• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content
Prof.dr. Nicolae M. CONSTANTINESCU - Stiinta fara constiinta este ruina sufletului (Francois RABELAIS) - Eseu cu o viziune contemporana
 

Prof.dr. Nicolae M. CONSTANTINESCU - Stiinta fara constiinta este ruina sufletului (Francois RABELAIS) - Eseu cu o viziune contemporana

on

  • 1,162 views

„Știinţa fără conştiinţă este ruina sufletului” - François RABELAIS (1494-1553) - Eseu cu o viziune contemporană. Prof.dr.Nicolae M. CONSTANTINESCU - membru de Onoare al Academiei ...

„Știinţa fără conştiinţă este ruina sufletului” - François RABELAIS (1494-1553) - Eseu cu o viziune contemporană. Prof.dr.Nicolae M. CONSTANTINESCU - membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

„Am aşternut pe hârtie o serie de gânduri, pe care voi încerca să le prezint încercând să actualizez aforismul emis de Rabelais cu 500 de ani în urmă.”
Detalii pe:
http://olivian.ro/fiziologie-constiinta/

Statistics

Views

Total Views
1,162
Views on SlideShare
1,091
Embed Views
71

Actions

Likes
1
Downloads
7
Comments
0

1 Embed 71

http://olivian.ro 71

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Microsoft Word

Usage Rights

CC Attribution License

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Prof.dr. Nicolae M. CONSTANTINESCU - Stiinta fara constiinta este ruina sufletului (Francois RABELAIS) - Eseu cu o viziune contemporana Prof.dr. Nicolae M. CONSTANTINESCU - Stiinta fara constiinta este ruina sufletului (Francois RABELAIS) - Eseu cu o viziune contemporana Document Transcript

    • 1„ŞTIINŢA FĂRĂ CONŞTIINŢĂ ESTE RUINA SUFLETULUI” François Rabelais (1494-1553) Eseu cu o viziune contemporanăProf.dr.Nicolae M. Constantinescu membru de Onoare al Academiei Oamenilor deŞtiinţă şi membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din RomâniaAm aşternut pe hârtie o serie de gânduri, pe care voi încerca să le prezintîncercând să actualizez aforismul emis de Rabelais cu 500 de ani în urmă.Şi o să plec de la efectul constatat şi enunţat de Rabelais: ruina sufletului. Vorbimdespre suflet ca despre esenţa imaterială a unui om viu, prin care se defineşte sinelefiecăruia. Se consideră că sufletul este însăşi viaţa noastră, că el se hrăneşte dinsenzaţii, se exteriorizează prin sentimente şi este condus de dorinţe, de tendinţa dea ne manifesta printr-o acţiune. Reacţia sufletului la aceste senzaţii, sentimente şidorinţi generează emoţiile, care ne produc la rândul lor stări plăcute sau neplăcutedupă cum emoţiile au fost pozitive sau negative.Dacă sufletul este acel licăr de lumină, pe care l-am primit de la Dumnezeu, ceoare am putea înţelege prin ruina sufletului? Figura de stil folosită de Rabelais esteextrem de convingătoare: ruina sufletului echivalează cu ruina unei case, care numai există ca atare, la fel cum nici sufletul nu mai poate fi identificat după modulde comportare al unor indivizi.Este ceea ce poporul a conturat cu precizia-i caracteristică prin sintagmele om cusuflet sau om de suflet şi om fără suflet sau lipsit de suflet. Faptul că omul lipsit desuflet nu este un om mort biologic, ne arată că sufletul reprezintă mai mult decâtviaţa sau mai corect că sufletul este cel care dă sens vieţii.Secolul XX pe care aş zice că-l cunoaştem mai bine ne-a arătat o proliferareîngrijorătoare a oamenilor catalogaţi ca fiind „lipsiţi de suflet”, egoişti, insensibilila nevoile altora, cu accente de cruzime şi porniri spre bestialitate, lipsiţi de unelementar comportament moral. Am trăit două războaie mondiale, dar mai ales amfost martorii cruzimii care le-a caracterizat pe ele şi pe cei doi monştri pe care i-auzămislit: nazismul şi comunismul.
    • 2Dar în zilele noastre se mai poate vorbi de o ruinare a sufletului? Răspunsul nupoate fi din păcate decât unul afirmativ. Asistăm mai mult sau mai puţinneputincioşi la apologia anticulturii, la elogiul deconstrucţiei (după expresiaprofesorului Dumitru Constantin), la sfidarea oricărui sistem de gândire carepledează pentru valorile umane fundamentale ca adevărul, frumosul, cultura,raţiunea. Am creiat instrumente desăvârşite de cercetare, dar nu am dat un sensvieţii, avem ţeluri vagi, după cum observa Albert Einstein sau ne lipsescprogramele pe termen lung aşa cum afirmă viitorologii.Exaltarea instinctualităţii, a erotismului, a lipsei de pudoare, a agresiunii în publicfolosind fapte lipsite de bun simţ aruncate asupra noastră pe toate căile şi în toatelocurile, nu sunt decât semne ale ruinării sufleteşti pe care o trăim din plin.Promovarea unor false modele este cuplată cu luarea în derâdere a valorilortradiţionale, considerate ca perimate, desuete, cum ar fi sentimentul de onoare saupăstrarea cuvântului dat. S-a ajuns ca pentru bani să se sacrifice cultura, să seschilodească natura, să se calce în picioare demnitatea umană. Se tinde către opseudocivilizaţie a simţurilor şi instinctelor.Ruinarea sufletului de care vorbea Rabelais era un diagnostic pus de unrenascentist secolelor XV-XVI, din dorinţa de a reînvia idealurile morale în luminagândirii antice. Dacă acestea erau resorturile concluziei la care ajunsese Rabelais înde acum celebrul lui aforism care mi-a servit drept titlu, atunci pentru vremurile pecare le trăim mai este ea oare actuală?Fără discuţie că persistenţa războaielor şi a terorismului ca mijloace de rezolvare aconflictelor interumane sau în scopul acaparării de resurse reprezintă semne clareale crizei morale pe care o traversează omul modern, arată că ruinarea sufletului îicaracterizează pe mulţi dintre decidenţii actuali-la noi sau aiurea.Şi totul începe de la lipsa bunului simţ, care îl face pe om capabil de orice, căcipentru el nu mai există nimic demn de respectat. Bunul simţ te face să respecţi înprimul rând drepturile celor din jurul tău. Lipsa acestui sentiment este embrionuldin care se desvoltă desconsiderarea altei persoane, cruzimea, călcarea în picioare acelorlalţi. Coborând sub stacheta bunului simţ, omul se goleşte de tot ce era sfântîn el.
    • 3Dacă acesta este efectul dictonului lui Rabelais, în ce măsură ştiinţa fără conştiinţăar putea fi cauza lui?Karl Popper consideră că prin descoperirile pe care le generează, ştiinţa reprezintăcea mai mare mândrie a omului, ea a adâncit cunoştinţele noastre atât spremicrocosmos cât şi spre macrocosmos. Ştiinţa a permis şi va permite investigareasau studiul naturii prin observaţie şi raţionament, aşa încât ea este considerată dreptsuma tuturor cunoştinţelor acumulate în urma acestor activităţi. Prin rezultatele eiştiinţa naşte putere şi înarmat cu aceste rezultate, omul controlează din ce în ce maibine natura şi legile ei. Cunoaşterea este putere spunea Francis Bacon la nici 50 deani după moartea lui Rabelais. Ori această putere este foarte atrăgătoare, este visulmultor oameni fascinaţi de mirajul de a avea putere. Şi pentru ca lucrurile sădevină şi mai greu de controlat, o lungă perioadă de timp ştiinţa nu a avut cod etic,fiind la dispoziţia celui care a plătit-o.Iată de ce nu putem spune în deplinătate că ştiinţa este cea mai mare victorie aspiritului uman, din moment ce milioane de oameni au fost victimele descoperirilorei. Am ajuns ca prin ştiinţă să salvăm vieţi şi să ucidem vieţi!În fond ce i-ar trebui ştiinţei, ce ar trebui adăugat la un demers ştiinţific şi mai alesla rezultatele cercetării ştiinţifice pentru ca acestea să-i servească omului, să-iservească naturii, să-i servească vieţii, şi să nu ducă la distrugerea lor? Aceasta esteo întrebare fundamentală pentru prezentul şi viitorul ştiinţei. Răspunsul este unulsingur : ştiinţa trebuie să se supună legilor morale, care diferenţiază intenţiile,deciziile şi acţiunile bune sau corecte de intenţiile, deciziile şi acţiunile releadică greşite. Totul porneşte de la principiul fundamental: ce ţie nu-ţi place,altuianu face sau fă altuia, ce ţi-ar plăcea să-ţi facă el ţie.Ori departajarea aceasta între rău şi bun o realizează conştiinţa noastră, careanalizează şi cataloghează în permanenţă propria noastră fiinţă precum şi ceea cese întâmplă în jurul nostru.Conştiinţa de sine este judecătorul nostru absolut; „singurul tiran pe care-l acceptîn această lume este vocea aceia înceată şi liniştită din lăuntrul meu” spuneaMahatma Gandi. Permanenta ei prezenţă o face să desvolte în fiecare dintre noi unsentiment de responsabilitate morală faţă de propria noastă conduită. În lipsaacestei responsabilităţi morale omul îşi poate permite orice. Şi omul de ştiinţă nu
    • 4face excepţie de la această afirmaţie. El îşi poate permite spre pildă să creeze ohimeră sau o clonă umană la fel de bine ca şi atunci când realizează un procedeunoninvaziv de destupare a arterelor!În mitologia greacă himera era un monstru cu cap de leu, corp de capră şi coadă deşarpe. Azi numim himeră o combinaţie din două sau mai multe specii într-unsingur trup. Dacă în unele cazuri această combinaţie este benefică omului, aşa cumar fi valva cardiacă de porc mistreţ, prelucrată şi transplantată la om, nu acelaşilucru se poate spune despre momentul scandalos în care s-a încercat amestecul decelule stem umane cu celule embrionare animale în scopul creerii de himereviabile. Şoareci care produc spermă umană, şoareci cu creer de om. Lucrul acesta afost posibil tehnic, dar respectă el oare legile moralei, ale bioeticii?La aceiaşi concluzie ne duc şi experimentele de clonare umană. Omul este ununicat genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental şi patologic.Clonarea încearcă să anuleze unicitatea, deci individualitatea lui. Prof. J.Fr. Mattei-membru al Comitetului Consultativ Naţional de Etică din Franţa consideră căclonarea se înrudeşte cu genocidul pentru că ea se bazează ca şi acesta pe o selecţiegenetică. S-a tras chiar şi un semnal de alarmă: Jan Wilmut, primul om de ştiinţăcare a reuşit să cloneze un mamifer-este vorba de oaia Dolly- s-a declarat deschisîmpotriva clonării ca înlocuitoare a reproducerii sexuate de la mamifere,-inclusivla om- întrucât clonele prezintă anomalii de desvoltare aşa încât procedura esteextrem de riscantă.Şi totuşi experimentele continuă iar interzicerea prin lege a unor cercetări de acestgen se arată nerealistă după cum declară prof.dr.Ernst Ludwig Winackerpreşedintele Institutului de Tehnică-Teologie-Ştiinţe ale Naturii din Germania.Ce-i de făcut?Iată-ne ajunşi la factorul cauzal al sintagmei lui Rabelais: ştiinţa fără conştiinţă,moment în care eseistul se vede în faţa unei opţiuni cruciale: acceptă sau nu sădiscute tema de pe poziţiile religiei? Acest moment l-a trăit şi Einstein, care adeclarat apoi că religia fără ştiinţă este schiloadă şi neconvingătoare iar ştiinţa fărăreligie este oarbă.
    • 5În fond de ce insist eu atâta pe acest moment crucial. Simplu. În relaţia dintreştiinţă şi conştiinţă Dumnezeu le integrează într-un tot iar satana le separă, ledesparte ca să nu se mai poată influenţa. Mai clar decât această constatare nici căse putea. Şi am spus aceste lucruri bazându-mă în primul rând pe stările pe care lepoate trăi un individ în relaţie cu conştiinţa lui-şi în al doilea rând pentru a punctaprin exemple, efectele catastrofale ale rupturii dintre ştiinţă şi conştiinţă pentrufiinţele umane.Un om poate avea un proces de conştiinţă atunci când îi este dificil să hotărascăîntr-o problemă morală greu de rezolvat, poate avea mustrări de conştiinţă sau cuconştiinţa încărcată atunci manifestă un sentiment de regret, de remuşcare pentruun fapt reprobabil consumat şi care l-a avut drept autor, poate fi fără conştiinţă,ceea ce este sinonim cu a fi lipsit de scrupule.Nu întâmplător conştiinţa este considerată ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastreşi busola omului (Van Gogh) sau tribunalul care zace în fiecare dintre noi (Imm.Kant).Când, cum şi cu ce magnitudine se manifestă lipsa de conştiinţă? Nu numărulcazurilor în care s-a acţionat fără conştiinţă contează, ci speţa lor, faptul că a fostadusă o agresiune unei singure fiinţe umane îl taxează pe făptaş ca fiind lipsit deconştiinţă. Dacă ar fi să exemplificăm din practica juridică dispunem denenumărate exemple în care legiuitorii au promovat legi schiloade iar judecătoriile-au aplicat în aceiaşi notă tembelă şi antiumană, distrugătoare de vieţi. Îmi vineîn minte celebra dispută de la Nürenberg între judecătorul american şi ministrul dejustiţie german, ultimul o personalitate recunoscută în drept pe plan internaţional şicare afirmă că nu a ştiut nimic despre lagărele de exterminare. Judecătorul îiadmite declaraţia dar îi aminteşte că în 1935 a semnat actul de acuzare de viol alunui evreu bătrân paraplegic, deşi ştia că acuzatul era în imposibilitatea erecţiei şiejaculaţiei datorită afecţiunii medulare. Iată un exemplu concret al lipsei deconştiinţă, care a reverberat apoi într-un cataclism uman distrugător pentrumilioane de vieţi. Asemenea exemple din practica judiciară sunt numeroase şi înmedicină-sau mai degrabă mie mi-a fost mai uşor să le identific aici. Şi mă oprescla experimentele pe oameni, unde naziştii nu au fost protocronişti.
    • 6În 1845-1849 Marion Sims (considerat drept părintele ginecologiei americane) afăcut experienţe pe negrese sclave neanesteziate, acţionând cu un ac gros asupraoaselor craniene ale fătului în timpul expulziei la naştere pentru a constata dacă seproduce sau nu trismus (contracţia muşchilor maseteri).În 1896 A. Wentworth face puncţii spinale la 29 de copii internaţi în spitalul dinBoston pentru a constata gradul de inocuitate al metodei. Menţionez că românulToma Ionescu făcea în aceiaşi perioadă experimente similare, ajutat de AmzaJianu-dar pe animale.În 1906 prof. Richard Strong de la Harvard infectează cu holeră un număr deprizonieri din Filipine, pentru a testa diverse terapii. 13 mor. În timpul procesuluide la Nürenberg doctorii nazişti au citat acest studiu pentru a justifica propriile lorexperimente. Este semnificativ să arătăm la celălalt pol al modului cum a fostabordată terapia unei maladii infecţioase, că în anii ’30 medicul veterinar românNicolae Munţiu s-a infectat voluntar cu bacillus mallei, agentul cauzator al morvei(răpciugă) boală a calului cu transmitere la om şi a demonstrat eficacitateatratamentului cu sulfamide pe propria lui persoană. Ambele modalităţi deexperimentare sunt nerecomandabile, dar în timp ce Richard Strong a dovedit ocrasă lipsă de conştiinţă, pe Nicolae Munţiu îl putem considera în rândul eroilorfiindcă el şi-a pus pieptul nu în faţa armelor, ci în faţa microbilor ucigători.Exemplele pe loturi mici pot continua cu date strânse din lumea întreagă. Ele suntdepăşite însă de experimentele în masă cum ar fi lotul de 400 de agricultori negridin Tuskagee-Alaska, diagnosticaţi cu sifilis şi netrataţi între 1932-1972 pentru ase putea urmări evoluţia bolii, apoi experimentele privind rezistenţa la foameefectuate în Ucraina pe milioane de oameni in anii ’30, experimentele care şi-aupropus aflarea limitei de rezistenţă la frig efectuate în lagărele naziste,experimentul Piteşti privind limitele degradării psihicului uman, experimenteleprivind limitele suportabilităţii unei populaţii diabetice la absenţa insulinei sau aunei populaţii corticodependente la absenţa preparatelor cortizonice aplicatepopulaţiei din România şi multe, multe altele.În fond ce am vrut să spun eu în prelegerea mea: că omul de ştiinţă trebuie să fie cuconştiinţa împăcată, să fie deci convins că prin cercetarea pe care o realizează nu asăvârşit nimic împotriva legilor morale. Fiindcă una este libertatea de conştiinţă,
    • 7adică dreptul fiecărui individ de a avea orice concepţie religioasă, filozofică,etc.,pe care o doreşte şi alta este ca în numele ştiinţei să aducă o atingere libertăţii sauchiar vieţii altei persoane.