Managementul aprovizionării




Capitolul 2. GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR


    2.1. Rolul, funcţiile şi natura econom...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor




      CAPITO LUL 2

      Gestiunea economică a stocurilor

      2.1. ...
Managementul aprovizionării

       care sunt răspunsurile la aceste întrebări în cazul producţiei continue sau
       dis...
Capitolul 2    Gestiunea economică a stocurilor

        Efortul direct (Eds) care cuprinde cheltuielile pentru deţinerea ...
Managementul aprovizionării

      Efortul total "Es" trebuie amortizat prin efectele favorabile determinate de constituir...
Capitolul 2         Gestiunea economică a stocurilor




                                                                 ...
Managementul aprovizionării

        "Stocul în curs de transport" reprezintă cantitatea de resurse materiale care se
găse...
Capitolul 2    Gestiunea economică a stocurilor

       Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară d...
Managementul aprovizionării

sau la sosirea de la sursele de furnizare a partizilor contractate (deci cu procesul de
condi...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor




                                         Figura 2.7
      "Stocul de ia...
Managementul aprovizionării

      Alături de aceste "tipuri de stocuri" destinate asigurării continuităţii activităţii lo...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor

                 2.4. Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului
     ...
Managementul aprovizionării

      Deci, diminuându-se Spv se reduce numărul de zile ale unei rotaţii; corespunzător, va
c...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor

"modelarea economico-matematică" a factorilor trebuie să elimine influenţe...
Managementul aprovizionării

procesului de transport al resurselor materiale cu cheltuieli cât mai mici. În consecinţă,
mă...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor

îşi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continuă, ind...
Managementul aprovizionării

       prevenirea fenomenelor de lipsă de resurse materiale în stoc şi de
       suprastocare...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor




                            Figura 2.9 (a, b) - cerere constantă




  ...
Managementul aprovizionării

b.   Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în
     calcu...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor

            cantităţilor fizice achiziţionate -, furnizorii acordă rabatur...
Managementul aprovizionării

constată existenţa unor trăsături generale comune care permit să se definească următoarele
"t...
Capitolul 2    Gestiunea economică a stocurilor




                                          Figura 2.12
         3. Gest...
Managementul aprovizionării

de acest gen implică stabilirea celor două niveluri "s" şi "S" în aşa fel încât procesul de
f...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor

    De exemplu, în cazul în care stocul de producţie la o resursă material...
Managementul aprovizionării

     2.7.1. Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în
            condiţii de certi...
Capitolul 2     Gestiunea economică a stocurilor

                   I = intervalul mediu între două livrări (aprovizionăr...
Managementul aprovizionării

        metoda de calcul pe baza "intervalului de reluare a producţiei la
  producători-furni...
Capitolul 2        Gestiunea economică a stocurilor

      Această egalitate se înregistrează la resursele consumabile în ...
Managementul aprovizionării

      Prin derivarea acesteia în raport cu variabila "n" şi egalarea cu zero rezultă (Nxp est...
Capitolul 2      Gestiunea economică a stocurilor

           În acest caz, relaţia de calcul a lotului optim se va comple...
Managementul aprovizionării

poate fi stocat) cu capacitatea depozitului. Aprecierea corectă a situaţiei necesită stabilir...
Capitolul 2   Gestiunea economică a stocurilor

      Din comparaţie rezultă un câştig net, favorabil situaţiei a doua, de...
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

2 Gestiunea Economica A Stocurilor

30,623

Published on

Published in: Business, Education
0 Comments
9 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
30,623
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
857
Comments
0
Likes
9
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "2 Gestiunea Economica A Stocurilor"

  1. 1. Managementul aprovizionării Capitolul 2. GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR 2.1. Rolul, funcţiile şi natura economică a stocurilor 2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie 2.3. Modalităţi de exprimare a stocurilor 2.4. Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului stocurilor de producţie 2.5. Obiective în conducerea proceselor de stocare; elementele funcţionale de caracterizare a acestora 2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor 2.7. Metode şi modele de calcul al stocurilor; stabilirea cantităţii economice de comandă-aprovizionare 2.7.1. Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în condiţii de certitudine şi de risc sau incertitudine 2.7.2. Stabilirea pragului (nivelului) de comandă-reaprovizionare 2.7.3. Metode de calcul al stocurilor de siguranţă 2.8. Gestiunea diferenţiată a stocurilor după sistemul ABC; efecte economice 2.9. Metode de urmărire şi control al dinamicii stocurilor 2.10. Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu mişcare lentă şi fără mişcare – stocuri neeconomice. Întrebări Teste grilă Aplicaţii practice: - rezolvate - de rezolvat
  2. 2. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor CAPITO LUL 2 Gestiunea economică a stocurilor 2.1. Rolul, funcţiile şi natura economică a stocurilor Conducerea şi controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de piaţă, o activitate căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită implicaţiilor economico- financiare importante pe care le determină formarea şi deţinerea lor. Stocurile sunt cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activităţilor de aprovizionare şi de desfacere, al activităţii comerciale, în general, care sunt dependente de natura şi caracteristicile materialelor şi produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare-transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii obiectivului de bază specific agenţilor economici. În general, scopul formării stocurilor este diferit; la nivelul economiei, guvernul constituie stocuri sub forma rezervei naţionale la resursele materiale strategice sau deficitare pentru a pune la adăpost economia naţională de influenţa unor factori de forţă majoră (seisme, inundaţii, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei). Agenţii economici îşi constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continuă a subunităţilor de consum sau servirea clienţilor în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizării astfel a obiectivelor ce şi le-au propus. În abordarea problematicii stocurilor se are în vedere răspunsul a mai multor „întrebări” de mare interes, şi anume: care este nivelul cererilor constante şi cel al cererilor variabile? ce influenţă prezintă cererea asupra nivelului stocurilor de materiale sau produse? ce servicii trebuie asigurate pentru cumpărarea, aducerea şi stocarea materialelor şi produselor sau pentru livrarea-revânzarea acestora din stocuri? cât de mari trebuie să fie stocurile? se poate accepta fenomenul de epuizare a stocurilor în anumite secvenţe de timp ale perioadei de gestiune? care este nivelul protecţiei pentru a se preveni fenomenul de lipsă de stoc? ce sistem de conducere - control al stocurilor trebuie adoptat? este bine să se aprovizioneze materialele în loturi mici sau mari cum trebuie ajustate stocurile când cererile sau vânzările de produse se abat de la previziuni? cum programăm fabricaţia pentru a forma stocuri care să asigure ritmicitate livrărilor către clienţii constanţi sau vânzării la clienţii întâmplători?
  3. 3. Managementul aprovizionării care sunt răspunsurile la aceste întrebări în cazul producţiei continue sau discontinue? Formarea stocurilor de materiale şi produse asigură condiţii optime pentru desfăşurarea, după un sistem raţional, a activităţii fiecărei unităţi economice; fără stocuri nu se poate obţine utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie, nu se pot satisface cererile clienţilor în strictă concordanţă cu pretenţiile pe care le emit, nu se pot desfăşura o serie de operaţii din sistemele aprovizionare şi desfacere cu cheltuieli rezonabile. Toate acestea pentru că "stocurile" îndeplinesc o "funcţie vitală", aceea de "decuplare" şi de "armonizare" a fluxului: "cumpărarea, aducerea (transportul), recepţia-depozitarea, pregătirea pentru consum - utilizare a materialelor, trecerea acestora prin fazele de prelucrare până la magazia de produse finite, expedierea sau livrarea produselor la clienţi, în magazinele proprii sau ale distribuitorilor specializaţi pentru desfacere- vânzare". "Funcţia vitală" a stocurilor nu justifică supradimensionarea lor pentru că stocurile determină imobilizări de capital antrenat în cumpărarea de materiale sau în produsele finite stocate şi încă nevândute. În mod obişnuit, un mare concern industrial dispune de stocuri a căror valoare reprezintă circa 25% din capitalul investit. Deţinerea de stocuri necesită, în acelaşi timp, spaţii special amenajate şi dotate, cheltuieli de depozitare-păstrare, taxe de asigurare, dobânzi pentru credite ş.a., amplificând efortul investiţional aferent. La această situaţie se adaugă efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor stocate. Sub acest aspect nu ar fi justificată formarea de stocuri; dar, în procesul de furnizare, aprovizionare şi utilizare a resurselor materiale, intervine influenţa multor situaţii şi factori cu acţiune permanentă sau conjuncturală care condiţionează în mod "obiectiv" necesitatea formării de stocuri. Astfel, situaţiile de forţă majoră determină, aşa cum s-a arătat mai sus, formarea de stocuri sub forma rezervei naţionale; periodicitatea producţiei la furnizori sau a transportului determină formarea de stocuri curente la utilizatori; eventuala apariţie a unor dereglări, perturbaţii în livrările de la furnizori sau în transport determină formarea de stocuri de siguranţă la consumatori sau în magazinele de desfacere; întreruperea exploatării sau a transportului ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă sau sezonalitatea producţiei anumitor produse determină formarea stocurilor sezoniere (de iarnă); necesitatea condiţionării materialelor înaintea trecerii lor în consum implică constituirea stocurilor de pregătire sau condiţionare (la resursele la care proprietăţile fizice şi chimice impun acţiunea chiar dacă aceasta s-a realizat la producător). Sunt şi alte situaţii care generează necesitatea formării de stocuri între care mai amintim, şi nu în ultimul rând, pe cea care are în vedere minimizarea cheltuielilor de cumpărare, aducere, depozitare şi administrare a resurselor materiale. Indiferent de situaţie sau de factorul de influenţă, este necesară efectuarea de analize şi calcule economice care să determine strategia şi politica în domeniul formării stocurilor de la o etapă la alta, în funcţie de noile condiţii care apar pe piaţa internă şi internaţională de resurse materiale, de mutaţiile în structura cererilor pentru consum sau în potenţialul de furnizare a lor. Principalele "probleme" care se pun în faţa agenţilor economici se referă la: stabilirea tipurilor de stocuri care trebuie constituite şi nivelul acestora. Opţiunile pentru un tip sau altul de "stoc", pentru o mărime sau alta sunt influenţate decisiv de răspunsul la întrebarea: "ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp"? Răspunsul constă în stabilirea unui "prag optim" care asigură un echilibru al efectelor negative şi pozitive specifice unei situaţii sau alteia. Pentru aceasta este necesară, în primul rând, cuantificarea "efortului de stocare" (Es) pe care îl face unitatea economică. Practic, acesta se compune din:
  4. 4. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor Efortul direct (Eds) care cuprinde cheltuielile pentru deţinerea stocurilor de materiale; Efortul indirect (Eids) determinat de mărimea investiţiei financiare efectuate pentru cumpărarea şi stocarea unor cantităţi de materiale sau produse pe o anumită perioadă de timp. E s = E ds + E ids În cadrul efortului direct, principalele elemente care determină mărimea acestuia sunt: cheltuielile cu salariile muncitorilor şi ale personalului administrativ din depozite, inclusiv cotele pentru impozitul pe salarii şi asigurările sociale aferente (Cs); cheltuielile pentru energie electrică, combustibili, lubrifianţi, abur etc., destinate desfăşurării proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct); cheltuielile cu amortismentele mijloacelor fixe ale depozitelor (construcţii, utilaje, mecanisme şi alte mijloace de inventar) - Ca; cheltuielile pentru întreţinerea şi repararea echipamentelor (Cr); cheltuielile pentru iluminat, încălzit şi pentru climatizarea unor spaţii de depozitare (Ci); cheltuielile pentru materialele auxiliare, de întreţinere necesare activităţii depozitului (Cma); cheltuielile determinate de pierderile prin perisabilităţile sau scăzămintele admise (Cp). În concluzie, mărimea totală a efortului direct de stocare este dată de relaţia: E ds = C s + C t + C a + C r + C i + C ma + C p Rezultatul aplicării relaţiei se exprimă în lei pentru o perioadă definită - an, trimestru, lună etc. Menţionăm că, în condiţiile în care activitatea de menţinere a stocurilor într-un depozit are un caracter de continuitate, fără mari variaţii ale volumelor şi respectiv valorii materialelor depozitate, se poate accepta ideea că efortul direct de stocare este aproximativ constant pe unitatea de valoare stocată; în consecinţă, se poate determina un coeficient de calcul (a) care arată cât reprezintă cheltuielile aferente efortului direct de stocare în raport cu valoarea medie anuală a materialelor stocate ( Spv ). În acest context efortul direct de stocare (Eds) se calculează cu ajutorul relaţiei: E ds = a • S pv Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitării finanţării pentru achiziţionarea şi stocarea materialelor care se pot înregistra în ipoteza nestocării şi folosirii fondurilor financiar-valutare, astfel disponibilizate, la dezvoltarea capacităţilor de producţie, efectuarea unor noi investiţii, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea producţiei şi pentru obţinerea unui spor de profit. Efortul indirect de stocare, Eids, se poate calcula cu ajutorul relaţiei: Eids ≡ (a x Spv + Spv) ei în care "ei" reprezintă eficienţa investiţiei pentru dezvoltarea producţiei care se calculează astfel: Pr, ei = I în care "Pr" reprezintă profitul suplimentar obţinut prin punerea în valoare a rezultatelor investiţiei "I" finanţată prin evitarea formării stocurilor ( a x S pv + S pv ). .
  5. 5. Managementul aprovizionării Efortul total "Es" trebuie amortizat prin efectele favorabile determinate de constituirea stocurilor. Importanţa proceselor de stocare se exprimă prin rolul de "regulator" pe care îl joacă acestea între ritmul aprovizionărilor şi cel al producţiei, stocul reprezentând acel "tampon inevitabil" care asigură sincronizarea aprovizionării cu ritmul consumurilor. În consecinţă, o politică eficientă în acest domeniu este cea care asigură formarea unor stocuri minim necesare, care, prin nivel şi structură, asigură continuitate în alimentarea consumului (continuu sau variabil) în condiţiile unui efort (cost) minim de stocare. Stocurile, dimensionate pe criterii economice, reprezintă certitudine, garanţie şi siguranţă în desfăşurarea normală a activităţii agenţilor economici. 2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie Pentru desfăşurarea normală a activităţii, unităţile economice din industrie, construcţii sau transporturi îşi constituie stocuri în funcţie de condiţiile de aprovizionare interne şi externe, de natura resurselor materiale, de caracteristicile proceselor tehnologice, de organizarea subunităţilor de consum şi dispersia teritorială a acestora, de strategia şi politica adoptate în formarea stocurilor. "Structura materială a stocurilor pentru producţie", din care urmează a fi alimentate punctele de consum, cuprinde: materii prime de bază sau auxiliare; părţi componente şi subansamble ale viitorului produs finit; materiale şi piese de schimb destinate întreţinerii şi reparării utilajelor, clădirilor, instalaţilor; combustibili şi lubrifianţi, ambalaje şi materiale de ambalat, furnituri de birou. În general, la nivelul unităţilor economice, se prevede constituirea obişnuită a stocului curent, după caz, a celui în curs de transport şi, cu titlu de excepţie, stocurile de siguranţă, de condiţionare, de transport intern (sau de secţie) şi de iarnă. Aceste tipuri de stocuri îndeplinesc aceleaşi funcţii, dar în condiţii diferite şi definesc conţinutul stocului de resurse materiale pentru producţie a cărei funcţie generală are în vedere "desfăşurarea normală a activităţii unităţii economice în perioada de gestiune estimată". "Stocul curent" reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale noi şi refolosibile, de combustibili şi lubrifianţi, de piese de schimb, subansamble etc. care se acumulează în depozitele şi magaziile unei unităţi economice în scopul acoperirii cererilor pentru consum în volumul, structura şi ritmicitatea specifice, în intervalul dintre două aprovizionări succesive. Este stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi, pentru alimentarea consumului. Evoluţia stocului curent se prezintă în figura 2.1 ; pe parcursul formării şi utilizării, stocul curent înregistrează mai multe nivele între care semnificative sunt "maxim", "mediu", "minim". Nivelul maxim se înregistrează în momentul intrării, recepţiei şi trecerii în gestiune a unui lot nou de materiale (produse, componente etc.) sosit de la furnizori; nivelul mediu estimat va fi nivelul maxim împărţit la doi, iar nivelul minim estimat este teoretic egal cu zero. Nivelele mediu şi minim efective pot fi diferite de cele estimate, caz în care şi determinarea va îmbrăca forme specifice; astfel, nivelul mediu efectiv va fi rezultatul împărţirii sumei nivelelor maxim şi minim efective la doi, iar nivelele maxim şi minim efective vor fi cele înregistrate în fişele de magazie la începutul şi sfârşitul intervalului dintre două reîntregiri (reaprovizionări) succesive. Aceste precizări sunt necesare pentru că evoluţia şi modul de calcul pe nivele a stocului curent va condiţiona dinamica şi mărimea stocului de producţie (care-l cuprinde în mod obişnuit).
  6. 6. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor (Scrmax) Stoc curent minim (Scrmin) I I τ =durata de comandă aprovizionare Figura 2.1 Consumul din stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant uniform în timp sau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, în cantităţi fixe sau variabile. Semnificativ este momentul calendaristic la care urmează a se declanşa acţiunea de comandă-reaprovizionare; acesta poate fi prestabilit cu o anumită aproximaţie, în funcţie de elementele posibil de cunoscut: durata de aprovizionare, distribuţia statistică a cererii, condiţiile de furnizare. În figura 2.2. (a şi I I b) se prezintă corelaţia dintre procesul de formare şi cel de utilizare a stocului curent de cherestea cu programul de fabricaţie al produsului "uşi finisate". Figura 2.2 (a,b)
  7. 7. Managementul aprovizionării "Stocul în curs de transport" reprezintă cantitatea de resurse materiale care se găseşte în mijloacele de transport pe timpul deplasării acestora de la sursele de furnizare la depozitele destinatarilor. Acest stoc, care se mai numeşte "de tranzit", poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de distanţa de transport şi de mijlocul de transport folosit în deplasarea materialelor. Asemenea stocuri se creează şi în interiorul unităţilor economice, cu deosebire în cazul celor care au subunităţi componente dispersate teritorial (filiale, secţii, uzine de asamblare, şantiere etc.), aşa cum se va menţiona ulterior (vezi stocul pentru transport intern). Stocul în curs de transport este sursa materială de reîntregire a celui curent; mărimea lui este, de regulă, la nivelul cantităţii de materiale comandate (figurile 2.3 şi 2.4). Figura 2.3 Includerea stocului în curs de transport în cel de producţie al consumatorului este normală numai în cazul achitării anticipate a contravalorii resurselor materiale livrate de furnizor, situaţie în care angajamentul financiar (şi deci imobilizarea ca atare a acestuia) este suportat de primul factor. Figura 2.4 "Stocul de siguranţă" reprezintă cantitatea de materiale acumulată în depozitul consumatorului, fiind destinată asigurării continuităţii consumului când stocul curent a fost epuizat şi întârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor dereglări în livrările de la furnizori, în transport sau creşterii ritmului consumului pe parcursul perioadei de gestiune peste limitele estimate.
  8. 8. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse materiale în stoc şi implicit o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate la cumpărarea acestora - situaţie care amplifică fenomenul economic negativ specific stocării în general. Ca urmare, un asemenea stoc se prevede la materiile prime de bază, a căror lipsă probabilă condiţionează direct continuitatea activităţii productive a întreprinderii, iar furnizorul se află la o distanţă relativ mare care nu permite rezolvarea unei probleme de aprovizionare în timp scurt, operativ. De altfel, condiţiile de formare a stocului de siguranţă sunt diferite de la o întreprindere la alta şi de la un material la altul. Formarea acestuia depinde de nivelul şi evoluţia cererilor pentru consum, de ritmul livrărilor de la furnizori, de timpul de transport şi de cel de comandă care, în activitatea practică, nu sunt, întotdeauna, constanţi. Formarea stocului de siguranţă se practică şi în sistemul activităţii de desfacere-vânzare, pentru satisfacerea cererii clienţilor, onorarea lor promptă. Consumul din stocul de siguranţă se face după analize prealabile şi cu acordul conducerii asigurării materiale (care va stabili măsuri eficiente de menţinere a ritmului prestabilit al aprovizionărilor). Evidenţa scriptică acestui tip de stoc se ţine distinct de celelalte categorii, în cadrul fişelor de magazie. Dinamica stocului de siguranţă în raport cu cea a stocului curent, ca şi corelaţia dintre acestea se prezintă în figura 2.5. Este un stoc considerat intangibil, consumul din cadrul acestuia presupune reîntregirea imediată, din loturile următoare primite de la furnizori, în scopul reluării funcţiei specifice. Figura 2.5 "Stocul de pregătire" sau de "condiţionare" reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează şi este staţionată o perioadă de timp în spaţii special amenajate, în vederea aducerii resurselor respective, prin operaţii de condiţionare, la parametrii fizico - chimici care să permită prelucrarea lor corespunzător condiţiilor impuse de normele tehnologice. În această situaţie se includ materiale ca: lemnul pentru mobilă sau pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de umiditate maximă (deci, care trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată (pentru asigurarea condiţiilor de umiditate şi descărcare electrică), bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare), varul (pentru stins), caolinul (pentru macerat) etc. De regulă, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizori, aceştia fiind obligaţi să livreze marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde, în normele stabilite în contractele economice pentru a putea fi folosită de consumatori imediat după cumpărare,
  9. 9. Managementul aprovizionării sau la sosirea de la sursele de furnizare a partizilor contractate (deci cu procesul de condiţionare efectuat). Există însă situaţii când condiţionarea trebuie făcută la utilizator; aceasta când operaţia s-a prevăzut a se realiza, prin contract, la consumator sau când, deşi efectuată la furnizor, pe parcursul transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi menţinuţi. După condiţionare, materialele se trec în stoc curent pentru utilizare pe destinaţiile de consum prevăzute. Semnificativ este faptul că, pentru cazurile în care condiţionarea se poate face pe parcursul staţionării materialelor în stoc curent şi, inclusiv, de siguranţă, durata de stocare fiind suficientă pentru această operaţie, constituirea stocului de pregătire poate fi evitată sau cel puţin limitată - aspect care contribuie la diminuarea efortului general de stocare. Dinamica stocului de condiţionare se prezintă în figura 2.6. Figura 2.6 "Stocul pentru transport intern" reprezintă cantitatea de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile subunităţilor de consum (secţii sau ateliere de fabricaţie) în scopul acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberării şi transportului materialelor de la depozitul central (comun) la destinaţiile de folosire. Situaţia este specifică unităţilor care au în structură mai multe subunităţi care consumă aceleaşi resurse şi sunt alimentate alternativ de la un depozit central (simultaneitatea servirii nu exclude formarea unor stocuri chiar pentru câteva ore, pentru unul sau mai multe schimburi etc.) Aceeaşi situaţie este specifică şi unităţilor economice care au subunităţile de consum amplasate dispersat în teritoriu şi la distanţe relativ mari faţă de depozitul central care le alimentează cu materiale; în acest caz, condiţiile şi mijloacele de transport utilizabile pot influenţa hotărâtor nivelul de formare a stocurilor la punctele de consum. Dimensionarea la nivel "minim" a acestor stocuri este posibilă prin aplicarea mai multor măsuri: servire simultană, accelerarea vitezei de circulaţie a mijloacelor de transport, mecanizarea complexă a operaţilor de primire-recepţie a materialelor (care ies dintr-o gestiune şi intră în alta), de încărcare, descărcare, manipulare, distribuţia loturilor programate pentru sosire de la furnizori direct pe destinaţiile de consum, amplasarea raţională în teritoriu a stocurilor comune mai multor subunităţi de consum ş.a. Semnificativ este faptul că asemenea "stocuri" pot sau nu pot fi constituite ca o mărime distinctă faţă de stocul curent ; formarea separată de acesta amplifică volumul stocurilor, implicit capitalul circulant şi scade astfel eficienţa în utilizarea fondurilor întreprinderii. Prin eşalonarea raţională, cantitativă şi în timp, a stocului curent pe punctele de consum se poate preveni situaţia de mai sus. Acest aspect este posibil, după caz şi condiţii, şi prin formarea stocurilor direct la depozitele subunităţilor dispersate teritorial (evitând depozitul central sau folosindu-l numai pentru alimentarea punctelor de consum apropiate unde nu este economică amenajarea unor magazii prea mari etc.). Dinamica formării şi utilizării stocului pentru transport intern la trei subunităţi de consum se prezintă în figura 2.7.
  10. 10. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor Figura 2.7 "Stocul de iarnă" reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă. Aici se încadrează resursele materiale care, prin natura lor, sunt afectate de asemenea condiţii sau producţia, ori consumul lor, are caracter sezonier. Este cazul minereurilor feroase, neferoase, nemetalifere, cocsului, cărbunilor, calcarului, balastului, lemnului din exploatările forestiere ş.a., sau al celor din import pentru care transportul pe apă se întrerupe în cursul iernii. Formarea stocurilor de iarnă, sau în general a celor sezoniere, se realizează în perioadele de presezon prin acumulări eşalonate în limitele necesarului de aprovizionat prestabilit pentru sezonul de iarnă (se poate avea în vedere constituirea şi a unui stoc de siguranţă ca protecţie pentru eventuala prelungire a perioadei de întrerupere a furnizării sau transportului resurselor materiale de genul amintit). Consumul din stocul de iarnă se realizează în cadrul perioadei de sezon luate în calcul, în concordanţă cu ritmul, volumul şi natura cererilor pentru consum. Dinamica procesului de formare şi utilizare a stocului de iarnă se prezintă în figura 2.8. Figura 2.8
  11. 11. Managementul aprovizionării Alături de aceste "tipuri de stocuri" destinate asigurării continuităţii activităţii lor, agenţii economici pot constitui şi alte categorii, ca de pildă, stocurile strategice, de conjunctură (speculative) sau anticipate; primele stocuri sunt formate la resurse materiale achiziţionate în volum mare în momentul în care se consideră că preţul de achiziţie este cel mai favorabil, iar în viitor acesta va avea o tendinţă de creştere. Eficienţa acestor stocuri este dată de diferenţa (marja) dintre preţul de achiziţie şi cel în vigoare în momentul consumului acestor resurse materiale. Stocul anticipat este constituibil în scopul evitării penuriei de resurse la consumatori pe perioada când este prevăzută încetarea livrării acestora de la furnizor, ca urmare a intrării în modernizare, remont etc. Unele stocuri sunt constituite şi pentru a avea o situaţie de monopol; dacă un agent economic cumpără toate cantităţile dintr-o anumită resursă de la toţi furnizorii el se situează pe poziţia de monopol, după caz de monopson, determinând pe ceilalţi agenţi economici să- şi adapteze structura producţiei la consumul altor resurse materiale. Se conturează în această situaţie şi perspectiva de dumping pe care agentul economic respectiv intenţionează să o folosească pe piaţă. 2.3. Modalităţi de exprimare a stocurilor Stocurile de producţie se exprimă în diferite mărimi şi unităţi de evaluare fizică şi valorică, în funcţie de necesitatea corelării lor cu alţi indicatori; o primă formă de exprimare este în "unităţi naturale" (tone, kg, buc., m.p., m.c. etc.) şi serveşte la estimarea fizică a potenţialului de producţie, de lucrări sau servicii, care se poate realiza din cantitatea stocată la o resursă definită. Pe aceeaşi bază, se asigură determinarea necesarului de spaţii pentru depozitare, a necesarului de mobilier sau de alte utilaje, dispozitive, instalaţii pentru dotare, a necesarului de forţă de muncă din depozite. Stocurile fizice stau la baza comensurării valorice a resurselor materiale stocate şi evidenţierii astfel a fondurilor financiare şi valutare care au servit la cumpărarea lor. A doua formă de exprimare este cea "valorică" (în lei, mii lei, mil.lei) prin care se asigură evaluarea resurselor financiare şi valutare antrenate de formarea stocurilor de producţie şi, prin aceasta, stabilirea impozitelor, taxelor de asigurare, ca şi a dobânzilor care trebuie plătite. Exprimarea valorică permite, totodată, stabilirea, prin însumare, a "stocurilor totale", indiferent de tipul resursei materiale, determinarea capitalului circulant aferent materiilor prime şi materialelor, a vitezei de rotaţie, a volumului de credite necesar, a cheltuielilor de stocare al căror nivel se calculează în raport cu valoarea medie a stocului de producţie. Expresia valorică este rezultatul produsului dintre stocul de producţie fizic, pentru fiecare tip de resursă materială, şi preţul de aprovizionare aferent (calculat prin însumarea preţului de cumpărare cu cheltuielile necesare aducerii materialelor în unitatea economică şi pe care aceasta le suportă direct). A treia formă de exprimare este cea "în zile" prin care se evidenţiază perioada de timp pentru care stocul fizic constituit acoperă cererea pentru consum. În funcţie de exprimarea în zile se stabilesc momentele calendaristice de declanşare a acţiunilor de reaprovizionare pe parcursul anului de plan.
  12. 12. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor 2.4. Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului stocurilor de producţie Stocul de producţie este un "indicator" important al activităţii economice a întreprinderii; de nivelul acestuia depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale şi financiare de care dispune sau pe care şi le-a asigurat unitatea economică şi eficienţa utilizării lor. De volumul şi structura stocurilor depind eforturile investiţionale pe care trebuie să le facă firma industrială pentru achiziţionarea, aducerea, depozitarea şi păstrarea resurselor materiale stocate. Făcând parte din "sistemul general de indicatori" prin care se apreciază activitatea economică şi financiară de ansamblu a agentului economic, stocul de producţie intră într-un sistem complex de corelaţii directe de determinare şi fundamentare, de condiţionare şi cauzalitate cu mai mulţi indicatori ai activităţii economice. O primă corelaţie este cea cu "capitalul social" al unităţii economice, stocurile materiale fiind, în anumite condiţii, parte componentă a acestuia; pe măsură ce sunt trecute în consum, materialele din stoc sunt transformate în produse sau încorporate în lucrări, servicii destinate vânzării sau contractate de clienţi. A doua corelaţie cu o semnificaţie economică deosebită este cea cu "veniturile firmei" care reprezintă sursa de finanţare a stocurilor; prin aceasta se influenţează modul de repartizare pe destinaţii de utilizare a veniturilor agentului economic. O situaţie economico-financiară favorabilă este caracterizată printr-un "raport continuu descrescător" între volumul de stocuri de resurse materiale şi veniturile firmei industriale; aceasta înseamnă că, de la o etapă la alta, se alocă o parte mai mică din venituri pentru formarea stocurilor de producţie şi o parte mai mare pentru fondurile destinate dezvoltării unităţii, extinderii activităţii productive a acesteia şi sporirii astfel a cifrei de afaceri. În acelaşi mod se interpretează şi "raportul" dintre volumul de stocuri şi "profitul unităţii", întrucât creşterea stocurilor se finanţează pe seama acestuia. A treia corelaţie importantă este cea cu viteza de rotaţie a capitalului circulant, fiind determinată de faptul că stocul mediu de producţie reprezintă element de calcul şi fundamentare a acestui indicator de eficienţă. Ca urmare, orice diminuare a "nivelului stocurilor" înseamnă, în acelaşi timp, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant şi implicit sporirea eficienţei economice în utilizarea resurselor materiale şi financiar-valutare. Sistemul de relaţii care exprimă această corelaţie se prezintă astfel: Spv x 360 Spv Vrz = sau (zile / rotaþie) Nv cmzv şi 360 Nv Nr = sau (numã r rotaþ / an) , ii Vrz Spv în care: Spv = stocul mediu de producţie în expresie valorică (lei, mii lei, mil.lei); Vrz = viteza de rotaţie în zile (durata unei rotaţii); Nv = necesarul valoric (mii lei, mil.lei); Nr = numărul de rotaţii în perioada de gestiune (anul, trim., sem.). cmzv = consumul mediu zilnic în expresie valorică (lei, mii lei, mil.lei)
  13. 13. Managementul aprovizionării Deci, diminuându-se Spv se reduce numărul de zile ale unei rotaţii; corespunzător, va creşte numărul de rotaţii pe parcursul aceleiaşi perioade de gestiune luate în calcul. A patra corelaţie semnificativă se stabileşte cu "indicatorii din planul de aprovizionare", în sensul că: pe de o parte, stocul de producţie, indicator distinct al planului de aprovizionare sub denumirea de stoc la sfârşit de an într-o anumită structură şi mărime, asigură continuitatea alimentării consumului productiv atât în cursul perioadei de gestiune, cât şi în primele zile ale anului următor, până la prima intrare de materiale (stocul de producţie, ca stoc la sfârşit de an reprezintă suportul material de formare a stocului de la începutul anului următor); pe de altă parte, necesarul de materiale pentru îndeplinirea programului de producţie îmbracă, în perioada dintre primirea-recepţia resurselor materiale şi consumul acestora, forma stocului curent ; de cantităţile în care se asigură necesarul depinde direct nivelul de constituire a stocului curent. Rezultă că volumul fizic şi valoric al necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului determină direct nivelul de formare a stocului curent, implicit a celui de producţie, ca şi a volumului capitalului circulant aferent. A cincea corelaţie este între stocul de producţie şi volumul producţiei; prin aceasta se evidenţiază potenţialul de producţie realizabil pe seama stocurilor de resurse materiale constituite sau existente în unitatea economică la un moment dat. Totodată, volumul de producţie condiţionează, prin necesarul pentru îndeplinirea planului şi consumului mediu zilnic, nivelul şi structura stocurilor care trebuie formate în depozitele unităţii economice. În esenţă, această corelaţie cere ca, în unităţile economice, să se constituie stocuri asortate, în cantităţile minim-necesare care asigură desfăşurarea în bune condiţiuni a fabricaţiei produselor, realizarea integrală şi la termenele stabilite a programelor de fabricaţie, şi prin aceasta a contractelor economice. A şasea corelaţie este cea dintre stocul de producţie şi normele de consumuri specifice de materiale. Corelaţia are în vedere consumurile specifice din documentaţia tehnico-economică (care se mai numesc consumuri standard sau norme de consum), care, prin necesarul pentru îndeplinirea programului de producţie şi consumul mediu zilnic, se folosesc la fundamentarea nivelului stocurilor. Ca urmare, reducerea acestor consumuri standard specifice, prin revizuirea lor sistematică în raport cu perfecţionările de ordin tehnic, tehnologic şi organizatoric, va conduce, în mod firesc, la micşorarea stocurilor pentru producţie. În sfârşit, cea de a şaptea corelaţie este între stocul de producţie şi costurile de producţie, prin care se reflectă cheltuielile ocazionate de formarea şi deţinerea stocurilor respective (taxe de asigurare, dobânzi pentru credite, impozite, cheltuieli de conservare etc.). Ca urmare, orice cheltuieli neeconomicoase legate de stocuri (penalizări, cheltuieli suplimentare de întreţinere generate de deţinerea unui stoc de producţie mai mare decât nivelul economic, ca şi cele rezultate din uzura morală sau degradarea materialelor stocate pe durate de timp prea mari sau în condiţii improprii) vor determina diminuarea eficienţei economice a activităţii unităţii în cauză. În legătură cu "factorii" care influenţează "nivelul" de formare a stocurilor de producţie menţionăm că aceştia acţionează diferit, au putere de influenţă mai mare sau mai mică în raport cu natura resursei materiale, destinaţia în consum şi condiţiile de asigurare- furnizare-depozitare-conservare. În frecvente cazuri, influenţa acestor factori poate fi conjugată. Ceea ce este însă comun acestor factori este faptul că acţiunea lor se concretizează în cheltuieli sau pierderi care se înglobează în costul produselor, lucrărilor, serviciilor, influenţând nivelul acestora şi implicit rentabilitatea firmei. Ca urmare,
  14. 14. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor "modelarea economico-matematică" a factorilor trebuie să elimine influenţele generatoare de cheltuieli neeconomice, astfel încât rezultatul obţinut să exprime un efort minim (cost minim) cu procesele de stocare. Între principalii "factori de influenţă" a nivelului de formare a stocurilor menţionăm: Frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori; aceasta trebuie stabilită ţinându-se cont de "condiţiile de livrare" ale furnizorului, cât şi de cele de primire ale consumatorului. Condiţiile se referă în principal la natura cererii, momentele de consum, natura resurselor, ciclicitatea producţiei şi lotizarea economică a fabricaţiei la producători-furnizori, evitarea suprastocării nejustificate economic etc. O importanţă deosebită prezintă modul în care furnizorul îşi organizează livrările către clienţii săi, atât în cazul fabricaţiei cu caracter continuu, cât şi a celei periodice. Strategia în organizarea livrărilor de către furnizor trebuie cunoscută de clienţi, pentru ca opţiunea lor să se poată adapta la posibilităţile reale de livrare ale furnizorului; totodată, furnizorul poate influenţa uneori chiar hotărâtor nivelul stocurilor la clienţii săi şi implicit angajamentul financiar aferent. În acelaşi timp, furnizorul trebuie să manifeste solicitudine pentru cererile clienţilor care îi sunt sau pot deveni parteneri constanţi pe piaţa de desfacere a produselor sale. Strategiile care pot fi aplicate de furnizor în organizarea şi derularea livrărilor către clienţii săi sunt: livrarea alternativă sau simultană. Livrarea alternativă conduce la formarea la clienţi a unor stocuri mai mari pentru perioade de timp mai lungi. Livrarea simultană acţionează invers, fiind mai eficientă pentru clienţi. A doua "strategie de livrare" necesită însă organizarea mai complexă şi mai amplă a activităţii de desfacere implicând un efort suplimentar din partea furnizorului, ceea ce nu întotdeauna îi este favorabil. De asemenea, livrarea la intervalele impuse de strategia servirii simultane poate deveni uneori neeconomică pentru clienţi, în special pentru cei care solicită cantităţi mici sau foarte mici de resurse materiale. Ca urmare, negocierile referitoare la stabilirea intervalelor de livrare între furnizor şi clienţi trebuie să aibă în vedere asemenea aspecte, rezultatele urmând a evidenţia corelarea intereselor ambilor parteneri. Natura influenţei celor două strategii trebuie avută în vedere de client (consumator) chiar în cadrul planului de organizare internă a activităţii de alimentare a subunităţilor de consum de la depozitele centrale proprii; aceasta în sensul extinderii servirii simultane care contribuie la formarea unor stocuri mici la nivelul subunităţilor de consum, prevenindu-se astfel amenajarea de spaţii de depozitare prea mari. Cantitatea minimă care poate fi comandată (în vederea achiziţionării-cumpărării) de un client unui furnizor în condiţii economice avantajoase sau la preţuri accesibile. De regulă, aceasta este stabilită de producător, ca reprezentând limita sub care fabricaţia unui produs ar antrena cheltuieli de producţie mai mari şi implicit preţuri de vânzare mai ridicate. Acest factor defavorizează solicitanţii de cantităţi mai mici (inferioare acestei limite) care, dacă s-ar aproviziona la nivelul sau peste aceste limite, ar trebui să-şi constituie stocuri mai mari decât cele necesare în perioada imediată, ceea ce ar conduce la amplificarea eforturilor investiţionale atât la cumpărare, cât şi în depozitarea-păstrarea materialelor. Pentru a se evita o asemenea situaţie nefavorabilă, consumatorii de cantităţi mici se pot aproviziona prin unităţile en-gros care colectează mai multe comenzi de la mai mulţi clienţi. Se creează astfel condiţii ca, prin cumulare, cantitatea rezultată care trebuie comandată unui producător să întrunească condiţia de a depăşi limita minimă impusă pentru a fi produsă şi vândută la un preţ accesibil. La fel se interpretează "cantitatea minimă livrabilă în condiţiile acordării de rabat comercial sau de bonificaţii" din partea furnizorilor. Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelaţie cu distanţa de transport; corelarea impusă de factor asigură realizarea
  15. 15. Managementul aprovizionării procesului de transport al resurselor materiale cu cheltuieli cât mai mici. În consecinţă, mărimea stocurilor este condiţionată în anumite cazuri de capacitatea de transport în special pentru resursele materiale care se asigură din import, ca şi în cazul celor pentru care în totalul cheltuielilor de aducere şi stocare, cele aferente transportului deţin ponderea esenţială. Condiţiile naturale şi de climă determină, de regulă, formarea stocurilor de iarnă la resursele materiale a căror exploatare sau transport se întrerupe, ca urmare a influenţei nefavorabile specifice sezonului de iarnă. Nivelul de constituire a stocurilor sezoniere de acest tip va depinde direct de durata perioadei de sezon şi de mărimea probabilă a consumului aferent acesteia. Proprietăţile fizico-chimice influenţează în sensul că limitează durata de stocare în timp a resurselor materiale perisabile, a celor cu termene de garanţie scurte sau a celor care, prin compoziţia şi structura specifică, se degradează, dacă sunt staţionate în stocuri pe o perioadă mai mare de timp decât cea admisă de caracteristicile specifice. Capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată, limitează cantitatea maximă de material ce poate fi stocată la un moment dat. Stocarea peste această limită nu se poate face normal decât prin extinderea spaţiilor de depozitare şi amenajarea corespunzătoare a acestora. Se are în vedere şi eventualitatea închirierii de spaţii suplimentare de la terţi dacă efortul investiţional pentru plata chiriilor şi a altor cheltuieli se justifică economic. Volumul şi structura producţiei condiţionează direct structura materială a stocurilor şi indirect (prin necesarul de resurse pentru realizarea programelor de producţie şi consumul mediu zilnic) nivelul de formare a acestora. Normele de consum sau consumurile standard influenţează indirect (prin acelaşi necesar şi consumurile medii zilnice) nivelul de constituire a stocurilor. Volumul pe structură al producţiei şi normele de consum fac parte din categoria de "indicatori" care: pe de o parte, intră în corelaţie cu stocul de producţie privit ca un indicator folosibil în aprecierea activităţii economice a întreprinderilor; pe de altă parte, se transpun în factori de influenţă indirectă sau, după caz, directă a nivelului şi structurii stocurilor prevăzute pentru constituire. Durata de comandă-aprovizionare condiţionează nivelul de formare a stocurilor de siguranţă. Durata de condiţionare-pregătire a resurselor materiale care intră sub incidenţă influenţează nivelul de formare a stocurilor de această natură. Durata estimată a sezonului de iarnă condiţionează nivelul de formare a stocului de iarnă. Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare, ca şi cele de stocare impun formarea stocurilor pe criterii economice. Periodicitatea fabricaţiei la producători condiţionează intervalul minim la care se pot aproviziona resursele materiale de la sursa directă, în sensul că acesta nu poate fi mai mic faţă de intervalul de reluare a producţiei sau de ciclul de fabricaţie al produselor la asemenea unităţi. Deci, intervalul dintre două reaprovizionări succesive, care stă la baza dimensionării stocului, "nu poate fi mai mic" decât intervalul de reluare a producţiei. Factorul nu influenţează acei consumatori care se aprovizionează de la unităţi en gros, care
  16. 16. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor îşi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continuă, indiferent de intervalul de reîntregire a acestora. Amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenţează volumul stocurilor care se formează la nivelul subunităţilor de consum ale întreprinderii sub forma de "stocuri pentru transport intern". Acţiunea este mai accentuată în cazul unităţilor economice care au subunităţi de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distanţe apreciabile. Pentru "minimizarea" stocurilor de acest gen este necesară, alături de alte măsuri, aplicarea strategiei de "servire simultană" a punctelor de consum de la stocul central sau comun. Interpretarea acestor "factori" se face diferenţiat, prin corelarea influenţei lor în funcţie de natura şi caracterul resursei, de sursa de furnizare şi forma de asigurare, de condiţiile de economicitate impuse, de conjunctura de pe piaţa internă şi internaţională de resurse materiale ş.a. 2.5. Obiective în conducerea proceselor de stocare; elementele funcţionale de caracterizare a acestora Conducerea proceselor de stocare, ca una din activităţile de bază ale gestiunii economice, îmbracă forme diferite. De exemplu, într-un fel se pune problema conducerii unui proces de stocare, care are loc în condiţiile în care cererea pentru consum este constantă, care se manifestă cu o ritmicitate cunoscută şi pentru care aprovizionarea se face în loturi fixe, la intervale egale, anterior stabilite, şi altfel când cererea pentru consum este variabilă, întâmplătoare, cu o anumită distribuţie statistică, iar aprovizionarea se realizează în loturi diferite, la intervale egale sau neegale. Având în vedere particularităţile diferitelor procese de stocare, activitatea de conducere a acestora are, totuşi, unele trăsături comune; astfel, orice proces de stocare necesită prevederea desfăşurării lui şi a condiţiilor în care urmează a se efectua. Formarea stocurilor este predeterminată de o comandă, de o decizie de cumpărare a resurselor materiale necesare, iar realizarea eficientă a procesului impune o organizare raţională şi un control sistematic al modului de derulare a acestuia. În conturarea "strategiei în domeniul stocurilor" şi stabilirea politicii de acţiune pentru formarea, deţinerea şi utilizarea lor, se are permanent în vedere să se asigure răspunsul la "întrebările": ce trebuie aprovizionat şi stocat ? în ce cantitate ? când trebuie emisă comanda de aprovizionare sau iniţiată acţiunea de cumpărare achiziţionare? ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de acţiune? care sunt consecinţele politicii adoptate în conducerea proceselor de stocare asupra eficienţei activităţii economice a unităţii? Pe această bază, se stabilesc "obiectivele" de urmărit în conducerea proceselor de stocare pentru a obţine efecte economice favorabile; între acestea amintim: formarea unor stocuri minim necesare, asortate, care, prin dimensiune, să asigure desfăşurarea normală, la parametrii proiectaţi, a activităţii de ansamblu a unităţilor economice prin alimentarea continuă a subunităţilor şi punctelor de consum în condiţiile unui efort (cost) de stocare cât mai mic; menţinerea stocurilor efective în limitele estimate;
  17. 17. Managementul aprovizionării prevenirea fenomenelor de lipsă de resurse materiale în stoc şi de suprastocare, de formare a stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare; păstrarea integrităţii calitative, a caracteristicilor fizico-chimice a resurselor pe timpul stocării; satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum, cele ale clienţilor în strictă corelaţie cu politica adoptată de conducerea firmei (admiterea sau nu pe anumite perioade de timp a lipsei de stoc sau a suprastocării). Realizarea obiectivelor specifice proceselor de stocare necesită următoarele "modalităţi de acţiune": folosirea în dimensionarea stocurilor a unor modele economico-matematice adecvate scopului urmărit, care ţin cont de factorii concreţi care le condiţionează existenţa şi nivelul de constituire, de cheltuielile specifice pe care le antrenează procesul de formare a lor; aplicarea în procesul de urmărire-control a derulării proceselor de stocare, a evoluţiei stocurilor efective faţă de limitele estimate, a unor metode şi tehnici de mare eficacitate şi utilitate practică, cu accentuat caracter preventiv pentru fenomene dereglatoare sau stări iraţionale; valorificarea într- un timp scurt a stocurilor devenite disponibile pentru deblocarea operativă a fondurilor financiare astfel imobilizate; asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare judicioase în scopul prevenirii degradărilor de materiale staţionate în stocuri; folosirea unui sistem informaţional simplificat, cuprinzător, aşezat integral pe baze informatice, care să evidenţieze, în orice moment, starea proceselor de stocare şi să permită ca, în timp util, să se adopte şi să se aplice măsurile care se impun după caz şi situaţie; menţinerea unor legături permanente cu furnizorii, urmărirea sistematică a livrărilor programate pentru prevenirea întârzierilor, a expedierii unor resurse necorespunzătoare calitativ; aplicarea măsurilor eficiente de prevenire a sustragerilor sau de securitate contra incendiilor ş.a. Stabilirea "politicii de gestiune a stocurilor" este nemijlocit legată de cunoaşterea "elementelor funcţionale" care asigură caracterizarea proceselor de stocare şi care contribuie la dimensionarea stocurilor ; între acestea amintim: a) Cererea pentru consum (r) - element de bază care condiţionează nivelul şi ritmul eliberărilor de materiale din stocuri şi implicit volumul şi ritmul aprovizionărilor care asigură reîntregirea lor. Aceasta reprezintă motivaţia de bază pentru iniţierea şi desfăşurarea proceselor de aprovizionare-stocare. Cererea poate fi cunoscută pe toată perioada de gestiune, caz în care procesul de formare a stocurilor şi, respectiv, modelele de dimensionare a acestora sunt deterministe. Cererea poate fi însă necunoscută dar previzibilă, cum este cazul materialelor destinate fabricaţiei produselor solicitate la prezentare întâmplătoare sau pe bază de comenzi imprevizibile, ca şi al resurselor necesare activităţii auxiliare, a celor destinate efectuării unor reparaţii accidentale; în acest caz, ea poate fi considerată ca o variabilă aleatoare cu distribuţie dată, iar modelele economico-matematice de calcul sunt de natură probabilistică. În aceste condiţii, natura şi caracteristicile cererii se stabilesc pe bază de observaţii, prin studii de prognoză, serii de date statistice etc.; masa datelor culese se prelucrează cu ajutorul statisticii matematice, acestea reprezentând "informaţia iniţială" care conduce atât la alegerea modelului de calcul cât şi la procedeele de optimizare. De regulă, cererea de materii prime, de componente şi subansambluri este dependentă de eşalonarea calendaristică şi dimensională a programelor de fabricaţie. În figurile 2.9 şi 2.10 se prezintă evoluţia cererii constante şi variabile în cadrul a trei cicluri de aprovizionare.
  18. 18. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor Figura 2.9 (a, b) - cerere constantă Figura 2.10 (a, b) - cerere variabilă Cererea poate fi ritmică sau nu, în cantităţi fixe sau variabile pe intervalul dintre aprovizionările succesive, programată sau neprogramată - asemenea caracteristici fiind determinate de cele ale programelor de fabricaţie, de execuţie a livrărilor, a prestaţilor care constituie de fapt faza de manifestare.
  19. 19. Managementul aprovizionării b. Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în calcul (Na) care exprimă volumul de resurse ce urmează a fi asigurat de la terţi furnizori; în modelele de optimizare se ia, frecvent, în calcul şi necesarul pentru îndeplinirea programului de producţie (Npl). c. Lotul de livrare (n) reprezintă cantitatea de materiale care se aduce la un moment dat de la furnizor. Baza de calcul este necesarul de aprovizionat Na; aceasta înseamnă că, de cantitatea de materiale care se prevede sau se comandă să se aducă de la furnizor, cu ocazia unei reaprovizionări, depinde mărimea lotului de livrare. Acest element îmbracă, în practica şi teoria economică de specialitate, şi denumirea de lot de reaprovizionare sau cantitate comandată (cantitatea de comandă-aprovizionare). d. Parametrii de timp care intervin în procesele de stocare : perioada de gestiune (θ) care, de obicei, se consideră a fi de un an (convenţional 360 zile); ea poate fi delimitată şi la nivel de semestru sau trimestru, în funcţie de specificul activităţii unităţii economice (cu producţia continuă sau sezonieră), de natura cererii pentru consum, de caracteristicile surselor de furnizare sau de condiţiile de transport etc.; intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive (I) reprezintă perioada de timp care se scurge între o intrare anterioară de resursă materială în unitatea economică şi cea imediat următoare, sau între două reîntregiri succesive ale stocului curent cu resurse de la furnizor sau între două livrări succesive ale acestui factor către un client sau consumator; durata de comandă-aprovizionare (τ) reprezintă timpul care se scurge din momentul calendaristic la care s-a emis comanda de aprovizionare (sau s-a iniţiat acţiunea de aprovizionare) până la sosirea partizii de materiale livrate de furnizor în depozitele unităţii cumpărătoare (consumatoare), inclusiv recepţia acesteia. În funcţie de durata de comandă-aprovizionare şi intervalul dintre aprovizionările succesive se definesc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor sau iniţiere a acţiunilor de asigurare. De regulă, durata de comandă-aprovizionare este constantă, modificarea înregistrându-se când se schimbă sursa de furnizare; momentul calendaristic de declanşare a acţiunii de aprovizionare (ti), reprezentat de data la care se emit comenzile de aprovizionare sau se ia legătura cu furnizorul pentru efectuarea livrărilor următoare programate (se poate denumi şi data de aprovizionare). Acesta poate fi programat sau neprogramat (caz în care este dependent de evoluţia cererii şi durata de comandă-aprovizionare; e. Costurile, respectiv cheltuielile care sunt antrenate de comandarea-cumpărarea resurselor materiale şi derularea procesului de aprovizionare-stocare (cheltuielile cu aducerea materialelor, depozitarea, stocarea etc.); acestea se diferenţiază pe următoarele categorii: costul cumpărării (de achiziţie) prin care se exprimă valoarea cantităţii de resursă prevăzută pentru achiziţionare la un moment dat sau pe întreaga perioadă de gestiune; este rezultatul produsului dintre cantitatea fizică achiziţionată şi preţul (negociat) de vânzare al furnizorului, stabilit în funcţie de condiţia "franco" acceptată de cei doi parteneri, după caz. Este un cost care nu influenţează calculele de optimizare a comenzilor de aprovizionare-stocare (cu excepţia situaţiilor în care, pentru anumite niveluri ale cumpărărilor fizice -
  20. 20. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor cantităţilor fizice achiziţionate -, furnizorii acordă rabaturi comerciale sau bonificaţii); costul de lansare a comenzii (Cl), care include toate cheltuielile ce se fac începând cu întocmirea comenzii trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de transport al lotului de livrare, inclusiv cu deplasările de delegaţi ai cumpărătorului la furnizor. În general, aceste cheltuieli se precizează ca o sumă globală pe un lot "n" comandat sau pentru o comandă. În acest caz se includ numai acele cheltuieli pe care le face cumpărătorul din momentul iniţierii acţiunii de comandă- aprovizionare (emitere şi transmitere comandă, telex, fax, telefon etc.) şi până la sosirea lotului comandat la destinaţie (exclusiv costul cumpărării); ■ costul de stocare (Cs), care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate sau care trebuie suportate pe timpul staţionării resurselor materiale în stoc, şi anume: cheltuieli cu primirea-recepţia, transportul în interiorul depozitului, de manipulare, depozitare propriu-zisă, conservare, pază, evidenţă, eventuale perisabilităţi normale, efectul stocării resurselor materiale (al imobilizării astfel a fondurilor financiare aferente - dobânzi, taxe, impozite etc.); cheltuielile cu amortizarea spaţiilor de depozitare, a dotărilor aferente, a celor cu plata salariilor lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul depozitelor; cheltuielile cu uzura morală a resurselor materiale. Costurile de stocare cuprind categorii de cheltuieli care, prin natura lor, pot fi variabile în raport cu mărimea cantităţii stocate (cum sunt, de pildă: dobânzile bancare pentru creditarea cumpărării şi stocării materialelor, efectul imobilizării fondurilor financiare, eventuale taxe, cheltuielile de conservare-păstrare sau cu uzura morală) şi convenţional constante (cheltuielile cu amortizarea fondurilor fixe, cu paza şi securitatea contra sustragerilor sau incendiilor, cu evidenţa, cu iluminatul ş.a.); costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare sau de penurie (Cp); acesta apare la un moment dat când cererea este mai mare decât stocul şi, deci, nu poate fi acoperită; în acest caz, se fac cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea operativă a cererii pe alte căi (reaprovizionări suplimentare de la terţi deţinători, urgentarea sosirii mai devreme a loturilor programate, folosirea de materii prime de altă calitate sau dimensiune-configuraţie) sau se acceptă lipsa de stoc, suportându-se pierderile de profit, penalizările sau alte cheltuieli neeconomice ca urmare a nerealizării sau realizării cu întârziere a programelor de fabricaţie, a contractelor sau comenzilor etc. Întotdeauna, epuizarea stocului înainte de sosirea unui nou lot de materiale conduce la asemenea cheltuieli suplimentare, care cresc proporţional cu partea din cererea nesatisfăcută şi cu durata lipsei resursei respective. Pe baza acestor "elemente funcţionale" se delimitează "tipul de gestiune" în care se încadrează forma concretă de manifestare a proceselor de stocare şi se stabilesc condiţiile şi nivelul economic de formare a stocurilor, modalitatea de urmărire şi control, sistemul de evidenţă ş.a. 2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor Studierea concretă a realităţilor din activitatea practică a unităţilor economice evidenţiază o gamă variată de "tipuri de gestiune" diferenţiate în funcţie de condiţiile în care se desfăşoară procesele de stocare, de natura şi caracteristicile cererii pentru consum, de natura resurselor materiale care se aprovizionează, de caracteristicile surselor de furnizare şi a formelor de asigurare, de condiţiile de transport. Pe baza analizei proceselor de stocare concrete se
  21. 21. Managementul aprovizionării constată existenţa unor trăsături generale comune care permit să se definească următoarele "tipuri de gestiune": 1. Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale, care prevede ca reaprovizionările pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale din punct de vedere cantitativ. Acest tip de gestiune, a cărui dinamică se prezintă în figura 2.11, are în vedere şi posibilitatea epuizării stocului curent şi întârzierii reîntregirii lui în cadrul unor cicluri de aprovizionare, fapt pentru care se prevede formarea şi utilizarea stocului de siguranţă; dimensiunea acestuia va reprezenta şi nivelul de alarmă cu rolul de declanşator al acţiunilor de urgentare a reîntregirii stocului curent. Figura 2.11 Fiind considerat "tipul clasic de gestiune", el este utilizabil cu eficienţă mare în cazul întreprinderilor cu un nomenclator constant de fabricaţie şi cu un necesar de aprovizionat eşalonat uniform în timp, aşa cum este cazul unităţilor constructoare de maşini sau producătoare de organe de asamblare, de scule şi unelte, unităţi cu tipul de producţie în masă sau de serie mare. Este tipul de gestiune "ideal", dar mai greu de aplicat datorită situaţiilor limitate care îndeplinesc condiţiile impuse de natura lui. 2. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale implică reaprovizionarea cu loturi variabile ca mărime care trebuie estimate la momentele calendaristice "ti", când se are în vedere desfăşurarea acţiunilor de comandă-reaprovizionare; cantitatea de materiale care a mai rămas în stoc la momentele ti va fi folosită pentru acoperirea cererii de consum pe durata de reaprovizionare -τ. Deci, se cunosc cu certitudine momentele calendaristice de lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare dată aceeaşi. Cantitatea cu care urmează a se face reaprovizionarea se determină prin extrapolare, pe bază de calcul probabilistic. Este un "tip de gestiune" dificil de condus şi nu exclude posibilitatea apariţiei fenomenului de "lipsă de stoc"; ca urmare, presupune formarea stocului de siguranţă şi stabilirea unui nivel de alarmă, sau de aprovizionare, de data aceasta, în cadrul stocului curent, în scopul declanşării la momentul atingerii, a acţiunilor care se impun: urgentarea aducerii partizii următoare, solicitarea aprobării pentru consumul din stocul de siguranţă etc. Acest "tip de gestiune" este specific pentru ţesătorii, unităţile de confecţii şi tricotaje, cele producătoare de mobilă etc., care au un nomenclator relativ constant de fabricaţie, dar care, ţinând seama de comenzile clienţilor, trebuie să adapteze pe parcurs cererea de materiale în funcţie de culori, contexturi, linia modei ş.a.; aceasta pentru a putea produce şi constitui loturi asortate de produse ce urmează a fi livrate. Derularea proceselor de stocare prevăzută de acest tip de gestiune se prezintă în figura 2.12.
  22. 22. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor Figura 2.12 3. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale neegale, la care nu se cunosc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor, ele trebuind determinate prin extrapolare; ca şi în cazul tipului de gestiune anterior, problema estimării este dificilă, fiind în funcţie de modul în care se manifestă cererea în cadrul duratei de aprovizionare (dar pentru care se poate cunoaşte distribuţia statistică). Reaprovizionările se fac în loturi constante ca nivel, stabilite la începutul perioadei de gestiune. Prevede formarea şi a stocului de siguranţă al cărui nivel de formare îl va reprezenta şi pe cel de alarmă. Acest tip de gestiune (dinamica în figura 2.13) este caracteristic întreprinderilor cu un volum mare de producţie nenominalizată sau prestatoare de servicii, de reparaţii care produc bunuri de larg consum la cerere etc. Figura 2.13 4. Gestiunea de tip (S,s) sau cu două depozite se caracterizează prin următoarele: intervalele şi cererile sunt variabile, lotul de aprovizionare (S) este constant, iar lansarea comenzilor de reaprovizionare se declanşează în momentul când se atinge, în procesul mişcării stocului curent (prin consumul său), un "nivel de aprovizionare" (Nr=s) prin care se defineşte de fapt momentul de reaprovizionare. Denumirea de "gestiune tip (S,s)", figura 2.14, exprimă esenţa procesului de lucru, "s" fiind nivelul de reaprovizionare, iar "S" cantitatea (lotul) de aprovizionat. În afară de acest nivel "s" declanşator al reaprovizionărilor, se poate stabili şi nivelul de alarmă peste cel al stocului de siguranţă (a cărei constituire se prevede pentru evitarea lipsei de resurse materiale prin epuizarea eventuală a stocului curent). Gestiunea de tip (S,s) prezintă interes fiind mai uşor de aplicat datorită asemănării în cea mai mare măsură cu procesele de stocare reale din unităţile economice. Optimizarea unei gestiuni
  23. 23. Managementul aprovizionării de acest gen implică stabilirea celor două niveluri "s" şi "S" în aşa fel încât procesul de formare-deţinere a stocurilor să se realizeze cu cheltuieli minime. Figura 2.14 Sistemele de gestiune prezentate sunt cele mai reprezentative pentru că se prestează, în dimensionarea stocurilor, la formalizări matematice complexe, cu posibilitatea luării în calcul a numeroşi factori specifici proceselor de stocare. 2.7. Metode şi modele de calcul al stocurilor; stabilirea cantităţii economice de comandă-aprovizionare Dimensionarea economică a stocurilor reprezintă o acţiune de mare importanţă pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare a unităţilor din diferite sectoare de activitate; de această acţiune depinde nemijlocit gradul de activizare care se asigură fondurilor materiale şi financiar- valutare de care se dispune sau care pot fi asigurate, eficienţa în deţinerea stocurilor ş.a. Din aceste motive, pe plan general, se manifestă o permanentă preocupare, concepându-se noi sisteme şi modele mai eficiente şi de utilitate practică în gestiunea stocurilor. Deşi au o structură generală comună, procesele reale de stocare sunt, aşa cum s-a arătat, variate; ca urmare, în calculele de optimizare a nivelului de formare a stocurilor nu se poate folosi un model unic. Este, deci, necesară alegerea acelui model care ia în calcul factorii concreţi de influenţă a mărimii stocurilor pentru fiecare resursă materială, în funcţie de natura şi caracteristicile de aprovizionare-depozitare-consum. Determinările se fac pentru fiecare tip de stoc: curent, de siguranţă, pentru transport intern, de condiţionare. Stocul de producţie (Sp) se stabileşte pe fiecare tip de resursă prin însumarea elementelor care îl compun, respectiv, a stocului curent (Scr), în curs de transport (Str), de siguranţă (Ss), de condiţionare (Scd), de transport intern (Stri): Sp = Scr + Str + Ss + Scd + Stri Având în vedere "nivelele" semnificative (de maxim, mediu, minim) pe care le înregistrează stocul curent, în procesul consumului din cadrul acestuia, pe parcursul intervalului dintre două reîntregiri succesive ale lui, acest tip de stoc va determina o evoluţie similară şi a celui de producţie care va căpăta prin mişcare aceleaşi nivele. (Vezi caracterizare stoc curent paragraful 2.2.).
  24. 24. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor De exemplu, în cazul în care stocul de producţie la o resursă materială "i" are în componenţă numai stocul curent şi de siguranţă, atunci acesta va fi definit pe nivele astfel: nivelul maxim (Spmax) : Sp max = Scr max + Ss nivelul mediu ( Sp ): S p = S cr + S s nivelul minim (Spmin): Sp min = Scr min + Ss Semnificativ de reţinut este faptul că determinarea stocului de producţie se face: în expresie fizică, prin însumarea elementelor care-l compun, calculate în unităţi naturale (kg, tone, m3 etc.); în zile, caz în care, pentru componenta exemplificată simplificat, aceasta se determină cu ajutorul relaţiei: Spz max = Scrz max + Ssz şi S pz min = S sz În fiecare caz, stocul curent în zile Scrz fiind definit de intervalul între livrările succesive (calculat ca medie, pe criterii economice - ca interval optim - sau altă modalitate), iar stocul de siguranţă în zile (Sz) prin rezultatul raportului dintre expresia fizică a lui şi consumul mediu zilnic sau stabilit cu ajutorul altei metode (aspect care se evidenţiază ulterior). Expresia în zile a celorlalte tipuri de stocuri va fi dependentă nemijlocit de: durata de condiţionare (pentru stocul cu această denumire), timpul de transport intern (pentru stocul aferent), timpul de iarnă (pentru stocul de iarnă) ş.a.m.d. Deci, nivelele stocului de producţie sunt condiţionate numai de cele ale stocului curent; într-un mod asemănător se va interpreta evoluţia pe nivele a stocului de producţie şi în cazul unei componenţe extinse (cu excepţia constituirii distincte a stocului pentru transport intern sau a celui de iarnă - cazuri în care mişcarea acestora pe intervalul de consum va condiţiona şi evoluţia stocului de producţie care le cuprinde). Constanţa nivelului de formare va fi specifică numai stocului de siguranţă şi de condiţionare). Însumarea se face după analize prealabile ale necesităţii constituirii distincte a stocurilor de siguranţă, de condiţionare şi pentru transport intern. Pentru anumite perioade de sezon, de exemplu de iarnă, stocul de producţie se formează la nivelul stocului de iarnă (Si), după caz, analizându-se şi necesitatea constituirii stocului de siguranţă (Ssi) destinat acoperirii cererilor în eventualitatea prelungirii neprevăzute a perioadei de sezon; deci: Sp = Si sau Sp = Si + Ssi
  25. 25. Managementul aprovizionării 2.7.1. Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în condiţii de certitudine şi de risc sau incertitudine În general, baza de calcul a stocului curent este asigurată de consumul mediu zilnic (cmz) şi intervalul dintre două aprovizionări succesive (I); formarea acestuia este determinată de funcţia care îi este specifică - aceea de acoperire a cererilor pentru consum evidenţiate prin necesarul de consum (Npl) care asigură realizarea programelor de producţie elaborate pentru perioada de gestiune (θ). Fiecare element de calcul necesită interpretare în funcţie de mai multe situaţii şi condiţii. Astfel, consumul mediu zilnic se fundamentează pe seama necesarului pentru consum (Npl) pe perioada de gestiune luată în calcul (θ): N pl cmz = θ Când necesarul pentru consum nu se poate estima pe seama elementelor de calcul şi fundamentare obişnuite (volumul pe structură al producţiei de executat şi normele de consumuri specifice), atunci consumul mediu zilnic se poate stabili statistic: ∑ cz efi cmz = nzi în care: czefi = consumurile zilnice efective înregistrate în perioada de gestiune anterioară; nzi = numărul de zile pentru care consumurile efective au fost luate în calcul, ca fiind considerate relativ normale. Intervalul între aprovizionările succesive (I) poate fi determinat după mai multe metode (în funcţie de baza de calcul), natura acestora fiind transmisă şi asupra elementului respectiv şi prin acesta asupra stocului curent - aspect care se desprinde din cele ce urmează. Aşadar, intervalul între aprovizionările succesive poate fi rezultatul unei baze statistice de calcul, care vizează perioade trecute, al unei baze asigurate de factori concreţi de influenţă a dimensiunii acestuia sau stabilit pe criterii economice (folosind modele ale cercetării operaţionale). În determinarea stocurilor curente (Scr) se pot folosi metode şi modele diferite în funcţie de scopul urmărit şi de elementele care se iau în calcul. Între acestea amintim: metoda statistică, metode de calcul pe baza factorilor concreţi de influenţă (deci, metode directe), metode care iau în calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionare-stocare. A. Metoda statistică presupune luarea în considerare a intervalelor efective la care s-au realizat aprovizionările de la furnizori în perioada anterioară (Iefi) şi a cantităţilor de materiale efectiv intrate în depozitele unităţii economice consumatoare - qefi. Relaţia de calcul care se foloseşte pentru stabilirea stocului curent în expresie fizică, după această metodă, este: Scrf = cmz × I , în care: cmz = reprezintă consumul mediu zilnic estimat;
  26. 26. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor I = intervalul mediu între două livrări (aprovizionări) succesive; Consumul mediu zilnic estimat se calculează, aşa cum s-a arătat mai sus, prin raportarea necesarului de materiale pentru îndeplinirea programului de producţie, Npl, la perioada de gestiune pentru care acesta se ia în calcul (de regulă, anul, semestrul, trimestrul): N pl N pl cmz = (în general) sau (la nivelul unui an) θ 360 Intervalul mediu între două livrări succesive ( I ) se stabileşte folosind: media aritmetică simplă: ∑ I efi I= (când partizile de materiale intrate qefi au fost egale) ni în care ni reprezintă numărul de intervale efective care se iau în calcul; media aritmetică ponderată: ∑ q efi x I efi I= (când partizile qefi au fost diferite ca mărime) ∑ q efi Intervalul mediu între două livrări succesive dă expresia în zile a stocului curent ( Scrz = I ) indiferent de modul de calcul al acestuia: statistic, analitic, prin modele ale cercetării operaţionale etc. Este bine ca din calcule să se excludă intervalele efective nesemnificative, nereprezentative (cele exagerat de mari sau care sunt unice). B. Metode de calcul direct. Acestea îmbracă forme diferite în funcţie de factorul care condiţionează nivelul fizic al stocului curent, astfel: metoda de calcul pe baza "capacităţii de transport" (Ctr), caz în care stocul curent se stabileşte la nivelul acesteia: Scrf = C tr Intervalul mediu între livrări, care determină expresia în zile a stocului curent, se calculează cu ajutorul relaţiei: I = Scrf cmz metoda de calcul pe baza "cantităţii minime de livrare în condiţii economice avantajoase" (qml) a cărei mărime defineşte nivelul fizic de formare a stocului curent: Scrf = q ml În acest caz, intervalul mediu între livrări se calculează cu ajutorul relaţiei: q I = Scrf sau ml cmz cmz
  27. 27. Managementul aprovizionării metoda de calcul pe baza "intervalului de reluare a producţiei la producători-furnizori", ip, caz în care stocul curent fizic se determină cu ajutorul relaţiei: Scrf = cmz × I în care: I = i p sau I = k × ip în care k reprezintă un coeficient de multiplicare a intervalului de reluare a producţiei ip. Acesta se optimizează printr-un model economico-matematic prezentat la punctul C.6. A doua situaţie ( I = k x ip ) este specifică utilizatorilor de cantităţi mici pentru care aprovizionarea la intervale egale cu cele de reluare a producţiei la furnizori ( I = ip ) nu se justifică economic. metoda bazată pe "capacitatea depozitului" (D) a cărei dimensiune va condiţiona nivelul maxim de formare a stocului curent astfel: S crf = D Intervalul mediu se va calcula cu ajutorul relaţiei: I = Scrf cmz C. Metode care iau în calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionare- stocare; aici se încadrează modelele economico-matematice care, prin construcţia lor, iau în calcul uneori şi factori concreţi de influenţă a nivelului de formare a stocurilor, dar în primul rând, cheltuielile pe care le antrenează procesele de stocare (avându-se în vedere eventualele elemente specifice acestora). Aceste modele asigură în esenţă stabilirea pe criterii economice a "loturilor" care se comandă de clienţi furnizorilor (şi pe care le vom defini în continuare "loturi sau cantităţi economice - optime - de comandă, de reaprovizionare sau de livrare"). După sosire la consumator aceste loturi trec în stocurile curente ale unităţii al căror nivel va fi astfel condiţionat de mărimea loturilor respective (aşa cum reiese din prezentarea tipurilor de gestiune caracterizate mai înainte). În fiecare caz, după sosire, recepţie şi depozitare, loturile de materiale trec în stoc curent. Făcând abstracţie de sursele interne de formare a stocului curent, acesta se va dimensiona astfel la nivelul lotului de materiale comandat şi aprovizionat. În cele mai frecvente situaţii cantităţile comandate şi livrate de furnizori completează (reîntregesc) stocul curent, ele fiind mai mici în gestiunile cu cerere variabilă la intervale egale şi cu două depozite (sau de tip S,s). În fiecare caz însă, optimizarea loturilor de aprovizionat conduce şi la formarea şi deţinerea unor stocuri economice. Semnificativă este interpretarea corectă a rezultatelor care se obţin prin modelarea economico-matematică, înţelegerea clară a conţinutului noţiunilor şi elementelor cu care se operează. Astfel, "cantitatea economică de comandat" va însemna, în acelaşi timp, "lotul economic de reaprovizionare sau de livrare"; în unele cazuri această cantitate va defini stocul curent, iar în altele îl va întregi aşa cum s-a menţionat mai sus. Dimensionarea stocului curent (Scr) la nivelul lotului economic de comandă- aprovizionare (n*) - situaţie specifică tipurilor de gestiune cu cerere constantă la intervale egale şi cu cerere variabilă la intervale neegale - are loc când necesarul de aprovizionat (Na) este egal cu necesarul de consum (Npl); deci: S* = n * cr
  28. 28. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor Această egalitate se înregistrează la resursele consumabile în interiorul perioadei de gestiune şi pentru care nu se constituie stocuri la începutul şi sfârşitul acesteia. Când necesarul pentru consum (Npl) este mai mare sau mai mic faţă de necesarul de aprovizionat (Na) - situaţie specifică resurselor consumabile într-o perioadă mai mare faţă de cea de gestiune şi pentru care se constituie stocuri la începutul şi sfârşitul acesteia - atunci: într-o primă etapă, se stabileşte intervalul optim (I*) aplicând un model al cercetării operaţionale şi luând în calcul necesarul de aprovizionat (Na); în a doua etapă, se calculează stocul curent optim (S*cr) cu ajutorul relaţiei generale prezentate mai înainte, astfel: S* = I* × cmz cr în care consumul mediu zilnic (cmz) va avea ca bază de calcul necesarul pentru consum (Npl). Având în vedere aceste menţiuni, prezentăm în continuare câteva modele de determinare a cantităţilor economice de comandat, a loturilor economice de livrare n* şi a elementelor asociate (frecvenţa optimă - y*, intervalul optim între livrări- aprovizionări - I*, costul minim aferent - C*) în condiţiile cererii pentru consum constante la intervale egale, deci, în condiţii de certitudine). Deci, în condiţii de certitudine alegerea acestora pentru aplicaţiile practice din unităţile economice se va face în raport cu natura resurselor materiale, cu elementele caracteristice proceselor de asigurare şi stocare a acestora, cu natura cererii pentru consum, cu factorii concreţi de influenţă a nivelului de stocare etc. Rezultatele determinărilor, dacă nu se pot aplica identic, pot reprezenta elemente de referinţă, de orientare, de comparaţie sau puncte de plecare în stabilirea "opţiunilor" pentru care abaterile de la criteriile strict economice sunt minime. C.1 Model de calcul al cantităţii economice de comandat, al elementelor asociate, luând în considerare cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare (sau de iniţiere a acţiunii respective) Cl şi a celor de stocare Cs. Funcţia economică specifică este: pentru un ciclu de aprovizionare sau pentru o comandă: n Cc = Cl + I Cs + nxp 2 pentru întreaga perioadă de gestiune: n C a = (C l + I Cs )y + Nxp 2 în care frecvenţa livrărilor (reaprovizionărilor) y se calculează cu relaţiile: N θ y= sau n I Având în vedere relaţia de calcul a lui y, funcţia economică la nivelul întregii perioade de gestiune θ devine: N n Ca = Cl + θ Cs + Nxp n 2
  29. 29. Managementul aprovizionării Prin derivarea acesteia în raport cu variabila "n" şi egalarea cu zero rezultă (Nxp este factor independent de variabila n): δ Ca N 1 = - 2 Cl + θ Cs = 0 δn n 2 de unde: 2 NC l n* = θ Cs O dată stabilit, lotul economic de reaprovizionare n*, în continuare se calculează elementele asociate, astfel: frecvenţa optimă a aprovizionărilor y* pentru perioada de gestiune avută în vedere: N y* = * n intervalul optim între aprovizionările succesive I*: θ 360 I* = * sau * y y costul minim pe ansamblul perioadei de gestiune C * : a C* = 2 N Cl θ Cs + Nxp a în care p reprezintă preţul de cumpărare a resursei materiale. Dacă Cs se estimează la nivelul întregii perioade de gestiune (an, semestru, trimestru) atunci relaţia se modifică corespunzător, eliminându-se din calcul elementul θ. Evoluţia cheltuielilor pe categorii şi totale în raport cu variaţia lotului se prezintă în figura nr. 2.15. Figura 2.15 Curba cheltuielilor totale Ct înregistrează un minim, nivel care corespunde lotului optim de livrare n* şi costului economic C*. Analiza cheltuielilor de stocare şi a celor de lansare evidenţiază, pentru unele cazuri, că în structura lor se încadrează (aşa cum s-a menţionat şi mai înainte) atât cheltuieli constante (care nu depind de mărimea lotului) cât şi variabile; pentru cheltuielile de lansare-aprovizionare, constante sunt cele cu comandarea, iar variabile sunt cele de transport care scad pe măsura creşterii lotului cumpărat şi transportat.
  30. 30. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor În acest caz, relaţia de calcul a lotului optim se va completa cu efectul reducerii cheltuielilor variabile, astfel: 2 N Cl n* = Cs - 2a N Cs - estimat la nivelul perioadei de gestiune θ, în care "a" reprezintă reducerea cheltuielilor de aprovizionare-stocare ca urmare a creşterii lotului achiziţionat şi stocat. În acest caz, funcţia economică va avea forma: n N C= Cs + Cl - an N + Cs 0 + a o N 2 n Factorii subliniaţi, fiind independenţi de mărimea lotului, nu influenţează variabila funcţiei; aceştia exprimă, de fapt, mărimea constantă din cadrul cheltuielilor de achiziţionare- transport şi stocare. Sunt situaţii când, la stabilirea lotului economic de aprovizionare, şi prin acesta a stocului optim, trebuie să se aibă în vedere "capacitatea maximă de depozitare" de care dispune unitatea sau pe care a închiriat-o. Acest caz se va rezolva în continuare prin "metoda multiplicatorilor lui Lagrange", relaţiile anterioare fiind valabile doar pentru condiţia: n≤D în care "D" reprezintă capacitatea maximă utilă a depozitului prevăzut pentru folosire. Funcţia lui Lagrange se prezintă astfel: n N C= Cs + Cl + λ (n - D) sau 2 n n N C= Cs + Cl - λ (D - n) 2 n Funcţia de mai sus se transformă, în continuare, astfel: 1 N C = ( Cs + λ )n + Cl - λD 2 n Prin derivare şi egalare cu zero se obţine (Cs estimat la nivelul lui θ): 2 N Cl n* = Cs + 2 λ Sensul economic al rezultatului acestei relaţii se prezintă astfel: când n ≤ D, atunci λ = 0, iar relaţia de calcul a lui "n" nu mai este influenţată de forma ei prezentată mai înainte; când n > D deci λ > 0, atunci cheltuielile de stocare Cs cresc cu 2λ care va reprezenta, într-un fel, evaluarea impusă de "restricţia de echilibru" adică de capacitatea limitată a depozitului. Mărimea 2λ poate fi interpretată ca o cotă de cheltuieli suplimentare care trebuie suportată de unitatea economică pentru folosirea altor spaţii de depozitare. Ca nivel, aceasta va fi dependentă de partea din lot (stoc) ce depăşeşte capacitatea de depozitare disponibilă. Luarea în calcul a factorului 2λ va echilibra nivelul lotului de materiale (care
  31. 31. Managementul aprovizionării poate fi stocat) cu capacitatea depozitului. Aprecierea corectă a situaţiei necesită stabilirea, în prima etapă, a lotului n* cu ajutorul relaţiei iniţiale: 2 N Cl 2 N Cl n* = n* = Cs θ Cs sau Cs - unitare pe zi Cs - unitare pe an * Dacă rezultatul respectă corelaţia n ≤ D, atunci nu mai sunt necesare alte interpretări; dacă n* > D atunci se ia în consideraţie condiţia restrictivă ca n* să fie cel mult egal cu D (deci, n* = D). În acest caz, mărimea 2λ se poate deduce din relaţia: 2 NCl n* = D = Cs + 2λ Elementul D fiind cunoscut, iar n* cel mult egal cu D, relaţia poate căpăta forma: 2 NCl D2 = C s + 2λ de unde: 2 2λ = NCl - Cs sau λ = NCl - Cs D2 D2 2 Luarea în calcul a cifrei 2 este urmarea faptului că, de regulă, cheltuielile de stocare se stabilesc în raport cu nivelul mediu al stocului depozitat. În toate aceste variante ale modelului, variabile necontrolabile (pe care conducerea stocurilor nu le poate controla) sunt: cererile pentru consum evidenţiate prin necesarul estimat de materiale, care se poate frecvent modifica în cadrul perioadei de gestiune; taxele şi impozitele de asigurare, efectul imobilizării fondurilor şi deci costul stocării (în care se includ elementele respective); costul de lansare a comenzilor. Variabila controlabilă, al cărei nivel formează obiectul optimizării, este lotul de aprovizionare "n" care trebuie comandat. Situaţiile prezentate au în vedere un preţ de aprovizionare fix. În frecvente cazuri, pentru anumite mărimi ale lotului comandat, producătorii sau furnizorii angrosişti acordă rabaturi comerciale sau bonificaţii. Ca urmare, se impune ca, prin calcule suplimentare, să se stabilească dacă este economică comandarea resurselor materiale la nivelul loturilor optime rezultate din aplicarea modelului sau în cantităţile pentru care se acordă rabat comercial sau bonificaţii. Un exemplu în acest sens se prezintă astfel: necesarul anual 2000 kg; costul de lansare 10 lei/comandă (lot), costul de stocare 0,16 lei/un leu stoc şi pe an. În funcţie de aceste elemente primare, cantitatea economică de comandat care rezultă, prin aplicarea modelului matematic iniţial, va fi de 500 kg: 2 × 2000 × 10 n* = = 500 kg 0,16 Presupunem că preţul de vânzare al furnizorului este de 1 leu pe kg. Pentru comenzi în cantităţi de minimum 1000 kg se acordă un rabat de 0,05 lei pe kg. În prima situaţie, cheltuielile totale (inclusiv cele de cumpărare) vor fi de 2080 lei: 2000x1 + 4x10 + (500:2)x1x0,16 = 2080 lei iar, în a doua situaţie, acestea vor fi de 1996 lei: 2000x0,95 + 2x10 + (1000:2)x0,95x0,16 = 1996 lei
  32. 32. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor Din comparaţie rezultă un câştig net, favorabil situaţiei a doua, de 84 lei; ca urmare a rabatului comercial de 0,05 lei pe kg. Deci, în exemplul de faţă este mai economică comandarea în loturi de 1000 kg în raport cu cele de 500 kg. Dacă furnizorul acordă un al doilea rabat, coborând preţul de vânzare la 0,93 lei pe kg, pentru cantităţi livrabile de 2000 kg, reevaluarea situaţiei noi în raport cu primele două va evidenţia că aceasta va fi mai economică decât prima şi neeconomică în raport cu a doua. Deci, situaţia optimă va fi pentru n* = 1000 kg. În continuare, un exemplu care justifică utilitatea practică a folosirii unor asemenea modele în stabilirea cantităţilor economice de comandat în raport cu alte modalităţi de acţiune. Să presupunem că necesarul de materie primă pentru realizarea producţiei anuale estimate = 20.000 kg; preţul unitar de vânzare-achiziţie = 8 lei/kg; costul unei comenzi (al unei acţiuni de reaprovizionare - cost lansare comandă) = 8 lei; costul de stocare = 25% faţă de preţul unitar de cumpărare de 8 lei/kg şi pe an. Costul de stocare se prezintă în raport de proporţionalitate faţă de preţul de cumpărare şi cuprinde, în exemplul de faţă, următoarele elemente; 14% dobândă pentru credite; 2% uzură morală pe timpul stocării; 0,25% taxă asigurări; 0,50% taxe proprietate; 3,75% cheltuieli de depozitare; 4,50% depreciere, declasare calitativă. În cheltuielile de lansare s-au avut în vedere cele cu comandarea prin telex, telefax, telefon sau sub altă formă, cu folosirea unui oficiu intern de informatică care comunică cu serviciul cumpărări ş.a. În rezolvarea problemei se pot folosi variantele: a) efectuarea de calcule privind cheltuielile anuale antrenate de comandarea şi stocarea în cantităţi diferite (stabilite facultativ) a materiei prime şi alegerea celei mai economice (tabelul 2.1.) Tabelul 2.1. Ma- Necesar Cantitatea Număr Stoc Interval Cost Cost *) Cost teria anual de coman- de mediu între lansare stocare total primă (N) dat (care comenzi S, reaprovi- coman- Cs, anual Kg se sto- (reapro- Kg zionări dă lei/kg Ct, chează) vizionări) I, zile Cl, lei lei n=Scr, kg y 0 1 2 3=c1:c2 4=c2:2 5=360:c3 6=8xc3 7=c4x2 8=6+7 m1 20000 20000 1 10000 360 8 20000 20008 5000 4 2500 90 32 5000 5032 1000 20 500 18 160 1000 1160 500 40 250 9 320 500 820 400* 50 200 ≈7 400 400 800 300 ≈67 150 ≈5 536 300 836 *) Coloana 7 s-a calculat înmulţind coloana 4 cu preţul unitar de 8 lei şi cu 0,25 la sută (ponderea de reprezentare a costului de stocare faţă de preţul unitar). Costul de stocare se calculează faţă de valoarea medie a stocului. Din tabelul 2.1. reiese că lotul economic de comandat (n*) este cel de 400 kg pentru care se înregistrează costul anual total cel mai mic (800 lei).

×