Intoarcerea Fiului Risipitor

INTOARCEREA FIULUI RISIPITOR - POVESTEA UNEI CONVERTIRI MARTURIILE UNUI DETINUT • partea I • partea II • partea III • partea IV • partea V Trăim într-o lume secularizată, aproape păgână. Valorile creştine sunt părăsite, dispreţuite, distruse, batjocorite... Întrebarea Mântuitorului: "Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?" (Luca 18, 8) ne răscoleşte adâncul în care abia mai pătrundem ca să ne întâlnim cu Cel ce bate la uşa inimii noastre ca să cineze cu noi. Şi dacă am judeca după cele ce se văd, am deznădăjdui. Dar nădejdea noastă este Domnul şi cu puterea Lui noi, aceşti creştini de pe urmă, ne facem încă semnul Sfintei Cruci, ne lepădăm de "ale noastre" cel puţin în fiecare Duminică pentru a răspunde la chemarea Lui şi mărturisim cu îndrăzneală că Domnul este şi va fi cu noi "până la sfârşitul veacului"(Matei 28, 20) aşa cum a făgăduit. Mărturisim şi credem chiar dacă, uneori, în rugăciunea din cămara inimii, strigăm: Doamne, "sporeşte-ne credinţa"! (Luca 17, 5). Iar când îndrăznim să credem şi să nu ne temem şi să împlinim poruncile Lui cele de viaţă dătătoare, ochii noştri cei îngreuiaţi de tristeţe se deschid şi vedem că Domnul lucrează, că Domnul face minuni, că Tatăl aleargă încă în întimpinarea fiilor Săi rătăcitori ca să "le cadă pe grumaz"(Luca 15, 20) îmbrăţişându-i. A rânduit şi binecuvântat Bunul Dumnezeu să fim martore multor asemenea îmbrăţişări. Multe şi minunate. Dintre acestea am ales, cu îngăduinţa celui îmbrăţişat, să vă împărtăşim şi Dumneavoastră aceste frânturi de mărturie prin care veţi putea participa la ospăţul Tatălui pentru acest frate al nostru care "mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" (Luca 15, 32). Bucuraţi-vă cu noi! Mărturiile sunt scrisorile lui I. către noi, trimise în timpul "consilierii" (folosim ghilimelele pentru că a fost o consiliere atipică) desfăşurate în ultimele luni de detenţie şi puţin după. Relatările par la întâmplare şi fără o legătură evidentă. Aşa şi sunt, pentru că erau relatări ale devenirii amestecate cu "povestea vieţii" necesară în procesul consilierii. Între scrisori, săptămânal, ne întâlneam "faţă către faţă" la Penitenciar. Nu vom interveni pentru a completa cele ce lipsesc din biografia lui I. sau din datele "povestirii". Cele ce vor fi vă vor ajuta să descoperiţi şi să trăiţi împreună cu noi minunea şi să-i priviţi altfel, cu ochii Tatălui Ceresc, pe tinerii din scara blocului. Acolo, în fiecare dintre ei se poate ascunde un tâlhar, I. a fost condamnat pentru tâlhărie, dar şi un sfânt. Depinde şi de Dumneavoastră! Rugaţi-vă pentru cei întemniţaţi în penitenciare, în patimi grele, în boli incurabile, în neştiinţă şi necredinţă. Domnul este cu noi! Bucurie sfântă! Maica Siluana 1

Partea I 30.01.2005, COLIBAŞI Maică F. În primul rând vă anunţ că am ajuns cu bine aici pe spital. Înainte să plec, m-am rugat la Bunul Dumnezeu, să-mi ajute în această călătorie. Şi pot să văd cum Domnul Iisus Hristos mi-a ascultat rugăciunile. Maică, uneori am momente de îndoială, uneori nu mai suport, nu mai am răbdare, uneori îmi este frică, Maică, simt că înnebunesc. Învaţă-mă, Maică cum să-mi duc crucea, învaţă-mă cum să o port cu bucurie. Mă simt singur câteodată, am gânduri urâte, îmi vine în gând o ispită, aceea dacă voi intra în împărăţia lui Dumnezeu sau nu şi mă înspăimânt. Învaţă-mă, Maică, te rog, ce să fac! Mă rog în continuare la Dumnezeu să mă întărească în credinţă. Nu ştiu ce să mai cred, ori înnebunesc şi nu-mi dau seama. Mă rog la Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să nu mă lase pradă nebuniei, roagă-te, Maică pentru mine. Toate după voia Domnului. I. 09.02.2005, Craiova Maică F, Astăzi am părăsit Penitenciarul Spital Colibaşi. Spre surprinderea mea m-a adus pe P.M.S. şi n-am mai ajuns la P.M.T. Toate după voia Domnului! M-am rugat în continuare la Dumnezeu, şi ziua şi noaptea, mă rog în continuare să nu mă părăsească. Maică m-au încercat multe ispite, dar credinţa mi-am păstrat-o, ea este cea care îmi dă nădejdea. Maică, nu ştiu ce să mai cred despre Biserica Ortodoxă? Mă feresc să spun că m-a amăgit satana, dar îmi doresc din tot sufletul să-mi dau seama că de fapt asta s-a întâmplat. Să vă explic de ce spun toate astea: Cât timp am stat în spital, am stat de vorbă cu un om. Acest om credea foarte mult în Dumnezeu, şi-i urmează poruncile. Dar la vârsta de 45 ani, susţine el, şi-a dat seama că Biserica Ortodoxă minte într-un fel. Se referea la faptul că Biserica Ortodoxă se închină la icoane, se închină la oameni, se referea la Sfinţi, contesta Sfintele Taine şi mai multe lucruri care se întâlnesc numai în Biserica Ortodoxă. Când am citit în Sfânta Evanghelie, nu-mi aduc aminte exact cuvânt cu cuvânt, dar suna cam aşa: Domnul Iisus spunea către ucenicii Săi că va fi pentru mulţi piatră de poticnire. Atunci când citeam acest verset nu mi-am dat seama cum ar putea deveni Domnul Iisus Hristos Însuşi piatră de poticnire pentru credincioşi. Maică, am o îndoială faţă de Biserica Ortodoxă, dar ştiu că Domnul Iisus a mai zis către ucenicii Săi când le-a dat limbi de foc, că oricine crede în ei crede în Iisus, şi cine crede în Iisus crede în Cel ce L-a trimis pe Iisus. 2

Maică, aş vrea tare mult să vă vorbesc, să mă lămuriţi, cum este adevărul de fapt. Mă rog la Dumnezeu să-mi lumineze mintea şi să-mi arate adevărul. Dacă mai veniţi pe aici pe la P.M.S. vă rog din suflet, dacă este posibil desigur, să mă scoateţi să vă vorbesc două minute. Eu o să încerc să vorbesc cu Părintele de aici, să văd cum pot lua legătura cu dânsul, poate mă poate ajuta cumva în privinţa îndoielilor mele. Toate după voia Domnului, I. 02.03.2005, Craiova Maică S., Am să mă străduiesc să povestesc cât mai bine, dar nu ştiu dacă voi reuşi să o fac în ordine cronologică. Până la vârsta de 7 ani, am locuit într-un apartament cu trei camere, împreună cu bunica şi un unchi, ambii din partea tatălui. Îmi amintesc că eu dormeam cu mama şi cu tata, iar sora mea dormea cu bunica. Aveam o pisică, o jucărie, era umplută cu paie, fără ea nu puteam să adorm. M-am despărţit cam brusc de ea; m-am trezit într-o noapte şi nu am mai găsit-o lângă mine. Am început să plâng. S-a trezit mama foarte îngrijorată iar tata era schimbul trei. Am căutat-o împreună cu mama, dar în zadar, n-am mai găsit-o. Îmi amintesc că în seara aceea n-am mai dormit, mi-a fost frică nu ştiu de ce dar parcă pisica mă proteja, mă apăra într-un fel. Mi-aş dori să mă reîntâlnesc cu pisica aia. Îmi amintesc când am fost prima oară la o gradină zoologică, eram foarte entuziasmat. Atunci am fost prima oară cu o barcă, tot atunci am văzut cum arată un urs adevărat. Mi-au plăcut foarte mult, erau doi urşi într-o cuşcă, în curtea unui hotel. Am vrut să-i mângâi, din fericire tata a fost atent şi m-a oprit. Îmi amintesc că ne-am oprit în apropiere la un restaurant, după ce am mâncat, m-am întors la urşii aceia şi am stat acolo, părinţii mei nu ştiau unde sunt. Nu ştiu cât timp am stat lângă cuşca aceea, dar când m-au găsit m-au cam certat, erau cam supăraţi părinţii mei de faptul că am fugit de ei, că am plecat fără să le spun unde mă duc. Cred că aveam vreo 5 ani. Dacă îmi amintesc eu bine, plimbarea asta a fost a doua sau a treia zi după ce am ieşit din spital. Am fost internat într-un sanatoriu, mă îmbolnăvisem de T.B.C., eram într-o stare cam gravă. Îmi amintesc, când am fost la doctor, că mama a început să plângă. La fel şi în ziua în care am fost internat. Îmi amintesc că mergeam printr-o pădure (am mers cam mult prin pădure până am ajuns la sanatoriu) iar mama plângea, tata încerca să o consoleze dar parcă şi lui i se schimbase vocea. Am fost internaţi amândoi, şi eu şi sora mea. Sora mea nu era chiar aşa grav bolnavă, însă eu, din câte am aflat mai târziu am avut vreo trei găuri în plămânul drept. Nu e mare diferenţa de locul în care mă aflu acuma şi acel sanatoriu. Mai toate asistentele ne băteau, erau prea severe cu noi. Eram în acelaşi salon cu sora mea şi la început a fost mai uşor. Spun, la început, deoarece, după un timp am fost separat de ea şi de restul copiilor. Şi cred că a fost mai mult o decizie disciplinară. Şi asta s-a întâmplat din cauza faptului că i-am legat şireturile unui doctor. Acel doctor era, din câte mi-a spus mama mai târziu, directorul sanatoriului Am stat câteva zile singur într-o cameră. De fapt nu eram singur, mai era o fată cu mine în cameră, dar era în comă. La început mi-a fost frică de ea. Le-am întrebat pe asistente de ce nu mănâncă, de ce nu vorbeşte şi mi-au spus că trebuie să doarmă mult. După un timp am început să vorbesc cu ea. Veniseră părinţii ei să o vadă şi mi-au spus că o cheamă Cristina. Într-o zi, nu mai ştiu dacă am vrut sau din greşeală, am apăsat pe butoanele unui aparat, nu cred că a fost prima oară, altfel nu cred că mă mai legau de pat. Au luat o faşă, un capăt l-au legat de piciorul meu iar celălalt capăt de piciorul patului. Am stat aşa până seara, aici le 3

înţeleg pe acele asistente. Nu după mult timp, Cristina a murit. Nu ştiam ce se întâmplă, mă întrebam de ce o acoperă cu cearceaful. A doua zi dimineaţa m-au scos din camera aia. M-au dus şi pe mine să mă joc cu ceilalţi copii. M-au băgat în acelaşi salon cu sora mea. Dimineaţa, înainte să deschid ochii, îmi doream foarte mult ca atunci când îi deschid să fiu acasă. Era foarte linişte în salon, de aceea îmi puteam imagina că sunt oriunde. Când deschideam ochii, începeam să plâng. Îmi puneam deseori întrebarea: “Oare când o să mă trezesc acasă?” Eram foarte bucuros când venea mama, sau bunica în vizită pe la noi. Ne aducea prăjituri multe, dar nu din cauza asta ne bucuram, ci doar pentru simplul fapt că o vedeam pe mama. Din prăjituri nu prea apucam să mâncăm, le luau asistentele sub pretextul că le pun în frigider, şi în frigider rămâneau. Dar lucrul ăsta nu se întâmpla numai la noi, şi la ceilalţi copii. M-a întrebat odată bunica dacă mi-au plăcut prăjiturile, ea le făcea, iar eu i-am zis că nu am gustat nici una din ele. M-a întrebat de ce şi i-am explicat ce se întâmplă cu dulciurile noastre. Îmi amintesc că a ieşit scandal mare atunci. Din ziua aia nici un copil nu a mai avut voie să mai primească dulciuri, nu că scria în regulament, aşa au vrut asistentele. Când era vremea bună, vizitele se primeau afară. Era un părculeţ amenajat lângă sanatoriu. Îmi amintesc că într-o zi se aude soneria. Soneria înseamnă că este un vizitator la poartă. Toţi copiii aşteptam cu nerăbdare să vedem cine vine. Era bunica mea, avea două plase mari, îmi amintesc cum se forţa cât de cât să le care. Am fugit amândoi la ea şi am luat-o în braţe. Avea într-o plasă numai prăjituri, de tot felul, plăcinte, cornuleţe, cunoscuta Claudia, care era şi preferata noastră, erau de toate felurile. În cealaltă plasă avea suc şi mâncare. Ne-a împărţit la toţi copiii prăjituri, suc, mâncare, eram toţi foarte bucuroşi. Afară era cald, cerul senin, uitasem cu totul unde sunt, eram foarte bucuros. Dar... a trebuit să plece, normal, atunci m-am întristat foarte tare. Pentru mine perioada aceea a fost ca un coşmar. Teama cu care mă culcam în fiecare seară, teamă de faptul că dimineaţă poate mă voi trezi în acelaşi loc. Dezamăgirea cu care mă trezeam dimineaţa, că sunt în acelaşi loc, tristeţea din timpul zilei, toate astea m-au făcut să cred că e un coşmar. Îmi amintesc şi acuma ziua când am fost externat. Afară plouase, încă era înnorat, priveam de pe geam aburii ce se ridicau din pădure, ne imaginam tot felul de figuri ce luau naştere din mişcarea lor spre cer. Se aude soneria, toţi ne întrebam miraţi cine o fi venit aşa devreme. Era mama, eram foarte mirat şi eu şi sora mea, că venise aşa devreme. Îmi amintesc şi acum cuvintele ei: “Hai să vă îmbrac, mergem acasă!” Nu mai puteam de bucurie, abia aşteptam să ies pe poartă, nu mai aveam răbdare. Drumul prin pădure parcă l-am parcurs zburând, de data aceasta înţelegeam ce se întâmplă, mergeam spre casa noastră. Mama era şi ea foarte fericită, se vedea pe faţa ei. După ce am ieşit din pădure, ne-am suit într-un autobuz. Când am intrat în oraş, parcă intrasem într-o altă lume, parcă era prima oară când vedeam un oraş. Acasă ne aştepta bunica cu o grămadă de bunătăţuri. Şi ea era foarte bucuroasă, nu ne-a lăsat până nu ne-a pupăcit zdravăn. Spre seară casa se umpluse de oameni, tata venise şi el de la muncă, şi el era foarte bucuros, ne-a luat în braţe pe amândoi şi ne-a strâns la piept. El nu prea a putut să vină să ne viziteze, muncea mai tot timpul. Îmi amintesc că i-au dat lacrimile, dar sincer să fiu, nu ştiu din ce cauză. Îmi vine în minte prima oară când l-am văzut pe Moş Crăciun. Era seara de Ajun, îl ajutam pe fratele lui tata (avea atunci 17-18 ani, nu era chiar aşa mare) să împodobească bradul. Mare lucru eu nu făceam, doar ţineam cutia cu globuri şi admiram, eram foarte impresionat de felul în care era împodobit bradul. De multe ori mă băgam sub el îmi plăcea foarte mult cum miroase, mă simţeam “acoperit” de crengile lui, parcă mă lua în braţe. În seara aceea, eram mai mulţi copii, dar nu-mi amintesc decât de sora mea, nu-mi amintesc cine au fost ceilalţi. Eram toţi în camera unde era bradul, şi dintr-o dată se deschide uşa după care intră Moş Crăciun. Am rămas toţi foarte surprinşi, noi, copiii. De altfel aveam şi motive, Moş Crăciun era în faţa noastră. Amuţisem toţi. Ne-a întrebat cum ne cheamă, apoi ne-a pus să-i spunem poezii şi cântece, după care ne-a împărţit daruri. Numai 4

după ce a plecat am realizat că Moşu' a fost pe la noi. Am fost foarte bucuros de darul ce-l primisem de la Moşu'. Pe lângă dulciuri, mai primisem un camion şi nişte soldăţei de plastic. Nici acum nu a vrut mama să-mi spună cine a fost acel Moş Crăciun, şi cred că dacă mi-ar spune ar dispărea tot farmecul acelei seri, poate nu mi- aş mai fi amintit de seara aceea. În felul ăsta, eu ştiu că la mine, în seara aceea, a fost Moş Crăciun. Aş vrea să fiu iar copil. În timp ce scriam, mi-am dat seama că-mi face plăcere să-mi aduc aminte de copilărie. Au fost momente plăcute, totuşi parcă n-aş vrea să rămân un copil. Îmi cer scuze pentru greşeli şi sper să-mi înţelegeţi scrisul. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles, dar îmi dau toată silinţa. În următoarea scrisoare o să fiu mai atent. Vă mulţumesc din suflet pentru tot. I. 03.03.2005, Craiova Maică S. Înainte de a continua cu amintirile mele, aş vrea să vă spun cât de mult m-a ajutat cartea “Despre curaj şi libertate în Ortodoxie”. Totul a început în noaptea de Crăciun. Eram singurul treaz din cameră, atunci eram în Penitenciarul de Minori şi Tineri, iar în cameră erau doar nouă inşi. Urmăream un film de acţiune în care unul dintre actorii principali moare. În momentul acela mi-am dat seama că pot muri şi eu într-o clipă, fără să mai pot face nimic. Gândul că aş putea muri chiar în secunda următoare mă obseda. Până când s-a luminat afară n-am putut să închid un ochi. Tot în seara aceea am început să am senzaţia că mă sufoc. S-a întâmplat de câteva ori să se întrerupă curentul electric. Neonul se stingea iar în cameră se făcea întuneric beznă. Începeam să tremur, transpiram tot, îmi era teamă, mai bine zis îmi era frică, mă întrebam dacă apuc dimineaţa. Mă întrebam ce se întâmplă cu mine, mă întrebam dacă nu cumva înnebunesc, gândul că aş putea muri nu-mi dădea pace. Nu mai aveam poftă nici să mănânc, doar ţigările mă “hrăneau”. După un timp, începusem să cred că sunt nebun, dar îmi spuneam în gând că un nebun nu-şi poate da seama că e nebun, şi poate chiar asta mă făcea nebun. Toate până ieri, când am citit în carte că frica de Dumnezeu înseamnă să-ţi dai seama că poţi muri oricând şi să devii un nimic. De aceea îmi dau seama că de fapt nu înnebunisem, ci de fapt deschisesem ochii. Mi-am dat seama că nu m-am născut doar pentru a fi un simplu segment, ce face parte dintr-un sistem, care nu face altceva decât să transforme materia în mii şi mii de iluzii. Îmi dau seama că asta am fost până să zic pentru prima oară din inimă ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Rugăciunea asta mi-a notat-o Maica F. pe o bucată de hârtie şi mi-a spus să o zic în gând tot timpul. Într-o seară când se luase curentul, cred că am avut un atac de panică, începusem să tremur mai tare ca niciodată, nu mai puteam respira, eram transpirat din cap până în picioare. În bezna aia m-am simţit pierdut, nu mai ştiam ce să fac. Mi-am amintit de acea rugăciune şi am început să o zic în gând. Dintr-o dată nu mi-a mai păsat de nimic, nu-mi păsa că tremur, nu-mi mai păsa că mă sufoc, frica se transformase în altceva, nu ştiu în ce, dar mă simţeam bine. După aceea am reuşit să zic rugăciunea în şoaptă, să o rostesc. Îmi dispăruse şi senzaţia de sufocare, nu mai tremuram, mă simţeam mai bine. Din acel moment am realizat care-i scopul meu în viaţă, şi anume să mă îndrept spre Dumnezeu. Mă rog la Dumnezeu să mă mântuiască şi pe mine, vreau şi eu să trăiesc veşnic, să am viaţă veşnică. Deocamdată mă bucur că mi-e frică de Dumnezeu. N-am spus despre gândurile astea nimănui, mi-a fost într-un fel ruşine sau frică să nu mă creadă nebun şi prost pe deasupra. Când am văzut-o prima oară pe Maica F. mă întrebam ce o face să fie aşa fericită. Mă întrebam de unde are bucuria asta mare şi cum de o pot simţi şi eu. Aceeaşi bucurie am văzut şi pe chipul dumneavoastră. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea şi mie aceeaşi bucurie. Mă întorc la amintirile mele: Mi-a venit în minte, de fapt mi-am amintit de o zi istorică, aş putea spune. 5

Dacă-mi amintesc eu bine, primisem de Moş Nicolae un tractoraş - cam măricel. Avea carcasa transparentă, pe dinăuntru erau asamblate nişte roţi dinţate colorate, iar când se mişcau formau un fel de curcubeu. Îmi amintesc că îl legasem cu o aţă şi-l trăgeam după mine, mă uitam în spate mereu, eram mândru, cine mai avea tractor ca al meu. În timp ce mă plimbam în jurul blocului (îmi amintesc că era înnorat afară şi era cam frig) cu tractorul după mine, am auzit dintr-o dată ţipete, urlete de oameni, huiduieli se auzeau în cor, şi parcă toţi ziceau acelaşi lucru. După un sfert de oră s-a auzit alarma de la uzina R.. Locuiam la exact două staţii de autobuz depărtare de uzină. Era pentru prima oară când o auzeam. Am întors capul în spate crezând că este vreo maşină de pompieri sau de ambulanţă. Eram foarte nedumerit, nu ştiam de unde vine sunetul. Ieşise toată lumea pe la geamuri, începuse să ţipe, şi eu în toată zarva aia nu-mi dădeam seama ce se strigă sau măcar de ce se revoltau oamenii. Am văzut trecând în mare viteză, într-o intersecţie, două camioane de armată urmate de maşini de poliţie. Atunci, în zarva aia de pe străzi, am simţit că tractoraşul meu e mai în siguranţă dacă îl ţin în braţe. Cred că mă cam speriasem puţin, nu mai vroiam să mă dau mare, să mă dau mare cu tractoraşul meu. Începusem să alerg chiar spre scara blocului unde locuiam eu. Odată ajuns acolo, parcă mă mai liniştisem. Îmi amintesc şi acum că un vecin a ieşit pe balcon, era foarte entuziasmat, avea un steag în mână pe care îl flutura. Era steagul României desigur, numai că pe vremea aia nu mi-am dat seama de ce are un cerc decupat în mijloc. După scurt timp a venit mama şi m-a luat în casă. Am întrebat-o speriat ce se întâmplă afară, mi-a spus că-i miting. Habar nu aveam ce înseamnă miting. Dar nu cred că ştia ea ce se întâmplă afară, sau o fi zis aşa ca să scape de mine. Nu-mi amintesc ce s-a mai întâmplat în ziua aia. Dar îmi aduc aminte că m-am trezit într-o dimineaţă, de fapt am fost trezit de sunetul unor pocnitori, asta am crezut eu că se aude. Mă dau jos din pat cu intenţia de a mă duce spre uşa balconului. Abia atunci observ că este o pătură prinsă în faţa ferestrei şi a uşii de la balcon. Am încercat să dau pătura într-o parte, dar nu am reuşit, era bătută în cuie de tocul geamului. M-am dus în bucătărie să caut pe cineva (în casă era foarte linişte) care-mi putea spune de ce este pătura în geam şi de ce se aud pocnitorile afară. N-am găsit pe nimeni în toată casa. M-am băgat înapoi în pat, cred că mă speriasem un pic. După puţin timp, aud cheia în uşă, am sărit imediat din pat. Intră mama, bunica şi soţia, (pe vremea aia era logodnica) unchiului meu. Le-am întrebat ce se întâmplă afară, de ce e pătura în geam, unde au fost, de ce m-au lăsat singur, le asaltasem cu întrebări. Toate trei erau speriate, agitate, dar se vedea că se bucură de ceea ce se întâmplă afară. Îmi amintesc cuvintele mamei foarte clar: “Nu te du în geam, e revoluţie, se trage afară”. Nu prea am înţeles vorbele ei, dar din tonul ei am înţeles că este vorba de ceva grav, ceva nu prea plăcut. Tata era la ţară, a plecat să o aducă pe sora mea acasă. Se adunase lume multă prin casă, numai femei unele plângeau că bărbaţii lor au ieşit în stradă. Cred că alt motiv nu aveau să plângă, atunci nici măcar nu mă mai chinuiam să-mi dau seama ce se întâmplă. Spre seară, apăru şi tata cu sora mea. Tata era foarte agitat şi cred că mai degrabă era speriat. Sora mea a venit la mine, foarte entuziasmată şi mi-a zis că a văzut tancuri. Eram foarte invidios pe ea atunci, mă gândeam că dacă nu erau pături în geam, poate vedeam şi eu un tanc. Mai târziu am aflat de la tata ce se întâmplase pe drum. La ieşire din gară, într-o intersecţie erau staţionate două tancuri. Nu mai circulau autobuzele şi nici un mijloc de transport în comun. A fost nevoit să meargă pe jos, iar drumul lui era prin acea intersecţie. Când a ajuns în apropierea lor, a fost acostat de unul dintre tancuri. Era numai el şi cu sora mea în toată zona aceea. Tata era un posibil terorist pentru acei soldaţi, dar oare surioara mea cum era considerată? Acuma nu cred că aş fi vrut să fiu în locul lui tata, şi cu copilul după mine. Într-un final după ce a fost identificat, l-au lăsat să plece. În seara aceea, reuşisem să găsesc o găurică în pătura ce era prinsă în dreptul geamului de la balcon. M-au fascinat urmele luminoase ale trasoarelor…Am stat mult timp şi am urmărit cu mare atenţie spectacolul luminos, pentru mine doar atât reprezenta ceea ce vedeam. Pentru mine, la vârsta aceea a fost foarte distractiv să umblu cu lumânări prin casă. 6

Îmi aduc aminte că într-o seară am fost aproape jumătate de scară sau poate mai mulţi de jumătate din locatari, ne-am refugiat în beciul blocului. Nu ştiu cât de serioasă a fost treaba, dar îmi amintesc că tata şi cu sora mea n- au vrut să meargă, au rămas în casă, în apartament. Eram foarte entuziasmat, aveam fiecare om lumânări, provizii de apă, pături. La început mi-a plăcut, dar după ce am văzut ditamai şobolanii m-am cam speriat. Nu am stat prea mult acolo, în beci, s-au consumat cam repede lumânările, pe mine mă luase somnul şi nu eram singurul copil şi se făcuse fum de ţigări. Îmi mai amintesc despre revoluţie faptul că am băut mult suc în perioada aceea. Umbla zvonul că apa era otrăvită, mie mi-a convenit mult zvonul ăsta şi mă bucur că nu a fost adevărat. Mă gândeam dacă pot să mă numesc revoluţionar, doar am trăit în perioada acea, am observat trasoarele, m-am retras din luptă şi m-am refugiat la o ţigară, în beci, apoi spre dimineaţă am auzit şi susţinut zvonuri precum teroriştii ne-au otrăvit apa. Asta o spun mai în spirit de glumă, şi referitor la revoluţionarii cu legitimaţie care majoritatea au făcut ce am făcut şi eu în timpul acela şi la tinerii care au murit în acea revoluţie, care majoritatea aveau vârsta mea. Îmi dau seama cât de în zadar sunt toate idealurile, toate ţintele, toate revoluţiile dacă n-au final întru Iisus Hristos. Pentru mine nu prea a existat acea revoluţie, eram prea mic. Eu tot biscuiţii ăia îi găseam la alimentara de la colţ, şi înainte şi după revoluţie. Cam atât despre revoluţie. După revoluţie părinţii mei s-au hotărât să se mute din acel apartament. Îmi amintesc că tata a plecat să muncească în străinatate, nu ştiu exact cât a stat dar când s-a întors ne-am mutat. Mie nu prea mi-a plăcut ideea, dar nu puteam face nimic. Ne-am mutat înainte cu o zi de a începe şcoala. Eram foarte entuziasmat în dimineaţa aceea deoarece îmi cumpărase mama uniformă şi eram mândru să port ghiozdan, că sunt şcolar. Şcoala nu era departe de mine, de unde locuiam eu. Am mers până acolo iar în drumul nostru ne-a luat mama câte un buchet de flori, mie şi surioarei mele, pentru învăţătoare. Sora mea trecea clasa a doua, era într-un fel învăţată cu atmosfera. Când am intrat în curtea şcolii şi am văzut câtă lume este acolo şi ce gălăgie este, sincer, m-am speriat, am strâns-o pe mama de mână, mă gândeam că dacă mă pierd aici, nici că mă mai găseşte. S-au strigat clasele iar învăţătoarea ne-a condus spre clasă. Când am intrat în clasă, mama mi-a dat drumul de mână şi s-a oprit la uşă. Am făcut doi - trei paşi, după care am realizat că mama nu mai vine cu mine şi nu se va aşeza cu mine în bancă. Atunci mi-am dat seama că va trebui să rămân singur, să mă descurc singur. Am început să plâng, mă simţeam parcă abandonat, ceva de genul: “Mami, mă părăseşti? Mă laşi singur în jungla asta?” Am continuat drumul spre bancă cu lacrimi în ochi. Era o bancă liberă în spate şi toţi copiii se uitau la mine, dar pentru mine ei nici nu existau. În mintea mea eram doar eu şi banca aia. M-am aşezat în bancă, după care o văd pe mama că se apropie spre mine şi atunci parcă îmi revenisem. M-a întrebat mama de ce plâng, dar nu ştiu din ce cauză, i-am zis că plâng pentru că nu am unde să-mi pun ghiozdanul. Ori mi-a fost ruşine, n-am avut curajul să-i spun adevărul, n-am îndrăznit să-i zic să rămână cu mine, să o întreb dacă se va întoarce după mine. Mi-a răspuns fără să o întreb eu, mi-a spus că vine şi mă aşteaptă când va termina învăţătoarea cu noi. Mă mai liniştisem, o credeam pe mama, doar ea nu mă putea minţi. Uşa clasei s-a închis şi tot atunci se făcu linişte. Nu mai vorbea nici un copil. Învăţătoarea ne-a privit pe toţi, parcă ne admira, se bucura, cred de noii ei elevi. Nu era în vârstă, cred că era cam de aceeaşi vârstă cu mama, şi cred asta deoarece învăţătoarea mea avea o fată cu un an mai mică decât mine. A scos un casetofon dintr-o cutie şi l-a pus pe catedră, toţi ne uitam nedumeriţi la ce făcea învăţătoarea. Mai văzusem un casetofon cu ceva timp în urmă, la unchiul meu dar parcă ăsta era mult mai frumos, mai interesant. După aceea ne-a chemat pe fiecare în faţă, lângă casetofon şi ne-a rugat să ne spunem fiecare numele. Am urmărit cu atenţie ce fac ceilalţi copii când ajung lângă învăţătoare, eram atât de aiurit încât nici nu înţelesesem ce vrea de fapt învăţătoarea să facem noi, acolo în faţă. Venise şi rândul meu, învăţătoarea se uita spre mine şi- 7

mi zâmbea. M-am ridicat din bancă şi m-am dus spre ea, în timp ce înaintam parcă eram tot mai speriat, simţeam cum ceilalţi se uită la mine parcă mă apăsau privirile lor. Mergeam privind în jos, am ridicat capul numai când am ajuns în faţa învăţătoarei. M-am uitat la ea, nu ştiam ce vrea de la mine, şi parcă îmi era frică de ea. Îmi zâmbea în continuare şi m-a întrebat pe un ton cald, cum mă numesc. Am răspuns scurt: “I” după care m-am întors grăbit în banca mea. Nu-mi amintesc mare lucru referitor la ce s-a mai întâmplat în clasă în ziua aia. Dar îmi amintesc că mă gândeam tot timpul dacă o să mai vină mama după mine. Îmi aduc aminte că s-a auzit soneria, nu se asemăna cu sunetul unui clopoţel (era mai degrabă o goarnă). Prima dată când am auzit acel sunet, nu ştiam că anunţă pauza, a doua zi mi-am dat seama ce reprezintă. Am ieşi din clasă sperând să o văd pe mama. De data asta aveam ghiozdanul în mână nu-l mai duceam în spate. Mama nu era, atunci m-am grăbit să ies în curte, devenisem un pic agitat. Spre uimirea mea, nu era nici în curte. Atunci, am crezut că într-adevăr m-a abandonat acolo, dar nu-mi explicam de ce. Începusem să plâng, eram foarte speriat, eram total dezorientat, în mintea mea era un haos. M-am gândit că poate ar trebui să mă duc eu singur acasă. Dar nu ştiam drumul, nu-mi mai aminteam nici cum arată casa în care locuiesc. Doar cu o zi înainte ne mutasem. M-au observat nişte copii, erau mai mari decât mine şi m-au întrebat din ce cauză plâng. Mi-au spus că mă duc ei acasă, după ce le-am zis eu care-i motivul. Le-am explicat că nici drumul spre casă nu-l cunosc. Atunci au vrut să apeleze la un profesor, o învăţătoare, un om mare, care ştia ce este de făcut în cazuri de genul ăsta. Nici nu apucăm să ne tocmim, că şi apare mama. Nu mai puteam de bucurie când am văzut-o, parcă îmi luase o piatră de pe inimă. Am fugit în braţele ei certând-o de ce întârziase atâta timp. Dar de fapt nu îmi mai păsa unde şi de ce a întârziat, eram mulţumit că a venit. Mi-a spus că a fost cu sora mea să o ducă acasă, apoi a fost la o alimentară în zonă. Prima zi de şcoală o ţin minte cât oi trăi. A fost ziua în care mama a venit după mine. Îmi cer scuze pentru greşeli, şi sper că m-am făcut înţeles, mai bine ca data trecută. Vă mulţumesc mult! I. 07.03.2005, Craiova Maică S., Încep această scrisoare prin a vă transmite multă sănătate. Aştept cu nerăbdare ziua de marţi, am câteva nelămuriri şi sper că dumneavoastră mă veţi ajuta în acest sens. Am să încerc să vă descriu în câteva rânduri una dintre aceste nelămuriri care este mai degrabă o teamă şi de la aceasta pleacă toate celelalte. Mă tem de iad, Maică, mă tem să nu ajung acolo, mă tem că poate nu sunt unul dintre cei aleşi. Nu mă mai tem de moarte, mă tem de veşnicie, să nu ajung în beznă. Mă tem să nu mă rătăcesc pe drum. Sper că înţelegeţi ceea ce încerc să vă explic. În continuare am să vă povestesc un moment mai nefericit din viaţa mea. Aveam vârsta de 8-9 ani, eram în clasa a doua, din câte îmi amintesc. Plecasem împreună cu sora mea să cumpărăm pâine de la un magazin, nu prea departe de unde locuiam, aproximativ 300-400m, aproape de o staţie de autobuz. Nu-mi amintesc din ce motiv, eu m-am întors înapoi cu autobuzul. Cred că doar ne plimbam, eram mai mulţi copii, ne plimbam dintr-o staţie în cealaltă de sens opus. Când am coborât din autobuz, am observat 8

că în staţia cealaltă era un alt autobuz, care, dacă îl prindeam, mă ducea exact de unde plecasem. Mi-am zis că pot să-l prind, atunci am început să fug spre el. În timp ce traversam strada în fugă am auzit un claxon de maşină. N-am stat să văd de unde vine maşina, ci m-am întors pur şi simplu, cu intenţia de a mă întoarce pe trotuarul de unde plecasem. Îmi amintesc doar sunetul roţilor frânate frecându-se de asfalt, în rest nimic n-am mai văzut în momentul impactului. M-am trezit sub partea din faţă a maşinii, sub botul maşinii. În primele clipe nu realizasem ce se întâmplase, apoi am observat că sunt sub maşină. Eram speriat, m-am ridicat în picioare, am început să fug, cred că de frică. Se întâmplase aproape de casă, iar tata repara gardul curţii împreună cu un vecin. Mai târziu am aflat de la tata că acel vecin îl atenţionase că eu sunt victima, copilul de sub maşină. Totul se întâmplase foarte repede şi au putut observa doar cei care aveau privirile îndreptate înspre acel loc. Nici copilul care a fost cu mine nu a observat totul de la început. Mi-a spus că auzise frâna iar apoi m-a văzut ieşind de sub maşină luând-o la fugă. Eram foarte speriat, am fugit spre o străduţă. Făcusem aproape 10 m, după care aud o voce care mă striga. Mă întorc şi îl văd pe tata. Am încetat din fugă şi m-am întors în paşi domoli spre el. Când am ajuns lângă el mi-a dat două palme după cap. Nu ştiu de ce a făcut el asta dar nici nu-mi păsa atunci. Mi-a spus două-trei vorbe care m-au făcut să-mi dau seama, deabia atunci de rănile mele. Mi-a zis doar atât: “Ce-i cu tine, mă?” M-am uitat ca şi cum nu aş fi ştiut despre ce vorbeşte. Eram plin de julituri, începuse să curgă şi sângele. Nu ştiu cum a apărut poliţia aşa repede dar bine că au apărut. Cred că tata l-ar fi luat la bătaie pe şoferul ăla. N-am scos un cuvânt până la spital. Acolo am fost nevoit să plâng, nu de durere, ci de usturime. Din fericire n-am avut nici o fractură, dar m-am ales cu multe bandaje. Mi-a fost mai greu după aceea, nu mă mai puteam juca ca înainte. Dar după 3- 4 săptămâni am fost ca nou. Îmi amintesc că de fiecare dată când se auzeau frâne de maşină sau claxoane în apropierea casei, ieşea mama în curte şi se uita după mine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut grijă de mine în acele momente, şi nu numai. Mi-am amintit de un moment despre care aş vrea să vă povestesc. S-a întâmplat în P.M.T, când eram în celălalt penitenciar. Într-o seară, ne-am înţeles 3-4 băieţi, ca după stingere să ne drogăm. Ne drogam cu diluant care provoacă stări de euforie şi de halucinaţii. După stingere am intrat cu toţii în baie deoarece stând în baie riscul de a fi prinşi era mai scăzut. După vreo două ore, totul în jurul meu se întunecase, nu mai deosebeam nimic în jur, eram parcă numai eu în cameră. Mă uitam după cineva, după oricine. Mă panicasem, nu mai ştiam ce să fac, mi s-a făcut frică, nu mai puteam vorbi. Atunci am început să ţip, dar nu cu voce tare, ci în gând. Un ţipăt de disperare către Dumnezeu, îmi amintesc că Îi mai ceream o şansă. După puţin timp, mă liniştisem, apoi am reuşit să deosebesc persoanele din jurul meu. Îmi revenisem cu totul, începuse să-mi dea lacrimile, apoi m-am dus la un băiat să-l întreb ce s-a întâmplat cu mine, ce am făcut. Le-am, explicat şi celorlalţi ce s-a întâmplat cu mine. După un timp începusem să cred că diluantul e de vină, mă gândeam că a fost doar rodul imaginaţiei mele dezvoltat de substanţele halucinogene din diluant. Însă mă tem să nu fi fost ultima şansă. Despre toate astea aş vrea să vă vorbesc faţă în faţă cu dumneavoastră când o să veniţi aici. Vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine. I. 09.03.2005, Craiova Maică S., În primul rând vreau să vă transmit multă sănătate şi să vă mulţumesc pentru tot ce faceţi pentru mine. În continuare aş vrea să vă povestesc, cât pot eu mai bine, amintirile mele. Îmi amintesc că atunci când eram copil mic, îmi doream ca în viitor, când voi fi mare, să mă fac poliţist. Nu ştiu de ce îmi doream lucrul ăsta, dar cu timpul, visul ăsta s-a spulberat. Mai apoi îmi doream să mă fac soldat. Dar pentru mine soldat însemna mai mult acei eroi din filme, care, doar unul singur putea înfrânge o armată 9

întreagă, ceva de genul “Rambo”. Au mai fost unele personaje de desene animate, despre care pot spune că mi- au influenţat aceste vise şi îmi doream să fiu ca ei. După un timp s-a stins şi visul acesta. Am observat că în jurul meu nu mai “alerga” nimeni după vise, ci doar după bani. Îmi doream şi eu acei bani. Aveam 15ani atunci. Am lucrat în vacanţa de vară cu tata, aproape două luni... Am văzut cât de greu se câştigă banii, dar nu-mi explicam de unde aveau unii oameni atât de mulţi bani. În anul următor m-am angajat la o sală de internet ca operator. Înainte de a ajunge angajat am fost client fidel al acelui internet-cafe. Mi-au plăcut jocurile video din copilărie, iar pe un calculator satisfacţiile erau direct proporţionale cu cerinţele. Puteam visa în voie într-o lume virtuală. Pe lângă jocurile noi şi mai complexe pe care le descopeream, încet-încet mi-am îmbogăţit şi cunoştinţele în domeniul informaticii. După ce patronul m-a angajat, aveam mai mult timp la dispoziţie să stau în faţa calculatorului şi de data asta gratis. Banii pe care îi luam erau mai puţin importanţi pentru mine, de data asta făceam ce-mi plăcea, nu mă plictiseam. Nu puteam sta o zi fără calculator. Uneori mai mult de 12 ore le petreceam în faţa calculatorului. Părinţii nu-mi reproşau nimic când veneam dimineaţa acasă, de data aceasta mă întorceam de la muncă. Cunoscusem alţi oameni, alţi prieteni, copii de bani gata cum se spune. În timpul liber mergeam cu toţii prin baruri, prin discoteci, noi credeam că ne distrăm. După un timp, lucrurile nu prea mai mergeau, în ceea ce priveşte activitatea firmei. Într-un final patronul firmei a renunţat la acel internet-cafe, iar eu am rămas fără loc de muncă şi fără calculator. Mi-a fost greu un timp să stau fără el, dar parcă nu mai eram aşa disperat. Mai mergeam pe la săli de internet câte o oră-două, dar mai mult nu-mi puteam permite. Cât timp lucrasem la acea sală, am fost foarte aproape de patronul acela, nu l-am înşelat la bani, sau să-l fi furat într-un fel sau altul. Am minţit aici. Am luat odată un suc fără să-l plătesc, cafeaua era trecută în “contract”. Cafeaua era nelimitată, era un espresor de cafea, mi-a spus că pot să beau câtă vreau. Observasem cum se fac afacerile de la acel patron, atunci mi-am dat şi eu seama că cei care au bani mulţi nu i- au obţinut cinstit. Începusem să mă împiedic tot mai mult de aceşti bani, aveam nevoie mai mereu de ei. De angajat, nu mă angaja nimeni şi mare lucru nu prea mă pricepeam să fac. Eram supărat, din cauza cui se întâmplă toate astea, nu ştiam pe cine să învinovăţesc. Într-o zi am văzut un film, unul nou pe vremea aceea. Era vorba despre un bolnav psihic, avea dublă personalitate cred, se întâlnise cu un băiat cam de vârsta lui într-un bar, dar numai el îl vedea, desigur el nu ştia lucrul acesta. Împreună au format o frăţie, un fel de club. Acest club lupta împotriva sistemului de viaţă impus de guvern. Dar modul în care luptau nu era deloc paşnic, mai degrabă erau acte de terorism. Atunci mi-am dat seama că vinovat, pentru situaţia în care mă aflam eu, era doar statul. Aşa vedeam eu lucrurile atunci. Nu aveam de gând ca atunci când voi ajunge şi eu mai mare, să fiu manipulat de guvernanţi, să muncesc ca un sclav într-o fabrică toată viaţa şi să nu mă abat de la regulile sociale, să fiu ca un robot. În viziunea mea, îi consideram corupţi pe toţi funcţionarii publici, nu aveam încredere în nici una dintre instituţiile statului. Aveam un prieten foarte apropiat, care avea aceleaşi gânduri ca şi mine, desigur, văzusem filmul împreună. Nu cred că filmul a fost de vină, pentru ce am ajuns eu mai târziu, dar a avut şi el o contribuţie. După un timp am observat că acest prieten mă cam evită. I-am cerut ajutorul de câteva ori iniţial s-a arătat dispus să mă ajute, după care a renunţat în favoarea altuia, o cunoştinţă comună mai apropiată. După toate acestea n-am mai vrut să mai vorbesc cu el sau să-l mai văd Rămăsesem singur împotriva tuturor. Mă plimbam de unul singur prin oraş, căutând posibile ţinte. Aflasem că benzina cu detergent se transformă într-o adevărată grenadă incendiatoare. Mai aflasem cum pot obţine diferite substanţe explozibile sau incendiatoare, dar încă nu le experimentasem. Aveam nevoie de bani pentru toate acestea. Atunci mi-am spus că trebuie să-i fur. Dar nu de la oricine, ci de la cei care au furat şi ei, de la cei cu bani mulţi, cu vile, cu maşini de lux, de la “patroni”. Mă credeam un fel de haiduc. Am spart o casă, o vilă a cuiva pe care îl consideram hoţ, escroc, dar poate omu' era cinstit. Cu banii obţinuţi m-am distrat în oraş cu un prieten nou… Mi-am făcut alţi prieteni, locuiau în alt cartier… Ne strângeam toţi într-o scară de bloc unde locuiau doi fraţi care făceau parte din gaşca noastră. La ultimul nivel, era un fel de uscător sau magazie nu ştiu exact la ce o foloseau, dar fraţii aceştia aveau şi ei acces la acea încăpere. Ne credeam băieţi de cartier, muzica hip-hop ne-a 10

influenţat mult. Făceam tot felul de prostii… Când nu mai aveam bani, obişnuiam să tragem “ţape”. Ceva asemănător cu furtul: mergeam într-o alimentară sau magazin mai măricel, unde comandam produse (mai mult ţigări şi dulciuri) după care o rugam pe vânzătoare să le pună într-o plasă. Apoi mai ceream un produs care se afla în spatele ei, după care luam plasa şi fugeam. Râdeam pe seama vânzătoarei, cât de naivă putea fi, sau cât de uşor îi puteam fura pe vânzători în felul ăsta. Şi când colo noi eram cei furaţi. Prin intermediul unui coleg de clasă mi-am cumpărat un pistol cu aer comprimat. Parcă îmi dădea putere acel pistol, aveam curaj mai mult când îl aveam în mână. Într-o seara eram cu cei doi fraţi despre care v-am scris mai sus. I-am întrebat care din ei vine cu mine la un pont (“Pont” - înseamnă un loc sigur de unde se poate fura bunuri sau chiar bani. Mai reprezintă şi un mod de a obţine bani, o metodă de a înşela oamenii). S-a oferit sau l- am ales eu pe cel mic, nu-mi amintesc, dar el a venit cu mine. Ne-am dus la o vilă, nu departe de blocul lui în acelaşi cartier…. Eu aveam pistolul la mine, iar celălalt avea o bâtă de “basse-ball”, făcută din lemn dur. Amândoi aveam cagule pe faţă şi mănuşi. Ajunşi la faţa locului, am aşteptat un timp şi am examinat locul. Era o străduţă retrasă, traficul era foarte redus şi în timpul zilei. După ce am considerat că e timpul potrivit, ne-am “echipat” şi am trecut la acţiune. M-am suit primul pe gard, fiind ajutat de cel ce mă însoţea. Am rămas pe gard pentru a-l ajuta şi pe el să escaladeze. Dintr-o dată, de pe o străduţă alăturată, a apărut o maşină. Amândoi am avut impresia că e maşina poliţiei, am sărit amândoi de pe gard şi am fugit. Auzeam maşina în urma noastră accelerând. Atunci mi-a venit în gând să mă opresc să trag asupra maşinii, dacă aceasta se apropie de noi. Se apropia tot mai mult, mă temeam să nu fie poliţia, dacă trăgeam eu, eram conştient că vor folosi şi ei armamentul din dotare. Maşina ajunsese lângă noi, din fericire, în acelaşi timp am ajuns şi noi la o altă străduţă … Cel care era cu mine m-a împins pur şi simplu pentru a schimba direcţia. A încetinit şi maşina cu intenţia de a ne urmări în aceeaşi direcţie. Dar ne-a venit şi scăparea (aşa am gândit atunci, ”asta ne e scăparea”) o cărare printre blocuri neiluminată. Era beznă totală. Am auzit maşina oprindu-se în spatele nostru. M-am oprit atunci şi l-am oprit şi pe cel care era cu mine. Eram curios într-un fel să văd dacă era poliţia sau nu. Era o maşină albă, parcă nu-mi mai amintesc bine. Dar îmi amintesc că s-au deschis portierele. Nu-mi venea să cred. Eram foarte obosit, cei din maşină ne puteau prinde din doi paşi. Mi-am zis în gând: “Doamne, să nu vină”. Atunci chiar nu- mi doream să folosesc pistolul. Au stat un moment, după care au închis portierele şi au plecat. Probabil ei au realizat pericolul. Dar nu se terminase încă. Am ascuns pistolul, bâta şi cagulele într-un tufiş. În timp ce ne îndreptam spre scara blocului, de unde plecasem iniţial, am observat duba de poliţie. Avea unul dintre proiectoarele laterale aprinse, cerceta cred marginea drumului care era acoperită de boscheţi. Nu mai aveam timp să ne întoarcem, ne-am băgat în boscheţi. Îmi bătea inima foarte repede, eram foarte tensionat şi mă gândeam ce se va întâmpla daca ne vor descoperi poliţiştii. A trecut lumina proiectorului pe lângă noi de parcă nici n-am fi fost acolo. Am mai rămas un moment acolo, în tufiş, după care am plecat pe un alt drum, mai lung, dar mai sigur, printre blocuri. Acolo poate ne întâlneam cu doi jandarmi, cel mult, dar era puţin probabil şi lucrul ăsta. Într-un final am ajuns de unde am plecat. După ce s-a luminat afară, ne-am dus după pistol şi după bâtă. Dar nu mă învăţasem minte. Am făcut multe prostii şi după aceea. Într-o zi am amanetat o brăţară de aur a surorii mele. I-am cerut-o să mi-o dea pentru 3 – 4 zile. Nu prea a vrut, dar am convins-o într-un final. Cu banii luaţi de la amanet am cumpărat băutură, ţigări şi dulciuri, după care ne-am dus în acea magazie de la ultimul etaj. … Nu-mi dădeam seama, credeam că mă distrez. Nu-mi mai păsa de nimeni, eram turbat parcă după bani. Într-o seară am fost să furăm o maşină, ca a doua zi să jefuim casa de amanet. Reuşisem să intrăm în câteva maşini, dar n-am reuşit să pornim nici una. Revenisem la aceeaşi stare. “De ce? De ce mie? De ce eu? De ce nu am? Ăla de ce are?” Mă gândeam tot timpul de unde să mai fac rost de bani, de unde să mai fur. Într-o seară, eram într-un părculeţ. Apare unul din cei doi fraţi, însoţit de încă un băiat. Îl cunoşteam şi eu pe acel băiat. Venea des pe la sala de internet unde lucrasem. Avea foarte mulţi bani la el. Noi ne miram de unde putea avea aşa de mulţi bani. Apoi ne-a explicat cum îi fura unchiului său din portofel. Noi ne-am gândit că trebuie să aibă şi mai mulţi decât fură el. Altfel ş-ar fi dat seama de lipsa lor… În aceeaşi seară am plecat cu unul dintre fraţi spre locuinţa acelui unchi, unde se aflau doar două persoane: bunica şi sora acelui băiat, în vârstă de numai 9 ani. Am ajuns în faţa uşii care era deschisă, spre surprinderea noastră. Am intrat în cea mai mică linişte, după care am început să căutăm. În aceea cameră nu găsisem nimic, am mers în camera în care dormea doamna împreună cu fetiţa - imediat după ce am intrat în cameră, doamna s-a şi trezit. Văzând lucrul 11

acesta m-am năpustit asupra ei. S-a speriat foarte tare, era şi bolnavă şi îi venise rău. Ne-a cerut pastilele care se aflau într-o geantă. I-am spui prietenului meu să-i aducă pastilele şi apă. După aceea am început să căutăm seiful despre care aflasem de la nepot. Începusem cu ameninţările, deoarece nu-l găseam. I-am făcut semn lui X să se ducă la fetiţă. Speram că dacă o vom ameninţa pe bătrână că vom răni fata, ne va spune unde se află banii. Bătrâna susţinea că nu sunt bani în casă. Am crezut atuncea că bătrâna preţuieşte mai mult banii decât viaţa fetei. Într-un final am găsit şi seiful, dar era gol. Atunci mi-am dat seama că femeia nu minţea. Lângă pat se afla o măsuţă unde erau mai multe cărţi, printre care se găsea şi o Biblie. Am luat-o şi am deschis-o, cu scopul de a-i pune întrebări bătrânei pentru a mă lămuri dacă era doar o carte ornamentală sau chiar o citea. Spre surprinderea mea bătrâna mi-a răspuns exact cum scria în carte, în Biblie. Am rămas puţin îngândurat, mi-am dat seama că femeia e credincioasă cu adevărat. Am făcut lucrul acesta deoarece femeia, în tot acel timp, n-a încetat să ceară ajutor de la Dumnezeu. Îmi trecuse prin minte motivul pentru care am furat prima oară, îmi dădusem seama că am ajuns la fel ca cei pe care îi uram eu. Nu-mi amintesc cum m-am “trezit” din acele gânduri, dar după aceea îmi amintisem că venisem după bani. Am plecat într-un final cu un telefon mobil şi două ceasuri de mână. Pe drum nu prea am vorbit între noi. Mă tot gândeam la ce făcusem în acea noapte. Parcă de data aceasta n-a mai fost distractiv deloc, îmi era teamă de ceva, dar nu-mi puteam da seama de ce anume. Ne-am întors pe un alt drum, am ocolit oraşul … Am ajuns la o troiţă. Ne-am oprit amândoi în dreptul ei, ne-am făcut cruce, după care ne-am continuat drumul. Am ajuns acasă pe la ora 6.00 dimineaţa. Am adormit îngândurat, mă gândeam la ce făcusem. Dar nu-mi dădeam seama de ce nu-mi puteam lua gândul de la aşa ceva, înainte parcă nici nu-mi păsa. M-am trezit devreme, pe la 10.00, după care am plecat la şcoală. Eram în aceeaşi stare. După ce m-am întors, m-a întrebat mama unde am fost aseară. M-am uitat la ea, încercând să-mi scund surprinderea şi teama totodată. I-am răspuns tot cu o întrebare: “Dar de ce mă întrebi?” Mi-a spus că trebuie să ştie şi ea pe unde umblu eu noaptea. I-am spus că am fost într-o sală de calculatoare. Mă străduiam să-mi scund adevărata stare în care mă aflam. Mi-a spus că am avut un somn agitat şi că vorbeam în timp ce dormeam, dar nu a înţeles ce ziceam. Mi-a zis să nu mai umblu noaptea şi să le mai las încolo de calculatoare. Pe la ora 18.00 am plecat de acasă, m-am dus în acelaşi părculeţ în care mă întâlnisem cu o seară înainte cu băieţii. M-am întâlnit acolo cu o fată, am stat cu ea până la ora 21.00, începuse o ploaie torenţială din cauza căreia ne-am ascuns într-o scară de bloc. Şi-a dat seama că ceva nu-i în regulă, că nu sunt în apele mele. Nu i-am spus din ce motiv, i-am spus doar că sunt obosit. Atunci mi-am dat seama că uitasem pistolul acasă. Încă mai ploua, se întunecase de tot. Am scurtat drumul prin curtea unei şcoli. Erau multe bălţi, încercasem să le ocolesc, deosebeam greu asfaltul de bălţi în lumina singurului bec ce se afla la uşa intrării în şcoală. La un moment dat m-am trezit în mijlocul curţii înconjurat de bălţi, eram parcă tot mai îngândurat. Am renunţat la acel slalom şi am trecut de-a dreptul prin bălţi. Când am ajuns pe strada unde locuiam, am observat o maşină în faţa porţii, un Aro. Mi-a zburat gândul că poate sunt nişte rude de la ţară, aveau un Aro asemănător. Când m-am apropiat de casă, tata ieşise la poartă şi atunci mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă. Tata a venit spre mine, după care m-a luat în braţe. Eram cu totul derutat. A începută să plângă şi m-a întrebat cu o voce răguşită: “Ce ai făcut mă, tată?” Atunci am pus cap la cap toate şi mi-am dat seama ce-i cu maşina. Mi-am adus aminte şi de pistol că-i acasă şi de telefonul ce-l luasem de la bătrână, pe care îl uitasem acasă. Încercam să-mi ascund disperarea şi l-am întrebat pe tata ce s-a întâmplat iar el mi-a răspuns că-i casa plină de poliţişti. I-am spus că n-am făcut nimic, că-i o greşeală. Am intrat amândoi în curte, atunci am putut să disting culoarea maşinii, scrisul cu roşu şi girofarul, toate mascate de umbra pomului ce era în faţa casei. Am intrat în casă, tata urmându-mă îndeaproape. S-au legitimat toţi poliţiştii, erau vreo 4 – 5. M-au întrebat dacă eu sunt I., apoi mi-au pus cătuşele. Mama plângea, la fel şi sora mea. Încă nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Speram să fie totuşi o greşeală. După scurt timp am observat pistolul într-o pungă, la fel era ambalat şi telefonul. Am mers împreună cu tata la secţia de poliţie. Eu şi cu tata am fost suiţi în Aro, ceilalţi care nu au încăput s-au suit într-o Dacie. Priveam pe geam şi mă gândeam dacă asta va fi ultima oară când mai văd strada aceea. Mi-au rămas şi acum în minte luminile roşu-albastru proiectate pe pereţii caselor. Picăturile de ploaie se strângeau pe geam şi până la urmă l-au acoperit de tot. N-am mai putut privi afară. N-aveam de gând să recunosc nici o acuzaţie care urma să mi se aducă. La secţia de poliţie a urmat un interogatoriu cu privire la ce făcusem în urmă cu trei zile. Încercam să arăt cât mai mult calm. Dar mă gândeam de ce mă întreabă ce am făcut în urmă cu trei zile, de ce nu mă întreabă ce am făcut în urmă cu o zi, când s-a întâmplat. M-am gândit că poate este o metodă de a-şi da seama poliţiştii dacă ascund ceva în declaraţii. Poate mă dădeam de gol. Nu-mi amintesc ce minciuni le-am spus atunci, dar nu m-au crezut. Nu puteam recunoaşte. Pe la ora două noaptea m- 12

au băgat în arest. Unul din poliţişti mi-a spus că noaptea e cel mai bun sfetnic. Ajuns în cameră, în celula de arest, am început să mă gândesc adânc la tot ce făcusem. Toţi din cameră dormeau. Mi-am spus în gând: “Doamne, ce-am făcut?” Tot încercam să-mi ascund disperarea, o ascundeam parcă de mine însumi. M-am culcat într-un târziu sperând că mă voi trezi acasă. Refuzam să cred că tot ce se întâmplă mi se întâmplă mie. Dimineaţa m-a trezit difuzorul ce se afla prins într-un perete. M-am uitat în jur, am oftat adânc, după care mi- am spus în gând cu o puternică dezamăgire: “Tot aici sunt!” Ceilalţi m-au întrebat pentru ce am fost arestat, nu le-am spus decât că mi-au găsit un pistol în casă. La ora 7.00 am fost scos iar de anchetatori. M-am trezit într-un birou legat de calorifer cu o pereche de cătuşe. Credeam că va urma să recunosc fără voie ce am făcut şi ce n-am făcut, credeam că va urma să fiu bătut de vreo doi “Urşi”. Spre surprinderea mea a intrat un pitic chel în birou. S-a aşezat la masă după care m-a întrebat dacă m-am răzgândit. Era acelaşi poliţist care m-a condus în arest, care îmi spusese că noapte e cel mai bun sfetnic. I-am răspuns pe un ton oarecum egal faţă de el: “În ce privinţă?” A început să zâmbească. Mi-a îndrugat tot felul de legi şi articole care mă ajutau dacă recunoşteam. Până nu mi-a zis că aseară în timp ce eram în arest mama venise la poliţie eu nu i-am dat nici o atenţie. L-am întrebat de ce a venit şi cred că atunci şi-a dat seama că mi-a găsit o slăbiciune. Nu ştiu dacă tot ce mi-a povestit a fost adevărat, dar o parte ştiu sigur că a fost. Mi-a povestit cum că mama a fost în seara aceea să-mi aducă buletinul şi l-am crezut. Înainte să plec de acasă a trebuit să-mi iau şi buletinul, dar nu l-am găsit. Atunci poliţistul i-a zis mamei când îl va găsi să-l aducă la secţie. Mi-a mai spus cum că ar fi început să-i roage pe poliţişti să o lase să mă vadă. Cum mi-a povestit el atunci şi ce o mai fi minţit, m-a cam înmuiat. Mi-am dat seama că fapta pentru care sunt arestat este foarte gravă, nu voi putea scăpa. Într-un final am recunoscut. A fost o zi foarte agitată. Au urmat întrebări legate de provenienţa pistolului. A trebuit recuperat cuţitul, care îl aruncasem în drumul de întoarcere. Seara, în cameră am început să mă gândesc la ce le-am făcut părinţilor mei, nicidecum la ce-i făcusem bătrânei şi fetiţei. După 2 – 3 luni am fost condamnat la 7 ani de închisoare. În urma recursului la Curtea de Apel, am rămas la 5 ani… Pentru faptul că eram minor (major fără 5 luni) am fost încadrat la jumătate, adică dintr-o condamnare de 7 – 20 ani, am rămas la încadrarea de 3,5 – 10 ani. Îmi pare foarte rău de tot ce am făcut, nu-mi vine să cred cum am fost orbit de acei bani nenorociţi. Am fost înşelat, ba cred că eu m-am înşelat singur. Nu ştiu de unde a început totul, dar mă străduiesc să-mi dau seama. Chiar dacă nu voi reuşi, nu o să-mi mai doresc. Cred că de fapt toate au plecat din dorinţa de a avea. Mă rog la Dumnezeu să mă ierte şi să mântuiască şi sufletul meu. Maică, vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce faceţi! Partea II Craiova, 14. 03. 2005 Maică S., Încep această scrisoare prin a vă transmite multă sănătate. Totodată, aş vrea să-mi cer scuze dacă în scrisoarea trecută am scris ceva greşit, ceva ce poate nu trebuia scris. În continuare, am să vă scriu ce-mi mai amintesc din copilărie. Îmi amintesc că atunci când eram mai mic şi nu puteam dormi noaptea mă întorceam cu faţa în sus şi priveam spre tavan. Pe tavan luau naştere diferite forme din cauza umbrei, iar în imaginaţia mea deveneau vii, adevărate. Tot felul de luptători, bătăi, scene de lupte, arme, uneori îmi imaginam cum eu aş fi soldat pe un front de luptă de prin al doilea război mondial. Dar în toate visele astea ale mele în care mă băteam, eu acum îmi dau seama că nu aveam un oponent, un adversar. În visele în care foloseam arme, nu le foloseam împotriva cuiva anume, ci doar le foloseam. Uneori îmi imaginam că sunt un personaj dintr-un joc video care avea puteri supranaturale. Avea puterea de a îngheţa, iar numele lui, tocmai din această cauză, era Sub-Zero. Jocul avea o 13

poveste complicată chiar. Era vorba despre un împărat din altă lume (Shao-Khan) care vroia să cucerească tot Universul. În drumul lui de cucerire a dat şi peste această lume. Dar Pământul era protejat de zeul tunetului (pe nume Raiden). Erau doi fraţi Sub-Zero cu aceeaşi putere şi amândoi au fost angajaţi de Shao-Khan să lucreze pentru el. Cei doi fraţi făceau parte dintr-o armată de mercenari de pe Pământ. Unul din cei doi fraţi a fost omorât de un general al armatei lui Shao-Khan. Din acel moment celălalt Sub-Zero rămas în viaţă a început să lupte împotriva împăratului cuceritor, fiind primit lângă luptătorii de pe Pământ. Uneori visam şi ziua, cu ochii deschişi, diferite scene în care îi înfruntam pe luptătorii lui Shao-Khan. Visele astea, fantasme, sau ce au fost, au durat cam până în clasa a IX-a, până la vârsta de 15 ani. Mai erau nopţi în care cădeam pe gânduri ce o să fac când voi creşte mare, cum voi fi, ce meserie voi avea, mă gândeam la ce o să se întâmple cu mine în viitor. Mă gândeam că odată, cândva, mama o să moară, iar eu voi rămâne singur. Mă întristam foarte tare atunci, uneori chiar începeam să plâng. Erau nopţi în care nu puteam dormi deloc iar pe tavan apăreau tot felul de monştrii. Am văzut un film cu un extraterestru care venise pe pământ pentru a vâna oameni. Nimerise tocmai în Vietnam, în timpul războiului. Filmul l-am văzut la cinematograf cu tata. Acel extraterestru avea un costum care îl putea face invizibil şi tot felul de arme sofisticate. Mă gândeam că poate chiar în acel moment stă şi mă priveşte pe mine, moment în care începeam să mă uit prin cameră după doi ochi roşii. Căci aşa îl putem observa, avea o cască pe cap iar în dreptul ochilor avea două vizoare care-i puteau oferi noaptea vizibilitate şi ziua detectoare termice. Când se făcea invizibil, aceşti “ochi” rămâneau vizibili pentru cei din jurul său, ceea ce îl “dădea de gol”. Era foarte masiv şi foarte puternic, avea pielea ca de crocodil şi gheare la degetele de la mâini. Filmul s-a numit Predator. A mai fost un monstru în copilăria mea. Tot un personaj dint-un film, din filmul Alien, acel animal extraterestu, foarte inteligent. Avea nevoie de un corp gazdă şi nu puteau fi decât oameni. Dar spre diferenţă de Predator, pe acest Alien nu prea-l puteai vedea cu ochiul liber, mai ales pe întuneric. Era foarte agil şi foarte mare, putea alerga şi pe tavan, pe pereţi. În loc de sânge, prin vene avea acid. Când îmi aminteam de el nu mai îndrăzneam să mă uit după el, deoarece ştiam că nu-l puteam vedea. Îmi puneam perna în cap şi încercam să adorm, mă simţeam slab în faţa lui. Nu-mi puteam imagina cum l-aş fi putut învinge. De altfel, în nici unul dintre filme n-au fost omorâte toate exemplarele, tot mai rămânea câte unul. (În urmă cu câteva luni, prin luna decembrie, dacă nu mă înşel, a apărut un film “Alien Vs. Predator”, în care se bat monştrii mei unul cu altul, numai ei. Mi-aş fi dorit să-l fi văzut în urmă cu vreo zece ani acest film.) Cu timpul au dispărut toate, şi monştrii şi combatanţii, şi toate personajele din imaginaţia mea. După ce am trecut de aceea perioadă a “viselor”, când nu aveam somn, mă gândeam la tot felul de “enigme”, cum ar fi fenomenul “triunghiului Bermudelor”, piramidele egiptenilor, apariţia Universului, tot felul de chestii. Vinerea sau sâmbăta obişnuiam să merg împreună cu un prieten pe o colină. De acolo se poate vedea aproape tot oraşul. Mergeam seara când se întuneca şi ne întorceam târziu, pe la ora 12,00 – 1,00 noaptea. Când aveam bani, ne cumpăram băutură, ţigări şi seminţe, după care ne urcam pe cea mai înaltă clădire care era construită exact în vârful dealului. Trebuia să fim foarte atenţi pe acoperişul clădirii deoarece în timp ce ne îndreptam spre locul nostru preferat, puteam fi văzuţi de studenţii care-şi făceau rondul pe acolo. Făceam lucrul acesta când era cerul senin, stăteam întinşi pe spate şi priveam stelele. Vorbeam despre tot felul de lucruri; despre evoluţia ştiinţei, despre posibila existenţă a vieţuitoarelor pe o altă planetă. Ne întrebăm unde vor duce toate acestea. Odată am discutat chiar şi despre existenţa lui Dumnezeu. Pe vremea aceea credeam doar formal, adică un fel de “gest-reflex”. După ce am fost arestat, am avut mai mult timp să mă gândesc la toate aceste lucruri. Am început să citesc tot felul de cărţi despre evoluţia omului, despre spiritism, despre magie, tot felul de prostii care mi-au furat minţile. În februarie 2003 am fost transferat pe, sau mai bine zis în Penitenciarul Jilava. Acolo am fost cu recursul la Curtea Supremă de Justiţie. În camera unde am fost repartizat am întâlnit un băiat care era şi el pasionat de asemenea prostii. Mi-a dat o carte despre nişte tehnici Tao-iste, nici nu prea mai ştiu exact cu ce era. Dar ţin minte că am crezut foarte mult în acele cărţi. Dacă făceam ce scria acolo dobândeam anumite puteri supranaturale. Mi s-a părut foarte atrăgătoare religia aia, nici nu-mi mai amintesc cum îi zice. Era cu budism, cu zei, cu tot felul de nivele spirituale de evoluţie. Atunci le-am crezut. 14

După ce am terminat cu instanţele, am fost transferat în Penitenciarul de Minori şi Tineri din Craiova. Acolo am avut de întâmpinat nişte greutăţi, fapt ce mi-a dat de gândit. Eu în mintea mea credeam că pot practica acele tehnici şi totodată mă pot ruga şi lui Dumnezeu. După un timp în care mă rătăcisem în felul acesta, Dumnezeu mi-a deschis ochii. Într-o cambuză, (un fel de debara), pe un perete, era prins un calendar cu texte biblice. Iar pe pagina la care era calendarul, era un text cu o parte din prima poruncă dată lui Moise: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”, iar mai jos scria: “Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. Atunci mi-a luminat Dumnezeu mintea şi mi-am dat seama că eu nu făcusem altceva decât să mă închin la zei. Din acel moment am încetat să mă mai gândesc la prostiile acelea. Înainte să fiu arestat, nu prea mă mai interesa şcoala. Înainte de a da examenul de admitere, aveam o atracţie faţă de matematică, chimie şi chiar fizică. După ce am intrat în liceu (şcoala profesională) am uitat de aceste “pasiuni”. Viaţa de cartier îmi plăcea parcă mai mult. Odată ajuns în P.M.T. am putut citi şi învăţa mult mai multe în domeniul fizicii. Profesorul de acolo îmi aducea cărţi şi îmi permitea să le iau şi la cameră unde le puteam studia. Încercam să-mi îngrop plictiseala şi singurătatea în acele cărţi. Distanţa de casă şi faptul că părinţii mei nu mă puteau vizita începuse să-mi creeze o stare parcă tot mai profundă de singurătate. Mă simţeam ca la capătul pământului şi în fiecare zi, parcă mă îndepărtam tot mai mult. Când primeam câte o scrisoare de la sora mea mă simţeam de parcă aş fi primit-o de la cineva străin. Şi acelaşi sentiment îl aveam şi când îi scriam înapoi. Începusem să mă întreb pentru ce trăiesc eu, exist doar în scopul de a fi, de a mă afla pe Pământ? Mă întrebam care-i scopul meu în viaţă, cum a luat naştere conştiinţa mea. Nu ştiam pe cine să cred, teoriile fizicii moderne, care majoritatea sunt ipotetice, sau să cred ce scrie în Biblie. Mă întrebam ce se întâmplă după moarte şi refuzam să cred ca va fi un nimic, dar ce va fi nu-mi puteam imagina. Acum chiar că nu mă mai interesează fizica deloc, vreau să uit toate aberaţiile acelea. Nu-mi mai face plăcere să mai citesc sau să mă mai gândesc la ceva legat de fizică. Mă rezum la faptul că tot ce urcă trebuie să coboare. Mă străduiesc să-mi ţin gândul numai la Dumnezeu. Citesc cu mare plăcere din Biblie, încerc să-mi imaginez scena respectivă. Îmi imaginez că sunt şi eu acolo, că sunt martor la minunile făcute de Domnul Iisus Hristos. M-a impresionat faptul că Domnul a plâns la “Învierea lui Lazăr”. Apar unele momente în care, parcă dispare toată credinţa, toată plăcerea aceea. Uneori mă întreb ce înseamnă toată credinţa asta. Atunci încep să mă tem, apar tot felul de gânduri în mintea mea, uneori apar gânduri rele la adresa lui Dumnezeu şi chiar unele sunt cu privire la Maica Domnului. Mă chinui să-mi ţin mintea în altă parte, dar nu reuşesc tot timpul. Mă chinui să cred tot ce scrie, dar parcă ceva din mine refuză să creadă. Atunci încep să mă tem şi mai tare, mintea mea o ia razna atunci. Dar cred că mai bine vă explic prin cuvinte din ce cauză apar toate astea. Închei mica mea scrisoare prin a vă mulţumi pentru tot ce faceţi pentru mine. Totodată îmi cer scuze pentru greşeli. I. Craiova, 16.03.2005 Maică S., În primul rând al acestei scrisori vreau să vă transmit sănătate şi aştept cu nerăbdare ziua de marţi. În continuare o să vă povestesc câte ceva din copilăria mea. Când eram mic mi-au plăcut foarte mult caii. Şi cred că îmi plac şi acum. Mama s-a născut în Moldova. În drum spre bunicii mei treceam prin Valea Oituzului pe lângă Mausoleul de la Mărăşeşti unde era (şi cred că mai este) un monument ridicat în cinstea Ecaterinei Teodoroiu. Am rămas uimit când mi-a spus mama că a fost “un 15

soldat”, (dar acum nu mai ştiu ce a făcut exact) şi că e considerată eroina ţării. Aveam vreo şase ani şi atunci am văzut prima oară un tun (erau două tunuri lângă acel monument). Îmi imaginam cam cum ar fi trebuit să se audă – cât de tare – explozia proiectilelor folosite de acele tunuri când lovesc pământul deoarece diametrul ţevilor era foarte mare, de altfel şi lungimea era impresionantă. Îmi plăcea la ţară, satul unde locuiau bunicii mei era înconjurat de dealuri şi de munţi. Îmi plăcea foarte mult să mă plimb prin pădurile ce înconjurau satul. Un văr de-al mamei avea o căruţă cu doi cai şi mă lua mereu cu el pe unde avea treabă. Îmi plăcea să ţin hăţurile, să conduc caii după cum vroiam. Nişte rude (tot de-ale mamei) aveau o stână, era cam departe, ascunsă prin pădure, dar era foarte frumos acolo. M-am cam speriat de câinii ce erau acolo, unii erau mai mari decât mine. Bunicul meu a fost fierar, potcovea caii. Venea multă lume la el pentru a le potcovi caii. Unii veneau şi de prin alte comune. Priveam foarte uimit la modul cum bunicul făcea potcoavele. Nu înţelegeam de ce le arde şi le bagă în apă în mod repetat. El mi-a explicat că le căleşte, dar nu ştiam eu ce înseamnă acel cuvânt, dar mă minunam când vedeam produsul final. Prima oară când am văzut cum se prind potcoavele în copitele cailor m- am alarmat (dacă ăsta e cuvântul corect). M-am alarmat puţin deoarece eu credeam că acele cuie care străpung copita provoacă durere cailor. L-am întrebat pe bunicu dacă îi doare, iar el mi-a răspuns că ei nu simt nimic, că potcoavele sunt un fel de papuci pentru ei şi îi ajută să meargă. Atunci m-am calmat şi parcă eram mândru de bunicul meu că el făcea acele potcoave. Îmi plăcea să mângâi caii, dar în acelaşi timp îmi era teamă de ei. Dacă întorceau capul înspre mine mă speriam foarte tare de ei şi fugeam crezând că vor să mă muşte de mână. Îmi amintesc că bunicul mă lua peste tot cu el şi m-a iubit mult… După ce a murit mi-a fost cam teamă să mai merg pe la ţară. N-am fost nici eu, nici sora mea la înmormântare. Îmi amintesc că într-o seară, vorbeam cu bunica despre cum s-au cunoscut, cum au trăit împreună. Ne povestea cum au trăit ei împreună. Trecuseră vreo doi ani de la decesul lui. Bunica s-a oprit din povestit după care s-a uitat pe geam, apoi ne-a zis să nu mai vorbim de morţi că e lună plină. Noi am întrebat-o ce se întâmplă dacă e lună plină, iar ea ne-a răspuns că dacă vorbim despre morţi atunci când e lună plină, aceştia vin la ferestre, acolo unde se vorbeşte despre ei. Nu ştiu dacă bunica a vrut să ne sperie sau chiar credea într-o astfel de superstiţie, dar îmi amintesc că atunci m-a trecut un fior şi n-am mai scos nici un cuvânt din acel moment. Din seara aceea începuse să-mi fie teamă să mai ies din casă când era lună plină. În spatele casei este un pârâu. În timpul verii abia mai curgea, dar când plouă se transformă într-un adevărat râu. Am încercat o dată să văd de unde izvorăşte, dar drumul era prea lung şi am renunţat după un timp. Am văzut câteva cruci pe marginea râului. Mi-a spus bunica că mama ei a murit înecată în acel râu. Seara, în jurul orei 19.00 se întorceau vacile sătenilor de la cireadă şi treceau prin spatele casei. Odată m- am pus în drumul lor şi nu vroiam să le las să-şi continue drumul. Aveam un băţ în mână cu care le loveam. Am observat la un moment dat o vacă venind din spatele celorlalte în viteză cu coarnele îndreptate spre mine. Înainte de a se apropia m-am dat la o parte, crezând că vroia doar să treacă de mine. După aceea mi-am dat seama că ea de fapt vroia să mă împungă cu coarnele. M-am speriat foarte tare atunci, am reuşit să mă feresc doar în ultimul moment. M-am uitat după vaca aceea, să văd dacă mă urmăreşte, dar ea s-a oprit în urma mea. Cred că şi-a dat seama că îmi este frică de ea. Din acel moment n-am mai dat în vacile care treceau pe acolo şi începusem să mă tem de ele. Îmi plăcea foarte mult la ţară când era iarmaroc, un fel de târg unde se cumpără şi se vând de toate, orice fel de produse. Dar mai mult se vând animale şi unelte de gospodărie. Eu l-am prins numai pe cel din luna august, pe la sfârşit. Se ţine numai când este sărbătoare, iar cel de care vă vorbesc cred că este de Sfântul Ilie. Dimineaţa devreme mă duceam în vârful dealului şi priveam spre locul unde era târgul. Era foarte departe de locul unde mă aflam eu, dar îmi făcea plăcere să stau şi să privesc ce se întâmplă, zarva aceea şi aşteptam cu nerăbdare să merg şi eu. Veneau nişte oameni cu un fel de, nici nu ştiu cum se numeşte. Era o învârtitoare înaltă din lemn, de braţele căreia erau atârnate nişte scaune. Această învârtitoare era pusă în mişcare cu ajutorul unui măgar. Era cam rustică construcţia dar abia aşteptam să mă urc pe un scaun. În timp ce se învârteau scaunele care erau legate cu 16

lanţuri, se ridicau uneori până la o înălţime de 3 – 4 metri. Venea toată lumea de prin satele din acea comună şi toţi erau îmbrăcaţi ca de sărbătoare. Atuncea se întâlneau toate neamurile. Ultima oară când am fost la ţară, a fost în urmă cu 3 ani şi câteva luni. Doar ce împlinisem 17 ani. Am fost deoarece a trebuit să-i facă pomană bunicului. Atunci am fost eu, mama, sora mamei cu soţul ei şi cei doi copii ai lor. Era prin luna noiembrie, era cam frig afară. Am ajuns târziu, pe la ora 22.00. Bunica a fost tare bucuroasă când ne-a văzut. În dimineaţa ce a urmat am fost cu unchiul meu la Biserica din sat. Unchiul meu era (din câte îmi amintesc) student la Seminarul Teologic. Biserica era cam veche, după părerea mea, dar era foarte frumoasă. Era construită undeva la marginea satului, era într-un fel mai retrasă de lume. Îi invidiam într-un fel pe acei oameni, pentru modul lor de viaţă. Acolo parcă nu mai conta firma sau marca care era scrisă pe haine, parcă dispăruseră toate prostiile alea de cartier pe care le aveam în cap. După ce am plecat mi-a părut foarte rău că a trecut aşa repede. Mai vroiam să mai rămân. Am observat şi tristeţea din ochii bunicii. Odată ajuns în “cartier” uitasem de toate: de liniştea satului, de simplitatea lui, de Biserica din deal. Revenisem la gălăgia oraşului, la agitaţia oamenilor, la grijile mele de “cartier”. Sincer, nu le mai vreau. Maică, am terminat cartea de citit (ultima pe care mi-aţi adus-o) şi m-a cam pus pe gânduri. Eu aş putea să mă fac călugăr? Mi-ar fi îngăduit? Până acum m-am tot gândit ce scop are omul în viaţă. Dacă aş fi ajuns doctor universitar, sau dacă aş lua premiul Nobel pentru fizică, şi dacă aş fi un simplu muncitor sau aş sta toată viaţa în închisoare sau dacă aş deveni om de afaceri sau poate boschetar, tot în pământ ajung. Şi ce am făcut toată viaţa? În cartea de rugăciuni scrie că scopul omului în viaţă este mântuirea sufletului. Şi dacă mâine mor şi nu am fost demn de mila Domnului, degeaba am mai trăit. De aceea, dacă voi trăi în cele rânduite de El şi voi asculta poruncile Domnului cu toată puterea mea şi ajutorul Lui, parcă viaţa asta pe pământ are sens. Altfel, nu văd cum. Despre acest lucru aş vrea să-mi vorbiţi mai mult, poate eu deja m-am rătăcit. Maică, vă aştept cu mare nerăbdare să veniţi marţi. În finalul acestei scrisori vă transmit multă sănătate şi vă mulţumesc foarte mult pentru ceea ce faceţi pentru mine. Vă rog să-mi iertaţi greşelile de ortografie. I. Craiova, 20.03.2005 Maică S., Înainte de a continua cu amintirile mele, vreau să vă transmit multă sănătate şi totodată vreau să vă mulţumesc pentru tot ce faceţi pentru mine. În continuare am să vă povestesc cum m-am împrietenit cu un om ce dormea în părculeţul în care ne strângeam eu şi prietenii mei. Era prin luna februarie, afară ningea cu fulgi mari şi deşi. Era totuşi cald, nu era ger, aproape de a se întuneca. M-am întâlnit cu trei prieteni în acel parc. După un timp am auzit o tablă zdrăngănind. Sub acel părculeţ era o centrală termică ce aproviziona blocurile din jur. Această centrală avea nişte găuri de aerisire, lungi (încât un om de statură medie putea dormi liniştit) şi acoperite cu tablă. Am observat că de sub acea tablă, acoperită de zăpadă a ieşit un om. Am fost foarte surprins de ceea ce vedeam, după care am început toţi cu comentarii de tot felul adresate omului acela, ajungând chiar să-l batjocorim. Omul a plecat de acolo, cred că din cauza noastră. După ce a plecat, din curiozitate, m-am dus să văd cum putea omul acela să doarmă în acel loc şi să nu îngheţe de frig. După ce am ridicat acea tablă am simţit şi eu căldura care se degaja din gaura de aerisire a centralei. L-am uitat repede pe acel om. După câteva săptămâni (2 – 3) zăpada se topise. Ne-am întâlnit iarăşi în acel părculeţ, eu şi aceeaşi prieteni. După un timp şi- a făcut apariţia şi acel om, îndreptându-se spre acelaşi loc din care-l văzusem noi că ieşise data trecută. Toţi am fost nepăsători la apariţia lui până când acel om începuse să înjure şi să blesteme tabla cu care se acoperise. 17

Afară bătea un vânt cam puternic, iar tabla aceea zburase de câteva ori de pe el. Atunci ne-a venit ideea să-l supărăm şi mai tare spre amuzamentul nostru. Am început cu toţii să aruncăm cu pietre în tabla cu care se învelea. Într-un final a renunţat la tablă, iar unul dintre noi l-a lovit cu o piatră. Omul, supărat, a început să înjure. Unul dintre prietenii cu care eram a vrut să-l lovească, dar l-am oprit noi. M-am simţit vinovat atunci de acea piatră care îl lovise pe acel bătrân. Mi se făcuse milă de el şi-mi era ruşine în sinea mea pentru ceea ce făcusem. După câteva zile m-am dus în acel părculeţ să aştept o fată. Eram singur pe bancă, celelalte fiind ocupate de oamenii care locuiau prin jur. Apare şi acel bătrân care se aşează pe aceeaşi bancă cu mine, dar nu înainte de a mă întreba dacă îi permit acest lucru. Am rămas surprins să aud asemenea lucru. Omul avea peste 50 de ani. Mi s-a părut ciudată întrebarea şi totodată nu înţelegeam de ce m-a întrebat, doar nu era banca mea. S-a aşezat în capătul celălalt al băncii. Mă gândeam în sinea mea cum de a ajuns omul să doarmă pe străzi. Îmi era într-un fel ruşine de el, să-i vorbesc, dar nu de faptul că era îmbrăcat în zdrenţe sau că era “boschetar”. Eu eram unul din acei tineri care aruncase cu pietre în el. N-a durat mult timp după ce s-a aşezat pe bancă, după care mi-a cerut o ţigară. I-am dat o ţigară, după care mi-am zis că poate acum nu se supără dacă mă bag în seamă cu el. L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a răspuns că se numeşte Andrei. După aceea l-am întrebat câţi ani are şi de unde vine, dacă vine. Mi-a spus că este din acelaşi oraş cu mine. Nu-mi amintesc câţi ani a zis că are. N-a mai durat mult timp, după care a apărut acea fată pe care o aşteptam, apoi am plecat. Într-o noapte mă întorceam împreună cu un prieten de la un internet cafe, ne îndreptam spre cartierul nostru. În drum, ne-am oprit în acel parc pentru a mai “bârfi”. Ne-am cumpărat câte o bere, după care ne-am aşezat pe o bancă ce era foarte aproape de locul unde dormea Nea' Andrei. În timp ce noi discutam s-a auzit zdrăngănitul tablei lui Nea' Andrei, semn că se trezise. S-a uitat spre noi, dar nu m-a recunoscut atunci. I-am povestit prietenului meu despre el, după care a vrut şi el să audă povestea lui. M-am dus lângă el şi l-am chemat să vină să stea cu noi pe bancă. Atunci m-a recunoscut, după care a venit şi ne-a povestit “drama” lui. Dar ce m- a “durut” mai mult din povestea vieţii lui este faptul că băiatul lui locuia într-un bloc de lângă parc. Îl vedea în fiecare zi în ce hal a ajuns dar nici nu-i păsa. Nu l-am înţeles atunci pe bătrânul Andrei, mă gândeam că dacă aş fi ajuns în locul lui, nu acceptam ca nevasta mea să rămână în apartamentul meu iar eu pe străzi. Cam asta era povestea lui Nea' Andrei. Urma ca o femeie, o cunoştinţă mai veche a lui Nea' Andrei, să-i facă nişte acte să-l interneze într-un azil de bătrâni. Îmi plăcea să stau de vorbă cu Nea' Andrei, îl vedeam atât de simplu şi parcă îl invidiam. Nu le-am mai permis prietenilor mei să-l jignească. Vorbeam cu bătrânul Andrei oriunde îl întâlneam. Aveam obiceiul să dăm mâna când ne vedeam, iar într-o zi eram cu fata cu care mă întâlneam în acel parc. A apărut şi Nea' Andrei. L-am chemat să stea cu noi pe bancă. I-am prezentat-o pe fata cu care eram, după care a vrut să plece la “casa” lui. Nu l-am oprit, îşi dăduse seama că fata care era cu mine nu l-a plăcut. După aceea am aflat şi eu acest lucru. M-a întrebat fata cu care eram de ce am dat mâna cu un “boschetar”, că cine ştie pe unde a umblat. M-am simţit prost când am auzit asemenea vorbe. Eu îl consideram un prieten pe Nea' Andrei. Nu prea îmi convenea să-mi jignească cineva prietenii. Am sărit în apărarea lui atunci, i-am zis că bătrânul acela nu a ajuns aşa că a vrut el, că nu este bine să vorbească despre el aşa. I-am zis eu mai multe atunci şi le-am zis pe un ton mai ridicat. Nu ştiu dacă fata aceea m-a înţeles, dar n-a mai vorbit urât de el în faţa mea. L-am întrebat odată pe Nea' Andrei de ce stă aşa, degeaba. Mă refeream la faptul că el de ce nu fură. Mi-a răspuns că mai bine să fie boschetar şi cinstit decât să fure. Atunci chiar nu-l înţelegeam. Nu-mi explicam cum poate fi un om în aşa fel. Acum îl înţeleg perfect. Mergeam foarte des pe muntele de lângă oraş. V-am mai spus de acest munte. La poalele lui a “crescut” oraşul .Când era cald, sâmbăta sau duminica, mergeam împreună cu doi – trei prieteni la iarbă verde pe acest munte. Urcam pe cărare în jur de o oră (poate mai mult). Era foarte plăcut să mergi prin pădure. Cu telecabina făceam în jur de 2 minute, dar era mult mai frumos pe jos, la pas. Când ajungeam în vârf ne întâmpina o privelişte minunată, se vedea tot oraşul, străzile, maşinile, oamenii ca nişte furnici. Toate astea ne minunau. Stăteam câteodată minute în şir fără să scoatem nici o vorbă. Eram “furaţi” de frumuseţea aceea văzută de sus. Aveam noi un loc al nostru. Era pe o stâncă, ascunsă de nişte copaci. De pe acea stâncă care avea în jur de 150 m admiram celălalt peisaj. Acolo stăteam toată ziua şi visam la tot felul de lucruri. Din partea asta se vedeau munţii împăduriţi care formau un fel de vale. 18

Când a fost eclipsa de soare în 1999 am fost în acel loc. Din păcate atunci a plouat. Eram trei băieţi şi aşteptam să treacă ploaia sperând că va înceta după 10 minute. Cam atât ţineau ploile vara, rar să fi plouat o zi întreagă. Neavând un loc apropiat unde să ne adăpostim am rămas pe acea stâncă. Dar ploaia nu a încetat aşa cum credeam noi că se va întâmpla, ci din contră. A început o ploaie torenţială foarte aprigă, dar n-am cedat atunci. Încă mai speram că vom vedea şi noi eclipsa. Dar când a început să fulgere şi să se audă tunetele asurzitoare, ne-a cam speriat pe toţi. Eu cel puţin nu mai puteam de frică. Am văzut un fulger foarte clar, în faţa ochilor străbătând cerul şi pierzându-se în pădure. Am căutat disperaţi un loc în care să ne adăpostim, dar din cauza ploii nu prea puteam să ne deplasăm. În cele din urmă am găsit o stâncă scoasă în afară care forma un fel de acoperiş. Ne-am ancorat sub acea stâncă. Eram obosiţi datorită efortului depus, pământul era alunecos, ploaia nu încetase, afară se făcuse mai întuneric şi mai frig. Am stat sub acea stâncă aproape 40 de minute. În tot acest timp tunetele şi fulgerele brăzdau cerul, fapt ce ne-a înspăimântat foarte tare. Am început să cântăm la un moment dat, pentru a ne distrage atenţia de la furtuna ce se dezlănţuia în jurul nostru. Dar acele cântece care erau de fapt nişte jocuri de cuvinte vulgare (Hip-Hop) s-au transformat în ţipete. Noi toţi râdeam, dar cred că râdeam mai mult pentru a nu ne arăta unul altuia îngrijorarea şi spaima ce o aveam în inimă. După ce au încetat tunetele şi fulgerele, ne-am decis să plecăm de sub acea stâncă, cu toate că ploaia nu încetase. Eram conştienţi că drumul va fi greu. Trebuia să urcăm o pantă pentru a ne întoarce la drumul care ducea spre oraş. Mai exista posibilitatea de a coborî şi prin altă parte, dar drumul acela e periculos şi când pământul e uscat. Dacă ne aventuram pe acel drum riscam foarte mult. Ne-am umplut de noroi până am ajuns la cărarea care ne ducea în oraş. Încă mai ploua şi ne-am înţeles să mai aşteptăm, speram că poate vom mai vedea şi noi o parte din eclipsa mult aşteptată. Pe cer apăruse o crăpătură în nori, fapt ce ne-a întărit speranţele. Pe lângă noi au mai apărut câţiva tineri care şi ei îşi doreau să vadă eclipsa. Ne entuziasmasem cu toţii de faptul că acea crăpătură din nori se lărgea tot mai mult. Prin acea crăpătură s-au văzut nişte raze ce cădeau în faţa noastră, undeva în munţii ce se înşirau în continuarea muntelui. După scurt timp am putut observa şi noi soarele, am privit spre el prin acei ochelari de eclipsă, dar spre dezamăgirea noastră eclipsa trecuse. Nu ne-a mai rămas decât să admirăm priveliştea din faţa noastră, munţii care parcă renăşteau după furtuna care trecuse, aburii ce se ridicau din păduri parcă erau vii, se mişcau de acolo-colo, transformându-se, pe rând, în diferite forme care ne stimula imaginaţia. Mi se făcuse foarte foame, eram obosit şi ud fleaşcă. Tot noroiul de pe mine mi s-a scurs în adidaşi şi parcă mânca din talpa mea la fiecare pas. Ne-am hotărât să coborâm pe drumul forestier. Era mai lung, dar mult mai uşor de parcurs. Ajunşi jos, în oraş, ne-am suit în autobuz ca să mergem acasă. Soarele deja îşi făcuse apariţia, dar în aer tot se mai simţea umezeală. Am coborât în oraş pentru a schimba autobuzul. Am observat că în acel loc nu plouase chiar aşa tare, bălţile erau mult mai mici. Cât timp am aşteptat autobuzul, hainele de pe mine s-au uscat, dar foamea mă apăsa tot mai tare. Mă întrebam ce am câştigat eu din toate astea prin câte am trecut, atunci mi-am dat seama de pericolul în care ne aflasem noi pe acel munte. Mă întrebam ce a însemnat de fapt eclipsa. Auzisem tot felul de zvonuri şi poveşti cum că ar fi un semn că urmează sfârşitul lumii. Eu îl consideram doar un fenomen cosmic şi nimic mai mult. Maică, aş vrea ca în continuare să vă explic un lucru, de fapt o stare care mă cuprinde câteodată. Ceva parcă se împotriveşte. Vreau să uit bucuriile astea pământeşti dar parcă-mi vin în minte tot mai multe. Câteodată nu pot crede, parcă îmi dispare credinţa, atunci mă apucă teama, frica, mă ia un gând că poate mâine mor şi ajung în iad. Nu ştiu ce trebuie să fac în acele momente. Mai este şi capul ăsta care îmi ţiuie în continuare iar pe la doctor nu am ajuns. Mă gândesc că asta e crucea ce trebuie să o duc. Dar mă tem să nu mă înşel, să nu mă rătăcesc. Îmi ziceau unii că o să înnebunesc de la atâta citit, altceva nu fac toată ziua decât să citesc. Uneori îmi vine în gând că poate o să mă pierd şi eu, poate Dumnezeu nu m-a ales şi pe mine. Nu-mi dau seama de un lucru, dacă Dumnezeu le face pe toate, noi oamenii ce să facem pentru mântuirea noastră? Asta nu înţeleg eu ce trebuie să fac ca Dumnezeu să mă mântuiască şi pe mine. Eu unde trebuie să aleg, în ce privinţă constă libertatea oamenilor. Unde putem alege? Să mă iertaţi Maică şi mă rog la Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc. Vă aştept cu nerăbdare Maică marţi. Nu închei înainte de a vă mulţumii încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine. P.S.: Îmi cer scuze pentru greşeli. I. 19

Craiova, 25.03.2005 Maică Siluana, Am să vă povestesc, aşa cum mi-aţi cerut, despre “fetele” mele. În şcoala generală mi-a plăcut foarte mult de o fată… Eu eram foarte timid, nu avem curajul să-i spun acestei fete că-mi este dragă sau ceva de genul ăsta. I-am trimis un timp scrisorele prin intermediul unui coleg de clasă. Aceste scrisorele erau de fapt poezii pe care le copiam de prin cărţi şi chiar versuri de cântece pe care le găseam prin reviste sau prin ziare. Într-un final, fata a aflat că eu sunt cel care îi trimitea acele scrisorele, a aflat cine era admiratorul ei secret. Aşa mă semnam la sfârşitul fiecărei scrisori. Acum îmi vine să râd. Într-o zi mi-am lua “inima în dinţi” şi m-am dus la ea cu intenţia de a-i mărturisi tot, dar odată ajuns în faţa ei curajul m-a părăsit. I-am zis doar: “vrei să fii prietena mea?” Cred că eram roşu ca racul, nu mai puteam de emoţii. Ea m-a privit cu un zâmbet de parcă ea ştia ce e în inima mea, parcă simţea ce simt eu şi încerca să nu mă facă să mă simt prost. Mi-a spus că nu poate să facă ceea ce îi ceream eu. Parcă căzuse cerul pe mine, m-am simţit penibil. Am lăsat capul în jos şi am plecat în grabă spre clasa mea. Regretam faptul că i-am spus acele cuvinte, dar într-un fel acum ştiam că nu trebuie, de fapt, nu mai avea rost să mă “agit”. După ce am terminat şcoala generală, aflasem că fata fugise de acasă cu un băiat (de cartier) cu care era însărcinată. Cel puţin aşa aflasem de la unii din cunoscuţii ei. … Dar “fata” mea a fost X. Ne-am întâlnit din greşeală, dacă pot spune aşa. (Cu toate că acum nu mai cred în greşeli de genul ăsta). Un prieten de-al meu a “vorbit” cu o fată prin intermediul internetului, cu care urma să se întâlnească, iar eu trebuia să-l însoţesc. Locul în care trebuia să aibă loc întâlnirea era în faţa chioşcului din curtea liceului unde învăţa fata respectivă. Am ajuns înainte cu 10 minute decât ora stabilită. Ne-am aşezat pe o bancă cu speranţa că poate va apărea o zână. Dar în acelaşi timp ne făceam griji ca nu cumva să dăm de muma pădurii. Într-un final a apărut o fată înaltă, cu un corp frumos (voluptoasă), avea părul prins în coadă cu şuviţe colorate şi ceea ce ne-a surprins (pe mine plăcut) avea ochelari. Prietenul meu a renunţat la ideea de a se întâlni “orbeşte”, după ce ne-am convins că ea este cea pe care o aşteptam. Dar parcă nici mie nu-mi venea să mă duc. Habar nu aveam despre ce au discutat ei cu o zi înainte. Dacă îşi dădea seama că nu sunt eu cel pe care îl aştepta? Nici nu apucasem să ne tocmim ce urma să facem, că ne trezim în faţa noastră cu o fată foarte veselă şi cu mult tupeu să zic aşa. Ne întreabă care dintre noi e Backham (de obicei, în convorbirile de pe internet chat- uri, se folosesc pseudonime, nick-name-uri, iar acel “Beckham” era pseudonimul pe care l-a folosit prietenul meu). Eu, foarte surprins întreb la rândul meu “ce Backham?”. În acelaşi timp prietenul meu îi răspunde: “El e”, arătând spre mine. M-am uitat la prietenul meu mirat, după care am confirmat spusele lui. “Da, eu sunt, de ce întrebi?” Fata aceea mi-a răspuns că X mă aşteaptă în şcoală dacă vreau s-o cunosc. I-am spus că din acest motiv am venit, apoi am urmat-o şi am făcut cunoştinţă cu X iar după câteva discuţii a urmat să ne întâlnim, dar ziua în care urma să ne întâlnim am stabilit-o într-o convorbire telefonică. Ne-am întâlnit într-o duminică, era cam înnorat, aşa că ne-am propus să mergem într-un bar, dar am ajuns într-un internet-cafe. Pe drum, X mi-a spus nişte lucruri care mi-au schimbat intenţiile cu privire la persoana ei. Mi-a spus că ea are un prieten în Italia, că acel prieten (sau iubit, nu ştiu ce a fost de fapt) este gelos şi n-ar fi bine ca noi să fim văzuţi împreună. Nu prea am înţeles eu ce tot îndruga ea, dar după ce a continuat mi-am dat seama ce zice. Mi-a spus că ea nu a avut nici o relaţie cu un băiat mai mic decât ea (eu aveam 16 ani, iar ea 17 ani). Atunci în mintea mea s-a întipărit un fel de ambiţie, ceva de genul “Adică vrei să zici că eu nu sunt bun, lasă că-ţi arăt eu ţie!” Un fel de a mă răzbuna, dar nu în sensul de a-i face rău. Nu ştiu exact la ce anume m-am gândit atunci. Acum îmi vin în minte tot felul de explicaţii pe care atunci nu cred că le-aş fi argumentat. 20

X mi-a spus că eu dacă nu am alte intenţii, putem fi prieteni, amici. Acum îmi dau seama că , poate ea nici nu ştia, nu avea nevoie de un prieten (iubit), ci de cineva care să o asculte. A trecut ceva timp în care am fost doar amici. Până ce relaţia noastră să se transforme, am întâlnit o altă fată. O blondă, o unguroaică care vorbea nemţeşte. Din câte am înţeles eu unul dintre părinţii ei era de naţionalitate maghiară iar celălalt de naţionalitate germană. Fata asta avea un prieten pe care, susţinea ea, îl iubea. Dar acest băiat o cam bătea, se cam certau. Fata avea şi ceva bănuţi de la părinţi, pe care nu se ruşina să-i cheltuiască în voie pe oriunde. Cred că era genul de fată pe care şi-o doreşte orice băiat. Eu am cunoscut-o într-o perioadă în care era certată cu prietenul ei. Mai avea o soră care era înnebunită după un prieten de-al meu. Aşa am cunoscut-o. Au venit împreună la net-cafe-ul unde lucram. Cea mică venea des pe acolo. Eu cu cea mare am avut treabă. Şi era mai mare cu doi ani ca mine. Ea a fost prima fata pe care am sărutat-o. Şi au fost momente în care puteam continua până la “capăt”, dar ceva mă oprea. O să încerc să mă gândesc ce anume. Cred că doar emoţiile erau de vină, iar când nu au fost “emoţii” a intervenit altceva. Cu fata asta am avut o relaţie cam aiurea, alt cuvânt nu găsesc. Mă refer la faptul că de câte ori se certa cu prietenul ei, venea s-o “consolez” eu. Mi-am pierdut multe nopţi împreună cu ea, uneori ne rezumam doar la a ne expune anumite idei legate de diferite subiecte, care de fiecare dată ajungeau doar la nişte contraziceri. Alteori ne pierdeam în “jocurile” plăcerii. Când am cunoscut-o prima oară, mi-a spus că s-a certat cu prietenul ei despre care eu ştiam. Nici prin cap nu-mi trecea că se vor împăca. M-am simţit fraierit atunci când s-au împăcat, căci aşa am şi fost. Trebuia să ne întâlnim, dar ea nu apăruse în locul unde trebuia. Mai apoi am aflat că se întâlnise de fapt cu fostul prieten. Mi-am jurat să mă răzbun pe ea, cum voi putea. După 2 – 3 zile îmi trecuse, mai ales că o cunoscusem pe Y. Ea a fost cea mai arătoasă, să spun aşa (am văzut-o anul trecut la un concurs de miss televizat). Tot cu ajutorul internetului am întâlnit-o. Ce a fost mai rău, este faptul că şi ea s-a împăcat cu prietenul pe care îl avea înainte şi de care eu nu ştiam. Ba nu, aici mă înşel, a fost altfel. Am ştiut că urmau să se împace, dar mi-a povestit doar în ultima zi ce urma să se întâmple. Îl cunoşteam şi pe el, doar din vedere, şi după pseudonimul pe care-l folosea pe net. Împăcarea urma să aibă loc la o petrecere de majorat a unui băiat, unui prieten comun. Mi-a explicat totul exact cu o seară înainte, era un fel de răzbunare. M-a asigurat că nu va dura mult, mi-a spus că urma să-i facă un fel de “scenă” din care el să iasă umilit, înjosit, ceva de genul acesta. În seara următoare, la acea petrecere eu am cam luat-o cu băutura. Am observat că cei doi (Y şi prietenul ei) nu păreau a se fi certat, în viziunea mea, păreau foarte fericiţi. Beat cum eram, mi-am luat şi eu o fată (pe care o chema tot Y) pentru a-i face în ciudă. La acea petrecere a apărut şi Blonda fata despre care v-am scris mai sus. Eu eram însoţit de 4 – 5 prieteni, toţi eram furaţi de alcool. Acea petrecere era să se transforme mai mult într-o bătaie. Unul din prietenii mei a fost apostrofat de un băiat care venise împreună cu prietenul Blondei. Totul a fost aplanat datorită acestei fete. A doua zi, spre seară, m-am întâlnit cu X. Primul lucru pe care l-am făcut când ne-am întâlnit a fost să o întreb ce a făcut cu prietenul ei. Am uitat să vă spun că ne-am întâlnit accidental. Nu-mi amintesc ce mi-a răspuns, ce a făcut, dar îmi aduc aminte că ne-am reproşat unul altuia, ne-am acuzat unul pe altul, după care ne- am împăcat. După puţin timp relaţia cu X se transformase, devenise altceva decât simplă prietenie. Pentru X simţeam ceva, începeam să mă ataşez de ea. I-am spus ce simt pentru ea, am avut curajul să-i mărturisesc ce aveam pe inimă. A rămas într-un fel surprinsă de ceea ce-i ziceam. După un timp relaţia noastră a devenit una mai serioasă. Dar nu ştiu ce a fost în capul meu. Nu renunţasem nici la cealaltă fată, Y. După un timp (pe care l- am împărţit între cele două) au aflat una de alta. Au aflat, mai bine zis datorită internetului, după care s-au întâlnit. Mi-a descoperit toate minciunile. Dar pe X n-am minţit-o, adică pentru ea simţeam cu adevărat ceva. Într-un final am convins-o pe X că o iubesc. Cu Y din acel moment nici că am mai vorbit. Îmi cam fugeau ochii. Nu prea mă puteam stăpânii când vedeam o fată frumoasă care îmi plăcea, care mă atrăgea. La majoratul unui văr de-al meu am întâlnit o fată Z. Mă cam luase vinul şi n-am stat prea mult pe gânduri şi am început să o “vrăjesc”. După două trei zile am sunat-o pe Z cu scopul de a stabili o zi în care urma să ne întâlnim. În cele din urmă ne-am întâlnit, dar acum eram treaz şi îmi zbura gândul numai la X. Z mi-a spus la un moment dat că sunt altfel decât eram în seara aceea la majorat. Mi-a reproşat faptul că sunt mai rece, mai 21

distant. Aşa şi eram. N-am stat mult cu ea, n-am mai continuat relaţia. X mi-a spus odată (în perioada în care mă întâlneam cu Z) că m-a văzut într-o zi în oraş însoţit de o fată. Eu ştiind că n-am fost prin zona aceea, m-am gândit că poate m-a văzut cu sora mea. Cum am mai spus am renunţat la relaţia cu Z pentru că o iubeam prea mult pe X. I-am spus şi de Z şi m-a iertat, dar cred că “aventurile” astea le-am făcut mai mult ca să mă răzbun pe ea. Să vă explic şi de ce. Eram împreună cu ea şi cu un prieten şi ne plimbam prin oraş. Dintr-o dată X îmi dă drumul la mână şi-mi spune să merg înainte. I-am făcut pe plac şi am înaintat împreună cu prietenul meu, ea rămânând în urmă. Am mers vreo 50 de metrii după care ne-am oprit şi m-am întors să văd ce face X. Am observat că stătea de vorbă cu un băiat care era mult mai mare ca mine la statură, îmbrăcat în haine ce le poartă de obicei valutiştii, bişniţarii, au ei o modă aparte, o eleganţă mai diferită. Eram foarte nedumerit de ceea ce vedeam. Am întrebat-o pe X ce s-a întâmplat, de ce mi-a făcut “paşi”. M-am simţit tare prost atunci, nu de faptul că eram cu acel prieten şi asista la toată scena (era cel mai bun prieten, dacă ar fi fost altul cred că ar fi făcut mişto de mine, ar fi râs de ce-mi face prietena mea), ci de faptul că în sinea mea m-am simţit desconsiderat şi nu de oricine, ci chiar de persoana pe care o iubeam. În seara aceea m-am supărat foarte tare pe X, nu-mi puteam explica de ce a făcut ea gestul acela. Ea prea multe explicaţii nu mi-a dat şi văzând că nu-mi explică ce a însemnat toată treaba aia, n-am insistat nici eu prea mult. Într-un final, am trecut şi peste asta, cu toate că explicaţii nu am primit. Eram într-o zi în staţia de autobuz din apropierea liceului în care învăţa X şi aşteptam să apară un coleg de clasă cu care urma să merg spre şcoală, dar apare X şi după un timp mai apare şi un prieten mai vechi. Am fost foarte bucuros când l-am văzut, nu-l mai văzusem de mult timp. Am fost vecini când locuiam împreună cu bunica (din partea lui tata) la bloc. Am copilărit împreună. El este mai mare decât mine cu patru ani, dar făceam multe năzbâtii împreună. După ce a plecat X eu m-am îndreptat spre liceul meu însoţit de acest prieten. Mi-a spus că o cunoaşte pe X, că a văzut-o prin discotecă în compania unor “personaje” cunoscute ca făcând parte din lumea interlopă. Nu l-am crezut, chiar l-am rugat să nu mai vorbească despre ea aşa. Eram convins că o confundase cu altcineva. Asta a fost înainte de a se întâmpla scena când X mi-a dat “papucii”. Şi au fost mai multe. Mi-au mai zis nişte prieteni că o văzuseră în compania unor “băieţi” cunoscuţi, dar tot nu i-am crezut, până am văzut-o cu ochii mei. Mă plimbam cu un prieten prin oraş. La un moment dat acest prieten mă atenţionează cu privire la o fată, despre care el credea că este X. Eram cu acelaşi prieten care a asistat la faza când X mi-a dat “papucii”. Aşa că, l-am crezut deoarece el o cunoştea foarte bine. Într-adevăr era X. Am vrut să mă duc după ea, dar ce s-a întâmplat după aceea m-a lăsat mut. Lângă X oprise o maşină (un BMW). Nu erau părinţii ei, aceştia aveau o Dacie. Am rămas fără cuvinte după ce am văzut cum X s-a suit în acea maşină. Prietenul meu urmărea şi el foarte nedumerit ce se întâmpla. Noi priveam cam de la o distanţă de aproximativ 100 m. L-am întrebat pe prietenul meu dacă X s-a suit în maşină, deoarece mie nu-mi venea să cred. Mă gândeam că poate n-a fost ea. Nu-mi explicam cine putea fi cel care conducea maşina aceea. Atunci m-am gândit că tot ce mi-au spus prietenii mei era adevărat. Cu X n-am fost niciodată într-o discotecă sau la o petrecere. Părinţii ei, spunea ea, erau cam severi… Am întrebat-o într-o zi dacă s-a mai întâlnit cu un alt băiat sau dacă are de gând să mai continuăm relaţia noastră. Mi-a spus atunci că într-adevăr s-a mai întâlnit cu cineva, dar nu a fost nimic serios între ei, doar au ieşit la un suc. Am întrebat-o cu cine, dacă-l cunosc şi într-adevăr îl cunoşteam. Dar explicaţii despre toate celelalte nu mi-a dat, dar nici n-am întrebat-o. Aşteptam să văd dacă îmi spune ea. Am întrebat-o dacă mai vrea să mai continuăm relaţia noastră. Mi-a explicat că-i pare rău şi nu s-a gândit că o să mă supăr doar că a ieşit la un suc cu câţiva prieteni. M-a convins de faptul că regreta că m-a făcut să mă îndoiesc de ea şi m-am gândit că toate celelalte nu mai au rost şi că ar fi bine să le uit. Le-am uitat pentru că am iubit-o şi poate că n-am făcut bine, poate trebuia să le lămurim şi pe acelea. A trebuit să ne întâlnim într-o seară pe la ora 21.00 într-un loc în care ne vedeam cel mai des. Eu am ajuns pe la 21.15 după care am mai aşteptat încă 15 minute. Trecuseră aproximativ 5 săptămâni de la discuţia noastră. M-am dus într-un net-cafe unde ştiam că merge ea mai tot timpul crezând că o voi găsi acolo. Era foarte aproape de locul întâlnirii. Acolo, în net-cafe m-am întâlnit cu un prieten care o cunoştea. L-am întrebat dacă ştie ceva de ea şi mi-a spus că a plecat nu cu mult timp înainte să apar eu. Eu m-am gândit atunci că poate a plecat acasă. Aveam intenţia să mă duc după ea. Întrebându-l pe acel băiat în ce parte a luat-o mi-a indicat un alt drum faţă de cel pe care mergea ea acasă. Atunci am intrat la bănuieli. M-am gândit cum aş putea afla dacă mă 22

înşel, ca nu cumva să fie doar imaginaţia mea, sau dacă e adevărat ceea ce credeam. M-am gândit să-i sparg căsuţa de email, contul de pe un server public. Aveam posibilitatea aceasta, învăţasem multe în domeniul informaticii, ajunsesem la o oarecare dexteritate în acest domeniu. Dar ce am văzut acolo pur şi simplu m-a şocat, nu-mi veneam să cred. Erau tot felul de mesaje, unele chiar declaraţii de dragoste, poze cu X în compania unui tip pe la petreceri, chiar şi în discotecă. Nu ştiam ce să fac. Mă gândeam cum ar fi trebuit să reacţionez. Să o fi luat la bătaie, să mă fac că nu ştiu nimic de toate cele văzute şi să-i plătesc cu aceeaşi monedă? M-am gândit că mai bine ar fi s-o uit, să nu mă mai gândesc la ea. Mi-a fost greu un timp, dar m-a ajutat şi ea s-o uit. Îmi trimitea mesaje prin email în care mă acuza că sunt laş, că de ce nu vreau să o mai văd şi chestii din astea. Eu la rândul meu nu mă lăsam mai prejos, îi răspundeam uneori foarte jignitor. Toate au fost în aşa fel încât până la urmă am uitat-o, dar nu complet. Mă mai gândeam uneori la ea. Încă nu aveam certitudinea că ceea ce văzusem interpretasem corect sau am ales varianta cea mai proastă de a rezolva, a fugi de ea. Dacă totul era aşa cum credeam eu, mă gândeam că am făcut bine, dar dacă nu era aşa înseamnă că am fost prost de tot. Dar viaţa pe care o duceam m-a făcut să uit de toate astea. Am cunoscut alte fete cu timpul. Ultima fată pe care am cunoscut-o era mai mică cu doi ani decât mine. N-am apucat prea mult timp împreună, aproape două luni, după care am fost arestat. Dar după ce am fost transferat în penitenciarul Codlea am primit imediat o scrisoare de la X prin care îmi explica cum s-a simţit când a auzit vestea că sunt arestat şi cât de mult o doare acest lucru. Dar am uitat să vă menţionez un lucru. Înainte de a fi arestat, de Crăciun m-am întâlnit cu X. Asta la insistenţele ei (prin cunoscuţi comuni îmi transmitea că ar vrea să mă vadă şi să iau legătura cu ea). Mi-a explicat cât de mult mă iubeşte, că ţine la mine, că-i pare rău de tot ce a făcut şi m-a supărat. Vă spun sincer, am rămas foarte uimit văzând-o cum îmi mărturisea toate acestea. Primul lucru la care m-am gândit a fost să mă răzbun pe ea, dar n-am putut. I-am explicat că s-a stins totul în mine, că nu o mai pot privi cu aceeaşi ochi. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea după aceea. Dar am continuat să corespondez cu ea (din iulie 2002 – decembrie 2002). A reuşit să plece în Italia la o facultate, aşa susţinea ea. Am primit de la ea 3 sau 4 scrisori din Italia, dar cât timp a fost în România mi-a scris foarte multe scrisori în care m-a convins că m-a iubit cu adevărat. Acum nu mai simt ceva special pentru ea. Mi-ar plăcea să mai aud despre ea ceva, dar nu neapărat. Sper să fie bine. Despre ultima fată am auzit că a ajuns rău. Închei aici Maică, dar nu înainte de a vă mulţumi din suflet pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă urez multă sănătate! Doamne miluieşte! P.S.: Scuzaţi-mi vă rog greşelile de ortografie. Craiova, 28.03.2005 Maică S., M-aţi întrebat despre frica mea. O să încerc să vă explic cât mai bine ce simt în acele momente când vine teama. Prima oară când am simţit-o “a fost în acea seară când m-am refugiat” cu doi – trei colegi de cameră în baie pentru a “sufla în pungă”. Starea aceea de euforie, senzaţia de plăcere dintr-o dată s-a transformat în altceva. La început a fost un fel de moleşeală, starea din care ieşeam încetând inhalarea de vapori de diluant. Am observat că nu apare nici o schimbare, după care m-am ridicat în picioare sperând că-mi voi reveni. Dar după ce m-am ridicat a fost mai rău, am simţit că mă comprim în mine ca şi cum m-aş fi prăbuşit în sinea mea. Lumina din baie parcă şi ea scădea din intensitate. Atunci m-am speriat crezând că este ceea ce numesc drogaţii (acea stare de panică care o descriu majoritatea celor care se droghează intravenos cu substanţe de mare risc – heroină, cocaină, amfetamine) “paranoia”. Panica s-a transformat într-o isterie în mintea mea. Încercam să mă opun acelei stări. Nu ştiu exact ce a fost în mintea mea atunci, dar am observat că nu pot face nimic. Ce am simţit în clipele acelea se potriveşte cu ce explică Părintele Savatie în Dragostea care ne sminteşte. Numai că eu nu am văzut pe Domnul Iisus, eu am rămas în “întuneric”. Aşa simţeam atunci. Nu mai vedeam decât conturul celor 23

din jur. Mi se păreau goi pe dinăuntru şi foarte întunecaţi. Erau nemişcaţi şi nu-i puteam distinge pe toţi odată. Îmi apăreau pe rând. Mă auzeam doar pe mine, de fapt gândurile parcă se auzeau, urechile le simţeam ca şi când aş fi fost sub apă. Pa lângă ce gândeam eu mai auzeam un fel de fâşâit, scârţâit, un zgomot îndepărtat. Acceptasem starea în care mă aflam şi mă simţeam parcă captiv în acea stare. În mintea mea nu mai aveam scăpare de “acolo”. După cum v-am mai zis tot ce am putut face, a fost să ”ţip” (într-un fel, căci aşa credeam în mintea mea, că ţip) disperat la Dumnezeu să-mi mai ofere o şansă. Dar îmi dau seama că habar nu aveam ce voi face dacă o voi avea, de fapt dacă urma să mi-o ofere Dumnezeu. Nu-i “promisesem” nimic, ci i-am cerut doar încă o şansă. În momentele acelea îmi părea rău, regretam foarte mult ceva, dar sincer nu ştiu exact ce anume. Cred că din cauza faptului că se terminase (în mintea mea). După ce a trecut tot chinul acela (că bine nu a fost) primul lucru pe care l-am făcut a fost să plâng, un fel de lacrimi de bucurie că totul a trecut. Au fost câteva comentarii din partea celorlalţi dar nu mai aveam putere să-i bag în seamă. După câteva zile uitasem tot, revenisem la acelaşi obiceiuri. După cum v-am mai zis, am dat vina pe diluant. Singurul lucru pe care l-am schimbat după acea întâmplare a fost cantitatea de diluant. După un timp renunţasem şi la diluant. Nu-mi mai plăcea. Mi-a fost greu când îl vedeam (diluantul) dar mi-a trecut cu timpul. Într-una din serile când nu puteam dormi, în general se întâmpla vara când era foarte cald, am urmărit un documentar, pe postul de televiziune Discovery, intitulat, în traducere română Universul. În acel documentar s-a prezentat şi o teorie cu privire la expansiunea universului cosmic. Această teorie, care a fost şi demonstrată, susţine faptul că galaxiile sunt într-o continuă depărtare una faţă de cealaltă. De fapt totul a plecat de la teoria “Big-Bang-ului”, fenomen în urma căruia se presupune că a luat naştere universul. Această teorie a “Big-Bang- ului” a plecat, de fapt a fost demonstrată cu ajutorul teoriei lui A. Einstein care susţine că energia este direct proporţională cu masa (demonstrată şi aceasta). V-am spus, de fapt v-am scris toate astea deoarece eu le-am crezut, nu că acum nu le mai cred, dar nu prea mai îmi pasă de fapt. Cărţile pe care le mai am le ţin doar pentru a le înapoia când mă voi elibera, altfel le-aş fi aruncat de mult timp. Mă refer la cărţile de fizică. O să rezum totul doar la un singur gând, la ultimul gând în legătură cu ce vreau să vă explic. În capul meu, după logica celor prezentate mai sus (de fapt au fost mai multe şi mai complexe) a rezultat că totul va redeveni un nimic, un infinit, noţiune pe care încercam să o înţeleg raţional. De aici a plecat prima teamă lucidă, conştientă, fără diluant sau diazepam. Că sunt un nimic. Au apărut pe urmă şi o parte din “simptomele” din baie, dar treceau printr-o simplă “schimbare de mediu”. Mă ridicam din pat (de obicei când era linişte şi dormeau toţi şi mă gândeam la toate astea) şi mă plimbam prin cameră, mă uitam pe geam, făceam orice numai să-mi iau gândul de la “nimic”. Era uşor la început, până de sărbători, în noaptea de Crăciun, când mi-am dat seama că pot să mor şi să devin mai repede un nimic, ceea ce credeam că sunt de fapt. În noaptea aceea au apărut toate “simptomele din baie” fără ultima parte, doar panica şi gândurile. Dar atunci puteam face cred că orice, tot nu mi-ar fi trecut. Nu ştiam ce să mai fac, totul era întunecat în mintea mea. Reuşeam să adorm cu ajutorul somniferelor tari (leuomepromazim, carmazepim + levo uneori). Nu puteam să-mi iau gândul de la moarte. Nu mai aveam poftă de mâncare. Îmi găseam liniştea în ţigări şi integrame. Nici la televizor nu mă mai puteam uita. Prin filme mureau toţi şi nu puteam uita deoarece mă îngrozeam şi mai tare. Mă trezeam dimineaţa devreme pentru ca seara după apel să fiu extenuat, să pot dormi. Îmi era teamă să dorm singur. Atunci eram 9 inşi în cameră şi opt paturi. L-am lăsat pe altul să doarmă în patul meu numai ca eu să dorm cu încă unul în pat. La cabinetul medical mi-au spus că am spasmofilie, dar după cât calciu şi vitamine am luat trebuia să-mi revin. După revelion, timp în care mă simţeam tot mai rău (nu fizic) am auzit de Sfânta Taină a Spovedaniei. Habar nu aveam ce înseamnă cu adevărat spovedania. Unul din colegii de cameră, cuprins în programul desfăşurat de Maica F., mi-a dat un ghid de spovedit. El era de câteva zile în cameră. Atunci am aflat de “cursurile” cu măicuţe cum le spuneam noi. După ce m-am spovedit, m-am gândit că-mi va trece acea groază, depăşisem teama. N-am vorbit cu nimeni despre ce era în capul meu, credeam că mă îndrept spre nebunie. În cameră nu puteam discuta cu nimeni despre asta, cu siguranţă începeau să râdă de mine, iar în cazul în care unul mă considera nebun cred că atunci chiar înnebuneam. În sinea mea începusem să cred că dacă mă consider nebun, nu sunt, deoarece auzisem pe undeva că nici un nebun nu recunoaşte că e nebun. După ce m-am spovedit a fost mai rău într-un fel. Zic într-un fel, deoarece am mărturisit jumătate din păcat, îi schimbasem sensul „dar fără să- mi dau seama”. Dar dacă nu făceam asta nici că o mai întâlneam pe Maica F. Ajunsesem într-o stare disperată, nimic în jurul meu nu avea sens, somnul meu era foarte agitat, mă trezeam de 4- 5 ori pe noapte iar poftă de mâncare nu mai aveam deloc. Simţeam că parcă mintea îmi ia foc, parcă urma să explodeze. Gândul că voi 24

muri într-o zi şi poate chiar în clipa următoare nu-mi ieşea din cap. Când se lua curentul şi se stingea neonul începea un adevărat chin psihologic pentru mine. Mă panicam cu totul, tremuram din cap până în tălpi şi abia dacă mai respiram. Nu puteam face nimic. Gândul îmi stătea numai la moartea ce mă paşte. Într-o zi n-am mai rezistat şi am vorbit cu educatoarea secţiei. Dar nu i-am zis ce gânduri aveam pentru că mi-a fost ruşine într-un fel, dar i-am explicat că am îndoieli cu privire la existenţa lui Dumnezeu. După ceva timp a venit Maica F. din nou în penitenciar. M-a scos doamna educatoare, de fapt eu i-am cerut dacă are puţin timp să vorbesc cu ea. Când am intrat în birou am văzut-o pe Maica F. şi eram un pic nedumerit de prezenţa ei. Mă uitam la crucea pe care o avea în mână şi nu prea ştiam de ce e aşa mare (nu că acum ştiu care este adevăratul sens al acestui obicei, dar cred că este “crucea personală”. Poate mă înşel şi vă rog să mă iertaţi). N-am îndrăznit să-i spun ce mă “doare” cu adevărat, n-am avut curaj pentru că mai era acolo şi doamna educatoare şi domnişoara care o însoţea pe Maica F., dacă îmi amintesc eu bine numele ei este I. Îmi cer scuze dacă m-am înşelat, dar nu-mi amintesc prea bine. Dar din câteva cuvinte Maica F. m-a liniştit. Aceleaşi cuvinte cred că putea să mi le zică şi preotul de acolo, dar spuse de Maica au avut un sens, au fost “pline”. Am discutat atunci despre credinţă. I-am spus atunci că eu aş vrea să cred dar nu prea pot. I-am explicat şi de ce, cum mă otrăvisem cu “fizica”. Mi-a notat atunci pe o bucată de foaie rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase...”. Acea foaie pentru mine devenise sfântă. Nu aveam atunci decât acel ghid de spovedanie, o carte de rugăciuni şi un “Noul Testament” de pe la nişte “pocăiţi” ce vizitaseră penitenciarul. Ţineam foaia aceea mereu cu mine (şi acum o mai am). V-am mai povestit parcă de “criza” când s-a luat curentul şi m-am “trezit” în beznă. Aceea a fost cea mai gravă dintre toate câte au fost. A şi durat ceva timp pana de curent, timp în care devenisem o legumă, nu mai puteam nici să mă mişc. Citeam înainte de a se lua curentul ghidul de spovedanie. Urma ca a doua sau a treia zi să mă spovedesc din nou, aşa m-a îndrumat Maica F. Mi-am dat şi eu seama că nu mă spovedisem cum trebuie. Aveam şi cartea de rugăciuni cu mine şi aceea foaie pe care era notată “Doamne Iisuse Hristoase...” Am început s-o zic în gând. Eram panicat şi nu mai ştiam ce să fac, transpirasem foarte tare şi tremuram mai rău ca niciodată, abia ce mai respiram. În timp ce ziceam în gând rugăciunea, la un moment dat am simţit acea nepăsare de sine, continuând să rostesc rugăciunea în gând iar după ce-mi mai trecuse tremuratul am zis-o în şoaptă. Nu ştiam ce să zic de acea “nepăsare”, parcă nu era de la mine. Totuşi n-am zis la nimeni ca să nu mă fac de râs. Ce ziceau oare ceilalţi când aflau că-mi este frică de întuneric? Până la urmă şi-au dat seama că ceva nu-i în regulă cu mine, dar nu cred că au avut curaj să mă întrebe. Nu mă refer la faptul că aş fi reacţionat violent, ci, dimpotrivă, eram prieten cu toţi, cred că le-a fost ruşine. A trebuit apoi să plec pe cursă, pe spitalul penitenciar Colibaşi. Înainte cu o zi mi-a adus Maica F. o carte de rugăciuni, o cruciuliţă, câteva cărţi şi o sticluţă cu mir. M-am bucurat foarte mult de cruciuliţă şi de sticluţa cu mir. Cartea Minunea credinţei m-a ajutat foarte mult cât timp am fost în spital. Mă întâlnisem acolo cu un om, adventist cred, care îmi făcuse capul calendar cu ale lui. Norocul meu (acum nu mai cred în noroc) că am avut cu mine cartea de la Maica F., care m-a ajutat să trec peste “teoriile” acelui credincios. Cel mai mult din acea carte m-a impresionat arătarea Maicii Domnului în timpul unei invazii din al Doilea Război Mondial şi când un ateu s-a botezat, iar într-o poză făcută în timpul botezului se vede un porumbel pe capul celui botezat. Desigur, şi celelalte minuni relatate în acea carte au fost impresionante dar acestea două mi se par cele mai mari dintre ele. Când îmi aduc aminte de minunile pe care le-a făcut Maica Domnului mi se spulberă orice îndoială cu privire la sfinţenia Ei. Mai ales după ce am citit în Cele mai frumoase 153 de istorisiri adunate de la Sfinţii Părinţi, despre minunile pe care le-a făcut. V-am explicat toate acestea ca să vă “arăt” cam de unde a început frica asta a mea, de unde se trage. Cu timpul s-a transformat, adică s-a rezumat doar la aceea stare de “disconfort psihic”, aiureală, care mă fac să-mi amintesc de moarte. Când am citit în Vademecum ce au făcut îngerii de au căzut şi că nu se mai pot întoarce m-am cam îngrozit. M-am gândit că doar pentru atât au păţit ce au păţit, eu ce-o să păţesc?. A mai fost şi ceea ce a zis Domnul Iisus: “mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. În mintea mea a intrat ideea că omul nu e în stare să “aleagă”, că nu prea are o libertate. În mintea mea, omul de mic îşi creează o personalitate, care în viitor îl va face să “aleagă” pentru el (între alb şi negru). Această personalitate, după părerea mea, se construieşte pe baza întâmplărilor şi experienţelor trăite în viaţă. Dacă Dumnezeu îi va da “experienţele” pe care vrea El, atunci din copilul acela iese până la urmă ce vrea El. În mintea mea Iuda Iscarioteanul a fost “crescut” pentru a-l vinde pe Iisus, de chiar Dumnezeu. Iuda unde mai putea să aleagă? Sau 25

dacă a murit înainte de a muri Mântuitorul şi-a aflat mântuirea în iad ca toţi ceilalţi? Şi cam de la astea pleacă “fricile” astea în acest moment. Trăiesc una din ele, mă gândesc că poate şi eu sunt un Iuda, adică nu voi fi ales şi nu pot alege. Vă rog să mă iertaţi Maică pentru ce am scris mai sus, căci nu spre ispitire sunt, dar nu-mi dau seama cum pot eu să zic că mă străduiesc să cresc fiind un corcoduş când eu poate sunt sămânţă de iarbă şi nici nu ştiu. Sau poate asta înseamnă “fiecare după puterea lui”, să tinzi spre corcoduş, chiar dacă vei ieşi iarbă. Şi aici mai apare încă un gând contradictoriu: Dacă ies neghină? Ce rost ar mai avea lupta, “păcatul bate la uşă, dar tu răzbeşte-l” (nu ştiu cuvintele exact) şi nu suntem în stare să alegem, ori cădem ori nu. Şi de aici mă “prăbuşesc”, mintea o ia razna, nu-mi rămâne decât să închid ochii şi să zic “Doamne Iisuse Hristoase...”. Alteori îmi dispare credinţa şi mă trezesc nicăieri, mă uit în jur şi nu-mi explic ce rost au astea, parcă toate sunt nişte nimicuri: mâncarea, patul, cei din jurul meu, toate parcă devin iluzii. Mă întreb cum de am apărut eu, conştiinţa mea (nu trupul), cum pot să gândesc despre mine, ce putere are acela de m-a născut ca fiinţă individuală, ca şi conştiinţă. Şi atunci apare teama să nu ajung un nimic infinit sau mai bine zis un nimic total. Căci în mintea mea, Cel ce m-a făcut, poate să mă şi “desfacă”. Maică, uneori simt în mine un fel de oftică, de mâhnire, de împotrivire, habar nu am cum să-i zic. Dar parcă mă opreşte din citit, din rugăciune, parcă roade din mine, mă aduce în pragul disperării, îmi vine să mă iau la ceartă cu primul care-mi iese în cale. Îmi creează o stare de agitaţie, de nervozitate şi gândurile se îngreunează parcă, e normal aşa ceva? Abia dacă mă mai pot abţine. Acum două zile am văzut în cameră, la o întindere de braţ lângă mine o criză de epilepsie. Era pentru prima oară când am văzut aşa ceva. Un bătrân de vreo cinci zeci şi ceva de ani e bolnav de epilepsie. Mă uitam îngrozit la el cum se chinuia. Ceilalţi care încercau să-l ajute păreau atât de neputincioşi încât mie mi s-a părut că ceea ce au făcut ei a fost mai mult să-l ţină să nu cadă din pat. Mi-a fost milă într-un fel de omul acela. Cine ştie prin ce trecea el în clipele acelea, prin ce chin era “petrecut”. În finalul acestei scrisori vreau să vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie şi vă rog să mă iertaţi şi pentru greşelile ortografice. Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă aştept cu mare nerăbdare. Partea III Craiova, 02.04.2005 Maică Siluana, Îmi cer iertare pentru întârzierea cu care vă scriu, dar nu cred că am vreo scuză. În ultimele zile nu prea am fost în stare de nimic, nu m-am simţit prea bine, n-am fost în stare să-mi pun gândurile pe foaie. Joi a fost ce mai „grea” zi, cred că am fost la limita răbdării. Mi-a venit un gând că poate ar fi trebuit să nu mai ţin postul, că poate n-ar trebui să postesc chiar aşa. Şi în felul acesta mi-au venit în minte tot felul de gânduri contradictorii, tot felul de îndoieli. Dar mi-am amintit de poveţele părintelui Iosif Gheron din Scrisoare către un pustnic isihast, că numai diavolul aduce astfel de gânduri. M-au ajutat un pic poveţele părintelui, dar mi-au venit altfel de gânduri: „Dacă sunt bolnav şi nu pot ţine postul? Dacă în felul ăsta o să mă îmbolnăvesc mai rău?” Şi în felul ăsta ajunsesem în pragul disperării. Mă simţeam mai rău decât marţi, gândurile o luaseră razna, toate aveau sens negativ. Tot ce-am putut să mai fac a fost să închid ochii şi să zic Doamne Iisuse Hristoase ... Spre seară mă liniştisem un pic după care am citit Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După ce l-am terminat de citit mă liniştisem mult mai mult. Din curiozitate m-am uitat şi peste celelalte acatiste. Am ajuns şi la Acatistul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon şi citind „Povăţuirea” mi-am adus aminte de Sfântul Maslu. Mă gândeam că eu aici în închisoare n-am posibilitatea de a fi părtaşul unei asemenea Taine, Taina Sfântului Maslul. 26

Vineri dimineaţa eram la plimbare când au venit preoţii şi acele doamne. Am crezut că sunt de la Oastea Domnului. Jucam fotbal când a venit mascatul să ne întrebe cine vrea să meargă la Biserică. Cred că ne-a întrebat în felul ăsta, adică la Biserică şi nu în club, deoarece toţi care erau acolo la plimbare au văzut că în club au fost aduse şi femeile deţinute. Mulţi dintre ei, majoritatea cred, au avut nişte reacţii chiar grosolane însoţite de înjurături când le-au văzut. M-am gândit că m-aş putea odihni ascultând predicile celor ce-i văzusem intrând în club. A durat ceva timp până s-au strâns 16 inşi de pe toată secţia deoarece nu prea au vrut să meargă la Biserică. Când am intrat în club m-am mirat văzând atâta lume. După ce mi-am dat seama că în club erau 3 – 4 preoţi m- am uitat pe calendarul acela pe care mi l-aţi dat dumneavoastră, crezând că nu am observat când m-am uitat în el, că în ziua respectivă ar fi fost sărbătoare. De altfel, ştiam că de 1 aprilie nu este nici o sărbătoare mare. Mama e născută pe 1 aprilie. După ce a venit acel Părinte (sincer, nu ştiu cine este) mi-am dat seama cât de importantă este “adunarea” din acea zi. Când l-am văzut intrând în sală, m-am gândit că acesta este un sfânt ca aceia despre care am citit în cartea Cele mai frumoase 153 de istorisiri adunate de la Sfinţii Părinţi. Mare mi-a fost bucuria când mi-am dat seama că de fapt iau parte la Taina Sfântului Maslu. Mai ales că era şi un Sfânt între preoţi. … În continuare am să vă mai povestesc ce am mai făcut în timpul ce s-a scurs de când am fost arestat şi până acum. Pe arest mi-a fost foarte greu, era o cameră foarte mică, un fel de subsol. Geamurile începeau de la nivelul solului, aveau o înălţime de aproximativ 1 m. A trecut cam greu timpul în acea lună. Toată ziua stăteam şi mă gândeam la ceea ce făcusem şi nu prea îmi venea să cred că am fost arestat. Mă gândeam la părinţii mei, ce simţeau ei, cum mă priveau pe mine. Din câte am auzit, reportajul de la televizor şi ziarele n-au fost deloc blânde. Mă gândeam cât de supăraţi trebuie să fie pe mine, mă gândeam că poate îşi reproşează unul altuia că poate din vina lor s-a ajuns să fiu arestat. Ei habar nu aveau de viaţa pe care o duceam eu dincolo de poartă. Sora mea într-adevăr, bănuia ceva, dar nu mă credea în stare de aşa ceva. În aceeaşi cameră mai era un băiat cam de vârsta mea, era arestat pentru mai multe furturi. Împreună cu el am hotărât să evadăm. Am făcut rost de o bucată de tablă oţelită de la o brichetă cu care începusem să tai primul rând de gratii. Era cam ruginită, dar nu am apucat să tăiem prea mult pentru că ne-a găsit tabla în urma percheziţiei, cu toate că era mică. Eram foarte neliniştit, mă gândeam la ce se va întâmpla cu mine, cât voi fi condamnat, pe unde îmi voi petrece următorii doi ani. Minimul de pedeapsă este de 3,5 ani pentru minori (la tâlhărie) iar pentru a putea fi eliberat condiţionat trebuie să execut 2/3 din pedeapsă, adică doi ani şi patru luni. La început, un an mi s-a părut îngrozitor de mult. Anchetatorul care m-a arestat şi m-a anchetat mă scotea în birou la el când veneam mama să mă vadă. Din câte am înţeles tata lucrase pe la el sau îl ajutase cu ceva materiale. Mama plângea mereu când mă vedea cu cătuşele pe mână. Mi se rupea inima când o vedeam că plânge. Încercam să mă abţin să nu plâng şi eu, dar nu reuşeam tot timpul. Cât am stat pe arest mi-a adus mama să citesc nişte cărţi printre care şi Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. Am trăit neliniştea acelui tânăr în zilele acelea. Într-o noapte am avut un coşmar legat de tema acelei cărţi. Omorâsem o colegă de clasă, după care tot visul se transformase într-o continuă fugă. M-am trezit în toiul nopţii, dar acea stare a continuat să mă “apese”. Nu era ca acasă, când mă trezeam dintr-un vis urât sau coşmar, mă linişteam. După aproximativ 15 zile am fost dus la Institutul de Medicină Legală pentru a stabili dacă aveam discernământ în timpul săvârşirii faptei. În drum spre I.M.L., la un semafor, mi s-au deschis cătuşele din greşeală (mă jucam cu ele învârtindu-le pe mâini), eram singur în spatele maşinii. Poliţiştii nu observaseră, iar primul gând a fost să deschid uşa şi să fug. După aceea mi-au dispărut toate “visele” acelea de “fugar”, mă gândeam că nu am unde să fug iar acasă nu mă pot duce. Mi-am prins cătuşa înapoi pe mână. Atunci m-am simţit pentru prima oară vinovat de ceea ce făcusem. 27

După o lună de zile dosarul meu era gata de judecat. Am fost pe 15.06.2002 prezentat judecătoriei pentru prelungirea mandatului de arestare. În aceeaşi zi am fost transferat în Penitenciar. Am plecat împreună cu trei inşi, am fost transportaţi cu o dubă fără geamuri. Mă simţeam de parcă aş fi fost dus la capătul pământului, în pustie, izolat de restul lumii. Mi-era teamă şi mă gândeam la ce se va întâmpla cu mine. Când am coborât din dubă nu prea am avut timp să mă uit în jurul meu, dar îmi amintesc că în spatele meu era o poartă imensă, la fel şi zidurile erau foarte înalte. Cu toate că afară era o zi frumoasă de vară mie mi s-a părut foarte sinistru ce vedeam. Nu am avut voie să intru cu pantaloni în penitenciar iar când am văzut zeghile ce urma să le port m-am îngrozit. După ce am stat vreo două ore în filtru am fost conduşi spre camerele de detenţie. Am mers de-a lungul unei alei de aproximativ 100 m. Această alee era pe lângă blocul de detenţie iar pe la geamuri se adunaseră o grămadă de feţe întunecate. Fiecare ţipa şi înjura cât putea de tare. Mi se făcuse pielea ca de găină, mă gândeam că poate va trebui să “înfrunt” pe vreunul din cei pe care-i văzusem pe geam. Când am intrat pe holul principal mă lovise un damf de motorină amestecat cu un miros specific lucrurilor vechi. Inima îi bătea parcă tot mai tare. Cu cât înaintam pe coridor parcă tot mai mult mi se părea că se întunecă totul în jurul meu. Uşile erau foarte masive, aveau trei zăvoare şi fiecare câte un lacăt pe măsură. Când s-a deschis uşa, zdrăngănitura zăvoarelor îmi provocase un ţiuit, era singurul zgomot ce putea tulbura liniştea de pe hol. Când s- a deschis uşa am simţit că parcă trebuia să mă duc la spânzurat, într-un loc de unde nu mă mai puteam întoarce. N-aveam încotro. Trebuia să intru, dar eram foarte speriat. După ce s-a închis uşa în spatele meu parcă toţi cei ce se adunaseră în jurul nostru (mai eram cu un băiat) păreau mai mari decât îi văzusem prima oară. Teama continua să-mi apese pe inimă. Parcă şi acum simt ce am simţit atunci, dacă închid ochii parcă sunt exact acolo. Am recunoscut două feţe din mulţime dar din cauza emoţiilor nu mai ştiam cine erau, de unde-i cunoşteam. În cameră erau numai tineri ce aveau sub 18 ani, minori dar şef de cameră era un băiat la vreo 28 ani. L-am recunoscut şi pe el … Băiatul acesta era arestat de mult timp, încă de când eu eram copil. Dar i-am explicat de unde îl cunosc, după care şi-a amintit de mine... Pe geamul camerei nu se vedea decât un zid înalt de aproape 3 metrii care era prelungit cu sârmă ghimpată. Dar până la zidul de beton, în faţa acestuia mai era un zid de sârmă ghimpată. În ziua aceea nu am mâncat nimic, eram cu gândul numai acasă, eram foarte neliniştit. Seara am adormit foarte greu, visasem ceva de pe acasă. Când m-am trezit parcă mă trezisem într-un alt vis, într-un vis urât. Lumina albă a neonului îmi bătea drept în ochi. Pentru câteva clipe uitasem unde mă aflam. Am văzut gratiile geamurilor şi priveliştea de dincolo de geam, după care mi-am amintit. Atunci parcă mi-a fost mai greu, îmi venea să ţip, să plâng, nu mai aveam chef de nimic, parcă nici de viaţă. Mi-am regăsit liniştea pentru 5 minute într-o ţigară iar poftă de mâncare nu aveam. În ziua aceea am scris prima scrisoare acasă în care le-am cerut iertare pentru tot ce le făcusem. Pe la ora 15.00 ne-a scos la plimbare între patru ziduri foarte înalte deasupra căruia se vedea un cer foarte senin. Începusem să mă gândesc iar la părinţii mei, la ce făcusem, mă gândeam de ce am ajuns în acea situaţie. Nu ştiam pe cine să dau vina, care erau vinovaţi, părinţii mei că n-au avut grijă de mine, societatea săracă în care trăim, anturajul, prietenii, mă gândeam la toate astea şi nu ştiam pe cine să învinovăţesc. M-am gândit că poate eu sunt vinovat. Atunci mi-a dat seamă că acel “mie nu mi se poate întâmpla” nu mai există şi că poate nici n-a existat. Mi-a fost foarte greu în primele două – trei săptămâni. După câteva zile a venit mama la mine. Deţinuţii erau aduşi înainte vizitatorilor în sala de vizită. Când am văzut-o pe mama intrând în sală mai că izbucnisem în plâns. S-a aşezat în faţa mea şi primul lucru care mi l-a zis a fost: “Vezi unde ai ajuns?”, după care a început să plângă. Mi s-a rupt inima atunci, începusem să lăcrimez şi eu. Încercam să mă abţin dar parcă n-am mai putut. Nu mai puteam, îmi venea parcă s-o implor să mă ia de acolo, îmi venea să-i zic cât de rău este în locul acela. Dar m-am gândit că i-aş face mai mult rău. Am încercat s-o consolez, i-am spus că e mai bine ca pe arest. Am minţit-o mult atunci. Dar niciodată nu le-am spus cum mă simt cu adevărat sau care sunt condiţiile de după gratii. În afară de dumneavoastră nimănui nu i-am spus ce am cu adevărat „pe inimă”. V-am simţit „aproape” (dacă ăsta e cuvântul potrivit). Îmi este greu să vorbesc, nu din cauza dumneavoastră, ci din cauza celorlalţi… Dar o să mă străduiesc să trec şi peste astea. 28

Maică, vă rog foarte mult să-mi aduceţi şi mie un îndreptar de spovedanie. Partea cu “am păcătuit de mai multe ori” am aflat-o de-abia a doua oară când m-am spovedit. Dar o să vă spun mai multe despre astea când o să veniţi aici. Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă urez multă sănătate, vă aştept cu nerăbdare. I. Craiova, 04. 2005 Maică Siluana, Am să încerc să vă povestesc cât mai bine tot ce-mi amintesc de când am fost arestat. În luna iulie 2002 am fost condamnat în prima instanţă la pedeapsa de 7 ani. Într-o zi a venit avocatul împreună cu prietenul surorii mele (căci prin intermediul acestuia l-au angajat pe avocat) la mine în penitenciar. Am fost surprins de vizita lor. Aveam mari emoţii deoarece mă aşteptam să-mi vină pronunţarea de la tribunal. Când mi-a spus avocatul ce pedeapsă am luat, atunci pe loc parcă nu-mi păsa, parcă nu mă interesa, nu realizam cred ce-mi explica el. După ce am ajuns în cameră începusem să mă gândesc mai bine, începeam să-mi dau seama că următorii 4 ani şi 8 luni (căci atâta ar fi trebuit să execut până la eliberarea condiţionată dintr-o pedeapsă de 7 ani) îi voi petrece în închisoare. Cu cât mă gândeam mai mult cu atât realizam mai “tare” că următorii 5 ani (zi de zi) îi voi petrece după gratii, parcă tot mai mult simţeam o apăsare, o stare “grea”, mă cuprindea disperarea. Aveam impresia că cinci ani nu vor mai trece niciodată. Îmi zbura gândul numai acasă şi odată cu acest gând venea şi acea stare de regret, de părere de rău în care ştii că nu se mai poate schimba nimic. Încercam să “fug” de acea stare prin ţigări, cafea, jocuri, încercam să mă împotrivesc, să nu mă mai gândesc la “ea”. Dar tot nu puteam scăpa în totalitate. Noaptea când încercam să adorm îmi veneau în minte tot felul de gânduri. Mă gândeam la mama, “Oare ea cum se simte? Oare câte griji şi-o face?”, mă gândeam la tata care muncea de dimineaţa până seara pentru a putea plăti avocatul, pentru a mă căuta şi pe mine la închisoare. Seara nu mai puteam să mă “ţin tare”, nu mai aveam “putere” să fiu “băiatu' de cartier” pe care încercam să-l arăt celorlalţi ce erau cu mine în cameră. Câteodată mă apuca şi plânsul, mă întristam foarte tare. Dimineaţa, aproape de fiecare dată mă trezeam într-o stare “grea”, mă “apăsa” pe inimă, parcă mă măcinau toate ce erau în jur. Gratiile de la fereastră, zidurile care înconjurau închisoarea, uşa din fier care părea foarte masivă, toate acestea mă trimiteau într-o stare deprimantă, tristă, “grea”. În fiecare dimineaţă când mă trezeam primul lucru pe care-l făceam, era să-mi aprind o ţigară. Credeam eu că mă calmează şi acest lucru devenise un obicei de fiecare dată când mă trezeam din somn. Câteodată parcă tot nu-mi venea să cred că sunt arestat, se întâmpla când visam cu ochii deschişi, când încercam să-mi imaginez tot felul de scenarii iar când mă “trezeam” parcă mă lovea realitatea de care încercam să fug. Când a venit mama la vizită (după ce aflasem condamnarea de 7 ani) era foarte tristă, încerca să mă consoleze, să mă încurajeze faptul că mai există căi juridice de atac la această pronunţare şi tot felul de gânduri de acest gen. Plângea şi parcă era mai disperată decât mine în acel moment şi cred că făcea acelaşi lucru, încerca să “fugă” şi ea de realitate. În fiecare săptămână primesc câte 3 – 4 scrisori… Într-un fel mă bucurau aceste scrisori, mă încurajau, simţeam că încă nu m-a uitat toată lumea şi parcă prin acele scrisori mă apropiam de casă. Da' mă şi întristau deoarece sora mea îmi povestea cum e prin oraş, cum e la mare, cum e pe la ţară, iar X îmi “spunea” cât de mult m-a iubit şi cât de rău îi pare că s-a terminat relaţia noastră în felu' în care s-a terminat. În camera în care eram eu, şeful de cameră era major, avea în jur de 28 – 30 de ani. Nu ne dădea voie să jucăm jocuri de noroc, nu ne lăsa să ne batem sau să-i silim pe alţii sau să-i înşelăm pe cei care veneau noi. Era un om bun, nu profita de pe urma noastră cu nimic. După un timp a fost transferat în alt penitenciar iar şef de 29

cameră a fost pus un băiat minor. Din acel moment liniştea camerei dispăruse, au apărut bătăile, scandalurile, nu mai era aceeaşi atmosferă. Într-un timp veneau nişte oameni “creştini” nu ştiu ce fel de sectă erau şi am ieşit şi eu un timp. Cântam tot felul de cântece despre Iisus şi ne ţinea predică. Da' ce m-a impresionat atunci la acel predicator a fost faptul că el nu dorea şi nu intenţiona să ne convertească la religia lui, după cum spunea el. Dorea să ne ajute să ne întoarcem la Dumnezeu. Nu ştiu care era intenţia acelui om, dar când ne vorbea îl credeam şi doream să mă pocăiesc. Da' cum ajungeam în cameră uitam de tot ce zicea şi ne povestea acel bărbat. N-am fost de prea multe ori la acele predici. Atunci habar nu aveam care-i diferenţa dintre ortodoxie şi credinţa lor. Nu că acum ştiu prea multe, da' acum sunt convins că numai Biserica Ortodoxă mă poate duce direct la Domnul Iisus Hristos. După un timp am fost ales ca şef de cameră. Într-o seară nişte băieţi i-au întărâtat pe alţi doi ca să se bată. Eu priveam într-un fel nepăsător, mă gândeam că din moment ce s-a dat stingerea nu mai este treaba mea dacă se bat cei doi. Credeam că în cazul în care se va întâmpla ceva neplăcut, cel care era planton de noapte va fi tras la răspundere. Din păcate n-a fost aşa. Supraveghetorul de pe secţie auzise gălăgie în cameră, ceea ce l-a determinat să cheme grupa de intervenţie. La un moment dat m-am ridicat din pat cu intenţia de a privi mai bine “spectacolul” dintre cei doi care se băteau. Dintr-o dată s-a aprins lumina şi s-a deschis vizeta. Am încercat să mă ascund, da' n-am reuşit s-o fac la timp. Supraveghetorul m-a chemat la vizetă. Era foarte supărat şi împreună cu el mai erau vreo opt gardieni. M-am speriat foarte tare atunci a încercat să mă lovească dar m-am ferit la timp şi m-a şters doar în vârful nasului. Ne-a promis că dimineaţa vom fi pedepsiţi după legea lui. Atunci ne-am speriat toţi. Credeam că ne vor bătea pe toţi de dimineaţă când va primi cheile de la uşă. Nici unul n-a dormit în acea seară. Uitasem cu totul de “joaca” noastră de mai înainte. Auzisem de foarte multe cazuri de acest gen, de abuzuri, de rele tratamente aplicate deţinuţilor şi mai multe moduri de a se îndreptăţi supraveghetorii din penitenciare. Dimineaţa când s-a deschis uşa, simţeam cum îmi bătea inima până în urechi, eram foarte speriat şi ştiam că nu puteam să fug, nu aveam unde să mă ascund. Mă aşteptam să intre vreo doi-trei “gabori” şi să ne ia la bătaie. După ce s-a deschis uşa am observat că era doar supraveghetorul neînsoţit de nimeni. Atunci m-am calmat, parcă mi se luase o piatră de pe inimă. N-am mai stat mult timp şef de cameră după care a fost adus ca responsabil de dormitor un alt major. Dar nici acesta nu a stat mult timp, a plecat de bună voie sau mai bine zis de nevoie. Nu se putea înţelege cu noi, îi lipsea acea autoritate faţă de noi. Când am împlinit vârsta de 18 ani am fost mutat într-o cameră de tineri ce aveau vârsta cuprinsă între 18 şi 21. Eram tensionat, neliniştit chiar, mă gândeam că poate acolo voi fi silit să fac lucruri pe care nu aş vrea să le fac, că poate voi fi bătut sau poate îmi vor lua lucrurile, hainele. Mă gândeam la tot ce-i mai rău. Cunoşteam câţiva băieţi ce locuiau în apropierea mea pe unii îi ştiam din şcoală, învăţasem în aceeaşi şcoală. Da' mă gândeam că poate nu voi putea nimeri cu ei în cameră, mă gândeam că poate voi fi repartizat în altă cameră. Am încercat să-mi ascund teama ce o aveam faţă de ceilalţi, nu vroiam să râdă de mine, vroiam să par dur. Da' de fapt cred că mai aveam un pic şi începeam să plâng. Am fost dus pe altă secţie, cea mai mare secţie şi eram în faţa uşii, aşteptam să vină supraveghetorul să deschidă uşa. M-am îngrozit. Aproape că nici nu mai vroiam să intru în cameră. Parcă-mi deschisese poarta unei jungle. Paturile erau foarte vechi şi înalte până în tavan, pe jos erau nişte pături iar lumina era foarte slabă. Am intrat în cameră mai mult “împins” de vorbele supraveghetorului. Majoritatea celor ce erau în cameră eram mai mari decât mine şi la statură şi la ani. După ce i-am observat pe băieţii pe care-i cunoşteam mă mai liniştisem, dar acea stare de înstrăinare mă “apăsa” în continuare. N-am putut să mănânc nimic în acea zi. Seara am primit o scrisoare care venise cu întârziere deoarece nu mă găsise la camera în care am fost. Acea stare de singurătate parcă mă cuprindea şi mai mult după ce am citit scrisoarea. Era o felicitare de acasă şi de la nişte prieteni. Mesajul lui tata m-a făcut să plâng, suna ceva de genul: “Să ştii că tata te iubeşte orice-ar fi”. Gândurile mă înăbuşeau, mă gândeam că eu îmi fac majoratul la închisoare, că în loc să mă distrez cu prietenii stau la închisoare. Gândul îmi zbura spre casă şi mă gândeam ce veselie ar fi fost dacă eram acasă. Eram foarte trist, deprimat, mă simţeam foarte singur, ţigări nu aveam şi de data asta nu mai aveam unde să fug. Am adormit foarte greu în noaptea aceea. Dimineaţa m-am trezit foarte tulburat. Nu mai aveam chef de nimic. Afară ploua şi îmi era foarte foame, dar nu aveam nimic ce să mănânc. Mi-a fost ruşine să le cer celor pe care-i cunoşteam. Nu puteam să-mi iau gândul de la părinţi, mă gândeam numai acasă. Îmi era foarte greu, cu toate că pe unii în 30

cunoşteam. Toţi mi se păreau străini. Ziua aceea a trecut foarte greu. Pâinea a venit de-abia la ora 15.00. Atunci am mâncat şi eu. Seara a fost la fel: gânduri, tristeţe, singurătate, simţeam că timpul nu mai trece, mă gândeam că nu voi mai ieşi afară. În ziua ce a urmat am ieşit la vizită, venise mama şi sora mea. Erau într-un fel vesele, încercau să-şi ascundă tristeţea. Mama nu a reuşit şi a început să plângă. Nu am putut să mă mai abţin nici eu pentru că mă durea să o văd pe mama plângând. Timpul cât a durat vizita parcă zburase, trecuse foarte repede. Când am ajuns în cameră starea aceea de singurătate mă cuprinsese din nou. Mi-a adus mama nişte prăjituri şi un tort. Le-am împărţit celorlalţi. Eu nu puteam mânca nimic, cu toate că eram nemâncat de două zile. Maică, încerc să închei aici, dar nu înainte de a vă mulţumi din toată inima pentru tot ce faceţi pentru mine. Închei atât de repede deoarece nu mai am pe ce scrie deocamdată. Dar o să vă scriu imediat după ce voi face rost de foi. P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie. I. Craiova, 10.04.2005 Maică Siluana, După ce am citit Îndrumarul cel scris de Arhim Anastasious am rămas cu o nedumerire. Mă refer la faptul că în partea întâi a cărţii era o întrebare legată de porunca a III-a şi anume: „nu cumva n-ai îndeplinit făgăduinţa făcută lui Dumnezeu sau unui sfânt?” Această “făgăduinţă” ce înseamnă mai exact? O promisiune făcută lui Dumnezeu când Îi mulţumim şi încercăm să-I dăm „ceva” în schimb sau când Îi spunem: “Dă-mi Doamne <<cutare lucru>> iar eu voi face <<cutare>>. Zic asta deoarece, în prima cerere, ar fi vorba de o promisiune “premeditată” iar în a doua cred că ar fi vorba de o făgăduinţă făcută aproape fără discernământ, la iuţeală, cum s-ar spune. Despre care ar fi vorba sau amândouă sunt la fel de “valoroase”? Sau are vreo “valoare” făgăduinţa noastră în faţa Domnului? Căci oricum împotriva voinţei Sale nu putem face. … În continuare am să vă povestesc câte ceva din trecutul meu. Când eram mai mic (8 – 9 ani) îmi amintesc că de Crăciun am fost cu colindul la nişte vecini. Ba nu, a fost de revelion şi am fost cu Pluguşorul, dar nu asta contează. În casă era o atmosferă de sărbătoare, toţi eram veseli. Masa era plină de bunătăţi. Ţin minte şi acum că mama făcea şniţele iar mirosul se răspândise în toată casa. Pe la ora 22.00 am ieşit cu tata în curte pentru a aprinde focul pentru grătar. Afară era foarte frig încât am intrat amândoi în casă după scurt timp. La un moment dat se aude un ciocănit în uşa. Eu am crezut că-s vecinii noştri şi m-am dus repede şi am deschis uşa. Când am văzut cine era m-am speriat. La uşă era un bătrân într-un cojoc zdrenţuros şi cu un sac în spate pe care-l ţinea cu o mână iar în cealaltă mână avea o plasă. Avea capul descoperit, era chel dar avea o barbă foarte mare. Amuţisem, nu ştiam ce să mai zic. Imediat a apărut şi mama lângă mine. Bătrânul a salutat-o după care a rugat-o dacă are să-i dea şi lui ceva de mâncare. Mama l-a primit oarecum suspectându-l de ceva. Aşa am înţeles eu din privirea ei atunci. L-a întrebat dacă nu cumva l-a întâlnit (mama pe acel bătrân) în piaţa din apropierea gării. Acel bătrân a negat, a răspuns că îl confundă, dar mama nu l-a crezut. I-a spus că e sigură că nu se înşeală. A apărut şi tata şi a întrebat “care-i problema”, după care i-a spus mamei să-i dea ceva bătrânului. Au intrat amândoi în casă iar eu am rămas afară. M-am întristat foarte tare după ce mi-am dat seama că acel bătrân este un cerşetor şi că poate n-are nici unde să doarmă. Mă gândeam că el nu are unde să facă Revelionul, că poate nici Crăciunului nu a avut unde să-l facă. Mi s-a rupt inima atunci. Vroiam să-l ajut într-un fel, dar n-aveam cu ce. Mi-am amintit de banii pe care-i făcusem cu Pluguşorul. Îi aveam în buzunar. Am băgat mâna după ei şi i-am dat lui. I-am întins (banii) fără să-i zic nici un cuvânt. Bătrânul a privit spre mine după care, parcă şovăind a întins şi el mâna şi i-a luat. Am stat acolo până a venit 31

mama. A durat cam un minut, dar în tot acest timp n-am scos nici un cuvânt şi nici bătrânul nu mi-a zis nimic. Îmi era foarte milă de el. Vroiam să-i mai dau ceva, orice, dar nu mai aveam nimic ce să-i dau. După ce a venit mama şi i-a dat “ceva” (cred că nişte mâncare) bătrânul a mulţumit şi a plecat. M-am uitat în urma lui, parcă l- aş fi rugat să rămână să mănânce cu noi, dar ştiam că nu eu decid lucrul acesta. Toată seara aceea mi-a stat gândul numai la acel bătrân. Mă gândeam că poate în timp ce eu mâncam grătar el umbla pe străzi prin frig, poate nu avea nici casă. După ce am crescut mai mare (17 ani) am întâlnit o situaţie asemănătoare “Bunului samaritean”: eram împreună cu un prieten (acelaşi cu care sunt arestat) şi ne îndreptam spre un net-cafe. Mergeam pe o străduţă slab iluminată. La un moment dat observăm lângă trotuar pe partea carosabilă un om întins lat zăcând în propria baltă. Am rămas foarte uimiţi. Ne-am apropiat de el şi mirosea a băutură foarte tare. Nu puteam observa dacă mai respira sau nu. Pe haine avea pete de mizerie (cred că vomitase înainte) şi ne-am gândit că poate s-a înecat şi e mort. L-am mişcat de mai multe ori până s-a mişcat un pic. Mi-a fost un pic teamă pentru că mă gândisem că poate a murit. Prietenul meu l-a controlat de bani şi a găsit 200.000 şi un pachet de ţigări. Am tăcut din gură şi nu i-am zis nimic prietenului meu. M-am temut să nu fim văzuţi de careva. L-am ajutat să se ridice pe acel om şi am mai stat cu el până şi-a mai revenit. Prietenul meu i-a luat şi ceasul de la mână iar eu mă simţeam prost de ceea ce făceam, dar gândul că banii îi puteam cheltui noi după bunul plac a fost mai “tare”. L-am îndrumat spre staţia de autobuz după care am plecat. Pe drum, i-am spus prietenului meu că poate n-ar fi trebuit să-l furăm pe acel om. A fost o discuţie cam lungă şi un pic “aprinsă”. Într-un final am zis ceva de genul: “Da lasă că şi aşa nu aveam bani pe seara asta!” Cred că am fost mai rău decât “preotul şi levitul” din pildă, departe chiar de “bunul samarinean”. După ce am împlinit vârsta de 18 ani parcă, într-adevăr nu mă mai simţeam un copil. Mă gândeam mult timp la casa în care crescusem, la părinţi, la “faptele” pe care le făcusem. Mă gândeam că dacă ar şti părinţii mei câte făcusem eu poate nici n-ar mai fi vrut să mă vadă. Mama m-a întrebat odată dacă am mai făcut prostii în afară de cea din cauza căreia sunt arestat. Mi-a fost ruşine să-i zic adevărul şi i-am spus că nu am făcut “prostii” aşa grave… În cameră cu mine în penitenciar era un om care avea nişte cărţi despre magie, ocultism, tot felul din acelea “spirituale”. Am citit şi eu o carte care încerca să combine (cred) toate religiile. Era menţionat un creator în acea carte dar încerca să demonstreze sau să explice că de fapt viaţa de apoi e doar o reîncarnare, că obiectele au un duh şi că în funcţie de viaţa pe care o ducem putem să ne “reîncarnăm” într-un obiect sau animal sau om. Erau tot felul de prostii cu Karma, corpuri astrale, cu energii, cu demoni. Atunci chiar le-am crezut şi mi s-au părut chiar fascinante. Vorbeam toată ziua cu acel om despre treburile astea. Primul Crăciun PE care l-am făcut după gratii a fost cam “greu”. Era frig, chiar foarte frig şi mă îndopasem cu cafea încă din ziua de 23.12. Nu puteam dormi deloc şi mă gândeam numai acasă. Îmi aminteam de Crăciunurile trecute, de căldura specifică Crăciunului, de atmosfera de bucurie din casă, de bradul de Crăciun, colindele ce cântau la televizor. Mă “rodea” tristeţea din cameră. Eram foarte obosit dar nu puteam dormi din cauza cafelei (nesului) iar ţigările cred că-mi tăiaseră pofta de mâncare. La vizită a fost mama şi cu sora mea. Mama mai mult a plâns atunci iar eu nu prea ştiam ce să le zic. Vizita a fost mai mult o “tăcere”. M-a întrebat ce-mi mai trebuie, ce să-mi mai aducă, iar discuţia noastră s-a rezumat la atât. Am plecat mai tulburat de la vizită. Afară ningea şi era foarte întunecat iar în cameră era neonul stins când am ajuns eu. Mă gândeam că după vizită mă voi simţi mai bine, dar de fapt a fost invers. Ajuns în cameră m-am întristat şi mai tare, “m-am îngropat” iarăşi în ţigări şi cafea. Tot ce puteam să mănânc erau prăjiturile, dar nici din acelea nu puteam mânca multe pentru că din cauza nesului mi s-a făcut greaţă. Îi simţeam foarte departe, mă simţeam singur iar singurătatea aceea mă durea, nu era singurătatea care-mi plăcea. Încercam să ies din acea stare intrând în vorbă cu ceilalţi, dar cu oricine aş fi vorbit, orice aş fi făcut nu reuşeam să uit acele gânduri. Gândul că mai aveam de petrecut încă două Crăciunuri (în afară de cel prezent) după gratii mă întrista şi mai tare. Noaptea nu puteam dormi deloc, stăteam de unul singur şi mă gândeam, visam sau îmi aminteam de sărbătorile petrecute în libertate, de copilărie, la bucuria când primeam cadouri de la Moş Crăciun, la mirosul din casă, la mirosul bradului. Toate acestea mă întristau, îmi era foarte dor de ele. Crăciunul a trecut greu în comparaţie cu Revelionul. Zilele dintre Crăciun şi Revelion au trecut foarte greu, dar într-un fel mă bucuram de noul an. Afară mă întristam când trecea anul, mă gândeam că a trecut foarte repede pe lângă mine şi n-am apucat să fac mai nimic. În schimb în închisoare eram foarte bucuros de venirea noului an. Parcă era altfel când vedeam calendarul cu anul respectiv, mă simţeam mai aproape de liberare. Imediat după Revelion, la 3 – 4 zile s-a eliberat un prieten de-al meu. Cu el vorbeam mai multe, puteam să vorbesc un pic mai deschis. M-am întristat 32

după plecarea lui şi mă simţeam parcă şi mai singur. De atunci nu prea mai aveam chef de vorbă, mă închisesem în “patul” meu. Mâncam împreună cu un băiat din Bucureşti, dar discuţia noastră se limita doar la: “Hai să mâncăm”; “Dă şi mie o ţigară” sau “Fă şi tu o cafea”. Câteodată mai jucam cu el table sau şah, dar tot muţeşte pentru că nu prea mai aveam chef de vorbă. În luna februarie am fost transferat în penitenciarul Jilava, în Bucureşti. Mama a făcut recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Înainte să plec a venit tata la vizită (de fapt a fost înainte cu două-trei săptămâni). A venit singur atunci lucru ce m-a cam mirat. L-am întrebat de ce e singur şi mi-a răspuns că mama era la muncă iar sora mea plecată „pe nu ştiu unde”. Nu mai ştiu despre ce am vorbit atunci, dar m-a bucurat foarte tare vizita lui. În dimineaţa în care am plecat era foarte frig. Am plecat împreună cu încă 3 băieţi din acelaşi cartier în care locuiam eu. Am fost transportaţi cu o dubă, care avea traseul cu plecarea de la Aiud (Alba) cu escală în Codlea, Ploieşti şi sosire în Bucureşti. Drumul a fost cam lung dar priveliştea m-a “înviorat”. Când am ajuns în Bucureşti era deja înserat. Penitenciarul Jilava părea o adevărată fortăreaţă. Am fost luaţi în primire de o trupă de mascaţi şi conduşi într-o clădire, filtru. Am stat foarte mult timp acolo. Încăperea unde am fost ţinuţi era foarte distrusă, pereţii erau scorojiţi şi foarte vechi, geamuri nu erau, cabina de WC arăta jalnic. Toţi care eram în acea încăpere eram foarte tăcuţi, obosiţi, înfometaţi. Acum ştiam că sunt departe, că sunt singur, îmi era foame, ţigări nu mai aveau, apă nici atât. Frigul îmi intrase până la oase, acea tăcere parcă devenea din ce în ce mai apăsătoare. După un timp curentul s-a întrerupt pentru o jumătate de oră, după care au fost pornite generatoarele. În acea jumătate de oră, cred că adormisem cu ochii deschişi. Îmi imaginam cam ce aş fi făcut acasă sau ce făceau cei de acasă. După ce a venit curentul a continuat desfacerea şi percheziţia. Era scos câte unul din cameră după ce era “filtrat”, era dus în altă cameră dar tot în acea clădire. Am urmat şi eu. În timp ce desfăceam bagajul curentul s-a întrerupt din nou dar de data asta pentru mai puţin timp. După ce mi-am luat bagajul am fost şi eu dus la un loc cu ceilalţi. În acea cameră era deja instalată “tabăra”. Era o cameră mică, mai mică decât cealaltă. Cei ce veniseră înaintea mea făcuseră acolo o adevărată tabără. Pe jos erau puse zeghile penale (acestea erau de iarnă, foarte groase) iar peste acestea fiecare îşi puseseră păturile. Aveau deja cafeaua făcută, unii chiar mâncaseră. M-am pus să mănânc şi eu, după care mi-am luat şi eu păturile şi m-am pus să dorm. Curentul s-a întrerupt de multe ori, dar cred că nu-i mai păsa nimănui. Am fost treziţi de dimineaţă de un gardian şi urma să fim repartizaţi la camerele noastre. Am fost repartizat într-o cameră de tineri. Eram singurul care venise cu o vârstă mai mică de 21 ani. Îmi făceam tot felul de griji. Auzisem că pe Jilava sunt camere mari de 40 – 50 inşi. Mă gândeam că poate o să iau bătaie sau că o să-mi fure lucrurile. M-am calmat un pic când mi- am amintit de mascaţi. Aceştia (mascaţii) şi-au făcut o reputaţie prin închisori şi nu prea ţin cont de persoane în timpul unei intervenţii. Mă gândeam că cei din camera unde voi nimeri se tem cât de cât de aceşti mascaţi şi în felul acesta nu vor risca să stârnească un scandal în urma căruia să vină mascaţii. Când am intrat în cameră aproape toţi dormeau. Am recunoscut o faţă ce o mai văzusem pe Codlea. Am intrat în vorbă cu acela şi într-adevăr era din Codlea. Mă mai liniştisem după aceea. El mi-a explicat care-i treaba prin cameră, cine era şeful de cameră şi treburile închisorii. Maică, vă mulţumesc încă o dată pentru tot şi vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie şi vă rog să mă iertaţi şi de greşelile de ortografie. Vă urez multă sănătate! I. P.S.: Are ceva dacă ajunez şi eu? ::::::::::::: Craiova, 12 aprilie 2005 Draga I, 33

Am primit două scrisori de la tine şi, pentru că voi lipsi marţi, mă grăbesc să-ţi răspund câteva cuvinte înainte de a pleca iarăşi din Craiova. Săptămâna trecuta am fost la Bucureşti, acum merg la Sibiu si la Alba Iulia pentru nişte conferinţe. Mă întorc lunea viitoare când sper ca voi găsi şi alte scrisori de la tine. Mă bucur mult când citesc scrisorile tale pentru ca descopăr ca eşti sincer şi că, de fapt, eşti un om cinstit care s-a rătăcit numai. Aşa ca îţi va fi uşor să porţi războiul cu ispititorul când vei fi iarăşi liber. Dar tot va trebui să ai grija mereu pentru ca vezi cât de delicat e Domnul, cum nu ne împiedică să facem ceea ce credem noi că voim. De ce? Ca să cunoaştem că răul e rău şi că în adâncul inimii noi voim binele şi să dorim sa-l trăim ca să ne bucurăm cu adevărat de viaţa cea dumnezeiască. Dragul meu copil, de multe ori mi se umplu ochii de lacrimi pentru suferinţele tale, ale părinţilor tăi şi ale celor cărora le-ai făcut rău. Domnul e milostiv şi te iartă şi tu vei simţi în inima ta iertarea şi iubirea Lui şi-i vei putea privi în ochi pe oameni fără să te ruşinezi. Şi toată această experienţă îţi va fi de folos ca sa-i ajuţi pe alţii pe calea lor. Ai să vezi! Despre „făgăduinţe” trebuie să le spovedeşti pe toate şi pe cele mici şi pe cele mari. Sigur e o deosebire între făgăduinţa făcuta în faţa Sfântului Altar, sau cu Biblia în mână, şi cea făcută de frică sau fără să te gândeşti. Dar tot făgăduinţă este şi tot o luare în deşert a Numelui Domnului. Ca regulă generală, când te spovedeşti, mai degrabă să spui şi ceea ce pare lipsit de gravitate, decât să rămână ceva nespus din cele pe care le sesizează conştiinţa. Că dacă tu le „sesizezi” înseamnă că ţi-au afectat cugetul şi că rana trebuie vindecată. E păcat să faci duş şi să nu te speli pe tot trupul pentru că „nu e peste tot chiar aşa murdar”! Da, trebuie sa te spovedeşti curat, adică spunând lucrurilor pe nume exact cum au fost, fără să dai amănunte, dar să precizezi daca ai zăbovit cu gândul, dacă ai „visat” cu ochii deschişi la păcat sau doar a trecut un gând ca un fulger. Când gândul vine aşa ca un fulger şi nu ne „jucăm” cu el, nici nu e păcat, pentru că nu e de la noi, ci de la diavol. Dacă însă primim gândul şi ne „îndulcim” cu el, atunci e păcat. Da, cred că poţi ajuna vinerea şi în săptămâna patimilor pentru că eşti sănătos şi Domnul te va acoperi cu harul său ca să nu te mândreşti. Vei cunoaşte cât de minunat e postul, câtă bucurie aduce sufletului dacă e făcut cu rugăciune. Altfel e „greva foamei” sau „cură de slăbire” sau de „deşartă slăvire”! Dragă I, sunt tare bucuroasă că te-am întâlnit şi că te cunosc. Îţi mulţumesc pentru încrederea ta şi Îl rog pe Domnul să mă ajute ca să te ajut cât consideră El că este nevoie. Acum eşti pe Cale, trebuie să ai mereu grijă de „carul” care te duce. Un părinte spunea că are 4 roţi: vorbirea cu Dumnezeu (rugăciune); ascultarea lui Dumnezeu (citirea Sfintei Scripturi şi împlinirea poruncilor); Unirea cu El şi cu semenii prin participarea la Sfânta Liturghie şi prin Sfintele Taine, mai ales Sfânta Împărtăşanie, când va găsi Părintele Duhovnic de cuviinţă) şi trăirea în bună pace cu toţi oamenii şi ajutorarea celor aflaţi în nevoi pe care Îi trimite Domnul în calea ta. Aşa vei cunoaşte bucuria deplină chiar dacă vor fi şi necazuri. De fapt, necazurile apar numai până ne smerim, până învăţăm să primim tot ceea ce ne fac alţii, ca din mâna lui Dumnezeu. Mai vorbim. Fii binecuvântat! Te îmbrăţişez cu dor şi drag, Maica Siluana :::::::::::::::: Craiova, 15.04.2005 Maică Siluana, Am primit scrisoarea de la dumneavoastră joi (14.04.2005) şi m-am bucurat foarte tare. Aşteptam cu nerăbdare un răspuns de la dumneavoastră. Marţi am fost un pic trist deoarece ştiam că nu veţi veni ca în celelalte zile de marţi. 34

Tot în acea zi, marţi, am fost la Biserică să ne spovedim. Am fost mai mulţi băieţi din cameră. Pe mine m-a luat nepregătit. Urmează ca marţea care vine să merg din nou. Aşa am stabilit cu părintele. Da' m-am spovedit şi în ziua aceea. Am mărturisit tot ce-mi amintisem atunci. M-am întors foarte trist, supărat, într-un fel îmi părea rău că m-a luat nepregătit. Acea stare a ţinut toată ziua, am ajuns să plâng chiar. Seara, după ce am zis rugăciunile de seară, m-am simţit “altfel”. Era un fel de linişte, de nepăsare, da' totodată parcă eram “gol”, eram doar eu. Mi-a zburat gândul la “Cine sunt?” Mi-am zis că sunt făcut de Dumnezeu, dar a fost altfel decât atunci când mă întrebam “Cum a apărut omul?” Atunci am simţit că sunt făcut, că am un început. Era altfel decât atunci când credeam raţional că sunt făcut. Acum parcă ştiam lucrul ăsta. M-am minunat de puterea Celui care m-a făcut să conştientizez, să exist, să fiu viu. După aceea m-am culcat, dar eram un pic trist, mă simţeam păcătos. Cu o zi înainte, luni, am văzut la televizor (mă uit rar la televizor, aproape deloc) în cadrul emisiunii Ştirile ProTv un rezumat al emisiunii lui Cristian Tabără, sâmbătă urmând să fie prezentat un reportaj despre credinţă. Sâmbătă sau duminică, nu mai ştiu exact, dar era un bătrân, cred că era călugăr (nu am auzit ce vorbea deoarece reportajul a fost în timpul apelului, iar televizorul era dat încet). M-a impresionat chipul lui, parcă radia bucurie, căldură, părea foarte blând. Mi-am zis în gând: “uite un sfânt”. După aceea mi-am adus aminte de păcatele mele, cât sunt de păcătos şi câte păcate fac în continuare. Miercuri m-am trezit cu aceeaşi tristeţe. După ce am zis rugăciunile mi-am amintit că din greşeli învaţă omul. După aceea mi-am amintit şi vorbele părintelui Savatie cum că trebuie să ne ridicăm de fiecare dată atunci când cădem şi că trebuie să scoatem înţelepciune din păcatele noastre. De data asta am să mă pregătesc din timp pentru Spovedanie. Maică, şi eu sunt foarte bucuros că v-am cunoscut. Nu prea ştiu cum să-mi exprim sentimentele în cuvinte. M-aţi întrebat dacă îmi pare rău că am fost arestat. Acum nu-mi mai pare rău deoarece numai aşa a putut Dumnezeu să mă îndrepte şi să vină la mine. Dar nu a venit singur, ci prin dumneavoastră. Îmi pare rău că au avut ceilalţi de suferit de pe urma mea. Maică, abia aştept să vă revăd. Cred că aţi devenit pentru mine ca o a doua mamă. În continuare am să vă mai povestesc câte ceva din trecutul meu. Am să continui să vă povestesc din acea perioadă când am fost transferat în Penitenciarul Jilava. N-am luat bătaie acolo dar mult nu a fost până la bătaie. M-am împrietenit cu un băiat din Bucureşti. Acesta avea nişte “tulburări de comportament” din cauza consumului de heroină. Într-o seară am făcut rost de prenadez, o cutiuţă de 50 g. A fost destul ca să ne tulbure minţile. Pentru mine era prima oară când “ trăgeam la pungă”. S-a iscat un scandal din cauza prenadezului. Eu l-am ascuns pentru că prietenul meu începuse să delireze şi mă gândeam că poate va veni supraveghetorul din cauza gălăgiei pe care o făcea. Un alt băiat care contribuise şi el la procurarea prenadezului a crezut că l-am ascuns de el. Şi aşa a început un scandal în toată regula. Eu eram mai treaz decât cei doi. Atunci nu ştiam că substanţele de genul acesta provoacă acea stare de nervozitate. O stare în care nu accepţi decât „adevărul” tău, în care îi vezi pe toţi conspirând împotriva ta şi în care tu eşti cel neîndreptăţit. A trecut „greu” acea noapte. Era într-un fel normal ca ceilalţi din cameră să-i dea dreptate celui care mă acuza. Nu prea conta motivul pentru care am ascuns eu prenadezul, pentru ei era important că l-am ascuns. După toate acele “prostii” mă cam supărasem pe unii din cameră, dar nu prea aveam ce face, mă refer că nu aveam cum să mă răzbun. Pe Jilava m-am tatuat prima oară. Era şi normal ca tatuajul să se infecteze. La o săptămână după ce am făcut am fost transferat pe spital la Jilava. Este în aceeaşi incintă sau curte, nu ştiu cum să-i spun. Penitenciarul Jilava ocupă o suprafaţă foarte mare, cred că este cel mai mare dintre toate penitenciarele. Am făcut un tratament cu eritromicină după care am scăpat de infecţie. După ce am fost externat m-am întors în aceeaşi cameră, dar lucrurile stăteau altfel de cum le ştiam eu înainte de a pleca pe spital. Prietenul meu se certase cu şeful de cameră. Amândoi făceau parte din neamuri “tari”. Şeful de cameră era fiul unui mare traficant de droguri, iar prietenul meu era văr cu unul dintre cei mai mari proxeneţi din Bucureşti. Toate acestea le-am aflat târziu, după ce m-am întors de pe spital. Au urmat nişte certuri între noi, zic între noi pentru că am participat şi eu, dar eram în inferioritate noi. Şeful de cameră avea mulţi “prieteni” pe lângă el în timp ce noi eram doar doi. Cred că singurul motiv care a împiedicat să iasă cu bătăi a fost prezenţa mascaţilor. Înainte cu câteva zile a avut loc o intervenţie într-o cameră aflată pe acelaşi culoar cu noi. Se auzeau zbierături din acea 35

cameră, lucru ce ne îngrozea pe toţi. După un timp nu prea mai aveam chef de vorbă cu nimeni. Eram trist, mă simţeam departe de casă, singur. După ce am fost la instanţă a doua zi a venit mama în vizită la mine. Ea aflase pronunţarea. Mi-a spus că recursul a fost respins şi că am rămas la aceeaşi pedeapsă. Mama a început să plângă, ea cred că sperase mai mult decât mine în acel recurs. M-a întrebat unde voi fi transferat deoarece Penitenciarul Jilava este penitenciar de tranzit şi prevenţie, orice condamnat definitiv este transferat în funcţie de faptă şi de pedeapsă. I-am spus că voi fi transferat în penitenciarul Poarta Albă (Constanţa), de regulă tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 ani sunt (erau) trimişi pe Poarta Albă. Eu am fost arestat minor de aceea am fost transferat în P.N.T. Craiova. Atunci nu ştiam acest lucru, credeam că voi fi dus ca şi ceilalţi pe Poarta Albă. Era foarte departe (este) de casă şi mama m-a întrebat: “Eu când te mai văd? E departe Constanţa. Nu cred că voi putea veni până acolo”. Atunci mi-au dat şi mie lacrimile. “Într-adevăr (mă gândeam) când o să vă mai văd?” A fost şi sora mea atunci, a încercat să ne încurajeze dar avea şi ea lacrimi în ochi. Timpul cât a durat vizita s-a scurs foarte repede. Am plecat foarte trist. În cameră parcă era altfel după acea vizită. Mă simţeam mult mai singur şi eram şi mai trist. Un băiat avea o carte despre budism. Am citit-o dar mare lucru nu prea am înţeles. Era vorba de evoluţia spirituală, de bine şi rău, se asemăna oarecum cu creştinismul. Aşa am gândit atunci că poate despre asta vorbea Biserica, numai că în carte e ceva mai altfel. În carte vorbea tot despre un rai, despre fapte bune şi rele. Când am înţeles, am crezut atunci. Încercam să uit de singurătate citind din acea carte. N-am stat mult timp pe Jilava, din 20 februarie până în 20 aprilie. Am plecat pe neaşteptate. La ora 22.00 am fost anunţat să-mi fac bagajul că urmează să fiu transferat. M- am mirat deoarece ziua în care se făceau transferurile spre Dobrogea era duminică, iar atunci era marţi. Mi-am strâns lucrurile după care am ieşit din cameră. Am aflat după aceea, în filtru, că voi fi transferat în P.N.T. Craiova. Zic “P.N.T.” pentru că atunci nu ştiam că există P.M.S. şi P.M.T. La ora 5.00 am plecat din Jilava. Era cald prin luna aprilie. Am fost transportaţi cu un autocar. Se putea observa destul de bine prin geamurile fumurii peisajul, blocurile, oamenii. Eram entuziasmat. Nu mai văzuse civilizaţie de aproape un an. Drumul a durat vreo patru ore şi jumătate cu tot cu escală la Colibaşi. Când am ajuns în P.M.T. m-am minunat de ce fel de puşcărie văd. Cu şcoală, cu teren de fotbal, sală de sport, cu ateliere de lucru, mi se părea mai mult un campus, un internat. Am fost dus întâi pe carantină. Aşa este regula. Orice nou venit este obligat să stea într-o carantină 21 de zile. Pe “carantină” (secţia) am fost repartizaţi în aceeaşi cameră toţi care venisem atunci. Paştele l-am “petrecut” pa carantină. Duminica, de Paşti n-am avut nici măcar un ou roşu în afara celui care mi l-a dat penitenciarul la masa de 12.00. Înainte cu câteva zile scrisesem o scrisoare acasă în care îi anunţam pe părinţi unde sunt şi îi rugasem să-mi trimită un colet. Mă gândeam că poate n-au primit scrisoarea. Dar luni, a doua zi de Paşti au venit mama şi cu tata la vizită. Mama era parcă mai veselă faţă de data trecută când venise la Jilava. I-am explicat cum era treaba pe P.M.T. Cu şcoala, cu meseriile. Îmi mai trecuse şi mie tristeţea din suflet. Eram bucuros într-un fel de libertatea din acel penitenciar. Dar am mai aflat că libertatea aceea “ascundea” de fapt altceva. Aşa am gândit atunci! Maică, închei aici mica mea scrisoare dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Vă aştept cu nerăbdare să veniţi după Paşti. P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile. I. Craiova, 20.04.2005 Maică Siluana, În primul rând aş vrea să-mi exprim o părere (de “începător”) în ceea ce priveşte libertatea omului şi vă rog să mă iertaţi dacă zic prostii şi să mă corectaţi. 36

Într-o scrisoare anterioară vă scriam despre Iuda cum că nu a avut posibilitatea să aleagă, dar acum îmi dau seama (de fapt, numai Dumnezeu mi-a descoperit acest lucru). El a putut să aleagă între a fi robul iubirii sau al morţii. Cred că libertatea omului constă în faptul că e liber să-şi aleagă stăpânul. Cel care nu vrea să fie rob este la fel ca Eva. Când Eva a fost ispitită de şarpe punând la îndoială cuvintele Domnului. “Dumnezeu a zis El oare să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?” Aceasta i-a răspuns şarpelui că ea ascultă de Dumnezeu, e roaba Lui. Roade din pomii raiului putem să mâncăm. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu „să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el ca să nu muriţi”. Dumnezeu dacă ar fi fost un dictator probabil ar fi zis: „Eu v-am făcut, Mie unuia să-Mi slujiţi”. Dacă l-ar fi lipsit pe om de „libertatea” sa probabil, în cel mai rău caz nu l-ar mai fi făcut pe şarpe, ar fi îngrădit pomul, l-ar fi trăsnit pe şarpe când încerca să o ispitească pe Eva sau multe altele. Cu alte cuvinte, cred că Dumnezeu le-a zis: „Munciţi unde vreţi, la cine vreţi, dar plata voastră pe care o doriţi cu adevărat numai Eu pot să o dau (viaţa). Şarpele minţind-o pe Eva, transformând adevărul în minciună, l-a făcut pe Dumnezeu mincinos. “Nu, nu veţi muri!” şi continuând cu ceea ce le spusese şi Dumnezeu, că altfel vorbele lui de mai înainte nu ar mai fi fost “valoroase”. Dar schimbând adevărul, dându-i o altă formă: “Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fii ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, plus minciuna de mai înainte că nu vor muri au făcut-o pe Eva să se îndoiască de vorbele şi porunca Domnului. Şi acum văd de ce iubirea de stăpânire, mândria, e mama tuturor păcatelor. Eva ascultându-l pe şarpe s-a răzvrătit, s-a făcut o rebelă la fel ca mulţi tineri din zilele noastre. Din iubirea de stăpânire le-a luat şi pe celelalte, încrederea de sine, plăcerile şi dorinţa. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă ştiinţă...” Dar rebeliunea Evei era tot o robie pe care nu o putea vedea din cauza “iluziei” create de şarpe, minciuna a făcut-o să creadă că-i stăpână, fiind roaba morţii. Eu cred că acea plăcere sau bucurie falsă a păcatului (care imită bucuria dată de Dumnezeu) este finită. Prima oară pare ceva nou dar cu timpul devine într- un fel repetarea aceleiaşi stări. Atunci cred că omul îşi dă seama unde se află. Atunci vin toate şi-l înăbuşă, atunci e timpul alegerii, continui cu nimic să fii “stăpân” pe tine sau te înrobeşti Iubirii, Dragostei, lui Dumnezeu. Cred că primul semn al iubirii de oameni al lui Dumnezeu este blestemul aruncat pe şarpe. Deseori, când eram mic, când mă loveam de uşă sau de scaun sau de vreun obiect, mama mă consola “bătând” sau “pedepsind” uşa sau obiectul respectiv “care mă lovise”. Dumnezeu, fiind Dumnezeu putea foarte bine să le zică: “Hai, lasă că nu-i nimic, Eu pe toate le pot, haideţi “acasă”, dar n-ar fi fost drept o dată ce le-a respectat alegerea, trebuia să le dea şi “plata” de la stăpânul celălalt. Altfel ar fi devenit Mincinos şi şarpele drept. Adam şi Eva au murit, au ales asta. Dar ispita a fost îngăduită de Dumnezeu ca să le arate oamenilor că sunt liberi să-şi aleagă stăpânul. În timp ce scriu am o stare de nelinişte, agitată, cred că m-a “luat“ mândria. Vă rog să mă corectaţi, ştiu că am interpretat după mintea mea versetele din Biblie, dar îmi pun nădejdea în Dumnezeu, că-mi va arăta şi mie cele ascunse şi nearătate ale înţelepciunii Sale. În continuare, am să vă mai povestesc din trecutul meu. V-am spus, în scrisoarea trecută că am fost transferat din penitenciarul Jilava în P.M.T. Craiova în 2003, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paştelui, Învierea Domnului. Am stat 21 de zile înainte de sărbătoarea Paştelui împreună cu alţi şapte băieţi pe secţia de carantină. De acolo, urma să fim repartizaţi pe camere în funcţie de clase. Eu eram singurul care aveam peste opt clase, aşa că am fost singurul care am rămas pe căminul I, unde era şi secţia de carantină. V-am spus astea ca să înţelegeţi următoarele: au fost câteva incidente în camera noastră. Într-o dimineaţă a fost necesară intervenţia grupei de “intervenţie”. Din aceste motive unul dintre supraveghetori m-a “recomandat” supraveghetorului care era pe secţia în care am fost repartizat. Acesta din urmă m-a “recomandat” celor din camera în care am fost repartizat. Toate acestea le-am aflat târziu, prin 2004. Înainte de a intra în cameră mă gândeam chiar la faptul că până atunci nu am avut “probleme” de genul acela. Adică, să iau bătaie când intram într-o cameră nouă. Dar eram “otrăvit” de prostiile ale ateiste sau budiste. Mă gândeam că dacă mă vor bate înseamnă că se tem de mine, că sunt unul de care le este frică. Cam aşa motiva cartea aia situaţiile de acest gen. Când am intrat în cameră am fost întâmpinat de doi băieţi, restul de până la 18 erau la şcoală şi la atelier. Nu m-au bătut de prima oară. Întâi am stat de vorbă. Cred că era nevoie de un motiv pentru a mă lua la bătaie. Motivul s-a găsit, unul “ireal”, ceva de genul că sunt şmecher. Se folosesc tot felul de motive (în asemenea cazuri) de la cele mai neînsemnate gesturi (De ce râzi? De ce stai aşa? Etc.), până la acuzaţii, învinuiri, de obicei neadevărate. În cazul meu era vorba de un favor către “miliţian”. Scopul cred că 37

avea două sensuri. Poate chiar mai multe. Unul ar fi fost “reeducarea” mea (sau răzbunarea “miliţianului”) dar pe cei din cameră nu prea îi interesa motivul acesta. Într-un fel încercau să-mi arate că eu mă aflu în altă “junglă” unde ei sunt “leii” şi eu din “leu” trebuie să devin alt animal, supus leului. Adevăratul motiv era „setea de sânge a iudeilor” (pe care o cunosc şi eu foarte bine) şi faptul că ştiau că nu vor fi pedepsiţi în cazul în care voi raporta vreunui poliţist. Bătaia nu a fost foarte dură, n-am avut vreo rană deschisă sau vreo leziune mai gravă, dar mi-a fost teamă, spaimă, frică. La ora 13.00 am ieşit la masă. Acolo e cantina. Aveam impresia că toţi se uită urât pe mine, aveam impresia că toţi vor să mă bată. După masă am ieşit la atelier. Într-un fel eram bucuros că ies din cameră, dar pe de-o parte mă temeam să nu iau iarăşi bătaie. A doua zi îmi trecuse acea stare, dar continua să existe acel stres, acea apăsare. Mă simţeam “pândit” de ceilalţi din cameră. Sâmbăta ce a urmat am fost scoşi afară, pe terenul de fotbal toată secţia. Am fost “întâmpinat” de un grup de vreo 7 – 8 băieţi, sub pretextul că i-aş fi înjurat când am fost pe carantină. Am fost mai mult batjocorit decât bătut. Eram un fel de „păpuşă”. S-au strâns şi mai mulţi în jurul meu şi atunci m-am gândit că voi fi supus la perversiunile ce se obişnuiesc a se practica în penitenciar. Atunci mi-a fost şi mai teamă, dar nu aveam ce face, nu puteam să fug, de ţipat ar fi fost inutil deoarece era gălăgie mare. M-am simţit fără scăpare. Din fericire nu s-a întâmplat ceea ce mă temeam eu că urma să se întâmple. Nu am anunţat nici un “miliţian” de cele întâmplate în penitenciare (înainte, acum s-au schimbat multe). Cei ce raportează cadrelor vreun incident sau orice încălcare a regulamentului erau marginalizaţi, uneori bătuţi crunt sau chiar transformaţi în “fete”. Toate necazurile astea mi-au dat de gândit. “De ce mi se întâmplă mie toate astea? De ce mă pedepseşte Dumnezeu în halul ăsta?” Încercam să găsesc scuze în prostiile acelea taoiste. Dar într-o zi, Dumnezeu îmi arătase “greşeala” mea, atunci când am văzut scris pe un calendar o parte din prima poruncă: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei şi să nu te închini lor”. Atunci, în necazul meu am înţeles că încercarea mea de a trece la taoism (sau budism sau cum îi zice la acele / acei “idoli”) îmi atrage necazurile pe care le aveam. Atunci mi-am zis că am greşit, că nu a fost bine ce am făcut şi că trebuie să mă întorc la Dumnezeu. Dar cine putea să mă îndrume, cine putea să-mi arate unde-i Dumnezeu? Mi-am zis că trebuie să fac rost de o Biblie, să citesc cum citeam înainte când eram pe penitenciarul Codlea şi ieşeam la pocăiţii ce veneau în penitenciar. Aşa că am citit cărţile ce le aveam de la ei (le păstrasem). Aveam o carte De la Betania la Golgota şi încă una ce cuprinde Evanghelia după Matei şi Faptele Apostolilor. Dar interpretam totul după mintea mea, credeam cum vroiam eu, cred că îmi creasem “dumnezeul” meu, după modelul Dumnezeului adevărat. Nu ştiam să zic nici o rugăciune, credeam că e de ajuns să “cred” că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Uitasem sau ignoram Biserica, habar nu aveam de Sfintele Taine. Citeam tot felul de cărţi, poveşti dramatice relatate de păstori. Dar toate astea au ţinut doar până au încetat necazurile. Cu timpul îl uitasem pe dumnezeul meu. Maică, mă opresc aici, vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă aştept cu nerăbdare să veniţi după Paşti, după voia Domnului. P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie. Partea IV Craiova, 04.05.2005 Hristos a înviat! Maică Siluana, încep prin a vă mulţumi pentru cele pe care mi le-aţi trimis, m-am bucurat foarte mult de acea felicitare. Am trimis-o acasă iar părinţii mei m-au anunţat că nu pot veni la mine. Mi-au trimis un colet şi câţiva bani. Duminică n-aş fi avut nici un ou dacă nu mi-aţi fi trimis dumneavoastră deoarece în colet n-am primit, iar la magazinul de aici nu avea. Vineri seara s-a cântat prohodul Domnului în curtea penitenciarului, nu se auzea prea bine dar a cântat o femeie tare frumos, cred că era deţinută, a cântat şi la slujba de Înviere. N-am putut asculta toată slujba, a fost şi gălăgie în cameră, eram şi obosit, iar pe la 3 m-am culcat. Dimineaţa pe la 6 m-am trezit, ne-a adus lumina de Paşte de la Biserică. Cred că m-am trezit din cauza zgomotului provocat de uşă. N-am mai putut să dorm. Pe la ora 8 am cerut un radio de la un băiat să ascult emisiunea “Lumină din lumină”. A vorbit Înalt Prea Sfinţitul Teofan, cred că a fost înregistrare din slujba de Înviere. Cu toate că mă 38

simţeam un pic obosit, toată ziua a fost liniştită. Mă gândeam la părinţii mei, oare ei ce făceau, da' nu mai oftam ca în zilele de Paşte anterioare. Băiatul care doarme lângă mine mi-a spus, seara după ce s-a dat stingerea, că „în ziua asta şi ieri, am oftat cât n-am oftat toată viaţa”. Nu mi-am dat seama la ce s-a referit, dar după ce mi-am amintit cât am oftat şi eu înainte, anul trecut şi acum doi ani, am înţeles şi mi-am dat seama că numai Bunul Dumnezeu mi-a dat acea linişte. Acum înţeleg de ce David îl roagă pe Dumnezeu să-şi verse mânia pe păcătoşi. L-am cam judecat înainte, mă gândeam că David e un rege tiran. Dar acum (cred) că îmi dau seama despre ce fel de mânie vorbeşte David. Oricine, când se mânie, îşi arată puterea, izbucneşte în ceea ce reprezintă puterea lui. Cred că la noi, oamenii, mânia se transformă în violenţă (ură). Puterea lui Dumnezeu nu poate fi alta decât iubire. Acum înţeleg ce vrea să spună Olivier Clement despre atotputernicia lui Dumnezeu. Mama îşi iubeşte copilul cum nimeni altcineva nu o poate face, dar nu-i acordă libertatea pe care Dumnezeu o dă oamenilor. Când eram mai mic, mama îmi interzicea să fumez, o dată chiar m-a şi bătut (aveam vreo 14 ani, nu prea mai simţeam când mă lovea). Ea era o “dictatoare”, nu mă lăsa să aleg, să fiu liber, nu mă iubea cum o face Dumnezeu, în mod desăvârşit. Şi revin la Adam şi Eva: îngăduirea ispitei a însemnat de fapt, iubirea lui Dumnezeu. A fost peste puterea lor (ispita), astfel au cunoscut şi păcatul (răul) devenind ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Numai aşa puteau alege, înainte de ispită ei nu cunoşteau răul, deci nu aveau cum să-l aleagă. Dumnezeu, cred că, din marea Lui dragoste S-a “retras” pentru ca aceştia să cunoască şi răul, iar mai departe să aleagă. Să aleagă între a se reîntoarce la Dumnezeu sau a continua cu păcatul. Oare dacă Adam şi-ar fi recunoscut vina...? Dar mai degrabă cred că trebuiau să recunoască şi consecinţele păcatului: moartea. Iar pentru ca acest păcat să nu fie de neoprit, infinit [noţiune că eu unul nu cred că nu este posibilă în lumea materială, deoarece materia are formă – dimensiuni – limite - finit], i-a făcut cadou omului lumea materială, trupul stricăcios, care e limitat, i-a dăruit moarte biologică. I-a dăruit un trup păcătos, un trup ce cară păcate până moare. Iar prin moarte, să moară numai păcatul. Pentru ca acest lucru să fie posibil, să moară doar păcatul, a trebuit ca Dumnezeu să vină în lume în trup stricăcios, păcătos, să ia cu El vina lui Adam şi să fie omorât. Cred că numai “printr-o” moarte şi-ar fi putut ispăşi păcatul, mă refer la Adam, de altfel era dator cu o moarte. Dar Dumnezeu nu a murit de moarte bună, ci a fost omorât. Asta înseamnă că a fost o răzbunare a lui Cain pe Dumnezeu? Iisus Hristos cât timp a fost în trup ne-a învăţat cum să fim ca El, adică să ajungem să fim desăvârşiţi. Dar nu era posibil din cauza firii care era îndreptată înspre păcat. A fost nevoie ca El să moară cu păcatul nostru, să învie pentru a ne boteza cu Duh Sfânt, pentru a ne uni cu El şi pentru a putea lucra cu El. Pentru ca la urmă când vom muri, să moară trupul stricăcios, firea păcătoasă, să ne plătim datoria. (Nu, nu, ci să primim iertarea datoriei…- nota M. Siluana) Iar mai apoi să înviem cu El. Maică, vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie mare. Dar vreau să înţeleg unde şi în ce mod pot alege. Şi cred că a alege binele înseamnă a te pocăi de păcatul pe care l-ai făcut, răul ce l-ai cunoscut. (Se poate alege şi fără să faci răul. Să alegi să faci binele! Nu e cazul nostru, dar se poate. Maica Domnului a reuşit. Deci se poate!- nota M. Siluana) În continuare o să vă povestesc câteva din trecutul meu. După ce necazurile mai încetaseră în P.M.T. Craiova, uşor-uşor, am început să uit de Dumnezeu, de dumnezeul meu. Începusem să mă “droghez” cu diluant, lac, prenadez, mă drogam cu orice substanţă volatilă. Norocul meu că nu am fost pedepsit, cred că a fost din cauza toleranţei cadrelor. Am fost prins de câteva ori. De Crăciun 2003 îmi amintesc că am fost foarte trist, nu am putut face rost de diluant în timpul vacanţei, pentru a ieşi din starea aceea. Dar am făcut rost de pastile: diazepam, levomepromazim, carmazepim, tot felul de calmante. Efectul e mai slab decât al diluantului, dar durează mai mult. E mai “liniştitor” decât diluantul, dar cred că mult mai nociv. Nu prea mai puteam gândi corect, dar ne amuzam pe chestia asta. După ce a trecut anul 2003, după revelion, m-am gândit într-o zi ceva de genul: Ce fac, mă distrug singur? Devenisem conştient de dependenţa mea de aceste „droguri”, dar îmi găseam tot felul de scuze cum ar fi: starea de indiferenţă pe care mi-o creează mă ajută să-mi „duc” pedeapsa. (Acum 10 minute am primit pozele de la dumneavoastră, m-am bucurat foarte mult şi în aceeaşi măsură m-au şi ajutat). Am fost “ameninţat” de maistrul meu că dacă nu mă potolesc cu diluantul, mă duce la comandant. N-a “ţinut” mult timp această “reţinere” şi teamă. După nici o săptămână mi-am zis că trebuie să fiu mult mai grijuliu când mă droghez. Era imposibil aşa ceva. Nu comportamentul mă dădea de gol, ci duhoarea ce o răspândeam. Un beţiv miroase frumos în comparaţie cu unul care a suflat în pungă. A încercat prin multe feluri să ne sperie, o dată ne-a spus că dacă nu 39

încetăm să-i mai luăm diluantul îl va muta la noi în cameră, în aceeaşi clasă, pe un băiat care urma să ne “cuminţească”. Atunci ne-a cam pus pe gânduri deoarece îmi era cam teamă de acel băiat, nu de el singur, ci de “gaşca” lui. E o poveste mai lungă această “teamă”. Cel despre care vă vorbesc era mai vechi acolo, iar prin diferite “mijloace” cei care nimereau să fie repartizaţi în camera lui deveneau “soldaţi” cu sau fără voie. Avea şi câteva “drepturi” în plus pe care unele şi le cumpăra iar altele le lua la schimbul de informaţii. V-am spus toate astea ca să înţelegeţi din ce cauză ne temeam de el. Avea “mulţi” soldaţi care-i săreau în apărare. Deveneau un fel de fanatici. Singurul care i s-a împotrivit acestui băiat au fost unul care nu mai avea nimic de pierdut. Pentru a-l putea răni cu adevărat într-un timp scurt (altfel interveneau “prietenii” lui) era nevoie de folosirea obiectelor contondente, fapt ce aducea după el un nou mandat de executare a pedepsei cu închisoarea şi care se încadra în funcţie de gravitatea faptei. De obicei era încadrată la tentativă de omor. Ştiam că dacă acel băiat va veni la noi în cameră ar fi dus numai la scandaluri şi neplăceri. Nici unul din noi, din cei care ne drogam, n-am fi suportat să fim “slugile” lui. Atunci ne-am hotărât să nu ne mai drogăm la atelier, ci numai în cameră. Riscul de a fi prinşi era mult mai mare. Camerele sunt cam mici, iar mirosul se răspândeşte imediat. Am fost “denunţaţi” de maistru, dar niciodată nu am fost prinşi în flagrant. Era foarte greu să ne convingă să recunoaştem fapta. După un timp a urmat acel “incident” în baie. M-am gândit în seara aceea ce a însemnat, dar până la urmă am dat vina pe diluant. Mi-a fost frică să mai inhalez cantităţi mari. Îmi amintesc că odată, stăteam în pat, nu ştiu ce făceam exact, dar mi-a zburat gândul la Dumnezeu. Mi-am zis că nu e corect din partea mea să mă rog la Dumnezeu numai când îmi este greu sau am vreun necaz. Nu după mult timp, am găsit un Noul Testament, dar era fără coperţi şi lipseau 2 – 3 capitole din Evanghelia lui Matei şi din Apocalipsă. Era ortodox şi avea şi nişte explicaţii la începutul fiecărei cărţi şi chiar şi unele explicaţii a câtorva versete. M-am bucurat de “el”, cu toate că era prăfuit. L-am găsit sub un pat când am făcut o dată curăţenie generală în toată camera. Am început să citesc şi uneori seara ziceam şi “Tatăl nostru”. Odată, când citeam din “Epistola lui Pavel”, nu ştiu în care vorbeşte despre dragoste, m-a “lovit” o stare cam ciudată aş putea spune. După ce mi-a “trecut” îmi părea rău, îmi plăcea acea stare. Am crezut că acel capitol e de vină, capitolul despre dragoste. Îl citeam în fiecare zi, dar degeaba. Acum îmi dau seama că se asemăna cu starea pe care am avut-o în seara după ce m-am spovedit. Odată cu venirea căldurii au început să apară şi durerile de cap. După ce îmi treceau ameţelile diluantului durerea apărea imediat. Cred că asta a fost unul din motivele pentru care m-am lăsat. În ultimul timp când mă drogam chiar mă gândeam la faptul că e păcat să te droghezi. Dacă mă gândesc mai bine nu eu m-am lăsat de diluant, ci Dumnezeu a făcut lucrul acesta, n-am mai avut cu ce să mă droghez. Am stat o perioadă de aproape două luni fără să mai simt mirosul diluantului. Iar când l-am întâlnit din nou era de proastă calitate, nu prea mă mai atrăgea chiar aşa tare. Am mai “tras” de câteva ori dar până la urmă l-am lăsat, nu mai simţeam nici o atracţie. Îmi devenise insuportabil chiar. Cu pastilele a fost un pic altfel. Aveam din belşug, de toate felurile, dar luam numai când vroiam să dorm mult timp, în special sâmbăta şi duminica sau în timpul vacanţei şcolare. De Paşte (2004) au fost mama şi sora mea la mine şi mi se păreau două străine. M-am întors foarte trist în cameră. Au mai fost prin iulie, acelaşi an. Eu lucram ca vopsitor, vopseam paturile ce se făceau la noi în ateliere. Pe la 13.00 terminasem treaba pe ziua aceea şi vorbisem cu maistrul să mă ducă la cameră. Ajuns în cameră am auzit pe hol numele meu. Nu ştiam despre ce este vorba. Când a venit supraveghetorul la uşă am rămas foarte surprins şi de faptul că “eram” la vizită, dar şi de faptul că eu ştiam că primesc colet iar acestea se dădeau dimineaţa. L-am întrebat pe cel care era cu vizetele şi mi-a spus că am o vizită, vorbitor. M-am bucurat foarte tare când le-am văzut. Mi-au zis că au vrut să-mi facă o surpriză, şi într-adevăr a fost o surpriză plăcută. Timpul a zburat atunci foarte repede. M-au văzut că eram murdar de vopsea pe mâini şi s-au mirat de treaba asta pentru că nu ştiau că se şi lucrează acolo. Le-am explicat unde lucrez eu şi de ce eram murdar pe mâini. Când mă curăţam nu insistam prea mult deoarece mâinile mi se uscau din cauza diluantului şi deveneau aspre iar a doua zi mă murdăream din nou. Cred că vara aceea a trecut cel mai greu. Îmi pierdeam timpul cu fizica şi cu Noul Testament. Nopţile nu prea aveam somn, iar noaptea uneori cădeam adânc pe gânduri: cum a apărut omul, cum a apărut Universul, tot felul de lucruri din astea. Căldura era insuportabilă iar capul mă durea tot mai des. Uneori aveam impresia că timpul stă pe loc, mă săturasem de tot, parcă de hoţi, de puşcărie, de toate prostiile care se întâmplau în închisoare, de “manevrele” noastre. Vroiam acasă. Nu mai aveam răbdare până se făcea ziuă, dar până mă eliberam? Ajungeam uneori în pragul disperării, fapt ce mă făcea să-mi aprind ţigară 40

după ţigară. Nici mâncarea nu se mai schimba, în fiecare zi găteam mâncare de cartofi pentru că aveam reşou în cameră şi puteam găti aproape orice. Dar în perioada aceea numai cartofi puteam “cumpăra” de la bucătari. Rutina de zi cu zi parcă mă “măcina”, monotonia şi plictiseala parcă nu se mai terminau. Eram sătul de aceleaşi feţe, aceleaşi lucruri zi de zi. Maică, încerc să închei aici, dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru toate câte faceţi pentru mine. Abia aştept să vă revăd şi sper că veţi putea veni marţi. I. Craiova, 12.05.2005 Maică Siluana, Am primit Psaltirea de la dumneavoastră, vă mulţumesc foarte mult. De asemenea, vă mulţumesc (încă o dată) pentru poze, într-adevăr, am o mare bucurie „avându-l” pe Înalt Prea Sfinţitul tot timpul cu mine. Îmi pare rău, într-un fel, de faptul că pe dumneavoastră v-au fotografiat în timp ce eraţi cu spatele. Dar gândul că aceea sunteţi dumneavoastră mă bucură foarte mult. Acum câteva zile, marţi, când am fost la plimbare, s-a întâmplat „ceva”. Un băiat, unul din prietenii mei, l-a lovit pe un altul. Acesta, care a fost lovit, după părerea mea, are câteva probleme psihice. Adică are un comportament ciudat, vorbeşte singur, râde când vorbeşte cu cineva, vorbeşte fără logică, poate e o formă de autism. Dar mă gândesc la o chestie: a fost dus şi la spital, la control, acolo au spus că are o capacitate mentală de peste 70%. Agenţii de pază ne-au spus chiar, că băiatul de care vă vorbesc, a răspuns la toate întrebările corect, mai puţin la una. Din câte au spus agenţii, au fost şi „mustraţi” de doctori de faptul că au adus la control un om foarte sănătos din punct de vedere mental. (Am sărit de la subiect). În timp ce prietenul meu se plimba, apăru şi cel cu probleme. Lângă zid era un burlan turtit şi semăna cu o platbandă. Acesta a luat-o, ţinând-o cu ambele mâini, fluturând-o prin aer. Mascatul fiind aproape de el, l-a îndemnat s-o lase jos. În acelaşi timp s-a apropiat şi prietenul meu, care la rândul lui a făcut acelaşi lucru pe care l-a făcut mascatul, l-a îndemnat pe să lase tabla. Dar acela era în lumea lui, i-a zis mascatului că-l taie de la mijloc, iar prietenului meu i-a spus că-i taie picioarele, abdomenul şi mâinile, dar în acelaşi timp îi şi arăta, cu tabla, pe unde urma să-l „taie”. Nu ştiu ce i-a spus exact prietenul meu, dar acesta din urmă l-a înjurat. După care prietenul meu l-a lovit pe celălalt de faţă cu mascatul. Cred că l-a lovit cam tare, s-a cam clătinat. Apoi a intervenit mascatul iar după câteva discuţii, prietenul meu urma să fie „recompensat” pentru fapta lui cu un raport de pedepsire, lucru cam grav pentru el, mai are 4 luni până la comisie, iar acest gen de rapoarte se pot scoate numai după 3 luni, asta însemna ca numai în luna a patra să fie înaintată (de către un cadru abilitat) cererea de aprobare a unui raport de recompensare ce poate anula raportul de pedepsire. Şi asta în cazul în care deţinutul ar fi meritat acest lucru. Iar amânarea care se dă pentru un raport cu lovirea unui deţinut este de peste 3 luni. Într-un cuvânt, prietenul meu ar mai fi stat ceva timp în plus pe lângă cei 5 ani pe care i-a executat. Cred că şi lui i-a zburat gândul la acelaşi lucru la care mi-a zburat şi mie: amânarea liberării condiţionate. Nu ştiam ce să fac atunci să-l fac să înţeleagă că el e vinovat pentru toate ce s-au întâmplat. Prietenul meu e cam „dificil”, se enervează repede şi e cam grabnic la mânie. De câteva ori l-am oprit să nu-i lovească pe alţii, dar odată mi-a spus: „fiecare îşi face mandatul cum ştie”. M-a ameninţat că mă bate dacă-l mai opresc sau îl mai ţin când vrea să bată pe cineva. Nu pentru ameninţări l-am „lăsat”, ci (cred) pentru faptul că atunci când va bate pe cineva şi va avea de suferit să-i pot spune: „Ţi-am zis eu?” Şi acum era momentul potrivit să i-o zic. Eu l-am judecat pe acest băiat şi pe undeva l-am şi „osândit”. Am avut câteva discuţii dar nu l-am făcut să se supere, am încercat să-l fac să înţeleagă că el e vinovat. Îmi spune despre el însuşi că e nebun, că nu mai judecă cu capul de la atâta puşcărie şi cred că şi-a făcut o scuză. Judecă destul de bine după părerea mea, dar este orgoliul acela de „puşcăriaş vechi” care nu poate suporta jigniri. Îmi spunea că afară se va schimba, că nu va mai fi aşa „nervos”. Eu îi spuneam de fiecare dată că dacă nu încearcă să se schimbe aici, nici afară nu va putea iar el îmi răspundea că e imposibil acest lucru. Nu insistam nici eu prea mult pentru că de fiecare dată discuţiile noastre se rezumau la nişte contraziceri tensionate. De multe ori chiar evitam să mai discut cu el, dar acum eu 41

aveam dreptate (aşa am gândit). Eu mă prefăceam că-l compătimesc pentru pedeapsa ce-o va primi. Eram mai mult ca sigur că va fi pedepsit. Mascatul e mascat. Într-un fel parcă-mi şi părea rău pentru el. Mă gândeam la neputinţa şi nevinovăţia celuilalt şi-mi spuneam că dreptatea este a lui Dumnezeu. Dar eu tot nu-l puteam ierta pe prietenul meu pentru ce făcuse şi cred că e mult mai greu să-l ierţi pe unul când vezi cum îl bate pe altul mai mic şi pe nedrept decât dacă te-ar fi bătut pe tine. Eu dacă aş fi luat un pumn pe „nedrept” (după judecata mea) cred că acum mi-aş fi spus că aşa a vrut Domnul. Şi într-o oarecare măsură poate l-aş fi iertat. S-a tânguit foarte mult prietenul meu şi-l ameninţa pe cel bolnav că o să-l bată şi mai rău dacă îşi va lua acest raport. Dar acela era foarte pasiv. Poate că l-a şi iertat pentru bătaie. După un timp a început să-mi pară rău pentru prietenul meu, dar mă gândeam că o merită pe drept. Mă gândeam că poate Dumnezeu îl va ierta dar nu credeam. Ştiam că Dumnezeu pe toate le poate câte le voieşte, dar în ochii mei prietenul meu era pedepsit deja. Spre seară, prietenul meu l-a întrebat pe agentul de pe secţie dacă i-a făcut mascatul raport. Şi într-adevăr, acolo unde eu nu mai credeam că se poate, Dumnezeu a iertat. Dumnezeu ne-a arătat la amândoi ce înseamnă iertarea. Acolo unde Legea condamnă, Dumnezeu iartă. Am înţeles „ci spre mine păcătosul să faci minuni cu mila Ta”. Eu care îl îndemnam pe acest prieten al meu (porecla lui e Şarpe, dar nu seamănă deloc, în unele cazuri e chiar sufletist) să ierte, chiar eu l-am condamnat. Dar Dumnezeu l-a iertat. Într-adevăr, dreptatea este a lui Dumnezeu. Ştie El de ce acela a luat pumnul ăla, iar Şarpe, după toate prin câte a trecut cred că-şi va vedea de treabă, cum se spune. Poate şi mascatul a învăţat ceva. Eu am învăţat ce este iertarea şi să nu judec pe alţii într-o oarecare măsură. Dacă-l aud pe unul că înjură de cele sfinte tot îmi „scapă” în gând. „Doamne, ce huleşte ăsta!” Dar îmi amintesc că şi eu am înjurat, am hulit. Şi ce scuză pot să am, că n-am ştiut, nu pot zice. Într-o oarecare măsură ştiam că-i păcat să înjuri şi mai ales de cele sfinte. Să zic că mi-a scăpat la mânie, cred că ar însemna acelaşi lucru pe care l-a făcut Şarpe băiatului bolnav. Deci tot ce pot zice e „am ştiut că-i păcat şi l-am făcut”, dar parcă nu-mi păsa. Dar acum, că-mi pasă ce fac, doar asta-i diferenţa, acum ştiu şi-mi pasă dar atunci ştiam şi nu prea îmi păsa. Tot călcător de lege sunt şi tot spre osândă mă îndrept. Dar am văzut că Dumnezeu iartă şi-mi pun nădejdea în mila Sa, în Biserica Sa, să mă străduiesc să împlinesc poruncile Lui, să mă „răzvrătesc” de data asta împotriva răului cu ajutorul Lui. Mă întreb cum să citesc Psaltirea? Să citesc catismele în ordinea lor numeric consecutivă sau după rânduială, după cum se citesc la Sfintele Slujbe? M-am gândit la propunerea pe care mi-a făcut-o sora mea referitor la continuarea şcolii. Eu eram la un liceu cu un profil silvic, mai exact profilul meu era silvicultor – ecologist. Dacă terminam şcoala (şcoala profesională) şi luam şi atestatul puteam lucra în mai multe domenii de profil silvic printre care şi grădinar, lucru care îmi place. Am făcut practică într-un parc dendrologic, adică tot un parc dar cu multe specii de arbori. În curtea facultăţii silvice este un Gingobiloba. Nu prea ştiam eu de ce este aşa diferit de ceilalţi arbori. După aceea am aflat că e răşinos cu frunza plată, lobată pe când toate celelalte răşinoase au frunzele ascuţite (ace). Acolo unde făceam practică era şi o seră în care se aflau o mulţime de flori. M-am minunat când le-am văzut pe cele rare. Era o Agavă Mexicană mai înaltă decât mine, frunzele ei se aseamănă cu cele de Aloe, dar mult mai groase şi mai lungi, având culoarea galben-verziu. Erau tot felul de trandafiri, lotus chiar şi orhidee, multe flori exotice. Acasă aveam şi eu flori în curte deoarece cele de cameră nu prea-mi plăceau. A adus tata într-o zi un puiet. Nu ştiam ce arbore este şi mă gândeam că poate o fi vreun vişin. După aceea am aflat ce „comoară” aveam, era un arbore de magnolie. Câinele meu era cam supărat pe flori şi între flori s-a numărat şi arborele de magnolie. Mai aveam nişte trandafiri, dar şi pe aceia i-a mâncat. Mai erau prin grădină şi regina nopţii şi alte flori „la grămadă” pe care le sădise mama. Spre bucuria mea primăvara ce a urmat a înmugurit şi magnolia iar câinele nu mai avea treabă cu florile iar în anul în care am fost arestat a înflorit. Pe la noi e cam rar acest gen de arbore. Dacă stau să mă gândesc mai bine motivul pentru care mi-a propus sora mea să mă înscrie la liceu ar fi grija ce o are pentru viitorul meu. Se gândeşte că poate în felul acesta mă voi cuminţi. Ea mi-a făcut viitorul deja. Îmi spune că voi face liceul după care pot să continui mai departe cu facultatea, de parcă ar şti că aş fi capabil. Ea crede că sunt pasionat în continuare de fizică. Cred că cel mai bine ar fi să-i zic să facă ce crede că-i mai bine pentru mine. Dacă Domnul va voi ca eu să merg la liceu, asta se va întâmpla, iar de nu, nu voi merge. Eu voi 42

mulţumi lui Dumnezeu oriunde mă va duce, din moment ce El mă duce, mă duce bine, pe drumul cel drept. Dar şi eu trebuie să aleg şi în astfel de situaţii chiar nu ştiu ce ar trebui să mă rog Domnului, să-mi arate El ce să fac. Maică, închei aici mica mea scrisoare. Vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine. Aştept cu nerăbdare să vă revăd. Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie. I. Craiova, 16.05.05 Maică Siluana, Acum două-trei zile, în timp ce eram la plimbare, m-am întâlnit cu educatorul de secţie, care mi-a spus că mi-a fost aprobat raportul de recompensare cu care se poate anula mustrarea scrisă pe care o am eu. Să vă povestesc cum m-am ales şi cu acea mustrare şi cu recompensarea. Într-o zi, Marţea din Săptămâna Patimilor, vine educatorul dimineaţa devreme şi îi spune şefului de cameră că are nevoie de 10 inşi pentru un concurs. N-am vrut să merg de prima oară, dar după aceea m-am răzgândit. După ce am ieşit din cameră, educatorul ne spune că e vorba despre un concurs cu premii. Premiile constau în evidenţieri, prin suplimentarea numărului de vorbitoare şi pachete, locul II şi III, iar locul I a fost cu întrebări despre Sărbătoarea Paştelui, au fost 10 întrebări. Atunci am aflat că ouăle se vopsesc Joi, tot atunci am aflat ce semnifică Pasca, şi tot atunci am auzit de Duminica Tomii. În urmă cu câteva zile, cred că în ziua în care prietenul meu Şarpe era să se aleagă cu raport, seara am avut o discuţie cu acesta. Discutam despre rapoarte, el ştie de mustrarea mea. Mi-a spus că eu sunt prea pasiv în legătură cu mustrarea mea. M-a îndemnat să ies la raport pe la colonel, pe la educator, să le „cer” să-mi dea vreo sarcină în urma căreia să-mi pot scoate raportul. Mă acuza că nu mă agit deloc pentru a-mi scoate raportul. Eu i-am spus că are Dumnezeu grijă de mine, ştie El ce-mi trebuie, oricât m-aş „agita” eu, dacă Dumnezeu vrea să-mi iau amânare, aşa va fi. Mi-a răspuns ceva de genul: „Dumnezeu dă, dar nu bagă şi în buzunar”. Atunci m- am gândit un pic, mă gândeam că poate sunt ca leneşul care a îngropat talantul. Tot în aceeaşi zi, la plimbare, mi-a spus educatorul că am luat locul I la acel concurs. I-am zis educatorului că nu prea are cine să mă viziteze ar fi degeaba evidenţierea cu vorbitor la masă. Cred că şi-a amintit de faptul că în urmă cu ceva timp l-am rugat să mă înscrie într-un program educaţional, să-mi pot scoate raportul. Tot el m-a întrebat dacă am probleme la dosar. După câteva zile am primit şi acea veste că mustrarea a fost "scoasă". Atunci mi s-au spulberat îndoielile: Dumnezeu nu numai că dă, dar ţi le dă în mână, nu în buzunar. Nu i-am zis prietenului meu despre treaba asta, poate îi voi zice când voi fi în comisie. Să vadă că "pasivitatea" mea e mai vrednică decât „alergarea lui”. Nu trebuie să mă agit prea tare pentru ale mele. Căutând dreptatea lui Dumnezeu, toate celelalte mi le va da tot El. Primul gând (poate printre primele) care mi-a venit în minte după ce am auzit vestea, că mi-a scos raportul, a fost referitor la propunerea pe care mi-a făcut-o sora mea. Mă gândeam că poate Domnul voieşte ca eu să merg la şcoală, dar cine ştie, mai e ceva timp până când mă voi libera. Maică, vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala, dar aş fi tare bucuros să am o poză şi cu dumneavoastră. Dacă este posibil să-mi aduceţi o poză, într-o marţi, când veţi veni aici, mi-aţi face o mare bucurie, şi tot odată vă rog să mă iertaţi dacă am cerut prea mult. În continuare am să vă mai povestesc câte ceva din perioada în care am fost arestat. Îmi amintesc că într-o zi a venit în cameră doamna educatoare cu o femeie din afara penitenciarului. Eu chiar atunci ieşeam din baie, eram dezbrăcat până la brâu, cred că acea femeie s-a cam „speriat”de tatuajul meu. M-am îmbrăcat într-un fel cam lent, şovăind, voiam să mă laud oarecum cu desenele de pe mine în faţa celor 43

două femei. Dar acum îmi dau seama că ce am „primit” de la ele n-au fost deloc laude. În ciuda acestui fapt, acea femeie nu s-a crispat deloc, spre surprinderea mea, ne-a vorbit foarte degajată, calmă. Ne-a spus de unde „vine”, adică pe cine reprezintă, dar nu-mi amintesc exact cuvintele. Îmi amintesc că ne-a spus că cei care-şi aud numele sunt înscrişi într-un program, de nu ştiu ce fel. Nu ştiu exact dacă l-a numit de consiliere. Am fost strigat şi eu pe lângă alţi doi băieţi. Am vrut să fac pe interesantul şi am întrebat-o în ce constă acel program. Mi-a răspuns că vor veni nişte măicuţe să vorbească cu noi. Nu prea ştiam ce însemna cu adevărat cuvântul măicuţă, adică viaţa monahală. M-am gândit că cine ştie ce-or mai zice şi alea, tot de Dumnezeu or vorbi. Credeam că fetele se călugăresc când au vreo decepţie puternică pricinuită din cauza relaţiei cu un băiat. Mi-am zis: „să vină, nu le las eu?”. În ciuda faptului că am fost trecut în cadrul programului, n-am fost scos niciodată în decursul anului 2004. Am văzut-o pe Maica F. de multe ori prin unitate, dar parcă arăta altfel decât cum mă aşteptam eu. Din cameră de la mine mai ieşea doar un băiat. Îl întrebam despre ce vorbeau ei acolo, ce fac, ce-i învaţă. Dar acel băiat ori că-i era ruşine să zică, ori nu ştiu din ce cauză, nu-mi zicea decât că le vorbeşte de Dumnezeu. Într-o dimineaţă, nu ştiu exact în ce zi, a venit doamna educatoare la noi pe secţie pentru a ne scoate la Biserică. În ziua aceea n-am ieşit prea mulţi. A fost mai mult un fel de predică în acea zi. Cineva a întrebat-o despre călugări. Mie mi-a zburat gândul la nişte oameni îmbrăcaţi în negru, izolaţi total de lume. În drum spre bunica mea este o mănăstire de măicuţe cred, zic cred, deoarece n-am văzut nici un călugăr când treceam pe acolo. Lângă cărarea care urca spre mănăstire era un izvor, de fiecare dată ne opream acolo, curgea o apă foarte rece şi parcă era mai diferită de cealaltă. Pe la vârsta de 17 ani am fost la ţară înainte să fiu arestat cu câteva luni. Priveam spre mănăstire şi încercam să-i găsesc un sens cu mintea mea. Mă întrebam pentru ce se adună lumea în munţi şi construiesc biserici. „În oraş nu se pot ruga?” mă întrebam eu. Mă întrebam: „Oare ce fac călugării toată ziua acolo?” Nu ştiu exact ce ne-a spus părintele în ziua aceea, dar eu am rămas cu ideea mea, că mănăstirea înseamnă izolare totală de lume, lucru ce mă înspăimânta într-un fel. Mă gândeam că eu, care cât-de-cât la închisoare, tot mai am oarecare „legături” cu lumea, dar călugărilor în munţi cum le-o fi? Nu-mi puteam explica cum poate cineva să se „închidă” singur. După un timp, nu ştiu din ce cauză, mi-a zburat mintea iar la mănăstire, mi-am amintit de mănăstirea de măicuţe şi în acelaşi timp mă gândeam la măicuţa care vine la noi, în penitenciar. Atunci mi-am zis: „oare ce caută ea în lume, are voie să vină în oraş?” Înainte de Crăciun (2004), a venit la noi în cameră un băiat ce era şi el cuprins în programul pe care-l desfăşura M. F. Odată l-am întrebat despre ce fac ei acolo. Mi-a spus că vorbesc despre Dumnezeu, dar altfel decât o fac „pocăiţii”. Mi-a spus că se simte mai liniştit după ce stă de vorbă cu măicuţa aia. Mi-a spus că a venit şi un preot din libertate să-i spovedească, şi că s-a simţit mult mai liniştit după ce s-a spovedit. Mă gândeam „oare despre ce vorbeşte ăsta?”, eu cred că m-am spovedit prin clasa a 4-a, dacă asta s-a întâmplat atunci, până să mă spovedesc în penitenciar. Mă tot gândeam la „liniştea” despre care vorbea acel băiat. Era perioada în care începusem să mă simt rău, să mă tem de moarte. După ce a trecut anul, am fost la Biserică, la slujba ce se face la sărbătoarea Botezului Domnului. A doua zi ne-a dus doamna educatoare din nou, şi atunci a fost tot un fel de predică. Atunci am auzit de Sfânta Taină a Spovedaniei, curăţă sufletul, iartă păcatele, izbăveşte de boli. M-am gândit că poate mă voi vindeca dacă mă voi spovedi. Dar habar nu aveam cum să mă spovedesc, nu ştiam nimic despre această Taină. "Eu ce trebuie să fac?" gândeam în sinea mea, cum să mă spovedesc? După ce m-am spovedit aşa cum am înţeles eu că se face din Îndreptarul de spovedanie, a urmat o perioadă şi mai "neagră" decât cea de mai înainte. Mi-a fost ruşine să spovedesc unele păcate. Da, astfel a lucrat Bunul Dumnezeu. În disperarea mea, n-am mai putut rezista, am cerut ajutorul doamnei educatoare, dar mi-a fost ruşine să-i zic despre adevăratele mele frământări. Şi nici nu cred că m-ar fi ajutat prea mult dacă i-aş fi zis că îmi este frică de faptul că poate mor în clipa următoare. Tot ea a hotărât să-i spun despre problemele mele şi Maicii F. Dar n-am îndrăznit să-i spun nici ei adevăratele temeri. 44

Acum nu mă mai tem chiar aşa, când o să mor, nu-i după mine, nu pot decât să-mi pun nădejdea în mila Domnului Iisus Hristos, împlinind voia Lui. Am uitat să vă întreb ceva data trecută, de fapt să vă rog dacă aveţi vreun „material”, vreo carte, sau ceva asemănător despre viaţa Sfintei Paraschiva de la Iaşi. Închei aici mica mea scrisoare dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine . Aştept cu mare bucurie ziua de marţi, când cu voia Domnului veţi putea veni până aici. I. Dragă I., Craiova, 19 mai 2005 Sunt tare bucuroasă atunci când îmi scrii şi primesc mărturie că viaţa ta se aşează armonios în voia lui Dumnezeu. Mă bucur mult când văd cum lucrează Dumnezeu cu tine şi cum lucrezi tu cu El. Este un dar pe care mi-l face Dumnezeu pentru că nu este pentru mine mai mare bucurie decât aceea de a vedea că un suflet, o icoană vie a lui Dumnezeu, se trezeşte din coşmarul vieţii fără Dumnezeu şi se întoarce ACASĂ. Sunt bucuroasa şi-I mulţumesc Domnului pentru minunea făcută cu tine. Aveai nevoie de aceasta minune, ca să ajungi mai repede în libertate şi să lucrezi la realizarea chemării tale pe acest pământ: ca să te bucuri, să ne bucurăm împreuna cu toţi cei dragi în Domnul când ne vom naşte ACOLO. Ce anume vei face, concret, e mai puţin important. Important este CUM vei face. Mi-ar fi plăcut să fii grădinar, pentru că eu grădinar ar fi trebuit să fiu. Nici nu-ţi închipui cât sunt de fericită când simt pământul în mâini. Apoi, am avut cândva un gând, că Domnul voieşte să lucreze prin tine ca să-i ajute şi pe alţi tineri să-şi afle Calea spre Bucurie. De aceea îţi spuneam că, poate, vei face psihologie… Dar să avem răbdare. Deocamdată trebuie să lucrezi serios şi bărbăteşte la dobândirea deprinderii de a face totul cu Domnul, de a te birui pe tine, de a fi puternic în faţa ispitei, a fricii, a durerii. Să poţi primi şi păstra harul întreg pentru a trăi deplin Bucuria care nu mai depinde de nimic din cele din jur. Sunt impresionată de faptul că sesizezi „lecţiile” pe care ţi le dă Domnul, mai ales aceea cu judecarea celorlalţi şi sunt tare fericită că înţelegi şi lupţi cu obişnuinţa. Ştii că se spune: „obişnuinţa este a doua natură”, de fapt firea noastră căzută. Şi nu e uşor sa ne des-obişnuim. E nevoie să murim efectiv acelui fel de a reacţiona pentru a fi vii, originali, adecvaţi clipei şi cerinţelor ei şi ale Domnului. Desigur, trebuie să ai grijă să nu te doboare slava deşartă şi mândria. Dar dacă vei păstra mereu în amintire „ce ai făcut” tu, deşi erai sănătos mintal şi bine crescut de părinţi, (e o metodă pe care o folosesc şi eu, pentru că fiecare om are ceva de care îi este foarte ruşine şi astfel se poate smeri), apoi, dacă sesizezi că TOT ce facem bun e dar de la Domnul, nu mai avem de ce să ne mândrim. Când cineva mă laudă, repede mă rog, Doamne, apară-mă să nu mă mândresc, să nu uit că Tu le faci pe toate, şi Îi mulţumesc pentru faptul de a- mi fi dat atâtea daruri. Şi scap. Dragă I., te rog mult să-mi mai scrii tot ce simţi şi îţi aminteşti despre perioada ta de rătăcire, despre semnalele pe care le primeai că nu „e bine” şi despre relaţia ta cu Dumnezeu acum. Aceste mărturii îi vor ajuta pe cei care acum sunt unde erai tu când ai căzut… Roagă-te ca Domnul să te lumineze ca să poţi mărturisi şi să le fii de folos. Ce te-ar fi ajutat pe tine atunci? Cu dragoste în Domnul, 45

Maica Siluana Craiova, 22.05.2005 Maică Siluana, Pentru început vreau să vă dau o veste cam proastă, mă gândesc eu. Dacă vă amintiţi, în urmă cu aproximativ două luni mi-aţi dat o carte scrisă de Părintele Savatie. V-am spus că am împrumutat-o unui om s-o citească şi el. Acesta era în cameră cu mine, dar în ziua în care i-am dat-o eu am fost mutat în camera de unde venisem. Acest om a fost transferat pe spitalul Penitenciarului Colibaşi iar după ce s-a întors mi-a spus că a uitat cartea acolo, la un altul. Vă rog să mă iertaţi. Am vrut să vă spun lucrul acesta de când l-am aflat, dar am tot uitat. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Maică, aş vrea să vă întreb despre “poftă”. Vă dau un exemplu ca să mă fac înţeles. Să zicem că aş vrea să mănânc şi am în faţă două feluri de mâncare din care unul arată mai vrednic de dorit. Dacă zic „gust un pic”, mănânc din el cu cumpătare, nu-i tot satisfacere a poftei? Deci, vă întreb eu, dacă la vremea mesei am posibilitatea de a alege între a mânca ceva care mie îmi place mai mult şi totodată cumpătat, sau felul de mâncare care nu-mi place, desigur tot cumpătat, este vreo diferenţă între cele două? Sau ceea ce vă întreb eu este o mare prostie? Mă gândeam la ajutorul pe care îl pot oferi eu aproapelui meu. Nu de puţine ori se întâmplă ca cel pe care am vrea să-l ajutăm să nu înţeleagă acest lucru. Nu că pe mine m-ar deranja vreun eventual reproş din partea lui, dar poate felul în care l-am ajutat n-a fost bun. Poate de pe urma ajutorului oferit are parte de ceva neplăcut sau poate doar intenţia contează, gândul cu care îl ajutăm dacă îi vrem într-adevăr binele. Sau îl ajutăm pentru a primi ajutorul lui mai târziu sau vreo răsplată din partea cuiva. Sau trebuie ca mai întâi să aştept să văd dacă acela are nevoie de ajutorul meu şi dacă eu sunt în stare să-l ajut. Maică, dacă eu mă gândesc că un anumit “lucru” ar fi bun pentru mine (bun pentru drumul spre Dumnezeu) şi aş putea printr-un mod sau altul să-l “obţin”, ar trebui să încerc să-l “iau” sau să aştept ca Dumnezeu să mi-l ofere? Mă gândesc că El ştie ce-i mai bine pentru mine şi poate ar trebui să aştept să-l “primesc” de la El. Spuneaţi că gândurile bune de la Dumnezeu când vin în mintea noastră vin ca o căldură, ca o linişte. Asta ar însemna că e voia Lui. Dar dacă eu îmi imaginez sau mă gândesc: “fac lucrul cutare”, poate să se prefacă diavolul ca fiind Dumnezeu? În continuare am să vă mai povestesc câte ceva din trecutul meu. Şi în Penitenciarul Codlea, şi în Penitenciarul Jilava şi aici, cred că prin toate penitenciarele, pe pereţii coridoarelor sunt afişate tot felul de “maxime”, nici nu ştiu cum le zice. Vorbe pe care le-au spus “marii” înţelepţi ai lumii, de genul: “Libertatea şi viaţa sunt bunurile cele mai de preţ ale omului”; “Deşteptul învaţă din greşelile altora”, tot felul din acestea. Dar din toate unul mi s-a părut mai interesant, cel din biroul doamnei educatoare: „Îţi dau un ban dacă-mi spui unde-i Dumnezeu, şi eu doi, dacă-mi spui unde nu este”. De fiecare dată când citeam acel afiş cădeam pe gânduri. Am şi discutat cu doamna educatoare despre acea zicală. Mă întreba dânsa dacă îmi dau seama ce vrea să zică. “Dacă Dumnezeu este peste tot, mă întrebam eu, de ce nu-L văd sau cum L-aş putea vedea?” Mă gândeam într-o seară la liniştea de acasă, mă refer la liniştea care mă cuprindea când mă puneam seara în pat. În acele momente nu-mi mai păsa de nimic. Toate gândurile parcă dispăreau, rămâneam parcă singur. În comparaţie cu prima noapte în Penitenciar, care a fost un uragan, acele nopţi liniştite, amintirea lor, îmi creează un dor nebun de casă. Dar în imaginaţia mea mă gândeam că după toate astea câte au trecut şi câte vor trece poate nu voi mai găsi aceeaşi “linişte”. 46

Dar acum, în comparaţie cu serile de mai înainte, nopţile sunt mult mai liniştite. Ziua e cam furtunoasă, dar gândul că toate le rânduieşte Dumnezeu mă întăreşte, îmi dă răbdare. Uneori sunt chiar la limită, aproape că nu mai pot, mă “leg” de “Doamne Iisuse Hristoase...” şi parcă îmi mai dă un strop de nădejde, răbdare, mă ajută un pic să rezist. Spre seară, încetează “furtuna” iar noaptea, după ce zic rugăciunile, vine o linişte şi mă culc liniştit. Mă gândeam la Abel şi Cain, şi la “păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l”. Gândesc eu că atunci când Cain a greşit, a avut o intenţie bună: să-I aducă lui Dumnezeu jertfă. Că Domnul Dumnezeu nu a căutat spre ale lui (dacă într-adevăr a greşit cu ceva Cain) probabil a vrut să-i arate lui Cain neputinţa sa, că în ciuda faptului că el a avut o intenţie bună, nu a putut face ceea ce şi-a propus. Abel, în afara faptului că avea alt fel de jertfă (ceea ce nu cred că a contat) n-a făcut nimic în plus faţă de fratele său. Gândul, intenţia de a-i aduce lui Dumnezeu jertfă l-au avut amândoi, deci nici unul dintre ei n-a fost mai vrednic în faţa Domnului Dumnezeu decât celălalt. Că Domnul Dumnezeu a “căutat” la Abel, asta e treaba Lui. “Olarul face ce vrea cu vasele Lui”, dar nu înseamnă că Abel a fost mai presus de fratele său (poate era mai smerit) sau Cain mai prejos în faţa lui Dumnezeu. Cred că a fost o lecţie de smerenie (sau smerire) pe care Cain dacă o accepta, biruia păcatul. N-a fost după Cain, după voia lui ca jertfa să ajungă la Domnul Dumnezeu, ci Domnul Dumnezeu a primit-o după cum a voit că doar jertfa era tot a Lui. Probabil tot ce primim, primim în dar, iar darul vine după cum vrea Cel ce dăruieşte. Din moment ce vrem să împlinim cu toată puterea noastră poruncile, dar nu izbutim deoarece singuri nu putem şi ne dăm seama de neputinţa noastră (sau ne este arătată) atunci cred că ar fi bine primită o “jertfă” pe care ştim că nu o putem duce aşa cum se cere, dar cu mare nădejde în mila Domnului Dumnezeu că va fi primită. Darul nu-i o recompensă, o plată, cred că plata vrednică de fapta omului care-i călcător de lege, este osânda. Darul e din dragoste, din iubire. Eu am călcat legea lumii, dar tata tot îmi mai trimite, din dragoste, câte un pachet, că lucrul vrednic de plată (pachet) în faţa lui nu am făcut. Mă gândesc că şi Tatăl Ceresc îmi trimite, tot din dragoste, toate câte-mi vin, spre binele meu, spre a mă îndrepta spre viaţă, pentru că plata pentru faptele mele, după Lege, este osânda. De aceea, nu după Lege voi fi judecat, ci după credinţă, credinţa în Domnul Iisus Hristos. Sâmbătă a fost o zi liniştită, a fost ca în ziua Învierii, ca în acea Duminică. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată cu ocazia aniversării zilei de nume. Nimeni din cameră nu ştie că mă numesc … şi am considerat că-i mai bine aşa, am primit mult mai mult decât “La mulţi ani” şi cine ştie ce oarecare “atenţie” din partea vreunuia. Am citit toată ziua. De dimineaţa am citit Şapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, iar după masă am citit din Cele mai frumoase 153 de istorisiri adunate de la Sfinţii Părinţi. Seara a fost un pic mai “altfel”. Într-o zi, era o emisiune la televizor şi era volumul dat la maxim. Era o emisiune cu temă sexuală Sunt virgină, dar mă tratez. Încercam să ignor vorbele pe care le spuneau invitaţii, dar n-am reuşit. Dar într-un fel mă bucur de acest fapt pentru că mi-a amintit de lumea de unde vin şi eu. Cei din cameră se amuzau foarte tare de discuţiile pe care le purtau invitaţii. Din discuţiile lor am înţeles că una dintre invitate avea doar 16 ani şi era implicată într-o aventură în toată regula. M-am gândit atunci că nu este singura cu astfel de probleme şi m-a întristat modul ei de a gândi la vârsta ei de copil. ”Dar unde s-a înmulţit păcatul va prisosi Harul”, mi-am zis. Dacă Domnul m-a adus şi pe mine la adevărata credinţă, fiind un tâlhar, dar pe acea copilă! Mă tot gândeam la viaţa de afară, la “zgomotul” oraşului, la fostul meu mod de “viaţă”, cât de păcătos am fost, nu că acum aş fi sfânt, dar mă chinui să nu mai fac ce am făcut. Îmi spune un băiat într-o zi că dacă eşti cinstit şi-ţi vezi de treabă îţi ajută Dumnezeu. I-am zis că normal că-ţi ajută, ajută pe oricine, dar dacă tu-i ceri lui Dumnezeu fără ca să faci ce-ţi zice, oare-ţi dă? (întrebarea asta am furat-o de la Pr. Savatie). Acel băiat a început cu tot felul de scuze, şi “scopul scuză mijloacele”. Mă gândeam că oricât aş fi încercat eu să îi explic că nu-i aşa, n-aş fi făcut nici o treabă. Mă gândeam că mai întâi ar trebui omorâtă mândria, orgoliul de a fi sfătuit de un prost. Numai Dumnezeu poate lucra acolo şi o va face când va veni timpul. Poate-şi va aminti o dată de mine cum stăteam şi citeam toată ziua din cărţile sfinte şi atunci va căuta şi el o Biblie. Sau poate chiar va deveni un păstor al turmei lui Hristos. Dacă nu primeşti când ceri de la unul iar mai târziu acelaşi vine şi cere de la tine şi tu îi dai, la închisoare (şi cred că şi afară) eşti considerat prost. Dacă vineri observă cineva că nu stai la rând la masă şi îşi dă seama mai 47

târziu că ţii post şi citeşti din Biblie zice că te-a înnebunit puşcăria. Alţii mai “veseli”, care nu cred că eşti pocăit (de altfel cuvântul “pocăit” aici înseamnă să nu fumezi, să nu înjuri şi să citeşti din Biblie), ci te consideră un impostor zic: “bă..., am venit la puşcărie să mă pocăiesc?”. Mulţi cred că mă dau pocăit pentru interes, pentru avantaje. Unul mi-a zis într-o zi că atunci când voi ieşi afară şi-mi va veni în faţă vreo fată voi uita şi de Dumnezeu şi de tot. La toate acele acuzaţii, batjocoriri, uneori înjurături, mă bucuram. Mă gândeam că ăsta-i semn bun că sunt pe Cale, pe calea spre Viaţă. Cât despre fete, îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a rezolvat cât de cât această problemă. Mă tot gândeam ce să-i scriu bunicii mele şi nu prea mi-au venit idei. Mă gândeam să merg la ea după ce mă voi libera şi să stau cel puţin o perioadă de vreo două săptămâni. Atunci aş putea să-i explic mult mai multe despre absenţa mea. Mă gândeam la reacţia pe care o va avea sora mea când îşi va da seama că postesc, că de celelalte nu cred că se vor “prinde”, ştiind “legătura” mea cu Biserica pe care o aveam înainte şi comportamentul meu. Mama nu cred că va fi chiar aşa surprinsă, ea chiar mă îndemna ca noaptea şi dimineaţa să mă rog. Tata cred că se va gândi că poate în urma celor petrecute şi lipsa comunicării dintre noi (eu şi familia) mi-a afectat în vreun fel psihicul, modul de a gândi raţional. Dar cred totuşi că şi el mă va înţelege, şi poate, cu ajutorul lui Dumnezeu poate-l fac să se lase de băut, în cazul în care încă mai bea. Când eram afară se scuza că-i dă putere la muncă, dar tot timpul aproape venea ameţit şi vesel. Alteori prea “vesel” şi cu chef de ceartă, dar nu era deloc violent. Nu prea m-a bătut tata când eram mic, uneori chiar îmi lua apărarea. Uneori îl înţelegeam pe tata. Din câte mi-a povestit el, a avut o copilărie neplăcută. Tatăl lui era foarte sever şi-i cam bătea pe toţi fraţii. El vroia să ne ofere de toate şi cred că era cam supărat într-un fel pe viaţă. Cunosc şi eu toleranţa şi pasivitatea pe care ţi-o dă alcoolul, “lipsa de interes” pentru tot. Dar dorinţa asta de “lipsă de interes”, de fugă de griji care într-un fel e o durere provocată de greutăţile zilei devine dependenţă, pentru că a nu-ţi mai păsa, a fi indiferent în faţa viitorului poate crea o falsă stare de siguranţă în vaporii alcoolului. Eu mai puţin decât tata (când îmi reveneam din acea transă) îmi doream iar să fiu sigur de ziua de mâine. Eu nu aveam copii de crescut, rate la bancă, grijile lumii într-un cuvânt. Dar până nu-şi va da seama că grijile vor rămâne şi numai el se “ascunde” nu se poate face nimic decât să mă rog la Dumnezeu împreună cu mama, cred că şi ea o face. Şi cred că la vremea potrivită Bunul Dumnezeu îi va zice şi lui tata: “Scoală-te, ia-ţi patul şi umblă!” Aştept cu mare bucurie ziua în care voi păşi şi eu într-o mânăstire. Mă gândeam să trec pe la una care o fi în drumul meu când mă voi libera. Zicea sora mea că vine să mă aştepte împreună cu prietenul ei care are maşină. Cine ştie, după voia Domnului voi face şi lucrul acesta. Închei aici mica mea scrisoare dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă aştept cu mare dor şi bucurie! P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie. Partea V Maică Siluana, Am ajuns pe C. marţi 31.05.2005, am făcut tranzit o săptămână pe Aiud, judeţul Alba. Am ajuns cu bine şi, într-adevăr, m-am apropiat de casă. Am ajuns într-o cameră bună deoarece seara aici se citeşte din Biblie. Nu se fac interpretări, se citeşte numai. Am înţeles că duminică se citeşte şi din Cazanie. Am înţeles că aici pot ieşi la fiecare Sfântă Slujbă şi în fiecare duminică. Din câte mi-a spus cineva, preotul de aici e un bun păstor. Spre surprinderea mea am văzut ieri la cineva o carte a părintelui Savatie Baştovoi, cred că era Dragostea care ne sminteşte. Am auzit astăzi, după ce s-au tras clopotele (de fapt e doar unul) cântându-se în Biserică Hristos a înviat. E foarte aproape de 48

camera unde sunt eu iar pe peretele exterior este un crucifix mare-mare. Nu faptul că se cânta m-a mirat aşa mult, ci modul în care o făceau cei din cor. Erau nişte voci groase dar calde. Se auzea încet, dar cald şi melodios. Abia aştept să ies duminică la Biserică. M-am întâlnit aici cu un prieten foarte vechi şi la el am văzut cartea părintelui Savatie. Tot el a “făcut” o afacere judiciară pentru ca eu să fiu transferat în penitenciarul C. Nu am apucat să vorbesc prea mult cu el doar când el era afară la plimbare. Nu i-am spus despre schimbarea din viaţa mea. O să-i explic un pic mâine când o să mă întâlnesc la plimbătorul mare. Vineri sau sâmbătă aştept să vină mama şi surioara mea la mine. Abia aştept să le văd. Înainte să plec de pe Craiova, luni am primit o scrisoare de acasă în care mi-au spus că tata a plecat să muncească în Austria. Pe tata nu l-am mai văzut de doi ani şi aş fi vrut să-l văd. Am primit şi scrisoarea de la dumneavoastră. Vă mulţumesc foarte mult pentru poză şi pentru celelalte, dar cel mai mult m-a bucurat poza cu dumneavoastră. Îmi pare rău că am plecat de acolo, îmi pare foarte rău că nu vă mai pot vedea până mă voi elibera. Dar nu mai e mult până atunci. Aştept un răspuns, de fapt indicaţii la întrebările din scrisorile anterioare. Vă rog să mă îndreptaţi şi să mă corectaţi şi să-mi spuneţi cum trebuie să gândesc. Spuneaţi dumneavoastră (în revistă) că toţi suntem bolnavi de mângâiere. Îmi văd această boală. Trebuie vindecată? Mângâierea trebuie căutată sau aşteptată? Mă gândeam că dacă o cauţi poate o găseşti pe aia falsă şi eu nu prea o recunosc tot timpul. Nu vă mai întreb nimic deocamdată ca să puteţi să-mi răspundeţi la celelalte întrebări. Mă gândeam la ispită. Ispita este atunci când îţi apare în “cale”, ceva care te-ar face să pofteşti sau atunci când “arde” în tine şi nu-i dai drumul spre o ţintă? E o dorinţă goală...? Sper că înţelegeţi ce vreau să zic. Când am plecat de pe Craiova am simţit aceea dorinţă în mine. Privind pe geam am văzut multe imagini vrednice de dorit, dacă nu le-am dorit înseamnă că n-am păcătuit? Poate nu mi-am dorit o fată şi poate mi-am dorit o îngheţată? Ceva asemănător cu pofta... Maică, aici mă opresc dar nu înainte de a vă mulţumi pentru tot ce faceţi în continuare pentru mine. În scrisorile viitoare am să vă zic mai multe. Aştept cu mare bucurie ziua în care ne vom revedea. P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie. I. Craiova, 8 iunie 2005 Dragă I., Te rog să mă ierţi ca am întârziat cu răspunsul, mai ales că eram îngrijorată în ceea ce te priveşte văzând întârzierea ta. Apoi, când mi-ai scris, am înţeles ca nu ai putut altfel, şi acum, când vei primi şi tu scrisoare mea, sper că mă vei înţelege că nu am putu din cauza timpului, a problemelor care vin în întâmpinarea mea, fără să-mi lase timp sa aleg altceva. Dar sunt bucuroasă şi recunoscătoare Domnului că mă include în lucrarea Lui de aducere la Bucurie a fiilor Săi aflaţi în dureri sau neştiinţă. Acum încerc să-ţi răspund la întrebări, care nu sunt „prostii”, ci extrem de importante: 49

1. Referitor la poftă: Pofta este o putere a sufletului nostru, dată de Dumnezeu ca să-L dorim şi să-L căutăm ca să ne bucurăm de binefacerile Sale care ne aduc bucurie sfântă şi plăceri binecuvântate. Prin căderea primilor oameni această putere, ca şi celelalte, a căzut, s-a pervertit şi, în loc să fie îndreptată spre Cel ce dăruieşte, s-a orientat exclusiv asupra darului. De atunci toţi facem la fel, în mod „firesc” adică în conformitate cu firea căzută. (De exemplu: deţinuţii care se uită la ce li se aduce şi nu la persoana care dăruieşte, sau cei care doresc o fată pentru plăcerea lor şi nu pentru a o ajuta să devină ea însăşi, să se mântuiască). Aşadar, când pofteşti ceva, orice, te bucuri de puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu ca să-L cunoşti şi să-L slăveşti pentru bunătăţile cele pământeşti şi cereşti pe care le cerem în rugăciunea dinaintea mesei. Dacă o faci cu gândul la plăcerea pe care o făgăduieşte gândul la acel ceva, e păcat. Când renunţ, îmi jertfesc o poftă, pe care o simt, pentru că Domnul zice altfel, Îi răspund la iubire pentru că înţeleg că asta mă scoate din robia plăcerilor păcătoase. Alege, când ai posibilitatea, să mănânci ceea ce îţi place, fără lăcomie, împărţind, pe cât posibil, cu cei ce nu au şi dă slavă lui Dumnezeu. Rugăciune te va ajuta să discerni între lăcomie şi nevoia şi plăcerea binecuvântată. 2. Pe aproapele îl ajutăm, în primul rând cu rugăciunea. Aici putem să o facem fără să ne ceară ajutorul şi oricât de mult. Apoi, cu sfat numai dacă ne cere. Material, oricât îmi stă în putere şi oricând. Rugăciunea, şi aici mă ajută să discern, ce, cine, cât, când. 3. Am fost şi sunt bucuroasa ori de câte ori îmi scrii despre trăirile şi gândurile şi înţelegerea pe care le ai acum. Când voi avea mai mult timp poate comentăm ce mi-ai scris despre dependenţă. Este adevărat şi profund. Dumnezeu îţi dă aceste gânduri. Tu doar să nu te mândreşti, ci să-I mulţumeşti. 4. Nu contează dacă cei din jur te vor considera „prost”. Ai destulă experienţă ca sa-ţi dai seama cât de „folositor” ţi-a fost să fii considerat „deştept”. Acum Cel ce ne judecă e Dumnezeu şi ochiul Său în noi, propria conştiinţă. Restul E TREABA CELOR CARE NE JUDECĂ. Asumarea acestui risc şi a acestor dureri face parte din Calea cea strâmtă. Tu roagă-te sincer pentru ei şi Domnul va lucra. 5. Despre mângâiere, sper să-ţi scriu, să scriu odată mai mult. Poate şi tu. Acum îţi spun numai că avem nevoie de mângâiere pentru că Dumnezeu ne-a făcut din iubire şi iubirea Lui e mângâiere. Ne- a dăruit Duhul Sfânt ca pe un alt Mângâietor. Omul fără Dumnezeu, simte nevoia de mângâiere, dar o caută acolo unde nu se află, în surogate, în minciună şi, din această cauză suferă mult. Mângâierea de la Domnul o recunoaştem după gust, aduce bucurie şi pace şi răbdare. O recunoaştem după poruncile date de Mângâietorul. Rugăciunea sinceră ne conduce la ea. Dragă I., iarăşi au intervenit tot felul de probleme şi nu am avut timp sa-ţi scriu mai mult. Dar îţi trimit atât cât am ca sa fiu cu tine, că până vineri e mult. Mâine nu venim aici, e sărbătoare. Te rog sa-mi scrii la fel de des ca de aici, chiar dacă eu nu reuşesc sa-ţi răspund. Vei simţi răspunsul meu în rugăciune. Mulţumesc. Te îmbrăţişez cu dor şi drag, Maica ta, Siluana 10 iunie 2005, Craiova Dragă I. Încerc să-ţi mai scriu câteva rânduri ca sa-ţi răspund la toate întrebările. Mai înainte, însă, aş vrea să te rog, ca pentru orice întrebare pe care o ai, să-L întrebi, prin rugăciune, pe Domnul, aşa cum mă întrebi pe mine. Dar mai întâi te rogi, faci pace în inima ta, mărturiseşti ca nu ştii cum e bine şi Îl întrebi pe Domnul. Apoi, nu te mai gândeşti deloc la întrebare, aştepţi cu încredere şi vei primi răspunsul fie în inima ta, fie printr- o carte, fie prin mine, fie prin cineva din jurul tău. Vei simţi ca e răspunsul de la El, prin faptul ca vei avea pace şi bucurie în inimă. 50

Este foarte important, copilul meu, ca atunci când te frământă ceva, să-ţi muţi gândul la Domnul prin rugăciune şi să te încrezi în El. Gândul la Dumnezeu ne mută pur si simplu, într-o altă zonă a minţii, într-un alt „câmp de conştiinţă”, acolo unde Păstor ne este Domnul. Şi noi suntem păstorii gândurilor noastre. Dacă la lăsăm să pască pe unde vor ele, vom fi păstori răi şi ne vom rătăci şi pieri împreună cu ele. Da, diavolul poate să pară ca Dumnezeu, dar îl recunoşti după pacea din inimă şi smerenie. Dacă atunci zici „Mulţumesc, Doamne, pentru ajutor, că eu fără Tine nu pot nimic, şi pentru mila Ta faci asta cu mine şi nu pentru că aş avea vreun merit” este de la Dumnezeu. Gândurile de la diavol, aduc nelinişte, îndoială, o anxietate şi îi judeci pe ceilalţi. Când vezi ceva rău, nu judeca persoana. Recunoşti că fapta aceea e rea, dar te rogi pentru acela, îţi aminteşti că şi tu ai făcut rele şi că Domnul nu te-a lăsat… şi aşa, nu vei judeca. Dacă te gândeşti că un anumit lucru e bun pentru tine, îl ceri de la Domnul prin rugăciune şi, dacă trebuie să aştepţi, aşteaptă cu răbdare, dar dacă poţi să faci ceva trebuie să te străduieşti să obţii. Pentru că omul e fiinţă creatoare, „după chipul lui Dumnezeu”, şi nu foloseşte nimic din ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el prin creaţie fără să aducă propria sa contribuţie creatoare. Dumnezeu a făcut grâul, noi îl cultivăm şi îl facem pâine, cozonac, prăjituri şi câte altele. Altoim pomii, îmbunătăţim rasele la animale, inventăm lucruri atât de frumoase şi folositoare, pentru că Dumnezeu a pus în creaţie o „elasticitate” care ne permite să umblam cu ea cum voim, şi în mintea noastră pricepere şi talent ca să facem… Aici, şi numai aici, imaginaţia ne este de folos. Da. Dumnezeu este peste tot, şi Îl vedem cu ochii credinţei, pentru că nu e material. Nici mintea nu ne-o vedem, dar credem că o avem, vedem după gânduri, nu? Şi celor care Îl ascultă pe Domnul şi împlinesc poruncile Lui, Domnul le dă o altfel de „vedere” şi simţire. Vine şi Îşi face sălaş în noi. Vei vedea! Important e să biruieşti ruşinea de a fi credincios. Că, spune Domnul, cine se va ruşina de Mine, şi Eu mă voi ruşina de el… Depinde de tine dacă vei regăsi liniştea de acasă. Cred ca o vei simţi şi mai profund pentru că vei fi conştient de ea, pentru că o doreşti şi o vei preţui şi mai mult, pentru că Îl ai pe Domnul Care face liniştea şi pacea şi mai adânci. Şi dacă îi vei iubi pe ai tăi fără să-i judeci, ci aşa cum sunt, şi te vei bucura de ei, şi de iubirea lor, o vei simţi, te vei bucura de ea. Şi, mai mult, vei dărui şi celor de lângă tine din pacea ta cea nouă. Nu ştiu dacă tu mai ştii ce mi-ai scris până acum. Poate o să le culeg la computer şi o să ţi le trimitem şi ţie, că sunt lucruri pe care Dumnezeu ţi le-a arătat şi nu trebuie să le uiţi. Cum a fost cu ce mi-ai scris despre Cain şi Abel. Şi adevărat este că tot ce primim, primim în dar după cum voieşte Dăruitorul. Şi el voieşte cele ce ne sunt de folos în momentul acela, ţinând cont de lucrările noastre dar nu forţat de ele, ci, aşa, din iubire. Da, singura „plată” e osânda, dar nu Dumnezeu o dă, ci păcatul pe care l-am preferat. Dumnezeu abia aşteaptă să ne şteargă datoria, dar numai „la cerere”, ca să ne respecte libertatea. Noi spunem: „Dar eu nu am ştiut!”. Şi Sfinţii noştri Părinţi spun că neştiinţa este păcat, pentru că Dumnezeu ne-a dat puterea de a şti şi ne şi învaţă, chiar din conştiinţa noastră şi prin cele ce sunt… Cele mai mari păcate, „uriaşii” (aşa cum zic Sfinţii Părinţi) sunt: neştiinţa, uitarea şi lenea! Da, e bine să mergi la bunica după eliberare. E mai bine faţă către faţă. Domnul îţi va da putere şi curaj ca să posteşti şi să mergi la Biserică, indiferent ce vor zice cei din jur. Ai încredere în cei ce te iubesc. Tu ştii că Domnul e acolo în inima lor, şi daca nu de la început, se vor bucura curând de schimbarea ta. Fii atent, contează prea mult pentru tine ce spun cei din jur. Poate că acest aspect te- a şi făcut, de multe ori, să faci lucruri care nu-ţi plăceau. Aveai nevoie să fii admirat, aprobat de ceilalţi. Nu puteai să fii singur. Acum nu eşti singur, Domnul e mereu cu tine, şi, în curând va fi în tine, şi nu ai de ce te teme. Doar să nu-i judeci, să te rogi pentru ei şi atât. Să afirmi cu curaj şi cu respect tot ce simţi şi gândeşti şi vei fi respectat. Sau nu. Dar ce contează? Domnul nu a pătimit pentru noi? Repet, nu trebuie să te vindeci de nevoia de mângâiere, ci doar s-o ceri şi s-o primeşti de acolo de unde izvorăşte ea. Mulţi se adapă cu apa dintr-o băltoacă stătută, în loc să se ostenească puţin şi să urce la Izvor. Acum Domnul S-a înălţat şi de Rusalii ne trimite iarăşi şi iarăşi Duhul Său Cel Sfânt, Mângâietorul. Să-L chemi, copile, şi să nu-I mai dai drumul şi să devii şi tu izvoraş din Izvorul cel Mare. 51

Te rog să-mi scrii iarăşi des, cât de des poţi. Nici nu ştii ce dor îmi e de tine, mă doare că ai plecat , dar mă şi bucur mult, mult, ca eşti mai aproape de casă şi că e mai bine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că te-am cunoscut. De acum suntem RUDE. Mă simt puţin ca o mamă. De fapt, cu mila lui Dumnezeu, îţi sunt mamă duhovnicească şi nimic nu te va mai scoate din inima mea. Te îmbrăţişez cu dor şi drag Maica ta C., 20.06.2005 Maică Siluana, În primul rând vreau să-mi cer iertare pentru întârzierea cu care vă răspund. Nu prea am fost în stare să-mi pun gândurile pe foaie, dar să fiu sincer nici nu prea m-am străduit “să fac lucrul ăsta”. Atunci când mă “împotmoleam” îmi spuneam că voi continua ziua următoare şi tot aşa până m-am trezit că a trecut săptămâna şi eu tot nu v-am scris. Dacă eu mă bucur când primesc câte o scrisoare de la dumneavoastră cred că şi dumneavoastră vă bucuraţi şi chiar mi-aţi spus lucrul acesta. Vă rog să mă iertaţi Maică. M-am bucurat foarte mult când am primit scrisoarea de la dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru Proloagele pe care mi le-aţi trimis, m-au ajutat şi o să mă ajute în continuare. Şi Odaia de sus mi-a fost de ajutor, mi-am recunoscut copilăria în multe descrieri. Am citit-o o dată până acum şi aş vrea să o mai citesc de câteva ori, să înţeleg ceva mai bine. Sinceritatea e “dificil” de dobândit, dacă poate fi într-adevăr dobândită. Sinceritatea până la urmă ce înseamnă? Cred că este o stare când mărturiseşti ceva, prin cuvinte sau acţiuni. Te accepţi ca fiind ceea ce eşti, nu ce ţi-ai dori să fii. Este greu în cazul ăsta să te arăţi întotdeauna în starea în care eşti. Te împiedică “ceva”, cred că o “făţărnicie”. Dar trebuie să mă străduiesc să fiu sincer. Una e să accepţi că eşti păcătos şi să ceri iertare şi alta e să ceri iertare presupunând că eşti păcătos, ştiind că toţi oamenii sunt păcătoşi. Singurul “lucru” care se cere. Cel mai mult din scrisoarea dumneavoastră m-a bucurat ultima parte unde aţi scris că suntem rude, că vă simţiţi ca o mamă şi sfârşitul “Maica ta”. Dacă nu le-aţi fi zis din inimă nu cred că aş fi plâns. Şi mie îmi este dor de dumneavoastră şi aştept cu nerăbdare şi bucurie ziua când ne vom revedea. Au fost mama şi sora mea la mine până acum de două ori. Mama mi se părea cam schimbată. Avea părul vopsit şi altfel de haine, cum poartă tinerii de azi. Din câte am înţeles tata o să vină în luna august acasă şi atunci îl voi putea vedea şi pe el. Nu l-am mai văzut din luna mai 2003. La următoarea vizită o să vină o mătuşa a mea, sora mamei mele. Ea s-a oferit să vină şi mă bucură lucrul acesta. Soţul ei este acel unchi de care v-am spus că a făcut Seminarul Teologic şi acum este profesor de religie într-un liceu. Înainte de a mă aresta mă înţelegeam bine cu unchiul meu. Când am fost ultima oară la ţară am mers împreună cu ei la Biserica din deal. Deseori deschidea subiecte “despre Dumnezeu” şi de fiecare dată mi se păreau “interesante”. Pe mătuşa am simţit-o mai “aproape”, cred că din cauza faptului că a avut grijă de mine când eram mic, o perioadă, cu toate că eu nu-mi amintesc, dar aşa mi-a zis mama. Diferenţa dintre atmosfera de aici şi cea de la ţară nu-i chiar aşa mare. Acum nu mai simt gratiile, e mai linişte decât credeam, pe aleea închisorii pe partea cu blocul de detenţie au “apărut” nişte brazi mari, cred că erau şi înainte dar nu i-am “văzut” eu. Dimineaţa este un miros, asemănător celui de la ţară. Odată când am fost planton am auzit şi nişte cocoşi cântând. Timpul trece parcă mai uşor acum, mă simt mai aproape de casă, dar totodată n-aş vrea să fie aceeaşi atmosferă acasă, mă refer la gălăgia de oraş. 52

Omul de aici care e şef de cameră este o veche cunoştinţă. V-am spus că seara citeşte pentru toţi din Biblie iar acum citeşte din Psaltire. Dar a fost o “problemă” care m-a afectat şi pe mine. Ziua de curăţenie generală era stabilită ca fiind duminica. Zic “era” deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a schimbat acea zi. Când l-am întrebat dacă nu-i păcat să lucrezi duminica, mi-a răspuns că Dumnezeu ne înţelege că suntem la închisoare. N-am mai îndrăznit să-i zic nimic. Am sperat că poate îl voi convinge că noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu şi nu El de noi. Numai că a urmat ca eu să “pic” în duminica ce a urmat să fac curăţenie generală împreună cu alţi 6 băieţi. A fost cam “greu” când am aflat că şi eu fac parte din echipa de curăţenie din acea zi. Una este când păcătuieşti “interactiv” să zic aşa, adică nu ştii că-l vei face, că te îndrepţi spre el şi alta e când ştii că-l vei face şi chiar poţi să nu-l faci, dar n-ai putere să te opui. În mintea mea îmi “suna” faptul că nu mă va învoi de la muncă în acea zi iar să-i fi zis că nu vreau să fac nimic în ziua duminicii, adică să-l fi înfruntat martireşte (tot în mintea mea) n- am avut curaj. M-am “scuzat” că fac ceva fără să fi avut eu posibilitatea de a alege, că fac ceea ce m-a pus să fac “stăpânul” rânduit de Dumnezeu. Nu m-a întrebat dacă vreau să fac, ci m-a pus să fac. M-am gândit că dacă refuz mă răzvrătesc. A fost un “război” mare în mintea mea. Poate dacă i-aş fi zis că nu vreau să fac şi atunci m- ar fi obligat atunci cred că ar fi fost altfel. Dar dacă nu i-am spus... M-am tot tânguit, dar “poate este un păcat în faţa lui Dumnezeu?” m-am întrebat eu. Cred că ispita asta în care am şi căzut a fost îngăduită ca să-mi văd “neputinţa” să-i zic aşa, neîndrăzneala de a fi creştin. Cred că într-adevăr, cum aţi spus şi dumneavoastră, prea îmi pasă de ce zic ceilalţi despre mine, şi dacă a fi creştin înseamnă a fi altfel decât ceilalţi din jurul tău sau poate m-am temut de altceva, m-am temut de faptul că în cazul în care voi refuza va lua amploare un scandal, de fapt că voi fi bătut. Scandalul este între două persoane. Cred că asta a fost şi pentru a-i respecta cum se cuvine pe Sfinţii Mucenici, dacă eu numai din închipuiri m-am temut, dar ei câte au răbdat, nu numai cele văzute, ci şi cele nevăzute... Aici se prinde radio Trinitas şi într-o seară este invitat un episcop vicar. Vorbeşte el ce vorbeşte iar la un moment dat îmi dau seama că nu mai înţeleg nimic din ce vorbeşte el. Folosea un vocabular “academic” din care nu prea am înţeles mai nimic. În dimineaţa din duminica Învierii am ascultat la radio predica Înalt Prea Sfinţitului Părinte Teofan iar printre gânduri mi-a venit şi unul de genul: “Ce fel vorbeşte Înalt Prea Sfinţitul, aşa vorbeşte un Dr. Ac.?” m-am întrebat eu. Înalt Prea Sfinţitul vorbea cu cuvinte simple pentru a fi înţeles nu numai de doctori, ci şi de oameni simpli, altfel nici eu nu aş mai fi înţeles nimic din predica lui. Am citit şi din Cuvântul Celui dintre sfinţi, Părintele Dimitrie la Înălţarea Domnului. Cel mai mult m-a “impresionat”: “din milostivire ne-ai iubit”. Astăzi, 20, Praznicul Sfintei Treimi, a fost hramul capelei de aici şi a fost slujba Sfântului Maslu. Au fost şi doi preoţi … După terminarea Sfintei Slujbe cum era normal s-a ţinut şi o predică. Printre mai multe gânduri sau cuvinte adresate de unul din preoţi a fost şi acela că noi deţinuţii, datorită faptului că suntem la închisoare nu putem simţi bucuria sărbătorii şi încerca într-un fel să ne compătimească. Eu m-am gândit la un lucru că acel părinte nu ştie că ce e la oameni cu neputinţă la Dumnezeu e cu putinţă. Dacă mie, nevrednic fiind, Bunul Dumnezeu mi-a dăruit să gust dintr-o bucurie pe care nici afară n-am aflat-o, oare nu o va dărui şi altora? M-am bucurat când i-am văzut pe acei preoţi. A fost şi o femeie cu ei care ne-a dat colivă. Nu mai mâncasem de mult timp. Printre gânduri mi-a venit şi unul cu privire la faptul că poate ar trebui (dacă-i cuvântul corect) să scriu o carte. Stăteam de vorbă cu cineva şi-mi spune sub formă de exemplu că eu aş putea să-i ajut pe tinerii ce au apucat-o pe drumul pe care l-am apucat eu în urmă cu 3-4 ani, asta înainte de a primi scrisoarea de la dumneavoastră. Am simţit atunci “o pace”. M-am mirat de omul acela, de unde avea el “cuvinte” de “pace”. După aceea m-am gândit şi la ce mi-aţi spus şi dumneavoastră că poate pot să-i ajut într-un fel pe unii care sunt cum am fost eu. Despre carte... dacă voi avea gândul ăsta şi mai încolo, adică peste vreo doi - trei ani, cu voia Domnului voi face şi o carte. Mă pregătesc să vă trimit un cadou, ceva făcut de mine. Sper să fie o surpriză plăcută. În scrisoarea viitoare am să vi-l trimit. Nu ştiu dacă v-am zis, dar Bunul Dumnezeu mi-a dat şi un dar “plastic” pe care l-am descoperit în timpul detenţiei. Am început să desenez nuduri de prin reviste… Îmi vine cu greu să mă aşez să citesc din Psaltire, iar când sunt în toiul cititului mă gândesc: “mai e mult din catisma asta?” E la locul lui gândul ăsta? Şi nici nu prea înţeleg prea multe din ce zice David. Dar pentru 53

Sfântul Efrem Sirul zice că-i arde cel mai mult pe draci, am să o citesc în continuare, o să încerc să “trimit” gândul ăla, cred că “ţipă” unu; “fie-ţi milă de tine” prin gândul ăsta. Mă cam “tem” de oraş, în cazul în care voi ajunge pe la vreo şcoală, mă gândeam ca în vacanţe să plec pe la ţară, dacă nu la o mânăstire undeva… Maică, n-am cuvinte să vă mulţumesc în măsura în care m-aţi ajutat, am simţit mângâierea dumneavoastră şi nu pot decât să vă mulţumesc. Aştept totuşi cu răbdare ziua în care ne vom revedea, mai repede sau mai târziu decât cred eu. Vă rog încă o dată să mă iertaţi. I. C.,06.07.2005 Maică Siluana, Vă rog să mă iertaţi că vă scriu din nou cu asemenea întârziere, am aşteptat să vină sora mea să-mi aducă cele necesare să pot începe cu desenatul. M-am gândit să fac mai multe, unul parcă ar fi puţin şi cam “singur”. M-am gândit să fac mai multe acum că nu am făcut nici unul pentru că mama a uitat să-mi aducă ce i-am cerut ca să pot desena. M-am gândit că poate ar fi mai bine să vă trimit desenele o dată cu Proloagele pentru că mă “doare” inima să le împăturesc şi să le bag în plic. L-am văzut pe tata care a venit împreună cu mama. El s-a schimbat mult. A albit tot şi e foarte slăbit. Mă îngrijorează starea lui. V-am povestit despre faptul că atunci când eram mai mic uneori noaptea mă gândeam că va veni o zi când părinţii mei vor muri. În ziua în care a venit tata la mine numai la el m-am gândit şi la faptul că niciodată n-am simţit mai aproape ca atunci ziua în care vor muri părinţii mei. Cunoscându-le modul de viaţă mă întristez pentru că mă tem pentru mântuirea lor. Dar mă rog în continuare pentru ei, că nici eu nu am fost uşă de Biserică. Le voi povesti toate relele pe care le-am făcut, lăsându-i pe ei să vadă diferenţa dintre “noi”, asta când am să mă liberez. Până acum au înţeles că “m-am apropiat de Dumnezeu”, dar ce înseamnă asta pentru ei nu ştiu. Dar ştiu acum un lucru: dacă trăieşti o “religie” nici nu mai e nevoie să o explici în cuvinte. Băiatul care doarme lângă mine mă ştie din 2002 şi a văzut diferenţa dintre “noi”. Am purtat câteva discuţii cu el şi în una din zile mi-a spus că vrea să se schimbe şi el. I-am spus că eu nu pot face mare lucru, că de el depinde totul. Mi-a reproşat că eu dacă aş vrea aş putea să-l schimb. Nu i-am mai zis nimic după aceea pentru că discuţia noastră se transformase în altceva. Tot el s-a supărat pe mine într-o seară pentru că i-am dat unui băiat (pe care el nu-l înghite) o bucată de pâine şi ceva de mâncare. Noi doi mâncăm împreună iar după ce s-a supărat în seara aceea n-a vrut să mai mănânce. Mă gândeam că poate ar fi trebuit să-mi cer iertare, dar pentru ce, pentru faptul că încerc să fiu creştin? Oricum dacă în puşcărie îi spui unuia “te rog să mă ierţi...” nu prea înţelege ce faci tu. Acum nu mai este supărat. Mi-am cerut iertare atunci dar nu ştiu dacă m-a iertat sau a uitat. Poate ar trebui să mănânc singur de acum încolo. Mă gândeam la lumea de afară, la mânăstire şi la puşcărie. Sincer, aş alege puşcăria. Dacă acum 7 – 8 luni mă gândeam că nici mort n-aş alege puşcăria, acum îmi dau seama că e un loc “sigur”. Dar dacă n-ar fi luptă, n- ar fi nici premiu. Dacă am venit de frică la Dumnezeu, adică nu L-am ales că am vrut, ci am fost împins de frică, va trebui să-L aleg de unul singur, să nu mă împingă nimic, decât dragostea care se dăruieşte, care se aduce pe sine. Frica a mai trecut, dar amintirea morţii nu. Cuvintele îngerului care s-a arătat Sfântului Macarie “că oricine va zice din inimă rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase... se va mântui”, mă întăresc. Asta se întâmplă când e linişte, dar în acele clipe când simţi că mâine mori şi poate chiar în seara asta, e un pic mai altfel. Înainte mă 54

panicam pentru că ştiam că voi ajunge iar în iad dar ultima dată a fost mai altfel, a fost şi un strop de nădejde, nu mai “ţineam” chiar aşa mult la mine. Am fost la instanţă joia trecută. A fost vorba de o afacere judiciară, un proces cu cauză civilă, un truc folosit de deţinuţi pentru a fi transferaţi de pe un penitenciar pe altul, iar în cazul meu mi-a făcut-o un prieten. După ce am fost în sala de judecată un gardian a întrebat cine se oferă să încarce nişte fiare într-un camion şi ne-am oferit 4 băieţi. După ce am terminat cu încărcatul a întrebat cine se oferă să dea cu mătura prin curte. M-am oferit eu şi după puţin timp am mers cu gardianul să ducem gunoiul. Am mers prin curtea principală a judecătoriei după care am ieşit afară în mijlocul oraşului. M-am trezit însoţit de un băiat în uniformă pe o străduţă din apropierea judecătoriei în faţa unui container. Am apucat amândoi de pubelă şi am golit-o. Nu mă mai simţeam păzit de un gardian pentru că nu mai vroiam să fug. M-am întors liniştit în arestul judecătoriei. Am văzut şi muntele pe care mă căţăram împreună cu prietenii mei. Duba cu care am fost transportaţi avea două gemuleţe prin care am văzut o parte din oraş. Maică Siluana, vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce aţi făcut şi faceţi în continuare pentru mine. Îmi este dor de dumneavoastră şi aştept cu bucurie ziua când ne vom revedea. Vă rog să mă iertaţi pentru greşelile de ortografie şi pentru că vă scriu aşa puţin şi cu asemenea întârziere. Cu dragoste, I. C., 12.07.2005 Maică Siluana, A fost într-o seară un film românesc “Filantropica”. Din câte am înţeles eu era vorba despre un “mafiot” care angaja cerşetori. Dar cea mai profitabilă afacere se desfăşura în restaurantele de lux unde doi oameni, soţ şi soţie, după ce consumau anumite produse, jucau o scenă cu ajutorul chelnerului sub pretextul că sunt săraci, adică n-au atâţia bani pentru a achita nota de plată, că-şi sărbătoresc ziua nunţii şi nu cunoşteau cât de scump este acel loc. Interveneau bogaţii binevoitori care-şi făceau milă. Cei doi “soţi” ajunseseră foarte pricepuţi în a fura milă şi câştigau bani “frumoşi”. Pe tot parcursul filmului, “mafiotul” (Radu Dinică) interpreta cu toată convingerea lui, texte împotriva milosteniei. La sfârşitul filmului a încheiat cu ceva de genul: “dacă-ţi faci milă şi ajuţi eşti cel mai mare fraier”, continuând cu un râset care (cel puţin în mintea mea) făcea referire la “afacerile” lui. Mai rău a fost că toţi din cameră (sau majoritatea) au aprobat într-un cor. Mi-au venit în minte atunci cuvintele Domnului Iisus Hristos: “Milă voiesc, iar nu jertfă”. Într-o seară, în urmă cu câteva săptămâni la Radio Trinitas, la o emisiune, nişte studenţi de la ASCOR îl întreabă pe un părinte ce să facă în cazul în care un “ţigan” îi cere (sau le cere) un ban, iar cel ce dă îşi dă seama că acela care cere vicleneşte. Domnul Iisus Hristos a zis: “celui care cere de la tine, dă-i”. Nu ştiu dacă ar conta sub ce formă îţi cere “acela”, iar mai mult, acel părinte a zis, printre altele: “nu lăsa mâna întinsă nici când ţi se dă, nici când ţi se cere”. V-am spus de băiatul cu care mănânc, cum că s-a supărat că i-am dat unuia să mănânce. În urmă cu două zile vine acelaşi băiat şi-mi spune că dacă îmi rămâne ceva mâncare să-i dau lui, să nu o arunc. I-am dat altceva, o supă instant, ambalată într-un plic. După puţin timp îmi spune băiatul cu care mănânc că acela căruia i-am dat plicul cu supă a vândut supa pe ţigări. Mă tot gândeam la faptul că atunci când îmi ceruse, mi-a spus că nu mai poate de foame. Oarecum m-a minţit sau pe parcurs i-a venit oarecum ideea să o vândă, dar dacă eu aş fi ştiut ce are de gând să facă, ar fi trebuit să-i mai dau acea supă? 55

Îmi amintesc că a fost un timp când mergeam la Biserică de unul singur. Eram prin clasa a doua, dar nu ştiu cine m-a convins, că prin casă nu prea se vorbea despre Dumnezeu. În apropierea casei era o Biserică şi nu prea eram atent la slujbă. Mă uitam mai mult la icoane, mă minunam de scenele care erau zugrăvite pe pereţi şi-mi amintesc că era şi un cor care cânta frumos. Până de Crăciun (2004) pentru mine Biserica era “ascunsă”, era parcă acoperită de “ceva”, nu puteam să-mi explic rolul ei. O simţeam plină de un fel de mister pe care credeam că nu-l voi pricepe niciodată. Pe preoţi îi vedeam oameni mari căci pentru mine ei aveau cheia “misterului” şi o foloseau în timpul slujbelor. Dar nu înţelegeam din vorbele lor mai nimic, aşa că “ascultam” la icoanele de pe pereţi. Primul gând care mi-a venit în minte în seara de Crăciun când mă luase groaza din cauza morţii, mi-am zis că “pentru păcatele mele se întâmplă asta”. Apoi îmi era “sete” de Biserică, să merg să stau cât mai mult înăuntru. Atunci se deschisese şi pentru mine “misterul” Bisericii, mă simţeam în siguranţă în Biserică, o vedeam (mi se arăta) cum nu o mai făcuse până atunci. Înţelegeam şi ce zice preotul. A fost atunci prăznuirea Botezului Domnului. Şi slujba şi predica preotului mi se păreau ceva nemaiauzit niciodată. În ziua aceea eram parcă mai liniştit şi parcă uimit de ceea ce mi se descoperise în Biserica din penitenciar. Apoi am aflat şi de Taina Sfintei Spovedanii, ce rol are şi cât de mult îi ajută pe păcătoşi. Apoi am început să citesc şi rugăciuni dintr-o carte. Un băiat avea de la Maica F. cred, un ghid de spovedit din care citeam noi mereu. Într-o duminică, după ce îl întrebasem înainte pe preot dacă face slujbă în fiecare duminică, mi-am zis că trebuie să merg şi eu la Biserică. Mă trezisem foarte devreme. În cameră eram doar eu treaz. Am vorbit cu supraveghetorul de la secţie ca atunci când vine preotul, să mă scoată şi pe mine din cameră să merg la Biserică. Mă simţeam în siguranţă în Biserică şi mă linişteam aproape cu totul. După ce am vorbit şi cu Maica F. am înţeles totul, ce-i cu ortodoxia şi ce vrea Biserica. Felul în care îmi vorbise Maica despre Dumnezeu era cu mult mai diferit de scena entuziasmată pe care o jucau “pocăiţii” pe care îi vedeam prin penitenciare. Era adevărat ce-mi zicea ea şi o credeam şi “simţeam” că nu-i “vrăjeală”. Atunci am înţeles ce “vrea” Biserica Ortodoxă, că ea vrea să-i împace pe păcătoşi cu Dumnezeu. De atunci pot să “văd” şi eu în Biserica Ortodoxă, nu mai privesc ca “boul la poarta nouă”. Aici nu ne poate scoate în fiecare duminică, dar cel puţin o dată la două săptămâni. A fost o săptămână când am ieşit şi de două ori. Maică, dumneavoastră vă temeţi de moarte? Cred că cel mai înspăimântător lucru pentru om este atunci când îşi dă seama că el e stăpân pe ceea ce face. Am auzit pe mulţi care credeau în destin, unii care ziceau de noroc, alţii că norocul ţi-l faci cu mâna ta, alţii spuneau de noroc dar şi că destinul ţi-l faci. Omului nu cred că-i place să fie stăpân pe el, atunci când greşeşte nu poate să zică că nu-i vina lui dacă nu se vede stăpân în ceea ce face. Cred că omul refuză să-şi accepte libertatea. Închisoarea a devenit altceva acum, e mai uşor. Nici nu mă gândesc la liberare ca înainte. Ştiu că dacă Domnul va voi să mă liberez mâine aşa va fi, iar de nu, nu. Maică, abia aştept să vă revăd, aştept cu nerăbdare un răspuns din partea dumneavoastră când veţi putea dumneavoastră. Vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie. I. C., 25.07.2005 Maică Siluana, Mai am puţin până mă voi libera şi habar nu am ce o să fac afară. La liceu nu cred că o să merg anul ăsta. Am întrebat-o pe mama dacă m-au înscris la seral şi mi-a spus că nu. Cred că trebuie umblat un pic pe la inspectorat şi surorii mele nu prea-i plac treburile astea. Eu mă bucur. Poate nici n-o să mă mai înscrie, nu că mi-ar fi lene să învăţ, dar aş vrea să merg la ţară. Odată ajuns acolo nici că mai plec. Am vorbit şi cu mătuşa, sora mamei. A fost în vizită la mine. Ea tot lucruri de-astea m-a întrebat, adică “Ce fac după ce mă voi libera?”, că trebuie să fac şi eu o facultate, să-mi fac un viitor... I-am spus doar că nu ştiu ce voi face afară, nu i-am zis că 56

de fapt nu mă mai interesează viitorul de care-mi vorbeşte ea. A văzut brăţara pe care mi-aţi dat-o dumneavoastră şi m-a întrebat de unde o am. I-am spus că mi-a dat-o o măicuţă când eram pe Craiova. M-au întrebat mai multe despre acea măicuţă, amândouă au crezut că era vorba de o măicuţă tânără. M-au întrebat dacă mai păstrez legătura cu măicuţa şi le-am spus că da. M-au întrebat şi cum o cheamă şi cred că acum v-au şi văzut la ProTV. Când am văzut titlul reportajului în timpul reclamei am fost un pic nedumerit deoarece am recunoscut că-i filmat pe holul penitenciarului Craiova. I-am spus celui care doarme lângă mine că-i filmat pe Craiova. După scurt timp v-a arătat şi pe dumneavoastră, iar băiatul de lângă mine îmi spune într-un mod afirmativ: “asta-i măicuţa ce-o ai tu în poză!”. Ea e, îi zic. Sâmbătă după reportaj tot el îmi zice: “E tare măicuţa asta!”. Iar eu îl întreb: “Adică cum tare?”. Zice el: “Adică aşa, de viaţă”. Băiatul ăsta este arestat pentru trafic de droguri, din care şi consuma mult, iar ultimii 5 ani i-a trăit paralel cu lumea. Acum se plânge că-i este dor de maică-sa. Zice că-i supărat pe Dumnezeu din cauză că taică-său a murit când era el de 7 – 8 ani. Spunea despre taică-său că era foarte credincios. I-am explicat (sau am încercat) că în rai e mai bine pentru taică-său. Acum zice şi el “Tatăl nostru” când mâncăm. L-am văzut citind şi din Psaltire. Ori din grozăvie ori chiar crede. El zice că Dumnezeu există dar n-are treabă cu el. Sunt nişte momente uneori, când citesc rugăciunile sau din Psaltire, îmi vin nişte întrebări în cap că rămân fără răspuns, adică: “De ce-i citesc eu rugăciunile lui Dumnezeu? Poate trebuie să mă rog eu”. Din Psaltire îmi face plăcere să citesc acum. Părintele de aici e în concediu. Am rămas uimit când am auzit treaba asta. “Păi şi noi ce facem?”, mi-am zis în gând. Mi se pare ciudat, să zic aşa. Biserica nu e o întreprindere, zic eu, este posibil să-ţi iei concediu de la Biserică, preot fiind? Zic asta deoarece de la prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel nu am mai ieşit la Biserică. Mă gândesc că poate preotul nostru are probleme pe la ţară sau departe de C.. Nu mi-l pot închipui stând pe litoral la soare. Abia aştept să vină părintele. Îmi este dor să ies la Biserică. Abia aştept să merg la Biserică când vreau eu. Îmi spune un băiat că a visat de câteva ori o capră ce aleargă în jurul lui râzând şi-l făcea să alerge după ea. Spunea că totul se întâmplă în curtea casei. După ce-l fugărea capra aceasta sărea gardul din spatele curţii îndemnându-l să o urmeze. Rămânea cocoţată pe gard şi îi făcea semn s-o urmeze. Alte ori a zis că a visat că era pe un deal unde a văzut o turmă iar când s-a apropiat de oi acestea n-au fugit de el, ci erau blânde. Dar caprele au fugit amăgindu-l să le urmeze. Spunea că fugea după ele până obosea, se târa prin mărăcini, prin tufişuri până ajungea într-o pădure întunecată iar acolo se speria şi se trezea. Dacă nu l- aş fi cunoscut pe acel băiat aş fi crezut că-mi povesteşte vreo pildă din Pateric. L-am întrebat ce crede el despre visele acestea şi mi-a zis că nu ştie ce să creadă, numai că şi-a pus, în vis, un semn până unde să alerge capra din curte. I-am zis că acele capre care îl duc prin tufe, prin mărăcini, care-l obosesc şi într-un final în pădurea cea neagră sunt de fapt patimile lui: mânia, lăcomia, mândria. Nu cred că înţelege el ce-s patimile astea. Aşa că i-am zis că-s ţigările, bătăile, înjurăturile, i-am înşirat faptele rele. I-am zis că dacă vrea să rămână cu oile în păşune, unde-i soare şi linişte să se roage în fiecare dimineaţă şi seară, la fiecare masă dacă nu-i este ruşine sau să-şi facă măcar cruce. I-am spus să ierte pe oricine-i greşeşte dacă poate. Mi-a spus că îi este frică de iad. Mi-a povestit faptele lui rele şi cum l-a ajutat Dumnezeu să scape cu viaţă din accidente rutiere, despre vrăjitoare. L- am îndemnat să meargă la Biserică să se spovedească şi să-l întrebe pe părinte ce să facă. I-am mai spus ca să ţină şi post dacă poate miercuri şi vineri. Am vorbit mai multe cu el şi am observat că mă ascultă cu interes. Nu mă întreabă “De ce ortodoxia?” sau ceva în legătură cu Maica Domnului. Pentru el nu cred că există diferenţa asta. Am visat înainte de câteva ori că omoram din greşeală sau intenţionat câte un om sau chiar mai mulţi. Îmi era foarte frică, dar nu ştiu de ce, nu se transformau sau mai ştiu eu ce mai putea să mă sperie. Ci, numai gândul că am ucis un om mă îngrozea. Mă trezeam foarte brusc şi uneori nici nu mai puteam să adorm. Mă îngrozea pur şi simplu faptul că eu aş fi omorât un om. Nu mă gândeam că voi merge în iad ci, îmi era pur şi simplu frică. Am auzit o poveste când eram mic, cum că Dumnezeu pe oamenii răi îi uită, nu se mai îngrijeşte de ei timp de 40 de zile. “Cum adică îi uită?” am întrebat eu. Mi-a răspuns că peste acel om vin boli grele, nenorociri mari, 57

se chinuieşte omul uitat rău de tot în 40 de zile. Mă cam înspăimântase treaba asta. Când mă îmbolnăveam mai rău sau păţeam ceva mă întrebam dacă nu cumva a uitat Dumnezeu de mine. Maică, îmi este dor de dumneavoastră, că mamei dacă-i spun ce mă doare, ea se sperie şi mă duce la nebuni. Dar dumneavoastră orice aţi spune, eu mă “înviorez”, mă înveselesc, mă bucur numai când vă văd. Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine şi faceţi în continuare. Sunt foarte bucuros că v-am cunoscut. Vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie sau ceva greşit. Aştept cu mare bucurie să ne revedem. I. Craiova, 27 iulie 2005 Copil drag, .I, Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am cunoscut şi ţie că-mi scrii (deşi eram învăţată să-mi scrii mai des) şi să nu te superi pe mine că nu-ţi răspund imediat. Ştii cât sunt de ocupată şi din ce în ce mai neputincioasă. Tare mi-e dor de tine. Parcă te văd la fereastră, atunci când te-am văzut ultima oară. Tare m-am bucurat că m-ai strigat şi că ne-am mai văzut. Ştiu că ne vom vedea curând şi mă bucur intens la gândul că peste nişte zile vei fi liber. Liber să „mergi la Biserică atunci când vrei tu”, cum îmi spuneai, liber să mergi unde vrei. Te înţeleg că te temi puţin de libertate, dar vei descoperi imediat că Domnul este cu tine şi că tu vei fi cu El oriunde ai merge şi orice ai face. Orice eveniment din viaţa noastră este un loc de întâlnire dintre voia noastră cea căzută şi voia Domnului, Care voieşte să fim în bucuria Lui! Restul nu are mare importanţă pentru cel care „a gustat şi a văzut că Domnul este Bun”. Vor fi ispite, dar ele ne sunt necesare ca să ne afirmăm libertatea. Când îţi vin întrebări la rugăciune, nu le primi că pot fi de la vrăjmaşul care vrea să-ţi fure rugăciunea. Dacă nu poţi, opreşte-te, notează-le ca să mi le scrii mie sau să i le spui părintelui tău Duhovnic, când vei fi liber, şi apoi întoarce-te la rugăciune. Da, trebuie să te rogi tu, dar o poţi face cu cuvintele rugăciunilor scrise pentru că ele sunt scrise de Sfinţi, care cunosc nevoile sufletului omenesc mai bine decât noi. Nu vezi că de multe ori se referă parcă exact la noi? E minunat că îţi place să te rogi din Psaltire. Ea te va „prelucra” în adânc şi, treptat, vei vedea consecinţele şi în viaţa de zi cu zi. Nu uita „Doamne, Iisuse Hristoase…”, este Rugăciunea prin excelenţă şi prin ea ai fost chemat, prin ea ţi-a venit lumina, cu ea vei birui. Acum traduc o carte minunată despre această rugăciune şi o să-ţi trimit şi ţie. Îţi va fi de folos. Nu te „sminti”, copilul meu drag de concediul Părintelui. Aşa e legea şi aşa voieşte şi Domnul, ca slujitorii Lui să se odihnească din când în când şi să-şi rezolve anumite probleme de familie care nu pot fi rezolvate într- o zi sau o după amiază. Poate vei întâlni preoţi care „stau pe litoral la soare”, sau în bar, sau nu ştiu unde… Asta nu face ca atunci când sunt în Biserică, în sfintele Slujbe, să fie mai puţin Preoţii lui Hristos prin care primim Harul necesar naşterii, creşterii, sfinţirii noastre. Un frigider scos din priză pentru dezgheţ şi curăţire, e mai puţin frigider? Sunt tare bucuroasă că băiatul care doarme lângă tine e sensibil la felul în care Îl priveşti tu pe Dumnezeu, poate aşa Îl va descoperi ca Tată iubitor şi va învăţa să se bucure de viaţa lui. Să-mi spui cum îl cheamă ca să mă rog şi eu pentru el. Mă bucur şi pentru cel cu caprele. Domnul să-l lumineze şi să-l scape de vicii. Vezi, I., ce simplu e uneori să-L mărturiseşti pe Domnul? Ajunge doar să nu ne ruşinăm cu El. Şi, nu te teme, mama ta nu te va duce „la nebuni”. Spune-i de la început câte ceva despre credinţa ta şi se va bucura şi va înţelege, încet, încet, ai mult decât îţi închipui Acum nici nu ai cum să ştii. Rugăciunea te va învăţa ce să faci la fiecare răscruce. 58

Să nu uiţi de „cartea” pe care ai de gând s-o scrii. E important pentru cei care mai rătăcesc în întunericul cel mai din afară. Iartă-mă, că nu mai am timp acum. Mă opresc aici ca să-ţi pot trimite astăzi această scrisorică. Domnul să te aibă în paza Lui şi să te călăuzească la tot pasul şi cuvântul. Cu drag şi dor în Bucuria noastră care vine de la Domnul, Măicuţa ta Siluana PS. Să nu-mi trimiţi Proloagele. O să-ţi trimit şi celelalte numere când îmi spui noua ta adresă. C., 09.08.2005 Maică Siluana, Am primit scrisoarea de la dumneavoastră şi m-am bucurat foarte tare. Vă rog să mă iertaţi că vă scriu cu o asemenea întârziere, dar mai repede nu am avut cum deoarece nu am avut timbre. S-a întors Părintele şi m-am bucurat când l-am văzut. M-am aşteptat să ne scoată sâmbătă la Biserică, dar pe noi ne-a scos duminică. De cum am intrat în Biserică am simţit o mare bucurie. La sfârşitul slujbei am vorbit cu Părintele să mă spovedesc duminica viitoare. După ce m-am întors în cameră, spre seară, m-am gândit la Sfânta Liturghie la care am fost de dimineaţă. Este o minune să fii în Biserică în acel moment, e o minune fiecare Liturghie, fiecare Sfântă Slujbă ce se face în Biserică. Bucuria din timpul slujbei care te învăluie este o minune pentru că nu ştii de unde vine, adică ştii de unde vine, dar faptul că vine şi la tine este o minune. Băiatul care doarme lângă mine a zis că vrea să iasă şi el la Biserică. Numele lui e C. Mi-a spus că atunci când plec să-i las lui Biblia mea că poate se apucă şi el să o citească. Am aflat că un prieten mai vechi s-a călugărit. El e de prin partea Moldovei şi are un unchi vecin cu mine. A stat o vreme la unchiul lui după care s-a mutat în cămin. Am “hoinărit” un timp împreună pe străzile oraşului nostru, dar după ce s-a mutat în cămin ne întâlneam doar la şcoală. M-am bucurat când am aflat că s-a călugărit. Sper să mă întâlnesc cu el când o să fiu afară, tare aş vrea să vorbesc cu el. Aştept cu nerăbdare liberarea, să pot să vin să vă văd. M-a întrebat sora mea ce vreau să fac când voi fi afară şi i-am spus că în prima săptămână vreau să merg până în Craiova. V-a văzut şi ea la TV şi mi-a promis că o să mă aducă ea cu maşina. Într-o discuţie pe care au avut-o mama cu tata referitor la ce credeau ei că voi face eu când voi fi afară, îi spune mama lui tata că poate eu o să vreau să mă călugăresc. Tata nu a fost de acord nici măcar cu gândul că aş face aşa ceva. Maică, deocamdată închei aici. Nici nu ştiu dacă veţi primi scrisoarea, dar sper. Vă promit că data viitoare voi scrie mai mult. Vă mulţumesc pentru toate câte aţi făcut pentru mine. Peste o lună şi două săptămâni vin să vă vizitez. Vă rog să mă iertaţi pentru greşelile de ortografie şi pentru eventualele prostii. Îmi este tare dor de dumneavoastră şi abia aştept să vă văd. I. 59

C. 15.08.2005 Maică Siluana, Am primit scrisoarea de la dumneavoastră sau de la Maica F., m-am bucurat foarte mult. Am fost un pic nedumerit din cauza faptului că numele de la expeditor era al dumneavoastră iar scrisoarea era semnată de Maica F. Vă mulţumesc foarte mult pentru că aţi vorbit cu părintele D. pentru mine. Vă promit că atunci când mă voi libera îl voi căuta. Nu ştiu unde-i Biserica dar sunt sigur că o voi găsi. Unchiul meu cu siguranţă ştie unde se află. Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o mai demult prin clasa a V-a cu profesoara de religie. O acuzam într-un fel de faptul că Dumnezeu nu mai face minuni în zilele noastre. Nu mai ştiu exact ce mi-a spus ea atunci dar astăzi în timpul Sfintei Liturghii am văzut cu mila Domnului încă o dată bogăţia Bisericii, nemăsuratele daruri dăruite omului celui însetat, apa stricăcioasă prefăcută în vinul cel nou. Tot El îţi deschide “ochii” pentru a putea vedea darul şi bunătatea Dăruitorului în faţa Căruia te vezi un mare ticălos şi nu poţi decât să te minunezi de bunătatea şi mila Lui către tine. Aş vrea s-o întâlnesc pe profesoara aceea şi dacă aş putea să-i împărtăşesc şi ei minunile pe care mi le-a arătat Domnul. Mai mare minune decât aceea de a vedea mila Bunului Dumnezeu către omul păcătos nu cred că este. Privind la icoanele de pe peretele Sfântului Altar (din faţă) am remarcat, abia acum, că “totul” începe şi se termină cu Maica Domnului. Începe cu “Naşterea Maicii Domnului” şi se termină cu “Adormirea Maicii Domnului”. Gândul care mi-a venit apoi a fost că mântuirea noastră este “cuprinsă” de Maica Domnului, că Dumnezeul Cel necuprins a fost cuprins de Maica Domnului. Mântuirea noastră este nedespărţită de Maica Domnului. Tare aş fi vrut să fi mers astăzi la Biserică. Îmi este tare dor de dumneavoastră. Mai am o lună până la liberare iar apoi o să vin să vă văd cât de repede pot. Mă gândeam dacă aş putea să-l revăd pe Înalt Prea Sfinţitul Părinte Teofan. De fiecare dată când îi privesc chipul parcă mă înveselesc de blândeţea ce o poartă-n chip. Dar cred că e tare ocupat. Mi-a spus mama că în urmă cu ceva timp a fost în Iaşi la Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi a plătit nu ştiu cui să se roage şi pentru mine. Prima iconiţă pe care am avut-o a fost una cu Sfânta Cuvioasă Paraschiva, exact ca aceea pe care mi-aţi trimis-o, dar mai mică. Despre mânie, aş putea zice că face parte din crucea noastră, numai să nu greşeşti. Apoi vine şi jugul cel bun şi povara devine uşoară. Într-adevăr, fără mânie parcă am fi lipsiţi de libertate, căci ea se zbate când nu cauţi să faci voia ta. Sunt tare curios de cartea care aţi tradus-o, abia aştept să o citesc. Cât despre “Doamne Iisuse Hristoase...” nu pot să spun decât că n-am uitat-o. A fost un film, tot unul românesc, că altfel nu-l remarcam, era vorba despre o mânăstire unde (cred) că se ascundeau nişte spioni sau infractori, nu ştiu sigur. Dar ce am văzut în film, cred că pe mulţi i-a făcut să-şi schimbe părerea despre ce înseamnă monahism. Era un călugăr aşezat la o masă, curăţa sau repara un pistol şi era cu ţigara în gură. Pe mine m-a întristat imaginea aceea. Sunt curios de părintele de care mi-aţi spus să-l caut, dar am încredere în Dumnezeu şi am încredere şi-n dumneavoastră. Şi când mă gândesc la faptul că nu sunt prea multe luni de când Maica F. mi-a scris îndemnându-mă să iau legătura cu Maica Siluana, stareţa ei “care vine pe P.M.S.” …. Tare bucuros sunt că v-am întâlnit şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru treaba asta. Mi-a spus cineva că ar vrea să vă cunoască şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine în Craiova când voi veni la dumneavoastră. Credeţi că poate să vină? 60

Maică, încerc să închei, dar nu înainte de a vă mulţumi pentru tot ce aţi făcut pentru mine şi faceţi în continuare. Vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie. De asemenea vă rog să mă iertaţi şi pentru greşelile de ortografie. Cu mult drag şi dor, I. C., 31.08.2005 Maică Siluana, Vă rog să mă iertaţi pentru întârzierea cu care vă scriu. În ultima vreme am fost cam “tulburat” şi nu prea am fost în stare să scriu nimic. Am primit scrisoarea de la dumneavoastră, am primit şi Proloagele. Nu ştiu să mă exprim în cuvinte cât de mult m-am bucurat. Vă mulţumesc foarte mult şi pentru Proloage şi pentru poze. Dar cred că pentru poze m-am bucurat mai mult. I-am dat băiatului (despre care v-am spus că ar vrea să vină cu mine) adresa dumneavoastră şi a zis că o să vă scrie. Numele lui este S. E un băiat un pic mai mare. Are vreo 30 de ani. Dar o să vă scrie el mai multe. Mai am puţin până la data liberării, aproape două săptămâni, asta numai dacă o să mă aprobe comisia de liberări condiţionate. Mă gândeam la timpul ce a trecut şi mă întrebam “dacă s-au schimbat oamenii chiar atât de mult faţă de cum îi ştiam eu?” “Oare voi mai găsi casa “casă”, voi găsi linişte?” La Biserică n-am mai fost de două săptămâni, nu că n-aş fi vrut eu, dar nu a mai scos de la noi din cameră. Mi-am amintit de o Biserică, era una mai micuţă în drum spre liceu. Era pe o străduţă mai liniştită şi purta hramul Sfintei Parascheva. Când treceam singur prin faţa acelei Biserici îmi era oarecum “teamă” să nu mă închin, adică să-mi fac semnul Sfintei Cruci. Am şi intrat o dată să văd cum este. Avea şi cimitir. Odată am fost cu mai mulţi elevi din liceu, dar nu mai ştiu cu ce ocazie. Este un băiat aici, unul L. Este de naţionalitate maghiară, vorbeşte cam greu româneşte dar ne înţelegem. A început să mă întrebe într-o zi despre Biserică. El este reformat sau ceva de genul acesta, iar eu i-am explicat de ce Biserica Ortodoxă este cea adevărată şi singura unde-L întâlnim pe Dumnezeu. Ascultă cu mare atenţie când îi citesc sau când îi vorbesc despre credinţa ortodoxă. M-am tot gândit ca să merg la ţară după ce mă voi libera, dar mai întâi vin la dumneavoastră. În calendarul pe care mi l-aţi dat dumneavoastră era şi o carte de vizită în care erau trecute două numere de telefon şi o adresă de email. O să încerc să vă sun la unul din cele două numere de telefon în cazul în care mai sunt valabile. Închei aici scrisoarea mea dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată. Nădăjduiesc în mila Bunului Dumnezeu că îmi va da să vă mulţumesc faţă către faţă. Aştept ziua aceea cu nerăbdare. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am scris ceva greşit. 61

Intoarcerea Fiului Risipitor

by Xpt Cosmin on Dec 18, 2009

Accessibility

Categories

Tags

Upload Details

Usage Rights

2 Embeds 37

Statistics

Intoarcerea Fiului Risipitor — Document Transcript

http://www.harrdelos.com	36
http://www.slideshare.net	1