Fundamentele psihologiei

8,533
-1

Published on

0 Comments
5 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
8,533
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
349
Comments
0
Likes
5
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Fundamentele psihologiei

  1. 1. MIHAI GOLUFUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI Vol. I Ediţia a V-a Universitatea SPIRU HARET
  2. 2. © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetăriiprin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GOLU, MIHAI Fundamentele psihologiei. / Mihai Golu. – Ed. a V-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 Vol. I şi II ISBN 978-973-725-857-1 general 978-973-725-858-8 I 978-973-725-859-5 II 159.9(075.8)Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin oricemijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor Universitatea SPIRU HARET
  3. 3. UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE Prof. univ. dr. MIHAI GOLU FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI Vol. I Ediţia a V-a EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007 Universitatea SPIRU HARET
  4. 4. Universitatea SPIRU HARET
  5. 5. CUPRINS VOLUMUL 1 SECŢIUNEA I I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 1.1. Condiţiile cunoaşterii ştiinţifice ...........................…….. 13 1.2. Devenirea psihologiei ca ştiinţă ....................................... 15 1.3. Problemele generatoare de divergenţe în istoria psihologiei 19 1.4. Obiectul psihologiei ....................................................... 20 1.5. Viitorul psihologiei .....................................................… 27II. METODELE PSIHOLOGIEI 2.1. Relaţia obiect-metodă ...............................................…... 32 2.2. Metode specifice ale psihologiei ................................…. 37 2.3. Organizarea cercetării psihologice ...........................…... 53III. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI 3.1. Principiul determinismului extern (extrapsihic) .............. 56 3.2. Principiul relaţionării neuropsihice .............................… 59 3.3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale ........... 65 3.4. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ...… 69 3.5. Principiul genetic şi al istorismului .................................. 71 3.6. Principiul sistemicităţii .................................................... 72IV. LEGILE ŞI TEORIILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE 4.1. Problema definirii legii în psihologie .............................. 75 4.2. Relaţia dintre descriere, explicaţie şi interpretare ............ 81 4.3. Problema elaborării teoriei psihologice ........................... 85 5 Universitatea SPIRU HARET
  6. 6. V. PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERALĂ 5.1. Către o definiţie modernă a noţiunii de psihic ............... 93 5.2. Caracteristicile psihicului uman ................................…. 105 5.3. Modificări ale conştiinţei ............................................. 142 SECŢIUNEA a II-a COMPONENTELE MODALE ALE VIEŢII PSIHICE CONŞTIENTE A OMULUI Consideraţii preliminare......................................... 163VI. PROCESELE SENZORIALE 6.1. Senzaţia ..................................................................... 166 6.1.1. Sensibilitatea şi legile ei ............................................ 173 A. Legile psihofizice .................................................. 175 B. Legile psihofiziologice .......................................... 177 C. Legile socioculturale ..........................................… 182 6.1.2. Clasificarea senzaţiilor .............................................. 185 A. Senzaţiile exteroinformative ........................... 186 A.1. Senzaţiile cutanate ............................................. 186 A.2. Senzaţiile vizuale .............................................. 194 A.3. Senzaţiile auditive ............................................ 219 A.4. Senzaţiile olfactive ........................................... 251 A.5. Senzaţiile gustative .......................................... 264 A.6. Senzaţiile vestibulare (de echilibru) .................. 276 B. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice ................. 282 C. Senzaţiile organice (interocepţia) ................... 290 D. Senzaţiile de durere (algice) ........................... 303 6.2. Percepţia ..............................................................…... 308 6.2.1. Caracterizare generală ............................................... 308 6.2.2. Legile percepţiei ........................................................ 353 6.2.3. Formele percepţiei ..................................................... 364 6.2.4. Percepţia ca formă specifică de activitate şi factor bazal de reglare a activităţii ....................................... 4016 Universitatea SPIRU HARET
  7. 7. VOLUMUL 2VII. REPREZENTAREA 7.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală ........... 409 7.2. Proprietăţile reprezentărilor ....................................... 417 7.3. Tipurile reprezentărilor ........................................…. 421 7.4. Locul şi rolul reglator al reprezentării în activitate şi comportament ............................................................ 425VIII. GÂNDIREA ................................................................................. 427 8.1. Definiţie şi caracterizare generală ............................. 435 8.2. Structura psihologică internă a gândirii .................... 443 A. Blocul operaţiilor .................................................. 445 B. Blocul conţinuturilor ............................................. 470 C. Blocul produselor ................................................. 479 D. Blocul relaţiilor .................................................... 481 8.3. Forme modale de procesare-integrare a informaţiei la nivelul gândirii ……………………………………... 482 A. Procesarea inductivă ............................................. 482 B. Procesarea de tip deductiv ................................... 490 C. Procesarea analogică ............................................ 496 8.4. Gândirea ca activitate specifică de rezolvare a problemelor 497 8.5. Gândirea ca proces decizional .................................. 510 8.6. Gândirea ca proces de teoretizare ............................. 514IX. IMAGINAŢIA 9.1. Caracterizare generală. Definiţie ................................ 517 9.2. Formele imaginaţiei .................................................... 522 9.2.1. Visele ......................................................................... 522 9.2.2. Procesele halucinogene .............................................. 525 9.2.3. Reveria ..................................................................... 526 9.2.4. Imaginaţia reproductivă ............................................. 527 9.2.5. Imaginaţia creatoare .................................................. 529X. MEMORIA 10.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală ........... 534 10.2. Dinamica memoriei ................................................... 539 10.3. Formele memoriei ..................................................... 552 10.4 Calităţile memoriei .................................................... 565 10.5 Mecanismele memoriei ................. ........................... 567 10.6 Uitarea ........................................................................ 574 7 Universitatea SPIRU HARET
  8. 8. XI. LIMBAJUL 11.1. Precizări şi delimitări terminologice ........................... 577 11.2. Specificul psihologic al limbajului ........................... 584 11.3. Determinaţiile limbajului verbal ...........................… 585 11.4. Verigile funcţionale ale limbajului verbal ................. 601 11.5. Funcţiile limbajului verbal ..................................…. 603 11.6. Formele limbajului verbal ........................................ 610 11.7. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului ........... 613XII. ATENŢIA 12.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală .......... 619 12.2. Dimensiunile (atributele) atenţiei ............................. 624 12.3. Formele atenţiei ........................................................ 628 12.4. Modele teoretice explicative ale atenţiei .................... 632XIII. AFECTIVITATEA 13.1. Aspecte teoretice şi metodologice generale ............... 638 13.2. Spre o definiţie a afectivităţii .............................….. 640 13.3. Clasificarea proceselor şi stărilor afective ............... 646 13.4. Dimensiunea relaţională a afectivităţii ...................... 651 13.5. Structura procesului emoţional ................................. 653 13.6. Rolul afectivităţii în activitate .................................. 655 13.7. Agresivitate-toleranţă ........................................……. 657 13.8. Stresul, anxietatea şi angoasa .................................... 660 13.9. Mecanismele emoţiilor .............................................. 663XIV. MOTIVAŢIA 14.1. Definiţie şi caracterizare generală ............................. 669 14.2. Motivul şi funcţiile sale ............................................. 675 14.3. Forme şi niveluri de integrare a motivaţiei ................ 681 14.4. Motivaţie şi frustrare ................................................. 691 14.5. Motivaţie şi conflict .................................................. 693 14.6. Nivel de aspiraţie, nivel de expectaţie, nivel de realizare ………………………………………….. 694 14.7. Teorii ale motivaţiei ................................………….. 696XV. VOINŢA 15.1. Definirea şi caracterizarea generală a voinţei ............ 698 15.2. Structura şi fazele actului voluntar .....................…… 703 15.3. Calităţile voinţei .............................……………….. 7078 Universitatea SPIRU HARET
  9. 9. 15.4. Dezvoltarea ontogenetică a voinţei ..................……. 710 15.5. Voinţa socială .................................……………… 713XVI. ACTIVITATEA UMANĂ 16.1. Consideraţii generale ................................................. 716 16.2. Definirea şi structura psihologică a activităţii ............ 719 16.3. Formele activităţii ...................................................... 727 SECŢIUNEA a III-aXVII. PERSONALITATEA 17.1. Aspecte teoretice şi metodologice ............................ 753 17.1.1 Accepţiuni ale termenului de personalitate .............. 755 17.2. Temperamentul .................................................…. 769 17.2.1. Definiţie şi caracterizare generală ........................... 769 17.2.2. Clasificarea temperamentelor ................................. 771 A. Tipologiile morfologice sau bioconstituţionale .. 772 B. Tipologiile fiziologice şi psihofiziologice .......... 780 C. Tipologiile psihologice .................................... 785 D. Tipologiile clinice ............................................... 789 17.3. Caracterul ...........................................................…. 791 17.3.1. Definiţie şi descriere generală ................................ 791 17.3.2. Structura psihologică a caracterului ......................... 795 17.3.3. Trăsăturile caracteriale .........................................… 800 17.4. Aptitudinile ............................................................. 803 17.4.1. Definiţie şi descriere generală ................................ 803 17.4.2. Raportul înnăscut-dobândit în structura aptitudinilor 807 17.4.3. Clasificarea aptitudinilor ....................................…. 811 17.5. Imaginea de sine (self-concept) .............................. 817 17.6. Eul .......................................................................... 821 Bibliografie selectivă ............................................. 825 9 Universitatea SPIRU HARET
  10. 10. 10 Universitatea SPIRU HARET
  11. 11. SECŢIUNEA IUniversitatea SPIRU HARET
  12. 12. Universitatea SPIRU HARET
  13. 13. Capitolul I OBIECTUL PSIHOLOGIEI 1.1. CONDIŢIILE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE Atributul „ştiinţific” caracterizează acea formă a cunoaşterii caresatisface o serie de exigenţe şi criterii de ordin metodologic general şi parti-cular. Istoriceşte, ca esenţiale, s-au impus următoarele exigenţe şi criterii: a) delimitarea unui domeniu de investigaţie unic şi neintersectabil; b) existenţa unei metode specifice de abordare, descriere şi inter-pretare a fenomenelor circumscrise domeniului dat; c) fenomenele ce sunt proprii domeniului dat trebuie să posede unminimum de însuşiri şi determinaţii sensibile, nemijlocit perceptibile şiobservabile, care să permită utilizarea operaţiilor de măsurare şi cuantificare; d) obiectivitatea descrierilor şi interpretărilor care înseamnă, înprimul rând, întemeierea pe date şi fapte reale şi verificarea ipotezelor şi ageneralizărilor, respectiv, delimitarea între „ceea ce este obiectul înrealitate”, independent de subiect, şi „ceea ce este obiectul pentru subiect”(criteriul adevărului); e) posibilitatea reproducerii/repetării aceleiaşi cercetări de către doisau mai mulţi autori; f) prezenţa şi operarea cu generalul în forma conceptelor,principiilor, legilor. Aceste cerinţe şi criterii au fost formulate şi impuse ca modelobligatoriu de către primele trei ştiinţe exacte care s-au emancipat defilosofie, dobândind statutul de independenţă şi autoconsistenţă, şi anume:astronomia, mecanica şi matematica. Satisfacerea acestor cerinţe şi criteriis-a dovedit a fi extrem de dificilă, ceea ce a făcut ca secole de-a rândul sărămână în afara abordării ştiinţifice sistematice, atât domenii compacte alerealului, cum sunt domeniile fenomenelor sociale şi psihice, cât şifenomenele care se derulează la frontierele dintre ştiinţele clasice, rigiddelimitate şi compartimentate. Or, aşa cum avea să constate N. Wiener, 13 Universitatea SPIRU HARET
  14. 14. către sfârşitul primei jumătăţi a secolului nostru, modul tradiţional dedelimitare şi compartimentare rigidă a ştiinţelor a dus la o situaţieparadoxală: deşi s-au acumulat munţi de fapte şi date, cunoaşterea înansamblul ei bătea pasul pe loc. De la Leibniz încoace, ştiinţa a devenit„într-o măsură tot mai mare o preocupare a specialiştilor în domenii care seîngustează tot mai mult” (Wiener, 1966, p. 22). Fărâmiţarea şi îngustarea au ajuns atât de departe, încât erau „puţinioameni de ştiinţă care se puteau numi numai matematicieni, fizicieni saubiologi, fără precizări în plus” (Wiener, ibid.). Prin urmare, delimitarea aavut loc nu numai între domenii mari – fizică, chimie, biologie, matematicăetc. –, ci chiar în interiorul fiecărui domeniu. Se dovedea, astfel, că modelultradiţional de fundamentare a ştiinţei devenise caduc şi el trebuia revizuit şiînlocuit cu altul, mai flexibil şi, totodată, mai adecvat realităţii. Nouaparadigmă a cunoaşterii ştiinţifice a fost elaborată şi pusă „în funcţiune” decibernetică şi teoria generală a sistemelor. Principalele note distinctive aleei pot fi formulate astfel: a) unul şi acelaşi obiect poate fi abordat din unghiuri de vederediferite, dar complementare; b) fiecare abordare particulară oferă date şi explicaţii despre oanumită latură sau un anumit aspect al obiectului, iar nu despre obiect întotalitatea determinaţiilor sale; c) între diferite domenii şi ştiinţe, delimitările şi frontierele suntrelative, astfel încât comunicarea şi transferurile reciproce de informaţii şimetodologie nu numai că nu sunt imposibile, dar se impun ca necesare şiindispensabile pentru obţinerea integrării şi unităţii cunoaşterii; d) cunoaşterea unidisciplinară trebuie completată cu cea inter-disciplinară şi transdisciplinară; e) indiferent de natura substanţial-calitativă a obiectului lor de studiu,toate ştiinţele particulare trebuie să-şi întemeieze modul general deabordare-interpretare pe o paradigmă generală comună, unificatoare, carereclamă: considerarea ca sistem a oricărei entităţi reale ce se ia ca obiectconcret de cercetare, centrarea pe studiul relaţiilor sistemului cu mediul şi alrelaţiilor între elementele sale componente, analiza prin prisma criteriilor deechilibru, organizare, finalitate, adaptabilitate, autoreglare; f) elaborarea unor limbaje comune, care să permită codificarea şiintegrarea în aceiaşi termeni a diversităţii informaţiilor modale furnizate deştiinţele particulare.14 Universitatea SPIRU HARET
  15. 15. 1.2. DEVENIREA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ Spre deosebire de ştiinţele zise exacte, devenirea psihologiei caştiinţă a parcurs un drum incomparabil mai dificil şi mai sinuos. Mai întâi, a durat foarte mult până să se demonstreze şi să se accepteînsăşi ideea că psihicul poate fi efectiv obiect de cercetare şi cunoaştereştiinţifică şi nu doar de meditaţie şi speculaţie. Marele filosof germanIm. Kant se numără printre cei mai vehemenţi contestatari ai posibilităţii dedesprindere a psihologiei de filosofie şi de constituire a ei într-o ştiinţăindependentă. Formulând pentru ştiinţă necesitatea utilizării măsurării şi ametodei matematice, el a încercat să demonstreze că psihologia nu poatenicicum să satisfacă această exigenţă. De ce ? Pentru că, afirma el, psihiculnu posedă decât o singură dimensiune – cea a duratei (dimensiuneatemporală), iar cu o singură dimensiune nu se poate construi un sistem demăsurători comparative, din care să se desprindă dependenţe şi corelaţii. Ulterior, un alt mare gânditor – August Comte – avea să eliminepsihologia din schema de clasificare a ştiinţelor, pe care a elaborat-o el,argumentând că nu este posibilă o scindare a conştiinţei pentru a devenisimultan obiect al observaţiei şi subiect observator. Procesul general al evoluţiei cunoaşterii psihologice poate fi împărţitîn patru etape mari: a) etapa cunoaşterii preştiinţifice; b) etapa filosofică(încorporarea cunoştinţelor despre psihic în sistemele filosofice); c) etapacunoaşterii ştiinţifice analitice şi intern contradictorie, antagonică; d) etapacunoaşterii ştiinţifice integrativ-sistemice. a) Prima etapă coincide cu perioada în care omul a devenit conştientde sine şi a început să-şi pună întrebări şi să încerce să-şi explice propriaviaţă psihică interioară şi propriul comportament şi ţine până la apariţiaprimelor sisteme filosofice închegate ale antichităţii (cele mai cunoscutenouă fiind sistemele filosofice elaborate în Grecia antică – Democrit,Epicur, Platon, Aristotel). Caracteristic pentru această perioadă este faptul că informaţiile şiexplicaţiile despre fenomenele psihice se constituiau pe baza experienţelorcotidiene situaţionale, a comunicării interpersonale directe, sistematizân-du-se şi transmiţându-se de la o generaţie la alta în forma miturilor,legendelor, ritualurilor şi învăţăturilor practice. Baza explicativă afenomenelor vieţii sufleteşti avea un caracter naiv-mistic, animist saucreaţionist. Credinţa în existenţa spiritelor, ca entităţi specifice în afara şi 15 Universitatea SPIRU HARET
  16. 16. independent de corp, era factorul integrator al tuturor observaţiilor asupraomului şi celorlalte fiinţe şi lucruri din jur. Trebuie să spunem, însă, căpsihologia preştiinţifică şi-a continuat existenţa şi după constituirea ştiinţeipsihologice, întâlnindu-se pe scară largă şi astăzi în forma aşa-numiteipsihologii populare naive. Spre deosebire însă de perioada antichităţii,psihologia populară va fi puternic penetrată de tezele şi preceptele religiei,în lumina cărora sufletul trebuie considerat de natură divină, nemuritor,opus şi separabil de trup. b) Etapa psihologiei filosofice începe o dată cu elaborarea şiafirmarea primelor sisteme filosofice (sec. V şi IV î.e.n.) şi ţine până înmomentul separării psihologiei în ştiinţă de sine stătătoare, eveniment careare loc în anul 1879, prin crearea de către Wilhelm Wundt a primuluilaborator experimental pentru studiul fenomenelor psihice. În acest context,definitorii pentru prezentările şi interpretările filosofice ale vieţii psihiceerau caracterul lor speculativ, abstract şi absenţa unei baze de date obţinutepe calea cercetărilor sistematice concrete. După conţinut, interpretarea şiexplicarea naturii psihicului s-au individualizat în trei modele care s-auconfruntat de-a lungul secolelor: a) modelul materialist, ale cărui premiseau fost create în antichitate de Democrit şi dezvoltat puternic în sec. XVII,XVIII şi XIX, în lucrările lui Fr. Bacon, J. Locke, D. Hume (în Anglia),D. Diderot, D’Holbach, J. La Mettrie, Helvétius, E. Condillac (în Franţa),L. Feuerbach, Fr. Engels, K. Marx (în Germania); b) modelul idealist, alecărui baze au fost create în antichitate de către Platon şi care a fost dezvoltatşi perfecţionat în timp, atingând forma sa cea mai elaborată în sistemelefilosofice ale lui Im. Kant (1724-1804) şi G.W.F. Hegel (1770-1831);c) modelul dualist, ale cărui rădăcini se găsesc în filosofia lui Aristotel, darcare a fost elaborat şi lansat ca atare în circuitul cultural de către RenéDescartes (1596-1650). Modelul materialist susţine caracterul secundar şi derivat al spiritului,al conştiinţei în raport cu materia, care este considerată factor primordial şideterminant. Psihicul apare în cursul procesului natural de mişcareevolutivă a materiei şi se manifestă ca o însuşire sau o funcţie a acesteia.Proprietatea fundamentală a materiei, din care se derivă conştiinţa, esteproprietatea reflectării – înregistrarea şi păstrarea de către un corp aurmelor acţiunii exercitate asupra lui de către un alt corp. Psihicul nu seleagă de întreaga materie şi nici de orice formă a materiei, ci doar de oformă superioară de organizare a materiei, formă identificată în sistemul16 Universitatea SPIRU HARET
  17. 17. nervos, în creierul fiinţei umane. Deci, psihicul va fi o funcţie a creierului.În apariţia, dezvoltarea şi manifestarea lui acţionează exclusiv legi şi cauzenaturale, cognoscibile, explicabile şi controlabile. Nu încape loc pentru nicio forţă divină, extramaterială, supranaturală. Modelul idealist dezvoltă teza caracterului imaterial, spiritual (pur) şidivin al psihicului, al conştiinţei. Spiritul devine factor primordial şideterminant, iar materia în diferitele ei forme şi stări apare ca efect alobiectivării sau forţei demiurgice a spiritului. Stările subiective interne aleconştiinţei sunt predeterminate, apriorice, dinamica lor fiind guvernată delegi supranaturale divine. Ele nu pot fi reduse la nici un fel de procese şistări materiale – biochimice, biofizice sau fiziologice. Puritatea lor esteasigurată prin însăşi natura lor divină primordială, care le detaşează şi leopune ireconciliabil lumii profane a obiectelor şi lucrurilor, inclusivpropriului corp. Modelul dualist apare ca un fel de compromis între primele două.Astfel, el avansează şi susţine teza existenţei a două începuturi – spiritul şimateria – ireductibile unul la celălalt, dar coexistente în timp şi spaţiu, cadouă linii paralele. Fiecare se caracterizează prin însuşiri şi calităţi proprii şise supune unor legi diferite. Însuşirile şi legile materialului sunt obiect decunoaştere şi analiză experimental-pozitivă, în timp ce însuşirile şi legilespiritualului pot fi abordate doar pe cale subiectivă, prin revelaţie,meditaţie, intuiţie. Cele trei modele structurate istoriceşte în planul gândirii filosoficen-au încetat să-şi exercite influenţa lor, în calitate de cadre generale dereferinţă, asupra gândirii psihologice, nici după ce psihologia s-a constituitşi a început să evolueze ca ştiinţă independentă. Şi, acest lucru este firesc şide înţeles, deoarece oricât ar încerca cercetarea ştiinţifică să se centreze pestudiul şi descrierea fenomenelor psihice concrete, aşa cum se manifestă eleîntr-un anumit context, nu pot fi ocolite permanent răspunsurile laurmătoarele întrebări cardinale: a) care este natura, originea şi genezapsihicului?; b) cum se produce şi se realizează el efectiv, prin cemecanisme?; c) de ce este el necesar, ce rol şi ce importanţă pragmatică(adaptativă) are? c) Etapa cunoaşterii ştiinţifice analitice şi intern-contradictoriiîncepe o dată cu desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei cadisciplină de sine stătătoare (1879) şi se întinde până la sfârşitul primeijumătăţi a secolului nostru. Spre deosebire de etapele anterioare, studiul 17 Universitatea SPIRU HARET
  18. 18. proceselor psihice se realizează prin cercetări experimentale sistematice,bazate pe criteriul obiectivităţii şi pe operaţii riguroase de măsurare-cuan-tificare. Cunoaşterea psihologică este caracterizată ca analitică, deoarece eaeste orientată în intensiune, urmărind dezvăluirea până la ultimele elementea structurii interne a vieţii psihice şi descrierea detaliată a fiecăreicomponente în parte. Se acumulează astfel un imens material faptic, seelaborează un număr impresionant de lucrări monografice şi de tratate.Centrarea excesivă pe studiul individual al proceselor psihice ca atare a dusînsă la neglijarea aspectului relaţional, al interacţiunii şi intercondiţionării şila pierderea din vedere a întregului, a ansamblului. Neexistând o preo-cupare pentru integrare şi pentru raportarea faptelor la acelaşi cadru dereferinţă, inevitabil au apărut orientări şi şcoli divergente. De aceea, etaparespectivă o şi numim intern contradictorie, în cursul ei apărând şiopunându-se reciproc asemenea mari orientări, precum: asociaţionismul şigestaltismul, introspecţionismul şi experimentalismul, psihologia conştiin-ţei şi psihologia inconştientului (psihanaliza), psihologia conştiinţei şipsihologia comportamentului (behaviorismul). O atare fărâmiţare în câmpul psihologiei se datoreşte predominăriitendinţelor unilateral-absolutizante, structurării demersului ştiinţific pecriterii îngust-exclusiviste şi pe principiul „ori-ori”, „sau-sau”, eliminân-du-se principiul relativismului şi complementarităţii, fără de care nu sepoate construi o teorie explicativă generalizată veritabilă. d) Etapa cunoaşterii ştiinţifice integrativ-sistemice a început cucea de a doua jumătate a secolului nostru şi este în plină desfăşurare. Ea secaracterizează prin aşezarea studiului vieţii psihice pe temelia metodologicăelaborată în cadrul ciberneticii şi al teoriei generale a sistemelor. Ca urmare,a avut loc înlăturarea opoziţiei, iniţial tranşante, dintre orientările şi şcolileclasice şi transformarea modelelor prezentate de ele ca absolute şi general-valabile, în modele relative şi parţiale, fiecare din ele oferind elementepentru realizarea unei integrări supraordonate. A fost stopată tendinţadominantă din etapa anterioară de desprindere din ansamblul psihocom-portamental real a unui anumit segment, de a-l absolutiza şi apoi de a-lsubstitui întregului. Orice cercetare psihologică, indiferent care esteobiectul ei, nu poate avea decât un caracter parţial-secvenţial, nejustificândnici o tentativă de generalizare exhaustivă. Deşi pot fi şi în prezent întâlnite direcţii şi orientări individualizate(cognitivistă, informaţională, funcţionalistă, umanistă, matematică etc.),18 Universitatea SPIRU HARET
  19. 19. nici una din ele nu urmăreşte să se opună antagonic celorlalte şi nu pretindea deţine supremaţia metodologică şi explicativă. Mai mult, ele tind să secoreleze, să facă transferuri reciproce ale achiziţiilor proprii, subordonân-du-se principiului larg conştientizat şi unanim acceptat al unificăriiconceptuale, teoretico-metodologice. 1.3. PROBLEMELE GENERATOARE DE DIVERGENŢE ÎN ISTORIA PSIHOLOGIEI Evoluţia gândirii psihologice poate fi reprezentată ca o permanentăzbatere şi pendulare în interiorul unei serii de raporturi dihotomiceantagonice, a căror abordare şi încercare de rezolvare nu puteau să nugenereze dispute şi divergenţe. Divergenţa apare de îndată ce se optează în mod exclusiv şi absolutpentru un termen al raportului sau altul. Iată care au fost (şi sunt şi în prezent)aceste raporturi, care au pus şi pun la încercare gândirea psihologică: 1. raportul derivat din natura psihicului: material-ideal (spiritual,supranatural, divin); 2. raporturile derivate din arhitectura internă a vieţii psihice: parte-întreg, senzorial-logic, cognitiv-dispoziţional (afectivitate, motivaţie),conştient-inconştient; 3. raportul dintre planul subiectiv intern şi planul obiectiv extern(comportamentul); 4. raportul ineism-genetism (psihicul este integral predeterminat –psihicul este integral rezultatul evoluţiei ontogenetice); 5. raportul biologic-cultural (psihicul determinat integral de factoriibiologici – psihicul este determinat exclusiv de factorii socioculturali); 6. raportul individual (particular)-general, ideografic-nomotetic; 7. raportul cantitativism-calitativism, introspecţionism, intuiţionism-experimentalism. Elaborarea unui sistem închegat, unitar, intern necontradictoriu alştiinţei psihologice reclamă parcurgerea tuturor acestor raporturi şi găsireala fiecare dintre ele a soluţiei care să depăşească limitele celor anterioare,grevate de absolutizare unilaterală. 19 Universitatea SPIRU HARET
  20. 20. 1.4. OBIECTUL PSIHOLOGIEI Circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei ausuferit frecvent amendări şi revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în stabilireaproblematicii abordate într-o etapă istorică sau alta, cât şi în statutuldisciplinei în sistemul general al ştiinţelor. Termenul, ca atare, de psihologie a fost introdus de învăţatul germanRodolphe Goglenius, în sec. XVI. Utilizarea lui a avut însă un caracter sporadic până în sec. XVIII, iardecodificarea semantică se făcea pur etimologic: psihe = psihic, logos =vorbire despre; deci, psihologia se definea ca discurs sau vorbire desprepsihic (suflet). După desprinderea de filosofie (1879), în psihologie a începutprocesul sistematic de meditaţie şi reflexie asupra obiectului său de studiu. În prima perioadă, circumscrierea şi definirea acestui obiect au rămastributare tradiţiei filosofice care considera viaţa psihică drept o entitatesubiectivă internă şi o asimila integral cu conştiinţa. Aşadar, psihologia şi-a inaugurat statutul de ştiinţă independentăfixându-şi ca obiect de studiu exclusiv sfera conştiinţei. Modul de definireşi interpretare a acesteia a oscilat între substanţialism – conştiinţa fiindconsiderată un conglomerat de funcţii şi procese particulare, având oexistenţă de sine stătătoare (orientarea asociaţionistă în variantele luiW. Wundt şi Ed. Titchner) – şi epifenomenalism spiritualist, conştiinţadescriindu-se ca o lume subiectivă pură şi independentă, de naturăspirituală, ermetic închisă în sine, fără nici o legătură cauzală cu lumeaexternă şi accesibilă numai pe calea introspecţiei (Th. Lipps). Întrucât o asemenea înţelegere limita drastic posibilitatea utilizăriimetodelor obiective de cercetare, începând cu cea de-a doua decadă asecolului nostru, problema obiectului psihologiei devine din nou teren dedispută şi controversă. În 1913, americanul J.B. Watson publică un articol care avea sădevină istoric – The Psychology from the Stand Point of a Behaviorist, încare respinge categoric teza care afirma existenţa conştiinţei ca unicărealitate psihologică. Mai mult decât atât, conştiinţa este declarată o simplă ficţiune, unepifenomen de care ştiinţa nu se poate ocupa. În locul ei, drept realitate20 Universitatea SPIRU HARET
  21. 21. psihologică autentică este aşezat comportamentul, ca ansamblu de reacţii derăspuns ale organismului ca întreg (as a whole) la stimulii externi. Astfel, psihologia va fi definită ca ştiinţă care trebuie să se ocupeexclusiv cu studiul comportamentului pe baza schemei cauzalităţii univoceS – R. Devenită faimoasă, această schemă permitea, în opinia lui Watson,să se asigure integral satisfacerea cerinţelor obiectivităţii şi predictibilităţii.Prima era satisfăcută prin simplul fapt că reacţiile comportamentale –motorii şi verbomotorii – pot fi nemijlocit observate şi înregistrate şi,totodată, posedă proprietăţi măsurabile şi cuantificabile (intensitate, latenţă,durată, viteză, direcţie, traiectorie etc.). Cea de-a doua cerinţă era satisfăcutăprin postularea legăturii cauzale între stimul şi reacţie: a) fiind dat unanumit stimul (S), se poate prevedea cu precizie ce reacţie (R) va provoca şib) observând o reacţie (R), putem cu uşurinţă să indicăm stimulul care adeterminat-o. Fără a fi înlăturat de pe scenă psihologia conştiinţei, behaviorismuli-a îngustat foarte mult sfera, el impunându-se ca dominant în SUA. Înafară de J. Watson, la dezvoltarea sistemului psihologic behaviorist aucontribuit, prin lucrări fundamentale, intrate în patrimoniul de aur al istorieipsihologiei, B.F. Skinner, C. Hull, S. Stevens, J. Bruner, K. Pribram,C. Tolman (în SUA), K. Lorenz (în Germania) şi H. Pièron (în Franţa). Totuşi, mai ales în forma sa iniţială, definirea obiectului psihologieioferită de behaviorism nu a fost unanim acceptată. I s-a reproşat, în primulrând, negarea planului subiectiv intern, a conştiinţei ca realitate, ajungândsă fondeze „o psihologie fără suflet”. Apoi, i s-a reproşat reducţionismulsimplist (reducerea gândirii, de pildă, la fluxul reacţiilor laringeale şiarticulatorii) şi mecanicismul (aşezarea întregului comportament, indiferentde gradul de complexitate, pe schema cauzală S – R). Sub presiuneacriticilor, reprezentanţii behaviorismului au fost nevoiţi să revizuiască şi săamendeze modelul watsonian, începând prin a admite şi recunoaşte stărilesubiective interne sub denumirea de variabile intermediare, existenţadiferenţelor calitative între psihicul uman şi cel animal, reconsiderarearolului factorilor socioculturali în determinismul psihicului uman. O altă modalitate de circumscriere a obiectului psihologiei a venit dinpartea orientării psihanalitice (S. Freud). Această orientare a demonstrat pe bază de fapte concrete că realitateapsihică nu se reduce la conştiinţă, ci ea include şi o importantă componentăinconştientă, care trebuie să devină obiect al psihologiei. Dar nu numai atât. 21 Universitatea SPIRU HARET
  22. 22. În viziunea lui S. Freud, inconştientul era componenta esenţială avieţii psihice a omului, cu rol determinant în dinamica personalităţii şicomportamentului. Ca urmare, centrul de greutate al cercetării psihologicetrebuie deplasat de la nivelul conştiinţei, la nivelul inconştientului,psihologia trebuind să devină o ştiinţă a inconştientului. O abordare mai complexă a problemei obiectului psihologiei, careviza depăşirea caracterului unilateral-absolutizant al abordărilor prezentatemai înainte, a întreprins-o marele medic şi psiholog francez, Pierre Janet(1859-1947). Pe baza observaţiilor şi datelor faptice cu privire la bolilepsihice şi a comparării lor cu observaţiile şi datele cu privire la viaţa psihicănormală, Janet ajunge la concluzia că „psihologia nu poate fi altceva decâtştiinţa acţiunii umane” (Janet, 1889, p. 440) sau ştiinţa conduitei. Astfel,Janet, nesatisfăcut nici de soluţia introspecţionistă care absolutiza lumeasubiectivă internă a conştiinţei, nici de cea behavioristă care absolutizaveriga comportamentală externă, propune un concept nou, cel de conduită,care să desemneze obiectul de studiu al psihologiei. Prin intermediul lui, se dorea înlăturarea rupturii dintre planulsubiectiv intern şi planul obiectiv extern al comportamentului manifest.Conduita este înţeleasă şi definită ca totalitate a manifestărilor vizibile,orientate spre „afară”, împreună cu procesele invizibile, responsabile deorganizarea şi reglarea lor. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Janet, conduitaîntruchipează în sine ansamblul actelor unei persoane, de la cele mai simple(mişcări) la cele mai complexe (procesele gândirii), orientate spre un scopşi încărcate de sens. Trebuie subliniat însă că, în ecuaţia lui Janet, variabila cu pondereaprincipală este acţiunea externă. „Suntem obligaţi, afirma el, să concepemo psihologie în care acţiunea vizibilă din exterior este fenomenul funda-mental, iar gândirea interioară nu este decât reproducerea, combinarea aces-tor acţiuni exterioare sub forme reduse şi particulare” (Janet, 1926, p. 203). „Psihologiei conduitei” i se impuneau două condiţii esenţiale: a) săadmită fenomenele de conştiinţă ca o conduită particulară, ca o complicarecare se supraadaugă acţiunilor elementare (la rigoare, această condiţie arputea fi omisă în studiul animalelor, dar devine obligatorie în studiul omu-lui); b) să-şi extindă aria de investigaţie asupra conduitelor superioare –credinţe, reflecţii, raţionamente, experienţe. În ambele cazuri, însă, pentru ase asigura unitatea terminologică în interiorul psihologiei, datele analizelortrebuie să le exprimăm în termeni de acţiuni. Conduitele nu sunt nici22 Universitatea SPIRU HARET
  23. 23. înnăscute, nici imanente, cum considera introspecţionismul, nici imprimatemecanic, din afară prin acţiunea stimulilor, cum susţinea behaviorismul.Ele se învaţă în cadrul interacţiunii individului uman care are o anumităorganizare (programare) internă cu situaţiile din mediul natural şi social. Astfel, în concepţia lui P. Janet, psihologia conduitei trebuie săincludă în sine o dimensiune genetică, în virtutea căreia conduitele seordonează logic, de la cele primare, simple, la cele secundare, complexe,aşa cum se produce procesul achiziţionării lor. Conduita nu este redusă la mulţimea reacţiilor motorii şi secretoriiautomate ale organismului, cum este cazul în behaviorismul watsonian, cise interpretează ca formă şi mod de manifestare a personalităţii în întregulsău, actele externe fiind filtrate, condiţionate şi reglate de gândire, voinţă,motivaţie, afectivitate, pe scurt, de întreaga organizare psihică internă, aşacum se prezintă ea la momentul dat. Astfel înţeleasă, conduita nu mai putea fi studiată exclusiv pe caleaobservaţiei şi înregistrării obiective externe, aşa cum era studiatcomportamentul în cazul behaviorismului. Studiul conduitei reclamă luareaîn consideraţie a personalităţii subiectului, a conţinutului autoobservaţiei şirelatărilor acestuia. Astfel, Janet propune metoda clinică – un gen de studiude caz individual, dintr-o perspectivă dinamică. Această metodă îmbină şicorelează relatările subiectului cu datele observării aprofundate a acestuiaîntr-o serie de şedinţe. Aprofundarea şi explicitarea conţinutului şi implicaţiilor meto-dologice ale conceptului de conduită le-a realizat Daniel Lagache (1979).Acest autor defineşte conduita ca „ansamblul operaţiilor, materiale sausimbolice, prin care organismul aflat în situaţie tinde să-şi realizezepropriile posibilităţi şi să reducă tensiunile care-i ameninţă unitatea şi carele motivează” (Lagache, 1979, p. 311). Mecanismele acţionale suntîmpărţite în două grupe: interoarfective, care reduc automat modificărileperturbatoare ale organismului, şi exteroarfective, care iniţiază şi susţinacţiuni adaptative asupra ambianţei. Operaţiile (acţiunile) simbolicepregătesc acţiunea reală (externă) sau se substituie ei, exprimând astfel rolulşi semnificaţia conştiinţei în cadrul psihologiei conduitei. Conduitele sunt combinări dinamice între două tipuri de acţiuni –autoplastice, îndreptate asupra propriului Eu, şi aloplastice, îndreptateasupra ambianţei (persoanelor şi situaţiilor externe). De regulă, acţiunilesimbolice sunt autoplastice, iar cele materiale – aloplastice. 23 Universitatea SPIRU HARET
  24. 24. Întrucât prin ambele tipuri de acţiuni se obţine un rezultat mai multsau mai puţin adaptativ (satisfacerea unor trebuinţe biologice, apărareaîmpotriva unui pericol extern, împotriva unor emoţii penibile etc.), seconchide că orice conduită are o semnificaţie, un sens, o valoare, ce rezidăîn integrarea adecvată a motivaţiilor şi scopurilor. Atât din punct de vedere structural, cât şi dinamic, conduita nu esteniciodată omogenă şi univocă, ea incluzând întotdeauna tensiuni între dife-ritele motivaţii particulare, precum şi elemente conştiente şi inconştiente. Desfăşurarea conduitei are caracterul unui flux continuu, care nupoate fi observat şi studiat ca atare. Ca urmare, se impune fragmentarea eipe segmente sau unităţi componenţiale. Acestea sunt socotite structuri dinamice guvernate de un motivdominant sau unic şi urmate de un efect adaptativ concret. Conduita se manifestă sub mai multe forme, care trebuie studiatedistinct. Lagache a identificat patru principale forme de conduită, care,după părerea lui, ar acoperi integral sfera obiectului de studiu al psihologiei:a) conduitele exterioare, spontane sau provocate, accesibile observaţieidirecte; b) experienţa trăită, sesizabilă prin conduitele externe şi, îndeosebi,prin limbaj; c) modificările somatice obiective, înregistrabile şi cuan-tificabile; d) produsele activităţii subiectului, ca obiectivare a potenţia-lităţilor, aptitudinilor, preferinţelor şi atitudinilor. Pornind de la consideraţia că omul este esenţialmente o fiinţă tele-onomică, activ-transformatoare, iar nu una pasiv-contemplativă sau reac-tivă, unii psihologi (Wallon, Piaget, Leontiev, 1958; Rubinstein, 1962;Ceauşu, 1978; Gleitman, 1987; Popescu-Neveanu, 1987 ş.a.) au propusdrept obiect de studiu al psihologiei activitatea. Activitatea este consideratăadesea ca echivalent al conduitei, aşa cum a fost aceasta definită de Janet.Dar termenul de conduită se foloseşte în comunicarea cotidiană ca sinonimal termenului de comportament. Şi, cum acesta din urmă a fost compromisde behaviorism, termenul de activitate este preferabil celui de conduită. În plus, sub aspect semantic, termenul de activitate exprimă maiadecvat unitatea contradictoriu-dinamică dintre planul subiectiv intern(mulţimea structurilor şi proceselor psihice) şi planul obiectiv extern(mulţimea reacţiilor de răspuns şi a acţiunilor materiale, motorii). Definirea activităţii se efectuează în două sensuri: a) într-un sensextins şi b) într-un sens restrâns.24 Universitatea SPIRU HARET
  25. 25. În sens extins, activitatea este un raport între individ (subiect) şimediul ambiant, care presupune un consum energetic cu finalitate adap-tativă. Sau, altfel spus, un raport între individ şi mediu, prin care se asigurăsatisfacerea trebuinţelor individului, supravieţuirea şi perpetuarea speciei. În sens restrâns, activitatea este unitatea funcţional-dinamică a treiverigi (componente): motivul (orice activitate are la bază sau estedeclanşată de o motivaţie – externă sau internă), scopul (orice activitate esteorientată spre obţinerea unui anumit rezultat sau efect adaptativ) şi mijlocul(orice activitate se sprijină pe folosirea anumitor mijloace – acţiunimateriale sau mintale, unelte). Ca obiect de studiu al psihologiei, activitatea poate fi abordată ladouă niveluri: a) la nivel situaţional-concret, unde se structurează şi sedesfăşoară pe baza unor sarcini şi obiective individualizate (învăţarea uneilecţii în cadrul unui obiect de învăţământ, învăţarea la un anumit obiect deînvăţământ, confecţionarea unui anumit obiect, îndeplinirea programului încursul unei zile de lucru etc.) şi b) la nivel categorial-generic, unde sestructurează şi se desfăşoară pe baza unor clase mari de sarcini şi a unorobiective globale, supraordonate, în funcţie de care s-au delimitat caesenţiale următoarele forme: jocul, care defineşte modul specific demanifestare al copilului preşcolar, învăţarea, definitorie pentru individ pedurata şcolarizării, munca (fizică şi intelectuală, cu subformele saleexecutivă şi creativă), care devine definitorie pentru individul adult). Din cele de mai sus putem desprinde următoarea cerinţămetodologică fundamentală: pentru a avea acces la organizarea psihicăinternă a subiectului uman, trebuie să-l studiem în contextul activităţiisemnificative sau definitorii pentru el – joc, învăţare, muncă. O altă încercare de definire şi circumscriere a obiectului de studiu alpsihologiei a fost întreprinsă de psihologia umanistă, apărută în SUA înjurul anilor ’60, secolul trecut. Fondatorii ei au fost A. Maslow şiC. Rogers, cărora li s-au alăturat Charlotte Bühler, J .F. T. Bugental,C. E. Moustakas, J. Cohen, Max Pagés ş.a. În lumina acestei noi orientări, psihologia nu trebuie să se ocupe custudiul funcţiilor psihice în sine şi nici cu studiul conduitei sau activităţii îngeneral, ci cu studiul omului concret, cu întreaga sa problematicăexistenţială, în contextul situaţiilor şi evenimentelor sociale cotidiene şi alcelor majore – crize economice, conflicte sociale, dezastre naturale etc. 25 Universitatea SPIRU HARET
  26. 26. „Sinele individual”, cu întreaga sa alcătuire interioară, cu expe-rienţele trăite, cu speranţele, expectaţiile şi potenţialităţile sale, trebuie sădevină centrul de gravitare al cercetărilor, analizelor şi intervenţiilorpsihologice. Psihologia nu trebuie să se limiteze la simpla constatare şi descriere(interpretare a unor stări de fapt), ci ea trebuie să ajute omul să devină ceeace poate să devină în virtutea disponibilităţilor reale pe care le posedă şi pecare trebuie să le descopere şi să le valorifice. „Autovalorizarea” şi„autorealizarea” sunt polii principali care trebuie să concentreze şi sădirecţioneze întreaga dinamică a personalităţii umane. Reţinând ca utilă şi constructivă cerinţa abordării holiste apersonalităţii, a luării în atenţie a întregii problematici existenţiale a omului,trebuie menţionat că „psihologia umanistă” păcătuieşte prin cantonarea înindividual şi absolutizarea acestuia, barându-şi singură calea spredezvăluirea legităţilor şi principiilor generale şi limitându-şi prin aceastacapacitatea explicativă. În cea de a treia etapă a evoluţiei sale istorice (pe care am prezentat-omai sus), psihologia nu dispunea de un obiect de studiu clar şi unitardelimitat şi definit; fiecare şcoală îşi determina propriul său obiect, care, demulte ori, reprezenta exact opusul obiectului ales de o altă şcoală. De-abia în cea de a patra etapă (începută după anii ’50), psihologias-a apropiat de o circumscriere larg acceptată a obiectului de studiu. Astfel,în prezent, psihologia este definită drept ştiinţa care se ocupă cu studiullegilor generale ale devenirii, funcţionării şi mecanismelor organizăriipsihocomportamentale, pe scară animală şi umană. Particularizat la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintăorganizarea psihică internă în unitatea contradictorie a conştientului şiinconştientului (sistemul psihic uman – SPU), precum şi relaţia circularădintre structurile psihice interne şi actele comportamentale externe. Opsihologie care-şi cantonează obiectul de cercetare exclusiv în lumeasubiectivă internă (ideală) devine inevitabil formală şi-şi retează singurăperspectiva explicaţiei genetice, care nu se poate întemeia decât peprincipiul acţiunii şi al interiorizării; la rândul său, o psihologie care seocupă exclusiv de studiul comportamentului extern devine, inevitabil,mecanicist-simplistă şi-şi închide singură posibilitatea înţelegerii valoriiadaptativ-transformatoare a acţiunii.26 Universitatea SPIRU HARET
  27. 27. În pofida unei atare evidenţe, o anumită formă a cognitivismuluicontemporan încearcă o definire a psihologiei ca ştiinţă a mentalului, opuscomportamentului, în care nu se vede decât un simplu indicator alproceselor intelectuale interne. Această poziţie extremă nu mai poate aveaastăzi câştig de cauză, întrucât este prea edificator faptul că activităţile, fiecă sunt perceptive, motorii sau verbale, reprezintă chiar „esenţa vieţii derelaţie pe care organismele o întreţin cu mediul lor fizic şi social şi că,oricare ar fi importanţa şi natura proceselor interne pe care ajungem să leinvocăm pentru a ne explica acest lucru, aceste procese nu au sens decâtinserate în aceste activităţi” (Parot, Richelle, 1995, p. 161). 1.5. VIITORUL PSIHOLOGIEI Psihologia a avut traiectoria evolutivă cea mai complexă şicontradictorie. În nici o altă ştiinţă particulară nu s-a întâmplat să seconjuge, în acelaşi timp, divergenţe şi opoziţii antagonice atât în ceea cepriveşte definirea obiectului de studiu, cât şi în ceea ce priveşte formulareabazelor metodologice generale, a paradigmei de abordare-interpretare afenomenelor. Numeroasele curente şi şcoli care s-au succedat şi s-auconfruntat în decursul existenţei sale de sine stătătoare confirmă adevărulaserţiunii de mai sus. Trebuie să recunoaştem, însă, că, în pofida acestui fapt şi a frecven-telor contestări ale însăşi posibilităţii de a deveni o ştiinţă autentică, psiho-logia şi-a continuat cu perseverenţă anevoiosul său drum, amplificându-şiîn mod constant atributele obiectivităţii, preciziei şi rigorii. Cunoaşterea ştiinţifică în sfera realităţii psihocomportamentale aprogresat atât în extensiune, cuprinzând tot mai multe fenomene şi niveluride complexitate tot mai înalte (de la senzaţie la gândire şi de la reacţiiemoţionale reflexe la sentimente şi aptitudini, de la funcţii şi procesepsihice secvenţiale la personalitatea integrală), cât şi în intensiune, trecândde la descrieri fenomenologice situaţionale la dezvăluirea cauzalităţii şi amecanismelor intime de producere şi desfăşurare a proceselor şi actelorpsihocomportamentale. Concomitent cu avansarea în studiul propriu-zis al problemelor deconţinut, s-au făcut paşi însemnaţi în direcţia unificării metodologice şiterminologice, prin depăşirea opoziţiilor tranşante şi a absolutizărilorunilaterale între obiectiv-subiectiv, conştient-inconştient, planul intern 27 Universitatea SPIRU HARET
  28. 28. (viaţa psihică subiectivă internă)-planul extern (reacţiile comportamentalesecretorii, motorii şi verbomotorii la stimuli determinaţi din mediul extern),individual (centrarea pe studiul aspectelor individual-concrete)-general(centrarea pe desprinderea şi formularea principiilor şi legilor generale),ineism-genetism, biologic-cultural, parte-întreg, calitativism-cantitativism,determinism-indeterminism etc. Locul paradigmelor bazate pe principiul „ori-ori”, „sau-sau”, va filuat treptat de paradigme întemeiate pe principiile relativismului, comple-mentarităţii şi interacţiunii. Ca şi celelalte ştiinţe, psihologia s-a restructuratradical în ultimele trei-patru decenii, sub influenţa noilor metodologiiimpuse de teoria generală a sistemelor, de cibernetică şi teoria organizării. Prin redefinirea psihicului ca formă particulară, de nivel calitativsuperior, a informaţiei realizate de sistemul nervos în cadrul comunicăriiorganismelor animale cu mediul extern, psihologia s-a eliberat de îngră-dirile şi speculaţiile filosofico-metafizice, sub imperiul cărora s-a aflat pânăde curând, devenind o ştiinţă cu o pregnantă obiectivitate şi consistenţăinternă. Noile metodologii au permis să se proiecteze lumină şi asuprasemnificaţiei instrumentale a psihicului, care va fi considerat factor dereglare a proceselor de adaptare şi echilibrare a organismului cu mediulextern, saturat în variaţii aleatoare şi imprevizibile. Între complexitateainfluenţelor şi solicitărilor mediului extern şi complexitatea organizăriipsihice se admite existenţa unei relaţii de tip circular: creşterea com-plexităţii mediului atrage după sine creşterea complexităţii organizăriipsihice, iar cu cât organizarea psihică are un coeficient mai înalt de com-plexitate, cu atât ea permite o coechilibrare mai eficientă într-un mediuextern mai complex. Conceptele şi principiile oferite de teoria generală a sistemelor, decibernetică şi teoria organizării asigură premise optime şi pentru stabilireaunor raporturi de comunicare şi ordonare epistemologică între diferiteramuri particulare, teoretico-aplicative ale psihologiei, ceea ce va avea caefect sporirea valorii explicative şi integrative a modelelor şi teoriilor carevizează o dimensiune sau alta, o ipostază sau alta ale psihicului şicomportamentului uman. Astfel, cu toate că nu a ajuns la gradul dorit deunificare-integrare, tabloul actual al psihologiei se prezintă, din acest punct devedere, într-o situaţie mult îmbunătăţită faţă de cea pe care o constata latimpul său W. James, când afirma că „există atâtea psihologii câţi psihologi”.28 Universitatea SPIRU HARET
  29. 29. Mai mult, prin anvergura cercetărilor întreprinse şi prin semnificaţiaepistemologică a descoperirilor şi generalizărilor teoretice, psihologia şi-asporit continuu prestigiul şi şi-a ridicat statutul în sistemul celorlalte ramuriale cunoaşterii, reuşind să depăşească stadiile de pseudoştiinţă sau de „micăştiinţă” şi să ajungă o mare ştiinţă. Astfel, dacă înainte ea era cea care aveanevoie de alte ştiinţe, împrumutând mereu metode şi modele când dinbiologie, când din fiziologie, când din fizică, astăzi şi alte ştiinţe au nevoiede psihologie. Ea a ajuns în prezent la un asemenea nivel de dezvoltare şimaturizare conceptual-metodologică, încât poate oferi celorlalte ştiinţecadre de referinţă şi unghiuri de abordare specifice şi inedite(Fraisse, 1980, Piaget, 1986). Dezvoltarea psihologiei s-a concretizat şi în constituirea uneiputernice structuri instituţionale, în forma unităţilor specializate de învă-ţământ, a centrelor şi institutelor de cercetare, a asociaţiilor naţionale şiinternaţionale, a conferinţelor şi congreselor, a periodicelor şi diverselor pu-blicaţii de profil, structură care a jucat şi joacă un rol esenţial în pătrundereaşi menţinerea psihologiei în conştiinţa publică şi în repertoriul mijloacelorde optimizare a factorului uman, în contextul vieţii şi activităţilor sociale. Comparând, deci, situaţia actuală a psihologiei cu cea pe care oprezenta W. Wundt, în 1884, la împlinirea a zece ani de la publicarea lu-crării sale Elemente de psihologie fiziologică, în care delimita pentru primadată „un nou domeniu al ştiinţei”, progresul ne apare cu adevărat uriaş. Dar, cum structura comportamentală a omului reprezintă entitateacea mai complexă din univers, există încă numeroase semne de întrebare şiprobleme care-şi aşteaptă rezolvarea. Ca atare, dezvoltarea psihologiei nueste încheiată, ci va continua încă mult în viitor. În evaluările tendinţelordezvoltării ulterioare a ştiinţelor, psihologia este menţionată printre cele cudezvoltarea cea mai rapidă, alături de microelectronică, informatică şibiologia moleculară. Expansiunea puternică a psihologiei în viitor va fi stimulată atât demotive epistemologico-teoretice, cât şi practice. Primele rezidă în conştien-tizarea pe scară largă a importanţei deosebite a cunoaşterii psihologice înstructura sistemului cunoaşterii generale a universului şi în recunoaştereavalorii datelor despre organizarea psihicului uman pentru dezvoltareaştiinţelor informatice şi inteligenţei artificiale. Cele din urmă rezidă în demonstrarea utilităţii datelor psihologicepentru rezolvarea problemelor legate de optimizarea vieţii şi activităţii 29 Universitatea SPIRU HARET
  30. 30. sociale, atât prin adaptarea condiţiilor obiective la particularităţilepsihoindividuale ale omului, cât şi prin adaptarea omului la specificulcondiţiilor şi solicitărilor externe. Este, aşadar, de aşteptat că vor cunoaşte o puternică dezvoltare atâtcercetările fundamentale, orientate în direcţia testării şi desăvârşiriimodelelor teoretice parţiale şi generale, asigurându-se astfel o creştereconsiderabilă a gradului de înţelegere şi explicare a vieţii psihice a omuluiîn diversitatea formelor şi ipostazelor sale, cât şi cercetările aplicative îndomeniile muncii şi profesiilor, ale educaţiei, comportamentului şi relaţiilorinterpersonale în grupuri, organizaţii, instituţii, ale marketingului,managementului, comunicării mass-media, reclamei, sportului, loisirului,relaţiilor interetnice şi internaţionale, activităţii militare, activităţii în spaţiulcosmic, creativităţii individuale şi de grup, ale vieţii şi relaţiilorintrafamiliale, psihopatologiei şi psihoterapiei etc. Din punct de vedere tehnic-instrumental, cercetarea psihologică vaevolua pe linia introducerii pe scară largă a computerizării, a modelelorsimulative, a statisticii funcţionale, a teoriei probabilităţilor şi a teorieimulţimilor, a analizei multifactoriale şi multidimensionale. Experimentul zis empiric sau direct va fi dublat, iar în unele cazuri,substituit de experimentul teoretic, bazat pe modele deductive, verificabileprin intermediul programelor computerizabile. Aceasta va reclama o pre-gătire corespunzătoare a viitorilor cercetători în psihologie, prin însuşirealogicii programării, a tehnicilor de operaţionalizare a diferitelor categoriicalitative, a tehnicii de formulare a ipotezelor într-un sistem formal şi degenerare a deducţiilor. Extinderea experimentului teoretico-deductiv va duce şi laîncetăţenirea, alături de conceptul „subiect mediu” (statistic), a nouluiconcept de „subiect ideal”, care, probabil, va fi instituit drept etalon dereferinţă atât în organizarea procesului instructiv-educativ, în şcoală, cât şiîn realizarea activităţii de orientare-selecţie profesională. Sub influenţa metodologiei informatico-sistemice, analiza fenomenelorpsihocomportamentale va dobândi un caracter mult mai riguros, descrierile me-taforic-literale, care încă abundă în prezent, rămânând în seama nespecialiştilor. La aceasta vor contribui considerabil şi neuroştiinţele, graţieregândirii modului de organizare structural-funcţională a creierului umanprin prisma principiilor logicii comunicării, a procesării informaţionale şi areglării. Aprofundarea cercetărilor asupra specializării funcţionale a celor30 Universitatea SPIRU HARET
  31. 31. două emisfere cerebrale din perspectivă şi cu criterii psihologice va permiteelaborarea unei noi tipologii a personalităţii, mai obiectivă şi mai fertilă dinpunct de vedere practic (atât pentru educaţie, cât şi pentru clinică). În sfera cercetărilor de psihologie generală, aşa cum se întrevede depe acum, centrul atenţiei va fi deplasat de la studiul proceselor şi funcţiilorpsihice izolate spre dezvăluirea şi analiza interacţiunilor şi interdepen-deţelor dintre acestea, prin raportarea la situaţii şi finalităţi specifice. Tendinţa analitică de dezvoltare a cunoaşterii în intensiune, care adus în ultimele două decenii la transformarea unor capitole sau segmenteale realităţii psihice în „psihologii particulare” (psihologia „percepţiei”,„psihologia gândirii” – orientarea cognitivă –, „psihologia învăţării”,„psihologia motivaţiei” etc.), va fi corelată şi controlată (relativizată) prinamplificarea tendinţei integrativ-extensionale. Cum dinamica mediului şi vieţii sociale va genera situaţii noi, estelogic să ne aşteptăm că psihologia se va confrunta cu probleme noi de cer-cetare. Multe dintre acestea vor viza, fără îndoială, optimizarea relaţiilor inter-umane, valorificarea potenţialului creator, creşterea performanţelor profesio-nale, prevenirea dezadaptărilor individuale şi a disfuncţiilor organizaţionale. Abia început în ultimele două decenii, domeniul cercetărilor degraniţă (psihoneurologie, psihobiologie, psihosociologie, psiholingvistică,psihofarmacologie etc.) şi interdisciplinare, în care psihologia joacă rol deplacă turnantă, va deveni predominant, coordonarea internă a ştiinţelorimpunându-se ca un imperativ epistemologic major. Va creşte considerabil gradul de solicitare şi implicare a psihologieiîn toate sferele vieţii şi activităţii sociale, ea devenind un ghid şi, totodată,un temei al elaborării şi aplicării proiectelor de dezvoltare atât în planindividual, cât şi în plan uman general. Şi dacă A. Malraux a lansat faimoasa predicţie, potrivit căreia secolulXXI va fi religios sau nu va fi deloc, probabil că nu este câtuşi de puţinlipsit de temei să punem alături o alta, şi anume: secolul XXI va fipsihologic sau nu va fi deloc. Căci, nu se poate concepe salvarea şi înălţareaomului fără cunoaşterea în profunzime a organizării sale psihocom-portamentale şi fără a ţine seama de datele acestei cunoaşteri. 31 Universitatea SPIRU HARET
  32. 32. Capitolul II METODELE PSIHOLOGIEI 2.1. RELAŢIA OBIECT-METODĂ Istoria cunoaşterii ştiinţifice universale poate fi considerată ca opermanentă revizuire şi reajustare a relaţiei dintre obiect şi metodă. Înfiecare domeniu, s-a impus cu puterea evidenţei constatarea că reuşitademersului epistemic şi consistenţa analizei şi explicaţiei depind direct demodul de delimitare şi definire a obiectului (respectiv, a problemei) şi despecificul metodei. Metoda se cere a fi permanent adaptată la natura substanţial-calitativăa obiectului şi la criteriile de formulare a problemei în cadrul unei cercetăriconcrete sau a alteia. În sens general, prin metodă se înţelege calea de adobândi adevărul despre un lucru sau fenomen, sau de a găsi şi formularăspunsuri veridice (verificate) la întrebări de genul: „ce?”, „cum?”, „dece?”, „pentru ce?”. Structural, ea cuprinde un set de principii şi condiţiilogice, care întemeiază şi orientează actul cunoaşterii, şi un set de procedeeşi tehnici de investigaţie, măsurare şi prelucrare/interpretare. Prin schema sa logică generală, o metodă poate fi comună maimultor discipline; dar prin conţinutul laturii sale teoretice şi prin tipul proce-deelor sau tehnicilor, ea se particularizează în funcţie de natura substanţial-calitativă a domeniului. De exemplu, metoda experimentului se utilizeazăîn prezent în toate ştiinţele zise empirice – de la fizică la sociologie. Darexperimentul în fizică diferă semnificativ de experimentul în biologie, dupăcum acestea diferă, la rândul lor, de experimentul în psihologie. Metoda nu este o structură dată şi imuabilă; ea posedă o determinaţiedinamică, evolutivă, în decursul timpului înregistrând modificări, corecţii,perfecţionări, devenind astfel tot mai adecvată obiectului şi mai eficientă. Încadrul fiecărei ştiinţe, se apelează la mai multe metode; unele vor ficonsiderate centrale sau principale şi altele auxiliare şi complementare.32 Universitatea SPIRU HARET
  33. 33. Aceasta reclamă introducerea în programul general al cercetării aprincipiului relativismului, care să prevină alunecarea în generalizărinepermise şi în absolutizări unilaterale. Istoriceşte, s-au diferenţiat şi individualizat orientări metodologicediferite, care şi-au pus amprenta pe traiectoria şi caracteristicile generale aleprocesului cunoaşterii ştiinţifice într-o epocă istorică sau alta. Astfel, în filosofie s-au delimitat cele două metode de abordare-inter-pretare a universului: metafizica şi dialectica. Prima reclamă o abor-dare/interpretare de tip static, fixist, imanentist, cu ignorarea conexiunilor şiinteracţiunilor dintre obiecte şi fenomene. Cea de a doua impune o aborda-re/interpretare bazată pe mişcarea internă şi pe conexiunile/interacţiuniledintre obiecte şi fenomene, pe admiterea caracterului legic şi necesar alschimbărilor, transformărilor şi devenirii, al coexistenţei şi al lupteicontrariilor. Tot filosofia a propus două metode desprinse din relaţia dintre teorieşi fapte, şi anume: metoda inductivă (formulată de filosoful englez FrancisBacon), care postula ca desfăşurarea procesului cunoaşterii să urmezetraiectoria de la fapte la teorie, de la studiul cazurilor individuale ladesprinderea generalului, şi metoda deductivă (cu originea în filosofia luiR. Descartes şi dezvoltată apoi de Im. Kant), care recomandă calea inversă:de la teorie la fapte, de la general la individual. Ca ştiinţă experimentală (empirică), psihologia a adoptat metodainductivă, cea deductivă începând să fie aplicată, probată, de-abia în zilelenoastre, prin intermediul experimentului teoretic şi al matematicii. În planul cunoaşterii ştiinţifice, s-au conturat şi confruntat trei modeleparadigmatice: atomar-descriptivist, integrativ-structuralist şi interacţio-nist-sistemic. Primul a fost impus de mecanica şi fizica clasice, care au ajuns celedintâi la stadiul de ştiinţe pozitive obiective, şi se întemeia pe principiuldividio et compositio. Cunoaşterea oricărui obiect trebuia să constea în corelarea a douăoperaţii: descompunerea în părţi şi elemente componente în sineindependente şi recompunerea prin adiţiune a elementelor şi a informaţiilorcorespunzătoare despre ele, obţinute în etapa anterioară. Obiectul era redus,aşadar, la o simplă sumă de părţi, fără însuşiri calitative specifice, diferitede suma însuşirilor părţilor. În psihologie, acest model a stat la bazaconcepţiei asociaţioniste. 33 Universitatea SPIRU HARET
  34. 34. Modelul integrativ-structuralist a fost inspirat de filosofia feno-menologică (Brentano, Husserl) şi se întemeiază pe afirmarea primor-dialităţii întregului (a integralităţii experienţei fenomenologice) în raport cupartea şi a ireductibilităţii lui la suma aritmetică a părţilor. Pretutindeni şi înorice moment, cercetarea trebuie să pună în evidenţă întregul, ca datimanent, şi să formuleze legile lui de organizare-funcţionare. Metodaanalizei structurale a făcut epocă în ştiinţele sociale (antropologia culturală,sociologie), în lingvistică şi teoria literară. În psihologie, paradigmaintegrativ-structuralistă a stat la baza orientării gestaltiste. Modeluluistructuralist i s-a reproşat imanentismul, negarea genezei structurilor,fizicalismul (interpretarea modului de funcţionare a structurilor pe bazainteracţiunii dintre câmpurile externe şi cele interne). Modelul interacţionist-sistemic (respectiv metoda analizei sistemice)s-a constituit în anii 1947-1950, graţie lucrărilor lui L. von Bertanlanffy,Rashevsky şi N. Wiener, care au pus bazele teoriei generale a sistemelor(TGS) şi a ciberneticii generale. Această metodă emite următoarele exigenţe: a) considerarea obiectului de cercetare ca un sistem, indiferent denivelul la care se delimitează el; b) încadrarea obiectului desprins pentru studiu în clasele generale desisteme reale: [dinamice cu organizare dată, dinamice cu autoorganizaresau evolutive], [deschise, semideschise], [simple, complexe, hiper-complexe], [deterministe, probabiliste]; c) considerarea sistemului în relaţia sa cu mediul (S ⇄ M); d) centrarea pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor dintre părţile sauelementele componente şi al interacţiunilor sistemului ca tot cu mediulambiant: analiza intrare-ieşire (input-output); e) evidenţierea raportului dintre transformările cu caracter reglator şicele cu caracter perturbator (entropice); f) evaluarea gradului de organizare a sistemului dat şi explicareastaticii şi dinamicii lui funcţionale. Metoda analizei sistemice şi-a extins rapid sfera de aplicaţie,ajungând să se impună ca dominantă în ştiinţa contemporană, inclusiv înpsihologie. Cibernetica a adăugat acestei metode generale încă trei metodesubordonate, dar care asigură o mai bună adecvare a demersului ştiinţific laspecificul substanţial-calitativ al obiectului şi o mai mare relevanţă34 Universitatea SPIRU HARET
  35. 35. informaţiei obţinute. Este vorba de metoda cutiei negre, metoda modelăriicomputerizate şi metoda analogiei. Metoda cutiei negre permite abordarea sistemelor foarte complexe(cum este şi personalitatea umană), a căror structură internă nu poate fiobservată nemijlocit şi menţinută integral sub control. Aplicarea ei seîntemeiază pe următoarele convenţii logice: a) să se facă abstracţie, la momentul dat, de structura internă asistemului; b) cercetarea să se fixeze asupra extremelor sistemului respectiv,asupra „mărimilor de intrare” {Xn} şi „mărimilor de ieşire” {Yn}; c) să se controleze şi să se dozeze în mod riguros „intrările”; d) să se înregistreze cu fidelitate „ieşirile”; e) să se stabilească tipul funcţiei matematice care defineşte relaţia„intrare-ieşire”: liniară, exponenţială, probabilistă; f) formularea, pe baza relaţiei „intrare-ieşire”, a unor supoziţii privindstructura şi organizarea internă a sistemului (trecerea de la „cutia neagră” la„cutia albă”). Metoda modelării computerizate constă în studiul unui sistem pebaza unor programe specifice transpuse şi rulate pe calculator. Un programvalidat, adică unul care funcţionează corect, conducând la starea finalăaşteptată, poate fi luat ca teorie explicativă a sistemului real. Simulareacomputerizată se aplică astăzi pe scară largă în psihologie, dând rezultatedeosebite în studiul proceselor şi structurilor cognitive (percepţiei,memoriei, limbajului, gândirii, creativităţii). Graţie acestei metode,psihologia a devenit astăzi o „ştiinţă tare”, adică o ştiinţă în care rigoarea,simbolizarea, formalizarea, operaţionalizarea etc. figurează ca determinaţiistructurale ale demersului epistemic. Metoda analogiei reclamă evidenţierea comunalităţilor şi apropierilordintre sisteme aparent foarte diferite pe baza schemelor logice ale reglării.Astfel, atât maşinile, cât şi organismele vii şi societatea, în pofida deose-birilor ireductibile de ordin substanţial-calitativ, au în comun proprietateade a-şi menţine starea de echilibru şi de a înlătura eventualele oscilaţiiprintr-un mecanism de conexiune inversă negativă (feed-back negativ),ceea ce permite să fie tratate cu ajutorul aceluiaşi aparat logico-matematicşi cu acelaşi limbaj. Cea mai importantă analogie, cu consecinţele cele maispectaculoase asupra cunoaşterii ştiinţifice contemporane, este cea dintreinteligenţa naturală umană şi inteligenţa artificială. 35 Universitatea SPIRU HARET
  36. 36. Metoda analogiei asigură posibilitatea unificării cunoaşterii, treceriide la cercetarea monodisciplinară la cea multidisciplinară. Toate metodele prezentate mai sus vizează orientarea şifundamentarea demersului ştiinţific însuşi, în raport cu domeniul şi obiectulconcret al cunoaşterii, determinând, în ultimă analiză, calitatea şi relevanţainformaţiei extrase. Dar, indiferent de calitatea şi relevanţa sa, informaţiaprimară încă nu reprezintă o cunoaştere autentică. Atingerea acesteia presupune parcurgerea a încă unei etape, cea aprelucrării/interpretării datelor. Devine astfel indispensabil apelul la metodespeciale, care sunt metodele statistico-matematice (sau logico-statistico-matematice). Ele au o sferă universală de aplicare, fiind comune tuturorştiinţelor. Psihologia foloseşte şi ea pe scară foarte largă aceste metode,reuşind ca, prin intermediul lor, să evidenţieze, pe fondul variaţiilorindividual-situaţionale, existenţa unor relaţii legice atât între variabileleindependente şi cele dependente, cât şi între diferitele componenteparticulare ale sistemului psihic ca atare. Procedeele statisticii descriptive şifuncţionale au devenit astăzi obligatorii în orice cercetare psihologicăempirică, unde avem de a face cu date şi măsurători ce trebuie puse înordine şi cărora trebuie să li se stabilească relevanţa şi semnificaţiagnoseologică. Asemenea indicatori, precum media aritmetică (simplă şi ponderată),medianul, moda, deviaţia medie, deviaţia standard, coeficienţii decorelaţie, analiza de varianţă, analiza factorială, testele de semnificaţie,procedeele şi tehnicile eşantionajului etc. intră în pregătirea de bază aoricărui psiholog. Matematica oferă, la rândul ei, importante instrumente de analiză-interpretare structural-dinamică şi funcţională în domeniul organizăriipsihocomportamentale a omului. Printre aceste instrumente, care se bucurădeja de amplă aplicabilitate, menţionăm: teoria mulţimilor, teoria grafurilor,teoria probabilităţilor, teoria programării, teoria informaţiei. Trebuiemenţionat faptul că, dincolo de aplicarea matematicii în prelucrarea datelorempirice, în psihologie s-a constituit o ramură specială în care întreguldemers şi întreaga analiză sunt integral matematizate (psihologiamatematică).36 Universitatea SPIRU HARET
  37. 37. 2.2. METODE SPECIFICE ALE PSIHOLOGIEI Pe lângă metodologia generală, pe care am prezentat-o mai sus,psihologia recurge, în cercetarea obiectului său, la o serie de metodespecifice de obţinere a informaţiei şi de control asupra diferitelor variabile.Cele mai importante sunt: a) observaţia; b) autoobservaţia; c) experimentul de laborator;d) experimentul natural; e) metoda biografică; f) analiza produselor acti-vităţii; g) metoda interviului şi a convorbirii; h) metoda genetică şicomparată; i) metoda testelor. a) Metoda observaţiei este cea mai frecvent utilizată şi, din punct devedere tehnic, cel mai uşor de aplicat, întrucât nu reclamă o aparaturăsofisticată, adesea fiind suficiente un creion şi un caiet de notiţe. Ea este şiprima metodă în ordine cronologică, la care s-a recurs pentru cunoaşterea şidescrierea stărilor sufleteşti şi conduitelor celorlalţi. Din cele mai vechitimpuri, oamenii s-au observat unii pe alţii şi şi-au comunicat reciprocopiniile unii despre alţii. De atunci şi până în zilele noastre, observaţia a rămas principalulinstrument al cunoaşterii psihologice comune. Astfel că, după constituireapsihologiei ca ştiinţă, s-a impus necesitatea distingerii între observaţiaspontană sau cotidiană şi observaţia ştiinţifică. Deosebirea esenţială între cele două forme rezidă în modul deorganizare şi desfăşurare. Observaţia spontană nu este planificată, ci sedeclanşează situaţional, nu vizează obiective precise, dinainte stabilite, ciînregistrează, mai mult sau mai puţin la întâmplare, fapte, reacţii, stări.Informaţiile recoltate nu fac după aceea obiectul unei prelucrări-interpretăriîn conformitate cu anumite ipoteze sau criterii. Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară pe baza unuiprogram special de cercetare, în care se menţionează obiectivul sau scopul(ce anume aspect, latură, stare sau comportament se urmăreşte a fi sesizateşi înregistrate), condiţiile de loc şi de timp, durata generală a actuluiobservaţional, modul de înregistrare-fixare a manifestărilor subiectului(imediat sau post hoc, cu ajutorul unei aparaturi – audio-video – sau prinnotare), modalităţile de prelucrare-interpretare a datelor recoltate. Pentru a-şi spori eficienţa şi obiectivitatea, observaţia trebuie săîndeplinească anumite condiţii, ca de pildă: să fie discretă, subiectulnetrebuind să ştie sau să surprindă că este observat; să fie sistematică, să se 37 Universitatea SPIRU HARET
  38. 38. urmărească fenomenul propus, în pofida tentaţiei de a-ţi îndrepta atenţiaasupra altuia mai spectaculos; să fie veridică, înregistrându-se cu exactitatefaptele observate, iar nu stările şi supoziţiile subiective ale cercetătorului;datele sesizate şi reţinute să permită un minimum de cuantificare şiprelucrare statistico-matematică; să se poată repeta pentru a permiteevidenţierea semnificativului, invariantului, esenţialului. Aceste condiţii devin cu atât mai imperioase în cazul când observaţiase foloseşte ca metodă independentă şi principală (nemaifiind coroborată cualtele). Principalele avantaje ale metodei observaţiei le constituie naturaleţeaşi autenticitatea fenomenelor psihocomportamentale relevate şi econo-micitatea mijloacelor materiale necesare efectuării cercetării. Dezavantajele rezidă în aşteptarea, uneori îndelungată, a produceriifenomenului vizat, insuficienta rigoare în izolarea şi controlul variabilelor,mascarea relaţiei dintre cauză sau condiţie şi efect, limitarea sau chiarinterdicţia contactului şi comunicării directe cu subiectul, ceea ce îl lipseştepe cercetător de posibilitatea de a compara datele observaţiilor sale cudatele autoobservaţiei celui dintâi. În principiu, observaţia este mai eficientă în cunoaşterea şi descriereatrăsăturilor fizice, bioconstituţionale (talie, raporturile dimensionale dintresegmentele corpului, trăsăturile feţei, culoarea pielii, a ochilor, a părului) şidinamico-energetice (temperamentale) ale personalităţii şi mai puţinrelevantă în înregistrarea şi evaluarea organizării psihice interne (structurilemotivaţionale, cognitive, aptitudinale etc.). Oricât de bine ar fi pregătită şi efectuată, observaţia nu este suficientăpentru a construi şi dezvolta doar pe baza ei ştiinţa psihologică. b) Autoobservaţia este principala metodă prin care fiecare dintre noiîncercăm să ne cunoaştem pe noi înşine. Aşa cum am văzut, psihologiasubiectivist-spiritualistă considera că singura metodă pe care se poate bizui,în general, cunoaşterea psihologică este introspecţia, definită ca privire îninterior, efectuată prin „ochii minţii” asupra trăirilor şi stărilor interne aleconştiinţei, ca date imediate şi unice (irepetabile). Astfel înţeleasă,introspecţia a fost pe bună dreptate respinsă ca metodă ştiinţifică(A. Comte), deoarece, într-adevăr, subiectul nu se poate dedubla pentru adeveni în acelaşi timp şi obiect şi observator. Spre deosebire de introspecţiaclasică, autoobservaţia devine o modalitate de cunoaştere mijlocită, eavizând relevarea şi descrierea reacţiilor şi manifestărilor comportamentale38 Universitatea SPIRU HARET
  39. 39. proprii în diferite situaţii. Relatarea despre stările interne capătă în acest cazun caracter mediat şi secundar. În cercetarea psihologică modernă, autoobservaţia se foloseşte cametodă auxiliară, în asociere cu o altă metodă considerată de bază sauprincipală. Relatările subiectului furnizează o informaţie suplimentară carepoate proiecta o lumină mai clară asupra unor aspecte insuficient ilustratede datele iniţiale. Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că, într-o situaţiede cercetare psihologică, subiectul este, de regulă, supramotivat, el tinzândsă dea relatări despre sine care să-i fie favorabile. Aceasta va influenţasinceritatea relatărilor. c) Experimentul de laborator a fost introdus ca metodă specifică decercetare în psihologie de către W. Wundt, în 1879, dată care a şi însemnatrecunoaşterea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei caştiinţă independentă. Prin experiment se înţelege, în primul rând, o modalitate deprovocare deliberată a unui fenomen în scopul studierii lui. Aceasta estedeosebirea esenţială a experimentului faţă de observaţie, respectiv,autoobservaţie. Din timpul lui Wundt până în prezent, experimentul de laborator acunoscut o evoluţie spectaculoasă, atât sub aspectul sferei de extensiune,cât şi sub cel al structurii interne şi al suportului tehnic. Astfel, dacă iniţialel se aplica numai în studiul proceselor senzoriale şi reactivităţii motorii,astăzi se utilizează în cercetarea cvasitotalităţii proceselor şi funcţiilorpsihice; dacă, iniţial, majoritatea aparaturii de laborator era mecanică sau, încel mai bun caz, mecano-electrică, astăzi dispunem de aparaturăultrasofisticată – electronică şi informatică. Modelele experimentale ca atare au cunoscut, la rândul lor, ocontinuă diversificare şi perfecţionare: de la modelul unifactorial (studiulunei singure variabile) s-a ajuns la modelul bifactorial şi multifactorial; dela modelele centrate pe studiul variabilelor una câte una, s-a ajuns lamodele care permit studiul interacţiunilor şi al efectelor de interacţiune. Schema de bază a experimentului psihologic de laborator includeurmătoarele secvenţe: variabila independentă, pe care o notăm cu S sau cuX; variabila dependentă, pe care o notăm cu R sau Y; condiţia logică (C1),potrivit căreia variabila dependentă este funcţie de variabila independentă:R = f (S) sau Y = f (X); mulţimea variabilelor intermediare (structurile şistările psihofiziologice interne ale subiectului), pe care o notăm cu Z; 39 Universitatea SPIRU HARET
  40. 40. condiţia logică (C2), potrivit căreia relaţia S/R sau X/Y este condiţionată demulţimea variabilelor intermediare Z; R = f (S, Z) sau Y = f (X, Z); înprezent, se mai obişnuieşte ca noţiunea de variabile intermediare să fieconsiderată sinonimă cu cea de organism (O) sau, în cazul omului, cu ceade personalitate (P); variabilele-subiect (E), ca, de exemplu: vârsta, sexul,nivel de instruire, apartenenţă etnică, convingeri religioase, statut socio-economic etc.; condiţia logică (C3), potrivit căreia variabila dependentă esteinfluenţată şi de variabilele-subiect; specificarea tipului variabileiindependente, a valorilor ei utilizate, a modului de administrare; speci-ficarea tipului variabilei dependente şi a modalităţii de înregistrare;specificarea tipului de experiment: secvenţial-static (utilizarea unui singurregim experimental) sau dinamic (utilizarea mai multor regimuri expe-rimentale, diferite ca dificultate şi complexitate, ex.: regim simplu accesibiltuturor subiecţilor; regim mediu, accesibil majorităţii subiecţilor; regimcomplex, accesibil unui număr relativ redus de subiecţi; regim critic,accesibil doar unor cazuri singulare (subiecţi excepţionali); consta-tativ/diagnostic, relevarea stării variabilei dependente la momentul dat detimp; sau formativ/prognostic, evidenţierea modificării variabileidependente sub influenţa exerciţiului şi a învăţării; specificarea eşantionului(respectiv, a subiecţilor) pe care se face cercetarea; obiectivul expe-rimentului (ce se urmăreşte?) şi ipotezele; specificarea cadrului spaţio-tem-poral al experimentului (unde şi când se desfăşoară); prezentarea aparaturii(cu virtuţile şi minusurile ei inerente). Experimentul de laborator este integral controlat de cercetător. Deaceea, el presupune satisfacerea unor cerinţe minimale, şi anume: a) deli-mitarea exactă a condiţiilor care trebuie să se menţină constante de celemodificabile; b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor; c) re-petabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte orieste necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau infirmăriiipotezelor şi să poată fi reprodus şi de altcineva, pentru compararea şitestarea concluziilor şi generalizărilor formulate pe baza lui). Orice experiment reclamă, apoi, pregătirea prealabilă a subiectului,prin explicarea scopului şi condiţiilor generale în care urmează să sedesfăşoare şi specificarea exactă a ceea ce trebuie să facă el. Înainte deînceperea propriu-zisă a experimentului, psihologul trebuie să asigureparcurgerea unei scurte etape de acomodare, în cadrul căreia subiectulurmează să se familiarizeze cât de cât cu ambianţa şi să înţeleagă ce are el40 Universitatea SPIRU HARET
  41. 41. de făcut în mod concret. Instructajul ce se asociază modelului experimentalde bază trebuie să fie cât mai concis, pentru a putea fi reţinut uşor, şi câtmai clar, pentru a preveni confuziile sau interpretările subiective. Nici unexperiment nu poate începe fără ca subiectul să nu fi reţinut şi înţeles corectinstructajul. Un instructaj incomplet sau confuz poate altera seriosrezultatele experimentului. În formularea instructajului, experimentatorultrebuie să ţină seama de starea psihofiziologică actuală a subiectului, denivelul său de instruire şi de capacitatea de înţelegere. Spre deosebire detest, unde instructajul este standard, el trebuind să fie identic pentru toţisubiecţii, în cercetarea experimentală acesta poate fi modificat, pentru adeveni cât mai adecvat fiecărui subiect (invariantă rămânând ideea de bază,operaţionalitatea: ce se cere şi ce trebuie să facă subiectul). Întrucât scopul cognitiv principal al oricărui experiment constă îndescoperirea şi formularea unor legi, cu sferă de aplicabilitate mai restrânsăsau mai extinsă, el trebuie să satisfacă şi alte condiţii de ordin metodologic,ca, de pildă: condiţia completitudinii, condiţia reprezentativităţii, condiţiarelevanţei şi condiţia obiectivităţii. Prima condiţie impune ca experimentulsă cuprindă un număr suficient de mare de subiecţi şi de măsurători, pentruca baza inductivă a generalizărilor să fie cât mai largă şi pentru caindicatorii şi testele statistice de semnificaţie să opereze la praguri deîncredere cât mai scăzute, sub 0,10 (p ≤0,10). Cea de a doua condiţiereclamă ca experimentul să ofere date despre un segment cât mai întins dinconţinutul valoric posibil al variabilei dependente studiate, pentru caaproximarea tendinţei ei legice să devină cât mai exactă. Să luăm caexemplu o variabilă dependentă aparent simplă – timpul de reacţie (T.R.).În funcţie de natura modală (sonoră, luminoasă) şi de intensitatea stimulului(slabă, medie, puternică), registrul ei valoric se poate întinde la un subiectîntre 0,12 şi 1,50 sec. Dacă pentru determinarea valorii ei medii am folosi un stimul de osingură modalitate (ex.: sunet) şi de o singură intensitate (ex.: 40 dB), amputea obţine un segment valoric cuprins între 0,200 şi 0,300 sec., care,singur, devine evident nereprezentativ pentru evaluarea întreguluicontinuum al T.R. Condiţia obiectivităţii reclamă, în primul rând, prezentarearezultatelor reale, fără nici o alterare sau măsluire, chiar dacă acestea nucoincid cu aşteptarea şi ipoteza de lucru a cercetătorului. În al doilea rând,această condiţie impune utilizarea unor unităţi de măsură adecvate 41 Universitatea SPIRU HARET
  42. 42. specificului calitativ al variabilei dependente studiate şi menţinereageneralizărilor în limitele stricte permise de materialul faptic şi decaracteristicile eşantionului. Experimentul de laborator, ca şi alte metode particulare alepsihologiei, prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje, pe care este bine să leavem în atenţie, ori de câte ori procedăm la efectuarea unei cercetări. Avantaje: a) permite producerea de către cercetător a fenomenului destudiat, nemaifiind necesară aşteptarea „bunăvoinţei naturii” (apariţienaturală); b) asigură o ridicată rigoare şi exactitate în recoltarea şiînregistrarea datelor; c) conferă analizelor şi interpretărilor un ridicat gradde obiectivitate, graţie tratamentului statistico-matematic al datelor; d) per-mite repetarea şi reproducerea, ceea ce face posibilă verificabilitateaveridicităţii datelor şi a corectitudinii generalizărilor. Dezavantaje: a) artificialismul – „rupe” subiectul din contextul firesc,natural al vieţii şi activităţii lui cotidiene şi-l introduce într-un cadruneobişnuit, nou, artificial, ceea ce poate crea o anumită discrepanţă întremodul de manifestare şi desfăşurare a fenomenului psihocomportamentalîn laborator şi în condiţii naturale; b) decuparea şi fragmentarea realităţiipsihocomportamentale – caracterizată altminteri prin unitate şi integralitate;c) izolarea şi neutralizarea unor variabile, în realitate intersectate şiinterdependente; d) izolarea unei funcţii sau a unei trăsături psihice dinsistemul conexional specific şi studierea ei „în sine”. Pentru atenuareaefectului perturbator al acestor caracteristici (dezavantaje), astăzi se tinde săse dea o extindere mai mare experimentului de tip simulativ, care reproducela scară condiţiile ambientale, cât şi tipologia sarcinilor şi solicitărilorsubiectului din cadrul activităţii lui de bază. Tradiţional, paradigma experimentului psihologic s-a structurat deaşa manieră, încât să surprindă şi să prezinte drept etalon aşa-numitulsubiect statistic (sau mediu). Astăzi, sub influenţa metodologiei sistemice, afost introdus conceptul de subiect ideal (sau teoretic). În acest caz, etalonulse construieşte deductiv: a) se identifică un set de coordonate de definiţie(funcţii, trăsături şi capacităţi psihice); b) pornind de la valoarea medie alor, se stabilesc valorile lor maxime; c) includerea acestor valori într-unprofil de stare unitar – care exprimă subiectul ideal; d) acest etalon devinecadru de referinţă pentru analiza şi interpretarea cazurilor individualeconcrete: unde, la ce distanţă se situează fiecare de „punctul ideal”, ceresurse posedă pentru apropierea de acest punct.42 Universitatea SPIRU HARET

×