raţionalităţii pure, ele vor deveni nu doar acceptate, ci şi considerate de „bun simţ”. Astfel,demonicul pune încet dar sigur stăpânire pe conştiinţă. Concepţiile globaliste ale toleranţei se vortransforma în intoleranţa minorităţilor agresive de genul homosexuali, etc., faţă de normalitateamajorităţii hetero-sexuale, etc., ceea ce înseamnă abandonare sub imperiul demonicului. Funcţiile conştiinţei sunt conduse spre o diluare tot mai accentuată, spre o inversare axiologicăfără precedent. Funcţia iluminatoare dispare cu totul în momentul în care omul acceptă ca valabile toateinformaţiile oferite de lumea globală, fără a le mai raporta la criteriul Adevărului-Hristos. Funcţiaedificatoare îşi schimbă sensul, omul se edifică mai întâi în afara planului providenţei divine, mai apoi înplanul supra-eului freudian,ca în final să-şi abandoneze ego-ul în mâinile demonului, edificându-se cumult aplomb în planul „realizărilor” aparţinând domeniului demonic. Funcţia creatoare a conştiinţei îşimodifică şi ea scopul. Oamenii nu-şi mai realizează vocaţia înmulţind fiecare talanţii primiţi de laDumnezeu, sau şi-o vor realiza deformat, punîndu-se exclusiv în slujba lor, spre împlinirea vieţii ca scop
    • în sine,sub imperiul confortului cu orice preţ. Funcţia judecătoare se realizează şi ea raportat la criteriievaluatoare deturnate.Omul nu se autocenzurează ci mai curând se autojustifică, pe baza criteriilorimpuse de societate prin mass-media, dar şi prin condi-ţionările de toate felurile, evitând nu numaiautocenzura raportată la Hristos, dar şi orice fel de autocenzură morală. În fine, funcţia unificatoare serealizează şi aceasta în mod cu totul răsturnat, omul globalizat refuzând solidaritatea cu celelaltepersoane din cadrul cercurilor de existenţă tradiţionale: familie, etnie, naţiune. La nivelul familiei conştiinţa se manifestă în mod denaturat sub mai multe forme. Astfel, într-ofamilie creştină (chiar ortodoxă), care a beneficiat de harul Tainei Cununiei la început, influenţelesocietăţii postmoderne care se globalizează vor avea repercusiuni în planul relaţiilor trupeşti, în primulrând. Acestea vor fi scoase de sub întregul indisolubil al căsătoriei creştine, realizându-se separat canecesitate psiho-fiziologică de factură freudiană. Filmele, emisiunile ştiinţifice sau educaţionale şipublicitatea pe această temă, exemplul prietenilor, toate vor concura la denaturarea relaţiilor sexuale încadrul familiei prin: a) practicarea contracepţiei sub toate formele şi justificarea acesteia prin invocarea condiţiilorgrele de viaţă în refuzul de a procrea, aceasta nefiind decât o justificare formală a sexualităţii înţeleasăca instinct fundamental ce stă sub imperiul trebuinţei ca obligativitate firească, dar şi o posibilitateconfortabilă de a scăpa de responsabilităţile creşterii copiilor. De asemenea, avortul legalizat vine săcontinue manifestarea indivizilor doar ca naturi sexuale, într-un registru mult mai scăzut decât cel alanimalităţii (nu există nici o specie de animal care să-şi ucidă proprii pui, născuţi sau nenăscuţi). Dacăîntreaga lume „morală” condamnă avortul (chiar dacă îl acceptă ca soluţie ultimă a refuzului naşterilor,justificat sau nu), tot aceasta este cea care vine să propună familiei forme ascunse de avort, metodecontraceptive care nu împiedică fecundarea, ci instalarea ovulului fecundat în uter, metode numitecontragestative sau interceptice, care echivalează cu aceeaşi negare a vieţii. Astfel, avortul şicontracepţia (inclusiv cea manifestată ca formă ascunsă de avort) sunt fructe ale aceleiaşi plante,sexualitatea ca afirmare a personalităţii, *57+ manifestată şi în cadrul familiei. Acceptarea şi practicareaavortului şi a contracepţiei este justificată şi prin teoriile planning-ului familial, conform cărora părinţiisunt liberi să decidă asupra momentelor de timp şi numărului de copii pe care vor să-i crească. Iar înlumea globală accentul este mutat pe realizarea profesională, serviciul, locul de muncă ocupă aproape în[57] Elio Sgreccia, Victor Tambone, Manual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică deBucureşti, 2001, p.151-152
    • totalitate timpul membrilor familiei, pericolul permanent al pierderii acestuia îi face să devină ca„teleghidaţi” (şi de fapt chiar sunt ghidaţi de la distanţă prin toate condiţionările de tip socio-profesionalcare devin condiţionări existenţiale) în păstrarea job-urilor sau în căutarea altora mai bine plătite, astfelcă problema căsătoriei, chiar dacă e acceptată, elimină din ecuaţie procreaţia. Din punct de vedereortodox, orice metodă contraceptivă este fraudă conjugală (sustragere de la scopul fundamental alcăsătoriei ca taină), iar când e vorba de metode mecanice sau chimio-fizice, sau chiar chirurgicale(sterilitate voită) se poate vorbi de onanism conjugal. *58+ Chiar dacă din punct de vedere moralcontracepţia şi avortul sunt rele specific diferite, primul contrazicând adevărul integral al actului sexualca expresie a iubirii conjugale, opunându-se virtuţii castităţii matrimoniale, iar cel de-al doilea distrugeviaţa unei fiinţe umane, opunându-se poruncii divine de a nu ucide, ambele au o rădăcină comună într-omentalitate hedonistă şi deresponsabilizantă faţă de sexualitate, *59+ mentalitate egoistă, promovatăfăţiş de toată media (inclusiv cea românească), „începând cu banala cutie de chibrituri, trecând prinziarul, muzica, televizorul şi telefonia cea de toate zilele.” *60+ b) acceptarea şi practicarea în registrul firescului a perversiunilor sexuale, începând cu celeîmpotriva firii între soţi, continuând cu încălcarea fidelităţii conjugale care reprezintă nu numai rupereaunităţii harice a soţilor, dar şi desconsiderarea reciprocă luată în sens strict personal, până la modelulsex-party-urilor occidentale, în care colectivismul sexual transformă societatea într-o orgie mai mult saumai puţin „sofisticată”, acceptată ca normală, şi chiar până la acceptarea libertinajului „definit” calibertate sexuală a celor doi soţi. Toate acestea se întâmplă cu concursul mass-mediei aservite promovării pansexua-lismului subtoate formele acestuia, care loveşte atât familia cât şi indivizii separaţi.În ceea ce priveşte pe aceştia dinurmă, afirmarea şi practicarea sexualităţii nemaiînţelese ca desfrânare este justificată de o întreagăpleiadă de teorii, de la cele freudiene şi până la cele malthusiene şi neomalthusiene, care justifică nunumai planning-ul familial, ci şi faptul că satisfacerea sexuală e obligatorie dar căsătoria nu, adicăevitarea suprapopulării prin controlul naşterilor se poate realiza (şi e de dorit să se facă) prin viaţa în[58] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an IV, partea II, p.78[59] Elio Sgreccia, Victor Tambone, op.cit., p. 181-182[60] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, Familia, probleme pastorale şi sociale, conferinţă ţinută la Deva,octombrie 2001, p.2
    • concubinaje pasagere care să satisfacă libidoul sexual pentru a „împlini” psiho-fizic indivizii, dar să nuaibă ca urmare procreaţia. Pe lângă multiplele probleme legate de sexualitate, globalizarea vine în întâmpinarea pornirilorinstinctuale (exacerbate până la trecerea în registrul demonicului), privind distrac-ţiile individuale, decuplu sau de grup, privind alcoolismul şi până la sinucidere. În ceea ce priveşte distracţiile, acestea aufost mutate din sfera naturalului în cea a artificialului. Lăsând la o parte faptul că etimologic „distracţie”provine din verbul „a distrage”, adică a abate atenţia, preocupările, de la ceva (în primul rând de laDumnezeu), distracţiile tradiţionale ca excursiile, drumeţiile, sportul, lectura, muzica,etc., se transformăsub imperiul culturii globale în tot felul de sporturi extreme, violente, în muzica satanizantă (despre caream amintit), lectura se orientează spre o literatură despiritualizantă şi chiar demonică (atunci când nulipseşte cu desăvârşire), agapele creştine de odinioară, transformate în ospeţe şi petreceri de-a lungulistoriei, au ajuns astăzi să însemne doar chefuri şi adeseori orgii, sub numele „corect politic” de party,social-party, comunity-party sau sex-party. Hrana tradiţională, naturală, este înlocuită de cea artificială. Lucrul acesta este evident înRomânia „postdecembristă” în care, timp de mai bine de zece ani, agricultura a fost distrusă sistematicde toate guvernările, pentru a se accepta necondiţionat importul supraproducţiei artificiale apusene.Indiferent, însă, de consistenţa sau inconsistenţa hranei, se promovează, uneori în mod voalat alteori înmod direct, agresiv, cultivarea plăcerii gustului prin reclame şi chiar emisiuni dedicate (abundente, cuaceastă tematică, şi prezentate de multe ori tendenţios în chiar Postul Mare), în care cumpătareadecentă, fără a mai vorbi de postul creştin, este banalizată, ridiculizată, şi omul este învăţat să-şi urmezepofta, setea, plăcerea de a savura o ciocolată sau orice altceva stimulează voluptuos papilele gustative.Lipsa cumpătării în toate este ridicată la rang de normalitate, pentru a se realiza funcţionalitateacircuitului impus de lumea capitalului mondial, circuitul producţie – consum, supra-producţie –superconsum. La fel stau lucrurile şi cu îmbrăcămintea, însă aici trebuie remarcat că în moda impusă lanivel internaţional prin „marile” case de modă, cosmetice, etc., (care se regăseşte imediat şi însocietăţile tradiţionale ca România), este evidentă eliminarea scopului moral, chiar înlocuirea lui cu unulimoral, hainele mai mult dezgolesc provocator decât acoperă trupul femeii. De asemenea, scopulestetic este deturnat, prin noile tendinţe în modă căutându-se realizarea, în planul conştiinţei, aechivalenţei între termenii de „frumuseţe” şi „sexualitate afişată”. Economia globală are nevoie să îşivândă produsele de orice fel, prin orice mijloace, de aceea implicaţiile morale la nivelul familiei seregăsesc sub forma transformării conştiinţei familiale într-o conştiinţă individuală a doi oameni, soţi sau
    • concubini, ce trăiesc împreună sub acelaşi acoperiş dar se străduiesc să-şi împlinească nevoile, plăcerileşi dorinţele în mod, individual, astfel că ei nu vor mai fi un trup (concubinii nici nu au fost vreodată), civor fi două individualităţi obligate să-şi satisfacă reciproc egoismele de toate felurile. Globalizarea înseamnă adaptarea nevoilor unei comunităţi, a unei ţări, la cerinţele lumii. Acestlucru are repercusiuni în plan social şi socio-profesional. Economiile tradiţionale (ca cea a României) suntintenţionat conduse spre faliment, industriile şi agricultura dezorganizate şi „privatizate”, ceea ceînseamnă că blocuri întregi de oameni sunt la limita şi sub limita sărăciei, categorii întregi de profesiisunt pe cale de dispariţie. Pentru a-şi vinde marfa, a avea asigurate pieţe de desfacere, firmeletransnaţionale occidentale au condus lucrurile spre transformarea ţărilor fără putere financiară înimportatoare de produse, dar nu orice fel de produse, ci doar cele ale categoriei kitch. Prin campaniiviolente ale grupărilor minoritare aşa-zis ecologiste se tinde către interzicerea fabricării de produse dinresurse naturale, pe care Dumnezeu le-a lăsat de la creaţie pentru folosinţa omului, şi spreobligativitatea folosirii înlocuitorilor artificiali în toate, hrană, îmbrăcăminte, etc. Cazul nostru esteelocvent, România fiind în prezent o ţară de cumpărători – vânzători, de negustori în cea mai purăaccepţiune a cuvântului. Categoriile tradiţionale de activitate (agricultura, construcţii, dulgherie, etc.),ca şi cele moderne ca ingineria de toate felurile, agronomia, medicina etc., sunt profesii pe care nu lemai vrea nimeni sau foarte puţini. Coloanele ziarelor sunt pline de cereri de agenţi de vânzări, demarketing, de merchandising, de asigurări, de publicitate, economişti, softişti, etc. Singură prostituţia asupravieţuit, cea mai veche meserie (după definiţiile occidentului), şi s-a dezvoltat la cote fărăprecedent, datorită noilor tehnologii. De la prostituţia clasică, la cea clandestină de pe margineaşoselelor, la cea „ocrotită” tacit de lege sub forma dansatoarelor din cluburile de noapte româneşti saude la „export”, a manechinelor şi fotomodelelor din agenţiile de modă şi casting, care au ajuns să fiefolosite la „temperarea libidoului” personalităţilor politice şi economice, ca şi a vizitato-rilor „oficiali” decare depinde soarta României, s-a ajuns la prostituţia video de pe casetele şi CD-urile cu filme „XXX”, lacea audio de la liniile erotice, şi la cea virtuală, adică cea desfăşurată prin Internet. ”Profesiunile” demanechin şi fotomodel au ajuns dezirabile cu prioritate, părinţii îngăduind şi încurajând fetiţele şi băieţiispre concursuri şi preselecţii de acest gen, începând cu vârste fragede de 12 – 13 ani, nebănuindpromiscuitatea şi compro-misul care se ascunde în spatele unei asemenea „cariere”, sau chiar fiind deacord cu acestea în numele câştigului material şi al vieţii confortabile. Flagelul şomajului şi perspectivasumbră a limitării căilor de subzistenţă determină părinţii să-şi educe copii în spirit materialist, sau, mairău într-un spirit sincretic post-modern, tot mai evident, în care ajutorul lui Dumnezeu se solicită
    • exclusiv pentru realizări de ordin material şi socio-profesional. Copii sunt învăţaţi că trebuie să reuşeascăîn viaţă cu orice preţ (reuşita fiind echivalată cu profitul material şi confortul maxim), ca atare, ei suntîncurajaţi să îmbrăţişeze meserii căutate şi bine plătite: computere, telecomunicaţii, economie şimarketing, etc., şi în mod obligatoriu limba engleză, a cărei cunoaştere a devenit paşaportul şi garanţia„reuşitei în viaţă” la modul „sans-frontieres”, paşii următori fiind căutarea job-urilor la firme multina-ţionale şi în final emigrarea spre ţările declarate de O.N.U. ca „standarde” mondiale datorită nivelului detrai ridicat. Astfel ei devin robii concepţiilor materialist-individualiste conform cărora realizareaprofesională, avansarea pe scara socială şi câştigul nelimitat sunt scopuri primare, abia când acesteasunt realizate se poate pune şi problema căsătoriei şi eventualitatea naşterii de copii. Lumea globalăimpune criterii de viaţă unice, dar acestea nu includ ca necesităţi de nici un ordin viaţa de familie, viaţamorală, şi cu atât mai puţin cea religioasă. Omul globalizat este „homo economicus”, el trebuie să fieeficient pentru el, pentru societate, trebuie să producă progres şi evoluţie materială la nivelul acesteia,iar societatea îl va răsplăti cu confort, comoditate şi satisfacerea hedonistă a tuturor plăcerilor. Maimult, omul economic este obligatoriu şi omul digital, având cunoştinţe de computere, Internet, tehnicăîn general şi limba engleză în special, pentru a se adapta definitiv statului mondial realizat pe acesteinfrastructuri. Munca până la epuizare (programul occidental de muncă adoptat din ce în ce mai mult defirmele româneşti revendică întrega zi, cu pauzele corespunzătoare doar alimentării organismului)trebuie stimulată cumva, şi acest lucru se face, pe lângă salariile mult peste medie (în firmeletransnaţionale din România, ca Alcatel, Siemens, Mobilrom,etc.) prin distracţiile de „socializare” (de tipPRO TV street-party) din weekend-uri sau sărbători laice (adică păgâne: ca festivalul berii, al toamnei,halloween, revelion, sfântul Valentin,etc.) ca şi prin cele din viaţa de noapte petrecută în baruri şidiscoteci, unde consumul de alcool vine să compenseze senzaţia de oboseală şi indispoziţie. ReclameleTV se referă în procent ridicat la alcool, invitând la consumul acestuia ca modă, obicei, obişnuinţă, darvizând dependenţa, pentru a stimula temporar performanţele fizice, dar şi cu scopul ascuns dedistrugere lentă a organismului, pentru a grăbi succesiunea generaţiilor care suprapopulează planeta. Lafel se procedează şi cu drogurile. Deşi se „trâmbiţează” lupta antidrog (ca şi antialcool şi antifumat) petoate fronturile, stăpânii lumii acceptă şi încurajează din umbră traficul şi consumul de droguri, alcool şitutun, din două motive: odată că fondurile uriaşe obţinute de pe urma acestora sunt folosite în scopuriglobale (nu neapărat umaniste, ci mai curând antiumane), iar pe de altă parte dependenţii de droguri,alcoolicii şi fumătorii, se distrug inconştient pe ei înşişi foarte repede, făcând loc altora, astfel că acesta eun mod eficient de a frâna suprapopularea şi în acelaşi timp de a obţine capacităţi temporare de muncăridicate. Un consumator de drog, alcool sau tutun este foarte util lumii globale, pentru că:
    • - munceşte mai bine, mai eficient, acestea stimulând capacitatea temporară de efort fizic şiintelectual, dar acţionând pe termen lung asupra sănătăţii, decimând-o. - trăieşte mult mai puţin decât un om normal, neobligând societatea să-i asigure pensia şi traiulbătrâneţii, şi lasă loc altui individ care să fie eficient un timp la fel de scurt. - asigură profit prin faptul că banii câştigaţi prin muncă îi returnează societăţii pentru a-şi asiguraraţia zilnică de alcool sau drog, devenind dependent de acest ciclu: e obligat să muncească mai multpentru a câştiga mai mult şi a cumpăra cantităţi mai mari de narcotice sau băutură, acest cerc viciosterminându-se cu moartea fizică. Astfel, individul nu „adună” nimic pentru el, cu atât mai puţin pentru o eventuală familie (caredevine astfel imposibil de întemeiat), trăind exclusiv pentru producţie şi con-sum. Acesta este, cred,scopul ascuns al promovării consumului de alcool şi tutun (şi încurajarea tacită a consumului de droguri),chiar dacă e „îmbrăcat în haina” justificării golurilor existenţiale, sufleteşti, generate de condiţionărileexterioare ca şomajul, dezorgani-zarea familiilor, provizoratul existenţial (la cei necăsătoriţi), moda,societatea şi obiceiurile ei, etc. Reclamele insistente incită la consumul de alcool sub diferite pretexte,ceicare le plătesc fiind conştienţi că dependenţa de alcool conduce la modificarea percepţiei timpului, aimportanţei lucrurilor, la modificarea emoţiilor şi a gândirii *61+ , ceea ce va duce în final la modificări înconştiinţă, la acceptarea şi trăirea vieţii ca alăturare de evenimente ce se succed şi se desfăşoară doarspre împlinirea unor rutine de existenţă, în care doar alcoolul şi distracţia (hedonistă sau violentă) aduco palidă şi ireală pată de culoare. Acest mod de viaţă, dacă nu va duce la o moarte prematură, fiindcă moartea fizică în urmaîmbolnăvirii organismului succede moartea spirituală, poate duce la actul sinuciderii. Sinuciderea carezultat al drogurilor, alcoolului, cauzelor sociale ca lipsa banilor, a locului de muncă, cauzelor afectiveca neîmplinirile în plan familial, este o alternativă îmbrăţişată azi de tot mai mulţi oameni, dar înprincipal bărbaţi de vârstă mijlocie. *62+[61] Idem, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an IV, partea II, Arad 2002, p.31-32[62] Ibidem, p. 16-17
    • Astfel, implicaţiile morale ale globalizării la nivelul conştiinţei familiale se vor manifesta laîntemeierea familiei, ori prin amânarea acestui act sub diverse pretexte, ori prin acceptarea căsătoriilor„de probă” în care lipsa Harului Tainei Cununiei le face să fie nimic altceva decât desfrânare cu acte înregulă, ori prin concubinaj şi libertinaj sexual din care familia lipseşte şi la nivel conceptual, se vormanifesta şi la nivelul vieţii în cadrul familiei prin denaturarea relaţiilor dintre soţi, a celor dintre părinţişi copii, şi se vor manifesta şi la nivelul destrămării familiei prin divorţ acceptat mutual sau prin violenţă,şi prin sinucidere. La nivelul cetăţii, mondializarea va însemna impunerea dreptulul comunitar, acesta devenindprioritar în faţa drepturilor sociale specific naţionale. Drepturile omului sunt punctul nevralgic, şi înacelaşi timp masca sub care se ascunde chipul hidos al demonizării relaţiilor la nivelul cetăţii. Astfel, subjustificarea (ce-şi revendică drept de veto) aplicării necondiţionate a drepturilor omului, globalizarea (ase citi integrarea în Uniunea Europeană şi NATO, deocamdată, pentru România) vine să impună legi nunumai imorale ci şi anticreştine, cum sunt cele ale acceptării homosexualităţii, prostituţiei, vine să cearămodificarea codului penal, a legislaţiei familiei (includerea legalităţii familiei homosexuale, de ambesexe), a legislaţiei privind drepturile animalelor, înaintea celor ale copilului. *63+ Formalismul moral alDrepturilor Omului este evident, pentru că un om bolnav şi înfometat nu are practic ce face nici culibertatea presei, nici cu cea de exprimare, un şomer nu are ce face cu dreptul la libera asociere, şi unanalfabet nu are ce face cu dreptul de a beneficia de toate oportunităţile. Drepturile comunitare(globale) impuse sunt doar de ordin politic şi juridic (după modelul raţionalist occidental) şi se reflectă înplan moral ca o eliberare a animalului din om, lacom să-şi consume toate drepturile şi libertăţilepromise, făcându-se pe sine sclav al banilor, lăcomiei, consumului şi simţurilor sale. Dreptul individului,al cetăţeanului, se transformă în dreptul individualistului, alienat prin ruperea de grupul în care s-aformat, etnic, social sau profesional. [64] La nivelul etniei se introduce încet o mentalitate a ridiculizării tradiţiilor. Identitatea etnică setraduce în domeniul religiei, culturii şi istoriei, neseparate între ele. Tradiţiile etnice (care le cuprind pecele religioase, şi culturale trecute prin filtrul istoriei) devin în abordarea „bunului simţ” raţional al lumiiglobale multiculturale doar folclor, obiect de studiu al ştiinţei etnografice sau al diverselor studii[63] Dr. Mircea Terheci, Drepturile omului împotriva umanităţii, în “Sfarmă Piatră”, anul II (2001) nr.25[64] Ibidem
    • comparate, temă de speculaţie filosofică sau marfă şi spectacol, degradându-se sub formă de obiecteartizanale, turism folcloric sau spectacole folclorice destinate consumului unei diaspore care vede în eleo garanţie (legându-se cu disperare de aceasta) a consensului ei etno-istoric. [65] În cazul particular alneamului românesc, ethnos înseamnă şi ortodoxie, pentru că etnogeneza românească a fost în acelaşitimp o hristogeneză (dacă se poate spune aşa) românească, fiindcă românii, ca neam, s-au formatcreştini, nu a existat un moment de timp clar determinat al încreştinării, ca în cazul altor popoare. Caurmare, abdicarea de la ethnos ar însemna abdicarea de la un ethos creştin, şi reciproc, dacă ethosul(creştin-ortodox în cazul românilor) se va neglija, aşa cum lumea globală a tehno-finanţelor propune,ethnosul se va dilua. *66+ În contextul globalizării, etnia cu specificul ei trebuie să dispară, conştiinţaapartenenţei la neam să se dilueze până la anulare, astfel încât să apară conştiinţa apartenenţei la un altgrup, de o altă factură. Şi pentru că omul aparţine ontologic unei comunităţi, s-au creat artificialcomunităţile socio-profesionale actuale (după modelul breslelor medievale europene), în careinformaticienii, specialiştii în IT, inginerii de diverse domenii, economiştii, medicii, etc., se regăsesc lanivel mondial ca având aceleaşi preocupări, probleme de viaţă şi necesităţi, putând foarte simplu săformeze o comunitate indiferent de provenienţa etnică. La acest lucru a contribuit din plin SUA şi începesă contribuie şi UE, cu toate asociaţiile lor profesionale, în care un inginer software (de exemplu) se vasimţi „acasă” printre colegii de la firmă, întâlniri de lucru şi conferinţe, şi asta pentru că lipsa tradiţiiloramericane a dus la fabricarea unor tradiţii artificiale, cum sunt şi cele ale acestor categorii socio-profesioanale. Departe de casă, trăind într-o diasporă care mai mult dezbină decât uneşte (datorităindividualismului egoist promovat de societatea occidentală în ansamblu), un român va sfârşi prin a seidentifica „etnic” cu categoria profe-sională de care aparţine, uitându-şi rădăcinile cultural-religioase,astfel că în perspectiva globalizării conştiinţa de neam se va transforma într-o artificială, dar substitutivăconştiinţă socio-profesională. În sfera naţionalului, gravitatea situaţiei este evident accentuată. Dacă în ceea ce pri-veşte etnialucrurile sunt încă reparabile prin faptul că, cel puţin în spaţiul românesc, ethosul este întreţinut şi prinaceasta ethnosul are posibilitatea de a fi salvat, la nivelul naţiunii se pune problema poporului ce are vieo conştiinţă a sa istorică, naţiunea fiind o categorie istorică şi spirituală aşezată pe o temelie clară, în[65] Arhid.conf.dr.Ioan I. Ică jr., art.cit., p.11[66] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, Sfidarea definirii umanului, în “Tinereţe,ideal,Biserică”, EdituraAgaton, Făgăraş 2002, p.109-110
    • cazul românilor aceasta fiind Biserica Ortodoxă. *67+ Atunci când temelia e surpată, naţiunea se clatină şiea. Creştinismul care a valorizat întreaga existenţă istorică a naţiunii române, este astăzi ameninţat desecte, de incultură, de economism şi ultraeficienţă, de ecumenism şi sincretism, într-un cuvânt de totceea ce înseamnă globalizare. Subjugarea economică prin împrumuturi imposibil de rambursat va ducela subjugarea morală prin obligativitatea unor legi anticreştine şi prin acceptarea forţată a unor ideologiiamorale ca „political correctness” la nivelul relaţiilor oficiale. Astfel, prin constrângeri mascate şi prininducerea subtilă a unor modificări de conştiinţă se va ajunge la pierderea identităţii naţionale, indiviziiaparţinând categoriilor profesionale privilegiate se vor „înghesui” să muncească în firmeletransnaţionale, transformându-şi conştiinţa apartenenţei la naţiune într-o conştiinţă autosuficientă aapartenenţei la o putere tehnico-economică. Sentimentul naţional alimentat de nobleţea de a fi ortodoxtimp de două milenii va fi înlocuit de sentimentul falsei superiorităţi egoiste, alimentat de mândria de afi reuşit să faci parte dintr-o minoritate puternică material. Este cazul tinerilor ingineri români care aureuşit să se angajeze în coloşi precum: Microsoft, IBM, Siemens, Alcatel, Nokia, etc., şi care se simt jenaţide originea românească în anturajul occidental. Este şi cazul sutelor de mii de români care au emigrat şiemigrează în Canada, SUA şi Australia, renunţând nu numai la naţiunea care i-a format, dar şi refuzândsă-şi asume tradiţiile culturale, istorice, morale şi religioase pe care aceasta le presupune, în favoareaconfortului personal, individualist, alimentat de mândria de a poseda tot ceea ce posedă şi semeniioccidentali. În numele bunăstării materiale pe care o propune lumea globală, se renunţă mult prea uşorla identitatea naţională, dar şi mai uşor se reneagă rădăcinile ortodoxe. Astfel, afirmaţii de genul:„Ortodoxia e un handicap major în integrarea europeană a României” *68+ , nu fac decât să arateservilismul ateu al unei intelectualităţi române postmoderne, perfect adaptată şi deschisă globalizării cuorice preţ, intelectualitate impotentă spiritual, care nu numai că nu a înţeles destinul ei ca elită a uneinaţiuni şi destinul istoric în Hristos al neamului românesc, dar le şi refuză apriori, mutând centrul dereferinţă de la veşnicia Învierii la temporalitatea unei existenţe bio-psiho-tehnologice şi fals culturale,sub justificarea superiorităţii „corectitudinii morale” echidistante a civilizaţiei occidentale. Pe acestecoordonate, naţiunile nu vor avea nici un viitor în spaţiul globalizării şi de aceea, fără a nega din startorice aspect al mondializării, fiecare naţiune (dar mai cu seamă cele ortodoxe) are nevoie de vizionari[67] Ibidem[68] Afirmaţia a fost făcută de Lucian Susanu în articolul Ortodoxia şi ruptura civilizaţională,apărut în “Dilema”, şi combătută în de Radu Dumitrescu în articolul Atacul antihriştilor, apărutîn săptămânalul “Sfarmă Piatră”, anul II(2001), nr.26
    • care să-i intuiască dimensiunea spirituală şi chemarea (vocaţia, misiunea) cu care Dumnezeu a adus-o laexistenţă în istorie. *69+ Astfel, în planul conştiinţei globalizarea aduce mutaţii importante, alterând sau anulând toatefuncţiile acesteia. Rezultatul este o îmbolnăvire a conştiinţelor, de la dedublare şi până la demonizare.Va fi vorba de dedublare în acceptarea, de exemplu, a contraceptivelor, avortului, a eticilorantropocentrice şi a sincretismelor ideologice, etc., simultan cu participarea duminicală la SfântaLiturghie pentru a „linişti” ipseitatea luminoasă a persoanei. Va fi vorba de egolatrizare în toatetendinţele de realizare „plenară” doar ca fiinţă sexuală, psiho-somatică, intelectuală şi profesională, înluarea tuturor deciziilor de viaţă raportată doar la împlinirea necesităţilor pur umane. Autonomizareaconştiinţei este fără echivoc o consecinţă a globalizării, stabilizarea conştientă în afara lui Dumnezeueste starea actuală a lumii occidentale şi tinde să devină starea obligatorie pentru acceptareanecondiţionată a acesteia. Autonomia este cea care revendică omul pe coordonata realizării în planmaterial, fizic sau cel mult intelectual, şi odată realizată ea va face posibilă raportarea acestuia, dinpunct de vedere moral şi religios, la ceea ce îi va impune lumea globală. Rupându-se de Dumnezeu, omulse raportează la el însuşi, la mintea sa manifestată în diferitele coduri morale şi ideologii cultural-religioase, rămânând însă într-un echilibru complet instabil. Globalizarea vine să ofere punctul de sprijin,prin transformarea identităţii într-o apartenenţă identitară la o categorie sau grup, la o conştiinţăcolectivă în spatele căreia omul se ascunde debusolat. Noile identităţi profesionale,tehno-culturale sauchiar electronice (în care omul e un cod numeric într-o reţea), vin să înlocuiască atât identitatea religios-culturală a omului tradiţional, cât şi pe cea naţional-politică a omului modern. Asistăm astfel ladepersonalizarea conştiinţei, în cadrul căreia actul moral personal va fi rezultatul unei deciziiimpersonale, luată de simulacrul de conştiinţă colectivă la care omul se raportează. Locul gol lăsat dealungarea lui Dumnezeu din conştiinţă este luat de demon, depersonali-zarea având astfel ca finalitatedemonizarea, înlocuirea glasului lui Dumnezeu din om cu glasul demonului *70+ , ca premisă a acceptăriiglobale a domniei acestuia.[69] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, art.cit., p. 110[70] Idem, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III, partea II, Arad 2001, p.56
    • III.6.2.Implicaţii la nivelul libertăţii şi responsabilităţii Din punct de vedere ortodox, libertatea înseamnă acea libertate pe care Hristos-Omul a câştigat-o, asumând şi transfigurând prin jertfa sa natura umană, dându-i posibilitatea de a beneficia denecondiţionarea sa prin trăirea vieţii în perspectiva eshatologică. De la libertatea în Hristos pe care omulo poate dobândi în chip liturgic-eclesial, de-a lungul istoriei creştine acesta a trecut la libertatea văzutăîn perspectivă psihologică, sociologică sau a diferitelor etici, libertate ce se poate rezuma în definiţia:„libertatea este necesitatea înţeleasă şi devenită conştientă”. Însă această definiţie plasează libertateadoar pe coordonata conformării datelor lumii empirice, înţelese. *71+ Renunţând de mult la libertatea înHristos, cu toate că aceasta este singura ce poate trece omul dincolo de orice constrângere şi necesitate,lumea modernă şi-a plăsmuit libertăţi spre care să tindă, surogat al existenţei cu adevărat libere. Astfelau apărut libertăţile secolului luminilor, ale momentului 1848 şi ulterioare, libertăţi sociale, politice şinaţionale, fiecare având rolul său în istorie. După aceasta au apărut Charta ONU şi drepturile omului, calibertăţi individuale manifestate la nivel mondial, „garanţii” ale civilizaţiei, la care trebuie să aderenaţiunile. Sub masca binevoitoare a eliberării de sub totalitarismele de toate felurile, lumea globală vinesă ofere false libertăţi. Astfel, libera circulaţie în UE, libera opţiune exprimată nestingherit, libertatea destabilire în orice ţară, libertatea de a beneficia de toate oportunităţile facilei ere digitale, suntcondiţionate de necesitatea de a avea bani pentru călătorii şi emigrare, educaţie pentru a te exprima,conturi şi coduri de acces pentru lumea digitalizată. Practic, pentru a beneficia de toate condiţiile lumiiglobale informatizate, securizate şi artificializate, omul trebuie să se conformeze unor necesităţi de ordinmaterial, educaţional, şi unor obligativităţi comporta-mentale fals morale, dar aplicate în sensdiscriminator. Iar supunerea la orice fel de condiţionare înseamnă anulare a unei libertăţi. Societateaimpune anumite atitudini şi gesturi „corecte politic”, adică un control nu numai al atitudinii şicomportamentului, dar şi al modului de gândire. La nivel naţional, aderarea la structurile NATO sau UE(premergătoare ale globalizării) sunt condiţionate de realizarea unor anumiţi indicatori economici şisociali, uneori foarte constrângători şi generatori de crize sociale locale (şomaj, zone depopulate, etc.).Nerespectarea acestora amână la nesfărşit acceptarea în lumea globală, odată cu menţinerea forţată aunui nivel de trai scăzut prin neacordarea ajutoarelor financiare şi prin „dictaturile” economico-financiare, care echivalează cu amestecul în treburile interne, de care însă nu se mai sinchiseşte astăzinimeni, dovadă a pierderii oricărei conştiinţe naţionale. De asemenea, forţarea ţărilor tradiţional[71] Ibidem, p. 59
    • creştine să adopte legi amorale şi anticreştine în numele internaţionalelor şi modernelor drepturi aleomului se face prin şantaj financiar, economic, politic şi în unele cazuri prin ameninţarea militară. Putemconcluziona că libertăţile de toate felurile după care „tânjim” cu ochii la Europa şi America sunt practicîngrădiri ale libertăţii, făcute la modul dur, dar ascuns sub masca învăluitoare şi binevoitor-condescendentă a înţelegerii nevoilor omului şi a grabei spre asigurarea împlinirii continue a acestora. Încartea „O Americă înfricoşătoare”, Edward Behr descrie o societate ce tinde să domine cultural lumea încare libertăţile afirmate de „visul american” şi „ţara tuturor posibilităţilor” se dezvăluie ca obligativităţide a vieţui sub dictatura dură a unor minorităţi rasiale, culturale sau sexuale. Întrebarea din finalul cărţii,dacă „nu cumva chiar în inima acestui sistem de libertăţi există o nebunie la pândă şi un terorism subtilcare scot la lumină schemele groteşti ale unei dictaturi intelectuale nebănuite?” *72+ , deşi retorică,primeşte în mod necesar un răspuns afirmativ în lumina evenimentelor recente (septembrie 2001 şi maiales primăvara 2003 din Irak) şi a urmărilor acestora la nivel global. Şi în plan moral asistăm la anularea în mod ascuns a libertăţilor, prin programele de control alnaşterilor, care atentează la libertatea familiilor de a procrea, ca şi la libertatea de a întemeia o familiecreştină datorită politicilor privind resursele umane ale firmelor occiden-tale conduse strict dupăcriteriul eficienţei economice, conform cărora obligaţiile familiale (soţie, copii) sunt o frână în caleacanalizării întregii energii creatoare a salariatului la progresul şi profitul firmei. Astfel, angajările se facpe criterii discriminatorii (necăsătoriţi, sau căsătoriţi cu cel mult un copil), obligând potenţialii candidaţila constrângeri în plan familial, pentru a obţine sau păstra un loc de muncă, responsabilitatea fiindtransferată din planul vieţii morale în cel al vieţii economice. Neasumându-şi responsabilitatea uneifamilii, a unei relaţii normale de familie ( fără a mai vorbi de asumarea unei relaţii responsabile cuDumnezeu în spaţiul eclesial), omul e obligat să-şi asume responsabilităţi de ordin tehnoeconomic,financiar, faţă de firma unde lucrează, faţă de societatea redusă la coordonata eficienţei economice.Nevoia de relaţie se transformă într-una sau mai multe relaţii superficiale (ce nu implică responsabilităţide durată) cultivate la nivel sexual sau cel mult intelectual, latura afectivă ignorându-se voit. De aici şipână la lipsa de responsabilitate la care conduce o relaţie impersonală pe Internet este doar un pas,viaţa ca persoană şi comuniune, denaturată în concepţiile globaliste în viaţă ca individ şi grup social sauprofesional, se virtualizează depersonalizant, omul global devenind o existenţă neutră, docilă şi supusăsistemului de control, o simplă unealtă în timpul programului de lucru, iar în restul timpului un cod[72] Eduard Behr, op. cit., p.328
    • numeric în comunicare cu alte coduri numerice. Legată de responsabilitate, şi datoria îşi pierde sensulautentic. Neînţelegerea datoriei de a întoarce Dăruitorului darurile şi în primul rând viaţa, provine dinneacceptarea sensului teonom al existenţei. Însă de aici şi până la respingerea oricărei datorii moraleeste un drum lung, dar făcut repede în lumea globală. Formalismul moral al acesteia a denaturat şisensul datoriei morale faţă de familie (părinţi, bunici, soţie, copii,etc.) sau faţă de om în general,înlocuindu-l cu sensul datoriei formale faţă de societate, faţă de întregul sistem, datoria devenindobligaţie şi fiind îndeplinită ca atare, juridic şi de cele mai multe ori neutru, fără implicaţii la nivelulsimţirii, al sentimentului. Omul global va fi o sumă de drepturi şi obligaţii pe care le va exercita şiîndeplini echidistant, neutru, sau cel mult trăind sub imperiul obsesiei permanente de a nu fi tras larăspundere pentru nimic, de a nu i se putea imputa nimic, de a nu fi responsabil pentru nimic. Acest omva vrea să beneficieze de toate drepturile sale, fără să dea prea mult în schimb, începând cu planulmaterial al existenţei şi până la cel afectiv şi religios-moral, devenind practic o individualitate la limitaumanului. III.6.3.Între virtute şi păcat Societatea postmodernă deschisă lumii globale, rezultat al „frământărilor” a două milenii decreştinism apusean , a ajuns să dilueze, chiar să anuleze linia de demarcaţie între virtute şi păcat,inversând valorile, inventând mereu axiologii justificative pentru orice comportament uman. Virtuţilecreştine, teologice sunt astăzi sau ridiculizate, sau teoretizate spre un sens necreştin. Credinţa esteintelectualizată, raţionalizată, ecumenismul ce se vrea precursor al globalizării religioase vine săarmonizeze diferitele sisteme teologice, practicând toleranţa faţă de orice erezie, în numele uniriireligioase. Biserica lui Hristos este pusă subtil „la colţ” şi invitată să-şi reanalizeze poziţia doctrinară,adică împinsă de la spate să renunţe la adevărul doctrinar al sinoadelor ecumenice, să îl lase în umbră înfavoarea misiunii sociale, după modelul catolic şi mai ales protestant. Tot mai des se aud voci care cer ca„Biserica să-şi vadă de orfani şi de văduve şi să nu se mai amestece în viaţa omului.” Credinţa este astfelîmpinsă spre formalismul ritului exterior, atunci când acesta mai există. Chiar şi în Biserica Ortodoxă,mişcările pietiste de tipul Oastea Domnului care are o structură şi o ideologie de factură protestantăîncearcă să denatureze sensul autentic al credinţei prin psihologizarea şi sociologizarea acesteia. De lacontrafacerea virtuţii credinţei sub forma pietismului sectarist şi a formalismului apusean şi până lapăcatul lepădării de credinţă, drumul e foarte scurt, mai ales dacă trece prin „ograda” sincretismului
    • religios, ca suport al globalizării. Iar atunci când credinţa în Dumnezeu lipseşte, locul ei este luat deîncrederea în sistemul de asigurări, în cel poliţienesc, juridic, medical, etc., cu alte cuvinte omul se lasă îngrija instituţiilor oficiale, uitând că viaţa aparţine lui Dumnezeu. În perspectiva globalizării, credinţa semută de la Dumnezeul cel Viu şi omniprezent, Hristos, la un Dumnezeu exterior şi îndepărtat sau la unulimpersonal, şi în final la omul devenit propriul său dumnezeu. Nădejdea se va transforma şi ea într-o speranţă de viaţă materială mai bună. Dacă nu mai existăun Dumnezeu în care să creadă, urmarea logică e că nădejdea ca virtute va dispărea.Viaţa mai comodă,mai confortabilă, mai uşoară, va fi un deziderat pe care omul va spera să-l atingă prin propriile forţe şiprin orice mijloace, incluzând emigrarea, schimbarea frecventă a locului de muncă, renunţarea lafamilie, şi până la pervertirea caracterului, la acceptarea şi practicarea păcatelor ca: hoţia, zgârcenia,lăcomia, şantajul, înşelăciunea, etc., considerate ca normalităţi sub deviza iezuită „scopul scuzămijloacele”. Şi atunci când mai există un surogat de credinţă sub forma pietismului de toate felurile,nădejdea se va pune într-un Dumnezeu care ar trebui să asigure la modul contractual o viaţă fără grijimateriale. Nădejdea Învierii, manifestată printr-o viaţă teandrică, este în mod subtil transformată într-osperanţă şi căutare a unei vieţi confortabile, mai îmbelşugată şi uşoară, pe care omul o aşteaptă de laDumnezeu ca răsplată a unor gesturi şi atitudini exterioare, echivalate la nivelul gândirii cu adevăratacredinţă. Iar atunci când Dumnezeu nu „se conformează” aşteptărilor umane, de multe ori se ajunge laapostazie. A treia virtute teologică, iubirea, este cea care suferă cea mai profundă denaturare. Manifestatăîn mod contrafăcut în mistica catolică a unor sfinte ca Tereza de Avilla sau fericita Angela, ale cărorextaze seamănă mai curând cu orgasmul sexual decât cu unirea mistică cu Hristos *73+ . Adoptată însincretismul New Age ca mistică indiană Tantra-yoga, iubirea creştină văzută ca eros divin nu este decâtsurplusul de dragoste simţit de omul ne-curăţit de patimi atunci când încearcă să se apropie de ideea deDumnezeu, şi datorat exclusiv lucrării propriului libidou. *74+ Globalizarea vine să confirme, prin teoriileparanormale şi ideologiile New Age, această contrafacere a dragostei,ca perfect valabilă. În acelaşi timpse militează pentru manifestarea iubirii umane doar ca erotism, sau, mai nou, ca sexualitate debordantă.Încurajaţi de foarte tineri, prin orele de educaţie sexuală din şcoli, în afirmarea şi practicarea sexualităţii[73] Ierodiacon Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara 2002,p.76-78[74] Ibidem
    • ca necesitate primară, adolescenţii şi tinerii sunt îndrumaţi prin exemple de viaţă teoretizate şijustificate (în filme, emisiuni, reviste, conferinţe,etc.), spre practicarea „protejată” a sexualităţii juvenile,ca garanţie a dezvoltării psiho-somatice normale. Ruşinea instinctivă resimţită de aceştia în faţa afirmăriisexuale este combătută prin reclame, prin programe educaţionale de „descoperire şi întărire apersonalităţii”, prin „stingerea luminii în discoteci” *75+ , pentru că desfrânarea e un păcat alîntunericului, material şi spiritual. Anulând graniţa între iubire şi erotism, societatea actuală anuleazăviaţa morală, transformând-o într-o viaţă superficială, biologică şi psiho-fiziologică. În general, putereade a discerne între virtute şi păcat este intenţionat slăbită, tocmai pentru ca omul să nu-şi mai punăîntrebări privitoare la acestea, iar pentru cei „insistenţi”, teoriile psihologico-medicale de inspiraţiefreudiană, ca şi cele paraştiinţifice inspirate de tantrismul misticilor orientale, vin să suplinească nevoiade moralitate, aducând argumente bine întocmite pentru toate tipurile de caractere, temperamente şiinteligenţe. Toate aceste implicaţii profunde la nivelul vieţii religios-morale sunt consecinţe ale procesuluiîndelungat al ruperii omului de Dumnezeu, proces început în grădina Edenului şi ajuns azi în fazaglobalizării existenţei umane. Influenţele demonice au făcut întotdeauna din omul instinctual uninstrument docil. Faptul că s-a ajuns azi în pragul realizării unei „împărăţii” mondiale fără Dumnezeu,asemenea „raiului Iehovist”, pune de la sine întrebarea (retorică) dacă cei ce stabilesc, conduc şi impunmersul lucrurilor în ceea ce priveşte globalizarea lumii, nu sunt cumva în slujba necondiţionată a„stăpânitorului” ascuns al acesteia. Răspunsul este evident afirmativ, din nou, în perspectivă ortodoxă,însă nu alar-mant, pentru că indiferent de evoluţia lumii, Biserica lui Hristos este invincibilă, în veci.Problematică va deveni, în lumea globală, rămânerea în Biserică la modul deplin, şi asta datorită anulăriimultor libertăţi. Din acest motiv,este necesar a se discuta despre:III.7. Dimensiunea ocultă a globalizării[75] Idem, De ce se sting luminile în discoteci, în op.cit. p.7-16, eseu în care autorulradiografiază admirabil tendinţa insistentă a “lumii” de a perverti şi anula totalmente sentimentulruşinii adolescentine, prin toate mijloacele posibile folosite atât în locurile de distracţie aletinerilor, dar şi în toată mass-media
    • III.7.1.Despre teoria conspiraţieiTermenul de ocultism are o vechime de doar o sută cincizeci de ani, şi prin el se înţelege unamalgam de credinţe şi practici ca divinaţia, clarviziunea, astrologia, alchimia, numerologia, magia,spiritismul, şi mai nou invazia de tehnici psi, radiestezie, bioenergie, articulate pe misticile şidisciplinele esoterice extrem orientale.Dar el a existat practic în toate timpurile istoriei, nefiindapanajul unor biserici, ci a unor societăţi secrete sau semisecrete, al căror scop a fost întotdeaunaobţinerea unei anumite puteri. Despre teoria conspiraţiei s-a scris suficient, toţi fiind de acord cuexistenţa ei, dar foarte puţini arătând cu claritate caracterul evident antihristic al acesteia. Până laHristos, existenţa societăţilor secrete s-a „revelat” în existenţa religiilor de mistere, apanajul unorelite de iniţiaţi, care de fiecare dată s-au aflat în preajma conducătorilor, dirijând din umbră toateacţiunile acestora. Aşa s-a întâmplat în Egipt, Grecia, China, India, etc. De la începuturi, potrivnicul acăutat şi a găsit „discipoli” dornici de putere, care să fie în stare să renunţe la orice urmă demoralitate şi la orice sentiment uman, pentru a primi în schimb stăpânirea mulţimilor. De-a lungulistoriei, acapararea centrelor de putere terestră a fost scopul imperiilor ce s-au derulat pe scenaacesteia, terminând cu superimperiul tehnoeconomic ce se prefigurează ca lume globală. Faptul căaceastă putere terestră este domeniul demonului a fost indicat ca evidenţă de necontestat deMântuitorul în Evanghelie prin sintagma „stăpânitorul lumii acesteia”(Ioan 14,30) cu referire ladiavolul, precum şi prin faptul că Hristos a fost ispitit de acesta în pustiul Carantaniei cu stăpânireaîntregii lumi (Matei 4,8-9). Actualizând, putem concluziona fără a greşi, cred, că între putereapolitică, economică, militară şi religioasă ce se prefigurează la nivel global şi persoana diavolului,există semnul de echivalenţă. Acest semn a existat întotdeauna, şi la vremea hotărâtă de Dumnezeu,va fi făcut vizibil pentru fiecare, aşa cum cartea Apocalipsei şi profeţiile atâtor sfinţi nevoitori oarată.
    • După lucrarea răscumpărătoare săvârşită pe Sfânta Cruce, lupta împotriva omului rezidit înHristos a început mai acerb, zecile de mii de martiri ai primelor trei secole de creştinism dovedindaceasta. Puterea ocultă ce a ordonat aceste execuţii, văzând însă că pe măsura înmulţirii crimelor seînmulţea şi credinţa, a schimbat tactica. A acceptat credinţa creştină, dar şi-a plănuit sistematic, peetape istorice, deturnarea ei până la distrugere, prin subjugarea omului de către propriul trup, deproblemele materiale ale lui şi ale lumii, de tot ceea ce înseamnă terestru pur. În primul rând poporulevreu, înţelegând complet greşit calitatea de popor ales al lui Dumnezeu, a mutat ideea mesianităţii însfera politicului. Răstignindu-l pe Mesia păcii şi al iubirii, aşteaptă şi azi un mesia ce le va da stăpânirealumii văzute, după cum au înţeles promisiunea divină. Aşa cum nu au reuşit să iasă de sub stăpânirearomană prin răscoalele iudaice, nu au reuşit nici prin mişcările secrete să fie stăpânii văzuţi ai lumii, însăau reuşit ca după aproape două mii de ani de la Înviere, să fie stăpânii finanţelor mondiale, a economieila nivel planetar, ceea ce echivalează cu „a avea lumea la degetul mic”. Sintetizare a doctrinelor ocultetalmudice cu aplicare în politică la nivel global, „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” dezvăluie tocmaiaceastă conspiraţie financiară mondială.Prima realizare de proporţii a fost Ordinul Cavalerilor Templieri.Ordin aristocratic de cavaleri cruciaţi, instalat confortabil pe locul (încărcat de mistică iudaică) Templuluilui Solomon, care va deveni model pentru breasla constructorilor de catedrale şi a francmasonerieidatorită provenienţei sacre a arhitecturii sale, templierii vor sfârşi prin a domina economic, deci şipolitic, Europa şi Orientul Apropiat. Organizat ierarhic pe caste şi origini de nobleţe, cu influenţepitagoreice şi rituri de iniţiere orientale (asemănătoare cu riturile yogine de trezire a energiilor vitaleKundalini) ordinul avea un pronunţat caracter păgân, prin gesturile rituale de scuipare a crucii şi deidolatrizare a unui craniu sub numele de Baphomet. *76+ Aceste ritualuri denotă sincretismul ascuns aldoctrinelor templiere, care a denaturat credinţa creştină a cavalerilor simpli în amestecurile de misticismarab, extrem oriental şi talmudic, pliat pe o rămăşiţă de monoteism creştin, şi în acelaşi timp şi faptul cămişcarea a fost acaparată de de o alta, secretă, de sorginte iudaică, care a mutat centrul de preocuparecătre stăpânirea financiară. Astfel, templierii ajung să aibă profituri enorme din practicarea cămătăriei,împrumutând bani statelor europene catolice, dar şi celor arabe. Sistemul financiar preluat dinantichitatea romană a fost perfecţionat de ordinul templier, acesta ajungând datorită speculaţiilorfinanciare şi cu bunuri mobile şi imobile să obţină profituri anuale de o mie de ori mai mari decât celeale statelor europene. Sistemul bancar fără precedent conceput de templieri, crearea poliţei, speculaţiaasupra diferenţelor de curs din diferitele ţări aflate aflate pe „teritoriul economic” al acestora, obligaţiile[76] Gerard & Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Editura Nemira, Bucureşti 1996, p. 67-69
    • statelor care împrumutau sume uriaşe de la aceştia pentru răscumpărări sau campanii militare, şi nu înultimul rând şiretenia cu care creeau în mod artificial crize financiare în anumite locuri pentru ca,rezolvându-le aparent, să beneficieze de profituri considerabile, au făcut ca metodele acestora să fieastăzi folosite la scară planetară de organismele financiare internaţionale ca Banca Mondială sau FondulMonetar Internaţional (a se vedea situaţia Argentinei, care a fost nevoită să-şi vândă toate capacităţilede producţie în urma colapsului financiar provocat de „ajutorul” FMI). Aceleaşi procedee indică, se pare,acelaşi mod de gândire, şi cred că se poate avansa ideea că în spatele acestora se află aceeaşi sursă deinteligenţă ca şi în spatele ordinului templier. Ca şi aceste organisme astăzi, templierii ajunseseră săcontroleze economia diverselor state, deci indirect politica lor, la nici o sută cincizeci de ani de laînfiinţare ai acţionau ca şi cum ar fi vrut să-şi subordoneze întreaga Europă *77+ , adică întreaga lumecivilizată cunoscută atunci. Faptul că nu au reuşit acest lucru se poate interpreta şi prin prismadezvoltării precare a sistemelor de transport şi comunicare. E posibil, astfel, ca templierii să-şi fi înscenatpropriul proces, sacrificând pe Jaques de Molay împreună cu ceilalţi conducători cunoscuţi, dar salvândanumite secrete esoterice pentru a le repune în aplicare câteva secole mai târziu. Această teorie poate fiargumentată de afirmaţiile Marelui Maestru: „eu nu sunt decât un biet cavaler neştiutor de carte”, sau apreceptorului suprem: „nu ştiu scrie sau citi, deci nu pot apăra ordinul”, ceea ce conduce la concluzialogică a existenţei unei ierarhii paralele, secrete, ce profesa o învăţătură iniţiatică, esoterică, privindacapararea puterii *78+ , părere pe care o au mai mulţi istorici ai ordinului. Iar faptul că acest misticismocult era de factură necreştină, e demonstrat de acele ritualuri de închinare la un idol, Baphomet, descuipare a crucii şi de practicare a esoterismelor bioener-getice orientale, adică se întâlneau în cadrulordinului templier păgânismele occidentale barbare, lupta antihristică a evreimii, şi panteismul oriental.Aşa cum am afirmat, nereuşita organizării unei noi ordini sinarhice, nereuşita materializării visuluitemplier al unui „domnitor al întregului pământ”, nu este neapărat o consecinţă a procesuluitemplierilor, ci mai curând o retragere vremelnică din lume a acţiunilor văzute ale ordinului, organizatăde tehnocraţii ocultişti din umbra acestuia. Se prea poate ca aceştia să fi înţeles (sau, de ce nu, să li se ficomunicat direct de către Satana) că era prea devreme ca lumea să fie condusă de un domnitor unic,„arbitru suprem al şefilor politici” ales de un „consiliu al înţelepţilor” *79+ (să fie vorba de aceiaşi[77] Ibidem, p.155[78] Ibidem, p. 68[79] Ibidem, p.70
    • înţelepţi ai Sionului?), şi să fi trecut în aşteptare, pregătind din umbră cultural, ideologic şi infrastructuralacest moment, aşteptând ca viitorul să aducă progresul tehnologic necesar pentru a putea pune înaplicare planul. Oricum, în mod cert, societăţile secrete ale Evului Mediu şi ale epocii moderne s-auorganizat şi acţionat în moduri asemănătoare ordinului templier, ceea ce înseamnă că acesta nu areprezentat decât o etapă în planul de mondializare al puterii oculte. Thomas Munzer, Jan de Leyda, maitârziu Campanella şi misterioşii Saint-Germain şi Cagliostro, personaje harismatice ale istoriei Europei, caşi artizanii revoluţiei franceze, ai momentului 1848, ai războaielor mondiale (inclusiv a celui „rece”), arevoluţiilor de eliberare (inclusiv a „spectacolului” revoluţiei române anticomuniste, regizat de eşalonuldoi al puterii de atunci şi cel dintîi al puterii de astăzi, şi pus în practică cu ajutorul unor personaje oculteca Gelu Voican, ce se autodefineşte ca fiind „jumătate mag, jumătate gangster” *80+ ), nu au făcut decâtsă reia în forme diferite, doctrinele oculte ale istoriei lumii regăsite şi în cadrul ordinului templier.Dincolo de toate momentele de timp ale manifestării mai mult „ simţite” decât văzute a ocultismului şi aconspiraţiei mondiale în istoria văzută a lumii, rămân realizările acestora, pe toate planurile vieţii. Însă,se poate afirma că planul de globalizare a lumii, început în timpuri străvechi, a fost accelerat semnificativodată cu organizarea SUA ca stat independent în 1776, fiind adus în numai două sute de ani în pragulrealizării. III.7.2. Supremaţia tehno-financiară şi stăpânirea globală. Francmasoneria, existentă în forma actuală din anul 1717 şi organizată pe 33 de grade ierarhiceoculte, nu este decât continuatoarea mai vechilor loji de zidari şi constructori de catedrale, existente de-a lungul întregului Ev mediu european. Fiind o organizaţie ocultă internaţională, de tip piramidal, ea areun conducător suprem, admitere pe bază de selecţii dure, şi iniţieri asemenea celor templiere,pecetluite de jurăminte înfricoşătoare. *81+ O ierarhie paralelă, văzută, accesibilă publicului şi presei,există pentru a promova imaginea socială şi umanistă prin acţiuni corespunzătoare. Folosită la început[80] Ibidem, p.259[81] ÎPS Nicolae,Mitropolit al Ardealului, Studiu asupra francmasoneriei,în “Scara”, anulIII(1999),nr.2,p.166
    • ca mijloc de pătrundere politică în palatele monarhiilor europene care inevitabil aveau nevoie deconstructori de catedrale şi biserici, masoneria a fost acaparată de evreii ce controlau în secret finanţelelumii occidentale. Putem vorbi astfel de iudeo-masonerie, ca formă organizatorică bine structurată asionismului talmudic, întreaga francmasonerie fiind condusă la nivel mondial de ordinul mason purevreiesc Benai’Berith, lojile acestuia împrăştiate în întreaga lume fiind conduse de un comitet executivcu sediul la Chicago, în SUA. *82+ Conducerea iudaică este revendicată şi afirmată, rabinul doctor IsaacM.Wise declarând că „francmasoneria e o organizaţie iudaică, a cărei istorie, misiune, semne şiinterpretări, sunt de la un capăt la altul iudaice, iar doctorul G.Karpales, un alt conducător evreu, declaracă: „Ideea francmasoneriei a izvorât cu necesitate din iudaism, iar întemeietor al ei e consideratSolomon...Misiunea ei cea mai înaltă este să glorifice rasa iudaică ( atenţie, nu pe Dumnezeul VechiuluiTestament – n.a.) şi să o sprijine pe aceasta pentru a şterge graniţele naţionale.” *83+ În plan mistic, deşi e o organizaţie declarat raţionalistă, masoneria celebrează misterul lui Hiram,arhitectul templului lui Solomon, după o legendă talmudică conform căreia acesta a fost omorât şiînviat, mister asemănător cu cel al lui Osiris, Orfeu sau al asirobabiloneanului Tamuz, dovedind prinaceasta nu numai continuitatea istorică şi mistică a unor păgânisme foarte vechi de natură semitică, darşi caracterul anticreştin al francmasoneriei, Învierea lui Hristos fiind marginalizată, chiar negată. Deaceea se afirmă necesitatea „construirii pe nesimţite a unei republici democrate universale, în careregină să fie raţiunea (şi nu credinţa în Hristos cel Înviat – n.a.), iar consiliul suprem adunarea înţelepţilor*...+ raţiunea şi nu un Dumnezeu inaccesibil va da viaţă moralei creştine.” *84+ Scopurile intermediare alefrancmasoneriei sunt de fiecare dată altele, dar unul este cel principal, şi anume întemeierea republiciimondiale sub stăpânirea sa, temă ce a format obiectul Congresului Mondial al Francmasoneriei, ţinut laParis în anul 1900. *85+ Şi iată că numai după o sută de ani, acesta e aproape realizat, aşa cum celeintermediare ca: separarea Bisericii creştine de statul naţional, şcoala laică, căsătoria civilă, difuzareaprincipiilor anticreştine pe scară largă, etc., sunt şi ele realizate. Concluzia raportului prezentat de ÎnaltPrea Sfinţitul Nicolae, Mitropolit al Ardealului în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din[82] Ibidem[83] Ibidem[84] Ibidem, p.167-168[85] Ibidem
    • 11 martie 1937 este fără echivoc: „Francmasoneria este o organizaţie mondială, secretă, în care evreii auun rol principal, având rit qvasi-religios, luptând împotriva concepţiei religios-morale a creştinismului,împotriva principiului monarhic şi naţional, pentru a realiza o republică internaţională laică. Ea este unferment de stricăciune morală, de dezordine socială, şi ca atare Biserica o osândeşte...” *86+ În controversata carte „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” aceste principii expuse deMitropolitul Nicolae sunt amănunţit tratate, şi chiar sunt indicate norme clare de aplicare, mai ales în cepriveşte subjugarea financiară şi prin mass-media. La fondarea Alianţei Israelite Universale în 1860,masonii Cremieux şi Montefiore au lansat pe faţă chemarea universală la luptă împotrivacreştinismului,afirmând totodată mesianitatea stăpânirii iudaice globale. *87+ Afirmaţiile protocoalelorsunt confirmate azi de situaţia existentă în lume. Războaiele economice, propagarea ideologiilordistructive moral a căror paternitate e reven-dicată de „protocoale”, ca: marxism, nietzcheism,darwinism, liberalism, socialism, raţionalism, *88+ sunt în viziunea acestora mijloace de diluare aconştiinţei religios-morale tradiţionale. Sclavia economică de astăzi a fost previzionată şi pregătitătemeinic, lucrurile fiind conduse spre o criză generalizată (creată artificial) a cărei rezolvare va veni dinmâinile „regelui-despot din sângele Sionului, pe care-l pregătim lumii” *89+ . Această sclavie e condusăde masonerie, care uzează de monopoluri în comerţ şi industrie, câştigarea opiniei publice prin controlulîntregii mass-media, concentrarea întregului capital financiar şi gestionarea acestuia la nivel global, camijloace de acaparare a puterii mondiale. [90] Adâncirea derivei religios-morale se face printr-o educaţieateistă, prin teorii false şi aparent raţionale, prin finanţarea din umbră a tuturor sectelor anticreştine saudoar aparent creştine, cum e cazul Martorilor lui Iehova, cu scoaterea din şcoli a oricărei forme deumanism şi înlocuirea lui cu tehno-culturalismul fără nici o tradiţie *91+ , promovându-se sistemul„înăbuşirii gândirii” prin învăţământul în imagini (fie ele desenate, fotografiate, TV, generate digital, sau[86] Ibidem[87] Protocoalele Înţelepţilor Sionului, traducere de Ioan Moţa, Editura Alma, Oradea 1997, p.3[88] Ibidem, p.10-23[89] Ibidem, p.30[90] Ibidem, p.37-48[91] Ibidem, p. 104-107
    • via Internet). De asemenea, se discreditează sistematic clerul creştin, prin predici sectante, prin ridiculi-zarea acestuia, sau mai nou, prin promovarea în învăţământul teologic (inflaţionist, formal şi controlatde aceeaşi putere ca şi cel laic) a tinerilor fără nici o vocaţie sacerdotală autentic creştină, imorali şicorupţi, cu acordul tacit şi vinovat al conducerii universităţilor şi cel resemnat al clerului superior. „Cândregele lui Israel îşi va pune pe cap coroana pe care i-o va oferi Europa, va deveni patriarhul lumii. [92]Asupra autenticităţii cărţii „protocoalelor” s-au făcut multe aprecieri, atât pro cât şi contra (fiindmediatizate mult doar cele contra, evident), dar dincolo de adevărul sau neadevărul acestora, se potvedea rezultatele concrete ale istoriei lumii, cu precădere cele ale veacului XX, cel ce a pregătit marealovitură mondială, globalizarea. Statele Unite ale Americii se năşteau la 4 iulie 1776, din voinţa francmasoneriei de a crea o ţarăcomplet nouă, ruptă de toate tradiţiile celor o mie şapte sute de ani de creştinism, încă destul de vii înEuropa acelor vremuri. Continentul american oferea condiţii strategice ideale datorită izolării salegeografice faţă de orice alt centru de putere terestră, precum şi terenul virgin al lipsei oricărei culturicreştine sau umaniste. Încurajând emigraţia masivă, multietnică şi multireligioasă (ceea ce se întâmplă şiastăzi în SUA, Canada şi Australia, însă doar la nivelul „elitelor” inginereşti şi economice), s-a creat aiciprecedentul statului global, un amestec extrem de colorat de etnii, religii, culturi, rase, tradiţii, obiceiuri,practici sexuale, temperamente, inteligenţe, amestec din care avea să se nască după numai o sută şiceva de ani, homo americanus, căruia i se cultivă de la naştere sentimentul fals al superiorităţii sale caindivid (superioritate rasială, culturală şi intelectuală) dar şi cel foarte adevărat (din păcate) alsupremaţiei sale economice şi militare, ca naţiune. Mirajul „visului american” al devenirii materialenelimitate a fost construit pe posibilităţile enorme date de concentrarea capitalului mondial, încetul cuîncetul, în mâinile oligarhiei financiare bine reprezentată de „casele” de Rotschild, Rockefeller, sauWarburg. Timp de două secole, America a fabricat în retortele sale interne toate condiţiile culturale,religioase, politice, economice şi mai ales tehno-digitale de azi, pentru ca lumea să ceară ea singurăglobalizarea, ca soluţie ultimă a tuturor crizelor. Omul actual, un homo tehnoeconomicus, nu este decâtun individ eficient în ciclul producţie-consum, golit de orice spiritualitate, dar teoretizând savant asupraei, şi care e dispus să primească tot ceea ce societatea îi aduce ca alternativă de vieţuire, mai puţin doarviaţa fundamentată religios-moral, ascezele căreia ţin de timpuri „imemoriale” cu călugări şi cavaleri,fiind „desuetă” pentru era digitală. Bancnota încărcată de ideologie a SUA (care, fie că ne place sau nu, a[92] Ibidem, p.102-103
    • ajuns un deziderat pentru fiecare român) nu vine decât să confirme încrederea într-un dumnezeu (cutotul altul decât cel al creştinismului) sub forma strălucitorului soare masonic (luciferic), ce se va aşezatriumfător în „Novus Ordo Seclorum” ( Noua ordine mondială a statului planetar) asupra lumii întregi,organizate ierarhic ca o piramidă, sub ochiul îngăduitor al lui Annuit Coeptis (el şi-a dat acordul, el, adicăochiul luciferic). [93]Statul mondial în pragul căruia ne aflăm a fost pregătit pe două fronturi, şi anume pe cele două planuride manifestare umană, cel personal şi cel comunitar, sau în terminologie laică, individual şi social. Înplan personal, sincretismul şi pretenţia de universalitate a mişcării New Age a avut şi are rolul de apregăti conştiinţele pentru acceptarea „planului”, de a transforma morala creştină într-un surogat deexistenţă individualistă în care totul e permis şi justificat, atât de propria conştiinţă cât şi de ceacomunitară, colectivă. Apariţia guvernului mondial are nevoie de o religie intermediară, care săasimileze totul, oferind „stabilitate” sufletească tuturor. În acest sens New Age cultivă şi spiritismul,hipnoza, religiile transcedentale extrem orientale, dar acceptă condescendent şi Consiliul Mondial alBisericilor, şi câteva aspecte creştine, „tolerând” evidenţa raţională că Hristos e un „reprezentant majoral omenirii”. New Age vine în întâmpinarea vieţii trăite la nivel raţional, propunând mâncăruri naturale,medicamente gustoase, psihoterapii individuale şi de grup, acţiuni pentru conservarea mediuluiînconjurător, viaţă profesională cu şedinţe de dinamică de echipă, seminarii destinate dezvoltării„potenţialului uman”, „dezvoltarea holistică a persoanei”, etc., toate având un substrat clar, şi anumeideea că omul este singurul dumnezeu. Aceasta a fost, de fapt, şi ispitirea primordială: „Veţi fi caDumnezeu” (Geneză 3,5). Şi aşa cum este evident cine a lansat aceasta, la fel de evident este cine se aflăşi în spatele propunerii New Age. Reflectat în toate domeniile vieţii, Planul (The Plan) New Age se pliazăperfect peste cel de-al doilea front al luptei antihristice, cel al organizării sociale, politice, economice aplanetei, ca Nouă Ordine Mondială. Acesta este susţinut de o întreagă pleiadă de organizaţiimondialiste. Pe primul loc este Organizaţia Naţiunilor Unite, care va impune modelul unităţii SUA şi UE,la nivel global. În 1954 ia fiinţă Grupul Bilderberg, al cărui principiu de bază va fi unificarea Europei şi aSUA. Urmează Comisia Trilaterală, care are în vedere unificarea SUA, Europei şi Japoniei. Din toateaceste organizaţii (care nu sunt decât o mică parte din totalitatea acestora) fac parte marii finanţişti ailumii, personalităţi politice, dar şi altele, necunoscute publicului şi presei, dar al căror rol este hotărâtor.Într-o întâlnire a acestora la San Francisco (sub numele de Forumul Mondial şi desfăşurată cu uşileînchise) în anul 1995, s-a pus pentru prima dată în discuţie „naşterea primei civilizaţii globale”, a unei„conştiinţe globale”, precum şi organizarea unui comitet de „gânditori globali” care să determinemijloacele de realizare a acestui scop. *94+ Tot în 1995, la prima conferinţă O.N.U. despre sărăcie, s-avorbit mult despre teme diverse şi aparent fără legătură între ele, ca: mediu, şomaj, drepturilemuncitorilor, populaţie, pace, comerţ, social, dar concluzia a fost una surprinzătoare, şi anumenecesitatea formării „unei forţe puternice şi unite care să constituie lancea unei mişcări mondiale de[93] Marc Dem, Anticristul, Editura Domino 1997, p.108-112[94] Ibidem, p. 113-115
    • societate civilă.” Un observator canadian, fost diplomat ONU, concluziona că Organizaţia NaţiunilorUnite e folosită de anumite grupuri ca o primă armătură a unui guvern mondial unic. Scopul urmărit edescreştinarea ţărilor creştine şi dezislamizarea ţărilor islamice, instalarea unor noi forme de religie şitoleranţă în toate domeniile. *95+ Organismele financiare operative ale artizanilor mondializării, caBanca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, duc la îndeplinire aceste obiective, prin acţiunileconcertate de şantaj economico-financiar cu acute implicaţii sociale şi implicit politice, sub mascabinevoitoare a „mâinii întinse sărăciei şi urmelor lăsate de comunism”. Printre acestea, o bancă ciudatăeste Banca Mondială de Conservare (BCM) a cărei activitate a fost iniţial de observare satelitară, atuturor resurselor neexploatate ale Terrei. Datoria externă (către Banca Mondială şi FMI) a ţărilor aflateîn imposibilitate de plată (cum e şi România) va putea fi preluată de această Bancă de Conservare, şiplătită către BM şi FMI (plătită formal, fiindcă practic fac parte din acelaşi concern), în schimbul cedăriide către aceste ţări a unor teritorii aşa-zis neexploatate. Cu timpul, BCM va deţine majoritateaterenurilor necultivate, sau nefolosite în vreun anume fel, şi printr-o inginerie financiară (după modelulprovocării crizelor artificiale în Europa Evului Mediu de către Ordinul Templier), va putea să supunăţările lumii, aflate în criză financiară generalizată şi obligate să-şi cedeze suveranitatea. *96+ Şi la noi înţară această politică ascunsă a fost pusă pe tapet, prin acordarea unor împrumuturi (mai mult decâtsimbolice) nerambursabile, pentru conservarea unor zone ca Parcul Naţional Retezat sau Piatra Craiului,Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, etc., şi acordarea în paralel a unor împrumuturi substanţialerambursabile. Nu se ştie ce urmări ar putea să aibă o eventuală imposibilitate de plată a acestora, darinteresul pentru aceste zone nu prea sună foarte încurajator pentru România, în perspectiva existenţeiBăncii Mondiale de Conservare şi a modurilor de acţiune ale acesteia. Cu toate acestea, inconştienţagenerată de o gândire cosmopolită, limitată, caracterizată de slugărnicie orientală în faţa finanţeloroccidentale şi justificată autosuficient şi savant drept atitudine deschisă noilor valori euroatlantice, a dusla acceptarea şi „inaugurarea” pe plan local a unor sărbători de tip panteist, ca Ziua mondială apământului, Ziua mondială a apelor dulci, Ziua mondială a zonelor umede (ce enormitate), a păsărilor, apeştilor, a vegetaţiei, a stratului de ozon, a muntelui, etc., toate fiind zile mondiale sărbătorite ca atarede întregul mapamond, printre acestea punctând şi noi în stil neo-românesc (de „maimuţăreală” a totceea ce vine din occident) Ziua Parcului Retezat, Ziua Deltei Dunării, etc., toate acestea nefiind altcevadecât sărbători premergătoare ale sărbătorii mondiale a „şarpelui planetar”, antihristul. În aceastăperspectivă mondială a tehnoculturii finanţelor, calea către împărăţia omului e realizată, iar cândglobalizarea se va produce la modul concret, pentru artizanii ei va fi extrem de comod să impunăînchinarea antihristică. Conştiinţa umană va fi atât de diluată şi mintea atât de preocupată deproblemele materiale, biologice sau ecologice, încât nici nu va sesiza deosebirea. Toleranţa faţă de oriceşi faţă de oricine promovată de New Age dar şi de ecumenismul influenţat de aceasta, va face ca orice„închinare”, cu tot ce presupune ea, să fie acceptată necondiţionat. Iar pe cei mai „conservatori” îngândire şi trăire, obligativitatea folosirii mijloacelor tehnico-financiare digitale (generată de necesităţilede hrană, îmbrăcă-minte, etc.) îi va face perfect controlabili şi supuşi. Pentru a servi acestei finalităţi, se[95] Ibidem, p. 124-125[96] Ibidem, p. 148-150
    • dezvoltă astăzi în ritm ameţitor lumea digitală. Uriaşele fonduri care se alocă cercetării şi dezvoltăriitelecomunicaţiilor globale, a Internet-ului, a tot ceea ce înseamnă tehnologia informaţiei şi comunicării(IT & C), se alocă în scopul ascuns al transformării acestora într-o reţea absolut globală, şi obligatoriepentru fiecare individ. *97+ Omul, ca existenţă deperso-nalizată şi digitalizată, va fi, cu ajutorul lumiidigitale, transparent şi perfect controlabil în totalitate şi în orice moment. Este deja demascat, deşinerecunoscut oficial, sistemul global de supraveghere şi interceptare numit ECHELON, cu ajutorul căruiase pot intercepta zilnic trei miliarde de comunicaţii, incluzând telefonia, poşta electronică, paginile deinternet şi toate transmisiunile satelitare. De asemenea există în lume şi sunt folosite din ce în ce maimult de toate firmele mari, şase tipuri de spionare a angajaţilor, de la banala ascultare şi până lasupravegherea video sau chiar prin Internet, de la mare distanţă, a calculatorului personal sau atelefonului mobil. *98+ Reţeaua unică, moneda electronică şi cartelele inteligente personale, vor face cafiecare individ să fie echivalat unui cod numeric, operând toate modificările privitoare la viaţa sa întermeni de cod numeric,neputând să cumpere, să vîndă, să fie consultat de medic sau să se angajeze învreo firmă, dacă nu este identificat de sistem ca existenţă digitală sub forma unui cod numeric.Contribuţiile la sistemul de pensii de stat, la sistemul de sănătate (extrem de defectuos şi de ineficient înultima vreme), la ajutorul de şomaj, precum şi înregistrările în bazele de date ale evidenţei Forţelor deMuncă, se fac în mod obligatoriu după codul numeric personal şi în format electronic (digital), începândcu anul 2002, chiar şi în România. În ciuda tuturor zâmbetelor condescendente şi ironice ale inginerilor(în primul rând de calculatoare, software şi comunicaţii), economiştilor, ecologiştilor, oamenilor politicimondiali sau locali, etc., raţionalişti fals intelectuali saturaţi de contemplarea trufaşă a propriilorinteligenţe puse în slujba antihristului în mod conştient sau inconştient, zâmbete arborate în tot ceea ceimplică educaţie postmodernă aservită utilitarismului, confortului, şi autosuficienţei, toate aceste lucrurinu sunt altceva decât asumarea voită a „semnului fiarei”, pierderea totală a libertăţii în perspectiva lumiiglobale, cu tot ce înseamnă aceasta. Cuviosul Nil Athonitul a profeţit încă din secolul al XIV-lea, cuexactitate, despre apariţia şi sensul lumii tehnologico-financiare şi digitale, ca şi despre pervertireatuturor relaţiilor interumane. „După anul 1900, către mijlocul secolului XX, oamenii acelor vremuri vordeveni de nerecunoscut ... bărbaţii şi femeile vor fi imposibil de deosebit din cauza neruşinării înîmbrăcăminte şi în purtarea părului ... în societate vor conduce pofta trupească desfrânarea, sodomia,faptele ascunse şi crima ... Antihrist va da înţelepciune stricată unui nefericit om ca acesta să descopereun mod prin care un om poate purta o discuţie cu un altul de la un capăt la celălalt al pământului...” *99+, lucruri deja realizate la nivel global.[97] *** e-Europe în devenire, în “ Planeta Internet”, anul III (1999), nr. 33, p.10[98] *** Echelon, cel mai controversat sistem global de interceptare, în “ Connect”, nr.13,decembrie 2002, p.33[99] Cuviosul Nil Athonitul , Profeţie despre Antihrist şi sfărşitul lumii, la adresa“http:/oclife.org/aprophecy”
    • IV.Globalizare şi Ortodoxie
    • IV.1. Modul teandric şi universalitatea chemării ortodoxe Am arătat în capitolul I că sensul şi finalitatea existenţei umane sunt hristocentrice,adică viaţa trebuie trăită în perspectiva învierii. De la Învierea Domnului şi Cincizecime,Împărăţia lui Dumnezeu este potenţialitate, la îndemâna fiecărui om, actualizarea ei făcându-sepe coordonata teandrismului, aşa cum îl înţelege ortodoxia. Modul divino-uman de existenţă,făcut posibil prin Întruparea lui Hristos, care suprimă toate distanţele între dumnezeiesc şiomenesc, este viaţa trăită ca dar al lui Dumnezeu, în care toate acţiunile, faptele, trăirile,sentimentele, se raportează la singurul criteriu real, adevărat: persoana divino-umană aMântuitorului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14,6).Pe acest adevăr se fundamentează întreaga viaţă a Bisericii, trăită de fiecarecredincios în parte, mădular al acesteia, ca viaţă în Hristos,în care lumea se lucrează, se gândeşte,se iubeşte aşa precum Dumnezeu o gîndeşte, o lucrează şi o iubeşte. În modul teandric deexistenţă, viaţa cu toate amănuntele ei este integrată metabolismului divino-uman al Persoanei şilucrării lui Hristos. Omul participă la rezidirea lumii şi a sa, în toate aspectele vieţii sale religios-morale fiind prezente două realităţi, două voinţe şi două naturi, cea dumnezeiască şi ceaomenească,ce se asociază şi conlucrează, edificând omul.Dumnezeu rezideşte astfel omul şilumea nu doar din afara, ci mai ales din interiorul lor. [1] Viaţa în Hristos este Viaţa prinexcelenţă. În cadrul ei planurile de existenţă nu se separă ci se întrepătrund. Cunoaşterea morală,la care omul poate ajunge printr-o experienţă eclesială personală, prin integrarea sa liturgică, estecea care va da măsura acestei vieţi autentice, în care toate aspectele se subordonează ţeluluihristocentric al realizării Împărăţiei lăuntrice. Astfel, nu mai vorbim de viaţă biologică, viaţăpsiho-somatică, viaţă de familie, viaţă sexuală, viaţă profesională, viaţă culturală, viaţă socială,etc., ci vorbim de aspectele mai sus amintite doar ca laturi normale şi valorizate corespunzătorale vieţii integrale trăite pe coordonata teandrismului. În acest context, viaţa religios-morală nuva fi asimilată „mersului la Biserică” duminica şi în sărbători şi milosteniei practicate la poarta[1] Pr.Lect.drd.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III, partea I, Arad2001, p. 16
    • acesteia, cum, din nefericire, se întâmplă tot mai des în degenerările comportamentale formalist-pietiste ale înţelegerii actuale a credinţei, ci trăirea religios-morală se va manifesta şi sub formade mai sus, dar ca rezultat firesc al transformării interioare hristocentrice. Modul existenţialteandric este singurul în măsură să ridice omul din căderea din starea de „har peste har” în care l-a aşezat Hristos. Căderea în păcat după primirea Sfântului Botez este la fel de profundontologică, ca şi căderea lui Adam, iar ridicarea din păcat nu se poate face decât tot cu harul luiDumnezeu, primit în chip liturgic-sacramental prin Sfintele Taine. Iar primirea harului SfintelorTaine e condiţionată doar de prezenţa activă, cu toată fiinţa, la momentul şi locul săvârşiriiacestora, adică de faptul de a supune voinţa noastră Voinţei lui Dumnezeu şi de a-L accepta caPărinte Atotputernic şi Bun, căruia să-i încredinţăm în totalitate viaţa noastră. Doar în spaţiulliturgic al Sfintelor Taine, fundamentată pe darurile acestora, viaţa morală este restauratoare,salvându-ne din tragismul morţii. În perspectivă ortodoxă, viaţa morală la nivelul comunităţiiînseamnă morala Bisericii, comunitatea însemnând în Biserică adunare euharistică. Formându-seîn jurul Sfântului Potir, Biserica devine comunitatea divino-umană a celor care primind SfântaÎmpărtăşanie fac experienţa sensibilă a mântuirii, trăind la modul prezent în Împărăţie. Dinamicapocăinţă-euharistie, în care pocăinţa face experienţa smereniei prin recunoaşterea stării căzute,iar euharistia transfigurează existenţa omului reaşezându-l în starea de preot şi împărat al lumii,care o liturghiseşte pe aceasta aducându-o lui Dumnezeu împreună cu toată viaţa sa, face ca omulsă trăiască o desăvârşire morală accelerată, cu atât mai mult cu cât dinamica euharistică este maiaccelerată. Astfel, desăvârşirea morală devine rod al Euharistiei, morala comunitară eclesialăfiind o morală euharistică. Trăind în această morală, omul îşi va percepe toate aspecteleparticulare ale existenţei ca profesiune, familie, tehnologie, cultură, necesităţi materiale şibiologice, ca fiind situate în relaţia sa euharistică cu Dumnezeu. Astfel, în Euharistia eclesială,omul, lumea şi istoria îşi găsesc adevărata lor identitate, descoperindu-se a fi în natura lor intimă,„logos” al lui Dumnezeu, dar şi loc al Împărăţiei Binecuvântate a Sfintei Treimi. În acest modoamenii pot percepe şi întrebuinţa euharistic lumea, creând prin dimensiunea cosmologică amoralei (euharistice) eclesiale , un mod de coexistenţă socială, un mod de „întrebuinţare-raportare” la valorile materiale ale lumii, o civilizaţie ca atitudine universală de viaţă, în care potsă-şi găsească expresie în mod egal un domeniu sau altul [2] , geopolitic, tehnoeconomic, social,[2] Idem, Morala specială, curs manuscris, Arad 2000, p. 7-9
    • etc. Numai în acest context globalizarea poate să refacă o unitate de expresie,şi numai în aceastăperspectivă poate avea valoare spre sensul final al existenţei umane. Chemarea ortodoxă de azi echemarea lui Hristos, şi prin aceasta e universală. Biserica veche nu cunoştea termeni ca„intercomuniune” şi „ospitalitate euharistică”, vehiculaţi de ecumenismul actual, ea cunoşteadoar cuminecarea, euharistia, sau respingerea ei. În gândirea creştină primară, dacă un membrual unei Biserici locale împărtăşea Euharistia unei alte Biserici locale, de pildă cu ocazia uneicălătorii, el atesta astfel că recunoaşte această Biserică, ca fiind identică cu a sa, şi deci şi cuBiserica universală. [3] De aceea, chemarea ortodoxă de azi, aceeaşi ca întotdeauna, esteuniversală, vizând unitatea euharistică primară. Rugăciunea lui Hristos „ca toţi să fie una dupăcum Tu, Părinte, întru mine şi eu întru tine”(Ioan 17,21) este interpretată de Sfântul Chiril alAlexandriei tocmai ca această unitate euharistică. După cum Hristos nu poate fi Împărţit lamodul real („Cel ce se împarte şi nu se desparte”), împărtăşirea cu El ne aduce în unitateaTrupului Eclesial. [4] Soluţia adevăratei unităţi, a adevăratei „globalizări” a existenţei umaneeste unirea persoanelor în Trupul Bisericii, dar cu păstrarea specificului fiecărei existenţe, fie elde neam, familie sau personal. Nici separaţie individualistă, nici dictatură tehno-economică saude altă natură, chemarea ortodoxă afirmă posibilitatea unităţii doar în iubirea lui Hristos, dupămodelul intratrinitar. Şi cum iubirea exclude orice condiţionare, atunci când iubeşti nu cauţidefecte, nu impui comportamente şi atitudini, ci îl iubeşti pe celălalt aşa cum este el, cu toateparticularităţile lui, tot aşa, unirea în iubirea lui Hristos, printr-o morală euharistică şi o viaţă înAcesta pe coordonata teandrică, nu se poate realiza decât primindu-ne unii pe alţii ca neamuri,cu particularităţile etnice, spirituale şi culturale ale fiecăruia. „Primiţi-vă unii pe alţii, după cumşi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu”(Romani 15,7). Acceptarea celuilalt caneam, limbă şi cultură, este astfel poruncă dumnezeiască. Anularea graniţelor şi diferenţelor deorice natură, nu a fost Voia lui Dumnezeu niciodată, şi nici nu va fi vreodată, existenţa omeniriiipostaziată în neamuri fiind plăcută de Dumnezeu şi voită până la sfârşit. Cartea Apocalipseimărturiseşte despre existenţa în veci a neamurilor, în Noul Ierusalim, cetatea sfântă în care[3] Pr. Placide Desseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, Bucureşti 1995, p.256-258[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Editura Institului Biblicşi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2000, p. 1057-1060
    • acestea vor umbla în lumina dumnezeiască şi vor aduce în ea slava şi cinstea lor (Apocalipsa 21,24-26), împărtăşindu-se din frunzele pomului vieţii, spre „tămăduirea lor”(Apocalipsa 22,2). IV.2. Euharistie, Biserică şi misiune în lumea globală „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (celelalte lucruri) sevor adăuga vouă”(Matei 6,33).Hristos a lăsat în această frază esenţa vieţuirii, paradigma existenţială carepoate aduce atât viaţa veşnică, cât şi plinătatea vieţii în trup.Căutarea Împărăţiei, cererea stăruitoare aei de la Tatăl („Vie împărăţia Ta”), trebuie să constituie pentru om centralitatea vieţii, tradusă princăutarea şi cererea venirii Sfântului Duh. Împărăţia, cerul nou şi noul pământ, sunt cerul şi pământulînnoite întru Hristos, pătrunse de harul Duhului Sfânt, care este viaţă pură, eliberată de moarte. *5+ „VieÎmpărăţia Ta” înseamnă a pregăti, a anticipa întoarcerea lui Hristos. Însă această Venire a doua eprezentă tainic în fiecare Euharistie, orice om putând să guste anticipat din plinătatea ei,în SfântaÎmpărtăşanie. În Împărăţia Sfântului Duh, poruncile lui Hristos, care se reduc de fapt la una singură,iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de sine însuşi, apar drept căi ale responsabilităţii şi alecomuniunii. Revoluţia Împărăţiei constă în aceea că nimic nu este superior persoanei şi comuniuniipersoanei. Dreptate, adevăr, frumuseţe, încetează de a mai fi legi, pentru a deveni energii vitale,[5] Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, Editura Pandora, Târgovişte 2001, p. 193-194
    • participare a noastră, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzătoare. *6+ Cărarea ceduce la Împărăţie este viaţa teandrică, practicarea virtuţii iubirii cu intensitate crescândă. În societateaomenească Hristos l-a bătut pe potrivnic prin iubirea de oameni, oricât îl lovea acesta cu ispita durerii,de aceea rămânerea pe cărarea Împărăţiei înseamnă rămânerea în iubire. Biruinţa lui Iisus prin omul încare se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti, punând-o pe cărarea către Împărăţia luiDumnezeu, pe care a deschis-o, vestind învierea şi dăruind mântuirea. *7+ Cărarea Împărăţiei estecărarea moralei eclesiale, euharistice, care îl păstrează pe om în postura de „rege, preot şi profet”.Unificându-se pe sine şi lumea, omul primeşte în euharistie posibilitatea de a umple golul existenţialdintre creat şi necreat, posibilitatea de a-şi exercita vocaţia de sacerdot al creaţiei, spiritualizând-o.Preoţia universală este redată omului în Hristos, acesta având nu numai posibilitatea, dar şi datoriaînţeleasă ca destin, chemare acceptată, vocaţie, de a liturghisi în acelaşi timp existenţa sa şi existenţalumii create. Omul are nevoie de lume pentru a trăi, a creşte şi a se dezvolta spiritual, dar şi lumea arenevoie de om şi aşteaptă să fie oferită de acesta lui Dumnezeu. Spaţiul eclesial, Biserica lui Hristos,devine locaşul duhovnicesc în care omul deprinde obişnuinţa vieţii euharistice ca mod existenţial,devenind preot şi împărat prin Sfânta Liturghie, descoperind lumea transfigurată în Hristos şiconlucrând, de acum înainte, la prefacerea ei definitivă. Doar în acest sens, libertatea existenţei suborice formă de organizare exterioară, devine reală. Fie că e vorba de enclavă autonomă, de stat naţional,de federaţie multistatală, sau de lume în globalitatea ei iminentă, modul euharistic de percepere,asumare şi trăire a lumii şi vieţii, concretizat în modul teandric fundamentat liturgic-eclesial, estesingurul care situează omul, ca persoană şi comuniune de persoane, în afara oricăror condiţionăriistorice, politice, economice, sociale, sau de orice altă natură. Privită în această perspectivă, globalizareanu este decât o altă etapă istorică, poate mai constrângătoare decât altele, însă dacă în cunoaşterealumii şi universului, în asumarea cu responsabilitate a transformării acestora, omul îşi „lucrează” parteasa, el nu va avea de făcut altceva decât să trăiască plenar, deplin, marea Euharistie cosmică: „ Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.” În înţelegerea şi asumarea acestui mod de a privi lucrurile, Biserica Ortodoxă, ca instituţiedivino-umană, are o misiune cu totul deosebită, atât faţă de Bisericile surori şi faţă de celelalte instituţii[6] Ibidem[7] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Episcopia Aradului 1995, p. 33
    • religioase, dar în mod deosebit faţă de mijloacele sale proprii de acţiune concretă, pe care le-a folosit întrecut. Chiar dacă scopul ei rămâne acelaşi, conducerea credincioşilor spre Mântuirea prin Domnul şiDumnezeul nostru Iisus Hristos, trebuie ca mijloacele şi metodele de activitate misionară să sufereanumite schimbări. Pe de o parte, acestea trebuie să redobândească forţa misionară autentică şispecifică ortodoxiei, forţă ce vine din duhul Tradiţiei sale, renunţându-se la o anume prezenţă şimărturie convenţională şi oficializată, la care a fost adusă forţat Biserica sub anii de „aur” ai secularizăriiîncepute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi terminată de regimurile comuniste, prin statutul dereligie majoritară, „de stat”. Iar pe de altă parte, aceste mijloace şi metode misionare şi de dialogtrebuiesc adecvate realităţilor socio-umane ale mileniului III creştin. Există voci autorizate şi competentedin interiorul ortodoxiei, care afirmă că perspectiva eshatologică vie şi universală adusă lumii ca ofertăde către Biserica Ortodoxă nu va putea fi valorizată complet decât în măsura în care va fi promovată înmod autocritic şi cu pocăinţă. *8+ Globalizarea reprezintă pentru Ortodoxie o nouă şi extrem de violentă provocare, iar ritmul alertal evoluţiei acestui fenomen pune pe agenda de lucru a Bisericii Ortodoxe câteva teme concrete cenecesită realizări la modul imperativ, ca: - trecerea de la o figură eclesială închisă, ierarhică, autoritară şi refractară la una concentrică şi participativă, deschisă atât pe verticală cât şi pe orizontala societăţii. - redimensionarea pastorală şi teritorială a episcopatului şi eliminarea structurilor birocratice intermediare între episcopi şi mireni. *9+ - revitalizarea euharistică şi activarea comunitară a parohiilor. - intrarea monahismului în ordine spirituală şi culturală prin introducerea unui program formativ complex pentru novici (ascetic, teologic, ritual dar şi umanist)[8] Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, traducere de pr.prof.dr.V.Răducă,Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p.188[9] arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., G.Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu2002, p.564
    • - activarea laicilor în viaţa Bisericii prin structuri parteneriale, cu o atenţie specială acordată intelectualilor şi problemelor lor. [10] - formularea unei concepţii sociale şi demararea unor programe formative şi sociale viabile - şi nu în ultimul rând, modernizarea şi restructurarea fundamentală a învăţământu-lui superior teologic (care, la treisprezece ani de la aşa-zisa dispariţie a comunis-mului, este dezvoltat inflaţionar, pseudo-academic, în evidentă criză morală dar şi intelectuală, fixat în clişee sterile şi anacronice) pe baza unei concepţii clare şi dinamice despre relaţia dintre tradiţie şi modernitate, mistică şi politică, despre ortodoxie şi creştinismul integral, cu aplicare imediată la Biserică şi locul ei în societatea informaţională şi globală *11+ , care nu mai este demult un concept, ci o realitate în devenire.[10] Ibidem[11] Ibidem
    • CONCLUZII Secolul XXI a debutat sub auspiciile „profetice” ale afirmaţiei lui Andre Malraux, cum căacesta „va fi religios sau nu va fi deloc”.Occidentul s-a grăbit să se replieze, oferind caalternativă o religiozitate formală, o conformare exterioară la diferitele coduri etice alemultitudinilor de religii actuale, vrând să arate, triumfător, superioritatea unei civilizaţii care aasimilat şi dezvoltat şi latura religioasă a umanului, însă doar în mod tolerant, ca pe o anexă, unapendice de care omul, în anumite situaţii se poate dispensa fără ca funcţiunile psiho-somaticesă-i fie afectate. În perspectivă ortodoxă, urmând Tradiţia şi manifestarea sa istorică, se poateafirma, cred, că „profeţia” preţioasă a lui Malraux este cel mult o puerilitate, o copilărie ridicatăla rang de adâncă reflecţie filosofică. Şi asta pentru că în ortodoxie fiecare secol, fiecare an,fiecare zi (aşa cum arată şi calendarul ortodox) este percepută ca un timp al sfinţeniei, menit sălase omului posibilitatea de a-şi „lucra” veşnicia. Astfel a fost religios şi primul mileniu, şi viaţasub jugul otoman, şi viaţa din timpul războaielor, şi cea de sub cizma bolşevică, şi cea de subsecera şi ciocanul „de catifea” de după 1989, şi tot aşa va fi şi în perspectiva integrării în UE şiNATO şi în finalitatea globalizării. Conştiinţa ortodoxă nu judecă lumea în termeni deapartenenţă economică, politică sau militară, nici în termeni de globalizare informaţională,comunicaţională sau profesională, nu înţelege religia şi viaţa religios-morală ca pe o sumă deacte împlinite corect şi formal, individuale sau colective, duminicale sau pascale. Conştiinţaortodoxă integrează totul vieţii teandrice, în care Euharistia are rolul central, şi din aceastăperspectivă, orice timp de după Cincizecime a fost unul euharistic. Hristos este acelaşi în toatetimpurile şi locurile, şi aşa va fi în veci. Aşa că graba „politică” de a se conforma „vizionarului”Malraux în ce priveşte atitudinea faţă de aspectul religios al vieţii, a tuturor cercurilor şi centrelorde putere din lume, nu face decât să confirme autonomizarea conştiinţei globale în raport cuDumnezeu, mutarea definitivă în conştiinţele personale a centrului de atracţie şi raportare de laDumnezeu la om. Iar de aici la demon nu mai e decât un pas. De la crearea omului, acesta a fost mereu ţinta atacurilor potrivnicului. Reuşind să-lscoată din grădina Edenului, l-a dus la desfrânarea colectivă pedepsită prin potop. Însăumanitatea a continuat să se „edifice” în mândria de sorginte luciferică la Turnul Babel, ce a avutca rezultat împrăştierea neamurilor şi amestecarea limbilor, practic împărţirea lumii în etnii cucaracteristici specifice, destinate să conlucreze, fiecare aducând specificitatea sa la realizareaunităţii. De atunci şi până la evenimentele Întrupării, Răstignirii, Morţii, Învierii şi ÎnălţăriiFiului lui Dumnezeu, completate de cel al Rusaliilor ca moment distinct al întemeierii Bisericii,deci şi al modului eclesial de existenţă (ca morală), omenirea a căutat refacerea unităţiiantebabilonice, sub diferite forme, toate având însă caracteristica uitării adevăratului Dumnezeu.Imperiile antichităţii, apoi cele ale Evului Mediu de până la Schisma din 1054, au fost modelenereuşite de globalizare. După Marea Schismă, omenirea s-a scindat în două direcţii existenţiale,Răsăritul rămânând într-o percepţie teonomă a lumii şi vieţii, dar incapabil (datorităcondiţionărilor economico-politice exterioare) să-şi depă-şească problemele materiale şi socialeinterne, iar Apusul dezvoltând de-a lungul secolelor o cultură a omului, ajunsă dezumanizată însecolul XX, „trâmbiţând” victorios existenţa, la începutul mileniului III, a omului eficient caretrăieşte exclusiv pentru producţie şi consum. Modelele internaţionaliste sub forma capitalismului
    • şi imperiilor tehnico-financiare şi sub forma socialismului şi comunismului, au fostexperimentate ca posibilităţi de globalizare a lumii, timp de aproape două secole. Eşuareacomunismului era previzibilă, fiindcă presupu-nea anularea violentă a libertăţilor. Ca atare,puterea ocultă, materializată de-a lungul istoriei în diferitele societăţi secrete, începând cuTemplierii şi terminând cu masoneria zilelor noastre, cea care a regizat din umbră toată istoriapolitică şi economică a lumii, este astăzi în pragul de a-şi realiza visul (pe care l-a deturnat de lasensul iniţial comunicat de Dumnezeu patriarhilor), acela de a stăpâni întreaga lume. Globalizarea vine astfel ca o ultimă etapă istorică, pregătită timp de două milenii şi făcutăposibilă de uriaşa evoluţie tehnologică şi informaţională, concretizată în existenţa lumii digitalede azi cu realizarea ei „supremă”- Internet-ul. Anularea libertăţilor tradiţionale, anularea oricăreimorale creştine şi practicarea păcatului justificat ca normalitate psiho-somatică, impunerea unorfalse libertăţi şi ideologii ca şi exercitarea unui control strict, obţinut prin şantaje economico-financiare, vor fi caracteristicile amorale (observabile cu ochiul „creştin”), văzute ale lumiiglobale. Cea nevăzută va fi antihristică, sub forma anulării prezenţei Dumnezeului celui Viu,Hristos din conştiinţa umană, şi înlocuirea lui cu antihristul. Astfel, în perspectivă ortodoxă, globalizarea nu e decât o altă faţă a luptei milenare apotrivnicului, a războiului nevăzut de care vorbeşte întreaga literatură patristică. Răspunsulortodox este simplu: viaţa în Hristos, modul teandric, ca existenţă ce face posibilă actualiza-reaveşniciei Învierii în planul temporalităţii terestre, sub orice fel de condiţionări s-ar afla aceasta.Libertatea în Hristos, singura adevărată, este libertatea pe care o dă morala euharistică, trăită închip liturgic-eclesial. Astfel, fie că e vorba de un imperiu mondial al tehno-finanţei, sau deexistenţă digitalizată până în cele mai intime aspecte, nimic din toate acestea nu pot îngrădilibertatea în Hristos, câştigată prin viaţa înţeleasă şi trăită ca euharistie. Indiferent de apăsareamică sau mare a constrângerilor de toate felurile, această viaţă este eliberatoare, iar răsplata ei denegrăit. Garanţia acestor adevăruri ne-o dă Însuşi Mântuitorul: „În lume necazuri veţi avea dinpricina mea, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea.” (Ioan 16,33), iar confirmarea ne-o dă apostolulneamurilor: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.”(Filipeni 4,13) În acest context, destinul, fie că e vorba de cel personal, familial, etnic sau naţional, vaînsemna pentru fiecare credincios înţelegerea hristocentrismului său, a tensiunii interne astructurii sale intime către Hristos, până la identificarea cu Acesta. Destinul omului creştinautentic, adică restaurat în Hristos, este parcurgerea drumului de la Chipul lui Dumnezeu carestrăluceşte luminat de lumina Sfântului Botez, la Asemănarea cu Acesta, dată de trăireaeuharistică a fiecărei clipe de viaţă. Acest drum nu se poate parcurge decât în modul teandric deexistenţă, aşa cum îl defineşte şi îl trăieşte ortodoxia, şi el reprezintă Cărarea Împărăţiei.
    • Bibliografie:I.Izvoare 1. BibliasauSfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti 1988. 2. Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.TeodorBodogae, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997. 3. Sfântul CHIRIL al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şinote, Pr.prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti 2000. 4. Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993. 5. Sfântul DIONISIE Areopagitul, Opere complete, traducere, introducere şi note Pr. prof.DumitruStăniloae, Editura Paideia, Bucureşti 1996. 6. Sfântul ISAAC Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, traducere Pr.Prof.dr.Dumitru Stăniloae, EdituraBunavestire, Bacău 2001. 7. Sfântul MAXIM Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti volumul 80, traducere,introducere şi note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BisericiiOrtodoxe Române, Bucureşti 1983. 8. Idem, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia volumul 3, traducere, introducere şi note Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti 1994. 9. Sfântul NICODIM Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău 1999.
    • II.Lucrări de specialitate 1. BAKONSKY ,Teodor, Putereaschismei, un portret al creştinismuluieuropean, EdituraAnastasia,Bucureşti 2001. 2.BAŞTOVOI, ierodiacon Savatie, Între Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara 2002. 3. Idem, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timişoara 2002. 4. BEHR, Edward, O Americă înfricoşătoare, traducere din franceză de Doina Jela-Despois,Editura Humanitas, Bucureşti 1999. 5.BERDIAEV,Nicolae, Sensul istoriei, traducere de Radu Părpăuţă, Editura Polirom, Iaşi 1996. 6.BOCA, ieromonah Arsenie, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române aAradului, Ienopolei şi Hălmagiului, Arad 1995. 7.BOHM, David, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, traducere, introducere şi note de Horia RomanPatapievici şi S. Părăoanu, Editura Humanitas, Bucureşti 1995. 8.CRAINIC, Nichifor Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi 1996. 9.CLEMENT, OlivierViaţa din inima morţii, traducere de Claudiu Soare Editura Pandora,Târgovişte 2001 10.CODRESCU, Răzvan, Spiritul dreptei, Editura Anastasia, Bucureşti 1997. 11.DEM, Marc, Anticrist, traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Domino, Târgovişte 1997. 12.DESEILLE, pr.PlacideNostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia,Bucureşti 1995. 13.ELIADE, Mircea, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992.
    • 14.Idem, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti 1992. 15.EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere dr.Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996. 16.ICĂ, arhid.conf.dr.Ioan I. jr., GeorgioMarani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002 17.JACQ, Christian, Francmasoneria, istorie şi iniţiere, traducere de Silvia Turza, Editura Venus-Schei,Braşov 1994. 18.KOVALEVSKY, Jean, Taina originilor, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti1996. 19.LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere pr.prof.dr. Vasile Răducă,Editura Anastasia, Bucureşti 1993. 20.MAKARIOS Simonopetritul, Triodul explicat, mistagogia timpului liturgic, traducere dediac.IoanI.Ică jr., Editura Deisis 2000. 21.MANTZARIDIS, Georgios, Globalizare şi Universalitate, Himeră şi Adevăr, traducere depr.prof.dr.VasileRăducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002 22.MOLDOVAN, pr.prof.dr.Ilie, Credinţa strămoşească în faţa ofensivei antihristice sectare, EdituraPro-Vita, Valea Plopului Prahova 1998. 23.NELLAS, Panayotis, Omul,animal îndumnezeit, traducere diac.IoanI.Ică jr., Editura Deisis, Sibiu1994. 24.PAISIE, Cuviosul Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, traducere deieroschimonah Ştefan Lacoschitiotul, Chilia „Bunei-vestiri”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos 2000. 25.PASCAL, monah Zosima, Sfârşitul omului, Editura Credinţa strămoşească, Iaşi 1998. 26.PATAPIEVICI, Horia Roman, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti 1996. 27.Idem, Omul recent, Editura Humanitas, Bucureşti 2001.
    • 28.POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996. 29.POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, EdituraLibra, Bucureşti 1997. 30.POPESCU pr.prof.dr.Dumitru coordonator, Ştiinţă şi teologie, Editura XXI: Eonul dogmatic,Bucureşti 2001. 31.POPOVICI, arhimandritul Iustin, Omul şi Dumnezeul-om, introducere şi traducere Pr. Prof. dr. IoanIcă şi diac.Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 1997. 32.Protocoalele Înţelepţilor Sionului, traducere de Ioan Moţa, editura Alma, Oradea 1997 33.ROSE, ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, traducere ConstantinFăgeţan, Editura Sophia, Bucureşti 2001. 34.Idem, Ortodoxia şi „religia” viitorului, Mănăstirea Slătioara, 1996. 35.RUYER, Raymond, Gnoza de la Princeton, traducere de GinaArgintescu-Amza, Editura Nemira,Bucureşti 1998. 36.SEDE, Gerard&Sophie de, Ocultismul în politică,traducere de Radu I.Petrescu, Editura Nemira,Bucureşti 1996. 37.SGRECCIA, Elio, Victor Tambone, Manual de Bioetică, traducere de Gilda Levescu, ArhiepiscopiaRomano-Catolică de Bucureşti, 2001. 38.STĂNILOAE, pr.prof.dr.Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova1993. 39.Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti 1997. 40.Idem, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000.
    • 41.TENACE, Michelina, Anticristul, traducere ChristianTămaş, Editura Ars Longa, Iaşi 1997. 42.Tinereţe, ideal,Biserică, editura Agaton, Făgăraş 2002 43.VASILESCU, pr.prof.dr.Emilian, Istoria religiilor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1998. 44.VLACHOS, mitropolitul Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgeţan,Editura Sophia, Bucureşti 2000. 45.Idem, Psihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Timişoara 1998. 46.VLAD, Mircea, Apocalipsa 13, sfârşitul libertăţii umane, Editura Axioma, Bucureşti 1999. 47.VLAD, pr.lect.drd.Vasile, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, Arad 2000-2002. 48.YANNARAS, Christos, Abecedar al credinţei, traducere pr.prof.dr.ConstantinComan, EdituraBizantină, Bucureşti 1996. 49.Idem, Ortodoxie şi occident, Editura Bizantină, Bucureşti 1995. III.Articole şi studii 1.BAŞTOVOI, monah Savatie, Adio Uniune Sovietică,bun întâlnişul Uniune Europeană, în„Eklessia” anul III (2001) nr.14., p.12 -14 2.BĂDULESCU, pr.Dan, Despre NewAge, o pseudo religie mondială, în „Scara”,treapta VI, 2002,p.23-35 3.BEL, pr.conf.dr.Valer, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în „Biserică şimulticulturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca2001, p.17-25
    • 4.CODRESCU, Răzvan, Naţiunile şi bunul Dumnezeu, în „Scara”,Treapta V,2000, p.25 5.CRISTIAN, Laura, Savant şi Sacerdot, în „Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27,p.35 6.DĂIANU, Daniel, Globalizarea între elogii şi respingere, în „Dilema”, nr.462, 2002. 7.Declaraţia de presă a Sinodului Mitropolitan al Ardealului, mai 2002, la adresa de inter-nethttp://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/revista/revrenasterea.php 8.DRĂGĂNESCU, acad.dr.ing.Mihai, Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţiicunoaşterii, la adresa http://www.racai.ro/dragam 9.DUMITRESCU, Radu, Atacul antihriştilor, în „Sfarmă Piatră”, anul II (2001),Serie Nouă, nr.26,p.5-9 10 e-Europe în devenire, comentariu la conferinţa Preşedintelui Comisiei Europene Romano Prodi lalansarea iniţiativei Europei electronice, în „Planeta Internet” anul III(1999), nr.33, p.10-11 11.FRANCE, pr.Henry de, Puterea economică şi libertatea spirituală, articol preluat de „Ziua”, la20 octombrie 2001. 12.HERESCU, Mihai, Mădălin Vlad, e-Business, evoluţie şi tendinţe, în „PCWorld”, anul IX (2001),iunie 2001, p.73-78 13.HOFFMAN-Negulescu, Roland, Domnia politicului asupra sacrului, în „Scara” anul III (1999),nr.4, p.35-38 14.Hotărârea de Guvern nr.1440 din 2002, în Monitorul Oficial 933 din 12.12.2002 15.ICĂ jr.,arhid.conf.dr.IoanI.jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în „Biserică şimulticulturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca2001, p.8-20 16.KURAEV, pr.Andrei, Ortodoxia pentru postmodernişti, traducere de ierodiacon Savatie Baştovoi, în„Eklesia”, anul III (2001) nr.14, p.24-29
    • 17.Masoneria, în „Scara”, anul I (1997), nr.2, p.25-40 18.MUNTEANU, Bogdan, Adevărul creştinismului, în „Sfarmă Piatră”, anul III (2002) Serie Nouă, nr.6,p.23-26 19.MUNTEANU, Emanuela, NewAge, sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului, în „Scara”,anul III (1999), nr.4, p. 61-67 20.NICOLESCU,Costion, Războaiele şi pacea religiilor, în „Scara”, anul III (1999), nr.4. 21.NISTEA, pr.Iulian, Internet şi cyber-relaţie, la adresa www.nistea.com . 22.PETRIŞOR, Marcel, Neamul şi Biserica. Pentru o comunitate de iubire, în „Scara”, anul III (1999),nr.4, p.35-43 23.STUPARU, Florin, De neamul românesc şi alte neamuri, în „Scara”, anul IV (2000), nr.5, p.18-29 24.Idem, Revoluţie, naţionalism şi ruralitate.Momentul 1848 în Principatele Române, în „Scara”, anulIV (2000), nr.5, p.39-57 25.Dr.TERHECI, dr.Mircea, Drepturile omului împotriva umanităţii, în „Sfarmă Piatră”, anul II (2001),nr.25, p.3-5 26.VLAD, Mădălin, Călin Şişu, Cartelele inteligente ale viitorului, în „PCWorld”, anul IX (2001) iunie2001, p.41-49 27.VULCU, Codrin, e-moneda – cheia succesului, în „Planeta Internet”,anul III (1999), nr.27, p.62-65