• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content
O calatorie ortodoxa din intuneric in Lumina. Cand si cum L-am intalnit eu pe Dumnezeu, la propriu
 

O calatorie ortodoxa din intuneric in Lumina. Cand si cum L-am intalnit eu pe Dumnezeu, la propriu

on

  • 4,989 views

 

Statistics

Views

Total Views
4,989
Views on SlideShare
4,989
Embed Views
0

Actions

Likes
6
Downloads
81
Comments
3

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

CC Attribution-NonCommercial-NoDerivs LicenseCC Attribution-NonCommercial-NoDerivs LicenseCC Attribution-NonCommercial-NoDerivs License

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel

13 of 3 previous next Post a comment

  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
  • Scrierea ta,Nicusor este de un om inteligent,corect si simtitor.Este mai mult o autobiografie despre viata,suferintele tale,despre starile tale emotionale,pierderea increderii la un moment dat in Dumnezeu,dar cand erai de mai multe ori aproape de moarte,mereu ti-ai adus aminte de Domnul nostru,singurul in stare sa te ajute sa te vindeci.Cam asta este soarta noastra ai celor,care in sinea lor au incredere,dar la un moment dat sunt supuse ispitei.Din pacate,si eu am avut astfel de momente,si nu chiar momente,ci timp indelungat.Dar ca si tine,am ajuns sa observ niste minuni importante in viata mea,minuni,care m-au facut sa revin la Dumnezeu si credinta mea.Ca azi traiesc,este si aceasta o minune.
    In 16 iunie am suferit un atac de cord,dar nu mi-am dat seama dupa simptome,ce-i cu mine.Varsaturile,urmate de crize de tusa convulsiva m-a facut sa cred,ca este vorba despre un atac biliar.
    Doar dupa 12 ore de suferinta acasa am inceput sa-mi dau seama,ca este vorba de mai mult,decat un simplu atac de bila.Cu ultima mea forta am suit in masina,si m-am indreptet catre fiica mea,care imediat m-a dus la clinica.Au chemat salvarea,3 doctori incercau sa-mi salveze viata,acolo pe loc,dar nu au reusit sa opreasca durerea.Unul mereu mi-a spus:Irina,no duerme.Stia,ca daca adorm,e pentru intotdeauna.Dar un singur lucru aveam in gand:Dumnezeu nu ma va parasi.
    In timp,cat ma duceau la spital,m-am pierdut cunostinta.Cand am deschis ochii,erau 3 doctori si fiica mea langa patul meu,iar corpul meu era plina cu fire lipite legate de aparate electrice,si un tensio metru automatic imi masura din 10 in 10 minute tensiunea.O sirena pornea dupa fiecare masurare,fiindca nimic nu era bine.
    M-am uitat la fiica mea,si i-am spus:De ce plangi?Nu-ti fie frica,nu voi muri.Ea mea spus:Dar mami,tu nu stii,prin ce ai trecut.Ai un atac de cord foarte sever,erai in moarte clinica.
    I-am spus din nou:nu voi muri,Dumnezeu ma are in grija,m-am rugat la El.Si azi sunt aici,ma simt bine.
    Ceea ce am vrut sa dovedesc este ca daca tu ai incredere in El,sigur te va ajuta.
    Si aceasta relatare este doar ultima intamplare din viata mea.
    Fiindca s-au petrecut multe minuni adevarate cu mine,lucruri de necrezut.Spun,de necrezut,fiindca nici membrii familiei mele nu ma cred.De asta m-am numit mereu Cassandra.
    Dumnezeu sa te binecuvanteze,Nicusor.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
  • Este o lucrare vasta si plina de iubire de Dumnezeu.Desii am mai multi prieteni pe Facebook cu nume tari,ca de ex :Om Bun,sau altele,cu nume si mai rasunatoare,nu am gasit unul,care sa si faca ceva pentru omenire.Dar unul din legile cele mai importante date de Domnul Nostru este:iubesteti aproapele,ca pe tine insuti.Si in cuvantul: aproapele nu se intelege un membru de familie ci un OM.Un om oarecare,un bolnav,un infirm sau un jegos.Da,un jegos in lumea asta crunta,zdruncinata de criza economica poate fii un individ,ce nu-si gaseste de lucru,si a ajuns pe strada.
    De asta sunt cauzele Facebook,ca sa le putem da o mana de ajutor celor suferinzi,sau batute de soarta.
    Nicusor mereu accepta aceste cauze,nu numai pentru ajutorul individului,dar si al naturii,iubeste animalele,si doreste mereu sa ajute.Un om constiincios nu se rezuma doar la constatarea unui lucru rau,ci incearca sa faca ceva,sa schimbe lumea in bine.
    Acest lucru numesc eu credinta adevarata.
    Pacat,ca in acest moment nu am timp sa citesc toata biografia lui,dar presupun,dupa subtitluri,ca este scrisa cu multa evlavie.Si Tatal Nostru cunoaste pe cei,care au ales calea spre Lumina.Fiindca EL e Atotstiutor,Atotputernic si vede tot.
    Iar un om deosebit,cum este Nicusor,e mereu in frunte.
    Dumnezeu sa te binecuvanteze,prietene.Salutari din Spanis,Irina
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
  • Consider că această autobiografie este una dintre cele mai bune existente. De ce ? Simplu ! Are toate motivele să fie așa: a fost redactată sub inspirație divină, cu autenticitate (așa cum îl caracterizează pe autor), jertfire (fiind un „manual al suferinței”), pasiune, sinceritate, deschidere, respect, devotament, cu multă energie pozitivă, din iubire pentru iubire (♥).
    Deși Nick se află la o distanță de peste 100 de km de mine, prin intermediul acestei cărți l-am simțit mai aproape ca oricând. Am învățat multe din acest „roman al iubirii”, cât și din experieța de viață a autorului și din educația pe care mi-a oferit-o.
    Sunt de părere că lucrarea de față poate fi comparată cu „Viața părintelui Gheorghe Calciu”, mai ales datorită gradului de suferință prin care trec autorii. De asemenea, un element comun este și puternica iubire pentru Dumnezeu și pentru întreaga Sa creație.
    Referitor la parte grafică + design și tot ceea ține de aceste aspecte nu poate decât să încânte cititorul, oferindu-i o modalitate facilă de parcurgere.
    Disponibilă și accesibilă aproape oricărui cititor, opera existentă este și un bun îndrumar și îndreptar pentru viața omului, aflat într-o continuă cunoaștere și evoluție. Astfel, multe întrebări/probleme își găsesc rapid răspunsul/rezolvarea. Menționez că această carte trebuie să fie citită integral, pentru a fi cu adevărat înțeleasă ! Citind asemenea cărți avem numai de câștigat.
    Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântule al lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei, curatei, preabinecuvântatei, slăvitei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, ale tuturor puterilor cerești, ale tuturor sfinților și ale tuturor celor aflați în împărăția cerurilor, cu iertare pentru îndrăzneală, nu trece cu vederea cererea mea: rânduiște, cu sfântă voia Ta, ca această carte să vadă și lumina tiparului, să fie tradusă în cât mai multe limbi, și să fie spre folosul și întrajutorarea cât mai multor oameni, în vederea mântuirii sufletului, întru slava numelui Tău.
    Închei această recenzie cu un citat și totodată un îndemn foarte frumos, din Sfânta Scriptură, al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mai exact din Noul Testament, care spune așa: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    O calatorie ortodoxa din intuneric in Lumina. Cand si cum L-am intalnit eu pe Dumnezeu, la propriu O calatorie ortodoxa din intuneric in Lumina. Cand si cum L-am intalnit eu pe Dumnezeu, la propriu Document Transcript

    • Povestea vieţii mele! AUTOBIOGRAFIA, „anatomia” unei suferinţe benefice, bildungsromanul unui suflet învelit de-un trup – o călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină, spre Tabor „Din iad în brațele mângâierii lui Dumnezeu” Când și cum L-am întâlnit eu pe DUMNEZEU, la propriu, pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului Întâlnirea cu El și marea schimbare în bine de după... Mulțumesc pentru iubirea Ta! „Memoriile unui plâns imperfect” Niculae D. Nicușor
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Niculae D. Nicușor Povestea vieţii mele! AUTOBIOGRAFIA, „anatomia” unei suferinţe benefice, bildungsromanul unui suflet învelit de-un trup – o călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină, spre Tabor. „Din iad în brațele mângâierii lui Dumnezeu”. Când și cum L-am întâlnit eu pe DUMNEZEU, la propriu, pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului. Întâlnirea cu El și marea schimbare în bine de după... Mulțumesc pentru iubirea Ta! „Memoriile unui plâns imperfect” - ediția a șaptea, revizuită, diortosită și actualizată -
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului Redactare, tehnoredactare computerizată, diortosire (corectură, îndreptare, îmbunătă țire), design, paginare şi editare: © Niculae D. Nicuşor; Copertă față: Pictură ortodoxă, „Iisus Hristos alături fiind de creștinul aflat în pocăință” (pocăință = căință pentru păcatele săvârșite; penitență, regret și îndreptare a unui păcătos), © Eleni Dadi; Copertă spate: Sfântul Alexandru de Svir alături fiind de Sfânta Treime, icoană, © Svirskoe.ru; Contracopertă (pagina 1): Pictură ortodoxă, „Iisus Hristos cu braţele deschise”, © Sfânta Mănăstire Răteşti; Icoane şi Picturi Ortodoxe prezente în carte: © Eleni Dadi, Serhei Vandalovskiy şi terţe părţi menţionate pe parcurs; Referenți de specialitate: Câțiva preoți duhovnici ortodocși (Le mulțumesc nespus de mult că au acceptat să citească aceas- tă carte. În urma citirii, nu mi-au adus la cunoştinţă cum că în cuprinsul ei ar fi prezente erezii). PRIMA ediție, 1.0, principală, a cărții (manuscrisul electronic, „ramificat” în mai multe versiuni, în mai mulţi „submanus- crişi electronici” (de exemplu: „submanuscrisul” 1.1, 1.2, 1.3, etc.), conține foarte multe greșeli ortografice, este sărăcăcios în detalii importante şi este neoptimizat la nivel lingvistico-estetic)): 21 iulie 2012 (momentul publicării pe internet). Prima ediție a cărții, în locurile publicării, adică în rețeaua celei mai mari biblioteci digitale/electronice din lume, şi anume Scribd, dar şi în reţeaua SlideShare, în cadrul conturilor personale ale autorului, a fost înlocuită cu ediția a doua, ea fiind mai bună decât prima (la fel s-a procedat și cu următoarele ediții). Ediția a doua, 2.0, principală, a cărții (manuscrisul electronic, „ramificat” în mai multe versiuni, revizuit și adăugit, conține unele neclarități în exprimare care pot să favorizeze în mintea unor cititori producerea de răstălmăciri): august 2012 - ia- nuarie 2013. Ediția a treia, 3.0, principală, a cărții (manuscrisul electronic, „ramificat” în mai multe versiuni, revizuit, diortosit și actuali- zat (este bogat în lux de amănunte importante și sărăcit de detalii lipsite de însemnătate vitală (de „simboluri greu de înţe- les”), ca de altfel şi de un procent foarte mare din supliment): februarie - martie 2013. Ediţia a patra, 4.0, principală, a cărţii, ultima (manuscrisul electronic, „ramificat” în mai multe versiuni, revizuit, diortosit și actualizat): aprilie – iunie 2013. Ediţiile cărţii au fost concepute pe două filiere, principală şi secundară, în mai multe „versiuni de evoluţie” (1.1, 1.2, 1.3, etc., 2.1, 2.2, 2.3, etc., 3.1, 3.2, 3.3, etc., 4.1, 4.2, 4.3, etc.). Filiera principală a deschis drumul cărţii către cititori. Ea a fost constituită din primele patru ediţii care, treptat, de la prima până la ultima, au format „coloana vertebrală, fundaţia” cărţii, cea mai bună ediţie a filierei principale fiind, fără doar şi poate, cea cu numărul patru. Filiera secundară nu face decât să desăvârşească drumul deschis! Ediția a cincea, 5.0, secundară, a cărții (manuscrisul electronic, „ramificat” în mai multe versiuni, revizuit, diortosit şi actu- alizat): iulie 2013. Ediția a șasea, 6.0, secundară, a cărții (manuscrisul electronic, „ramificat” în mai multe versiuni, revizuit, diortosit şi actua- lizat): august 2013. Ediția a șasea a fost înlocuită cu ediția a șaptea, care avea să fie ultima, mai bună fiind decât toate cele- lalte ediții strânse la un loc! Ediția a șaptea, 7.0, secundară, a cărții, ULTIMA, „care desăvârșește drumul deschis de filiera principală”, închizând ast- fel ciclul ediţiilor (manuscrisul electronic, „ramificat” în mai multe versiuni, revizuit, diortosit şi actualizat): septembrie – noiembrie 2013, ianuarie – aprilie, iulie 2014. Prima ediţie a cărții a evoluat în ediția a şaptea, transformându-se, ea trebuind privită ca un fluviu care la un moment dat s- a despărțit în mai multe brațe paralele, urmând ca la final să se îmbrățișeze și să formeze „o deltă a cărei apă s-a adunat în- tr-o autobiografie” precum stau adunate boabele unui strugure în ciorchine. În urma unei revizii ample, designul, limbajul și stilul cărții au căpătat mici „schimbări dinamice” pozitive, ca să fie cât mai clare, pe înțelesul tuturor, nelăsând loc nașterii unor interpretări eronate. S-au făcut unele corecturi! Aceasta este explicația pentru care orice persoană care a citit una din- tre edițiile anterioare ediției a 7-a, mai vechi ale cărții, la citirea acesteia de față, va constata diferențe, dar nu de fond, ci doar de redactare, care însă nu modifică în niciun fel şi grad esen ța cărții, ci doar remodelează înfățișarea esenței la nivelde morfo-sintaxă obiectivă. Mai exact, ediţia a 7-a a cărţii cuprinde acelaşi mesaj precum toate celelalte edi ții anterioare, dar îl exprimă în condiţii diferite, precum şi cu mijloace de exprimare diferite, care reflectă mai bine realitatea, limpede, simplist, în toată dimensiunea fizico-psiho-mentalo-duhovnicească. © 2012, 2013, 2014, Niculae D. Nicușor Ediția de față a cărții este cea cu numărul șapte! (7.11, esențializată*). *esențializată = (7.11, versiune a ediției 7.0)care degajă doar esența schematizatăîntr-o formă (mai) simplistă și restrânsă. Observații despre carte: Despărţirea în silabe a cuvintelor se face atât după structură, cât şi după pronunţare, pentru a pu- tea încadra textul cât mai bine în pagină. Deşi a beneficiat de corectură, textul poate conţine erori (de ordin ortografic) strecurate din neatenție sau grabă! Cartea NU există pe rafturile din librării, nicio ediţie a ei nu a fost tipărită la vreo editură; nu a văzut „lumina tiparului”; ea este disponibilă DOAR în format electronic. Ediţia electronică de faţă, cea cu numărul șapte, ca toate celelalte ediţii, este GRATUITĂ! Dacă doreşte, orice om are acor- dul categoric al autorului să descarce cartea de pe internet, să o scoată la imprimantă, să o citească și/sau să o dăruiască,
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta spre binele lui sau al altor oameni, întru lucrarea faptelor celor bune necondiționate, spre slava lui Dumnezeu. Cartea se bazează pe întâmplări reale (adevărate) care pot fi chiar confirmate de diverse persoane, nu pe fantezii, ea repre- zentând transpunerea în cuvinte a vieţii autorului, o transpunere pe care însuşi autorul a făcut-o într-un mod care suportă două înţelesuri, unul literar şi unul mistic, spiritual, ca de altfel și două sensuri, unul propriu și unul figurat (metaforic). Pentru a i se înţelege adecvat conţinutul, citirea ar trebui să fie realizată cursiv (fluent, la rând, în ordine, nu pe sărite), cu a- tenţie şi răbdare, în linişte, per total, nu doar parţial. Note: Dacă un editor doreşte să tipărească această carte, pentru a o distribui prin librării, este rugat să contacteze autorul (e-mail: niculae_d_nicusor@yahoo.com; cont de Facebook: https://www.facebook.com/Mr.Nick31, cont secundar, pagină publică - https://www.facebook.com/Niculae.D.Nicusor). Aceeaşi rugăminte este valabilă şi pentru orice persoană care do- reşte să sponsorizeze parţial sau total tipărirea cărţii sau care dorește și poate să traducă profesional cartea într-o limbă străină (engleză, franceză, italiană, portugheză, germană, greacă, rusă, etc.). Mi-am distilat viaţa în lacrimi de cerneală, le-am plâns, scriindu-le, şi le-am lăsat să-şi pună amprenta pozitivă pe vieţile altor oameni. Cu iubire creştină, respect şi preţuire, pentru tine, omule (cititorule, oricine ai fi, spre binele tău efemer şi veşnic), ca de altfel şi pentru Tine, iubite Doamne, Tată şi Fiule şi Sfinte Duhule, spre slava Ta. Autorul,
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 5 CCUUPPRRIINNSS Cuvânt înainte...............................8 Un pelerinaj interior în adâncul unei inimi vii Partea 1-a Modelarea în lumină 1. Naşterea şi botezul...............................14 2. Pătrunderea într-o lume nouă, grădinița...............................17 3. Copilăria, prima întâlnire cu suferința şi... ...............................17 Partea a 2-a Formula fundaţiei personalităţii 4. Începerea școlii primare...............................24 5. Alte orizonturi...............................24 6. Vizita morții, metafora eșecului și... ...............................26 Partea a 3-a Lacrimi, lacrimi, lacrimi ascunse în spatele oricărui zâmbet 7. Oceanul de lacrimi al adolescenței...............................32 8. „Fluturi în stomac”, îndrăgostirea...............................34 Partea a 4-a Veninul amar al suferinţei, printre daruri 9. Un dar, vocea...............................38 10. Primirea unei dovezi de înţelegere şi iubire...............................39 11. „Una dintre culorile suferinţei, durerea...”...............................42 Partea a 5-a Alunecarea în prăpastie „Despărţirea” - îndepărtarea de Dumnezeu! 12. „Despărţire”, îndepărtare!...............................45 Partea a 6-a Aducerea aminte de Dumnezeu şi apropierea de El 13. Cel mai crunt „scenariu al suferinţei” şi... ...............................47 14. Bacalaureatul, o mare încercare, şi... ...............................48 15. „Fiul preferat al lacrimilor”...............................50 Partea a 7-a Drumul Crucii: spre Golgota, cu o Cruce în spate și una în faţă 16. Lupta cu gândurile. O schimbare în lanț...............................52 Partea a 8-a Pornirea de la „zero”; un adevăr crud, demonizarea! 17. Refuzarea... ...............................55
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 6 Partea a 9-a Altceva şi cam acelaşi lucru 18. Începerea facultăţii şi... ...............................58 19. O veste şoc...............................62 20. Faţă în faţă cu moartea şi... ...............................63 Partea a 10-a Adierea de bucurie prin perdeaua tristeţii 21. Lacrimi care vroiau să vindece şi să şteargă... ...............................67 22. Surpriză!...............................68 23. Decizia..., în viitorul apropiat... ...............................68 24. O nouă za în lanţul suferinţei...............................70 Partea a 11-a „Răstignirea pe crucea durerii” 25. „Vreau să mor!”...............................72 26. Pentru a mia miliarda oară...!...............................72 27. O altă vizită a morţii...............................73 Partea a 12-a Printre firimituri de succes, iertare şi vindecare 28. Succes!...............................76 29. Terminarea facultăţii...............................76 30. George, fratele pe care niciodată nu l-am avut...............................77 31. Adio, tulburare de stres posttraumatică...............................77 Partea a 13-a Jertfă şi... 32. „Balsam pe răni străine”................................80 Partea a 14-a Întoarcerea fiului risipitor 33. O întâlnire binecuvântată................................82 34. Apropierea de Biserică, un pas înainte...............................82 35. Adio, toxemie intestinală...............................84 36. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”...............................85 37. Atât de mult, atât de mult, atât de mult...............................86 38. „Lupta nevăzută”................................87 Partea a 15-a Întâlnirea cu Dumnezeu, la propriu, şi „metamorfoza schimbării” 39. Întâlnirea cu Dumnezeu...............................90 40. Metamorfozare și recunoștință...............................93 41. Spovedeşte-te, spovedeşte-te, spovedeşte-te...............................96 42. Schimbări de comportament...............................97 43. Un miracol...............................97 44. Alte schimbări pozitive...............................99 45. Cândva, acum..............................100 46. „Eu şi inima din zare. Am fost, eram, fiind...; un nou început!”...............................101 47. Momente neplăcute. „Sufeream, dar mă simţeam bine”...............................102 48. Vocea... ...............................103
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 7 49. Chemare la Biserică; deschiderea unei noi uşi...............................103 50. Urmarea lui Hristos şi... ...............................104 51. Momente de cumpănă...............................104 52. Şi... ...............................105 Partea a 16-a O viaţă nouă 53. Îndrăgostire şi reîndrăgostire...............................110 54. Fericire paradiziacă..............................111 55. Minuni noi înfăptuite de Dumnezeu...............................115 56. Un înger pe cer................................117 57. Suferinţa, un mare bine!................................117 58. O dorinţă îndeplinită pe jumătate!..............................118 59. Minunare şi... ................................119 60. Clepsidra... ................................120 61. În altă ordine de idei... ...............................121 62. O nouă minune................................121 63. Bucurie!.................................123 64. O realitate şi... ................................124 65. „Întâlniri neaşteptate”...............................125 66. Dumnezeu, Iubirea vieţii mele,şi... ...............................126 67. O altă minune..............................127 68. Reflecții...............................128 69. Printre emoţii şi trăiri din cele mai diverse..............................130 70. Împărţirea vieţii...............................130 71. Altarul lui Dumnezeu, din camera mea...............................132 72. „Noaptea din afara mea vroia să stingă ziua din interiorul meu”...............................135 73. „Da, aş vrea”, şi... ...............................136 74. Prezentul vieţii, al începutului, al mijlocului şi al sfârşitului de an 2013, dar și al începutului şi mijlocului de an 2014, mă găseşte... ...............................137 Sfârşitul unui „labirint” și începutul altuia Partea a 17-a La un capăt de drum 75. Un nou început!...............................141 76. Scrisoare de dragoste şi mulţumire...............................141 77. „Roua cerului nu va străluci decât pe florile care și-au deschis cupa ca s-o primească”...............................142 Un strop de catehizare (supliment) Partea a 18-a Lumină şi adevăr 78. Incursiune în istoria creştinismului: dreapta-credinţă, Ortodoxia, credinţa mea iubită...............................167
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 8 CCuuvvâânntt ÎÎnnaaiinnttee onsiderând cum că slujesc și eu (măcar pu- ţin), în această viață, lui Dumnezeu, m-am hotărât să scriu această carte, din dorința de a-L slăvi pe El și de a le fi, poate, de folos oamenilor (mă- car a unora dintre ei). Cititorule al acestei cărţi, tu, da, tu, nimeni altcineva, tu şi doar tu, cel care citești în acest mo- ment, trebuie să ştii că nu este o coincidenţă, o întâmplare, un concurs de împrejurări faptul că ai ajuns să începi să lecturezi a- ceastă carte. Da! Nu crezi?! Dra- gă frate (întru Hristos, dacă eşti creştin, sau întru Adam, dacă nu eşti creştin) eu nu ştiu cine eşti, ce perspectivă ai asupra vieţii şi, în consecinţă, ce orizonturi ai deschise sau închise în raport cu credinţa ta, ca de altfel şi cu profesia, naţionalitatea, religia, etnia, confesiunea, tipologia, genul, personalitatea, statutul social, sănătatea, comporta- mentul, educaţia, sensibilitatea, afectivitatea şi alţi astfel de pa- rametri funcţionali ai fiinţei tale; nu ştiu nici ce îţi doreşti de la viaţă, generalmente vorbind, în relaţia pe care o ai – mai mult sau mai puţin consolidată şi ele- vată – cu mediul ambiant şi componentele sale (componen- te geografice, psihologice, so- cio-civice şi spirituale, per an- samblu), tot ce ştiu eu despre tine este că tu ai fost creat ca fiind o fiinţă minunată, o „îm- părăţie vie”, un „univers”, o ca- podoperă – icoana bunătăţii lui Dumnezeu; cel mai desăvârşit „colţ” din natură - „cununa”, căci, în mod cert, pe scara creaţiei pământeşti, tu ai fost aşezat pe cel mai înalt piedestal, iar în relaţie cu toate vieţui- toarele de pe pământ, fără îndoială, ocupi poziţia de lider. Scumpule, tu eşti un conducător destinat să fii o creatură, o fiinţă specială, deose- bită de celelalte, superioară, mai perfectă pe suprafaţa terestră decât orice altă fiinţă, având, de asemenea, un scop mai nobil în lume, unul elevat1 ; ești o „fiinţă superioară, socială care se caracterizează prin su- flet, gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adap- tată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creie- rul deosebit de dezvoltat”2 ; ești o dihotomie cu trup şi suflet, deci, ai do- uă firi, una trupească (umană) şi una spirituală (dumnezeiască). Singura caracteristică comună a celor două firi, umană şi dumnezeiască, este raţiunea, întrucât tu ai fost făcut „după chipul” lui Dumnezeu, „adică gânditor şi liber” şi “după asemănarea” lui Dumnezeu, “adică desăvâr- şit în virtuţi atât cât este cu putinţă firii omeneşti”3 . Tu nu ai apărut la porunca lui Dumnezeu, ci eşti singura creatură de pe pământ făcută di- rect de El, atât cu trup, cât şi cu suflet raţional (spiritual). Trupul ţi-a fost făcut din ţărână; el este un laborator chimic autentic extraordinar de complex, pentru că în interiorul lui, la nivelul funcţiilor sistemelor organice (sistemele nervos, endocrin, osos, muscular, diges- tiv, vascular, excretor, reproducător şi nu numai), se desfăşoară cele mai complicate procese, apa, alimentele și aerul transformându-se în sânge, nervi, carne, oase, piele, vene, păr, salivă, lacrimi, sudorație, etc.. Celulele sunt „cărămizile” din care este constituit trupul tău, cel care-ţi adăposteşte în el sufletul4 . Sufletul, care stă sălăşluit în tine, nu este totuna cu trupul tău, ci este o esenţă nevăzută, distinctă, aflată mai presus de alcătuirea ta trupeas- că; „este de neatins şi de neprins, şi nu este nici sânge, nici aer, nici foc, ci un principiu mişcător de sine; este o putere care ţine toate mădulare- le organismului în deplină armonie şi în deplină unitate; este înzestrat cu raţiune, conştiinţă de sine şi voinţă liberă; este invizibil şi fără formă şi în general nu poate fi supus niciunei măsurători (poziţie, greutate, etc.) la care este supus trupul”5 . „Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa invizibilă ochilor trupeşti, raţională, spiritu- ală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia pute- rea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Sufletul nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet”6 . ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 1 bibliografie: „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Pr. Mihail Pomazanski, Editura Sophia, Bucureşti; 2 citat extras din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, DEX ’98, ediţia a doua (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998); 3 bibliografie: Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea IV-a, capitolul 4; Sfânta Scriptură; 4 bibliografie: „Calea sufletelor în veşnicie. Vămile văzduhului”, vol.I, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Bunavestire, Bacău; 5 citat extras din cartea „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Pr. Mihail Pomazanski, Editura Sophia, Bucureşti; 6 citat extras din Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea II-a, capitolul 12. CC
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 9 „Sfântul Pavel vorbeşte despre “despărţitura sufletului şi duhului” arătând că, deşi sufletul şi spiritul omului sunt din aceeaşi substanţă, acestea nu se pot confunda, căci spiritul sufletului este numit şi “duhul minţii” o- mului. Duhul şi sufletul nu sunt nicidecum două entităţi deosebite, ci una singură. În timp ce prin suflet se înţe- lege, în general, sediul afectelor, principiul vital (pe care îl au şi animalele), duhul (spiritul) este partea superi- oară, fină, a sufletului omului, capabilă de a se pune în contact cu Sfântul Duh şi de a-I deveni sălaş. Antropo- logia paulină face distincţii terminologice între psyhè =suflet, pnēuma = duh (partea superioară a lui psyhè) şi nóos (noūs) = minte, cugetare, inteligenţă, raţiune (partea superioară a lui pnēuma şi cea mai fină a lui psyhè), toate în opoziţie cu sárx = carne (ca materie) şi sōma = trup (forma organizată a luisárx). Cu aceste nuanţări, dihotomia suflet-trup este fără echivoc”7 . „Sufletul este cea mai aleasă şi mai preţioasă creatură a lui Dumne- zeu. Dumnezeu a creat pe om după Chipul şi Asemănarea Sa. Sufletul este o faţă. Sufletul naşte pe cuvânt, cu- vântul este a doua faţă. Sufletul purcede pe suflare, suflarea este a treia faţă. Iată, deci, trei: suflet, cuvânt, suflare. Cuvântul omului este unul, precum una este Fiinţa Dumnezeirii. Trei sunt felurile cuvântului: 1) cel în- chipuit în minte, 2) cel vorbit, 3) cel scris; precum trei sunt şi ipostazele Dumnezeeşti începătoare: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Când cuvântul nu se scrie, ci se trimite din gură, adică se glăsuieşte, atunci cel aşezat în minte închipuieşte pe Tatăl Cel ce nu S-a trimis, cel scris închipuieşte pe Fiul Care S-a trimis, iar cel zis cu glas închipu- ieşte pe Prea Sfântul Duh, Cel ce S-a trimis la Apostoli”8 . Pentru că ești ceea ce ești, cititorule, după cum ai citit în rândurile de mai sus, am scris această carte și pentru ti- ne, scoțând la lumină, din ceea ce am trăit eu, câte ceva util pentru ființa ta. Prin această carte m-am „dezgo- lit”; am acceptat să fac asta pentru binele oamenilor care trec în prezentul vieţii lor prin trecutul vieţii mele, a- vând nevoie să ştie că pot traversa şi învinge obstacolele care apar pe drumul lor sinuos şi diferit, cu credinţă şi nădejde în mila, iubirea şi harul lui Dumnezeu; pentru binele oamenilor care vor să ştie, din propria mea experi- enţă de viaţă, din realitatea trăită de mine, că Dumnezeu, raiul, iadul, îngerii, demonii şi sufletul chiar există, că spovedania are un rol crucial în viaţa unui creştin, ea fiind un leac foarte puternic, că mersul regulat la biserică este esenţial pentru sănătatea sufletului, că suferinţa are şi un rost benefic în viaţă, că credinţa ortodoxă este dreapta credinţă creştină în Dumnezeu, cea veritabilă, că Biserica dreptmăritoare a lui Hristos este cea Ortodoxă şi multe altele asemenea acestora. Am rupt tăcerea! Iubirea din mine nu m-a lăsat să (mai) tac, ci m-a îndem- nat să scriu ce-am trăit, ca tu, dragă semen al meu, să... Îmi place atât de mult să Îl slăvesc pe Dumnezeu pen- tru tot ce a făcut El pentru mine şi pentru întreaga omenire, chiar şi pentru mediul înconjurător (pentru plante, animale, etc.), încât din această plăcere a mea curată tot ies cuvinte care nu-mi mai încap în inimă, şi-atunci stând pe „tronul zgomotos şi ud al lacrimilor mele plânse”, am scris această carte, pentru că dacă nu aș fi scris- o, m-aș fi sufocat în tăcerea acelor cuvinte care vroiau atât de mult să fie scrise de mine ca să poată fi citite (şi) de tine. Discutând, într-o zi, cu o prietenă, Sandra, despre viaţa mea, la începutul lunii ianuarie a anului 2011, s-a născut în inima mea ideea de a scrie această carte. Într-o circumstanţă relativ curios de fascinantă, ea m-a întrebat: − Nu ai vrea să îmi spui şi mie ce şi cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu de-a lungul timpului? Poate voi învăţa și eu ceva pozitiv! Eu, cam surprins de întrebarea ei, i-am răspuns: − Scumpo, Dumnezeu mi-a făcut atât de mult bine, încât eu nu cred că voi fi vreodată pregătit să îţi spun, pentru a nu mă supune riscului ca tu să nu mă crezi. Viaţa mea a fost și este o culegere incredibilă de întâmplări, unele de-a dreptul „fantastice”, foarte greu de crezut, mai ales de către necredincioşi sau puţin credincioşi. Ştiu că tu eşti credincioasă, dar... Ea a luat o pauză, s-a gândit puţin şi mi-a replicat: − Spune-mi, te rog, dacă toată lumea ar fi adoptat aceeaşi atitudine ca a ta, de a nu spune, cum s-ar mai fi slăvit Dumnezeu, prin gurile oamenilor pe care El i-a ajutat, pe unii chiar nevrednici fiind? Da spune, dragă, tuturor, cu smerenie, modestie şi simplitate, ce şi cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Nu ştii că şi în Biblie Sfântul Arhanghel Rafael face o astfel de recomandare? Spune aşa în Cartea lui Tobit, capitolul 12, versetul 6: „Binecuvântaţi pe Dumnezeu, slăviţi-L şi cunoaşteţi slava Lui şi mărturisiţi înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru voi! Bun lucru este a binecuvânta pe Dumnezeu, a preaînălţa numele Lui şi a vesti, slăvind faptele lui Dumnezeu! Şi voi să nu vă leneviţi a-L preaslăvi”. Ei, ce părere ai acum? Mi-a înmuiat inima curiozitatea ei inocentă. Mi-au plăcut cuvintele ei şi i-am spus: ............................... 7 citat extras din articolul „Omul este trup şi suflet. ADN-ul, codul vieţii biologice”, articol semnat de Eugen Gantolea, colaborator al portalului www.crestinortodox.ro; 8 citat extras din cartea „Calea sufletelor în veşnicie. Vămile văzduhului”, vol.I, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Bunavestire, Bacău.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 10 − Uite, va veni şi momentul în care eu voi spune ce şi cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu, un bine colosal de ma- re, dar deocamdată nu pot, nu sunt pregătit, mai am nevoie de timp şi vreau să fac acest pas doar într-un mo- ment în care să simt că am binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi ştii de ce zic asta? Pentru că în momentul în care voi spune ce şi cât de mult bine mi-a făcut El mie, voi avea atât de multe ispite, cu mult mai multe decât în acest sta- diu al vieţii mele, încât... Dar tu să stai liniştită, foarte curând va veni ziua în care mulţi oameni vor citi binele pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Voi scrie o carte! Sandra mi-a spus: − Bine, să te ajute Dumnezeu, abia aştept să îţi citesc cartea, când va îngădui El să o scrii. Am lăsat timpul să treacă şi am uitat complet de ideea scrierii cărţii despre viaţa mea în care Dumnezeu a vărsat atât de mult bine, ca în vieţile multor altor oameni. Mi-am adus aminte de idee în momentul în care o altă prie- tenă, Olga, la începutul lunii iulie a anului 2012, a adus în discuţie acelaşi aspect al fostei mele interacţiuni cu Sandra. Atunci am spus, gata, a venit momentul să scriu cartea, care va avea caracter de autobiografie, simt că sunt pregătit. O altă prietenă, Ana, însă, ascultând ce am discutat eu cu Olga, mi-a spus, contrariată fiind: − Vai, dar cum poţi să faci aşa ceva?! Vrei să-ţi scrii autobiografia, în care să dai nişte detalii care să te expună public? Eu nu aş face aşa ceva dacă aş fi în locul tău, pentru că nu toţi oamenii te vor înţelege, unii te vor judeca şi jigni, nu le va plăcea ceea ce vei scrie tu, iar alţii te vor discrimina, marginaliza, umili... Şi dacă vei oferi nişte a- mănunte greu de crezut, vei fi catalogat drept nebun. Eu ştiu că tu vrei să Îl slăveşti pe Dumnezeu, dar îţi spun clar că dacă vei scrie cartea, în care vei spune adevărul, ce-i drept, te vei expune unor vulnerabilităţi pe care nu ştiu dacă le vei putea înlătura sau gestiona corect. Te vei expune chiar riscului de a păţi ceva rău şi de a fi folosit de cei de lângă tine, fără a... Eu, uitându-mă profund în ochii ei, i-am răspuns: − Draga mea, apreciez faptul că îţi faci griji pentru mine, însă aleg să-ţi ofer o replică interogativă la care tot eu voi răspunde. Cumva ploaia „decide” să nu mai cadă pe pământ doar pentru simplul fapt că unii oameni nu o în- ţeleg, nu o iubesc, nu o doresc şi/sau o judecă greşit, la un moment dat? Sau decide să nu cadă pe pământ deși „știe dinainte” că va uda și unele plante care, oricum, nu vor face rod? Nu cred, cade în continuare! Consideră- mă o ploaie. Ei bine, a venit momentul să cad, draga mea, plin fiind de slavă pentru Dumnezeu, peste mulţi oa- meni care pot fi ajutaţi de experienţele prin care eu am trecut. Eu nu îmi îngrop talanţii, să ştii. Dacă am primit nişte virtuţi de la Dumnezeu, nu le-am primit ca să nu le folosesc, ci să le uzez întru lucrarea faptelor bune, spre slava Lui. Am multe de spus şi voi scrie această carte făcând din ea o „mică spovedanie publică”, spre folosul ce- lor care vor avea disponibilitate să înveţe ceva din greşelile mele, din lupta mea pentru lumină, din suferinţa mea, din lacrimile mele, din iubirea mea pentru Dumnezeu, din dimensiunea credinţei creştine ortodoxe ş.a.m.d. Este adevărat, îţi dau dreptate, totuşi. Unii oameni mă vor ofensa, umili, cataloga greşit, osândi, discrimina, mar- ginaliza; alţii chiar vor dori să-mi facă rău, dar mie nu-mi pasă. Oricum, îi voi înţelege, tolera şi iubi, oricând, mă va ajuta Dumnezeu, simt, ştiu şi cred asta. Să ştii că nu mi se va întâmpla nimic din ceea ce Dumnezeu nu va vrea şi/sau îngădui, aşa că... Este adevărat şi faptul că unii oameni doar se vor folosi de mine, ca de o floare, şi apoi mă vor arunca la coşul de gunoi, considerându-mă „uscat şi lipsit de parfum”. Dar sunt obişnuit cu umilirile, mar- ginalizările, discriminările, ofensele..., cum sunt obişnuit şi cu faptul de a fi folosit de alţii, fără a beneficia de vreun folos material. Eu nu scriu această carte pentru a avea foloase materiale, scumpa mea. În plus, că tot mi-ai spus despre faptul că voi fi folosit, să ştii că eu sunt o „floare”; aşa vreau eu să fiu. Oare cum procedează o floare care ani la rând a dăruit multor albine aproape tot nectarul ei, deși ea - floarea - nu avea nevoie de polenizarea pe care i-ar fi putut-o face albinele respective, pentru simplul fapt că transportul polenului de pe anterele stami- nelor pe stigmatul pistilului ei era realizat de vânt?! Îţi spun eu ceea ce ai putea să îmi spui și tu, floarea proce- dează astfel, se lasă în continuare vizitată de albinele respective, le dăruiește cu toată iubirea, necondiționat, o parte semnificativă din nectarul ei, deși ea știe foarte clar că albinele doar o folosesc datorită nectarului ei, adică datorită ajutorului pe care ea li-l dă, de vreme ce albinele nu o ajută cu nimic material pe floare, vântul realizând polenizarea necesară ei. Dumnezeu este „vântul din viaţa mea”, El mă „polenizează”! Eu vreau să fiu una dintre „florile” Lui care acceptă să se jertfească nu numai pentru o albină, ci pentru foarte multe, ajutând, înţelegând, iertând, răsplătind răul cu bine, iubind, dăruind, tolerând ş.a.m.d., cu sprijinul harului Lui, total necondiţionat. Dacă am primit nectar în dar, de ce să nu îl dăruiesc mai departe? Să îl ţin doar pentru mine? Ca ce chestie?! Re- fuz să fiu o floare egoistă. Îmi voi dărui nectarul, da, așa voi face, și nu o voi face oricum, ci din toată inima, cu sufletul îngenuncheat în fața tronului împărăției lui Dumnezeu din mine, şi nu voi face discriminări, orice albină se va putea hrăni cu nectarul meu. Și când nu voi putea să fiu o floare, oh, ştii ce voi fi? Voi fi o lumânare, da, as- ta voi fi, pentru că asta voi vrea să fiu. Care este profilul unei lumânări, Ana? O lumânare își împlinește rostul nu- mai când este folosită, cu alte cuvinte, numai când arde. Eu, când mă voi comporta ca o lumânare, cu semenii
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 11 mei, clar o să mă bucur doar când voi fi aprinsă, dăruind lumină. Nu neg faptul că de unii oameni voi fi folosită și apoi voi fi călcată în picioare, dar eu nu mă voi întrista, chiar și așa. Mă voi consuma și topi în bucuria de a face altora bucuria simțirii luminii mele, lumină pe care Dumnezeu o cultivă în mine pentru binele meu şi al celor care interacţionează cu mine. Voi fi o lumânare pe care Dumnezeu o va folosi să aprindă candelele stinse ale multor oameni. Pe mine m-a aprins El și nu mă va stinge nimeni înainte de a mă consuma toată și nici înainte de a-mi duce la bun sfârșit misiunea. Voi putea fi folosită, umilită, marginalizată și tot ce mai poți tu gândi, dar nu voi pu- tea fi niciodată stinsă înainte de termenul stabilit de iubitul meu Dumnezeu. Nu pot să rămân întreagă, scumpo, cum nu pot nici să rămân nefolosită, pentru că asta ar însemna să nu fiu aprinsă, să nu ard, să fiu rece, să nu mă micşorez şi să nu împrăştii lumină, adică să nu-mi împlinesc menirea. Eu vreau şi mă las să fiu folosită, pentru că doar aşa mă pot dărui pe mine însămi, prin asta mă jertfesc, pentru că iubesc să împart lumină, adevăr, fericire şi toate celelalte simţăminte divine pe care le port în mine. De ce crezi, Ana, că mi le-a dăruit Dumnezeu, nu ca să le dăruiesc mai departe? În dar le-am primit, în dar le voi dărui, fără doar şi poate. Da, uite ce idee bună mi-a presărat Dumnezeu în inimă, să fiu o lumânare care se jertfeşte pentru binele semenilor mei. Ce misiune nobilă! Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mân- tuirea oamenilor. Ei poftim, câtă iubire fără margini, câtă bunătate infinită a avut Fiul lui Dumnezeu pentru în- treaga omenire. Eu trebuie să urmez acest exemplu fără de care viaţa mea nu ar avea niciun sens. Îl voi imita pe Hristos, mă voi jertfi! (discuția dintre mine și prietenele mele, relatată în rândurile anterioare, este „o petală din floarea vieții mele pe care eu niciodată, până acum, nu am mai atins-o”). Am luat decizia de a scrie cartea! M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să o scriu. Am fost ajutat atât de mult, încât, puţin câte puţin, am teh- noredactat prima ei ediție într-un timp record (mi-am adus aminte și cele mai mici detalii, cu ajutorul harului (mi-am putut vedea viaţa, cu lux de amănunte, „trecând prin faţa ochilor mei”, ca un film)); totuşi, am avut parte de foarte, dar foarte multe ispite şi impedimente incredibile, care pe mine, în anumite momente, m-au lăsat fără grai. Cartea, oricum, în ciuda multor obstacole, a luat naştere printre suspine, rugăciuni, îngenuncheri şi lacrimi, slavă Domnului, ea fiind darul meu pentru Dumnezeu şi pentru oameni, numai și numai și numai... din iubire! Dumnezeu, Iubitul meu Superb, mi-a dăruit curajul de a-mi „dezvălui o parte din suflet”, pentru binele unora, riscând astfel, mai mult decât oricând, să fiu lovit în cele mai nobile „sentimente ale mele”, de către „cei cu i- nima împietrită şi sufletul vândut”, dar totul va fi bine, „pentru că cel mai puternic vânt poate doar răni cren- gile unui copac, îl poate chiar „rupe şi trânti la pământ”, însă rădăcinii bine înfipte în pământul fertil nu-i va fa- ce daune, ea putând oricând să nască lăstari”. Dragă cititorule, eu exist să deschid fiecărei persoane porţile inimii mele. Ţie ţi-am deschis porţile inimii mele scriind această carte. Chiar în acest moment, metaforicamente vorbind, tu te afli în inima mea, așa că miroase nectarul celor mai frumoase "flori întâlnite" în ea, evitând buruienile. Fii o albină, nu o muscă, zboară și pune-te doar pe ce este curat, nu și pe ce este necurat. Ai în faţa ochilor tăi cel puţin 26 de ani din viaţa mea! Ai mare grijă, nu înțelege greșit ce vei citi. Să nu te tulburi, să nu te smintești și să nu crezi că mi-am expus şi trâmbițat calitățile (virtuțile), faptele bune, suferința sau orice altceva, nu, nici pe departe. De pildă, mi-am men- ționat unele dintre calități nu pentru a mă lăuda, din mândrie sau din dorinţa de a beneficia de slavă deşartă, ci pentru a pune în evidență bunătatea, iubirea, mila, toleranța și generozitatea lui Dumnezeu, printre alte atri- bute ale Lui. Cum aș fi putut să-L laud, să-L preamăresc pe Dumnezeu, dacă nu aș fi precizat măcar o parte din binele pe care mi l-a făcut? Binele se măsoară și în virtutea dăruită, printre altele. Nu te pierde în „mărunțișuri”, dragule, privește esența și învață ceva pozitiv, nu negativ. Mi-e greu să cred că nu vei avea la dispoziție nicio oportunitate de a învăța ceva pozitiv din ceea ce vei citi. Să nu mă supraestimezi, mai degrabă subestimează-mă și să nu îmi adresezi niciun cuvânt de laudă. Laudă-L pe Dumnezeu. Eu nu am scris această carte ca să mă preamăresc pe mine sau ca să mă propovăduiesc pe mine, ci ca să-L preamăresc pe Dumnezeu, ca să propovăduiesc iubirea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu, ca de altfel şi ca să arăt clar, printre altele, faptul că omul, generalmente vorbind, cu ajutorul lui Dumnezeu, oricât de înti- nat şi rătăcit ar fi, se poate schimba în bine, dacă chiar îşi doreşte o astfel de schimbare şi face măcar un pas către Dumnezeu, cu credinţă, nădejde şi încredere în El, ca de altfel şi cu răbdare, prin rugăciune, post, etc. (tocmai de aceea, dacă vei avea vreun beneficiu de pe urma citirii acestei cărţi, dă-i slavă lui Dumnezeu). Dragule, această carte nu este propriu-zis o autobiografie, ci este o călătorie prin viaţă, pe care eu am expus-o printr-un stil naiv, adică natural, pe înţelesul oricărei persoane. Cartea nu este nici pe departe o operă literară, nici atât o „capodoperă academică” (are valoare doar la nivelul mesajului pe care îl transmite), ci este doar o lu- crare foarte modestă a cărei coloană vertebrală constă într-un limbaj simplist, de la inimă la inimă, punând ac- cent foarte mult, printre multe altele, pe iubire, o iubire trecută prin filtre, curăţită de simple stări emoţionale de moment, exaltări, amăgiri şi auto-amăgiri specifice new-age-ului.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 12 În cuprinsul autobiografiei îmi descriu viaţa, îmbinând confesiuni despre diverse trăiri: durere, tristeţe, miracol, fericire, împlinire, etc., cât şi despre „descrieri turistice”, cartea fiind chiar o călătorie autentică, un ghid către schimbarea în bine pe care eu am trăit-o în „chilia dramei mele”, dramă narată într-un mod „obositor” care poa- te să o facă să pară exagerată, lamentată sau eu ştiu cum altfel, dar care nu este aşa, ci este doar ceea ce a fost, şi anume o realitate pe care tu o vei putea sesiza foarte clar. Dacă te-ai uita atent la una dintre pozele mele de mare rezoluţie, având inima total deschisă, în irișii care îmbracă ochii mei, lumina din ei ţi-ar mărturisi exact ace- leaşi lucruri pe care eu le-am scris în această carte (d-asta am și introdus poze cu mine, la rezoluție mare; acesta a fost motivul, nu altul). Scumpule (cititorule), dacă m-ai cunoscut vreodată dar nu neapărat, iar eu ți-am făcut vreun rău, ți-am vorbit u- rât, te-am jignit, te-am nedreptăţit sau te-am afectat în vreun fel, oricât de puțin, direct sau indirect, voluntar sau involuntar și cu știință sau fără, te rog din adâncul ființei mele să mă ierți (îți mulțumesc din suflet, cu antici- pație). Te mai rog ceva, anterior „lăsării căii libere de citire integrală a cărții”, și anume:Înainte de a judeca viața mea sau personalitatea mea, pune-te în locul meu, străbate drumul pe care eu l-am străbătut, trăiește-mi dure- rea, plânge lacrimile mele, luptă-te în întuneric pentru lumină, din tot sufletul tău, cazi acolo unde am căzut eu, umple-te de nenumărate răni infectate, supraviețuiește vicisitudinilor de tot felul, roagă-te la Dumnezeu, simte în propria ta inimă credința și nădejdea pe care eu le-am avut în Dumnezeu, așteaptă cu supunere și îndelungă-răb- dare ajutorul divin și, după mulți ani, lasă-te ridicat din căzătură de Însuși Dumnezeu. Făcând asta, abia apoi mă vei putea judeca, altfel nu. Cum nu vei putea să faci asta, pentru că îţi va fi imposibil să „intri în pielea mea”, te rog să nu mă judeci! Iartă-mă dacă ceva din ceea ce am scris în autobiografia mea te va indispune, ofensa sau afecta. Mulţumesc! Îți doresc ca Dumnezeu: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh – Treimea cea de o Ființă, de Viață Făcătoare și Nedespărțită – să te binecuvânteze cu tot ce ai nevoie trupeşte, mentalo-psihic şi sufleteşte, iar Preasfânta și Pururea Fecioara Maria, Sfinții Părinți și Sfinții Îngeri să te ajute cu rugăciunile lor, în vederea mântuirii sufletului tău, amin. Te iu- besc, oricine ai fi! Notă explicativă - Eu nu sunt şi nu vreau să fiu un model pentru al ții. Sunt doar un om care-şi urmează chemarea inimii. Am avut și am suişuri şi coborâşuri. Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume decât aceea de a se simți în slujba binelui și a iubirii, conștient fiind de nimicnicia și păcătoșenia lui?! Ei bine, eu, conștient fiind de nimicnicia și păcătoșenia mea, chiar asta trăiesc, acea bucurie, tocmai de aceea în această carte mi-am făcut publice unele dintre experiențe din care pot să învețe, dacă vor, alți semeni de-ai mei. Doamne, ajută!
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Un pelerinaj în adâncul unei inimi vii Partea 1-a Modelarea în lumină
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 14 11.. NNaașștteerreeaa șșii bbootteezzuull ntr-o zi de iarnă, pe data de 31 Ianuarie, anul 1987, sâmbăta, între orele 17.30 – 18.00, în maternitatea Filan- tropia, din Bucureşti, m-am născut eu (am venit pe lume în Bucureşti, dar nu am locuit niciodată acolo (nu per- manent); localitatea mea de domiciliu a fost şi este Brăneşti, din judeţul Ilfov). Am pătruns în lumea vieţii de pe pământ, cu zâmbetul pe buze, într-o familie minunată, dăruit fiind mamei mele, Elena, tatălui meu, Dumitru, celor două surori ale mele, Mihaela și Tudora, şi bunicilor mei (a celor aflați în via- ță), Maria, Tudor şi Niculina. Bucurie de necuvântat s-a aşternut în căminul nostru, pe care nimic nu părea a o destabiliza. La 43 de zile, după naştere, pe data de 15 martie, am fost botezat. În biserica ortodoxă cu hramul Sfântului Nico- lae, cea situată în proximitatea casei mele, la o distanţă de circa 150 metri nord-vest, m-a botezat, cu numele Ni- cușor, preotul Căruntu Marian, cel care, mai târziu, mi-a devenit duhovnic. „Boboc de floare” fiind, am început să cresc încet dar sigur, şi să înfloresc în afecţiunea necondiţionată a familiei mele, fericit pe deplin. Păream a fi, dar nu eram, un înger serafim care se pregătea să-şi folosească cele 6 aripi pentru a zbura prin viaţă, cu scopul de a ajunge Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu. (La vârsta de un an) ÎÎ
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 15 (Alături de mama)
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 16 (Alături de tata)
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 17 22.. PPăăttrruunnddeerreeaa îînnttrr--oo lluummee nnoouuăă,, ggrrăăddiinniițțaa a 3 ani şi câteva luni (aproape 4 ani) am început grădiniţa, destul de devreme. M-am acomodat greu. Am plâns după mama vreo 2 săptămâni, însă apoi m-am descurcat perfect, din toate punctele de vedere. Am învăţat și m-am jucat până când am lăsat în urmă acea etapă a vieţii mele. (Alături de mama, tata şi una dintre surorile (Alături de tata şi de căţeluşul meu de-atunci) mele (Mihaela)) 33.. CCooppiillăărriiaa,, pprriimmaa îînnttââllnniirree ccuu ssuuffeerriinnțțaa şşii...... ai ales dincolo de apariţia celei care urma să fie una dintre marile drame ale vieţii mele, armonia din viaţa mea s-a spulberat, pentru că suferinţa şi-a făcut loc în existenţa mea. O „căzătură” a fost doar prima za nevinovată din lanţul suferinţei pe care eu aveam să-l port în viaţă – „a fost prima sclipire simplă a patimilor viitorului meu calvar”. Copilăria mea a fost... Încă de la o vârstă fragedă am început să am probleme de sănătate din cele mai diverse. O, dar problemele de sănătate erau o nimica-toată pe lângă o dramă care, după ce şi-a făcut simţită prezenţa, în jurul vârstei de 6 ani, mi-a mânjit toată copilăria (dar şi adolescenţa) cu cel mai„veninos venin” de care nu aveam să scap decât după ce... Dar despre drama cu pricina nu pot scrie nimic în mod direct, ci doar indirect, pentru că părinţii mei nu ştiu de existenţa ei; nu pot permite ca ei să afle, i-ar îndurera prea mult. Am amintit acum, direct, de existenţa ei, punctat, „ca ea să fie rama tabloului durerii pe care-l voi picta în carte, dar în lipsa...”. „Drama di- recţiei”, cum o denumesc eu, a fost secretul vieţii mele până-n momentul în care i-am adus-o la cunoştinţă duho- vnicului meu. Deci, da, duhovnicul meu este singura ființă umană care știe...; și va rămâne singura poate chiar și după ce drama se va stinge cândva, înainte ca eu să împlinesc vârsta de 30 de ani. LL MM
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 18 (Alături de naşul meu de botez (Petre, zis şi Tică a lu’ Iufu))
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 19 (Alături de tata, mama şi naşa mea de botez, Constanţa. După cum se poate vedea în poză, mă simțeam rău)
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 20 Dumnezeu, printre altele, mă bine- cuvântase cu o familie formidabilă, dar şi cu nişte rude şi cunoştinţe fru- moase. Aveam părinţi, surori și bu- nici care-n ochii mei păreau sau e- rau ființe „celeste”, minunate, par- că decupate din paginile unei epo- pei. Tata şi mama mă îmbrăcau zil- nic cu toată iubirea lor – iubire în care eu zburdam. Surorile mele, ca de altfel şi cei trei bunici ai mei, ca- re se mai aflau în viaţă (bunicul din partea tatălui meu murise cu 3 ani înainte ca eu să mă nasc), la fel, mă inundau cu iubirea lor. Aşa se făcea că, în ciuda stărilor mele de rău fizic, mă simţeam bine din punct de vede- re mentalo-psiho-spiritual. Iubirea lor a fost o mare alinare „a dramei mele ascunse de ochii orică- rei fiinţe umane”; a fost pansamen- tul care mi-a acoperit rana supurân- dă, dar care nu mi-a tratat-o. A fost paravanul dintre cea mai crudă reali- tate a mea tainică, enigmatică, tăcu- tă, închisă, izolată, ferită, neştiută, şi o viitoare realitate la fel de crudă, dar netainică, ci vizibilă, vădită, cla- ră, evidentă şi incontestabilă, însă vi- zibilă numai pentru cei cărora le-am dat eu „ochii să vadă”, numai pentru cei de pe feţele cărora am vrut eu să trag perdeaua neştiinţei, numai şi nu- mai pentru oamenii pe care i-am lă- sat eu să-mi ştie durerea, să-mi vadă lacrimile, să-mi audă plânsul, să-mi guste nefericirea, să... Surorile mele au fost unele dintre fiinţele care au asistat mai mult sau mai puţin neputincioase la desfășurarea u- nor evenimente care au conturat „traiectoria mea prin viaţă”; lor le-am „dat ochi” ca să privească la... Dragele de ele, nişte scumpe. De multe ori, ele au fost „fluturi” însărcinaţi de Dumnezeu să mă ridice de la pă- mânt, când am căzut; au fost „îngeri” care mi-au suflat sub aripi când mi-a lipsit vântul în timpul zborului. (Surorile mele, Mihaela și respectiv Tudora)
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 21 “Mamă”, ce cuvânt frumos. Dar şi mai frumos este când în spatele lui chiar stă o mamă adevărată, cum a fost, este şi va fi mereu mama mea, Elenuţa mea frumoasă, scumpa mea. De multe ori ea a ales să bea în locul meu otrava care-mi era mie destinată, numai ca să mă vadă (mai) fericit; de multe ori, când eu am căzut sub povara crucii, ea s-a trântit singură la pământ, s-a băgat sub crucea mea şi mi-a ridicat-o ca eu să nu fiu strivit; de multe ori ea s-a jertfit pentru mine, dându-mi astfel dovada supremă a iubirii ei care nu se putea, oricum, pune la îndo- ială, şi tot de atâtea ori ea a plâns, din cauza mea, cu nişte lacrimi preţioase pe care eu le-am plâns doar când m- am întâlnit cu Dumnezeu. Mama, fiinţa care, după Dumnezeu şi Maica Domnului, m-a susţinut cel mai mult, dar şi fiinţa pe care eu am rănit-o cel mai mult, mult timp neputând să-i spun cât de mult o iubeam. Ceva “din mine” m-a împiedicat! Mama, “îngerul în trup” care ar fi fost dispus să-şi dea şi viaţa pentru mine; “îngerul în trup” care când mă surprindea plângând, lăsa întregul cer să-i cadă în cap din cauza durerii resimţite; “îngerul în trup” care, deşi adesea nu mă înţelegea, întotdeauna mă proteja, ascunzându-mă în spatele aripilor ei calzi. Ce scumpă! (Mama şi tata, după cununia civilă) „Tată”, ce cuvânt frumos. Dar şi mai frumos este când în spatele lui chiar stă un tată adevărat, cum a fost, este şi va fi mereu tatăl meu, Dumitrică al meu frumos, scumpul meu. De multe ori el, benevol, a ales să fie bărbat şi pentru mine, când eu nu am fost, numai ca eu să nu mă simt stânjenit şi să nu-mi pierd vrednicia de a fi numit „persoană de parte bărbătească”; de multe ori, adică mai tot timpul, el a ales să muncească şi pentru mine, când eu zăceam în pat, doborât fiind de propriile mele greşeli, printre multe altele. A făcut enorm de multe pentru mi- ne, demonstrându-mi astfel că în inima lui ardea multă iubire pentru mine. Alături de mama, mi-a fost scut; mi-a apărat pieptul de „unii pumni care trebuiau să mă lovească exclusiv pe mine” şi mi-a asigurat un trai mai mult decât decent, chiar regesc, dar în acelaşi timp modest. Tata, fiinţa care, după Dumnezeu, Maica Domnului şi ma- ma, m-a susţinut cel mai mult, dar şi fiinţa pe care eu am rănit-o foarte mult, mult timp neputând să-i spun, ca în cazul mamei, cât de mult o iubeam. Ceva “din mine” nu m-a lăsat! Tata, “îngerul în trup” prin care Dumnezeu mi- a dăruit foarte multe binecuvântări, unele dintre ele chiar alese. Ce scump!
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 22 (Tudor și Maria, bunicii mei din partea mamei) (Marin și Niculina, bunicii mei din partea tatălui)
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 2-a Formula fundaţiei personalităţii
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 24 44.. ÎÎnncceeppeerreeaa șșccoolliiii pprriimmaarree n trecerea neoprită a timpului, am început şcoala – ciclul elementar (clasele I-IV). Eu eram totalmente diferit de ceilalţi copii, nu intram în tiparele în care intrau ei (puteam fi oricum, însă numai la fel ca ceilalți, nu); nimic rău în asta, în cazul meu, doar că, mai târziu, am avut de suferit (şi din cauza asta, pe lângă multe altele). Am avut o învățătoare deosebită şi desăvârşită, Dobre Ioana, și niște colegi de clasă splendizi. Învățătoarea era o dulceață de femeie! Dânsa a fost cea care a descoperit în mine primul talent – vocea; fascinată fiind, a ținut în mod expres să-l aducă la cunoștința mamei mele în cadrul unei ședințe cu părinții. M-am bucurat când m-a infor- mat mama cu privire la cuvintele de laudă ale învățătoarei mele, mai ales că eu nu prea eram conștient de co- moara pe care o purtam în gât (din momentul în care mi-a descoperit talentul, doamna învăţătoare m-a pus me- reu să cânt, mai ales în cadrul unor festivităţi, iar eu am cântat cu maximă prestanţă şi plăcere, în pofida dure- rilor de gât generate şi întreţinute de amigdalită şi faringită). Am trăit momentele scolastice învățând lucruri noi, aprofundându-le și fundamentându-le pe cele deja învăța- te, interacționând cu tot ce exista în cercul meu de interes abstract, jubilând în orice circumstanță care-mi ofe- rea un punct de reper nobil pe harta vieții mele și străduindu-mă să-mi construiesc fundația formulei persona- lității cu care aveam de gând să parcurg drumul ramificat al vieţii mele de pe pământ. Suportând conflicte cu unii copii (cu băieţi) din şcoală, îmi petreceam timpul mai mult cu fetele. Curios, nu?! In- credibil, mă înţelegeam mai bine cu fetele decât cu băieţii. Aproape de sfârşitul ciclului elementar, la mijlocul clasei a IV-a, am trăit un moment de cumpănă care m-a înfri- coşat profund, m-a îngrozit, m-a zguduit din temelie. Într-o pauză, scriind ceva pe tablă, un coleg a luat buretele de pe catedră şi l-a pus în suportul lui metalic fixat în perete printr-un cui, lângă tablă. Eu m-am aplecat să iau o cretă mai mare, căzută pe jos în dreptul suportului buretelui şi, în acel moment, suportul respectiv mi-a căzut în cap, exact cu zona lui colţuroasă, care era extrem de ascuţită. Am simţit o durere groaznică, atât de intensă, în- cât îmi venea să mă tăvălesc pe jos. Frecându-mă în cap, dintr-o dată, am avut senzaţia că părul începea să mi se ude. N-a fost o senzaţie falsă, pentru că în câteva secunde m-am umplut de sânge. Am început să plâng, ţipând şi spunând: mămicuţa mea frumoasă, unde eşti, să mă vezi şi să mă ajuţi?! Toată şcoala m-a auzit ţipând. Aveam sânge din cap până-n picioare! În 5 minute am fost luat şi dus de urgenţă la dispensar. Acolo, am fost spălat, mi s-a dezinfectat rana de pe craniu şi mi s-a pus un pansament steril. Apoi, la spital, am trecut prin focul a zeci de teste serologice şi imagistice. Mi s-au făcut analize de sânge, o electroencefalografie şi alte investigaţii. Din fericire, după accident am dobândit doar un traumatism cranian minor, care s-a vindecat în urma tratamen- tului local. 55.. AAllttee oorriizzoonnttuurrii m terminat cu succes ciclul elementar, începând ciclul gimnazial (clasele V-VIII) cu mari şi constructive e- moţii. M-am aşteptat să fie totul bine, dar nu a fost nici pe departe aşa. Din punct de vedere al învăţării, da, m-am descurcat excelent, dar din punct de vedere al integrării în mediul social scolastic, am avut mari probleme, în sensul că nu prea am fost „acceptat” de către ceilalţi copii, în majoritate de băieţi. Am benefi- ciat de o minimă acceptanţă din partea lor, pe motiv că eu eram totalmente diferit de ei, din toate punctele de vedere. Am fost discriminat, marginalizat şi umilit (m-am înţeles numai cu câţiva băieţi, colegi cu mine, din sutele cu care interacţionam, fapt pentru care, în majoritatea timpului, îmi petreceam existenţa scolastică în compania fetelor). Am fost înţelegător, am tolerat, am iertat şi am mers mai departe pe drumul meu. M-am simţit rău în fiecare zi! Am plâns mult, şi la vedere şi, mai ales, în ascuns, și-n mine. În alt plan, luând decizia de a-mi pune vocea în valoare, deşi aveam dureri cronice de gât, am început să activez în cadrul unui cor. Eram contratenorul (sopranistul) corului, singurul băiat. Cântam și ca solist. Vocea mea era perfectamente feminină, puteam să cânt atât de sus şi de puternic, încât... Le-am cântat oamenilor, chiar şi la scenă deschisă, şi i-am încântat, timp de aproape un an, până în momentul în care m-am retras din cor. Am gre- şit c-am cântat cu dureri în/de gât; ar fi trebuit să-mi tratez amigdalita şi faringita, ambele cronice, şi-apoi să cânt; cântând aşa, cu dureri, mi-am surmenat vocea. Mai târziu, din această cauză, dar şi pe fondul unui reflux gastro-esofagian (la mine, simptom cheie al bolii de reflux), aveam să fac o ditamai disfonie, dar până atunci... ÎÎ AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 25 Eram foarte mulţumit de vocea mea, chiar mă încân- ta, deşi însăşi vocea era unul dintre motivele pentru care eram discriminat, marginalizat, dispreţuit şi umi- lit. În sinea mea, îmi doream ca toată viața să am o vo- ce sopranică, cu toate că eram conștient de faptul că pubertatea mi-o va schimba, în mod inevitabil, dar... În mod normal, eu nu aveam cum să am toată viața o voce sopranică, de vreme ce „sopranismul” la bărbaţii adulţi cam presupunea în mod obligatoriu castrare. Da, castrare, pentru că fără castrare, în mod fiziolo- gic, vocea unui băiat se îngroaşă, la pubertate, sub a- cţiunea dihidrotestosteronului (DHT-ului), metaboli- tul testosteronului (testosteronul este hormonul se- xual masculin secretat în testicule). Sopranistul este, prin definiţie, un „cântăreț adult de sex masculin ca- re, supus operației de castrare înaintea pubertății, dobândeşte capacități vocale excepționale, dezvo- ltate prin lipsa secreției de hormoni sexuali speci- fici”9 . Eu aveam acea dorinţă aparte, ca vocea mea să rămână sopranică, dar eu să continui să fiu bărbat in- tegru, adică necastrat înainte de pubertate (şi totuşi, dorinţa mea avea să se împlinească, datorită unei pri- vări de o parte din receptorii androgenici situați pe or- gane țintă; o astfel de privare, cauzată de un „acci- dent genetic”, mi-a permis să am o voce sopranică, fi- ind un bărbat necastrat, cu valori normale de testos- teron și o masculinitate „aparte”). ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 9 citat extras din Dicţionarul de termeni muzicali, DTM (Academia Română, Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”, Editura Enciclope- dică, 2010).
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 26 (Cântând în cor) 66.. VViizziittaa mmoorrțțiiii,, mmeettaaffoorraa eeșșeeccuulluuii șșii...... orința de a-mi rămâne vocea sopranică, împreună cu mine, ne-am fi putut pierde în neînsufleţire, pentru că eu am făcut un accident. Am mers cu tata la câmp, cu motocicleta lui (eu stăteam în ataş).Când ne-am întors, în apropierea casei, nu ştiu cum a reuşit el să facă o manevră periculoasă cu ambreiajul, pentru că, într-o fracţiune de secundă, ne-am trezit amândoi „escaladând” cu motocicleta, care prinsese o viteză extrem de mare, un perete de ciment al unei locuinţe de pe o uliţă din vecinătatea casei noastre. Motocicleta foarte ma- sivă şi grea s-a răsturnat cu noi în ea, de la o înălţime considerabilă, din cauza gravitaţiei, cum era şi normal. Am supravieţuit amândoi, deşi eu am fost la un pas de a muri strivit (tata, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-a salvat). M-a vizitat moartea, dar a plecat rușinată, nu m-a putut lua cu ea, nu i-a permis Dumnezeu. I-am spus morţii la revedere, neştiind că revederea se va adăposti în viața mea mai devreme decât aș fi vrut şi putut eu să anticipez. Mai departe, mi-am canalizat existența pe activitatea şcolară şi, din când în când, am cântat în mod individual, când mi-a permis gâtul care mă durea zilnic din cauza faringo-amigdalitei de care sufeream şi nu reuşeam nici- cum să mă vindec. Mi-am consumat timpul şi jucându-mă cu puţinii prieteni adevărați pe care-i aveam (Alina, Mihaela, Constantin, Mihai, Florentina şi Petruţa, în principal). Ne jucam alergata, ascunsa, şotron, ţomapan, etc. Privind asiduu metafora eșecului meu de a mă înțelege cu semenii mei, am înghițit în sec suportând, fără drept de apel, marginalizările, discriminările şi umilinţele din cadrul scolastic. Am plâns multe lacrimi, mai ales de natu- ră interioară, zicând în sinea mea: Doamne, Dumnezeule, de ce?! „O floare fiind”, tocmai când începusem să-mi deschid petalele, am luat decizia de a mă închide la loc, din cauza discriminărilor, marginalizărilor şi a umilin- ţelor, pe timp nedeterminat, în faţa tuturor oamenilor apărând a fi bobocul unei flori dintr-o specie necunos- DD
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 27 cută. Doar în faţa lui Dumnezeu, iubirea mea, înfloream; numai în faţa Lui mă deschideam. În momentul de deschidere, pentru câteva secunde îi permiteam nectarului meu să se lase atins chiar şi de aerul care exista în atmosfera lumii din gurile căreia proveneau toate cuvintele care pe mine mă înjunghiau, mă abuzau emoţio- nal (abia peste foarte mulţi ani, după întâlnirea la propriu cu Dumnezeu, aveam să mă redeschid şi în faţa oa- menilor, tot timpul). Eram precum planta denumită regina nopţii. Eram un boboc (dintr-o astfel de floare) care pe lumină rămânea neînflorit, stând ascuns precum stă ascunsă o broască ţestoasă în carapacea ei, în timpul oricărui pericol. Nu puteam să înfloresc din cauza unor (multor) oameni care, neînţelegându-mă, aruncau cu noroi în mine. Înflo- ream abia seara târziu, după ce bătrânul soare se pregătea de somn şi după ce luna îşi lăsa graţios frumuseţea la vedere. După înflorire, lăsam vântul să mă mângâie şi, scuturându-mă, mă debarasam de tot noroiul care fusese aruncat în mine de unii, cel uscat în timpul zilei. Petalele mele violet emanau un parfum plăcut toată noaptea, doar noaptea, pentru că eu numai noaptea puteam să strălucesc fără ca lumina mea să deranjeze pe vreun semen de-al meu contrariat de cât de diferit... Când noaptea lua sfârşit, mă închideam la loc, ca să-mi protejez nectarul de noroiul de peste zi, care avea să fie iar aruncat în mine. Eram o floare cu „aspect de trompetă”. „În fiecare noapte cântam adresându-mă lui Dumnezeu”, întrebându- L: ce caut eu pe acest pământ, unde mă înţeleg mai bine cu animalele decât cu unii oameni? Îmi trâmbiţam în- trebarea, dar răspunsul la ea era atât de tainic, de subtil, încât nu-l puteam auzi, nici înţelege. Şi totuşi, nu eram plin numai de calităţi, ci şi de defecte! În niciun caz nu eram un înger în trup, nici pe departe. Într-o zi, am traversat o întâmplare deosebită. Îndreptându-mă către o pădure, împreună fiind cu 3 prieteni (Mi- hai, Costi şi Petruţa - mergeam la pădure pentru a culege coarne, nişte fructe), când am ajuns în faţa bisericii în care fusesem botezat, vrând să-i spun ceva Petruţei, am deschis gura, ca să pot articula cuvintele, cum este şi normal. Exact când am deschis gura, puţin, nu mult, mi-a intrat în cavitatea bucală o albină. Nu ştiu cum a reuşit să intre. Bâzâia şi se agita în gura mea; mă gâdila. Am încercat timp de câteva secunde să o scot, dar nu am re- uşit sub nicio formă. Cu cât încercam să o scot din gura mea, cu atât mai mult se împotrivea. Îmi era frică să nu mă înţepe în gât (dacă mă înţepa, puteam să mor; mi se umfla gâtul şi muream asfixiat). Am intrat în panică şi, i- mediat, am simţit un îndemn în inimă, un imbold lăuntric. Bea apă şi înghite albina!, „acesta a fost îndemnul, a- sta mi-a spus ceva în inimă”. Aveam apă la mine (un bidon de 2 l), aşa că nu am ezitat, pentru că nu dispuneam de nicio altă soluţie. Am băut apă şi am înghiţit sărmana albină, neavând nicio altă alternativă. Mi-a părut rău de ea, dar... Experienţa cu „înghiţitul albinei” a fost prima în care „un ceva din inima mea mi-a vorbit, dându-mi un sfat”, ceva-ul acela eu catalogându-l mai târziu ca fiind „vocea harului lui Dumnezeu, din mine”. „Vocea inimii”, atunci, nu mi-a spus, însă, și faptul că o persoană dragă mie va muri, foarte curând, adică după câteva luni. Bunica din partea tatălui meu, Niculina, la vârsta de 89 de ani, a murit (în luna februarie a anului 1999). Moartea ei m-a afectat, într-o oarecare măsură, pentru că o iubeam; alături de ea petrecusem atât de multe clipe. Cu o lună înainte să moară devenise o cu totul altă persoană, oarecum mai spirituală, „înduhovnici- tă”. Foarte frecvent mă striga și-mi spunea să vin la ea în cameră. Mă duceam. Parcă o și aud, îmi zicea: − Uite un îngeraș, acolo, lângă perete! Eu nu vedeam absolut nimic. − Nu văd nimic, despre ce îngeraș vorbești?!, îi replicam eu, de cele mai multe ori. − Cum nu-l vezi?, uite-l, acum este însoțit de altul, îmi spunea ea, gesticulând. Nu, eu nu vedeam nimic. Ea se tot uita în zona în care se aflau acei îngerași, în aer, lângă un perete al camerei, cel dinspre apus cu proiecție către răsărit. O priveam îndelung și... Era așa de fericită, așa de luminoasă la față, zâmbea. Părea că acei îngeri o captivau foarte mult, cu frumusețea lor, cred, nu știu. Cert era că-i acaparau o mare parte din atenție. Și mai mult decât atât, bunica mea, în anumite momente, îmi spunea: − Ştii că mi-am văzut unele rude din partea cealaltă?, mă chemau la ele. − Care parte, ce rude, bunico?, o întrebam eu. − Din partea cealaltă, în lumea de dincolo. Le-am văzut și le-am auzit chemându-mă, mă așteaptă la ele. Cred că vorbea raportându-se cel puţin la copiii ei, cei care muriseră la niște vârste extrem de fragede, din rațiuni medicale (Florica și Gănuța, în special, fetițele ei, surorile tatălui meu, mătușile mele, pe care nu le-am cunoscut niciodată, dar și Constantin, fratele tatălui meu, unchiul meu). Am discutat cu mama și mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la starea bunicii. Bunica a murit într-un timp re- lativ scurt de la momentul în care a început să vadă acei îngeri, bătrânețea transformând-o fizionomic într-o frântură din ceea ce fusese odată. Atunci, eu aveam 12 ani. Draga mea, îmi amintesc mereu de momentele în care mă ținea în brațele ei și-mi povestea tot felul de întâmplări pe care le trăise, mai ales în timpul celui de-al
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 28 doilea război mondial (a suferit foarte mult). Îmi și cânta, scumpa de ea. Avea o voce de privighetoare (fusese, fără doar şi poate, o soprană înăscută), pe ca- re şi-o putea modula în aşa fel, încât avea la dispoziţie abilitatea să emită vocalmente o sumedenie de conso- nanţe, de ansambluri sonore armonioase; putea chiar să imite alte timbre vocale (eu i-am moştenit o parte din talent). Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace, amin. Eu, pe de altă parte, m-am revăzut cu moartea; de do- uă ori m-am „luptat” cu ea, tot de atâtea ori triumful fi- indu-mi acordat mie, de către Dumnezeu, Iubitul meu. Prima luptă: Una dintre problemele mele de sănătate s-a acutizat, subit. Amigdalita cronică hipertrofică, într- o zi de vară, mi-a indus un acces de febră foarte mare. Infecţia din gâtul meu, cu streptococ betahemolitic de grup A (Streptococcus pyogenes), atunci, părea că se a- fla la apogeu, deşi eu luam tratament. Cu mama lângă mine, mi-am luat temperatura de trei ori, ca să fiu sigur de acurateţea ei, folosind un termometru clasic. Îmi ar- deau ochii în cap, pielea îmi frigea, eram transpirat şi ex- trem de obosit fizic, cam deshidratat; abia mai puteam respira; orice cuvânt emis pe gură mă obosea excesiv de mult. Mercurul termometrului urcase până la maxim, de- păşise cu mult valoarea de 420 C (ultima valoare inscripţi- (Alături de bunica Niculina) onată pe scala termometrului), deşi luasem trei medicamente antitermi- ce (antipiretice) puternice, plus antibiotic, cu ceva timp în urmă, suficient de mult cât să îmi stimuleze din plin scăderea drastică a febrei (tempera- tura de 420 C prezenta un grad mare de periculozitate, întrucât se afla la limita maximă compatibilă cu viaţa umană, iar eu, culmea, aveam o tem- peratură mai mare, 430 C, cel mai probabil, adăugând şi calculând şi dife- renţa de scală neinscripţionată cu valoare). O astfel de temperatură mă putea ucide în câteva minute, prin arderea unei formaţiuni anatomice din creier, dar nu numai. Era o minune faptul că (mai) trăiam! Eram con- ştient, dar foarte ameţit; am depăşit „linia fină de demarcaţie a normali- tăţii”, dar nu am făcut convulsii, nu am început să delirez, din cauza fe- brei, cum ar fi trebuit. M-am ridicat din pat şi, cu deosebit de mare difi- cultate, m-am deplasat până am ajuns în afara camerei în care mă aflam, adică în faţa casei mele. M-am aşezat cu fundul pe beton; mă durea foar- te rău spatele, de parcă zici că fusesem călcat în picioare de o mie de oa- meni. Uitându-mă la florile din grădină, cu ochii arzând, m-am rugat la Dumnezeu, în mintea mea tulburată de „canicula mintală a febrei”. Du- pă rostirea rugăciunii, mi-a trecut febra. Ei poftim, m-a tratat medicul medicilor – Medicul suprem, Dumnezeu, slavă Lui. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să procedeze cum am procedat eu. Pe lângă rugăciune, orice persoană, de urgență, trebuie să consulte şi me- dicul într-un astfel de caz]. A doua luptă: Foarte aproape fiind de finalul ciclului gimnazial, într-o seară de primăvară târzie – început de vară, stând de vorbă cu un prieten, dintr-o dată am simţit o durere pu- ternică în şi de cap, instantaneamente având senzaţia că mi s-a spart ceva în cutia craniană, că mi-a pocnit ceva înăuntrul capului (în acel moment, parcă zici că-mi căzuse întregul cer în cap). Acea senzaţie a fost urmată de amorţirea limbii şi de confuzie, printre altele. Ţin minte perfect! Disperat, neştiind ce mi s-a întâmplat, am aler- gat cu greutate la bucătărie. Mamă, mi-e frică să nu mor, acestea au fost cuvintele pe care i le-am adresat ma- mei mele, cu efort, de vreme ce nu mai aveam control total asupra limbii, pentru că îmi amorţise, gura mi se
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 29 deformase puțin, și pentru că eram confuz (parcă eram pierdut într-o ceaţă). Plângeam din cauza durerii; îmi ve- nea să urlu din pricina ei. Parcă o parte din mine se rupsese la propriu, nu la figurat. Mamă, cred că mi s-a spart un vas de sânge din cap, am continuat să-i spun eu mamei. Mama, vizibil speriată, să nu spun înfiorată, m-a sfă- tuit să mă întind în pat, pentru a mă linişti, încercând să-şi camufleze frica şi îngrijorarea ce tot mai mult i se zu- grăveau pe faţă. Pentru simplul fapt că nu a sunat la salvare, m-a făcut să cred că nu a înţeles gravitatea a ceea ce mi se întâmpla, deşi mai degrabă nu-i venea să creadă. Oricum, m-am întins, ascultându-i şi punându-i în pra- ctică sfatul. Am început să mă rog la Dumnezeu, în minte, deşi eram foarte răvăşit. Am spus rugăciunea „Tatăl nostru”, după care L-am rugat pe Dumnezeu, cu propriile mele cuvinte, să nu permită să mor. După ce am termi- nat rugăciunea, am simțit că m-a pătruns, din cap până în picioare, o liniște profundă, „ca un vânt care sufla în interiorul meu”, după care mi-am revenit instantaneu, având o stare perfect normală (mi-a dispărut amorțirea limbii, deformarea gurii, confuzia, durerea insuportabilă de cap, etc., dintr-o dată); zici că nu mi se întâmplase nimic. I-am mulțumit lui Dumnezeu! Făcusem un AVC - accident vascular cerebral (după a- proximativ 4 ani, în cursul unui control neurologic de rutină, după realizarea unei baterii de analiză şi după interpretarea anamnezei mele, medicul neurochirurg mi-a prescris o medicaţie post-AVC, Oxybral SR şi Ca- vinton forte, pentru o lună de zile, profilactic). Fusese un miracol faptul că supravieţuisem fără a beneficia de asistenţă medicală. Viața iar a triumfat în detri- mentul morții! [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să procedeze cum am procedat eu. Pe lângă rugăciune, orice persoană, de ur- gență, trebuie să consulte şi medicul într-un astfel de caz]. Între cele două lupte m-am îmbolnăvit de varicelă (văr- sat de vânt) şi de pitiriazis versicolor, două boli derma- tologice, dar m-am vindecat. La ceva timp de la vinde- carea de pitiriazis versicolor, m-am îmbolnăvit de giar- diază, o boală parazitară determinată de un protozoar care provoacă, mai ales la copii, dureri abdominale, ina- petenţă (lipsa poftei de mâncare) şi anemie, de pildă. Prin doamna Cati (Ecaterina), o cunoştinţă de familie, pe care eu o îndrăgeam foarte mult, am cunoscut o doa- mnă doctor extraordinară, Ţigănişteanu Constanţa, ca- re, prescriindu-mi un tratament, m-a şi tratat. Doamna doctor Ţigănişteanu, analizându-mă, a fost primul ca- dru medical care a emis ipoteza conform căreia eu a- veam probleme constante de sănătate şi ca urmare a „moştenirii radioactive” a accidentului nuclear de la Cernobâl, accident petrecut în data de 26 aprilie 1986 (s-ar fi părut că datorită norului radioactiv care a afectat şi Ro- (Alături de mama, pe când aveam aproape 14 ani) mânia, eu am fost expus în pântecele mamei mele, exact în cea mai importantă fază de dezvoltare, la nişte radi- aţii care mi-au afectat sistemul imunitar, în special, dar nu numai). Adevărul clar era că nu scăpam de o proble- mă medicală, când, ce să vezi, ca un făcut, dădeam peste alta, dar Dumnezeu, Dragul de El, mă ajuta de fiecare dată să merg mai departe, chiar şi aşa. Eram foarte bolnăvicios! Problemele mele de sănătate, dar nu numai, însă, mai târziu (în viitorul destul de îndepărtat), aveau să se înmul- ţească, aveau să îmi îngreuneze crucea atât de mult, încât aveau să mă şi determine să cad sub o „povară care-şi dorea musai ca eu să mă sinucid”. Aveam să Îl dau uitării chiar pe Dumnezeu, să mă cert cu El, să-L gonesc din viaţa mea, aproape exclusiv din cauza suferinţei care mă urmărea cu perseverenţă. Cine şi-ar fi putut închipui, pe vremea aceea, că eu voi ajunge chiar în postura de demonizat, că un demon avea să-mi rupă cu dinţii bucăţi mici din suflet, zilnic, şi că...?! Oh, aveam să cad într-un întuneric din care, la chemarea mea, Însuşi Dumnezeu, Scum- pul de El, avea să vină personal să mă scoată, pentru că altfel..., şi să-mi şteargă lacrimile care mult timp s-au scurs pe obrajii mei, în căutare de ajutor. Dar până să ajung în acel stadiu, urma să traversez o ceată întreagă de
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 30 întâmplări mai mult sau mai puţin nefericite. La şcoală, pe de altă parte, pe lângă problemele pe care le aveam cu..., mai aveam probleme şi la capitolul mate- matică. Doamne, nu mi-a plăcut matematica nicio fracţiune de secundă; toată viaţa mea de până atunci îmi stor- sesem creierul ca să pot să fac faţă cerinţelor acestei materii. Nu am luat niciodată zece la matematică, în şcoala generală; notele pe care le luam frecvent erau cinci, şase, şapte şi opt. Pur şi simplu ajunsesem la faza în care nu- tream scârbă faţă de matematică. Şi ţin minte că profesoara mea de matematică, o doamnă extraordinară, Gher- ghina Argentina, ştia că..., dar se comporta foarte frumos cu mine, chiar mă înţelegea şi depunea eforturi supli- mentare ca să-mi explice, însă... De departe, cel mai slab punct al meu era matematica, urmată fiind de educaţie fizică şi sport (nu excelam la sport din cauza problemelor de sănătate), în timp ce punctele mele forte erau limba şi literatura română și geografia, printre altele. Dumnezeu mă ajuta, însă, să mă descurc optim! (Sfânta Treime: Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh) Pictură © Sfânta Mănăstire Brazi
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 3-a Lacrimi, lacrimi, lacrimi ascunse în spatele oricărui zâmbet
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 32 77.. OOcceeaannuull ddee llaaccrriimmii aall aaddoolleesscceennțțeeii upă accidentul vascular cerebral, ca de altfel şi după vindecarea de varicelă, pitiriazis versicolor şi giardia- ză, la puţin timp, am dat examenul de capacitate. L-am luat, dar nu în mod remarcabil, aşa cum eram o- bişnuit. Totuşi, Dumnezeu m-a ajutat să intru la liceul dorit, fără a întâmpina vreo dificultate (Am ales profilul real, matematică-informatică, al liceului teoretic „Traian Lalescu”, deşi nu îmi plăcea matematica; l-am ales doar pentru informatică şi pentru faptul că aşa mă îndemnase ceva în inimă, dar aveam să-mi plâng zilele şi din cauza matematicii, care nu făcea decât să-mi „prăjească creierul în propriul lui suc!”). Ciclul liceal a fost pentru mine un ocean de lacrimi. Am avut parte de aceleaşi umilinţe, însă mai grave, mai in- tense şi cu mult mai frecvente – am fost incredibil de marginalizat, discriminat, dispreţuit, umilit şi jignit, în fieca- re zi de şcoală. În ciuda multelor şi complexelor adversităţi, am reuşit să mă înţeleg cu mai multe persoane decât în ciclul gimnazial (La fel ca în ciclul gimnazial, m-am înţeles decât cu foarte puţini băieţi, aşa că mi-am petrecut timpul mai mult în compania fetelor – în compania Valentinei, Mirelei, Niculinei, Alinei-Georgeta-Nicoleta, Elenei- Alexandra, Mădălinei-Paula ş.a.m.d.). „Universul masculin” era prea „dur” pentru ființa mea fragilă, așa că m- am refugiat, pe alocuri, în „universul feminin”, un mediu care-mi permitea să-mi pansez mai repede rănile cru- de. Copiilor (adolescenţilor și nu numai) care mă discriminau, marginalizau, dispreţuiau şi umileau, fără motiv obiec- tiv, nu le-am condamnat credinţa eronată cu privire la mine, pentru că am realizat destul de repede şi de bine faptul că le lipsea capacitatea să mă înţeleagă; capacitatea lor era depăşită cu mult de „ciudăţenia mea pozitivă”, pe care ei o catalogau ca fiind negativă, bazându-se pe aparenţe, prejudecăţi, bârfe, zvonuri. Pe ei îi contraria foarte mult vocea mea sopranică, în special! (până în acel stadiu, eu încă nu intrasem la pubertate, deşi ar fi tre- buit, aşa că vocea mea era...). Cum era posibil ca un băiat să aibă voce de fată, şi nu orice voce, ci una mai diferi- tă chiar şi decât a fetelor? Pentru ei acest fapt însemna ceva de neacceptat, de blamat, de pus la zid şi de lipit pe el eticheta „ciudat imposibil de înţeles”, pe când pentru mine însemna ceva îngeresc, celestial, rupt din rai; pe mine mă fascina vocea pe care o aveam; când cântam simţeam că nu mai făceam parte din lumea în care trăiam, parcă mă evaporam şi, îmbrăţişat fiind de vânt, eram purtat prin cer. Deci, da, vocea mea specială era, de depar- te, motivul principal pentru care mulţi mă dispreţuiau şi...În general „îi deranja faptul că eram delicat, efemi- nat”. Pe mine nu mă dureau marginalizarea şi dispreţuirea mea de către ceilalţi; nu mă dureau cuvintele urâte „aruncate în mine”, ci mă durea răutatea cu care erau spuse acele cuvinte. Spre exemplu, dacă cei care mă marginalizau, discriminau, ofensau și disprețuiau, mi-ar fi spus civilizat în față, asta: măi băiatule, tu ești un ciu- dat, nu ești ca noi, nu ești pe placul nostru (din diverse motive), nu te putem suporta, ai ceva în plus sau ceva în minus față de noi; nu vrem să interacționăm cu tine, să fii sănătos, îți dorim toate cele bune; doar o să te salutăm și te lăsăm să-ţi vezi de-ale tale, noi văzându-ne de-ale noastre, ca să nu te jignim aiurea, fără ca tu să ne lezezi” – eu aş fi înţeles perfect şi-aş fi zis: Domne, voi chiar aveţi dreptate, nu sunt ca voi, nu sunteţi ca mine; vă doresc toate cele bune şi nu mă supăr pe voi că mă marginalizaţi, discriminaţi şi... Aş fi vrut eu să mi se vorbească atât de civilizat, dar nu, nu mi s-a vorbit așa nici măcar în vis. Copiii ar fi putut să aibă şi poate chiar aveau tot dreptul să mă respingă, să mă şi discrimineze din cauza faptu- lui că eram diferit de ei, că eram un „ciudat”, puteam înţelege asta, dar nu aveau niciun drept să mă batjoco- rească verbal, să mă ofenseze aşa cum o făceau zi de zi, de luni până vineri, fără ca eu să le fi făcut vreun rău (a- tât de semnificativ, atât de mare) care să justifice comportamentul lor ostil față de mine. Singura mea vină obiec- tivă era însuși faptul că eram diferit, că eram mai deosebit până și decât cei deosebiți. Şi totuşi, chiar dacă mă discriminau şi ofensau, ei erau nişte fiinţe minunate, în esenţă, pentru că în aparenţă... nu comentez! Într-un fel, până la un punct, pentru mine toată perioada petrecută în liceu a echivalat cu o tortură, cu un ”iad tericol”, dar „iadul din liceu” avea să fie nimic pe lângă iadul care urma să intre în mine ca să mă... La puțin mai mult de 3 luni de la începerea clasei a IX-a, am atins iar „tărâmul rece al morţii”, dar nu am murit (m-am electrocutat, din greșeală). După ce mi-am împodobit bradul pentru Crăciun, observând că un bec din instalaţia de iluminat s-a ars, deter- minând, în serie, întreaga instalaţie să nu mai funcţioneze, am decis să repar singur instalaţia, pentru că ştiam cum. Tot ce trebuia să fac era să îndepărtez, cu patentul, din circuitul electric, becul respectiv, prin tăiere şi discontinuare a firului instalaţiei, şi să refac circuitul prin lipire şi izolare cu o bandă adezivă specială, pentru a-i DD
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 33 reasigura continuitatea electrică necesară funcţionării (tata fiind electrician, adică in- giner electric, fără doar şi poate, avea toate uneltele necesare pentru a lucra la orice in- stalaţie electrică, de orice natură, iar dacă el le avea, le aveam şi eu; trebuia doar să le iau dintr-un dulap, în care el şi le depozita, şi să purced la treabă). Gândit, zis şi..., doar că am făcut două greşeli de-a dreptul prosteşti, care m-ar fi putut costa viaţa. Tot agitându-mă pe lângă instalaţia de iluminat nefuncţională, pe care am decis să o repar fără să o dau jos din brad, am crezut eronat că am scos-o din priza care o alimenta cu un curent electric de 220 de volţi, văzând-o neaprinsă, şi, în prealabil, negăsind patentul tatălui meu, am hotărât să îndepărtez becul ars, cu propria mea gură (mi se părea a fi okay, aşa că am decis să muşc fi- rul subţire al instalaţiei, în două locuri, de o parte şi de alta a becului respectiv, pentru a-l înlătura din circuit). Am muşcat firul într-o parte şi într-o fracţiune de secundă am simţit un curent electric care m-a traversat din cap până în picioare, zguduindu-mă suficient de mult, cât să simt părul că mi se ridică-n cap. Tremuram din toate încheieturile. Îmi era frig. Am realizat că m-am electrocutat, într-o mai mică sau o mai mare măsură. Am intrat în pa- nică! Mi-am adus aminte de Dumnezeu şi am început să mă rog, fiind perfect convins că voi fi ajutat de El, într-un fel sau altul, cum ar fi do- rit El. Am terminat de spus în minte rugăciu- nea, iar simptomele electrocutării au dispărut din senin, imediat după. I-am mulţumit lui Du- mnezeu. M-am ridicat în picioare, am scos din priză instalaţia, am reparat-o şi mi-am văzut mai departe de (La vârsta de 15 ani neîmpliniţi (14 ani şi 11 luni)) drumul sinuos al vieţii. Nu am spus nimic familiei mele! Mediul liceal îmi făcea multe probleme, din cele mai diverse. Mă simţeam străin de toţi cei cu care interacţio- nam, „parcă veneam din altă lume”; eram atât de diferit. Deşi eram discriminat şi marginalizat, tot timpul intram în centrul atenţiei din cauza faptului că eram diferit, cu toate că eu chiar „fugeam” de acel centru, pentru că-mi „amplifica amploarea suferinței”. „Nu îmi găseam locul” și mă întrebam: unde este locul meu, spațiul în care să nu mă simt înstrăinat și mult prea diferit? Dispuneam de o sensibilitate rară; nu greşesc dacă afirm faptul că e- ram mai sensibil chiar şi decât majoritatea fetelor. Mă uitam la băieţi şi-i vedeam „mai duri”, în timp ce eu eram „blândeţea în persoană”. Din cauza sensibilităţii mele mă asemănam mai mult cu fetele decât cu băieţii, dar e- ram mai diferit chiar şi decât fetele. Adevărul este că eram, în optica majorităţii semenilor mei, un „vărsător de ciudăţenie”, în sens pozitiv sau în sens negativ, după cum vroia sau putea fiecare să considere, pentru că ie- şeam din orice tipar comun, şocând prin felul meu de a fi extrem de inedit. Finalul clasei a IX-a, la începutul verii anului 2002, a adăugat în cartea vieţii mele o nouă filă de suferinţă, dar cer- neala cu care a fost scrisă acea suferinţă nu a favorizat moartea, ci viaţa. Mă aflam pe holul casei mele, într-o zi de vară deosebit de ploioasă; mă uitam pe geam şi admiram jocul picăturilor de ploaie. Năprasnic, o porţiune de pământ din curtea casei mele, porţiune aflată la aproximativ 7 m sud-vest de holul în care mă aflam eu, a fost lo- vită de fulger, în plin. Impactul a fost atât de puternic, încât eu am căzut la pământ, inconştient, instantaneu, „orbit” fiind de lumina fulgerului şi cutremurat fiind de zgomotul infernal (mă şi mir că nu mi s-au spart timpane- le). Nu ştiu cât am stat inconştient, nu mult, oricum, cert este că mi-am regăsit cunoştinţa tremurând puternic.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 34 Am început să mă rog la Dumnezeu, închinându-mă. Mi-am revenit imediat. Nu am păţit absolut nimic! (fulgerul respectiv a făcut multe pagube; televizorul, frigiderul, congelatorul şi antena (de telecomunicaţie) unor vecini de-ai mei, s-au stricat, exact în timpul impactului care mă afectase şi pe mine). Depăşind şi „impedimentul fulge- rului”, a cărui energie m-ar fi putut ucide cu o uşurinţă inegalabilă, nu am încetat să suport umilinţe, marginali- zări şi discriminări şi să vărs lacrimi (În liceu am vărsat atât de multe lacrimi, încât, la figurat, cantitatea lacri- milor mele interne şi/sau externe reuşiseră să „egaleze” cantitatea de apă nu a Mării Negre, ci a Oceanului Planetar. Zilnic, eram jignit crunt doar pentru simplul fapt că nu făceam parte din acelaşi tipar din care făceau parte ceilalţi copii. Mă uimea adânc răutatea cuvintelor care-mi erau adresate). Fără doar şi poate, în acel timp, eu am fost „Cenuşăreasa liceului meu”, eu am fost asuprit şi călcat în picioare de mulţi şi multe...! Pe inima mea a ajuns scuipatul răutăţii celor care mă batjocoreau verbal, celor care mă înjoseau până la stadiul de a mă face să mă simt un nimic, un ceva mai umil decât un vierme. În mintea mea au plutit mult timp cicatricile sân- gerânde ale abuzurilor emoţionale la care am fost supus. În sufletul meu a intrat şi a stat o sabie care a ruginit în mine otrăvindu-mă lent dar sigur. Pe trupul meu se putea vedea un drum al lacrimilor uscate care făcea pe verticală harta durerii mele a cărei legendă putea fi citită doar de Bunul Dumnezeu, singurul Care știa cât eram eu de disprețuit de alții. Și totuși, am mers mai departe, şi nu mi-a fost deloc uşor, iar cu „cărămizile care erau aruncate” de unii dintre semenii mei, în mine, fără pic de milă, am început să construiesc un „tron în inima mea, pe care aveam să-l termin în câţiva ani”; tron pe care „l-am spălat cu propriile mele lacrimi”; tron pe care „l-am împodobit cu o ţesătură aleasă lucrată manual de mine cu maximă credinţă, iubire şi nădejde”; tron pe care „l-am încălzit cu acoperământul încrederii absolute” în Dumnezeu; tron pe care Însuşi Iubitul meu Dumne- zeu, Scumpul de El, avea să vină să Se odihnească. Dar până atunci... Am respins impulsul de a-mi informa familia cu privire la momentele grele pe care le înduram în cadrul scolastic, pentru că nu am vrut să le fac griji persoanelor dragi mie – griji care-ar fi putut să culmineze cu suferinţă pentru ele. Îmi era de ajuns că sufeream eu, nu mai vroiam să sufere şi alţii pe lângă mine, pentru că, văzând şi suferinţa lor, m-aş fi cufundat şi mai mult în durere. Plus că, totuşi, îmi era ruşine să le spun, aşa că mi-am păstrat suferin- ţa în mister, mi-am ascuns lacrimile în spatele oricărui zâmbet de-al meu şi nu mi-am lăsat durerea să iasă la suprafaţă decât în momentele în care ea putea „să respire fără să rodească un zgomot” care să-i indice exis- tenţa. Am adoptat o atitudine care scria în existenţa altora următoarele cuvinte: lasă, cel puţin faţă de familia mea, voi fi o oglindă în faţa căreia voi lăsa să se vadă doar prosperitatea din mine, pe când în spatele ei mă voi lupta cu mizeria suferinţei mele, disimulându-mi „sărăcia fericirii”. Dar nu numai cu familia mea procedam aşa, ci cu toţi oamenii, în cea mai mare parte din timp, o parte copleşitor de mare. Nu vroiam să ştie nimeni durerea mea, pentru că ea, împreună cu mine, eram greu de înţeles, şi, fiind greu de înţeles, am fi putut fi eronat inter- pretaţi, foarte uşor. Nici în fața celor care mă marginalizau, discriminau și umileau nu-mi lăsam suferința la vede- re. Numai în fața lui Dumnezeu mă lăsam văzut în totalitate, pentru că de El nu mă puteam ascunde, nu aveam cum; şi de El m-aş fi ascuns dacă-aş fi putut. Eram o persoană foarte puternică psihic, deşi dispuneam de fragilitate trupească, aşa că mă descurcam, „îmi ge- stionam singur suferința”, pentru că Dumnezeu îmi era alături, mă susţinea foarte mult, îmi dădea forţă, mă că- lăuzea; El era sprijinitorul meu, El şi doar El mă binecuvânta cu vântul care mă menţinea în zbor, deşi cel puţin una dintre aripile mele era grav rănită de suferinţă; El şi doar El era Izvorul puterii mele (durerea nu m-a împiedi- cat să merg mai departe şi să am realizări importante (am devenit olimpic la geografie (în clasele a X-a, a XI-a şi a XII-a) şi la limba şi literatura română (în clasa a X-a), ceea ce pentru mine a însemnat foarte mult), cum nu m-a împiedicat nici să supravieţuiesc). [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să procedeze cum am procedat eu. Orice persoană trebuie să apeleze la ajuto- rul şi sprijinul familiei în cazul în care se confruntă cu abuzuri emoţionale în cadrul scolastic]. Foarte, foarte, foarte rar aveam și eu sclipiride fericire, dar o fericire deșartă, nu una adevărată. Genul acela de fericire care se ştergea repede, un fel de “lasă-mă să te las” de scurtă durată, pe care totuşi eu o apreciam şi o trăiam ca şi când ar fi fost ultima. 88.. „„FFlluuttuurrii îînn ssttoommaacc””,, îînnddrrăăggoossttiirreeaa n vacanţa de vară dintre clasa a IX-a şi clasa a X-a, uitându-mă pe postul Acasă Tv, am vizionat o emisiune care o avea în centrul atenţiei pe artista mexicană Thalía, o foarte cunoscută cântăreaţă şi actriţă. Am văzut-o şi auzit-o cântând balada hispanică „No me enseñaste”, adică, în limba română, „Nu m-ai învăţat”. Mi-a plăcutÎÎ
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 35 foarte mult, neobişnuit de mult. M-am îndrăgostit de ea, de frumuseţea ei, la prima ve- dere, chiar nu ştiu de ce. Simţeam fluturi în sto- mac ori de câte ori o vedeam la televi- zor, într-o revistă, o auzeam la radi- o, etc. Pur şi sim- plu o iubeam mai mult decât frăţeşte, dar e- ram conştient de faptul că ea- mi era interzisă, de vreme ce era căsătorită şi de vreme ce... . Oricum, mă mul- ţumeam doar privin- d-o şi admi- rând-o, cu echi- libru. „M-am des- chis şi am co- borât în adân- cul pieptului fi- inţei mele”; i-am spus inimii mele, in- terogând-o retoric, nu pentru a obţine un răspuns de la ea, ci pentru a-i comunica, de aproape, o idee: nu ai putut şi tu să te îndrăgosteşti de o altă femeie (fată), tocmai pe Thalía ai ales-o? I-am adus la cunoştinţă reflexia mea şi „m-am retras din mine, suspinând şi închizân- du-mă la loc”. Dumnezeu, Dragul de El, m-a ajutat să „rămân cu picioarele pe pământ”. După mulţi ani, din fericire, avea să-mi treacă „îndrăgostirea de Thalía”. Fotografie © George Holz, Thalía. Logo © Thalía
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 36 (Sfânta Treime: Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Sfântul Duh, la stejarul Mamvri) Icoană © Eleni Dadi
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 4-a Veninul amar al suferinței, printre daruri
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 38 99.. UUnn ddaarr,, vvoocceeaa n acea fază a vieţii mele aveam 16 ani şi nu intrasem la pubertate; arătam ca un băiat de maxim 9-11 ani, cel mult, deşi eram destul de înalt, dar foarte slab. Abia la 17 ani am intrat la pubertate, cu aproximativ 4-5 ani mai târziu decât în mod normal, adică în clasa a XI-a, şi nu oricum, ci cu ajutor medicamentos.Când alţii ieşeau de la pubertate, eu abia intram, din cauza unui hipogonadism de origine hipofizară, dar nu numai. Am început să fac un tratament cu gonadotrofină corionică (Pregnyl), o substanţă care avea să-mi stimuleze pro- ducerea mărită de testosteron, la nivelul testiculelor. Pregnyl-ul mi-a fost prescris de medic. Ţin foarte bine min- te, parcă totul mi s-a întâmplat ieri. Medicamentaţia mi-a ajutat organismul să iniţieze, mai rapid decât era pro- gramat organico-genetic, procesele necesare instituirii pubertăţii. M-am dezvoltat perfectamente, din punct de vedere fizico-mentalo-psihic, dar vocea nu mi s-a îngroşat decât foarte puţin – s-a modulat, s-a înfrumuseţat, s-a maturizat, dar a rămas la fel de sopranică, așa cum mi-am dorit eu (m-am bucurat că nu mi-am pierdut coloratu- ra). Ei bine, aveam o voce sopranică, fiind bărbat normal, necastrat, ceea ce reprezenta, cel puţin în concepţia mea, pentru mine, un miracol. Mai târziu aveam să aflu de ce, după un consult endocrinologic. „Un accident ge- netic, pe care eu l-am catalogat ca fiind îngăduit de Dumnezeu, stătea la baza vocii mele”. În urma tratamentului, m-am pricopsit cu o acnee moderată, pe care, însă, am reuşit să o ţin în frâu. (La vârsta de 16 şi respectiv 17 ani) ÎÎ
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 39 1100.. PPrriimmiirreeaa uunneeii ddoovveezzii ddee îînnţţeelleeggeerree şşii iiuubbiirree pre mijlocul lunii septembrie, făcând rost de adresa poştală a Thalíei, am luat decizia de a-i scrie o scrisoa- re prin care să o informez că o iubeam şi prin intermediul căreia să o rog să-mi dăruiască o fotografie cu ea, originală și autografiată, cu scopul de a o păstra ca amintire. Ştiam suficient de bine limba spaniolă, cât să mă fac înţeles! Am purces la scri- erea scrisorii. Am pus-o la poştă, a- vând credinţa că voi primi un răs- puns de la Thăliu- ţa mea frumoasă (aşa o alintam eu pe Thalía). De fapt, pe mine nu mă interesa, în mod special, să primesc o fo- tografie autogra- fiată de la ea, ci mă interesa să primesc un răs- puns, cât de mic; chiar şi două cu- vinte scrise de ea ar fi însemnat mult pentru mi- ne, pentru că pe acele cuvinte eu le-aş fi catalogat ca fiind expresia înţelegerii şi a- precierii de către ea, pe o bucată de hârtie, a iubi- rii pe care eu i-o purtam. Incredibil sau nu, am primit un răs- puns, o scrisoare de la Thalía! Pe data de 23 de- cembrie, inopi- nat, a apărut poş- taşul la poarta curţii casei mele. Avea un plic A4 în mână, îl ţinea îndoit! Mi-a spus: Nicuşor, ai primit o scrisoare din New York, USA; m-ai speriat tu pe mine, până şi din Statele Unite ale Americii primeşti scrisori. Mi-a înmâ nat scrisoarea. Am zâmbit, am râs suav şi i-am mulţumit; îmi tremura vocea. (Fotografia de la Thalía, prima) SS Fotografie © Thalía, Mark Liddell
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 40 Am intrat în casă, am deschis plicul şi am sărit în sus de bucurie. Într-adevăr, îmi răspunsese Thalía la scrisoare şi- mi expediase exact ce-i cerusem – o fotografie originală, A4, autografiată, cu o dedicaţie în limba engleză (Nick Love!). Era pentru prima dată când cineva îmi spunea Nick (Nick este una dintre variantele americane ale prenu- melui românesc Nicușor). Thalía își făcuse timp să îmi răspundă, ce scumpă! I-am scris și expediat o nouă scrisoare, pentru a-i mulţumi (Am primit răspunsul ei după câteva luni de zile; mi-a dăruit două fotografii noi, originale şi autografiate. M-am bucu- rat!). Primisem de la ea cel puţin o dovadă de iubire frăţească (amândoi eram fraţi întru Hristos), iar acea dovadă pentru mine a avut o valoare sentimentală foarte mare, enormă. Pe Thalía, eu încercam să o susţin moral, cu echilibru, fără fanatism, în eforturile ei decente de a-şi face cunoscu- te talentele, în special cel artistic. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să pătrundă în sfera fanatismului, a idolatriei, mai ales că idolatria este păcat. Fanatismul, în contextul de faţă, ar reprezenta atașamentul excesiv, pătimaș pentru o persoană, care conduce la adorarea persoanei respective, adică la idolatrie/idolatrizare]. Mulțumesc, Thalía, că ai îndrăznit să-mi scrii, gestul tău m-a ajutat foarte mult, nici n-ai putea să crezi cât de mult. Mulțumesc, Sfântă Treime, c-ai îngăduit să aibă loc această întâmplare fericită. (Sfânta Treime) Pictură © Schitul Sfântul Ioan Botezătorul, din Vrancea
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 41 (Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh) Icoană © Andrey Rublyov
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 42 1111.. „„UUnnaa ddiinnttrree ccuulloorriillee ssuuffeerriinnţţeeii,, dduurreerreeaa......”” m dus mai departe suferinţa, la un alt nivel. Mi-am prelungit, fără să vreau, „contractul semnat cu succe- siunea şi concursul de împrejurări grele”. Suportam fără oprire vicisitudinile neplăcute ale suferinţei me- le. Nu aveam parte de nicio zi fără suferinţă fizică! Culmea, la nivel de psihic excelam. Aveam o gândire e- xtraordinară, profundă, abstractă, o memorie formidabilă (reţineam şi cele mai mici detalii, fără a face nici cel mai mic efort) și o forță psihică ieșită din comun. Iubitul meu Dumnezeu îmi dăruia o istețime incredibilă, pe care eu, însă, nu o foloseam întotdeauna corect, din păcate, şi pe care nu mi-o lăsam mereu la vedere. Făceam și mul- te greşeli în ciuda isteţimii mele, unele de-a dreptul prosteşti, mai ales din grabă şi neatenţie (uneori eram dobi- toc cu „d” mare). Unii dintre cei care mă marginalizau, discriminau și umileau, culmea, colegi sau nu cu mine, foarte frecvent, mă abordau direct, deși nu prea mă aveau la inimă, și mă rugau să-i ajut la realizarea unor dife- rite proiecte, pentru şcoală (referate, compuneri, conspecte, portofolii, etc.). Îmi vorbeau foarte frumos când mă rugau să îi ajut, iar după ce îi ajutam îşi reluau obiceiul de a-mi vorbi urât. Îi ajutam, în pofida faptului că ei se purtau urât cu mine. În majoritate, răsplăteam răul cu bine, adică celor care îmi făceau rău, eu le făceam bine, deși, făcându-le bine, eram luat de prost. Oricum, nu puteam să îi refuz; ceva în inimă tot timpul mă îndemna să îi ajut, spunându-mi: Foloseşte-ţi virtutea în slujba ajutorării semenilor tăi, chiar dacă ei se comportă urât cu tine. Tu ai această datorie faţă de Dumnezeu, Care ţi-a dat mult, iar celor cărora li se dă mult, li se cere mult. Fă bine cât poţi de mult, necondiţionat, fără a aştepta vreo răsplată, iubeşte şi iartă, căci nu vei regreta. În clasa a XI-a am ajuns într-un punct foarte critic; în urma rezultatelor unor analize medicale, medicul meu de familie a decis să instituie de urgenţă o antibioterapie, pe fondul infecţiei amigdaliene care se răspândise în tot organismul, infecţie care-mi produsese, pe lângă o endocardită, şi un reumatism. Mă durea gâtul zilnic şi mă în- junghiau picioarele din cauza reumatismului indus de infecţia cu streptococ. Am luat augmentin o perioadă de timp, dar infecţia nu a cedat decât într-un grad nesemnificativ. După stoparea administrării antibioticului, inde- pendent sau nu de acea decizie, rezoluţie, am făcut o laringită foarte puternică. Deşi nu aveam voie să cânt, am cântat, şi nu puţin, ci mult (cântam zilnic, în ciuda durerilor de gât şi a interdicţiilor foniatrice, pentru că aşa mă relaxam şi pentru că puteam, printre altele). „Lăsându-mă dus în aval de valul notelor înalte”, pe care le puteam cânta foarte facil, laringita mi s-a soldat cu o paralizie de coardă vocală dreaptă. Am crezut că nu era adevărat ce mi se întâmpla; pentru mine, paralizia vo- cală reprezenta ceva cataclismic, în condiţiile în care eram obişnuit să cânt frecvent, chiar şi cu dureri de gât, nu conta. Aveam dureri mari, mai puternice decât le aveam în mod normal; puteam să vorbesc decât foarte puţin şi pe o înălţime vocală foarte mică, dar chiar şi atunci corzile mele vocale emiteau două sunete în acelaşi timp, nu unul, ceea ce era total anormal (vorbeam cu mare greutate și durere și nu mai mult de 1-5 minute cursiv). Am a- doptat o pauză vocală parţială spre totală, pentru că durerile de gât şi de laringe erau insuportabil de puternice (parcă aveam un cuţit în gât care, încet-încet dar sigur, îmi secţiona laringele – de genul acesta era durerea (lan- cinantă, manifestată prin junghiuri şi zvâcnituri)). Mi-am revenit cu greu din acea paralizie*, după vreo şase luni de zile. După ce mi-am revenit, vocea mea s-a îmbunătăţit! M-am rugat la Dumnezeu și am plâns, mai ales pe dinăuntru, în mine, în tăcere. La final, I-am mulţumit pentru faptul că a îngăduit să mă fac bine, fără a rămâne cu vreo sechelă vocală. Vocea era cea mai surprinzătoare calitate a mea, cea mai ieşită din orice comun. Când vorbeam sau cântam în prezenţa unor oameni, ei se întrebau: Ce-o fi? Mai exact, se întrebau dacă eram fată sau băiat, pentru că vocea mea în niciun caz nu era de băiat, dar eu arătam ca un băiat, şi-atunci... În ochii majorităţii oamenilor eram un ciudat „care părea venit de pe altă planetă”, şi care le tulbura lor, subiectiv, monotonia, doar prin simplul fapt că ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ * Ca şi fapt divers, foarte bună pentru tratarea paraliziilor vocale, dar nu numai (chiar şi a tumorilor laringiene), este sânziana galbenă (Galium verum), administrată sub/în diferite forme. Sânziana galbenă este o plantă cu flori galbene, mici şi dese, cu un parfum dulce şi un gust puternic amar. Este întâlnită la marginea pădurilor, a drumurilor, pe câmpii, în fâneţe şi tufişuri. Se mai numeşte și drăgaică. În medicina tradiţională este folosită ca remediu pentru tratarea laringitei, ca de altfel și pentru tratarea paraliziei corzilor vocale şi a tu- morilor de laringe, printre multe altele. Se poate administra intern sub formă de ceai (infuzie), pulbere, tinctură, macerat la rece, respec- tând indicațiilor medicului fitoterapeut. Atenție, însă, sânziana galbenă are și contraindicații: nu se administrează persoanelor care suferă de alergie la sânziene; sub formă de tinctură nu se folosește de către persoanele suferinde de gastrită hiperacidă, ulcer gastric şi duodenal, hepatită virală, toxică şi metaboli- că, steatoză hepatică şi ciroză hepatică; tot sub formă de tinctură nu se folose ște de către persoanele cărora le este contraindicat consu- mul de alcool; nu în ultimul rând, nu se folose ște de către femeile însărcinate sau de către cele care alăptează. AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 43 era diferit şi că nu se încadra în „efectul omogen de turmă”. Se uitau la mine insistent, mă arătau cu degetul, mă priveau din cap până în picioare, mă judecau greşit după aparenţe, prejudecăţi şi chiar superstiţii păgâne. Aces- ta era unul dintre multele motive obiective pentru care eu fugeam din calea unor astfel de oameni, simţindu-mă mai în largul meu, adică mai bine, chiar şi lângă animale, decât lângă acei oameni. Ţin minte, de parcă totul mi s- a întâmplat ieri, că abuzurile emoţionale, la care eram supus, erau atât de mari, încât doamna mea dirigintă, Raischi Valentina, se vedea obligată de propria-i conştiinţă, din bunătate, să intervină. Ea era una dintre apără- toarele mele, alături de profesoara de fizică, Theodorescu Roxana. Două scumpe, doi „îngeri în trup” care m-au apărat de sălbăticia celor care, dacă ar fi putut, m-ar fi sfâşiat cu zâmbetul pe buze, numai şi numai şi numai pentru simplul fapt că nu eram ca ei, că aveam ceva „special care-i deranja la culme”. Am suportat nu zeci, nu sute, nu mii, nu sute de mii, nu milioane, nu sute de milioane, ci miliarde de jigniri, umi- linţe, abuzuri emoţionale, „călcări în picioare”, „scuipări ale demnităţii mele”, „trântiri în noroi”. Am răbdat, am înghiţit în sec, am tolerat, am înţeles, am acordat circumstanţe atenuante, am iertat, am izbucnit în lacrimi pe care le ţineam ascunse în mine, dar nu am mai putut sau vrut să suport, şi m-am certat cu Dumnezeu, „intrând cu El la judecată” şi făcându-L responsabil de o parte din suferinţa mea, deşi El era complet nevinovat. Oh, Doa- mne, tocmai cu Tine m-am certat, tocmai cu Tine, Tu, binefăcătorul numărul unu al vie ții mele. Mai ții minte că mă ascundeam în toaleta din curtea casei mele și plângeam punându-Ți aceeași și aceeași și aceeași întrebare: de ce, de ce, de ce?! Și-Ți tot spuneam că nu mi se pare corect că sufăr atât de mult, și... Mai ții minte că vorbeam singur adresându-mă Ție, fără să mai țin cont de noțiunea timpului? Până la urmă m-am certat cu Tine, n-am mai știut ce să fac, cum să-mi mai pansez rănile ca să-mi ameliorez durerea, am mers prea mult timp pe margi- nea prăpastiei pe care singur mi-am pregătit-o, am alunecat și-am căzut. Mai ții minte, mai știi, Tăticule, Tu, Cel care aveai să vii personal să mă ridici de la pământ? Bineîn țeles că da! (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – Om adevărat şi Dumnezeu adevărat) Pictură © Eleni Dadi
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului Partea a 5-a Alunecarea în prăpastie „Despărțirea” – îndepărtarea de Dumnezeu
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 45 1122.. „„DDeessppăărrţţiirree””,, îînnddeeppăărrttaarree!! n cerc vicios deosebit de puternic, la începutul vacanţei dintre clasele a XI-a şi a XII-a (spre mijlocul anului 2004), m-a îndepărtat imens de mult de Dumnezeu, aducând în viaţa mea „despărţirea” de El. Stările constante de rău, multiplele şi nelipsitele umiliri, marginalizări și discriminări din cadrul scolastic, abuzu- rile emoţionale la care eram supus şi nu numai, m-au determinat, zile întregi la rând, să-I reproşez lui Dumnezeu: De ce?; De ce atât de multă suferinţă?; De ce nu pot avea şi eu măcar o zi în care să nu sufăr?; De ce le permiţi celor de lângă mine să mă jignească, să mă discrimineze şi să mă marginalizeze fără motiv, doar din frustrare, neînţelegere, prostie, invidie sau eu mai ştiu de ce?; Cred că nu mă mai iubeşti, cred că m-ai părăsit, sau cred că nu exişti, că nu ai existat niciodată și că tot binele din viața mea, toate minunile, scăpările de la moarte, care s-au materializat în viaţa mea în urma rugăciunilor adresate Ţie, au fost un simplu noroc, nişte întâmplări, de vreme ce Tu nu faci nimic să-mi alini suferinţa!; Care-i rostul suferinţei mele?; Nici nu ştiu ce să mai cred despre Tine, Doamne. Lasă-mă în pace, nu mai vreau să ştiu nimic de Tine. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să se revolte împotriva lui Dumnezeu!]. Reproşurile repetate şi răzvrătirea mea împotri- va lui Dumnezeu au produs o profundă schimba- re în mine, în sens negativ, o schimbare care mi- a permis să mă simt total străin de Dumnezeu. Mi se rupsese sufletul şi mi se împietrise o parte din inimă; mă înrăisem, mă demonizasem, într-o măsură mică, dar vizibilă. Timpul trecea, iar eu nu mai făceam nimic din ceea ce trebuia să facă un creştin-ortodox. Nu mai mergeam la biserică, nici măcar ocazional, nu mă mai închinam, nu mă mai rugam, nu mai ţineam post, nu mă mai spo- vedeam, nu mă mai împărtăşeam, etc., în schimb făceam păcate fără număr, total nestingherit, fă- ră nici cel mai mic proces de conştiinţă. Trăiam fără a mai avea o bază morală solidă, trăiam ca un păgân, în beznă sufletească. Ajunsese mama, săraca de ea, parcă o şi văd, să se roage de mine să mă duc la biserică şi să mă spovedesc, să mă împărtăşesc, dar eu refuzam total, îi spuneam să mă lase în pace. Nu mai vroiam să aud şi să ştiu de Dumnezeu, uitasem complet de El (pe o peri- oadă de circa un an), dar Dumnezeu nu mă uita- se pe mine, din fericire. Eu L-am dat afară din viaţa mea, iar El avea să iasă în căutarea mea. În momentul în care am „mers cu Dumnezeu la judecată”, făcându-L pe El vinovat de ce mi se întâmpla negativ, practic lepădându-mă de El, singur mi-am semnat sen- tinţa la... Atunci a debutat începutul sfârşitului (Sfânta Treime) meu, un sfârşit care, până la urmă, nu s-a mai concretizat, din cauza iubirii lui Dumnezeu. Atunci, când m-am revoltat total împotriva Lui, am alunecat în bezna unui colţ dintr-o prăpastie în care aveam să trăiesc aproape 4 ani durerea unei demonizări care a adus în mine „o scânteie arzătoare din iad”. Minune, însă, căci în cel mai disperat moment, în timpul unei rugăciuni, L-am întâlnit pe Dumnezeu pe drumul meu, al lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului. Întâlnirea cu El avea să îmi schimbe viaţa cu cel puţin 180 de grade, în bine, și avea să-mi vindece și toate traumele, dar până atunci... UU Icoană © Serhei Vandalovskiy
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului Partea a 6-a Aducerea aminte de Dumnezeu şi apropierea de El
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 47 1133.. CCeell mmaaii ccrruunntt „„sscceennaarriiuu aall ssuuffeerriinnţţeeii”” şşii...... a începutul clasei a XII-a, spre sfârşitul anului 2004, suferinţa mi s-a înrăutăţit foarte mult, fapt pentru ca- re am fost obligat de circumstanţe să fac penicilină G (Moldamin/Retarpen), săptămânal, timp de 6 luni de zile, la îndemnul şi prescripţia medicului meu de familie. Exact la finalul terapiei, după ce am făcut ultima infecţie, a debutat în viaţa mea cel mai crunt „scenariu al suferinţei”, de până atunci, care mi-a amprentat exis- tența cu un venin al cărui antidot l-am descoperit doar după ce mi-am îmbibat tainele inimii cu lacrimi plânse în- tr-un dialect înţeles doar de Iubitul şi Scumpul meu Dumnezeu. Aşa se face că, în dimineața zilei de 9 mai, 2005, în faţa dispensarului din Brăneşti, la puţin timp după ce mi s-a făcut ultima injecție cu Retarpen (făcusem Molda- min 5 luni de zile (penicilină G din România) şi Retarpen o lună (penicilină G din Austria)), am făcut un șoc anafi- lactic foarte sever (o alergie generalizată la penicilină – cel mai grav tip de alergie, mortală în majoritatea cazuri- lor în care nu se intervine medical, de urgenţă). După ce mi s-a făcut injecţia, am plecat din instituția medicală. La aproximativ 50 de m de ea, am început să simt din plin simptomatologia şocului. În acel moment, mă aflam la maxim 2 km de casă (am intrat în panică și am alergat până acasă, la mama; aşa făceam de fiecare dată, alergam la mama când păţeam ceva rău, mult prea dramatic, care ieşea din putinţa mea de gestiune; aș fi putut să mă în- torc la dispensar, dar nu am făcut asta, am preferat să merg acasă). Pe drumul spre casă, „în mod inexplicabil”, mi-am adus aminte, dintr-o dată, de Dumnezeu. L-am rugat să mă ajute să nu mor. Eram disperat, iar prin dis- perarea mea Îi ceream lui Dumnezeu să-mi ofere o nouă şansă, promiţându-I că dacă mă va ajuta, fără doar şi poate, mă voi apropia iar de El, dându-mi toată silinţa să îmi schimb radical viaţa, în bine. Mi-am cerut și ierta- re de la El! Am simţit şocul ca fiind „un fel de palmă de la Dumnezeu”, care m-a ajutat să-mi aduc aminte de El! Mai mult decât atât, şocul anafilactic era chiar „binecuvântarea de care aveam nevoie ca să încep să-L caut pe Dumnezeu”. Suferinţa mă determinase să mă îndepărtez de El, iar acum suferinţa avea să mă determine să mă apropii de El, să-L chem în existenţa mea, să-L rog să vină să Se manifeste în viaţa mea. Ajuns fiind acasă - nici nu știu cum am ajuns, să fiu sincer – arătam și mă simțeam groaznic. Urechile și căile res- piratorii îmi erau vizibil și simțibil umflate, aveam mâncărimi în zona urechilor, respirația îmi era greoaie (aproa- pe mă sufocam), aveam senzații puternice de greață, amețeală, durere de cap, aritmie cardiacă, tahicardie (ini- ma îmi bătea tare, mai repede şi aiurea), senzaţii puternice de vomă ș.a. m.d. Nu mă mai puteam ţine pe picioa- re, nici mâinile nu mi le puteam mişca fără a simţi durere; eram epuizat aproape total. Simțeam neajutorare și oroare foarte intense; „simţeam că tot organismul îmi urla din cauza durerii”! Am intrat în casă, folosindu-mi ultimele forţe, şi m-am prăbuşit în pat. Când m-a văzut mama, îngrozită fiind, a- proape în același grad ca și mine, a sunat-o pe sora mea, Mihaela, ca să vină cu mașina să mă transporte la spital (ea, pe-atunci, lucra la o benzinărie). Dându-mi seama că starea mea era mai mult decât foarte gravă, mă rugam la Dumnezeu, în minte, după putință, deși eram răvășit 100%. Sora mea a venit cu întârziere, eu am intrat în șoc clinic, după ce, în prealabil, am avut de suportat nişte dureri de-a dreptul... (mă durea foarte rău tot corpul; par- că eram strâns într-o menghină; parcă mă călcase un camion de mare tonaj). Eram alb-gălbui la nivelul pielii, a- veam cearcăne vinete (de culoare albastru închis cu reflexii violet), buzele îmi erau de culoare albastru-cobalt deschis și aveam dureri foarte mari, în tot trupul. Nici acum nu-mi pot explica de ce am avut dureri atât de mari! Aș fi putut să înnebunesc din cauza durerii, care mă făcea să mă zvârcolesc în pat, la propriu. Cu ultima picătură de vitalitate rămasă, am spus, aflat fiind lângă mama şi lângă una dintre vecinele mele, care fusese chemată de mama: Mi-e frică, eu am să mor. Până la urmă, am fost transportat la instituția medicală unde mi se făcuse injecția cu pricina. Medicul meu de fa- milie, doamna Sima Doina, o scumpă, mi-a dat un tratament, după care am plecat acasă, cu toate că mă sim- ţeam a fi mai mult mort decât viu. Ajuns acasă, m-am pus în pat şi am adormit; „am traversat un fel de moarte clinică atipică”. M-am trezit după câteva ore. Simptomele şocului anafilactic dispăruseră complet. Simptomele şocului clinic, însă, nu, nu dispăruseră decât parţial. Am supravieţuit în mod absolut miraculos, slavă lui Dumnezeu, însă „coşmarul” în care intrasem nu se termina- se, nici pe departe, ci abia începuse. Timp de 4 ani de zile, fără aproximativ două săptămâni, din acel moment (de la începutul lunii mai, 2005, până spre sfârşitul lunii aprilie, 2009), aveam să trăiesc „într-o suferinţă prinsă într-un colţ de iad din mine”. Atenţie, însă, un iad pe care îl (cam) meritam cu vâr şi îndesat! La o lună după cele două şocuri, s-a materializat în viaţa mea o stare generală de rău şi mai intens, de ordin orga- nico-psihologic, cu care m-am ales datorită psihotraumatizării suferite în timpul celor două şocuri. Simptomato- logia pe care o experimentam era, în principal, aceasta: anxietate mare, suferinţă psihologică profundă concre- LL
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 48 tizată în rememorare dureroasă, intruzivă, persistentă şi recurentă a tuturor simptomelor celor două şocuri, vise tulburătoare, frisoane, dificultate de instalare a somnului, dureri de cap, lipsa poftei de mâncare şi incapacitate de a suporta vederea unui om aflat în suferinţă (mi se amplifica starea de rău instantaneu, în momentul în care vedeam pe cineva că avea stări de rău, în viaţa reală sau la televizor, pentru că mă expuneam la elemente evoca- toare interne sau externe care se asemănau cu vreun aspect negativ al celor două șocuri suferite de mine). Mă simţeam îngrozitor de rău, mai rău ca niciodată. Colac peste pupăză, pe lângă simptomatologia psihologică, aveam probleme şi cu calciul, dar nu numai. Făceam hipocalcemii repetate, crize de hipoglicemie şi hipotensiune – iar toate simptomele mă terorizau în pragul susţinerii examenului de bacalaureat. Am consultat medicul şi-am fost diagnosticat cu tetanie latentă de natură hipocalcemică. Am primit ca tratament șaizeci de fiole de calciu gluconat, pe care trebuia să mi le administrez intravenos (câte una pe zi), şi vitamina D3, comprimate. Am înce- put tratamentul! Sora mea era însărcinată să-mi facă injecţiile. Pe moment, suferinţa mea, într-un plan, s-a „diminuat puţin”, dar nu a încetat să existe (nu mai ştiam cum era să trăieşti o zi fără a suferi, pur şi simplu, uitasem complet, pentru că mă simţeam rău în fiecare zi, şi cu asta, basta). Îmi era tare dor să mă simt bine. Sănătatea, virtute fiind, nu prea mai avea nimic în comun cu mine. Ceva foarte important: Înainte să termin liceul, am plecat în căutarea lui Dumnezeu. Eu L-am gonit din viaţa mea, pe nedrept, lepădându-mă de El, şi tot eu aveam să încep să-L caut pentru a-L regăsi. Cum Îl căutam a- tunci, în acel stadiu? Prin credinţă şi nădejde în El, ca de altfel şi prin rugăciune cât de cât constantă. Aveam mare nevoie de El, numai El avea puterea să mă scoată din „marele rahat în care intrasem”, un rahat din care vroiam să scap, dar în care, nu de puţine ori, mă complăceam. Din acel moment, pornit fiind în căutarea Lui, aproape patru ani L-am căutat peste tot, dar nu L-am căutat unde trebuia, adică în Biserică şi în mine, şi nu L- am căutat cu toată inima, din tot sufletul, pentru că starea mea avansată de păcătoşenie mă adusese în faza suferirii de demonizare. Nu puteam intra în Biserică, cel puţin nu ca să şi stau, nici atât ca să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine, pentru că „demonul din mine urla în mintea mea, iar patimile mele, în acord cu urletul lui, mă făceau să mă comport ca şi când eram speriat de bombe”. L-am căutat mult timp pe Iubitul meu Dumnezeu, şi nu am făcut-o oricum, ci demonizat fiind, în ruină sufletea- scă, trăind cu un demon în mine. L-am căutat pe cărări, drumuri, şosele şi autostrăzi, prin munţi şi pe deasupra apelor, prin luminişuri, prin păduri şi şcoli şi spitale şi multe alte instituţii, pe lângă nectarul florilor şi pe lângă cuiburile păsărilor, lângă lacrimi plânse de oameni mai curaţi decât mine şi printre firele de iarbă ale păşuni- lor şi pajiştilor, printre ţepii trandafirilor şi pe lângă culcuşurile multor animale, prin oale şi cratiţe, prin multe case, prin pivniţe, printre cioburi, pe perne şi cearceafuri, prin sere, pe ogoare, printre sloiuri de gheaţă, pe la- curi şi prin peşteri, printre bulgări de zăpadă şi pe pârtii, pe lângă cascade şi monumente ale naturii, sub pietre şi ceşti de porţelan, prin cuptoare şi printre culori care se regăsesc şi-n curcubee, printre picături de ploaie şi pe lângă ţurţuri, pe timp de dimineaţă, seară şi noapte, peste tot, mai puţin unde trebuia; şi mult timp aveam să- L caut nu din toată inima, nici cu tot sufletul, ci doar cu mintea. Abia când am început să-L caut în mine şi-n Bi- serică, cu toată inima şi din tot sufletul, aveam să-L găsesc, după ani şi ani în care L-am tot căutat, chiar cu „disperare pozitivă, optimistă şi plină de speranţă”. Atunci când L-am găsit, mi-am dat seama că deşi eu L-am gonit, El nu a plecat niciodată, ci „Şi-a ascuns harul preadulce în singura parte nemoartă, vie a inimii mele, şi de acolo m-a ajutat în taină”. Oh, Scumpul de El, Iubitul inimii mele, Mângâietorul Sufletului meu. 1144.. BBaaccaallaauurreeaattuull,, oo mmaarree îînncceerrccaarree,, şşii...... m terminat ciclul liceal primul din clasă şi printre primii din tot liceul. I-am iertat, din iubire, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe toți cei care m-au umilit, discriminat, marginalizat, disprețuit și ofensat, și chiar i-am ajutat foarte mult (i-am meditat), din toată inima, cu tot sufletul, în timpul bacalaureatului (Nu le voi uita toată viața reacțiile de emoţie profundă, când nu le-a venit să creadă că tocmai eu îi ajutam într-un mod la care nu se aşteptau, eu, cel care fusesem „bătaia lor de joc” timp de patru ani de zile, pe parcursul liceului). Am susţinut bacalaureatul cu asistenta medicală aflată fiind în proximitatea mea, dar, în ciuda problemelor me- dicale, l-am luat cu cea mai mare medie a profilului real din toată localitatea Brăneşti, slavă Domnului (media 9,15 – am luat 10 la limba şi literatura română, oral; 8, 75 la limba şi literatura română, scris; 10 la limba engle- ză, oral; 8, 25 la matematică, scris; 8, 30 la biologie (anatomie + genetică), scris; şi 9, 60 la geografia româniei, scris – toate notele le-am luat exclusiv datorită ajutorului oferit de Dumnezeu). Nu am putut să recapitulez mate- ria, din cauza stărilor de rău, aşa că m-am bazat doar pe ce învăţasem de-a lungul timpului şi, mai ales, pe spriji- AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 49 nul lui Dumnezeu. Am trecut prin stări terifiante, am făcut crize de tetanie latentă hipocalcemică în timpul pro- bei de biologie şi... şi nu mai contează celelalte stări. În acele zile, copiii şi profesorii vorbeau despre mine; eram un fel de „superstar” catalogat drept „băiatul căruia îi este foarte rău”. Cu chiu şi vai, am reuşit să trec cu bine peste toate stările de rău – în acest sens, m-a ajutat incredibil de mult Dumnezeu, repet, Care nu m-a uitat, aşa cum L-am uitat eu odată pe El. Nu pot să uit o întâmplare petrecută în timpul probei orale susţinute la limba şi literatura română – prima, cea cu care a debutat bacalaureatul. Am intrat în sala de examinare şi, când m-am apropiat de catedra lângă care stăteau cele două profesoare examinatoare, m-am închi- nat, am închinat subiectele şi am spus rapid în min- te: Ajută-mă, Doamne, Te rog. Cele două profe- soare mi-au zâmbit. Din zeci de bileţele pe care stăteau scrise subiectele, am ales unul. Mi-au picat subiecte pe care le ştiam foar- te bine. Printre altele, nuvela fantastică. De ce ştiam foarte bine nuvela fantas- tică? Pentru că însăşi viaţa mea părea desprinsă din paginile unei astfel de nuvele. I-am mulţumit mult lui Dumnezeu ♥, Care niciodată nu mă lăsa la nevoie. După ce am susţinut bacalaureatul, care pentru mine a fost o mare încercare, am i- niţiat un adevărat „pelerinaj” medical. Am consultat unii dintre cei mai competenţi medici din Bucureşti, consideraţi a fi cei mai reputaţi (interniști, endocrinologi, cardiologi, orl-iști, fitoterapeuți, neurologi, gastroentero- logi, etcetera), pentru a mă trata. Printre diag- nosticele primite s-a numărat şi cel de diskinezie biliară (din cauza diskineziei biliare aveam greaţă mai tot timpul). Am luat diverse tratamente prescri- se, dar nu m-au ajutat cu nimic, ci mai mult rău mi-au făcut. Printre medicii consultaţi s-a numărat şi domnul Con- stantin Mălin, de la Spitalul Clinic de Urgenţă, Floreasca, din Bucureşti (medic primar neurochirurgie, având com- petență în neurotraumatologie, chirurgie spinală trau- matică şi netraumatică, microchirurgie cerebro-vascu- lară şi microchirurgie tumorală cerebrală), un medic excepţional. Am ajuns la el după ce am făcut o criză puternică de tetanie latentă hipocalcemică, însoţită fiind de du- reri foarte mari de cap. Mi-a făcut o tomografie craniană şi mi-a pres- cris un tratament de revitalizare şi fortifiere a organismului, dându-mi şi o tri- (La vârsta de 18 ani și 6 luni - poza este realizată după bacalaureat, mitere către un medic endocrinolog care activa în cadrul Institutului Naţional înainte de admiterea la facultate) de Endocrinologie C. I. Parhon, din Bucureşti (am consultat şi endocrinologul, dar mai târziu, nu imediat). Mi-era din ce în ce mai rău. Familiei mele nu-i arătam adevărata dimensiune a suferinţei cu care mă confruntam, pentru a nu-i produce niciun fel de indispoziţie majoră. Totuşi, nu puteam să nu-mi las deloc suferinţa la vedere, pentru că nu aveam cum, îmi era imposibil să mi-o disimulez în totalitate, tocmai de aceea mi-o lăsam doar pu- ţin, în aşa fel, încât să fiu crezut că mă simţeam rău, pentru a dovedi necesitatea acelor multe consulturi medica- le, diagnostice şi medicamentaţii. Acel stadiu al vieţii mele nu-mi permitea să merg mai departe fără să-i fac şi
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 50 familiei mele cunoscută măcar o mică parte a suferinţei mele. M-am văzut obligat să îmi includ şi familia în coşmarul pe care îl trăiam; pe membrii familiei mele dragi i-am angajat actori cu rol episodic în „filmul de groază” în care eu jucam, pe mine angajându-mă viaţa în rol principal. Aveam nevoie de sprijinul lor emoţio- nal şi financiar, ca să mă pot deplasa pe la medici, ca să-mi pot cumpăra medicamente ş.a. m.d. Totuşi, am ac- ceptat să mă jertfesc şi să nu-i las să-mi simtă deplinătatea suferinţei, ca să nu-i îndurerez prea mult; am sufe- rit în tăcere, pe ei lăsând să se prelingă doar o picătură din ploaia suferinţei care pe mine mă uda foarte mult. Măcar atât să fi făcut pentru ei! 1155.. „„FFiiuull pprreeffeerraatt aall llaaccrriimmiilloorr”” m continuat, strângând din dinţi şi plângând. Plânsul devenise pentru mine cea mai uzuală activitate. Plângeam şi-n culcare şi-n sculare, mai ales pe dinăuntru, suspinând, şi zi şi noapte, pe ascuns, să nu mă vadă nimeni (devenisem „fiul preferat al lacrimilor”). Când stăteam afară, admiram cerul şi „îndreptam către el lacrimi evaporate, pe care, prin rugăciune, pe calea vântului, le transformam în scrisori care-L aveau ca destinatar pe Dumnezeu”. Aşteptam un răspuns de la Du- mnezeu, o scrisoare care să-L aibă pe El ca expeditor şi pe mine ca destinatar. Visam zi şi noapte la o schim- bare în bine şi ştiam clar că intrasem în ceva din care numai Dumnezeu ar fi putut să mă scoată, dar nici măcar nu bănuiam cât de gravă era starea în care mă aflam. Tot ce puteam să fac era să nu mă mai revolt împotriva lui Dumnezeu, aşa cum o făcusem, ci să rabd suferinţa, să-mi car crucea aşa cum era, să aştept, să mă rog şi să sper că totul va fi bine. Mă rugam foarte frecvent la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dulcele Mântuitor. (Iisus al meu frumos) AA Icoană © Eleni Dadi
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 7-a Drumul Crucii: spre Golgota, cu o Cruce în spate şi una în faţă
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 52 1166.. LLuuppttaa ccuu ggâânndduurriillee OO sscchhiimmbbaarree îînn llaannţţ rintre lacrimi, în viaţa mea şi-au făcut loc gândurile de sinucidere. Hai, sinucide-te, nu vezi că ai o viaţă mi- zerabilă!?, Sinucide-te, nu vezi că suferi atât de mult!? Sinucide-te, ca să scapi de toată durerea. Astfel de gânduri mă vizitau, ciocăneau la uşa minţii mele şi intrau, nu-mi dădeau deloc pace. Erau atât de insis- tente şi de raţionale, atât de convingătoare, încât mă făceau să cuget la ele. Încercau să mă momească să mă si- nucid! Mă întrebam: Ce s-ar întâmpla dacă m-aş sinucide?! Ar suferi cineva după mine? Cum ar reacţiona părinţii mei, familia? Aş scăpa de suferinţă? Ce părere ar avea Dumnezeu, m-ar ierta? De fiecare dată când mă gândeam la sinucidere, ceva în inima mea îmi spunea: Nu te sinucide, rabdă, să nu te sinucizi, nu, pentru nimic în lume. Eu chiar nu vroiam să mă sinucid, oricum! Am pus în practică sfatul primit în inimă. Nădăjduiam enorm de mult într-un ajutor pe care-l aşteptam de la Dumnezeu, nu de la altcineva. Numai El mă putea ajuta, nimeni altcineva. Suferinţa mea, foarte mare ţinând cont și de hipersensibilitatea mea, mă transformase într-o epavă, dar eu nu eram dispus să cedez. Am respins ideea de a-mi discontinua parcursul prin viaţă, prin sinucidere, şi am îmbrăţi- şat dorinţa de a duce mai departe ceea ce începusem - mersul pe drumul vieţii, chiar şi aşa, deşi eram îngenun- cheat de suferinţă, în aproape toată „splendoarea” ei, la maximul suportabilităţii mele de atunci. Gândurile de sinucidere, însă, nu erau singurele care mă chinuiau mental; pe lângă ele, în mintea mea îşi făcuse- ră loc şi gânduri care negau existenţa lui Dumnezeu. Aveam gânduri precum: Dumnezeu nu există; Pe degeaba crezi în existenţa Lui, pentru că El este doar o minciună, o iluzie, nu o realitate ş.a.m.d. Astfel de gânduri mă ră- neau foarte mult. Le ignoram, mă întristam şi mă tot întrebam: Cum este posibil aşa ceva? De ce am astfel de gânduri, în condiţiile în care eu chiar cred din toată inima în existenţa lui Dumnezeu?Am refuzat să cred „în ceea ce-mi spuneau acele gânduri; le-am catalogat ca nefiind ale mele”. Gândurile respective, care negau existenţa lui Dumnezeu, au încetat să mai existe, să-mi mai circule prin minte, după ceva timp. Dar stupoare! Sfârşitul u- nor gânduri au fost începutul altora. La ceva timp, au apărut în viaţa mea psihică alte gânduri, pe lângă cele de sinucidere, cu mult mai dureroase. Am început să am gânduri blasfemiatoare; aveam gânduri foarte urâte. În re- gim zilnic, cel puţin o dată la fiecare oră, prin mintea mea se deplasau gânduri de hulă, blasfemii la adresa lui Du- mnezeu şi la adresa a tot ce era sfânt, dar nu numai (la adresa Maicii Domnului, a Sfinţilor, etc.). Toate blasfemi- ile posibile şi imposibile îmi treceau prin minte – pe care eu nu le pot reproduce. Cum era posibil aşa ceva? De ce cu ceva timp în urmă avusesem gânduri care negaseră existenţa lui Dumnezeu, iar acum aveam gânduri care-L o- fensau pe Dumnezeu?, şi… cum puteam eu să Îl înjur în mintea mea pe Dumnezeu, de pildă, când eu Îl iubeam şi când eu mă rugam la El şi-L căutam de zor? NU, eu nu-l puteam înjura pe Dumnezeu, nu o făcusem niciodată, nici măcar în perioada în care m-am certat cu El revoltându-mă împotriva Lui din cauza suferinței mele.Nu, nu, nu eu Îl înjuram, nu eu. Mă ghemuiam în pat, plângeam, în mine, mă aflam într-un doliu duhovnicesc şi mă rugam, spuneam: Doamne, Te rog mult, nu lua în seamă gândurile necurate din mintea mea. Eu Te iubesc. Iartă-mă şi ajută-mă! Îmi ce- ream iertare de zeci şi sute de ori pe zi; „mă spălam mental de gândurile necurate, cu detergentul din lacrimile mele – rugăciunea umilinţei”. Refuzam să cred că acele gânduri îmi aparțineau! Comportamentul meu mentalo-psihic era perfect normal; sin- gura anormalitate a lui era reprezentată de acel talmeş-balmeş de gânduri necurate, lăsând la o parte suferinţa psihologică indusă de stresul posttraumatic (Mult timp, din acel moment, aveam să port un adevărat „război” cu gândurile – până la urmă, s-a dovedit că, într-adevăr, gândurile respective nu-mi aparținuseră mie, ci unui demon...). Între timp, în urma terminării administrării calciului gluconat, mi s-a prescris iar calciu, tot injectabil, dar nu mai aveam vene în care să mi se administreze, erau toate făcute „praf”. Mâinile mele erau aşa de „înţepate şi vine- ţii”, încât arătam ca un toxicoman. Am decis să nu-mi mai administrez calciul (la mine, până în acel stadiu, doar calciul injectabil îşi făcuse efectul) şi astfel am făcut iar o criză puternică de tetanie latentă hipocalcemică. Am suportat, zi de zi! Era incredibil ce mi se întâmpla. Cum era posibil să-mi fie rău în fiecare zi?! Am acceptat suferinţa, totuşi. M-am resemnat şi am răbdat, aşteptând ca soarele să iasă şi pe strada mea, ca soarta să mi se schimbe şi sperând că tot răul era spre binele meu. Dar făceam mai mult decât atât; nu stăteam pasiv în fa- ţa suferinţei, adoptam o atitudine ofensivă, făceam tot ce-mi stătea în putinţă să mi-o tratez şi îmi păstram viu dinamismul, optimismul, credinţa şi nădejdea, nu mă veştejeam. Răbdam, căci dacă nu răbdam în mod au- tomat suportam un chin dublu. Dacă alţi oameni, cu mult mai suferinzi decât mine, găseau resurse să meargă PP
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 53 mai departe, de ce nu aş fi putut şi eu să găsesc? Mă îmbărbătam singur, mă încurajam! Nu trebuia să mă des- curajez nicio fracţiune de secundă; descurajarea, demoralizarea mă putea determina să mă sinucid (trăiam cu acel pericol!). După fiecare minut petrecut în suferinţă, vedeam viaţa dintr-o altfel de perspectivă, o perspectivă în care pentru mine orice clipă era un timp şi orice suspin era o rugăciune. Am luat una dintre cele mai importante hotărâri ale vieții mele:fiind un fel de „Iov adolescent în miniatură, dar păcătos, nu drept”, mi-am luat Crucea în spate, am fixat-o bine și am continuat să merg pe drumul vieții. Ceva din mine mă îndemna să continui, să nu mă sinucid, ori de câte ori aveam multele ispite care-mi spuneau să renunț, să mă sinucid, pe motiv că eram căzut într-o groapă cu rahat din care nimeni nu s-a ridicat vreodată, ca să poată ieși pentru a se curăța. Dar afirmația cum că „nimeni nu s-a ridicat vreodată” eu o simțeam ca fiind o minciună, pentru simplul fapt că un ceva în și din inima mea îmi dădea de înțeles că totul va fi bine la un moment dat, fapt pentru care eu nu trebuia să-mi pierd speranța. Am refuzat să renunț, am luptat în continuare, mi-am pus toată încrederea în Dumnezeu scriindu-I în fiecare zi câte o scrisoare, prin fiecare lacrimă pe care o plân- geam. I-am scris Celui care a făcut cerul și pământul miliarde de scrisori, dar nu am primit niciun răspuns mate- rial din partea Lui. Nu m-am descurajat, am decis să am răbdare, şi-am aşteptat şi-am aşteptat şi-am aşteptat ani întregi la rând un răspuns, scriind scrisori peste scrisori. Ajunsesem să fiu o ruină, în comparaţie cu ce fusesem o- dată, dar asta nu avea să-L împiedice pe Dumnezeu să vină personal să mă ridice de la pământ. Mai departe, am luat decizia de a studia eu, acasă, pe cont propriu, medicină, cu scopul de a mă cultiva, spre bi- nele meu, de a înţelege mai bine ce probleme de sănătate aveam şi de a mă raporta la ele printr-o cu totul altă optică. Dumnezeu îmi dăruise o capacitate imensă de gândire şi înţelegere, aşa că aveam potenţial din plin să în- văţ. Am luat cărţile de medicină ale uneia dintre surorile mele, care terminase Şcoala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, secţia de asistenţă medicală generalistă – şi am început să le citesc. Încet-încet, am devenit „tobă” de medicină; am învăţat într-un ritm extrem de rapid. Citeam şi absorbeam ca un burete cunoştinţele de natură me- dicală. Printre oftări, am început, tot pe cont propriu, în regim autodidactic, să studiez şi psihologie clinică (psi- hologia clinică studiază și intervine asupra factorilor psihologici cu relevanță pentru stările de sănătate și de boa- lă). Am învăţat şi foarte multă psihologie clinică, slavă Domnului, dar fără a beneficia de certificare/diplomă. În iulie, 2005, chiar dacă mă simţeam groaznic, m-am înscris la facultate. În condiţiile în care eram olimpic la geo- grafie, am decis să fac facultatea de geografie – secţia de geografia mediului, din cadrul Universităţii din Bucu- reşti. În urma concursului de dosare am intrat la facultate, dar nu la buget, ci la taxă, ceea ce a constituit o catas- trofă pentru mine (am intrat cu media 9,15, cea obţinută la bacalaureat, prima medie de la taxă). A fost o concu- renţă incredibilă. Dacă s-ar fi dat examen de admitere, aş fi intrat la buget printre primii. Am vrut să renunţ la facultate, dar tata m-a convins să continui, asigurându-mă că-mi va plăti el taxa de studiu. Doar de dragul entuziasmului lui am continuat; nu am vrut să-l dezamăgesc. Dar de ce nu mi-am inclus în dosarul de concurs, pentru intrarea la facultatea de geografie, şi diploma de olim- pic? Atestarea statutului meu de olimpic m-ar fi avantajat în mod clar şi mi-am fi permis să intru pe un loc la bu- get, chiar un loc privilegiat. Din cauza stărilor de rău, „care mă scoseseră din circuit”, nu am mai pus preţ pe acel amănunt important, chiar crucial. Mă tot rugam la Dumnezeu să mă ajute să fie totul bine, să pot face faţă cât de cât, să mă pot descurca optim. Am fost ajutat şi de data asta.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului Partea a 8-a Pornirea de la „zero”; un adevăr crud, demonizarea!
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 55 1177.. RReeffuuzzaarreeaa...... ă simţeam din ce în ce mai rău. Pe degeaba făcusem penicilina, pentru că amigdalita tot nu-mi trecuse, nici endocardita, nici reumatismul, nici... nimic. Ba mai mult decât atât, pe lângă faptul că ele nu-mi trecuseră, mă pricopsisem şi cu altceva. În cel mai inoportun moment, au ieşit la suprafaţă noi proble- me de sănătate – c-am vrut, că n-am vrut, m-am văzut pus în situaţia de a accepta în viaţa mea lacunarismul posttraumatic de evocare, care, la mine, se manifesta prin agnozie intermitentă (aveam momente când, în con- diţii de stres posttraumatic intens, nu mai puteam să recunosc unele obiecte, lucruri, să le spun pe nume (mă uitam o jumătate de oră la un obiect foarte cunoscut de mine, şi abia apoi îmi aduceam aminte cum se numea) sau aveam momente când nu mai eram capabil să scriu corect româneşte; aveam foarte multe lapsusuri, uitam de la mână până la gură, memoria-mi era foarte afectată, cea de scurtă şi lungă durată, dar numai în anumite secvenţe de stare; aproape toată cultura mea generală părea a fi pierdută pe drumul către o uitare iminentă; din olimpic la limba şi literatura română mă transformasem în repetent de ocazie tot la limba şi literatura română). Agnozia intermitentă posttraumatică pusese capac suferinţei mele! Şi-acum, ce aveam să fac, cum aveam să mă descurc? Nu-i nimic, mergi mai departe, să nu renunţi, oricât de greu ţi-ar fi. Un astfel de îndemn mi-a trecut prin inimă. L-am pus în practică, am mers mai departe, deși eram prins într-un tunel la capătul căruia nu vedeam lumină; cu toate că nu vedeam lumină, credeam în existenţa ei cu maximă putere. Fusesem nevoit, cu ceva timp în urmă, să-mi fac cunoscută, 5-10%, cel mult, suferinţa în faţa familiei mele, iar a- cel fapt nu m-a avantajat. Se „săturaseră” toţi de stările mele de rău, deşi eu nu le lăsam la vedere decât într-o proporţie foarte mică, dar ei nu-mi spuneau asta; simţeam eu, însă. Când mi-am dat seama de „saturaţia” mem- brilor familiei mele, m-am întristat mult de tot. Îmi părea rău, dar nu aveam ce să le fac, trebuia să mă suporte. Dacă m-aş fi sinucis, ei ar fi înnebunit din cauza durerii, deci, i-aş fi făcut să sufere şi mai mult dacă m-aş fi si- nucis, decât dacă aş fi ales să trăiesc în continuare, „lăsându-i să servească doar o micuţă bucată din tortul su- ferinţei mele”. În plus, eu nu eram un laş. Nu vroiam să renunţ la luptă pentru nimic în lume! De la vârsta de cinci ani, în fiecare zi, am dus lupte din cele mai diverse, aşa că nu aveam de gând să renunţ până nu vedeam cu ochii mei biruinţa. Sinuciderea era (este și va fi), fără îndoială, cel mai groaznic păcat, cel mai mare, iar eu nu eram dispus să-l fac (nimeni nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o). Chiar dacă în acea etapă a vieţii mele mă încercau mari greutăţi, Dumnezeu îmi dădea şi puterea de a trece peste e- le, căci altfel cum aş fi putut să supravieţuiesc până în acel stadiu? Mi-era foarte clar că o luptă nu putea fi purtată fără sprijinul lui Dumnezeu. Prin rugăciune, credinţă, speranţă, căinţă, răbdare, lacrimi şi nu numai, toate erau mai uşor de suportat şi digerat, iar inima mea trebuia să trăiască mai departe în speranţa îndreptă- rii, a mântuirii, nu să fie omorâtă de mine. Prin sinucidere, oricum, nu puteam să scap de necazuri, ci chiar din contră, prin ea m-aş fi condamnat singur la durere veşnică, nemeritând mântuirea mult dorită de către mine. Chiar dacă era deranjată şi „saturată” de suferinţa mea, familia mea, în esenţă, mă susţinea enorm de mult. Ma- ma, de pildă, ajunsese la faza în care îmi aducea mâncarea la pat, în zilele în care eu mă simţeam mult prea rău, încât nici din pat nu mă puteam da jos, iar tata îmi dădea bani pentru consulturi medicale, tratamente şi tot ce mai aveam nevoie, printre multe altele. Eram foarte ocrotit de părinţii mei superbi, „care mă ţineau în puf”. Ajungând într-o situaţie atât de gravă, aceea de deranjare a familiei mele, am alunecat și mai rău pe muchia celei mai periculoase prăpastii – sinuciderea. Acum aveam şi mai multe motive să mă sinucid. Cum aveam și mai mul- te ispite. Aş fi putut să mă sinucid, aveam totul la îndemână; am avut nenumărate ocazii perfecte, dar am refuzat să îmi închei astfel, cu laşitate, socotelile cu viaţa; am refuzat să-mi ucid inima care bătea în mine, am refuzat să mă despart definitiv de Dumnezeu, la Care mă gândeam din ce în ce mai des (ştiam că sinuciderea este un păcat de neiertat, pentru că citisem asta într-o carte creştin-ortodoxă denumită „viaţa după moarte”; sinucidere = iad garantat pe lumea cealaltă) şi am refuzat să-mi rănesc atât de mult familia. Gândurile de hulă, cele blasfemice la adresa lui Dumnezeu și a tot ce era sfânt, mi se intensificaseră. Gândurile necurate, pe care le aveam până şi în somn, îmi sfâşiau, sfârtecau, spitecau, zdrenţuiau sufletul. Mă îndurerau enorm! Durerea mea exista pe toate planurile: fizic, mental, psihic, spiritual (Pentru orice cititor al acestei cărţi, cuvintele mele cu privire la suferinţa mea pot să pară exagerate, eventual pot să pară ca fiind „văicăreli de doi bani, o plângere a sorţii”, dar ele nu sunt nici una nici alta, sunt doar o realitate pe care eu chiar am tră- it-o cu chiu şi cu vai, Dumnezeu mi-e martor, şi pe care o expun spre binele unora). Gândurile mizerabile nu-mi dădeau deloc pace. Eu nu mai ştiam cum era să ai pace. Tot timpul eram într-o a- lertă mentalo-psihică maximă. Mă calibram într-o stare de trezvie, de veghe, în care-mi analizam gândurile necu- MM
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 56 rate şi încercam să le combat, „măturându-le” din mintea mea – mătura cu care le îndepărtam era rugăciunea („mai întâi, plângeam în mine şi-mi presăram lacrimile pe podeaua minţii mele, iar apoi îmi măturam gându- rile necurate, ca să nu se ridice praful în urma lor”). Dar le îndepărtam pe unele şi apăreau altele. Lupta cu gân- durile mă obosea psihic foarte mult, îmi slăbea nervii și la propriu și la figurat, mă asteniza. Trăiam un coşmar cu ochii deschişi! Trăiam o realitate implacabilă care mă ţinea prizonier în temniţa unei sufe- rinţe, cel puțin pentru mine, de necrezut, chiar de nedescris, ce părea că-mi va sorbi toate forţele care m-ar fi putut ajuta să evadez. Şi totuşi, chiar şi aşa, nu am renunţat, nu am vrut, m-am încăpățânat să merg mai de- parte. Dacă suferinţa venise cu buldozerul în viaţa mea şi-mi stricase „fundaţia fiinţei”, destabilizându-mă cu totul, rănindu-mă, din vina mea, eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, aveam de gând să o iau de la „zero” şi să recon- struiesc tot ce s-a stricat: cărămizile aveau să fie rugăciunile mele, mortarul - materialul de construcție consti- tuit dintr-un amestec de var, nisip, ciment sau ipsos etc., care se folosește ca element de legătură între cără- mizi - pe care-l amestecam cu lacrimile mele interne, avea să fie credinţa mea, iar rezultatul speram şi îmi do- ream să fie darul lui Dumnezeu. Aşa că am pornit de la „zero”, luptând pe toate fronturile, cum eram, în para- gină, în ruină sufletească, dar nu numai. Plângeam atât de mult, mai ales pe dinăuntru, în mine, ascuns fiind de lume, încât mă scăldam în lacrimi. Dacă împărăţia din mine ar fi fost conectată la sistemul naţional de irigaţii al României, lacrimile din mine ar fi pu- tut uda tot pământul ţării, mult timp, alungând orice urmă de secetă, atât de mult... Of, și cine-ar fi crezut că eu, pe-atunci, sufeream de-o demonizare? Da, eram demonizat, în mine trăia cel puţin un demon, care mă chinuia prin gândurile necurate, blasfemice, pe care mi le vărsa în minte şi nu numai. Din ca- uza demonizării de care sufeream şi despre care o să scriu mai multe detalii pe parcurs, m-am îndepărtat total de biserică, luptându-mă în afara ei, prin rugăciune, credinţă, nădejde şi, mai ales, încredere în Dumnezeu, dar nu numai. Mare greşeală am făcut că m-am îndepărtat, însă, chiar şi aşa, Dumnezeu mi-a fost alături şi m-a ajutat enorm, atât de mult, încât nici nu-mi pot găsi cuvinte omeneşti ca să mă exprim. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să se îndepărteze de Biserică!]. Prea aproape fiind de un dezastru la nivelul sănătăţii mele fizice, ca să îl evit am mers la un nou consult medical. Un medic endocrinolog m-a luat în grija sa, pentru a-mi investiga subponderalitatea de care sufeream (eram foarte slab; aveam doar 40 de kg). După consult, am fost diagnosticat cu sindrom hipoanabolic; nimic nou, ştiam deja că sufeream de aşa ceva (procesele anabolice (de asimilație), la mine, erau cu mult inferioare proceselor ca- tabolice (de dezasimilație). Am primit, ca tratament, Decanofort, fiole. Am acceptat tratamentul prescris de me- dic şi am început să mi-l administrez. Într-o lună m-am îngrăşat 4 kg, dar efectele adverse ale Decanofortului nu s-au lăsat mult aşteptate şi au făcut ca terapia, per ansamblu, să aibă mai multe dezavantaje decât avantaje. Decanofortul mi-a produs o acnee vulgară de „toată frumuseţea”. Exact asta îmi lipsea! (acneea juvenilă mode- rată, pe care o dezvoltasem în urma tratamentului hormonal făcut la 17 ani, mi se vindecase, când, ce să vezi, am avut parte de o explozie acneică „monstruoasă”, de pe-o zi pe-o noapte). Tenul îmi era extremamente gras, iar coşurile - de dimensiuni considerabile – îmi ieşeau unele peste altele; arătam groaznic şi mă simţeam pe mă- sură. Am consultat un medic dermatolog, dar am fost total dezamăgit de consultul pe care mi l-a oferit şi, mai a- les, de tratamentul prescris; totuşi, am cumpărat tratamentul şi am iniţiat aplicarea lui conform indicaţiilor. Nu m-a ajutat cu nimic! Trebuia să suport mai multe coşmaruri, acum: suferinţa psihologică produsă şi întreţinută de psiho-trauma ge- nerată de cele două şocuri, ca de altfel şi de gânduri, acneea deosebit de agresivă şi rezistentă la tratament, amigdalita cronică hipertrofică, faringita cronică cu ale ei dureri constante de gât, plus multe altele (nici nu le mai ştiam numărul). Și... când totul părea să fie mai dramatic ca niciodată, cireașa de pe tortul suferinței mele a devenit... Fără nicio explicaţie, am început să am și altfel de erupţii pe piele. Am consultat medicul şi am fost dia- gnosticat cu sindrom alergic, condiție medicală manifestată prin apariţia pe piele a unor erupţii de culoare roşie, însoţite de mâncărime. Mai tot timpul îmi ieşeau acele erupţii, pe fondul unei hipersensibilităţi/intoleranţe ali- mentare şi a unor alergii; aveam mâncărimi dese şi, în virtutea acelui fapt, regulat luam antihistaminice, adică antialergice prescrise de medic (de la Claritine până la Tavegyl). Offf... M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute, să-mi dea putere să merg mai departe (am fost ajutat din plin, sla- vă Lui). Era curios ce mi se întâmpla. Dumnezeu mă ajuta să merg mai departe; nu mă lăsa să mă afund, ca nu cumva să mă înec, mă ţinea departe de înec şi moarte, în general, dar nici nu mă scotea din nămolul în care e- ram împotmolit, mă ţinea la suprafaţă; nu mă scotea din „cuptorul necazurilor, al suferinţei”. Mai târziu a- veam să aflu că aşa-mi trebuia, că suferinţa era spre binele meu, că era îngăduită de Dumnezeu în viaţa mea cu scop pedagogic, că El, prin suferinţă, chiar îmi preda şi unele lecţii deosebit de importante.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 9-a Altceva şi cam acelaşi lucru
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 58 1188.. ÎÎnncceeppeerreeaa ffaaccuullttăăţţiiii şşii...... m început facultatea. M-am rugat mult ca la facultate să nu am parte de aceleaşi... din generală şi liceu. Umilinţele şi jignirile au continuat, însă, să nu mai spun de discriminări și marginalizări, dar într-o măsură mai mică şi la alt nivel. Timpul s-a scurs repede; suferinţa mi s-a agravat. În momentul cel mai disperat, Dumnezeu mi-a scos în cale me- dicul care a reuşit performanţa ca după două ore de consult minuţios, să constate că o parte din simptomatolo- gia mea - anxietatea mare, suferinţa psihologică profundă concretizată în rememorare dureroasă, intruzivă, per- sistentă şi recurentă a tuturor simptomelor celor două şocuri făcute în trecutul apropiat, visele tulburătoare, fri- soanele, dificultatea de instalare a somnului, durerile de cap şi incapacitatea de a suporta vederea unui om aflat în suferinţă - era produsă şi întreţinută de o tulburare de stres. Mă aflam într-o stare mai mult decât jalnică! Mama şi-a adus aminte de doamna doctor Ţigănişteanu Constanţa, cea care mă tratase de giardiază, aşa că am decis să merg la dânsa la un consult, însoţit fiind de una dintre surorile mele. Doamna dr., pe-atunci, activa în cadrul policlinicii Batiştei. Am fost diagnos- ticat cu (pseudo)tulburare de stres post- traumatică (nu prezentam toată simpto- matologia specifică tulburării, ci doar o parte), deşi în primă instanţă am fost di- agnosticat cu sindrom depresiv-anxios (aveam şi stări depresive, dar cum aş fi putut să nu le am în condiţiile în care via- ţa mea era...?, însă în niciun caz nu sufe- ream de depresie). Doamna dr., o fiinţă superbă, mi-a spus: Te-aş fi trimis la un psihiatru, dar nu ai nevoie. Îţi voi prescrie un medicament care să te sedeze şi să te facă să te de- conectezi, atât la nivel de gândire, cât şi la nivel de sentimente, trăiri, emoţii, de la psihotrauma care te chinuie, şi care, prin deconectarea respectivă, să-i permi- tă psihismului creierului tău să se reedu- ce, pentru ca tu să depăşeşti cu succes momentele grele prin care treci. Mi-a prescris Remeron, un medicament antidepresivo-anxiolitic NASSA (Noradrenergic and specific seroto- nergic antidepressant – antidepresiv noradrenergic şi specific serotoni- nergic), 15 mg pe zi, 7, 5 mg dimineaţa şi 7, 5 mg seara. Am început să iau Remero- nul; medicamentul mă ajuta să mă înde- părtez încet dar sigur de rememorările care îmi făceau atât de mult rău. La un moment dat, însă, după vreo 3 săptămâni şi jumătate de administrare, am făcut o (Doamna doctor Ţigănişteanu Constanţa, o scumpă) candidoză sistemică foarte gravă (de pildă, doar la un nivel de manifestare, zici că aveam zăpadă în gură, din ca- uza depunerilor albicioase produse de fungusul candida); aveam stare subfebrilă, ameţeală, dureri de cap şi de muşchi, dureri de gât şi mai mari decât în mod normal, etc. M-am alarmat şi am mers să-mi fac nişte analize la sânge, la un laborator Synevo, însoţit fiind de tata. Am primit rezultatul, sufeream de agranulocitoză (leucopenie + neutropenie în stadiu sever), o reacţie adversă imunologică extrem de puternică, datorită căreia era iar să fiu AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 59 pe punctul de a muri. Agranulocitoza m-a determinat să stopez administrarea Remeronului, pentru că ea era o reacţie adversă a medicamentului. Reacţia se dezvoltase din cauza faptului că „organismul meu mult prea sensi- bil şi-a arătat colţii” şi a reacţionat total în defavoarea mea. Doamna doctor nu avea nicio vină! Remeronul, un medicament foarte bun, mi-a făcut mai mult rău decât bine. Iar o luasem de la capăt. Rememorările psihologice dureroase reveniseră! Am oprit brusc administrarea Remeronului, fără acordul medicului, pentru că mirtazapina, substanţa activă a medicamentului, îmi produsese supresie medulară şi-mi făcuse praf sistemul imunitar (dacă nu stopam adminis- trarea, puteam să mor). [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să îşi stopeze, fără acordul medicului, administrarea medicamentației prescri- se, pentru a nu risca să dezvolte complicații! Stoparea medicamentaţiei fără acordul medicului se face doar în si- tuaţii de forţă majoră, cum a fost cazul meu]. După aproximativ 3 zile de la întreruperea neautorizată a Remeronului, am făcut şi un „sindrom de discontinuare la antidepresiv” (când se opreşte brusc din administrare, nu treptat, gradat, aproape orice antidepresiv sintetic produce o serie de simptome extrem de neplăcute). Am crezut că voi înnebuni. Atât de multă nelinişte nu am simţit niciodată. Îmi venea să ies pe stradă şi să urlu în gura mare după ajutor. Am ajuns iar la medic! Am început să iau Viusid, un preparat naturist ortomolecular, ca să-mi refac imunitatea, simultan cu Diflucan, pentru a-mi trata candidoza, la prescripţia doamnei dr. Ţigănişteanu. Mi s-a prescris şi un alt antidepresiv, dar nu l-am putut suporta deloc (organismul meu dezvolta imediat reacţii adverse grave ca urmare a administrării medicaţiei sinte- tice). Totuşi, în alt plan, am avut sorţi de izbândă, mi-am tratat candidoza şi mi-am refăcut imunitatea, slavă Do- mnului! Până la urmă, nu mi s-a mai prescris niciun antidepresiv (cu proprietăţi anxiolitice), de vreme ce organis- mul meu hipersensibil reacţiona mai mult negativ decât pozitiv la medicamentaţia specifică. A rămas ca eu să su- port tulburarea de stres posttraumatică prin mijloace proprii, pentru că aşa am decis eu. Doamna dr. Ţigăniştea- nu a fost o scumpă, m-a înţeles, deşi eu eram o persoană (cam) de neînţeles, cu un organism care reacţiona total aiurea la 99,99% din medicamentele alopate. Dânsa în ochii mei era un medic genial, o alinare de care eu aveam nevoie, un om frumos și bun! După puțin timp, am plecat în practică prin Dobrogea şi pe litoralul Mării Negre, cu facultatea. M-am simţit foar- te rău, şi acolo. Abia m-am putut descurca. Mai târziu, am fost în altă practică, pe valea Prahovei. Am terminat primul an de facultate cu 8 restanţe (nu m-am prezentat la toate examenele sau m-am prezentat la unele, dar nu am luat note de trecere; nu puteam învăţa din cauza stărilor de rău; la materiile care mi-au depăşit cultura generală, am picat examenele). În vacanţa de vară starea mi s-a agravat. Tenul îmi arăta monstruos, din cauza acneei rebele (coşurile nu numai că erau inestetice, ci erau şi deosebit de dureroase); starea mea psihologică era afectată de stresul posttrauma- tic şi de gândurile necurate; durerile cronice de gât produse de amigdalita cronică hipertrofică şi de faringită mă cutremurau din temelii; durerile de picioare induse de reumatism mă măcinau, mai ales când cerul era înnorat şi presiunea atmosferică creştea; agnozia intermitentă mă făcea să cred că voi ajunge să nu mai ştiu nici cum mă chema şi... şi chiar atunci am făcut o laringo-traheo-bronşită foarte gravă. Am refuzat să iau o medicaţie, pentru că luasem prea multe medicamente de-a lungul timpului şi pentru că, oarecum, mă simţeam intoxicat (Farmacis- ta care se ocupa cu prepararea, controlul, distribuirea şi/sau vinderea medicamentelor, în cadrul unei farmacii din care eu îmi cumpăram medicamentele, chiar a îndrăznit să-mi spună, într-o zi: Tu eşti persoana care a cumpărat cele mai multe medicamente de când lucrez eu în această farmacie, nu cred că mai există vreo per- soană din Brăneşti care să fi luat mai multe medicamente decât tine. M-am abţinut cu greu, nu i-am spus de iadul pe care-l trăiam – un „iad” care avea nevoie să fie „tratat cu medicamentele pe care le tot cumpăram şi pe care mi le tot prescriau medicii, din necesitate, nu din alt motiv”). Pe fondul unei noi crize de tetanie latentă hipocalcemică, mi s-a îngustat lumenul laringian deja afectat de larin- go-traheo-bronşită, fapt pentru care aveam accese de dispnee – respiram foarte greu. Era să mor sufocat! Am mers de urgenţă la spitalul Colţea, din Bucureşti. Am fost consultat, mi s-a recomandat operaţia de înlăturare a amigdalelor foarte infectate şi mărite în volum şi mi s-a prescris un tratament corespunzător pentru laringo-tra- heo-bronşită. Doamna dr. orl-ist, după consult, a întrebat-o pe mama dacă nu cumva aveam probleme hormo- nale, pentru că i se părea anormal ca eu, la aproape 20 de ani, să am voce sopranică (Puteam să cânt atât de sus, încât concuram, cu uşurinţă, cu trilurile Mariahei Carey, dar puteam să cânt şi foarte jos, cu alte cuvinte, puteam să cânt şi pe voce feminină şi pe voce masculină). Mama a informat-o că nu aveam nicio problemă hor- monală, deşi avusesem, de vreme ce suferisem de pubertate întârziată (Organismul meu dispunea de toate ca- racterele sexuale secundare masculine (aveam barbă şi mustaţă, organele genitale îmi erau dezvoltate per- fect, etc.), doar vocea masculină modală îmi lipsea (vocea mea fiziologică, cea modală, cea cu care vorbeam,
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 60 era perfect feminină; devenea masculină doar când vorbeam sau cântam în registrul grav, cel „fry”, adică a- tunci când, printr-o tehnică foarte cunoscută, îmi coboram laringele spre trahee şi îmi îngroşam vocea cu aju- torul modulaţiei oferite de faringele bucal (orofaringe), faringele nazal (cavumul), fosele nazale, cavitatea bu- cală, dinţi, limbă, buze şi oasele feţei mele)). Analizele mele hormonale erau relativ perfecte (hormonii aveau concentraţii optime, normale, inclusiv testosteronul, mai puţin dihidrotestosteronul, însă, a cărui concentraţie era mult mai mică decât cea normală). Doamna doctor a rămas uimită, se uita la mine ca la ceva ce merita a fi studiat pe toate părţile. Am refuzat operaţia de înlăturare a amigdalelor, pe motiv că amigdalele îmi ofereau o protecţie împotriva unei potenţiale răceli severe la plămâni, dar am acceptat tratamentul prescris (refuzul meu s-a dovedit, mai târziu, a fi o gigantică greşeală). L-am făcut, şi mi-a trecut laringo-traheo-bronşita. N-am scăpat bine de laringo-traheo- bronşită, că am dat peste sinuzita frontală. Am zis, gata, până aici, mă tratez singur de sinuzită. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am început să iau, din proprie iniţiativă, un tratament naturist complex; am ţinut o cură cu apă cu ar- gint coloidal de cea mai bună calitate, aprobată de Ministerul Sănătăţii, plus Serrapeptază*, pentru sinuzită. Se- rrapeptaza era, cel puţin la momentul acela, recunoscută în toată Germania şi Canada ca fiind medicamentul na- turist numărul 1, sub formă de capsule enterosolubile, folosit în tratarea sinuzitei (am comandat-o din Canada; mi-a venit prin poştă). Am făcut şi o cură cu Kalsis + Alpha D3 pentru a mă vindeca de tetania latentă hipocalce- mică (Kalsisul şi Alpha D3-ul mi le-am administrat la prescripţia doamnei dr. Ţigănişteanu). Mi-am tratat atât si- nuzita, cât şi tetania, cu un succes debordant. Mi s-a ameliorat şi amigdalita, dar doar pe moment. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să ia medicaţie fără a consulta medicul, fără a avea prescripţie]. Am început facultatea, anul doi. La câteva zile, după, am fost dus de urgenţă la spitalul Colţea, pentru a mi se fa- ce o amigdalectomie – riscam să fac septicemie, dacă nu mi se îndepărtau de urgenţă amigdalele suprainfectate. Nu am avut alternativă, a trebuit să accept operaţia. Directorul spitalului – domnul Popescu Cristian Radu, medi- cul orl-ist la care am mers, a decis să mă opereze fără anestezie generală, pentru că organismul meu era atât de slăbit, încât aş fi putut să nu suport anestezia şi să mor pe masa de operaţie. Am fost internat în regim ambula- toriu, am fost pregătit şi condus în sala de operaţii. M-am rugat tot drumul parcurs către sală şi nu numai. Acolo, mi s-a pulverizat puţină lidocaină în gât (un anestezic local), am fost aşezat pe un scaun şi am fost legat. Mă sim- ţeam ca un porc care urma să fie tăiat. Eram atât de obosit, arătam ca un om aflat pe patul de moarte. Eram ex- traordinar de slăbit, mai ales fizic! A intrat medicul orl-ist în sală, acompaniat fiind de câţiva medici rezidenţi, care se uitau la mine ca la un „tro- feu”, şi mi-a spus: gata, te operez. A început operaţia, pe viu (aveam gâtul amorţit, de la lidocaina pulverizată). Când mi-a fost smulsă prima amigdală, am crezut că mi-a căzut în cap plafonul sălii de operaţie; mi-a curs sânge- le pe gură. Am tuşit cu forţă, pentru că era să mă înec cu propriul meu sânge, şi tot sângele din gura mea a ajuns pe corpurile medicilor, eu crezând că nu era adevărat ce vedeam. Avusesem senzaţia că în acel moment tocmai se filmase un cadru pentru un film de groază. Mă rugam şi mă rugam şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să se termine totul mai repede şi finalul să fie de bun augur. Mi s-a îndepărtat şi cea de-a doua amigdală şi operaţia a luat sfârşit (La finalul operaţiei, domnul prof. dr. Popescu le-a spus rezidenţilor: uitaţi-vă şi voi ce amigdale avea copilul ăsta, dacă mai stătea 2 săptămâni cu ele... s-a oprit (Mi-am dat seama că a vrut să spună... murea! Mult nu mai aveam până la a face septicemie)). Amigdalele mele, pe care le-am văzut puse într-un recipient de metal, la maxim 20 de cm de scaunul în care mă aflam eu, erau de culoare mov închis spre negru, sparte parţial, pline de puroi (sparte fiind, emanau un miros groaznic de gunoi împuţit). ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ *Serrapeptaza (Serrapeptaza) sau Serratio-peptidaza (Serratia Peptidase) este o enzimă proteolitică extrasă din intestinul viermelui de mătase (cu ajutorul ei acesta reuşeşte să-şi facă o gaură în cocon, pentru a putea ieşi afară). Cercetările recente au scos în evidență ca- pacitatea enzimei de a dizolva cheagurile de sânge şi chisturile din sistemul circulator, curăţând astfel arterele şi prevenind accidentele cardio-vasculare, în special accidentele cerebrale prin blocări cauzate de micro-cheagurile de sânge (în acest sens, devine foarte utilă şi după un accident vascular cauzat de un cheag de sânge sau în stările post-chirurgicale, când ajută la videcarea rănilor (externe şi interne) provocate chirurgical, cât şi la dizolvarea cheagurilor de sânge provocate de intervenţia chirurgicală). Serrapeptaza dizolvă fibrina (acu- mulările de proteină care cauzează tromboza), dizolvă cheagurile de sânge, dizolvă ţesuturile moarte, elimină durerile artritice, elimină infecţiile sinusurilor; atacă şi dizolvă materia moartă din organism, precum celulele moarte, curăţă sistemul circulator de elementele ca- re "îngroaşă sângele" sau formează trombi ce blochează circulaţia, fiind eficientă în ameliorarea sau tratarea următoarelor simptome/a- fecţiuni: sinuzită, rinită, osteoartrită, artrită reumatoidală, amiloidoză, proteinurie, traume post-operatorii, tiroidită, sindrom de tunel carpal, enfizem pulmonar, chisturi, fibroame cauzate de procese inflamatorii, hiperplazie benignă de prostată, tromboză, tromboflebită, bursită, hematom, congestie cerebrală hemoragică, ulcer varicos, boala crohn, hepatita C, scleroză multiplă, insuficienţă pancreatică, zo- na zoster, bronşită şi astm, în principal, dar nu numai (în general, aproape orice afecţiune care presupune o inflamare şi o infecţie bene- ficiază de mare ajutor din partea enzimei).
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 61 După operaţie, am fost condus într-un salon în care am stat 3 ore, alături de alţi copii. Mi s-a dat voie să plec aca- să, cu menţiunea că trebuia să revin la control peste 3 săptămâni, dacă nu voi întâmpina nicio problemă, sau peste câteva ore/zile, dacă voi întâmpina vreo problemă. Acasă, am avut nişte dureri... Am mers la consultul medical peste 3 săptămâni și totul a fost okay; gâtul meu arăta impecabil, parcă zici că mă născusem fără amigdale, aşa de bine vindecată era şi arăta zona anatomică ce susţinuse amigdalele. În scurt timp mi-au trecut și endocardita și reumatismul. Vocea mi s-a îmbunătăţit în urma amigdalectomiei! Eliberat fiind de infecția de care și medicul s-a mirat, m-am reîntors la facultate. Dar am scăpat de ceva şi am dat peste altceva, ca de obicei. Am făcut o anemie posthemoragică, cu care m-am ales în urma hemoragiei puternice făcute în timpul operaţiei de înlăturare a amigdalelor. Pierdusem prea mult sânge. Anemia îmi producea ame- ţeală, amorţeală şi moleşeală. Mă trezeam, în plină activitate, pe stradă, în timpul mesei, pe toaletă, oriunde, cu o amorţeală care mă „paraliza”. Amorţeam din cap până în picioare! Mergeam la facultate şi abia mă târam pe drum; aveam momente când mă ţineam de pereţii din staţiile de metrou, pentru a mă sprijini, cu scopul de a nu cădea din cauza ameţelii și a amorțelii. M-am tratat cu Tardyferon, medicament pe care l-am luat pe baza pres- cripţiei doamnei dr. Ţigănişteanu. Am trecut şi peste acel obstacol, cu bine. Mă simţeam rău, în continuare, zi de zi. Doamna dr. Ţigănişteanu, la un moment dat, mi-a spus: Nicuşor, nici nu ştiu ce medicamente să-ţi mai prescriu, ca să te văd simţindu-te mai bine. Organismul tău este refractar la medi- caţie, opune rezistenţă, este lipsit de receptivitate. Este ca şi cum îţi este sortit să suferi, şi orice ai face să îţi tra- tezi suferinţa, nu ai sorţi de izbândă; cel mult ţi-o poţi alina, dar mult prea puţin. I-am răspuns doamnei dr.: Oh...! Dânsa mi-a zâmbit, tristă și mirată fiind, după ce timp de câteva secunde s-a uitat la mine în mod silențios. Cred că era impresionată pozitiv de atitudinea mea, cred că nu-i venea să creadă cum de reuşeam să accept suferinţa aşa de facil, cum de mă luptam şi cum de supravieţuiam fără a lua tratament. Cum de eram zâmbitor şi senin, cel puţin în aparenţă, când eu eram mai mult de jumătate împotmolit într-un noroi? Era o enigmă pentru dânsa, dar şi motiv de întristare. Pentru mine nu era o enigmă, eu ştiam clar că Dumnezeu mă ţinea în viaţă în ciuda tuturor greutăţilor, tocmai de aceea, obişnuiam să zâmbesc chiar şi când mi-era foarte rău, deşi în sinea mea plângeam şi mă luptam cu rafalele de vânt ale furtunii din viaţa mea (faptul că zâmbeam chiar şi când îmi era foarte rău, în faţa unor oameni mă punea în postura de a nu fi crezut; dacă le-aş fi spus acelor oameni ce suferinţă suportam, nu m-ar fi crezut, tocmai datorită faptului că de multe ori mă văzuseră cu zâmbetul pe buze, crezând astfel că eu mă aflam pe culmile fericirii, când, de fapt, eu stăteam pe „cărbunii aprinşi ai iadului”). Secretul zâmbetului meu era acesta: îmi puneam toată încrederea în Dumnezeu, chiar obişnuiam să spun: Lasă, că are grijă Dumnezeu, Drăguţul de El! Tot răul din viaţa mea „îl dădeam în concesiune” lui Dumnezeu, adică îl puneam la dispoziţia Lui, sperând că El va face pentru mine ceea ce aşteptam de-o viaţă întreagă, şi anume: să iasă soarele şi pe strada mea răvăşită de vânt, mult prea udată de ploaie şi închistată în suferinţa zilnică.Vorbeam cu Dumnezeu, sau mai bine zis vorbeam de unul singur adresându-mă lui Dumnezeu, rugându-mă la El, având credinţă absolută că El mă asculta şi că a- vea să mă ajute, şi Îi spuneam tot ce aveam pe suflet, ţineam adevărate conferinţe cu El, sperând din toată inima că tot răul pe care i-l spuneam Lui va dispărea sau se va transforma cândva în bine. Tot mă durea gâtul, deşi mă debarasasem de amigdalele suprainfectate și hipertrofiate care-mi ridicaseră ASLO- ul, o analiză medicală, până-n cer. Durerile de gât le aveam zi de zi, de data aceasta numai din cauza faringitei cronice care intrase în regim de decompensare. Lupta cu gândurile blasfemice, pe care le aveam la adresa lui Dumnezeu şi a tot ce era sfânt, mă afecta cel mai mult, mă obosea psihic cum nici nu pot scrie în cuvinte omeneşti. De ce mă obosea? Mă obosea pentru simplul fapt că eu nu stăteam nepăsător în faţa acelor gânduri, ci luptam împotriva lor; cum aveam un astfel de gând, în- cepeam să mă rog, ca să-l mătur din mintea mea. Nu mă lăsam păgubaş; aveam în posesie o putere psihică ex- traordinar de mare, primită în dar de la Dumnezeu; „filtram gândurile necurate” şi îmi ceream iertare. Îmi petre- ceam timpul luând (şi) măsuri contra acelor gânduri, cum puteam şi eu mai bine, rugându-mă, în principal. Rugă- ciunea mă ajuta colosal de mult. Când mă rugam simţeam la propriu cum primeam putere să mă ridic şi să merg mai departe. Mă ridicam, dar iar cădeam şi iar mă rugam, iar mă ridicam... Trăiam o alternanţă între căzături şi ridicări. La facultate, alternanța între căzături și ridicări era abruptă, însă m-am descurcat; câteva persoane mi-au fost a- lături, unii dintre colegii mei dragi, m-au susţinut moral, fără să știe prin ce treceam eu, și anume, cel mai mult: Mănucu Florina, Nicoară George, Mihalache Sorin și Ionescu Florentina. Florina, de pildă, o scumpă, o ființă minunată, era una dintre binefăcătoarele mele. Ea a fost cea care la un mo- ment dat s-a oferit să îmi procure un medicament, prin sora ei, din Franța – Atarax, pe care eu am fost nevoit să mi-l administrez pentru a-mi trata o neurastenie, dar și pentru a-mi ameliora un sindrom alergic.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 62 1199.. OO vveessttee şşoocc m decis să consult un alt medic, de data aceasta cu competenţă şi în naturopatie, pe lângă alopatie, aşa am ajuns să întâlnesc o doamnă doctor al cărei nume nici până în ziua de astăzi nu-l ştiu (a fost pentru prima dată când starea mea de rău m-a deconectat total de la nevoia de a dori să ştiu numele medicului cu care interacţionam). Am mers la dânsa la consult, la un cabinet particular din Bucureşti (de prin zona Pieţei Victoria), aflând de existenţa dânsei dintr-un pliant care mi s-a oferit la intrarea în facultatea de geografie. Pe la finalul anului 2006, am fost supus la aproape toate testele medicale posibile, pe parcursul a trei luni de zile – teste care m-au costat o grămadă de bani, pentru că au fost făcute cu ajutorul unei aparaturi medicale de ulti- mă oră, extrem de performantă, la vremea respectivă. Mi s-au făcut analize microbiologice, imunologice, alergo- logice, hematologice, toxicologice, endocrinologice, citopatologice, citogenetice moleculare şi nu numai. Rezul- tatele au fost, în mare parte, catastrofale, şi ele au condus la materializarea în viaţa mea a unei veşti „şoc”. Doamna dr., când mi-a înmânat rezultatele, mi-a spus: − Mă mir că eşti în viaţă. Îţi spun sincer că dacă n-ai fi venit personal să iei rezultatele, aş fi crezut, în cel mai fericit caz, că eşti internat în spital, de urgenţă, iar în cel mai nefericit caz, aş fi crezut că eşti deja mort. Integritatea fizico-organică a organismului tău este extrem de afectată, eşti intoxicat grav până la nivel celular (sufeream şi de toxemie intestinală, printre altele). Ai o sensibilitate ieşită cu mult din normalitate, foarte rar întâlnită (te afectează toţi factorii negativi din mediul înconjurător); atât de sensibil eşti, încât poţi să percepi până şi... Eşti alergic, ca de altfel şi intolerant la majoritatea conservanţilor şi coloranţilor sintetici din alimente (dar nu numai) și... şi aş sta cu tine multe ore de acum încolo să îţi spun tot ce aş avea să-ţi spun, dar nu am timp, pentru că mai am pacienţi care aşteaptă la uşa cabinetului meu, tocmai de aceea te rog pe tine să citeşti rezulta- tele testelor, de pe foile pe care ţi le voi înmâna. Să ştii că eşti un caz numai bun de studiat şi de prezentat la te- levizor. Nu ai vrea să mergi cu mine la o emisiune a partenerului meu de cabinet, ca să-ţi prezint cazul? − I-am răspuns: nu, şi vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Doamna dr. mi-a zâmbit. − Nici nu ştiu ce să îţi prescriu, Nicuşor, ce medicaţie să îţi recomand. Nu am mai consultat niciodată un om atât de grav intoxicat ca tine, în toată viaţa mea. Trăieşti printr-un miracol! La auzirea a ceea ce mi s-a spus, am rămas mut, am rămas fără cuvinte. Mă aşteptam la un asemenea „verdict”, pentru că mă simţeam pe măsura lui, dar nu mă aşteptam chiar la un verdict de o asemenea magnitudine. Chiar eram hipersensibil şi percepeam până şi undele electromagnetice ale telefonului mobil, dar nu numai pe cele ale telefonului, ci şi pe cele ale computer-ului, cuptorului cu microunde, televizorului, etc. (dacă ţineam telefonul a-prins în proximitatea mea, începeam să am mâncărimi pe piele, ca un fel de pişcături calde, iar dacă îl ţineam lângă ureche, mi se încălzea puternic pielea şi mă durea îngrozitor capul, tocmai de aceea vorbeam foarte rar la telefon, numai în situaţii de forţă majoră, iar computer-ul îl foloseam doar dotat fiind cu un dispozitiv de neutrali- zare a radiaţiilor şi de ecranare a lor). Nu era nimic anormal în simţirea mea, căci conform medicului specialist în medicina muncii, dar şi specialist în igiena radiaţiilor, Călin Mărginean, citez: "când o persoană apelează cu ajuto- rul telefonului mobil o altă persoană, acesta emite între 1,9 – 3 GHz (giga-herţi) ca să conecteze antena de telefo- nie mobilă, iar aceasta pe tine. 1,9 – 3 GHz înseamnă că telefonul mobil emite între 1.900.000.000 şi 3.000.000.0 00 de vibraţii pe secundă, vibraţii care trec prin fiecare celulă a corpului, dar mai ales a capului/creierului. Însă putem reduce această iradiere cu 50% dacă schimbăm tactica. Dacă ţinem telefonul mobil în mână, la o distanţă de corp, cu mâna întinsă şi abia când ai văzut că cel pe care l-ai apelat a răspuns la telefon duci aparatul la ure- che, radierea este considerabil redusă. Dacă ţinem telefonul mobil lipit de ureche şi aşteptăm ca celălalt să răs- pundă, ne prăjim efectiv creierul. Nu uita că bolta craniană (adică oasele parietale şi temporale) are o formă de antenă parabolică, ce concentrează undele în baza gâtului (adică în glanda tiroidă), în sâni şi în vârful plămânilor = zonele cele mai afectate după creier!". Ei poftim! Eu simţeam acele vibraţii ale telefonului mai mult decât în mod normal, chiar foarte mult, din pricina hipersensibilităţii mele ieşite din comun, de care până și medicul s-a mirat. I-am spus doamnei doctor: − Doamnă doctor, numai Dumnezeu mă ţine în viaţă, vă spun sincer. − Asta cred şi eu, să ştii, pentru că eşti în viaţă, deşi toate probele şi indiciile medicale te declară a fi mort, mi-a răspuns doamna doctor, uitându-se la mine cu o maximă curiozitate şi chiar admiraţie. În final, mi-a recomandat un produs detoxifiant naturist (am procurat produsul naturist, mi l-am administrat, în timp, şi m-am simţit o idee AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 63 mai bine, dar puţin de tot). 2200.. FFaaţţăă îînn ffaaţţăă ccuu mmooaarrtteeaa şşii...... u mai trecut câteva sute de crâmpeie de lumină şi a venit ziua în care a trebuit să plec în practică. La ora 5.30, dimineaţa, era să fiu călcat de tren. Îndreptându-mă către locul în care erau parcate autocarele cu care urma să plecăm în practică eu şi colegii mei, sora mea, care conducea maşina în care, pe locurile din spate, stăteam eu şi un coleg de-al meu, prieten bun cu mine, George, a luat-o pe o scurtătură care implica tre- cerea şi peste o cale ferată nesemnalizată. Abia se crăpase de ziuă, nu se vedea bine afară, pentru că încă mai persista o „umbră” de întuneric. Nu am apucat să traversăm calea ferată în totalitate, că, la o distanţă de maxim 20 de cm, de spatele maşinii noastre, a trecut trenul, care ne-a ratat cu puţin. Era să murim! Până la urmă, într-un final, am ajuns la autocare. Am plecat în practică, timp de 4 zile, cu facultatea, prin Munte- nia, Transilvania, Moldova, Bucovina şi Maramureş (am vizitat o mulţime de locuri superbe). A fost frumos, dar eu tot rău m-am simţit, nu prea m-am putut bucura de nimic. După revenirea din practică am făcut o criză de tahicardie paroxistă atrială. În timpul unui seminar de ecologie, în plină rezolvare a unei probleme, la facultate, dintr-o dată a început să-mi bată inima foarte repede şi foarte tare. Îmi bătea atât de tare şi atât de intens, încât nu puteam să stau nemişcat pe scaun. Am intrat puţin în pani- că. Am avut intenţia de a-l aborda şi întrerupe pe profesorul meu de ecologie, care tot scria de zor unele impresii pe tablă, dar nu am putut din cauza bătăilor inimii. Vroiam să-l rog să-mi permită să părăsesc sala, pentru a lua o gură de aer proaspăt, dar efectiv m-am văzut pus în situaţia de a nu putea vorbi; abia mai puteam respira. Îmi bătea inima în disperare. Exact în cel mai insuportabil moment, când am crezut că voi muri sufocat, am început să mă rog la Dumnezeu. Am terminat de spus în minte rugăciunea, şi bătăile inimii, pe parcursul a 5-10 secunde, mi s-au normalizat. I-am mulţumit lui Dumnezeu! Stările de rău produse de stresul posttraumatic au continuat, iar suferinţa psihologică generată şi de acneea vul- gară s-a accentuat, printre multe altele. În pofida tuturor problemelor, am învățat cum am putut, nu am pus la suflet discriminările, marginalizările şi ofensele care... (din mediul de la facultate); am înţeles, am tolerat, am ier- tat, am luat toate restanţele din anul întâi şi am trecut examenele anului doi. Am încheiat anul cu succes; am tre- cut de la taxă la buget, bucurându-l astfel pe tata. Cu puţin timp înainte de încheierea anului doi de facultate, am trăit o nouă experienţă, relaţionată cu dăruirea mâncării, care mi-a redemonstrat puterea Sfintei Cruci şi care mi-a mărit şi mai mult credinţa, nădejdea şi, mai ales, încrederea în Dumnezeu. În timpul zilei, uneori, la facultate, obişnuiam să-mi dau mâncarea oamenilor ne- voiaşi, eventual câinilor maidanezi. Aşa îmi spunea ceva în inimă să fac, iar eu o făceam din tot sufletul. Mă bu- curam când vedeam şi simţeam că oamenii sau animalele, cărora le dădeam mâncarea mea, se bucurau la rândul lor. Fericirea pe care o vedeam în ochii lor mă hrănea şi pe mine; mâncam şi eu... Iubeam oamenii străzii. Mă durea inima când îi vedeam că se chinuiau în frig, în arşiţă, în ploaie, în vânt, în mize- rie ş.a.m.d. În una din zile, după ce nu mâncasem nimic, pentru că-mi dăruisem mâncarea, seara, după ce am plecat de la fa- cultate, când am ajuns foarte aproape de maxi-taxiul ce urma să mă conducă spre casă, am simţit o durere foar- te mare de ordin gastro-intestinal, cum nu mai simţisem niciodată. Pur şi simplu, durerea m-a împietrit în loc. Îmi venea să mă întind pe jos din cauza ei; parcă zici că mă înjunghiase cineva în zona abdominală, nu o dată, ci de minim 7-8 ori, în aşa hal de puternică era durerea. Nu mai puteam nici să vorbesc. Am început să mă rog la Du- mnezeu, simţind în mine, imediat, puterea de a merge până la maxi-taxi. Am mai mers încă un kilometru pe jos şi am ajuns la maxi-taxi, zdruncinat fiind fizic din cauza durerii. M-am pus pe un scaun, la geam, stând puţin ghe- muit. Aveam nişte crampe abdominale cum nu pot descrie în cuvinte. Am spus rugăciunea „Tatăl nostru”, lăcri- mând din cauza durerii insuportabile, după care m-am rugat cu propriile mele cuvinte, masându-mi gentil zona gastro-intestinală. După ce am terminat rugăciunea, am făcut, pe zona abdominală, de trei ori semnul Sfintei Cruci. Ce să vezi?! Brusc, durerea mi-a trecut;instantaneu! Nu pot să scriu în cuvinte ce am simţit în acel mo- ment. I-am mulţumit lui Dumnezeu. Și totuși, durerea gastro-intestinală era o nimica toată față de durerea sufletească... Într-o zi, mi-am dat sea- ma că starea mea precară se datora și unei demonizări. Da, un demon trăia în mine și mă chinuia prin miliarde- le de gânduri necurate. Eu nu vroiam să mă sinucid, iar dacă nu vroiam, nu aveam nici de ce să gândesc aşa ceva. Nu aveam nimic împotriva lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a tot ceea ce era sfânt, care să mă determine să AA
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 64 nutresc gânduri de hulă la adresa lor, ca cele pe care le tot aveam, şi-atunci... ?! Gândurile respective nu erau a- le mele, ci ale demonului care-a intrat în mine după ce eu, pe la mijlocul anului 2004, m-am răzvrătit, răsculat, revoltat împotriva lui Dumnezeu, din cauza suferinţei mele. Prin revolta mea, dar şi prin păcatele făcute, într-un fel sau altul, m-am lepădat de Dumnezeu şi am lăsat cel puţin un demon să intre nestingherit în existenţa mea lăuntrică, el acţionând în bune condiţii, pe un teren perfect propice. Mă simţeam ca fiind demonizat, într-o oa- recare măsură, mică, ce-i drept, dar suficient de semnificativă cât să am acele gânduri, de pildă. Interesant, iniţial, demonii, cei de pe lângă mine, din afara mea, şi cel dinăuntrul meu, încercaseră să mă facă să- mi pierd credinţa în existenţa lui Dumnezeu, invadându-mă cu acele gânduri care negau existenţa divinităţii (i- am inclus în ecuaţie şi pe demonii de lângă mine, pentru că ştiam, din ce citisem, că omul, într-o măsură mai mi- că sau mai mare, are pe lângă el demoni care-l ispitesc să facă păcate, aşa cum are şi un Sfânt Înger păzitor, me- nit să ajute omul în diferite necesităţi). Când au văzut că nu puteau avea sorţi de izbândă, şi-au schimbat tactica. Câtă viclenie! Au început să-mi inoculeze gânduri blasfemice. Şi... De ce aveam gândurile de sinucidere? Pentru că demonii vroiau să mă sinucid. Eu nu vroiam! Şi de ce aveam gândurile de hulă la adresa lui Dumnezeu şi a tot ce era sfânt? Pentru că demonii, prin acele gânduri pe care mi le insuflau în minte, vroiau să mă depărteze de Dumnezeu, să mă priveze de harul Lui, ca eu să cad (mai uşor) în ispita de a mă sinucide. Totul se lega! Ei bine, nu m-am sinucis; nu am încercat niciodată să mă sinucid. Cum aş fi putut să mă sinucid de vreme ce eu iubeam atât de mult viaţa? Am combătut puţin câte puţin efectul gândurilor asupra mea, prin rugăciune! Am îngenun- cheat, m-am întristat, am plâns, am suspinat, am escaladat unele dintre cele mai înalte înălţimi ale „munţilor su- ferinţei” şi... am mers mai departe! Nu am vrut să renunţ la luptă, mai ales că eram mai motivat ca niciodată să ies din „iadul în care trăiam”. Ceva în inima mea, care era pe jumătate „uscată”, îmi spunea: Să nu te laşi bătut, continuă să lupţi. Aşa am făcut, nu m-am lăsat bătut, nicio secundă nu mi-am pierdut credinţa, nădejdea şi în- crederea în Dumnezeu. Mă gândeam la El şi foarte frecvent Îi spuneam: Iartă-mă şi ajută-mă, Te rog. Rugăciu- nea mă ajuta enorm de mult; mă ajutau şi lacrimile, care erau mai ales de factură internă, pentru că prin ele mă descărcam emoţional de multe „hamuri care mă îngreunau”. Mă simţeam atât de rău. Și nici nu prea mai aveam lacrimi; “cam ajunsesem la fundul sacului”. Eram… Eram, da, fără niciun strop de îndoială, o pasăre rănită, căzută rău într-un abis rece, aveam o aripă total zdrobi- tă. Alunecam sigur și vertiginos către fundul cel mai tenebros, care aștepta nerăbdător să-mi piardă mântuirea în fel nemilos. De mult timp trăiam în noapte, iar întunericul murdar mă chinuia, mă tortura, martiriza; pătruns a- dânc în mine, zilnic, el îmi vorbea, în minte, să mă manipuleze, neîncetat, îmi tot spunea: sinucide-te, suferi prea mult, hai, ia-ți viața singură și de durere desprinde-te, dar eu nu-l ascultam, îl ignoram, plângeam îndoliată și mă rugam. Deși eram sălășluită-n-obscuritate, credința în Lumină mi-o-ntăream. Cândva, trăisem în ziua cea fru- moasă, dar lent m-am apropiat... de întuneric, prin păcatele făcute, m-am împiedicat, am căzut și în el m-am cu- fundat. Întunericule, ai căutat ani întregi, fără oprire, lumina din mine, și ai găsit-o, într-un final, dar nu ţi-a plă- cut, nu ţi-a făcut niciun bine, te-a durut, pentru că ea ţi-a arătat mizeria învârtoşată din tine, și-atunci, de ciudă, ai început s-te-osteneşti să cultivi întinăciune şi în mine, cu zâmbetul pe buze, în speranţa că, într-o zi, mă vei face să mă asemăn cu tine. Ai reuşit, până la urmă, să mă îndepărtezi de Dumnezeu, Lumina mea, și-acum te lupţi cu mine să mă distrugi, nicicum nu mă poţi suporta. Eu stau, amărâtă, udată fiind de sângele care curge din ale me- le răni, și-ţi spun că nu mă voi lăsa, tu nu mă vei nimicí, căci eu la lupta cu tine nu voi renunţa. Chiar acum, în prag de moarte, către Dumnezeu glasul îmi voi înălţa, și-L voi implora să mă ierte şi să mă ajute contra ta să mai pot lupta. Nu mă voi sinucide, refuz, aşa că nu-ndrăzni să îţi declari victoria. Eu încă mai am viaţă în mine, mai am resurse, mai pot plânge lacrimi, cu toate că ochii mei au început să se usuce sub arşiţa multelor mele patimi. O rază de lumină sfântă a pătruns în existenţa mea, profund, iar eu, păcătoasa, luni întregi la rând, am sorbit din a ei candoare cu nădejdea că ea îmi va mai spăla conştiinţa de multa întinare, dar nu am reuşit decât să mă scu- fund în umbre calde de remuşcare, realizând că nu mai aveam la dispoziţie multe lacrimi să plâng extern după o divină iertare. Oh, ce tragedie, să ai ochi cu care să poţi plânge mult şi totuşi să-ţi lipsească parţial lacrimile cu care să te poţi spăla şi unge? Oh, ce dezolare cruntă, să ai ochi cu care să poţi plânge mult şi totuşi să-ţi lipsească parţial chiar şi doar o lacrimă care pe obraz lin curge? Oh, ce durere vie, să ai ochi cu care să poţi plânge mult şi totuşi să-ţi lipsească parţial lacrimile care-n vasul pocăinţei să se poată strânge? Dar, chiar şi aşa, întunericule, tu nu mă vei putea frânge, şi ştii de ce? Pentru că eu tot nu voi renunţa, voi plânge mai mult în mine, în inima mea și pe Dumnezeu, secundă după secundă, mereu, mereu, mereu Îl voi chema. Mă va ierta şi ajuta, sunt sigură, aşa îmi spune mie-n inimă „ceva”, şi, cu harul Lui, îmi va vindeca aripa zdrobită, iar din acest abis eu voi zbura, aşa că încă nu te bucura, căci, în curând, eu voi fi cea care-şi va proclama victoria. Voi îndrăzni, nu voi renunţa, voi conti- nua, tot voi lupta, iar Dumnezeu îmi va dărui biruinţa, eu cred, eu sper în aşa ceva. Totuşi, chiar dacă sufeream de demonizare într-un grad foarte mic, ea mă măcina pe dinăuntru, mă afunda încet
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 65 dar sigur în cel mai întunecat colţ al prăpastiei iadului suferinţei mele. Aveam momente când mă comportam..., când nu eram eu! Din ce în ce mai mult deveneam un om rău. În unele momente, nu suportam să stau mult timp în lumină puternică, pentru că, incredibil, statul „prea mult” îmi producea o nelinişte interioară (atunci, dacă mă duceam într-un loc în care era întuneric, mi se ameliora semnificativ neliniştea). Din fericire, momentele în care „eram eu” erau cu mult mai frecvente decât cele în care nu „eram eu”, dar, puţin câte puţin, din ce în ce mai mult... Da, din ce în ce mai mult, adică din ce în ce mai des, eram: desfrânat, răutăcios, iscoditor, viclean,nedrept, bârfitor, mânios, neascultător, vorbitor de rău, nemilostiv, nesimţit, nelegiuit, nesuferit, urâcios, aspru ş.a.m.d. Era curios ceea ce mi se întâmpla, pentru că oscilam între bunătate şi răutate; strigam după Lumină, dar prin ceea ce făceam mă apropiam mai mult de întuneric, pentru că, din ce în ce mai mult, „trăiam cu dorinţa de a face ceva rău, măcar o dată pe zi”. Dar, chiar şi aşa, Dumnezeu mă iubea şi mă ajuta enorm, „iar eu chiar de iubirea Lui mă agăţasem, ca să nu alunec şi mai adânc în prăpastia care mă ameninţa că mă va înghiţi”. Nu ştia nimeni că mă confruntam cu o posesie demonică, nici măcar membrii familiei mele, deşi, în anumite mo- mente, când eu eram nervos şi vorbeam pe un ton cu dezgust, răstindu-mă, mama îmi spunea: Nicule, mamă, vorbeşti de parcă acum ai fi posedat de diavol. Aş fi putut să îi zic: Mamă, chiar sunt! Dar... Demonul din mine, ajutat de demonii din afara mea, de pe lângă mine, în chip nevăzut dar simţibil, îmi vărsa în minte tot felul de mizerii. Îmi dădea idei cu privire la cum m-aş putea sinucide (îmi spunea să mă arunc în foc, să îmi tai venele, să iau un pumn dintr-un anumit tip de medicament, să mă arunc în faţa trenului, să îmi tai gâtul, să beau otravă, etc.) şi îmi spunea cum şi când să fac tot felul de răutăţi. Dar eu nu îl băgam în seamă, în majori- tatea timpului, în niciun caz nu-i ofeream satisfacţia de a mă pune la mintea şi voia lui, tocmai de aceea, se ener- va şi „ţipa la mine, în mine, spunându-mi că mă urăşte”. Cel mai mult se enerva că nu doream să mă sinucid! (el vroia cu tot dinadinsul ca eu să mă sinucid, ca „aşa să fiu al lui şi al iadului”; dacă ar fi putut, m-ar fi obligat să mă sinucid, dar nu putea să facă asta). Şi se mai enerva foarte mult într-o altă circumstanţă, şi anume când mă rugam la Dumnezeu sau la Maica Domnului. Vai, cum făcea când... Pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, mai ales când începeam să mă rog, demonul din mine Îi înjura. Îi făcea în tot felul, albie de porci, „spunea în mine nişte expresii indecente, la adresa Lor, pe care eu nici ameninţat cu moar- tea, cu un cuţit la gât, nu le-aş fi putut scoate pe gură”, atât de urâte erau, pline până-n vârf de un venin care pe mine mă îndurera cum nu pot scrie în cuvinte. Îi înjura în timp ce eu mă rugam doar-doar eu m-aş opri; făcea as- ta mai mult ca eu să nu mă mai rog; el ştia foarte clar faptul că pe mine mă ajuta enorm de mult rugăciunea, şi- atunci îmi polua mintea exact cu ce ştia că mă durea cel mai mult, ca să mă tulbure profund, să îmi „împrăştie mintea” şi să mă facă să nu mă pot concentra. Se ostenea atât de mult să îmi producă orice fel de durere îi venea la îndemână; acesta era rolul pe care el îl lua cel mai în serios, să îmi producă mie cât de multă durere putea, fizi- că, psihologică, psihică, mentală, spirituală, pe toate planurile, dar pe lângă asta, mai „îşi luase” şi rolul de a mă îndepărta de Dumnezeu, cu orice preţ, chiar şi cu „preţul arderii lui”. Asta îi făceau rugăciunile mele adresate lui Dumnezeu şi Preasfintei Fecioare Maria, de pildă, îl ardeau groaznic, dar el tot nu înceta, ba chiar, nu de puţine ori, făcea şi mai rău, mai rău decât în orice ospiciu, şi partea tragică se limita la faptul că făcea „ca la balamuc” în interiorul meu, iar eu trebuia să fac în aşa fel, încât să suport fără să înnebunesc. De multe ori m-am rugat la Dumnezeu să nu îngăduie ca eu să înnebunesc, pentru că dacă aş fi înnebunit lupta cu demonul din mine ar fi fost mai mult de jumătate pierdută. După fiecare rugăciune spusă „în direcţia neînnebunirii mele”, simţeam la pro- priu cum primeam forţă, cum deveneam mai puternic psihic şi cum puteam să fac faţă încercărilor de tot felul. Scumpul de Dumnezeu mă ajuta mult de tot, şi făcea asta din iubire şi bunătate, deşi eu, atenţie, nu prea me- ritam, de vreme ce eram un om decăzut, şi nu exagerez deloc când afirm o asemenea ocară despre mine, am martori care pot confirma asta şi tot ce am mai scris în carte, aşa că...
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului Partea a 10-a Adierea de bucurie prin perdeaua tristeţii
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 67 2211.. LLaaccrriimmii ccaarree vvrrooiiaauu ssăă vviinnddeeccee şşii ssăă şştteeaarrggăă...... a începutul vacanţei de vară mi s-a agravat (foarte mult) acneea vulgară. După ce am folosit toate trata- mentele posibile din România, o perioadă de timp substanţială, de la mixturi antiacneice prescrise de der- matologi până la Skinoren, Isotrexin, Retin-A, Eritroacnol, Brevoxyl, Zynerit, Roc Purif Ac, Granex şi Proac- tiv Solution, fără pic de succes semnificativ, pentru a-mi trata acneea vulgară - un tip de acnee apărută pe fondul unui ten extrem de seboreic (aveam tenul atât de gras, încât păream uns pe față cu ulei), care se manifesta prin leziuni inflamatorii piogene care aveau puroi şi care îşi făceau apariţia unele peste altele, încât nu le mai puteam nici număra, am crezut că voi înnebuni. Eram disperat, aveam faţa plină de coşuri, care nu numai că erau ineste- tice, dar mă și dureau. Ajunsesem la faza în care îmi acopeream leziunile acneice cu fond de ten, ca să le ascund, dar fondul de ten îmi agrava acneea. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să folosească fond de ten, pentru că nu tratează, ci, din contră, agravează!]. Am mai aşteptat ceva timp, în speranţa că Proactiv Solution, tratamentul pe care mi-l aplicam atunci - mă va aju- ta, dar acneea mi s-a exacerbat, deşi, iniţial, părea că se vindeca. Atunci mi-am dat seama că singura soluţie poa- te să-mi fie dată de Dumnezeu. Am refuzat să mai ascund sub fondul de ten ceea ce lacrimile mele vroiau să vin- dece şi să şteargă, adică leziunile acneice şi cicatricile postacneice, şi am început să mă rog. Eram sigur că Dum- nezeu îmi va oferi o şansă, ceva. Nu mă mai suportam! Doamne, nu ştiu ce să mai fac, iartă-mă și ajută-mă, Te implor; aşa mă rugam, în genunchi, cu credinţă și nădejde de neclintit. După ce am terminat rugăciunea, am sim- ţit îndemnul în inimă să intru pe internet, să caut ceva, orice cu privire la acnee. Am început să caut, dar nu ştiam ce să caut. M-am documentat pe net timp de mai mult de 6 ore, cu privire la acnee, şi, în momentul în care am vrut să renunț la documentare, slavă Domnului, l-am descoperit pe domnul dr. dermatolog Alex Khadavi, împre- ună cu sistemul profesional antiacneic Clearogen – sistem conceput de dânsul. Instantaneu am avut sentimen- tul că am găsit tratamentul antiacneic ideal pentru mine. Tratamentul era scump, dar am primit bani de la tata, care vânduse un teren exact în acea perioadă (folosise o parte din bani pentru renovarea casei, iar din suma ră- masă mi-a dat şi mie, dragul de el). Am vrut să-mi comand Clearogenul, dar nu am putut, pentru că pe site-ul oficial al sistemului România nu era inclusă în lista de ţări către care se puteau face livrări, fapt pentru care am fost obligat să-l contactez personal pe domnul dr. Khadavi. Zis şi făcut! L-am contactat pe domnul dr. prin intermediul e-mail-ului, pentru că nu m-am putut deplasa până în Los Angeles, USA. Mi-a răspuns la e- mail în câteva zile, m-a consultat prin intermediul unor poze şi mi- a promis că-mi va oferi şansa să comand sistemul prin intermediul unui formular. Mi-a expediat formularul prin e-mail. Mi-am făcut card bancar, l-am alimentat cu bani, am completat formularul şi am expediat comanda mea doamnei April şi domnului Alan, secre- tarii dermatologului Khadavi. Comanda mi-a fost aprobată, iar pro- dusele mi-au fost expediate, dar din cauza unei erori, coletul meu a ajuns în Israel, de unde, din fericire, a fost redirecţionat către Ro- mânia. Am primit mult aşteptatul colet, cu multe emoţii! (Am înce- put să folosesc Clearogenul şi în numai câteva zile am observat primele ameliorări considerabile ale acneei mele. Din „monstrul care eram”, devenisem „ceva acceptabil” (nu mai am nicio foto- grafie cu mine în stadiul „monstru” al acneei, pentru că le-am rupt pe toate după ce m-am vindecat; am vrut să uit ce-am fost cân- dva!); după 3 luni de zile de la instituirea terapiei antiacneice cu Clearogen, m-am văzut pus în postura de a mă bucura - acneea mea vulgară se vindecase în proporţie de 90%, iar după încă o lună s-a vindecat complet, eu, la nivel de ten, devenind de nerecunoscut. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi ziua şi noaptea; i-am mulţumit şi doctorului Khadavi). LL Fotografie © Alex Khadavi M.D.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 68 2222.. SSuurrpprriizzăă!! m început facultatea, anul 3, în luna octombrie, 2007. Vindecat fiind de oribila acnee, nu m-a recunoscut (cu uşurinţă) niciun coleg. Nu le-a venit să creadă cum şi cât de bine arăta tenul meu; unii dintre ei chiar au crezut că mi-am făcut operaţie estetică :-) (De frică să nu-mi recidiveze acneea, am continuat să folosesc Clearogenul timp de încă un an de zile (am conti- nuat să-l import; abia mai târziu a devenit disponibil şi în România), iar pentru tratarea unor cicatrici superficiale cutanate, am folosit sistemul profesional de microdermabraziune Microdermx, sistem pe care l-am importat tot din USA, în România nefiind disponibil). După puţin timp, am plecat cu facultatea în practică, în sud-vestul ţării (Oltenia – Banat). Mi-a fost foarte rău şi pe acolo, dar Dumnezeu m-a ajutat să supraviețuiesc, ca de obicei. 2233.. DDeecciizziiaa......,, îînn vviiiittoorruull aapprrooppiiaatt...... upă ce m-am întors din practică, în ciuda suferinţei cu care mă confruntam, am decis că a venit timpul să fac canto, pentru a-mi cultiva vocea şi pentru a mă detaşa măcar puţin de... Poate pentru unii ar putea să pară absurd, dar chiar asta am decis, deși, doar pentru simplul fapt că sufeream de demonizare, printre altele, mă aflam într-un stadiu în care cantoul era ultimul lucru de care aveam nevoie. Am început să fac canto, pe cont propriu, în pofida a multe, inclu- siv a durerilor de gât produse şi întreţinute de faringita care nu- mi mai trecea, având-o ca profe- soară, fără să ştie şi fără să vrea, pe inegalabila Mariah Carey. De ce pe Mariah? Pentru că ea era singura cântăreaţă a cărei voce mă încânta din toate punctele de vedere, vocea mea, până la un punct, asemănându-se cu vo- cea ei. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe ni- meni să facă ore de canto pe cont propriu, pentru a nu se supune riscului de a-şi altera vocea, prin folosirea unei teh- nici incorecte!]. Cu ajutorul indirect al lui Mariah şi cu ajutorul direct al lui Dumne- zeu, mi-am cultivat (şi mai mult) vocea, făcând vocalize pe cânte- cele Mariahei, dar nu numai (cân- tam cu uşurinţă în toate cele 4 registre vocale, cel grav, cel modal, falsetto-ul şi whistle-ul, preferatul meu fiind cel mai de sus). Era incredibil faptul că puteam să cânt chiar și cu dureri de gât şi că puteam să fac can- to în starea jalnică în care mă aflam. Simţeam o putere în inima mea, care mă ajuta să fac asta! Eu aproape că eram obligat să am și activităţi care să mă destindă, care să mă AA DD Fotografie © Mariah Carey; J. W.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 69 deconecteze măcar puţin de la iadul din mine. Vocea Mariahei m-a ajutat foarte mult în procesul de cultivare a propriei mele voci. Mulțumesc, Mariah! Trăiam mergând la facultate, suferind zilnic, cântând...; mergeam în timpul liber în pădurea aflată la cca. 3 km vest de casa mea şi cântam cu păsărelele (ultima notă pe care o puteam cânta era atât de subţire şi înaltă, încât se asemăna perfect cu trilul unei păsări). Eu le imitam pe ele, ele mă imitau pe mine! O dată am fost la pădure însoţit fiind şi de George, care a rămas şocat când m-a auzit cântând cu păsările din pădure. Am cântat cu o mier- lă, un piţigoi şi o privighetoare, printre altele. De ce cântam cu păsările? Pentru că le iubeam mult, aproape la fel de mult precum iubeam oamenii. Dintotdea- una le-am găsit, le-am socotit a fi niște ființe formidabile. Ele îmi erau bune prietene, ele nu mă discriminau, nu mă marginalizau, nu mă ofensau, nu mă disprețuiau; adevărul era că nici nu prea puteau, scumpele mele fru- moase. Îi cântam şi lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru harisma vocii mele, dar nu numai. Cântam și cu scopul de a mă deconecta de la gândurile care mă chinuiau, de a le mai uita măcar pentru câteva minute. (Sfânta Treime) Pictură © Sfânta Mănăstire Peştera Sfântului Apostol Andrei
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 70 2244.. OO nnoouuăă zzaa îînn llaannţţuull ssuuffeerriinnţţeeii ncet-încet am început să am următoarele simptome: piroză (arsură în capul pieptului, în epigastru), reflux gastro-esofago-laringo-faringian (îmi refula acidul gastric din stomac până pe esofag, laringe, faringe şi îmi ajungea în gură), disfagie (prezentam dificultate la înghiţirea alimentelor şi a lichidelor), odinofagie (mă du- rea gâtul îngrozitor când înghiţeam- dar nu numai, mai mult decât de obicei), aveam un gust amar-metalic în gură, fonastenie (aveam un laringe obosit), disfonie (eram răguşit), rezastenie (simţeam durere în zona laringia- nă când cântam şi nu numai, mai mult decât de obicei), respiraţie suflantă (wheezing) ş.a.m.d. Am suportat simptomele, fără a lua tratament, până în momentul în care am constatat că acidul gastric efectiv îmi ardea chi- mic gâtul şi corzile vocale. Din omul care putea să cânte, chiar şi cu dureri de gât, de ţi se făcea pielea ca de găină pe tine, dacă ascultai, ajunsesem omul care abia mai putea vorbea, din cauza răguşelii şi a arsurilor laringo-farin- giene. Nu mai puteam să cânt cu păsările mele dragi! Din cauza acidului gastric, care îmi ajungea până în gură, esofagul mă durea când înghiţeam orice fel de mânca- re, limba mă durea, mucoasa jugală internă a obrajilor era foarte iritată, gingiile dinţilor erau de-a dreptul „arse”, sângerând când mă spălam pe dinţi sau când muşcam dintr-un fruct mai tare, iar dinţii îmi arătau jalnic, erau în- gălbeniţi şi prezentau mici carii. Refluxul gastro-esofago-laringo-faringian era o nouă za adăugată în lanţul suferinţei mele, apărută în viaţa mea la o mică perioadă după ce eu m-am mândrit cu vocea pe care o aveam. Și ce păcat, în loc să-mi aud cor- zile vocale vibrând în gât pentru a produce vocea cu care eram obişnuit, auzeam cum „plesneau zgomotos spi- nii mândriei mele, când se atingeau de...”. Problema mea cu vocea nu se datora numai refluxului, ci și faptului că eu cântasem cu dureri de/în gât, chiar și fără încălzire vocală, surmenându-mă astfel vocal, în timp, și auto-provocându-mi disfonie. Pe de altă parte, lupta cu gândurile mă obosise psihic imens de mult. Aveam nervii „slăbiţi” din cauza suprasolici- tării îndelungate. Am început să sufăr de oboseală patologică a funcţiilor psihice, o oboseală reversibilă, din feri- cire; trebuia doar să fac tratament pentru a-mi reveni. Am mers, în acest sens, la un nou consult la doamna dr. Ţigănişteanu, un medic care pentru mine reprezenta o lumină. Dânsa a fost (şi este), de departe, cel mai bun medic pe care l-am întâlnit, și-am întâlnit foarte mulți. După consult, pe baza simptomatologiei (oboseală psihică accentuată, hiperemotivitate, stări depresive, anxietate, somn neodihnitor, superficial, intoleranţă la zgomote (nu suportam deloc unele zgomote, cum ar fi ţipătul cuiva în prezenţa mea)) am fost diagnosticat cu neurastenie anxioasă, primind ca tratament Sargenor, fiole buvabile, un complex de vitamine şi minerale (B complex, vitami- nele A, C, D şi E, plus minerale precum magneziu, zinc, calciu, etc.) și Atarax, un anxiolitic care are şi proprietăţi antialergice, ajutându-mă astfel și la ținerea în frâu a sindromului alergic (mi-l procuram, pe bază de reţetă, prin intermediul surorii unei colege de-a mea de facultate (Florina), tocmai din Franţa, pentru că în România nu se co- mercializa)). Pe lângă neurastenie, am fost diagnosticat şi cu circulaţie sanguină periferică deficitară (sindrom Raynaud), primind ca tratament Redergin, picături orale. Din cauza circulaţiei sanguine periferice deficitare a- veam foarte des accese de frig, chiar şi pe timp de vară; dintr-o dată mi se albeau mâinile şi picioarele (sau mi se învineţeau) şi începeam să tremur de frig (din cauza sindromului Raynaud sufeream în mod automat şi de frilozi- tate (incapacitate de a suporta frigul – o formă de intoleranţă la frig). Având nervii „slăbiţi” din pricina luptei cu gândurile, mi-era teamă să nu înnebunesc, să nu o iau razna. Mă ru- gam la Dumnezeu să nu permită să înnebunesc, având credinţa deplină că El mă auzea şi având încredere că, la momentul oportun, îmi va îndeplini rugăminţile. Speram şi credeam că nu voi muri până nu voi trăi şi eu, ca ado- lescent sau adult, măcar o zi deplină fără suferinţă, să văd cum mi-ar fi, cum m-aș simți fără să mă doară ceva, fără să... Tânjeam după fericire, îmi doream mult să ajung să trăiesc chiar și doar o singură zi în care să simt feri- cirea adevărată care fusese de mult timp ștearsă din dicționarul explicativ al trăirilor ființei mele. ÎÎ
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 11-a „Răstignirea pe crucea durerii”
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 72 2255.. „„VVrreeaauu ssăă mmoorr!!”” tunci, în acel stadiu, într-un moment de maximă suferinţă, mi-am cerut moartea, pentru că mă confrun- tam cu mult prea „multe” necazuri; m-am rugat la Dumnezeu să mă lase să mor. Eu, care mult timp fugi- sem de moarte şi mă rugasem la Dumnezeu să nu permită să mor, acum mă rugam să permită să mor. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să procedeze cum am procedat eu!]. Nu mă mai vedeam în stare să lupt cu suferinţa, cu nimic, de fapt. Mă simţeam rupt în bucăţi, ireversibil. Nu vro- iam să-mi iau singur viaţa, pentru că nu aveam acel drept, ci vroiam să mi-o ia Dumnezeu, căci El mi-o dăduse, dar Dumnezeu nu vroia deloc să mi-o ia. Rugăciunea nu mi-a fost îndeplinită, aşa că am continuat să merg pe drumul vieţii, „târându-mă şi pe jos, ca să nu-mi fie văzută decât puţin suferinţa, de către semenii mei”. Chiar mă chinuiam grozav; când îmi refula acidul gastric pe esofag, simțeam niște arsuri atât de puternice, încât...; par- că aveam pe gât lava unui vulcan; îmi venea să mă tăvălesc pe jos. Mai aveam şi alte dureri trupeşti şi sufleteşti, dar nu pot şi nu trebuie să le menţionez în cadrul acesti cărţi, pentru că... (doar duhovnicului meu i le-am con- fesat!). Aveam și eu cum aveau și alții. Oricum, eu (cam) meritam să sufăr, fără niciun dubiu, dar de asta a- veam să îmi dau seama mai târziu. Am început să lipsesc de la facultate, am abandonat cu totul grijile pe care le aveam faţă de realizarea lucrării de licenţă – griji pe care, oricum, nu le puneam în practică (nu mă mobilizam deloc să fac rost de materialele pentru licenţă) - şi mi-am dedicat timpul consultând câţiva medici specialişti (un gastroenterolog, un orl-ist şi un stoma- tolog).Medicul gastroenterolog, domnul Dan Olteanu (de la centrul medical Cotroceni – Mediclass), în urma unei endoscopii digestive superioare, m-a diagnosticat cu reflux gastro-esofagian şi gastrită antrală eritematoasă. Me- dicul orl-ist, doamna Preda Diana (de la Clinica Polisano), în urma unei fibroscopii laringiene dar nu numai, m-a diagnosticat cu laringită de reflux, disfonie hiperfuncţională cu glotă ovalară şi rinită cronică, iar medicul stoma- tolog, doamna Graţiela, m-a diagnosticat cu infecţie şi nevralgie dentare deosebit de puternice. Acum aveam şi dureri dentare. Mi s-au prescris nişte tratamente! Aflând de „pachetul de diagnostice”, eram îngriijorat. În acel stadiu al vieţii mele sufeream în acelaşi timp de: tulburare de stres posttraumatică, lacunarism posttraumatic de evocare, reflux gastro-esofagian, sindrom a- lergic, diskinezie biliară, gastrită antrală eritematoasă, infecţie şi nevralgie dentare, laringită de reflux, farin- gită cronică, sindrom hipoanabolic, disfonie hiperfuncţională cu glotă ovalară şi rinită cronică hipertrofică aler- gică, neurastenie şi sindrom Raynaud, pe lângă faptul că mă chinuiau gândurile şi nu numai. Am continuat să accept și să răbd suferința, prin atitudinea mea răbdătoare spunând: Asta este, să se facă voia lui Dumnezeu, amin. Nu renunț, merg mai departe. Tratamentul pe care mi l-a prescris doamna dr. Ţigănişteanu, cel pentru neurastenie anxioasă şi sindrom Ray- naud, şi-a făcut efectul în scurt timp, slavă Domnului. Sindromul Raynaud mi s-a ameliorat. Am revenit în lupta contra gândurilor cu forţe noi, vindecat fiind de neurastenie. Puțin mai târziu, am reconsultat un medic gastroenterolog de la Institutul Clinic Fundeni, din București, fiind di- agnosticat cu BRGE (boală de reflux gastro-esofagian). Am primit un tratament care nu și-a făcut efectul! 2266.. PPeennttrruu aa mmiiaa mmiilliiaarrddaa ooaarrăă......!! ontracaram gândurile necurate prin rugăciune. Mă rugam la Dumnezeu! Am spus nu sinuciderii pentru a mia miliarda oară! Am luat tratamentul alopat complex, prescris de medic, pentru stomac, laringe şi măseaua infectată, iar pentru nas m-am programat la operaţie, la domnul dr. orl-ist Săulescu Mihai, de la Spitalul Clinic „Sfânta Maria” (Griviţa), din Bucureşti. Tratamentul medicamentos a eşuat flagrant, mai ales în cazul refluxului, pentru amelio- rarea căruia luasem: antiacide, prokinetice (metoclopramid, domperidonă) şi IPP-uri (inhibitoare de pompă de protoni – omeprazol (Omez, Omeran), esomeprazol (Nexium), pantoprazol (Controloc), etc.), dar şi antagonişti de receptori histaminergici de tip 2 (ranitidină), adică toate categoriile de medicamente antireflux disponibile în România, la timpul respectiv (medicamentele le luasem corect, aşa cum mi le indicase medicul specialist, în re- prize, pe rând). Operaţia, însă, a fost un succes (cu ajutorul laserului introdus în nas, mi s-au micşorat cornetele nazale şi astfel am putut să reiau respiraţia pe nas (înainte de operaţie respirasem mai mult pe gură). AA CC
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 73 Mai departe, m-am concentrat doar pe problema cu laringele şi măseaua infectată, dar şi pe problema cu gându- rile. Făceam pauze vocale totale, în care nu scoteam pe gură niciun sunet (toată ziua tăceam şi comunicam prin scris, semne, etc.), făceam acasă şedinţe cu aerosoli şi balsamuri fitoterapice şi mă rugam la Dumnezeu, printre altele, să nu permită să-mi pierd vocea care-mi aducea atât de multe satisfacţii. Ţineam, pe cât îmi era posibil, şi un regim alimentar foarte drastic (Nu aveam voie să mănânc multe dintre alimentele uzuale (roșii, citrice, ustu- roi, mentă, etc.), pentru că-mi produceau hiperaciditate gastrică şi reflux; nici apă nu prea puteam să beau, ori- cum, oricând şi în orice cantitate, puteam să beau decât puţină, în înghiţituri mici şi distanţate ca timp; dacă beam un pahar cu apă odată, aveam reflux până în gură şi riscam să mor înecat; nu aveam voie să îmi curbez în niciun fel corpul, pentru că aveam reflux la clinostatism, şi trebuia să dorm cu capul ridicat cel puţin 15 cm, ş.a. m.d.). Mă rugam cu scopul de a anihila, neutraliza, pe cât îmi era posibil, gândurile necurate din mintea mea. Din când în când, foarte rar, mă mai duceam şi pe la biserică. Nu pot să spun în cuvinte omeneşti la ce chinuri psihice e- ram supus din cauza gândurilor blasfemice care-mi rulau prin minte în interiorul bisericii. Nu-mi venea a crede cât de mult îşi măreau frecvenţa şi intensitatea în interiorul oricărei biserici ortodoxe în care intram. Nu puteam să stau mult timp în biserică. Acasă şi, în general, în afara bisericii, puteam să fac mai bine faţă avalanşei de gân- duri necurate, pentru că gândurile respective, în afara bisericii, îşi scădeau frecvenţa şi intensitatea extraordinar de mult (dar, oricum, şi în afara bisericii aveam foarte multe astfel de gânduri, cel puţin o sută pe parcursul a trei ore scurse, în cel mai fericit şi liniştit context). Demonului din mine nu-i era pe plac biserica! Am început să fac un tratament şi pentru infecţia şi nevralgia de natură dentară. În fiecare săptămână mă pre- zentam la medicul stomatolog, la cabinet. Mi se introducea de fiecare dată, în măsea, în carie, profund, un agent antibacterian, după care măseaua îmi era plombată temporar. Infecţia nu-mi trecea nicicum, aşa că medicul a decis să-mi scoată măseaua. Am făcut o radiografie dentară şi aşa s-a descoperit faptul că măseaua mea cariată avea şanse foarte mari să aibă rădăcina în sinus. Medicul, în persoana unei doamne foarte drăguţe, Graţiela, pe numele său, atunci, a renunţat să-mi mai scoată măseaua; a decis să-mi mai aplice tratamentul antibacterian lo- cal, pentru încă un timp, cu scopul de a încerca să-mi trateze infecţia aşa, fără a-mi face o extracţie dentară. Mi-a spus: Nicuşor, eu nu îţi pot face extracţia dentară, pentru că, în timpul intervenţiei, dacă se va dovedi că măsea- ua ta cariată are rădăcina în sinus, eu nu am competenţă să îţi închid sinusul, fapt pentru care m-aş vedea nevo- ită să te las cu el deschis şi să te trimit la alt medic stomatolog cu competenţă şi în chirurgie oro-maxilo-facială; tu, până ai ajunge la acel medic, adică până la onorarea programării, ar trebui să stai câteva zile cu sinusul des- chis, şi pentru că în acel timp ai putea să faci o infecţie foarte puternică, eu nu pot să-mi asum un astfel de risc. Voi încerca în următoarele săptămâni să îţi tratez infecţia prin aplicaţii locale antibacteriene, iar dacă nu voi re- uşi, mă voi considera depăşită de situaţie şi te voi trimite la alt medic. Zis şi făcut! Am continuat să merg săptă- mânal la cabinetul doamnei dr., pentru a mi se aplica local un tratament antibacterian. Din când în când, mă mai rugam la Dumnezeu şi pentru a muri; până într-o zi, însă, când am avut îndemnul în ini- mă de a nu mai face asta. Şi nu am mai făcut-o! [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să se roage la Dumnezeu pentru a îşi cere moartea în necazuri şi suferinţe; o astfel de cerere nu este plăcută de Dumnezeu!]. 2277.. OO aallttăă vviizziittăă aa mmoorrţţiiii ntre timp, și-au făcut apariția sărbătorile de iarnă. Ei bine, exact în noaptea de revelion, cum am intrat în noul an, 2008, m-am înecat cu propriul meu acid gastric şi am fost la un pas de moarte. După intrarea în noul an, pe 1 ianuarie, în jurul orei 1 (noaptea), după ce am mâncat de toate, fără să respect nici măcar minimal regimul alimentar, şi după ce am băut şi un pahar mare de suc, m-am culcat. Eram foarte o- bosit şi mă simţeam şi foarte rău. Dintr-o dată, m-am trezit brusc din somn, nemaiputând să respir. Am realizat că mă înecasem. Aveam un blocaj în zona corzilor vocale, blocaj constituit din acid gastric şi resturi alimentare care „presau”, care-mi îngustau lumenul laringian la maxim şi care mă sufocau, asfixiau. În lupta mea, „tăcută în interior, dar zgomotoasă în exterior”, de a încerca să nu mor sufocat cu propriul meu acid gastric, încercam să țusesc ca să pot respira. Dar Dumnezeu m-a ajutat şi de data aceasta, pentru că în mod absolut inexplicabil am reuşit să tuşesc de câteva ori şi mi-am revenit. M-am bucurat că nu am murit, dar m-am şi îngrijorat, întrebându-mă: Oare ce mă va mai aştepta pe drumul vie- ţii? M-am lăsat dus de valul prezentului, totuşi, lăsând viitorul în seama lui Dumnezeu (M-am mai înecat cu pro- ÎÎ
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 74 priul meu acid gastric, de foarte multe ori, de-a lun- gul timpului, dar de fiecare dată Dumnezeu m- a ajutat să-mi revin). Ca şi fapt divers, eram optimismul în persoană, deşi cu puţin timp în urmă mă rugasem la Dumnezeu ca El să îngăduie să mor! Oricât de nea- gră ar fi fost situaţia în care mă aflam, eu tot mă încăpăţânam să văd o sclipire de lumină; oricât de negru ar fi fost co- vorul pe care era împletită existenţa mea, eu tot pu- team să văd în ţesătura lui şi câteva fire albe. Nu deznă- dăjduiam, eram plin de spe- ranţă şi răbdare. Speranţa şi răbdarea în mod clar erau un dar de la Dumnezeu, pentru că altfel... (Sfânta Treime) Din orice necaz întotdeauna ieşeam teafăr; con- sider că Sfântul meu Înger Păzitor mă ajuta ex- trem de mult, deşi în mine trăia un demon, care, din fericire, odată a fost alungat de Dumnezeu. (Un Sfânt Înger alături fiind de un copil pe care-l protejează) Pictură © Eleni Dadi Pictură © Sfânta Mănăstire Peş- tera Sfântului Apostol Andrei
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 12-a Printre firimituri de succes, iertare şi vindecare
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 76 2288.. SSuucccceess!! upă câteva răsărituri și apusuri de soare, a venit sesiunea de examene, la facultate. Am luat toate exame- nele, dar mi-au fost scăzute notele, ca în ceilalţi doi ani, din cauza absenţelor de la colocvii/seminarii (La unele examene m-am prezentat cu icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos în rucsac, El alături fiind de Preasfânta Fecioară Maria. Icoana îmi mărea încrederea că voi primi inspirație de la Dumnezeu; interesant, la a- cele examene am luat cele mai mari note). Nu m-a interesat aspectul notelor, însă, în general, aşa că, încă de la începutul facultăţii, nu am făcut greşeala de a mă angaja în vreun fel de concurs de genul: „să iau eu nota cea mai mare”, „să arăt eu că sunt cel mai tare din parcare” ş.a.m.d. Nu-mi plăceau asemenea „concursuri”, deși ar fi putut să îmi placă, pentru că chiar aveam potențial să iau numai note de zece, pe linie. Oricum, mi-am folosit în- tr-un fel potenţialul, căci pe tot parcursul facultății, de până în acel stadiu, am făcut eforturi „supraomenești” ca să pot să am un comportament lingvistic normal (eforturi care constau în supraconcentrare mentală). Mi-am ca- muflat, disimulat foarte bine agnozia intermitentă și nu am permis nimănui să-și dea seama că am o astfel de problemă. De fapt, singurele mele probleme medicale pe care le-am lăsat la vederea tuturor celor cu care inte- racționam, la facultate, au fost acneea și tetania latentă hipocalcemică - și pe acestea le-am lăsat la vedere pen- tru că nu am avut cum să nu le las, mi-a fost imposibil să-mi camuflez total coșurile de pe față și crizele de hipo- calcemie, atât cât au existat ele. Deci colegii mei, și nu numai, habar nu aveau prin ce suferință treceam eu. Aşa era mai bine pentru ei, să nu ştie, mai ales că și ei, cu siguranță, se confruntau cu diverse tipuri de suferință; le a- jungea! În alt plan, mi-am făcut la timp şi proiectul de licenţă. Dumnezeu m-a ajutat extraordinar de mult, pentru că tot ce am întreprins pentru realizarea licenței „a mers ca și uns”. M-am prezentat cu licența la profesoara care mă coordona – doamna prof. dr. Ionac Nicoleta – profesoara mea de meteorologie și climatologie – pentru a-mi fi verificată și aprobată. Doamna profesoară, o ființă superbă, mi-a semnat aprobarea urându-mi mult succes! Oh, am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, de bucurie. I-am dăruit un buchet de trandafiri cu toată iubirea mea. M-am des- părţit de dânsa cu sentimentul că totul va fi bine. 2299.. TTeerrmmiinnaarreeaa ffaaccuullttăăţţiiii esiunea de licenţă a făcut popas în viaţa mea; trebuia să susţin două probe alături de colegii mei, şi anume examenul scris (cunoştinţe generale şi de specialitate) şi examenul oral (prezentarea lucrării de licenţă). Poposise sesiunea dar eu nu recapitulasem nimic din ceea ce învăţasem pe parcurs, pentru că în ziua în ca- re colegii mei au strâns materialele informaţionale necesare recapitulării, pentru a le xeroxa, eu nu m-am pre- zentat la facultate (din cauza stărilor de rău, nici măcar nu m-am putut ridica din pat!). Mi-am luat în rucsac icoa- na ortodoxă a Mântuitorului Iisus Hristos – prunc, alături fiind de Preasfânta Fecioară Maria, m-am dat cu mir sfinţit şi m-am prezentat la examenul scris, bazându-mă doar pe cultura generală şi pe ajutorul pe care aveam credinţa că-l voi primi de la Dumnezeu. A început examenul; mă simţeam rău, dar scriam. Am abordat toate su- biectele. La încheierea examenului am plecat acasă, iar pe drum m-am oprit la o biserică, în cadrul căreia am in- trat, m-am rugat şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi-l oferise, sub formă de inspiraţie. În scurt timp, am aflat rezultatul, luasem doar 6,08 - o notă mică, dar ţinând cont că cele mai mari note luate erau şi ele mici spre medii, nicidecum mari, am considerat nota mea ca fiind „acceptabilă”. La examenul oral de pre- zentare şi susţinere a lucrării de licenţă am luat 10, aşa se făce că am terminat facultatea cu notele 7, 83 (media celor 3 ani de studii) şi 8, 04 (media examenului (scris + oral) de licenţă) – 2 medii miracol în condiţiile în care pe tot parcursul facultăţii eu m-am prezentat şi descurcat în stări crunte de rău, care m-au împiedicat să mă desfă- şor în elementul meu, la adevăratul meu potenţial. Am spus slavă Domnului şi am încheiat un nou capitol al vieţii mele! Am rămas în relaţie de prietenie cu toţi foştii mei colegi şi am rămas în relaţie de prietenie chiar şi cu cei care nu mi-au fost colegi, dar care m-au rănit emoţional foarte mult, prin umilințe, marginalizări, discriminări și ofense, pe timpul facultăţii. Chiar dacă ei m-au discriminat, marginalizat, umilit şi ofensat, în ochii mei au beneficiat de prezumția de nevinovăție, și-atunci... (îi consideram nevinovați doar pentru simplul fapt că nu aveau capacitatea să mă înțeleagă, și dacă nu mă înțelegeau...). Erau niște oameni minunați, deşi se lăsau manipulați de aparențe DD SS
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 77 înșelătoare. Fără întârziere, cu ajutorul lui Dumnezeu, am neutralizat din mintea mea otrava amintirilor dureroase, care-mi puneau în prim-plan sute şi mii de jigniri, şi i-am iertat pe toţi, deşi mi-a fost foarte greu. Nu puteam să nu îi iert; pentru mine iertarea era vitală. Ceva în inimă mă îndemna să iert, iar o putere tot din inimă mă ajuta să pot să iert, dacă eu vroiam, şi vroiam! 3300.. GGeeoorrggee,, ffrraatteellee ppee ccaarree nniicciiooddaattăă nnuu ll--aamm aavvuutt el mai apropiat, pe timpul facultăţii, dintre toţi colegii mei, îmi fusese George. Eu i-am permis să-mi fie atât de apropiat, pentru că la începutul anului doi de facultate, într-o împrejurare, el a reacţionat aşa cum aş fi reacţionat eu. În acel context de reacţie, am „văzut”, de pe margine, în omul care era George, o ini- mă îndurerată, având ştiinţă cu privire la ce reprezenta sau putea să reprezinte suferinţa în viaţă; am văzut în el omul care fusese umilit, într-o măsură mai mică decât mine, ce-i drept, dar fusese, şi am simţit în el că avea po- tenţialul de a-mi deveni un amic adevărat, chiar un frate – fratele viu pe care niciodată nu-l avusesem, şi-atunci am luat decizia, inspirat fiind de Dumnezeu, de a-l lua „sub una dintre cele şase aripi ale mele” (cele şase aripi ale mele erau: iubirea, milostenia, rugăciunea, iertarea, credinţa şi speranţa (nădejdea)) – toate dăruite mie de Dumnezeu, deşi nu prea eram vrednic de ele, cu atât mai mult cu cât ele erau ameninţate cu moartea” de către demonizarea de care sufeream). Pe George l-am sălăşluit sub aripa credinţei, cea mai puternică aripă a mea. 3311.. AAddiioo,, ttuullbbuurraarree ddee ssttrreess ppoossttttrraauummaattiiccăă upă terminarea facultăţii, pe la mijlocul anului 2008, constatând faptul că simptomele tulburării de stres posttraumatice tot persistau şi păreau a se intensifica, am spus, gata, nu mai pot tolera stresul posttrau- matic; tolerându-l, din ce în ce mai mult îşi prinde rădăcinile în fiinţa mea, aşa că a venit timpul să iau ati- tudine; îmi voi trata eu singur stresul posttraumatic, cu ajutorul lui Dumnezeu; a venit momentul să dau uitării psihotrauma și să neutralizez efectele ei negative asupra existenţei mele. Ţinând cont că antidepresivele sintetice nu erau tolerate de organismul meu, anxioliticele sintetice la fel (singu- rul anxiolitic sintetic tolerat de organismul meu era Atarax, pe care-l luam ca să ţin în frâu sindromul alergic de care sufeream), m-am orientat către un tratament naturist. Am început să fac o cură solidă cu L-5-htp10 . L-5-htp-ul mi l-am administrat timp de 3 luni de zile, după ce în pre- alabil l-am importat din Canada. După cele 3 luni, m-am eliberat de 80% din stresul posttraumatic care mă chinu- ia. Mai departe, am luat hotărârea de a face o cură forte cu omega 3, în completarea curei cu L-5-htp, pentru a scăpa şi de ultima picătură de stres posttraumatic, dar pentru a face asta, în concepţia mea – o concepţie bazată pe citirea a zeci de pagini ale unui studiu neuropsihologic acreditat - trebuia să iau nu o doză dublă de acizi graşi polinesaturaţi omega 3, mai exact EPA şi DHA (acid eicosapentaenoic şi acid docosahexaenoic – extrași din pește ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 10 L-5-htp-ul, o substanță nu foarte cunoscută în mediul științific mondial al medicinii alopate, dar foarte cunoscută în naturopatie, este prezent în mod normal în organismul fiecărei fiinţe umane şi nu numai, pentru că ori este transformat din L-triptofan, un aminoacid e- senţial ingerat prin diferite alimente (lapte, carne, etc.), în cantitate şi concentraţie optime, prin procese biochimice moleculare, ori este ingerat ca atare prin intermediul anumitor nutraceutice, el fiind precursorul direct al serotoninei (5-hidroxitriptaminei - 5HT) – cel mai important neurotransmiţător al creierului. Carenţa de 5-htp, în organism, apare în condiţii de stres intens, în intoxica ții grave cu me- tale grele, în parazitoze sistemice (invazive), dar şi datorită unei alimentaţii eronate/dezordonate, printre altele, în principal, la un nivel de importanță semnificativ. La mine apăruse mai ales datorită stresului posttraumatic! Cum se transformă L-triptofanul în 5-htp? Simplu dar în acela și timp foarte complicat. La nivelul creierului, L-triptofanul este hidroxilat în 5-HTP (5-hidroxitriptofan) via (prin intermediul enzimei) triptofan hidroxilază. 5-HTP-ul, mai departe, este decarboxilat în 5-hidroxitripta- mină, adică 5-HT – serotonină, via enzima aromatic-L-aminoacid-decarboxilază, cu ajutorul vitaminei B6. În această explica ție am găsit eu răspunsul la întrebarea: De ce m-a ajutat 5-htp-ul să mă eliberez de o mare parte din stresul posttraumatic? Pentru că avea și are pro- fil de substanță „antistres”, odată transformat în serotonină, şi pentru că aşa a îngăduit Dumnezeu. Atenţie, însă! L-5-htp-ul nu se administrează copiilor, femeilor însărcinate sau care alăptează, persoanelor care folosesc medicamente cu efect similar (inhibitori de MAO, antidepresive (chiar şi alte medicamente neuro-psihiatrice)), medicamente care conţin fenfluramină) sau care suferă de boala Parkinson, ulcer, boala Crohn, colon iritabil, celiachie, unele boli grave de inimă, ca de altfel şi persoanelor care fac o cură cu vitamina B6 forte. CC DD
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 78 marin), în principal, ci o doză de 7 ori mai mare decât cea maximă normală prescriptibilo-admisă; asta însemna că trebuia să iau zilnic până la 12 gelule de omega 3 (14. 400 mg/14,4 g de acizi omega 3, din care 9000 mg/9 g erau doar EPA şi DHA), timp de o lună de zile, pentru a putea să reobţin un „microclimat” cerebral care să-mi permită să mă debarasez şi de puţinul „venin” rămas în amintirea psihotraumei suferite în timpul celor două şo- curi făcute în luna mai a anului 2005. Prin acea supradoză de EPA şi DHA, eu aveam de gând să-mi forţez creierul să „dea afară din viaţa lui psihică acele amintiri neplăcute care stăteau la originea psihotraumei mele, dar să le dea afară la nivel biochimic, nu la nivel informaţional”. Numai aşa puteam să-l forţez, conform unui reputat me- dic neurolog american, specialist în tratarea, cu ajutorul terapiei pe bază de omega 3, a psihotraumelor greu vin- decabile (Mai mult decât atât, cura forte cu omega 3 avea potenţialul să regenereze, la propriu, creierul, aşa că puteam să am beneficii foarte mari de pe urma ei). Problema era că acel medic trata acele psihotraume numai pacienţilor pe care-i monitoriza, nu şi celorlalţi. Cu alte cuvinte, cei care ingurgitau zilnic o supradoză de omega 3, erau internaţi şi supravegheaţi, ca în cazul în care întâmpinau vreo reacţie adversă periculoasă, personalul me- dical autorizat să poată să intervină în timp real, pentru a lua măsurile necesare menţinerii în stare de perfectă funcţiune a funcţiilor lor vitale. Eu nu îmi permiteam să merg în USA. Într-un fel sau altul, nu ştiam ce să fac, să risc sau să nu risc, să fac sau să nu fac cura? Doza pe care trebuia să o ingurgitez era echivalentă cu doza pe care o consumau zilnic eschimoșii din Groenlanda, prin ingerarea de grăsime de focă, dar ei erau obişnuiţi, pe când eu nu. La o asemenea doză, sângele mi se putea subţia aşa de mult, încât puteam cu o uşurinţă incredibilă să fac o hemoragie mortală de orice natură (digestivă, cerebrală, etc.). Şi-atunci, m-am rugat mult la Dumnezeu să mă a- jute să iau decizia corectă şi să mă susţină pe parcursul terapiei cu omega 3. Am decis să risc! I-am cerut bani mamei şi mi-am comandat omega 3-ul (l-am comandat pe cel mai bun, cel mai pur găsit, distilat molecular). Am început să-l iau, împreună cu un supliment antioxidant, respectând doza de 12 gelule pe zi, câte 6 administrate dimineaţa şi seara, în timpul mesei. L-am luat fără frică, după ce l-am închinat în prealabil. Și tare bine am făcut că l-am luat. Cu o săptămână înainte de finalul curei, m-am văzut pus în faţa faptului împlinit – m-am vindecat. I-am mulţumit mult lui Dumnezeu, pentru că 5-htp-ul mi-a cultivat un microclimat mental în favoarea reînnoirii emoționale, iar omega 3-ul (suplimentul) mi-a oferit reînnoirea și suportul de stabilitate. Am riscat, m-am bazat pe ajutorul lui Dumnezeu şi am avut de câştigat. [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să ia o supradoză de omega 3, ca de altfel nici 5-htp, fără acordul medicului cu- rant]. Mă aşteptam ca acea cură să-mi trateze şi lacunarismul posttraumatic de evocare (agnozia intermitentă), dar nu, nu mi l-a tratat (lacunarismul doar mi s-a ameliorat, semn că la baza existenţei lui nu stătea doar stresul posttra- umatic, ci şi demonizarea, printre altele). Curios! Am pus în practică dictonul părintelui Cleopa: răbdare, răbda- re, răbdare... Dar câtă răbdare? Eram atât de obosit, în ciuda faptului că eram foarte tânăr, încât nici la capitolul răbdare nu prea mă mai simţeam în stare să excelez. Deci, aveam nevoie de îndelungă-răbdare. M-am rugat la Dumnezeu, ca să primesc răbdare. Am primit-o din plin. Îngerul meu păzitor m-a ajutat mult, dragul de el, în acel sens. M-a ajutat, cu harul lui Dumnezeu, să am răbdare!
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 13-a Jertfă şi...
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 80 3322.. „„BBaallssaamm ppee rrăănnii ssttrrăăiinnee”” n acea perioadă (în luna august, 2008) eram în căutare de..., nici eu nu ştiu exact de ce anume, sincer, însă ştiu sigur că vroiam cu tot determinismul psihic existent în mine să comunic, să fac ceva total diferit în com- paraţie cu ce făcusem înainte. Fapt pentru care, navigând pe internet, am descoperit forumul medical ROme- dic. Am început din pură curiozitate să răsfoiesc topic-urile lui, din aproape toate secţiunile disponibile, pentru a- mi face o idee cu privire la ce se petrecea pe acolo. Drumul vieţii mele începuse să traverseze şi ROmedicul – un forum care pentru multe persoane reprezenta o va- le a tristeţii, a durerii, în care se vărsau lacrimi cu voci strigătoare după ajutor, iar pentru puţine, mult prea puţi- ne, o vale de tranziţie între diverse stări, trăiri, sentimente, emoţii care nu aveau neapărat ceva în comun cu du- rerea sau tristeţea. Propria mea suferinţă mă „obligase” să pătrund în valea tristeţii forumului, pentru a găsi o alinare. Descoperirea forumului a fost o binecuvântare divină pentru mine! Văzând multă suferinţă în rândul oamenilor de pe forum, ştiind că eu aveam cunoştinţe medicale pe care le pu- team uza în slujba ajutorării lor, mi-a trecut prin inimă ideea să iau atitudine şi să întind nişte mâini de ajutor. Tocmai eu doream să ajut, o fiinţă care avea nevoie disperată de ajutor şi care, pe deasupra, suferea de o demo- nizare. Ce paradox frumos! Am decis să-mi dedic o mare parte din timp, pentru a oferi răspunsuri de natură medicală, sugestii, îndrumări ce- lor aflaţi în necesitate, fără a cere ceva în schimb. Puneam balsam pe rănile oamenilor, prin cuvinte! În necaz şi în boală era perfect potrivit să fac fapte bune necondiţionate, de milă trupească şi sufletească, faţă de semenii mei, pentru că, la vreme de suferinţă, preţuieşte mult o faptă de bunătate, un cuvânt de mângâiere, mai ales că o cale de a mai uita de durerea şi suferinţa mea era aceea de a mă implica activ în uşurarea suferinţelor se- menilor mei. Dacă eu nu mă simţeam bine, măcar mă puteam jertfi pentru binele altora, pentru a se simţi alţii bine. Asta simțeam, la nivelul inimii, că trebuia să fac – să încep să-i ajut necondiționat pe cei de pe forum! Din păcate sau din fericire, eu ştiam perfect ce însemna suferinţa; nici pe mine nu mă ocolise! Ştiam ce însemna să-ţi doreşti cu disperare să te eliberezi din închisoarea „suferinţei care doare” – suferinţa cea copleşitoare; să cauţi în orizont pe cineva dispus să te ajute, să te mângâie emoţional când eşti trist şi îndurerat şi să te alimente- ze cu motivaţia de a păşi în continuare pe drumul vieţii, chiar dacă el era presărat cu multă durere. Ştiam, poate mai bine decât puteau să creadă toţi oamenii de pe forum. Şi totuşi, chiar dacă inima mea îşi dorea ca eu să ajut oamenii, eu nu eram suficient de pregătit, în condiţiile în care sufeream de lacunarism posttraumatic de evocare. Chiar şi aşa, mi-am început activitatea pe forum şi am activat în cadrul lui inclusiv în momentele în care am folo- sit un limbaj mai mult decât simplu, semidoct, parţial agramat (nu am mai făcut eforturi supraomeneşti, ca în timpul facultăţii, pentru a scrie corect din punct de vedere morfo-sintactic, aşa se făcea că, pe fondul agnoziei mele, având momente foarte frecvente de apariţie a unor lapsusuri la nivelul gramaticii şi vocabularului limbii române puse în practică de către mine, foloseam în interacţiunea cu oamenii un limbaj aproape 50% agramat, dar, totuși, suficient de inteligibil, comprehensibil, limpede, pentru că mă interesa doar să mă fac înţeles şi să ajut, nu şi să mă exprim gramatical 100% corect sau să ţin prelegeri academice de natură medicală, la nivel de teorie, cu atât mai mult cu cât vedeam că majoritatea oamenilor de pe forum se exprimau incorect şi nu ţi- neau cont de normele gramaticale aflate în vigoare). În scurt timp, am ajuns să interacționez virtual cu sute de persoane. Le dădeam sfaturi medicale. Ce formidabil! Niciodată nu mă gândisem că voi ajunge eu, un simplu om, să pot să interacţionez cu atât de multe persoane, pe un forum medical (dar niciodată pentru mine nu reprezenta imposibilul; niciodată reprezenta doar un potenţial posibil nedorit, neplăcut sau neperceput la un moment dat). Îmi petreceam chiar şi 8 ore pe zi în faţa computer-ului, dând sfaturi oamenilor suferinzi, trăind alături de ei mo- mentele lor de suferinţă; nu de puţine ori, mă neglijam pe mine, ca să-i ajut pe ei. Eram bucuros când observam că, slavă lui Dumnezeu, sfaturile mele dădeau roade. Eram atât de bucuros, bucuros foarte! ÎÎ
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 14-a Întoarcerea fiului risipitor
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 82 3333.. OO îînnttââllnniirree bbiinneeccuuvvâânnttaattăă n luna ianuarie a anului 2009, înainte să împlinesc vârsta de 22 de ani, am fost pus în faţa luării sau neluării unei decizii fabulos de importante, decizie care, în final, odată luată, a contribuit marcant la întâlnirea mea, la propriu, cu Dumnezeu. Vorbind pe yahoo messenger (un program prin intermediul căruia se poate conversa virtual cu diferite persoa- ne), cu o persoană de sex feminin (Carmen-Nicoleta), pe care o întâlnisem pe forumul ROmedic şi pe care o aju- tam să-şi trateze o problemă medicală, sfătuind-o, printre multe vorbe, i-am spus că am probleme mari de sănă- tate şi că nu mai ştiu ce să fac să mi le tratez, să mă văd odată eliberat de ele (nu i-am adus la cunoştinţă toate problemele mele de sănătate, ci doar o parte). Carmenuța mea frumoasă, care-mi devenise şi amică, după ce a citit tot ce i-am scris eu cu privire la propria-mi stare precară de sănătate, mi-a spus în scris: − Cred că ai face foarte bine dacă ai merge la preotul tău duhovnic şi ţi-ai spovedi toate păcatele nespovedite, din copilărie până acum. După ce am citit sfatul ei, s-a întâmplat ceva profund pozitiv cu mine şi în mine. Din creştetul capului şi până la degetul mic de la piciorul drept, m-a traversat un fior blând şi răcoros care m-a făcut să-mi aduc aminte de du- hovnicul meu, de Sfânta Biserică şi de spovedanie; acel fior blând a aprins în inima mea o flacără care m-a de- terminat să simt un dor enorm de Biserica Ortodoxă, un dor nostalgic (Într-o fracţiune de secundă am realizat mai clar ca niciodată că dădusem pentru mulţi ani uitării mersul regulat la biserică, spovedania, împărtăşania, dar nu numai). Tot fiorul respectiv a germinat în mine dorinţa de a mă apropia mai mult ca niciodată de Dum- nezeu, prin rugăciune, post și pocăință (pocăință = căință pentru păcatele săvârșite; penitență, regret și îndre- ptare a unui păcătos), în special, dar nu numai. În momentul acela în mine s-a produs o convertire, o mare transformare în bine – s-a produs ceva care m-a ajutat să mă apropii de Dumnezeu, ceva ce eu nu pot explica exact în/prin cuvinte, ceva frumos de natură duhovnicească/spirituală. Eram un creştin rupt de biserică; credeam cu tărie în Dumnezeu, dar nu (mai) aveam o legătură statornică, re- gulată cu Biserica Ortodoxă dreptmăritoare a lui Hristos şi cu Sfintele ei Taine, ceea ce mă afecta foarte mult. În ultimii ani mă îndepărtasem enorm de mult de biserică din cauza gândurilor blasfemice pe care le tot a- veam la adresa lui Dumnezeu şi a tot ce era sfânt, în principal. Am greşit mult că m-am îndepărtat, nu trebuia să mă îndepărtez, ci trebuia să mă apropii şi mai mult (Cu riscul de a mă repeta, menţionez faptul că de fiecare dată când intram într-o biserică ortodoxă, gândurile blasfemice îşi măreau frecvenţa şi intensitatea atât de mult în mintea mea, îndurerându-mă, stresându-mă şi obosindu-mă psihic la maxim, încât nu puteam sta mult timp în biserică, printre altele şi de teamă să nu înnebunesc, efectiv. Şi-atunci m-am îndepărtat... Îndepărtarea mi-ar fi putut fi fatală, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi tolerat intenţia şi dacă nu m-ar fi susţinut chiar şi depărtat fiind de bi- serică). [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să procedeze cum am procedat eu, adică să uite de mersul regulat la biserică, de spovedanie, împărtăşanie, etc.!]. După ce Carmen mi-a dat sfatul respectiv, am stat puţin pe gânduri şi i-am răspuns: − Ştii ceva?! Tu chiar ai dreptate, asta voi face! Cum am putut să uit de spovedanie, care este unul dintre lea- curile cele mai importante pentru un creștin?! În acestmoment chiar am luat decizia de a merge regulat la bi- serică şi de a-mi spovedi toate păcatele. Îţi mulţumesc mult pentru sfat. Am încheiat conversația, după puţin timp, și ne-am luat la revedere (Carmen a fost, este şi va fi mereu una dintre cele mai bune prietene ale mele; o iubesc şi-i sunt profund recunoscător. Mulțumesc, Carmen, pentru tot; ai a- părut în viața mea în mod providențial). Am considerat sfatul lui Carmen ca fiind un îndemn de la Însuşi Dumnezeu, „Care-mi vorbise prin ea”. 3344.. AApprrooppiieerreeaa ddee BBiisseerriiccăă,, uunn ppaass îînnaaiinnttee upă o scurtă perioadă, din acel moment, am început să citesc dimineaţa şi seara, după pravila de rugăciu- ne (mi-am achiziţionat o pravilă de rugăciune a creştinului ortodox), rugăciunile de dimineaţă şi rugăciu- nile de seară, dar şi acatistul Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, Dumnezeul nostru, dintr-o cărtici- că editată la schitul românesc Lacu, de pe Sfântul Munte Athos, o carte pe care eu o cumpărasem demult din bi- ÎÎ DD
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 83 serica aflată în vecinătatea casei mele, dar pe care nu o citisem niciodată, până atunci, şi, bineînţeles, am început să merg la biserică. Abia puteam să citesc acasă rugăciunile şi acatistele, pentru că eram asaltat, mai mult decât de obicei (cu cel puţin 300% mai mult), de gândurile blasfemice, în aceeaşi măsură ca atunci când mă aflam în bi- serică. Rezistam cu greu chinurilor mentale produse de acele gânduri mizerabile, dar puteam să le fac faţă, în mod optim, datorită lui Dumnezeu, Care mă ajuta în chip nevăzut. Mă chinuiam dar mergeam mai departe, nu eram dispus să renunţ pentru nimic în lume, nu eram dispus „să mă înec la (aproape de) mal, după ce înotasem atât de mult”. La ceva timp după ce am început să respect pravila de rugăciune, după ce am consultat îndreptarul de spoveda- nie (am consultat două de-a lungul timpului, unul realizat de protosinghelul Nicodim Măndiţă (eu aveam varian- ta detaliată, în care păcatele şi feţele lor erau explicate, nu pe cea scurtă) şi altul de arhimandritul Cleopa Ilie), am decis să-mi scriu pe un caiet toate păcatele făcute de mine, din toată viaţa, şi nespovedite niciodată, până atunci. După ce le-am identificat, în urma unei analizări în profunzime a conştiinţei, o dată cu citirea lor în în- dreptar, şi după ce le-am scris pe un caiet, am încremenit la constatarea faptului că numărul lor era nu mai pu- ţin de 400. M-a luat cu călduri, am făcut un şoc emoţional. Cum a fost posibil să fac atât de multe păcate şi cum de nu le-am conştientizat până atunci? (unele fapte făcute de mine, unele cuvinte scrise sau unele vorbe şi gânduri, până atunci, nici nu ştiam că erau păcate). Cele 400 de păcate nu erau deloc păcate „banale, sim- pliste, uşoare”, aşa, o vorbă urâţică, o bârfă „nevinovată” sau un gând necurat „minor”, nu, ci erau (şi) păcate îngrozitoare care L-ar fi putut determina pe Dumnezeu să mă trăsnească instantaneu cu mânia şi dreapta Lui judecată. Din toate cele 550 de păcate (şi feţe ale păcatelor) prezentate în îndreptar, eu făcusem 400, din toate categoriile (păcate împotriva Sfântului Duh, păcate strigătoare la cer, păcate împotriva celor zece porunci, păca- te de moarte, păcate străine, păcate împotriva milosteniei trupeşti şi sufleteşti ş.a.m.d.). Prin şocul emoţional făcut, I-am spus indirect lui Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii: Doamne, Doamne, Doamne, cum a fost posibil ca Tu să mă ajuţi atât de mult, de-a lungul timpului, să-mi asculţi şi să-mi îndepli- neşti marea majoritate a rugăciunilor şi să mă salvezi de atât de multe ori de la morţi inevitabile, în condiţiile în care eu am fost şi sunt un păcătos atât de ordinar, atât de mare? Nu Ţi-a fost scârbă de mine, nu Te-a dez- gustat întinarea mea? Cum ai putut şi cum poţi să fii atât de bun cu mine şi cum de m-ai tolerat atât de mult? Cu adevărat Tu eşti iubire, aşa cum spune Sfânta Scriptură, sunt mai convins ca niciodată. Acum mi-am dat seama cu adevărat cât de multe ai făcut pentru mine, deşi nu meritam mai deloc. Îţi promit că-mi voi spovedi toate păcatele în faţa duhovnicului meu şi că mă voi lupta cu obiceiurile mele proaste, cu patimile mele şi cu slăbiciunile mele, ca să-mi schimb viaţa în bine, de dragul Tău, de dragul sufletului meu şi de dragul semenilor mei, Te rog doar să-mi dai putere, să mă susţii, să mă ajuţi şi să mă călăuzeşti. Abia acum am înţeles eu faptul că suferinţa din viaţa mea ai îngăduit-o şi ca „plată pentru păcate”, printre multe altele, ca o formă de peda- gogie. Păi chiar am meritat să sufăr, fapt pentru care Îţi mulţumesc mult că ai permis să existe suferinţa în via- ţa mea. Te iubesc mult, mulţumesc pentru absolut tot. „Duzina mea de păcate” era explicaţia pentru care eu sufeream de „demonizarea uşoară dar dureroasă”! Vroiam cu toată forţa să merg să vorbesc cu duhovnicul meu despre dorinţa de a mă spovedi, dar nu puteam, ce- va mă oprea. Eram posedat de cel puţin un demon care nu mă lăsa să fac ce vroiam. Am decis, pe moment, să nu mai încerc să discut cu duhovnicul meu, ci doar să continui să mă rog şi să merg la biserică, ca Dumnezeu să-mi dea puterea să pot vorbi şi să mă spovedesc. Zis şi făcut! Am continuat să merg la biserică şi să mă rog după pravilă. Zilnic, citeam şi acatistul Sfântului Duh, îngenun- cheam, mă închinam şi rosteam: Vino, Lumină Adevărată, Duhovnicească Bucurie, Vino şi luminează întuneca- ta netocmire a sufletului meu, Vino şi potoleşte cumplita vijelie a tulburării şi a aprinderii mele, Vino şi înnoieş- te întru mine chipul Tău ce s-a întunecat din pricina păcatelor mele, Vino şi dă-mi bucuria mântuirii Tale. Citeam acatistul cu încredere absolută în Dumnezeu şi cu sinceritate; rosteam cuvintele din adâncul inimii. Când spuneam, aşa cum era scris în acatist: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, eram perfect convins că ajuto- rul din partea lui Dumnezeu va veni negreşit, în vreun fel sau altul, doar că nu ştiam cum. În mine nu exista ni- ciun strop de îndoială. Aveam atât de multă încredere în Dumnezeu, încât nimeni şi nimic nu mă putea face să renunţ la convingerea că odată El mă va ridica din starea în care zăceam, o stare care pe mine mă punea în postura oii pierdute de Păstorul cel Bun. Şi credeam că mă va ridica din starea de decadenţă în care mă aflam, mai ales datorită faptului că-mi doream cu maximă şi profundă sinceritate să-mi schimb viaţa în bine. Îmi do- ream atât de mult, enorm de mult. Trecut, trecut, trecut..., prezentul meu făcut, este-ntunericul implacabil pe care l-am avut, cel în care lumina a e- xistat în depărtare, iar sufletul meu, în el, simţea o dezolare. Căutam, căutam zilnic, cu disperare, ceva de care să mă prind spre luminoasa zare, vroiam să-mi uşurez căderea care doare, dar nu ştiam că n-am să pot făr’o iertare.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 84 Sinistru, plin de obscuritate şi delăsare; trecutul vieţii mele este o plantă fără floare, este dureros ca orice colţ de prăbușire, din adâncul tenebros, cel lipsit de iubire. Iubesc cât și cum pot, dar cu inima aflată într-o ruină, o, Doa- mne, Te rog, dă-mi divina Ta iertare, trăiesc cu sufletul rupt în trupul meu de tină, și-mi plâng păcatele cu umi- linţă, dorind o iertare. Întinăciunea mea este o amarnică acumulare, credeam că făceam bine, dar crezarea-fost înşelătoare; o insisten- ţă pătimașe mă-mpingea pe o înnoptată cărare, iar eu o lăsam, fără a vedea că zilnic lua amploare. Acţiunile tre- cute au în prezent repercursiuni, îmi cultivă mulţi spini pe nevăzutele cununi, care mă înţeapă şi mă inundă cu du- rere; mă seacă de sângele eclipsat, dar în tăcere. Pătrunde-n mine zilnic un aer de (po)căinţă; îl respir fără oprire şi expir doar o dorinţă, vreau să nu mor până nu simt că dispare întinăciunea din mine, alungată fiind, Doamne, de sfânta Ta iertare. Am lăsat timpul să mai treacă puţin; mi-am citit păcatele, spovedindu-le lui Dumnezeu, cu deosebit de mare gre- utate, din pricina gândurilor necurate care mă invadau (Cum nu puteam să mă spovedesc lui Dumnezeu în faţa duhovnicului meu, care-i slujitorul Lui, lăsat de Hristos pe pământ pentru a da dezlegare păcatelor, m-am spo- vedit doar lui Dumnezeu, prin citirea păcatelor mele în intimitatea inimii mele; decât deloc, era bine şi aşa. Începusem chiar să-I fac lui Dumnezeu un altar în camera mea, cu icoane, candelă ş.a.m.d.; candela ardea non-stop. Mă rugam în faţa altarului!). Nu am încetat să mă rog, zilnic, şi să sper. Mă rugam mult, dar cu discernământ, cu echilibru! Tot nu puteam să vorbesc cu duhovnicul meu, deşi... Ceva mai presus de firea mea mă oprea să-i spun despre dorinţa mea de a mă spovedi; „ceva nevăzut îmi cosea gura”, la figurat, şi nu mai puteam s-o deschid pentru a spune ce aveam de spus. Tare mult mă necăjea neputinţa mea, şi tare mult mă făcea să suspin. Am refuzat să mă las bătut; mie nu-mi era frică să lupt pentru sufletul meu! Mi-am luat un canon, din proprie iniţiativă; am zis că înainte de a mă spovedi lui Dumnezeu în faţa duhovnicului, s-ar cuveni să mă nevoiesc, aşa că am decis să fac dimineaţa, la prânz şi seara, în camera mea, în faţa altarului, î- naintea rugăciunii, în timpul ei sau după ea, metanii mici şi mari, după putinţă; ţineam şi post, mai mult lunea, miercurea şi vinerea, mâncam anafură, beam aghiazmă mică, tămâiam prin casă, deşi mirosul de tămâie mă fă- cea să-mi fie şi mai rău (îmi producea greaţă, ameţeală şi slăbiciune trupească), citeam din Sfânta Scriptură, din psaltire, citeam şi unele acatiste ale Maicii Domnului şi ale unor sfinţi, purtam la gât o cruciuliţă sfinţită, făceam şi eu cât puteam de multe fapte bune necondiţionate, faptele milei sufleteşti şi trupeşti (îmi dădeam toată silinţa să-i ajut pe cei neajutoraţi, să-i învăţ pe cei neînvăţaţi, să-i sfătuiesc cu folos pe cei nehotărâţi, să-i mângâi pe cei întristaţi, să-i iert pe cei care îmi greşeau, să mă rog pentru absolut toţi oamenii, să ofer de mâncare celor flă- mânzi, să ofer apă celor setoşi, etc.), etc. Când făceam metanii în faţa altarului lui Dumnezeu, din camera mea, le făceam din toată inima, cu tot sufle- tul. Făceam, atât dimineaţa, cât şi la prânz şi seara, nenumărate metanii şi închinăciuni (am crescut gradat nu- mărul lor, de la 200 pe zi la foarte multe pe zi, de ordinul miilor (cel puțin 4000/zi). Îmi făcea o deosebită plăcere să mă înclin în faţa altarului lui Dumnezeu, deşi simţeam că în mine „se zbătea ceva”. Mă înclinam în fața alta- rului ca și când Însuși Dumnezeu era de față să primească prosternația mea, cu toate că ea era oarecum întinată de gândurile necurate pe care le aveam. Făceam metaniile și închinăciunile cu o sete incredibilă, de parcă urma să mor şi nu mai aveam nicicând ocazia să mai fac,ca astfel să-i arăt expresiv lui Dumnezeu cât de rău îmi părea că eram atât de păcătos şi cât de mult îmi doream să mă schimb în bine. 3355.. AAddiioo,, ttooxxeemmiiee iinntteessttiinnaallăă ot mă simţeam rău. Refluxul gastro-esofagian mă devasta din cauza simptomelor lui neplăcute, care se lo- calizau la nivelul mai multor organe (esofag, faringe, laringe, cavitate bucală în întregime), infecţia dentară nu-mi trecea sub nicio formă, deşi mă duceam săptămânal, de foarte mult timp, pentru a mi se aplica lo- cal tratament antiinfecţios, la un medic stomatolog extrem de competent, iar toxemia intestinală (intoxicaţia cu reziduuri medicamentoase şi metale grele, printre altele) mă emacia din ce în ce mai mult. Atunci, m-am văzut obligat să intru în „acţiune”. Am luat hotărârea să-mi tratez singur toxemia intestinală, deşi ştiam foarte clar că o astfel de hotărâre dispunea de un risc destul de major. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute! [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să se trateze pe cont propriu de toxemie intestinală, fără aviz medical]. Ţinând cont că aveam nevoie de un agent natural cu spectru foarte mare de detoxifiere - spectru care să includă TT
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 85 toate deșeurile care puteau (și pot) fi ingerate de organismul uman, eventual chiar produse de el însuşi (de la to- xine organice până la toxine anorganice, incluzând și celule bolnave), în urma unei vaste documentări, cu ajuto- rul lui Dumnezeu, am descoperit argila albastră de râciu11 . Am ținut o cură cu lapte de argilă albastră, pe care-l preparam singur şi pe care-l beam, pentru a-mi detoxifia or- ganismul. La începutul curei mi-a fost foarte rău, şi mai rău decât în mod normal, dat fiind faptul că am avut stări de amețeală, greață, senzații de vomă, subfebrilitate, dureri de cap și o diminuare drastică a tonusului muscular, în principal; într-o singură expresie, aveam „o vizibilă alterare a stării generale de sănătate” – o alterare şi mai mare decât cea deja existentă. În a 8-a zi a curei am atins punctul culminant al stării de rău. Am avut dureri mari în zona intestinală, care au debutat brusc, însoţite fiind de nişte crampe abdominale. Nu am cuvinte să exprim durerea; îmi venea să mă urc pe pereţi (parcă eram o femeie aflată în travaliu, parcă aşteptam să nasc ceva). Şi chiar am „născut ceva”. După defecaţie, durerile au dispărut la fel de brusc cum au apărut, dar au lăsat în urmă un adevăr de necontestat. Scaunul pe care îl făcusem (materia fecală) arăta mai mult decât groaznic şi avea o mărime foarte mare. Era plin de nişte scârboşenii, nişte mucozităţi de culoare alb-metalizat, cu aspect vâscos, compact şi cu miros puternico-respingător în cel mai înalt grad. Eram foarte intoxicat! (mă şi simţeam, nu de al- ta, şi nu numai că mă simţeam, dar chiar aşa fusesem şi diagnosticat pe baza analizelor). După ce am făcut acel scaun, am avut aceeaşi senzaţie pe care o are un om care, la un moment dat, se debarasează de un sac de 50 kg, pe care l-a cărat în spate timp de mulţi ani. M-am simţit alt om, în sens pozitiv; eram mai uşor, şi la propriu şi la figurat. Am continuat cura şi, la sfârşitul ei, trăgând linie şi observând beneficiile, am concluzionat faptul că s-a meritat să o fac, deşi am avut de traversat şi o perioadă de suferinţă. Ei bine, mi-am tratat şi toxemia intestinală, m-am vindecat cu ajutorul lui Dumnezeu, prin intermediul argilei al- bastre de râciu. Cura mi-a ameliorat și sindromul alergic (doar din când în când îmi mai apăreau pe piele, spora- dic, acele erupţii alergice, când mâncam produse pe bază de cacao sau orice aliment care conţinea un ingredient la care prezentam alergie sau intoleranţă, dar una era să îmi apară din când în când, adică ocazional, şi alta era să îmi apară tot timpul, adică regulat, ca înainte). 3366.. „„DDaaccăă vvooii nnuu mmăă vvrreeţţii,, eeuu vvăă vvrreeuu”” upă ce mi-am tratat toxemia intestinală, am continuat să activez pe ROmedic şi, şi acolo, în mediul virtu- al, am întâmpinat momente neplăcute. Unor oameni, cu precădere atei, nu le eram pe plac; îmi tot bă- gau beţe în roate, dorind cu tot dinadinsul ca eu să fiu blocat, să nu mi se mai permită accesul pe forum. Eram foarte jignit de cei cărora nu le eram pe plac; mă catalogau greşit şi mă reclamau la administraţia forumu- lui. De multe ori am ripostat, le-am spus adevărul, jignindu-i prin el, pe principiul: „personalitatea mea este ceea ce sunt eu, dar atitudinea pe care o adopt faţă de voi este reflexia de moment a ceea ce sunteţi voi”. După ce-i jigneam, îmi părea rău. Dacă ei nu mă vroiau, eu îi vroiam pe ei (pe principiul lui Alexandru Lăpuşneanul: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”). Chiar şi aşa, în condiţii nefavorabile, m-am apropiat foarte mult atât de oamenii care mă plăceau, cât și de cei care nu mă plăceau, de pe forum. Mă întristam când citeam despre suferinţele pe care le îndurau fiecare dintre ei, şi-i înţelegeam mai mult decât şi-ar fi putut ei vreodată imagina. Îmi dădeam toată silinţa să-i ajut cu sfaturi, să-i îndrum către medici specialişti, să le explic posibilele cauze medico-spirituale aflate la baza suferinţei sau suferinţelor lor, să-i sfătuiesc să se apropie de Dumnezeu, prin rugăciune, post, spo- vedanie ş.a. m.d. Mă tot rugam la Dumnezeu şi pentru ei, nu numai pentru mine; făceam metanii şi pentru ei, nu numai pentru mine! ............................... 11 Argila Untoasă Albastră de Râciu a fost descoperită în comuna Râciu, la 26 de km de municipiul Târgu-Mureş, în urma exploatării unui zăcământ de argilă galbenă pentru ceramică. Rezultatele analizelor conţinutului mineralogic efectuate la Institutul de cercetări şi Proiec- tări Miniere MINESS din Cluj-Napoca au evidenţiat faptul că argila albastră de Râciu are în componenţa sa nu mai puţin de 41 de mine- rale (macrominerale) şi oligoelemente (argint, aluminiu, bor, brom, clor, cupru, calciu, crom, fier, fosfor, germaniu, iod, magneziu, man- gan, molibden, potasiu, rubidiu, sodiu, seleniu, siliciu, sulf, titan, vanadiu, zinc etc.), fiind cu adevărat unică în lume. Medicul şi cercetătorul bulgar Ivan Iotov a studiat mult timp argila albastră şi a stabilit că aceasta are acelaşi câmp de vibraţii ca şi celu- lele sănătoase din corpul uman şi că este capabilă să echilibreze câmpul slăbit al omului. Măsurăturile efectuate de I. Iotov în anul 1991 au arătat că argila are calităţi terapeutice, o undă statică cu o lungime de 8 metri, care coincide cu undele celulelor sănătoase din orga- nismul uman. Argila albastră de Râciu absoarbe şi adsoarbe orice toxină/celulă bolnavă/bacterie/gaz din organismul uman şi o(îl) elimină pe cale uri- nară şi/sau fecală, în principal! Mai multe detalii despre această argilă (preparare, administrare, etc.) se pot obţine de la domnul argi- loterapeut Ioan Covaciu (telefonul dânsului: 0743.546.819). DD
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 86 3377.. AAttââtt ddee mmuulltt,, aattââtt ddee mmuulltt,, aattââtt ddee mmuulltt eşi trăiam un coşmar care nu se mai sfârşea şi care nu-mi dădea semne că s-ar sfârşi curând, deşi eram un om decăzut şi deşi eram până la gât afundat în nămolul întinăciunii mele, încât mai aveam puţin şi nu- mi mai puteam folosi gura ca să strig către Dumnezeu după ajutor, oh, Dumnezeu îmi oferea atât de mult sprijin, că nici nu pot spune cât, deşi nu-l prea meritam, dar aveam nevoie de el. Eu, pe-atunci, mă aflam exact în momentul în care mă rugam cel mai intens, cel mai fierbinte, cel mai îngrijit po- sibil, după pravilă; când mă apucam să mă rog, uitam să mai termin. Stăteam şi mă rugam cu orele, în genunchi. Când nu mai puteam să mă rog după pravilă, inventam eu rugăciuni, mă rugam la Dumnezeu cu propriile mele cuvinte citite de pe „tăbliţele de carne ale inimii mele”. Scumpul meu Dumnezeu, Iubitul meu, de fapt, niciodată nu plecase. Când eu L-am dat afară din viaţa mea, re- voltându-mă împotriva Lui, El nu a plecat, ci „Şi-a ascuns mult har în mine, în inima mea”, şi de-acolo mă ajuta în taină, aşteptând ca eu să-I deschid iar uşa, ca El să intre. Eu chiar aveam să-I deschid uşa, iar El avea să intre într- un mod minunat, dar puțin mai târziu. Îmi desfăşuram activitatea, cu răbdare, credinţă, speranţă şi echilibru. Mă rugam des şi la Preasfânta Fecioară Maria şi la toţi sfinţii, la toate sfintele (proroci, apostoli, mucenici, muceniţe, pustnici, etc.). Le spuneam: Vă rog mult, vă implor, rugaţi-vă la Dumnezeu pentru mine; mijlociţi în faţa Lui pentru mine, ca de dragul vostru, pen- tru rugăciunile voastre, să mă ajute. Vă mulţumesc mult. Sufeream de o posesie demonică! Da, chiar eram posedat, într-o „foarte mică măsură”, pentru că nu făceam urât, precum cei demonizaţi în cel mai înalt grad, aşa numiţii îndrăciţi, nu mă tăvăleam pe jos, nu urlam, nu făceam spume la gură sau eu ştiu ce altceva, ci doar nu reuşeam să pot vorbi cu duhovnicul meu, aveam acele gânduri şi simţeam o durere interioară mare – demonul din mine mă împiedica să vorbesc cu-al meu duhovnic, ajutat fiind de demonii din afara mea; ei aveau o putere mică asupra mea, dar acea putere era suficient de mare cât să-mi pună beţe în roate şi să mă împiedice să merg pe drumul vieţii, cu bine, către Lumină. (La un moment dat, într-o conjunctură ciudată, în urma unui gând demonic formulat la plural, eu am crezut că în mine se aflau mai mulţi demoni, nu numai unul, minim doi, datorită gândului „noi vrem să...”, dar nu a fost aşa, m-am înşelat, numai un demon a trăit în mine; dacă ar fi trăit mai mulţi, demonizarea cu care mă confruntam ar fi fost într-un grad mai mare decât mic, adică unul mediu, şi cred că în virtutea acelui fapt lupta mea ar fi fost mult mai cruntă; ba chiar n-aș mai fi putut să mă rog, nici să postesc). Dacă Dumnezeu era alături de mine, pentru mine, în favoarea mea, aşa cum îmi demonstrase de atâtea ori, demonii care erau împotriva mea (cel din mine și cei de pe lângă mine) nu aveau nicio şansă de izbândă, pentru că eu, alături de Dumnezeu, eram mai puternic decât ei. Nu vroiam şi nu puteam să renunţ la luptă. Deşi uneori simţeam şi frică, deţineam un curaj fantastic, o tărie incredibilă, totuşi, şi nu mă lăsam intimidat – tăria era un dar de la Dumnezeu, cu siguranță. Luptam pentru sufletul meu, nu aveam de gând să stau nepăsător văzând că îl pierdeam din ce în ce mai mult. E dimineaţă, afară bate lin vântul, eu stau în casă, Doamne, şi Îţi citesc Cuvântul; dreptul Tău Cuvânt (Biblia), Cel minunat, cu picături de har, ornat. Mă rog la Tine, cu sufletul în chinuire, Te rog, Te implor, eliberează-mă de... Spală-mă şi curăţă-mă de enorma întinare, în genunchi, Te rog, acceptă-mi ruga, Îţi cer iertare. Ştiam, ştiam că drumul ales va fi dificil de străbătut, întoarcerea la Tine nu şterge căile eronate pe care le-am fă- cut, trupu-mi este obosit, iar mintea-mi este asaltată şi profanată; sunt ca o floare care-n orice moment poate fi depetalată. Gândesc, mă rog, oftez, mă ostenesc şi plâng cu-amar, creez un lac din lacrimi, mă oglindesc în el, în sanctuar, un sanctuar care există-n suferinţă, între o luptă şi tăcere, o luptă aprigă, dar nevăzută, în care pluteşte multă durere. Mintea-mi plânge mult, gândurile-ntunecate o rănesc, vor să o distrugă, iar eu cu multă tristeţe, privesc; nu pot să cred ce mi se-ntâmplă, chiar dacă nu pare, mă lupt cu mine şi cu demonii, pentru Tine, şi mult mă doare. Vifor de gânduri mă-ntinează și sufletul suav mi-l erodează, el tot strigă fără voce, de durere, și tot îmi cere, tot îmi ce- re... Îmi cere, mă roagă, vrea să merg pân-la final, să nu mă abat, nu, chiar dacă-l doare infernal, îmi spune că iu- birea Ta îi mai acalmează durerea multă, care cu obstinare-l penetrează. Mă refugiez constant în frumoasa rugăciune, care-mi deschide o formidabilă dimensiune, ea ascunde doar iubire, armonie și îmi mai suprimă din multa durere în lupta pentru luminozitate. Tu, Doamne, mă ajuţi, cu o blândeţe iubitoare, îmi alini din durerea fulgerătoare, dar tot mă laşi prins în lupta care mult mă doare; nu ştiu de ce, dar oricum am încredere în voia Ta proniatoare. Nu mă voi sinucide, nu voi renunţa, pentru că nu vreau să ajung în DD
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 87 iadul din străfund, Tu, Iubire, nu mă ignori, Tu nu mă laşi să mă afund în neputinţe, deznădejde şi...; alunecând... cad profund în infinita Ta cascadă de iubire, îmi dai să beau, ea îmi înlătură puţin din pătimire, mă faci, pe mo- ment, să uit de lupta nevăzută, dar, în scurt timp, ea revine cu o forţă susţinută. Lupt, lupt cu tot ce arde şi poate să producă fum, Tu-mi dai putere, voinţă şi răbdare, mai ales acum... acum, când simt că sunt pe cale să încep o viaţă nouă, una în care să fiu udat şi de fericirea picăturilor de rouă. Se în- tâmplă chiar să simt ce n-ar trebui, şi.... Nu vreau să văd negativul, să-i aud apelativul. Nu vreau să palpez obscu- ritatea, și să-i simt realitatea. Nu vreau să miros anormalitatea, și să-i gust ostilitatea. Însă nu refuz să lupt, pen- tru Tine, Iubitul meu, de dragul Tău, aş face mult mai mult. Mi-aş da viaţa, pe o cruce „rece”, pironit; aş arde în flăcări fierbinţi, ca un simplu chibrit; m-aş transforma într-o floare blândă, cu ardoare, și aş plânge, m-aş usca în- durerată fiind de răcoare; m-aş chinui, m-aş lăsa rănit trupeşte, și chiar jertfi; m-aş lăsa prins ca un peşte; aş ac- cepta să ajung o simplă „hrană” pentru alţii, chiar de-aş simţi durerea până-n ceasul morţii. Oh, Iubite Doamne, luptă nevăzută se răsfrânge asupra mea, pentru că credinţa şi nădejdea mea în Tine instigă mult pe „cineva”, în- să eu, fără doar şi poate, niciodată nu voi renunţa să lupt şi să Te iubesc, nu pot, nu vreau, nici nu concep aşa ce- va, eu vreau să Îţi slujesc şi să mă mântuiesc. 3388.. „„LLuuppttaa nneevvăăzzuuttăă”” upă ceva timp, a ajuns luna aprilie în viaţa mea, cu sărbătorile de Paşti. Am hotărât, de comun acord cu părinţii mei, să-l invit la mine pe George, pentru a petrece împreună sfintele sărbători, ca doi prieteni a- devăraţi ce eram. În noaptea de Înviere, după miezul nopţii, mi s-a făcut foarte rău în biserică; am vrut să plec acasă, din cauza gândurilor necurate care mă „tocau” pe dinăuntru. Dar nu am plecat, am rămas. Era o noapte mult prea specială pentru mine, şi n-am vrut să-mi permit „luxul” de a pleca din timpul slujbei care celebra învierea Fiului lui Dum- nezeu. În inima şi sufletul meu tot credeam cu maximă tărie că Dumnezeu mă va învia sufleteşte şi pe mine. Mă simţeam a fi, într-un fel sau altul, mort cu sufletul, dar viu cu trupul. Eu credeam în înviere, da, credeam cu o forţă pe care nici măcar nu o puteam descrie în cuvinte. Am stat până la sfârşitul slujbei, aşa cum am simţit nevoia. Tot nu am putut să vorbesc cu duhovnicul meu despre spovedanie. Continuam să mă simt rău. Simptomele care-mi erau induse de refluxul gastro-esofagian mă chinuiau mult. Mă ardeau şi mă dureau gâtul, limba şi laringele; riscam ca arsurile respective să se malignizeze şi să fac cancer loca- lizat ori pe esofag ori pe laringe, din două cel puţin una, dar nu numai. Şi nu numai refluxul îmi crea stări de rău, ci şi multe altele! Cea mai mare şi intensă suferinţă îmi era provocată de demonul din mine, care nu adormea ni- cio secundă şi care îmi rodea din suflet non-stop; nu se oprea când eu dormeam, făcea mult mai rău decât în mod obişnuit atunci când mă rugam şi mă aflam în biserică şi îmi umplea sufletul cu/de durere. Durerea mea su- fletească era mult mai mare decât durerile mele fizico-psihologice. Și totuși, incredibil, încă mai aveam puterea să zâmbesc, chiar să râd, să-i fac pe cei de lângă mine să creadă că mă simțeam (mai) bine, deși pe dinăuntru nu numai că plângeam, ci șimuream încet dar 100% sigur. Pe de altă parte, atunci, toată lumea aflându-se în plină criză financiară, eu nu-mi mai permiteam să arunc cu ba- nii şi-n stânga şi-n dreapta, cum făcusem înainte, pentru că tata nu prea mai avea de lucru, mama era casnică, şi- atunci eram conştient de faptul că nu-mi mai puteam achiziţiona tratamente de prin Canada, USA, Franţa sau orice altă ţară străină, cum îmi achiziţionasem în trecutul destul de apropiat; trebuia să mă limitez la tratamente cât mai ieftine, pentru că nu mai aveam bani. Am consultat o altă doamnă dr. – o minunăţie de femeie, Ana Ma- ria. Dânsa, după un consult amănunţit, printre multe altele (pe care nu le mai precizez), m-a informat că eram hi- persensibil şi că toată viaţa voi avea de suferit din cauza asta, având, totuşi, şi multe avantaje ale averii unei ast- fel de hipersensibilităţi (Am făcut, de-a lungul timpului, din acel moment, tratamentul indicat de dânsa şi m-am simţit puţin mai bine, fizic. M-a ajutat! Mulţumesc). Ca şi fapt divers, culmea era faptul că pe cât eram de hipersensibil, tot pe atât eram de puternic, cu ajutorul lui Dumnezeu, EVIDENT. Eram un luptător, dacă îmi propuneam ceva de factură pozitivă, nu renunţam până când nu obţineam acel ceva. Aveam o voinţă nu de fier, nici de oţel, ci de titan! Am continuat să respect pravila. Mă rugam foarte des, zilnic, nu numai dimineaţa şi seara, ci pe tot parcursul zilei, uneori chiar şi mai multe ore pe zi; aşa simţeam nevoia. Mă luptam și ca să-mi îndrept comportamentul, să fiu cât mai pe placul lui Dumnezeu! „Genunchii mei erau tociţi din cauza nenumăratelor metanii făcute”, „o- DD
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 88 chii mei erau aproape uscaţi din cauza miilor de miliarde de lacrimi plânse de-a lungul timpului” (până în acel stadiu, însumat, făcusem, din toată inima şi cu tot sufletul, la metanii şi închinăciuni, în faţa altarului lui Dum- nezeu, amplasat în camera mea, încât nu le (mai) puteam şti numărul exact, număr de ordinul zecilor de mii și mai mult de-atât). Câteodată, în timpul rugăciunii, pe lângă gândurile blasfemice, aveam şi un astfel de gând, care-mi trecea fugitiv prin minte: Pe degeaba te rogi, căci Dumnezeu nu-ţi va ierta păcatele şi nici nu te va mântui. Nu băgam în sea- mă gândul, pentru că simţeam şi ştiam că era de factură demonică. Nu lăsam deznădejdea să pună stăpânire pe fiinţa mea. Nu trebuia să acţionez mai nechibzuit decât o omidă; până şi omida îşi pregătea evoluţia construindu- şi un sicriu de mătase, dar nu ca să se sinucidă şi nici ca să dispară în el, ci ca să se metamorfozeze şi să învie într- o viaţă aeriană de fluture, ori eu asta vroiam să fac, să iau exemplul omizii. Nu mi-am pierdut nicio fracţiune de secundă nădejdea în mila, iubirea şi harul lui Dumnezeu, am continuat să mă rog, m-am închis în sicriul de măta- se al credinţei şi al încrederii în Dumnezeu şi am aşteptat răbdător ca El să îmi ofere un ajutor care să mă trans- forme şi pe mine într-un fluture, la momentul potrivit, primind de la El iertare și tot ce mai aveam nevoie. Se spune că a fost odată un vierme de mătase. El trăia într-un colţ al unei grădini foarte mari. Într-o zi, viermele a luat decizia să se ocupe cu cele duhovniceşti, fapt pentru care şi-a părăsit casa şi a început să îl caute pe proprie- tarul grădinii în care el era sălăşluit. A căutat mult timp, s-a ostenit şi şi-a lăsat în urmă toată mătasea. Privind la osteneala lui și băgând de seamă că i s-a terminat mătasea, proprietarul grădinii, impresionat fiind de curajul şi intenţia pozitivă a viermelui, dar nu numai, i-a dat acestuia aripi, ca să poată să zboare lângă el, fără a mai fi nevoit să se târască. Eu, în acel stadiu al meu, eram precum acel vierme. Grădina în care trăiam era lumea, iar proprietarul pe care eu îl căutam era Însuşi Dumnezeu. Speram să primesc şieu aripi, ca să zbor din prăpastia în care căzusem. O, şi chiar aveam să primesc aripi, însă şi ceva cu mult mai mare de-atât. Aveam să primesc vizita Celui pe care L-am căutat ani la rând; avea să vină în vizită la mine Proprietarul după Care tânjea cu înflăcăra- re sufletul meu, şi El avea nu numai să-mi dea aripi, ci avea chiar să mă îmbrăţişeze şi să mă ridice din unul dintre cele mai întunecate colţuri ale prăpastiei în care eu căzusem. Uf, ce Scump, ce Dulce, ce Minunat. Iubitul sufletului meu a venit, şi mi-a cutremurat frumos şi bine întreaga fiinţă şubredă şi sălbăticită de demonul care-o ura şi chinuia. În acel stadiu al vieţii mele, într-un fel sau altul, eram cel mai distrus; atunci, clar, mă aflam în punctul culmi- nant al suferinţei mele; nu mai ştiam ce să fac, mă rugam ore în şir pe zi; făceam mii de metanii şi închinăciuni pe zi; când citeam acatistul Preasfântului Duh, chiar obişnuiam să ridic mâinile în aer; aşteptam ca Dumnezeu să-mi ofere un ajutor pe care eu să-l îmbrăţişez şi care să mă ridice de la pământ. Spuneam de sute de ori pe zi: Vino, Duhule Sfinte, şi luminează întunecata netocmire a sufletului meu, Vino şi potoleşte cumplita vijelie a tulburării şi a aprinderii mele, Vino şi înnoieşte întru mine chipul Tău ce s-a întunecat din pricina păcatelor me- le, Vino, Doamne, şi ajută-mă, vino, vino, vino... Cuvintele şi expresiile pe care le-am folosit cel mai des în acea perioadă, în rugăciune, au fost: vino, iartă-mă, ajută-mă, Te rog, Te implor. Eram vai de capul meu, îmi plângeam singur de milă; eram atât de slăbit fizic; psi- hic eram foarte obosit din cauza gândurilor, care nu-mi dădeau pace nici măcar în somn; duhovniceşte mă sim- ţeam gol, doar credinţa, nădejdea şi încrederea în Dumnezeu mă mai ţineau la suprafaţă, ca de altfel şi puţina iubire adevărată, dar foarte puternică, care reuşea să nu se sufoce în inima mea moartă pe jumătate. Mă rugam mult şi la Maica Domnului, citeam paraclisul ei; cel mai des mă adresam ei spunându-i: Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este Rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre. Maica Domnului, draga de ea, m-a ajutat mult de-a lungul timpului; ştiu că a plâns când a văzut în ce hal ajun- sesem (ce fusesem, şi ce devenisem, nu mă mai recunoşteam; din orhidee ajunsesem ciulin) şi ştiu că a luat ru- găciunile mele, deşi ele au fost rostite de buzele mele întinate, şi le-a dus Sfintei Treimi, Tatălui şi Fiului şi Sfân- tului Duh, Dumnezeului meu, la Care tot strigam, ca să primesc un ajutor la şi în care nădăjduiam şi credeam mai mult decât credeam în propria mea existenţă. Da, m-a ajutat mult Măicuţa Domnului, Scumpa sufletului meu; a contribuit mult la „venirea lui Dumnezeu în viaţa mea”, a înclinat balanţa în partea favorabilă mie.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 15-a Întâlnirea cu Dumnezeu, la propriu, şi „metamorfoza schimbării”
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 90 3399.. ÎÎnnttââllnniirreeaa ccuu DDuummnneezzeeuu m luat decizia ca George să mai stea la mine încă vreo câteva zile. Pe la mijlocul săptămânii Luminate s-a petrecut cel mai mare miracol al vieţii mele de până atunci, „e- venimentul” care mi-a schimbat complet viaţa, întâlnirea cu Dumnezeu, care m-a „renăscut”, m-a „transfigurat” şi a adus în viaţa mea binecuvântarea mult dorită şi aşteptată. Într-o seară, în jurul orei 20:00, m-am trezit din somn (adormisem în jurul după-amiezii aceleiaşi zile). Mi-am a- dus aminte că am uitat să-mi fac canonul şi să citesc pravila de rugăciune. În faţa altarului cu icoane, la lumina candelei, mi-am făcut canonul şi mi-am citit pravila de rugăciune (am citit rugăciunile de seară, acatistul Sfântu- lui Duh şi mi-am făcut metaniile). Deşi eram unul dintre cei mai mari păcătoşi din lume, îndrăzneam să spun: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi înnoieşte întru mine chipul Tău ce s-a întunecat din pricina păcatelor mele, şi nu numai că îndrăzneam, dar chiar credeam că o să vină, doar că nu ştiam cum și când. Era o mare îndrăzneală din partea mea să spun aşa ce- va, în condiţiile în care mă aflam într-un stadiu jalnic, mai ales că în urmă cu aproape patru ani Îl gonisem pe Du- mnezeu din viaţa mea; şi-acum Îl (re) chemam, şi când Îi spuneam să vină, de fapt Îl rugam să Se manifeste în viaţa mea oricum ar dori El. Când începeam să mă rog, mă predam cu totul în brațele rugăciunii, cu toate că în timpul ei trebuia să mă lupt și cu gândurile necurate care mă asaltau, și nu îmi era deloc ușor, dar reușeam cumva să mă descurc extrem de bi- ne. Sunt convins că mă ajuta iubitul meu Dumnezeu! După terminarea pravilei, m-am întins în pat, treaz fiind. Stăteam cu ochii închişi; continuam să mă gândesc la Dumnezeu. Spuneam în minte, lăudându-L: “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” („plin este cerul şi pământul de mărirea Ta”). Am spus de două ori această doxologie. Când am vrut să o spun a treia oară, am apucat să spun doar „Sfânt, Sfânt...”, al treilea „Sfânt” nu l-am mai putut rosti pentru că, fără de veste, între cei patru pereţi ai camerei mele, s-a făcut un vuiet puternic, ca de suflare de vânt ce vine repede, care mi-a umplut toată came- ra. Am vrut să deschid ochii, să văd ce se întâmpla, dar nu am putut; am vrut să mă mişc, să mă ridic din pat, dar nu am putut. Eram perfect „paralizat”, nu puteam nici să respir, dar mă simţeam extraordinar de bine. Nu am cu- vinte să spun cum mă simţeam – simţeam o fericire şi o iubire absolute, pe care nu le pot descrie nici folosind toate cuvintele din lume. Simţeam o forţă fără sfârşit, incomensurabilă, care sălăşluia în toată camera mea, in- clusiv pe mine şi în mine. Nu mai simţeam patul de sub mine, nu-mi mai simţeam trupul, efectiv aveam senzaţia că ceva mă ținea în brațe, dar că în același timp pluteam în aer. Am început să mă alarmez, deşi mă simţeam formidabil de bine! M-am întrebat în minte, într-o fracţiune de secundă: Cum este posibil să nu pot respira şi, chiar şi aşa, să nu mă sufoc şi să continui să trăiesc şi să mă simt mai bine decât m-am simţit în toată viaţa mea? Şi de ce nu pot deschide ochii şi de ce nu mă pot mişca absolut deloc? Oare am murit? Doamne, ajută- mă, ce se întâmplă cu mine?! Exact după ce am terminat monologul interior, din mintea mea, continuând să nu pot deschide ochii, să nu pot respira şi să nu mă pot mişca, dar simţindu-mă incredibil de bine, am auzit o voce, „care a vibrat şi în mine, în inima mea, nu numai în afara mea”; nu pot să o explic în cuvinte omeneşti – o voce foarte blândă, care mi-a spus, ţin minte perfect, exact aşa: Totul va fi bine, este spre binele tău. După auzirea vocii, care mi-a pătruns și în cel mai ascuns loc al inimii mele și-al ființei mele, şi, mai ales, după înţelegerea cu- vintelor spuse de ea, mi-am dat seama instantaneamente că, de fapt, Îl simţeam pe Dumnezeu, Care mă îmbrăţi- şa cu harul Lui. Îl simţeam atât de mult, încât sufletul meu „dansa” de bucurie în mine. Deşi nu puteam deschide ochii, am început să plâng, mă simţeam atât de bine, „parcă aveam tot raiul în camera mea”. Nici nu știu ce să mai spun, nu am cuvinte, chiar nu pot să mai spun altceva; dacă aș folosi toate cuvintele din lume, tot nu aș pu- tea să exprim în totalitate și exact ce am simțit. M-am simțit divin, m-am simţit mângâiat, la propriu, de Dumne- zeu; m-am simţit bine, din toate punctele de vedere, pentru prima dată în viaţa mea, din copilărie şi pân-atunci. Am simţit, la venirea Iubitului meu, că golul pe care-l avusesem mult timp în suflet, în sfârşit, se umpluse! Vuietul puternic, ca de suflare de vânt ce vine repede, a dispărut din camera mea, la ceva timp, nu pot spune cât, lăsând în urma lui o atmosferă mirifică; aerul din camera mea avea o cu totul altă „viaţă” în el. După dispa- riţia lui, am putut să mă mişc şi să deschid ochii, simţindu-mă ca un „nou-născut”. Parcă mă născusem a doua oară, parcă nu mai eram eu, nici nu ştiu cum să mă exprim. Eram întins în pat, cu capul pe pernă, având în sufletul şi inima mea o stare de bine incredibilă. Plângând, am udat perna din cauza lacrimilor. Mă simţeam atât de bine, atât de bine, atât de bine! Oh, acel plâns nu-l voi uita niciodată. Acele lacrimi, pe care perna mea le-a absorbit cu atât de multă sete, le-a băut imediat, pur și AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 91 simplu, au fost cele mai prețioase lacrimi ale mele. Le-am plâns cu o fericire ruptă din întregul cer, o fericire a- devărată. Acel vuiet puternic, ca de suflare de vânt ce venea repede, care mi-a umplut toată camera, a fost Dumnezeu- Sfântul Duh, Care de la Dumnezeu-Tatăl a purces şi Care a fost trimis la mine prin Dumnezeu-Fiul. L-am recu- noscut, El a fost; m-a luat în braţe cu atât de multă iubire şi mi-a fericit întreaga fiinţă zbuciumată; m-a înviat sufletește, iubitul meu Iubit, Mângâietorul meu Scump! „Din iad am ajuns în brațele mângâierii lui Dumnezeu!” În sfârşit, Doamne, ai venit, ai venit, ai venit, aşa cum Te-am rugat. Ai venit, deşi sunt atât de păcătos. Ai venit să Îţi întâmpini fiul risipitor și să mângâi inima mea înfrântă. Te iubesc. Te-am iubit dintotdeauna, încă din pântecele mamei mele, chiar dacă odată m-am supărat pe Tine şi m-am răzvrătit împotriva Ta, Tu ştii asta, în- să niciodată nu Te-am iubit aşa de mult cum Te iubesc acum. Ai venit, dar eu nu m-am aşteptat niciodată la o astfel de venire. Când Te rugam şi-Ţi spuneam să vii, nu mă gândeam la o astfel de venire, ci la cu totul altce- va; m-ai surprins. Îţi mulţumesc, n-am cuvinte vrednice de o recunoştinţă pe măsura venirii Tale. Te ador! Când ai venit, Scumpul meu, Stăpâne, întreaga mea ființă s-a cutremurat în sens pozitiv. Sufletul meu a îngenun- cheat în mine în fața Ta, inima mea Ți-a zâmbit, ochii mei au început să plângă niște lacrimi mai prețioase de- cât orice diamant de pe pământ, iar sângele din mine s-a oprit în loc; ficatul, stomacul, plămânii, pielea, creie- rul și toate celelalte organe ale ființei mele s-au bucurat că ai venit, toate au înflorit în prezența Ta, Izvorule al vieții. Vai, Tu, atât de proslăvit, ai venit la mine, şi nu Ţi-a fost scârbă, deşi m-ai găsit plin de răni, într-un stadiu mai mult decât jalnic, îngenuncheat de patimi, îmbibat cu tot felul de fărădelegi şi împovărat de-un demon. Şi ce- ai făcut, Scumpule ce eşti? Nu mi-ai permis să Te văd, ca să nu mă înfior din pricina frumuseţii Tale nesfârşite, ci m-ai luat în braţe şi m-ai mângâiat, Mângâietorule. Ai îndrăznit să Te cobori în prăpastia în care eu am alunecat de bunăvoie, în care abia am mai fost în stare să Te strig, să Te chem, Tu, Care eşti întru totul curat şi Preaînalt, văzând neputinţa mea, durerea mea, dorinţa mea de a evada din închisoarea..., ai venit la mine şi mi-ai dăruit mult dorita şi aşteptata eliberare. Vai, ai îndrăznit să Te cobori până la mine deşi eu eram atât de păcătos şi a- fundat în necurăţie. Tu, Doctorule al sufletului meu, tocmai Tu ai făcut asta pentru mine?! Oh, păi eu chiar de Ti- ne aveam mare şi multă nevoie, Lumina mea, numai Tu puteai să faci asta, nimeni altcineva. Te-am aşteptat cu sufletul la gură, Iubire, într-o baltă întreagă de lacrimi, în mine şi în afara mea, în genunchi, cu braţele întinse, spunându-Ţi: vino, vino, vino, hai vino şi dă-mi iertarea Ta, încât, atunci, dacă m-ar fi văzut cineva cu inima neîm- pietrită mi-ar fi plâns de milă, aşa de amărât sufleteşte eram. Te-am chemat, Ți-am spus „vino” de sute de ori pe zi, luni întregi la rând. Văzând în ce hal ajunsesem, Tu ai venit şi m-ai înnoit, ai făcut din mine o fiinţă nouă, fără ca eu să merit sau meritând mult prea puţin. Cât poţi să fii de bun, Bunule, Bunule, Bunule. Mulţumesc pentru iu- birea Ta, mă voi înclina veşnic în faţa Ta, Tăticule, Stăpânule, Împăratule, Bucurie a inimii mele, Laptele şi Mierea sufletului meu, Tu, Pedagogul şi Sprijinitorul meu, Comoara mea preadulce. Te iubesc şi Te sărut şi Te îmbrăţişez şi nu mai pot de dragul Tău, mulţumesc ♥♥♥♥♥♥ Exact în acel moment, după întâlnirea cu Dumnezeu, a intrat George în camera mea. A băut puţină apă, iar eu i- am spus: − George, mi s-a întâmplat ceva fantastic! George mi-a spus: − Ce ţi s-a întâmplat? I-am replicat: − Lasă-mă să dorm puţin, pentru că mă simt mai bine decât m-am simţit în întreaga mea viaţă, şi, când mă voi scula, mâine, îţi voi spune, da? − Bine, mi-a răspuns el. M-am culcat şi nu am bănuit nicio secundă că viaţa mea se schimbase total. Mă simţeam diferit, ce-i drept, dar nu luam în seamă schimbările, eram mult prea copleşit de starea de bine. „Întâlnirea cu Dumnezeu” îmi dăruise simţirea fericirii adevărate, fericirea veritabilă fiind pentru mine o stare pe care nu o cunoscusem până atunci. Fericirea mi se citea în ochi; ochii mei deveniseră de nerecunoscut, stră- luceau.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 92 („Cam aşa” arătasem după „întâlnirea cu Dumnezeu”, şi spun „cam aşa” pentru că poza de faţă nu este făcută imediat după întâlnire, ci mai târziu)
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 93 4400.. MMeettaammoorrffoozzaarree şşii rreeccuunnooşşttiinnţţăă doua zi, după ce m-am sculat din somn, am fost pe punctul de a nu mă mai recunoaşte, pentru că eram schimbat, atât fizic, cât și mentalo-psiho-spiritual; ochii îmi străluceau în orbite – parcă zici că aveam alţi ochi, mai luminoşi; eram mai frumos la faţă; m-am eliberat de lacunarismul posttraumatic de evocare, a- dică de agnozia intermitentă; aveam un psihic foarte fresh, o minte extrem de proaspătă, parcă întreaga armoni- e din lume sălăşluia în ea; plus alte schimbări, „două chiar nepământeşti”! În sfârşit, „scăpasem de imensul chin mental produs de acele gânduri necurate, blasfemice, de hulă şi...”. Scă- pasem şi de demonul din mine şi de... (Gândurile necurate, cele care există în mintea omului fără voia lui, pot fi inoculate de demoni atât din interiorul omului, cât şi din exteriorul lui, deci oamenii pot avea astfel de gânduri necurate chiar şi fără a fi demonizaţi. A- tenţie, însă: în multe cazuri, la unele persoane, gândurile necurate sunt produse şi din cauza unor tulburări psihi- ce, nu numai din cauza demonilor, cum de altfel la unele persoane gândurile necurate sunt produse voit de pro- pria lor minte perversă (am precizat acest aspect pentru a nu lăsa senzaţia că demonii sunt singurii vinovaţi pen- tru gândurile necurate ale tuturor oamenilor; demonii se fac vinovaţi, parţial sau în totalitate, doar pentru/de gândurile necurate ale unor oameni)). După ceva timp de la momentul în care începusem să-mi „studiez” schimbările, ieşind afară din casă, fiind în cur- tea casei, mă uitam în oglindă şi nu-mi venea să cred ce vedeam, pentru că eram de nerecunoscut; vedeam lu- mea cu alţi ochi. Vederea îmi era perfect cristalină şi de o acuitate nemaipomenită, cu mult mai mare decât îna- inte, iar culorile din mediul înconjurător erau mai vii. Am intrat în casă şi m-am pus în faţa altarului. Am început să mă rog la Dumnezeu. Dacă venirea Lui nu ar fi făcut schimbările la mine, aş fi crezut că ceea ce mi s-a întâmplat a fost o simplă halu- cinaţie sau o înşelare demonică, de vreme ce eu nu (prea) am fost vrednic de o asemenea întâlnire. Mă simţeam extraordinar de bine în acel moment, în ciuda faptului că mai aveam unele probleme de sănătate (refluxul gastro-esofagian, faringita şi laringita de reflux continuau să existe în viaţa mea, printre multe altele). I- am mulţumit lui Dumnezeu pentru tot! Am citit pravila, mi-am făcut şi canonul (metaniile/închinăciunile) şi, după terminarea lui, a intrat George în camera mea. Spune-mi ce ţi s-a întâmplat?, m-a întrebat el. I-am povestit ce mi s-a întâmplat, iar George a rămas cu gura deschisă, ca la dentist. Se uita la mine, mă tot analiza şi parcă nu- i venea să creadă. Din acea zi nu m-a mai recunoscut (cu uşurinţă) nimeni. Mergeam pe stradă şi nu mă recunoşteau nici persoane- le care mă cunoşteau de-o viaţă. După ce le abordam, mă întrebau: Dar ce ţi-ai făcut, că eşti schimbat, aproape că nu te-am recunoscut?! Eu zâmbeam şi le spuneam că mi s-a întâmplat ceva extraordinar, ceva ce eu nu eram încă pregătit să dezvălui oricum şi oricui. Ţin minte, mai concret şi punctual, că m-am întâlnit cu o colegă de şcoală, Maria, o scumpă, la biserică; nu i-a venit să creadă nici ei cât de schimbat eram. Nici membrilor propriei mele familii nu le-a venit să creadă ce schimbat eram. Am decis ca nici măcar lor să nu le dezvălui experienţa a- vută cu Dumnezeu, până nu voi discuta cu preotul meu duhovnic (George a fost singura persoană căreia i-am spus înainte să discut cu duhovnicul meu). Lor, membrilor familiei mele, ca şi explicaţie, le-am spus că schimbă- rile observate de ei, la mine, mi le-a dăruit Dumnezeu într-un mod pe care încă nu li-l pot divulga. George a plecat la el acasă, schimbat fiind şi el, psihic şi spiritual, în sens pozitiv, într-o oarecare măsură destul de substanţială. Eu am continuat să mă bucur de noul meu aspect fizic, de noua mea minte, de noua mea personalitate şi, impli- cit, de noua mea viaţă. Cu fiinţa mea se produsese o adevărată metanóia, o restructurare, o înnoire, o conver- tire în bine, o schimbare a mentalităţii, a intenţiilor, a atitudinilor; o refacere existenţială şi spirituală. Eram tot eu, dar altcineva, în sens pozitiv, din toate punctele de vedere. Dumnezeu mă transformase profund şi-mi făcuse în dar acea transformare, pentru că eu, în mod clar, nu prea o meritasem. Cum aș fi putut să o merit, în condițiile păcătoșeniei mele? Eram aşa de schimbat, din cap până în picioare, încât, câteodată, mă întrebam: Cine sunt?! Eu fusesem oaia cea pierdută! Iubirea vieţii mele a venit şi m-a salvat din prăpastia în care căzusem; m-a luat de jos cu o blândeţe copleşitoare, m-a îmbrăţişat, m-a pus pe umeri, vindecându-mi multele răni, şi m-a adus la lumină. Cine-ar fi crezut că va veni? Eu chiar am crezut, cu o putere care mi-a cutremurat venele din genunchii tociţi de metanii, însă nu mi-am ima- ginat niciodată că va veni în modul în care a ales să vină. AA
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 94 M-a cuprins cu atât de multă iubire, că nu o pot descrie nici folosind toa- te cuvintele din lume. M-a făcut să-mi ud perna cu lacrimile izvorâte din simţirea fericirii adevărate pe care eu niciodată nu o sim- ţisem până atunci. Eu i-am dat o picătură de iubire, iar El mi-a dat înapoi un ocean; eu L-am dat afa- ră din viaţa mea, iar El a ieşit în căutarea mea; eu L-am gonit, dar tot eu L-am che- mat! L-am căutat atâta timp, dar nu L- am găsit decât când am început să-L caut cu inima, exact când m-am aruncat, la fi- gurat vorbind, în braţele Lui; m-am bazat pe faptul că nu va refuza să mă primească înapoi, din iubire, am îndrăznit şi prin în- drăzneala mea I-am spus: Te rog, dă-mi o rază de har ca să mă prind de ea şi să evadez din întunericul în care zac. Vino, Duhule Sfin- te, şi Te sălăşluieşte întru mine. Vino şi înno- ieşte întru mine chipul Tău ce s-a întunecat din pricina păcatelor mele. Vino, Vino, Vino! Şi El ce-a făcut? A refuzat să-mi dea doar ra- za de har cerută, şi a venit personal să mă ridice din întunericul... Oh, Iubitul meu infinit de superb, minunatul, splendidul, formidabilul, extraordinarul, mag- nificul, mirificul meu Stăpân, în faţa slavei Că- ruia sufletul meu s-a înclinat şi s-a închinat în semn de supunere şi adorare. Ai venit, Iubire, iar eu am înviat. Când Te-am dat afară din viața mea, când m-am revoltat împotri- va Ta, când Te-am dat uitării, mi s-a rupt sufletul în două, și mi s-a împietrit jumătate din inimă. În acea zi am murit sufletește. Doar din mila Ta am continuat să trăiesc, ca un mort neîngropat, viu pe sfert, doar trupește. Până la urmă, am căzut într-o prăpastie, acolo m-am chinuit mult timp, dar mi- am adus aminte de Tine cu puținînainte ca întu- nericul să înceapă să mă sfătuiască asiduu să mă sinucid. L-am ignorat, nu am ținut cont de sfatu- rile lui, am plâns și după Tine am tot strigat. Tu ai fost unul dintre cele mai puternice motive, pri- mul dintre toate, pentru care eu am ales să nu mă sinucid, în ciuda a enorm de multe ispite și ocazii, tentații. Familia mea a fost al doilea motiv. Am spus NU sinuciderii, am refuzat să Te pierd definitiv, am ținut cont de ceea ceam simțit în inimă, și am mers mai departe, cu toate că mi-a fost foarte greu. Nu m-am mai revoltat îm- potriva Ta, m-am smerit, am acceptat suferința, am răbdat, m-am rugat, am sperat că tot răul era spre binele meu, am crezut în Tine mai mult decât am cre- zut în mine, am avut încredere absolută (Oaia cea pierdută purtată pe umărul stâng de Iisus Hristos) Pictură © Eleni Dadi
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 95 în Tine, ferm convins fiind că tot ce mi se întâmpla ajungea la cunoștința Ta, și că Tuvreodată, în viitor, vei face ceva să-mi schimbi soarta, condiția de viață,să îmi ușurezi durerea, să mă ajuți să devin un om mai bun, să mă faci să înțeleg taina crudă a suferinței mele de zi cu zi, dar nu numai. Am răbdat, după Tine am tot strigat, m-am tânguit, am plâns, am îngenuncheat, m-am rugat, am învățat ce în- seamnă umilința și, având în inima mea o îndrăzneală cum niciodată nu am mai cunoscut, Te-am chemat cu toa- tă ființa mea. Iar Tu ai venit și m-ai înviat, fericindu-mă pe de-a-ntregul. Să faci Tu așa ceva pentru mine? Tu, cea mai mare şi cea mai perfectă Fi- inţă, Creator şi Director al lumii, Duh veşnic, prezent pretutindeni, atotcu- noscător și atotputernic?! Eu nu am meritat așa ceva, dar Tu nu mi-ai dă- ruit după cum am meritat, ci după cum am avut nevoie, iar eu am avut nevoie de Tine mai mult decât de aer, de apă și de orice altceva vital. Of, ești un Scump, mulțumesc mult pen- tru faptul că ai venit; nu m-ai lăsat să Te strig în zadar, nu mi-ai lăsat i- nima să se înece în lacrimile pe care le-am plâns și în mine, nu numai în afara mea. Ai venit, Lumina mea, și m-ai mângâiat cu focul iubirii Tale dumnezeiești, care m-a cuprins dar care nu m-a mistuit, ci, din contră, m-a renăscut. Mulțumesc! Mult timp m-am întrebat ce ai făcut Tu în tot acel timp în care eu m-am zbătut în suferință, în care eu... Tot Tu mi-ai oferit un răspuns, nu direct, ci indirect. Navigând pe internet, în- tr-o zi, ai făcut în așa fel, încât eu să descopăr o pildă care m-a făcut să înțeleg multe. Nu știu de cine a fost scrisă pildă, cert este că prin ea Tu m-ai luminat. Se spune că un om, ajuns în rai, Ți-a cerut Ție să-i des- coperi viaţa pe care a trăit-o. Tu i-ai înfăţişat-o ca şi când ea s-ar fi des- făşurat pe nisipul unei plaje. El a vă- zut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale Tale. Dar în clipele de suferinţă, (Prăpastia din care am fost scos eu de Dumnezeu) erau numai două urme, așa că, mâhnit fiind, Ți-a reproșat, spunându-Ți că în momentele grele l-ai lăsat singur, însă Tu i-ai dat un răspuns care pe mine m-a făcut să plâng, atunci când L-am citit. I-ai spus că în clipele de suferință, pe nisip erau doar urmele Tale, pentru că atunci Îl purtai pe el pe brațe. Vai de mine, așa ai făcut și cu mine? Și pe mine m-ai purtat pe bra- țe, când mie mi-a fost atât de rău? Oh, Iubitul meu scump, așa se explică faptul că am supraviețuit în fața a atât de multe necazuri care ar fi trebuit să mă omoare, în fața accidentului vascular cerebral,a accidentului de moto- cicletă, a fulgerului, a electrocutării, a șocurilor anafilactic și clinic, a înecurilor cu acid gastric datorate refluxului gastro-esofagian ș.a.m.d.În tot timpul ai fost alături de mine, iar eu am crezut că ai plecat atunci când Te-am go- nit. Of! Ce bine că nu ai plecat, ce bine că nu. Mulțumesc mult, suferința a fost spre binele meu, prin ea Tu m-ai învățat ce înseamnă umilința, smerenia, curajul, neputinţa, etc. Și tot prin ea m-ai determinat să mă transform, Pictură © Eleni Dadi
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 96 sau mai bine zis să îmi doresc o transformare în bine, să mă ostenesc, să lupt pentru ea, să mă încred în Tine și să ți-o cer Ție, Tu putând să mi-o dăruiești. Și mi-ai dăruit-o. M-am încredinţat Ţie şi nu regret, Scumpule de Scump ce eşti. Doamne, am procedat și eu cum a procedat fluviul din deșert, fără să ştiu, însă, mai târziu am aflat, după ce m-ai transformat Tu, Iubirea mea. Tot pe internet am citit povestea fluviului. Se spune că un fluviu vroia să străbată un deşert foarte arid ca să ajungă la mare și să se verse în ea, dar când a văzut întinderea enormă de ni- sip, frica simțită și-a spus cuvântul, el începând să se plângă, spunând că deșertul îl va seca, iar arșița soarelui îl va îndurera și omorâ, într-un final. Dar chiar atunci fluviul a auzit o voce în “inima lui”, care l-a încurajat, spunân- du-i: ai încredere în deşert, încredinţează-te lui. Fluviul, însă, puţin surprins, puse o întrebare: dacă mă voi încre- dinţa deşertului voi mai fi tot eu, voi mai fi ceea ce sunt? Vocea respectivă îi răspunse: nu, nu vei putea nicicum să rămâi ceea ce eşti, ci vei fi altul. Fluviul luă decizia să aibă încredere totală în deşert, totuşi, aşa că a ales să i se încredinţeze lui pe deplin. În scurt timp, nisipul deşertului a băut multă apă din el, razele soarelui l-au încălzit determinându-i apa rămasă să se evapore, iar norii au supt toată apa evaporată, provocându-i fluviului o sufe- rinţă foarte mare. Aşa se face că fluviul a fost îmbrăţişat de nori şi purtat sub formă de vapori la celălalt capăt al deşertului, unde, după un timp, a fost tranformat în ploaie. Acolo, fluviul a căzut din nori, curgând din ei mai fru- mos şi mai curat decât înainte, unindu-se cu marea, care făcea parte dintr-un ocean. Exact asta mi s-a întâmplat şi mie, la figurat. M-am încredinţat Ţie, Iubitule, şi Tu m-ai transformat în ceva mai bun şi mai frumos, tare mult mă bucur că am făcut asta, deşi am avut şi de suferit. Mulţumesc pentru tot, Te iubesc! Una dintre cele mai mari schimbări pozitive produse la nivelul fiinţei mele, schimbare constatată de mine şi de alţii, după întâlnirea cu Dumnezeu, este aceasta: am scăpat de răutatea din mine, şi ce fericire, ce fericire, ce fericire! Mulţumesc mult, mult, mult! 4411.. SSppoovveeddeeşşttee--ttee,, ssppoovveeddeeșșttee--ttee,, ssppoovveeddeeșșttee--ttee!! n inimă, am simţit îndemnul de a mă spovedi în faţa duhovnicului meu. Mi-am revizuit lista de păcate, m-am uitat din nou pe îndreptarul de spovedanie şi pe caietul pe care-mi scrisesem cele 400 de păcate şi, stupoare, mi-am dat seama că mai făcusem unele păcate, în trecutul foarte îndepărtat, de care eu nu fusesem conştient înainte de „întâlnirea cu Dumnezeu”, când îmi făcusem lista. Le-am scris şi pe celelalte pe listă şi am ajuns la cifra compusă record de 460 de păcate şi feţe ale păcatelor, din 550 înscrise şi explicate în îndreptar. Nu mi-a venit să cred! („revizuirea listei de păcate a fost o petală a florii vieţii mele pe care eu mi-am deschis-o mai târziu decât trebuia”). Abia acum, în lumina primită de la Dumnezeu, am putut să mă văd (mai) bine cu adevărat. Înainte să mă schimbe Dumnezeu nu fusesem nici pe departe omul care mă credeam eu a fi. Dacă s-ar fi făcut un top 10 (un clasament) al celor mai mari păcătoşi din întreaga lume, din toate timpurile, eu aş fi făcut parte din acel top. Avusesem o tonă de defecte, foarte multe neputinţe, ca de altfel şi multe patimi, pe lângă multele obiceiuri proaste total neortodoxe. Încă mai aveam unele înclinaţii către păcat, tot eram un păcătos, dar unul schimbat mult de tot în bine, unul care pusese început bun şi începuse să culeagă roade. Am continuat să respect pravila, să mă rog dimineaţa şi seara şi când mai simţeam nevoia, să-mi fac canonul şi să merg regulat la biserică, în fiecare duminică şi zi de sărbătoare; ţineam şi post, mâncam anafură, beam aghiazmă mică, tămâiam prin casă (acum, mirosul de tămâie nu mă mai deranja, nu mă mai făcea să mă simt rău, ci, din contră, mă făcea să mă simt bine, mă liniştea); citeam din Sfânta Scriptură, din psaltire, citeam şi unele acatiste ale Maicii Domnului şi ale unor sfinţi, purtam tot timpul la gât cruciuliţa sfinţită, făceam şi cât puteam de multe fapte bune necondiţionate, faptele milei sufleteşti şi trupeşti, mergeam la Sfântul Maslu ş.a.m.d. Atunci, în acel stadiu, aşteptam ocazia ideală să vorbesc cu preotul meu duhovnic, pentru a stabili o zi în care să mă spovedesc; simţeam că nu mai aveam incapacitatea de a vorbi cu dânsul. Mă vindecasem de demonizare, vai de mine, şi ce fericireeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee! ÎÎ
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 97 4422.. SScchhiimmbbăărrii ddee ccoommppoorrttaammeenntt m continuat să activez pe forumul medical ROmedic, sub pseudonimul Mr. Nick. Pe forum nu mi-am ado- ptat, nu mi-am pus în practică dintr-o dată noua atitudine, în acord cu schimbarea survenită, ci am făcut schimbări în scris pe parcursul a mai bine de un an, treptat (abia pe la sfârşitul anului 2010, începutul a- nului 2011, după perioada de adaptare a userilor ROmedic la noul meu mod scripturisto-consiliativ, am decis să- mi intru în postură şi să îmi revizuiesc total modul de scriere pe forum – un mod care, în acel moment, ţinea cont de toate normele morfo-sintactico-ortografice aflate în vigoare, punând în evidenţă şi cunoştinţe medicale pe ca- re eu vroiam să le aduc la cunoştinţa oamenilor, în scop profilactico-educativo-curativ). 4433.. UUnn mmiirraaccooll m intrat în luna iunie, 2009. Pe data de 8 iunie, când s-a prăznuit Sfânta Treime, am reuşit să mă spove- desc. Şi cât m-am bucurat, şi ce minune preafrumoasă. I-am spus părintelui duhovnic întâmplarea pe care am avut-o cu Dumnezeu, întâlnirea, exact aşa cum a- vusese ea loc, pe scurt şi la obiect, aducându-i la cunoştinţă şi schimbările produse, la care dânsul mi-a confirmat că ceea ce mi se întâmplase fusese o minune divină. M-a sfătuit să nu mă mândresc cu schimbările pozitive pri- mite în dar! Am început să-i mărturisesc păcatele făcute; îmi era o ruşine de-mi venea să intru şapte kilometri în pământ, dar nu am lăsat ruşinea să mă împiedice să mă mărturisesc, am spus tot. Mă aşteptam ca duhovnicul să se poarte dur cu mine, dar nu, nici pe departe; a fost atât de blând, încât mi-a lăsat senzaţia că era un înger; parcă în loc de dân- sul Îl vedeam pe În- suşi Hristos, Păsto- rul cel Bun. Înainte să-mi măr- turisesc al 200-lea păcat scris pe listă, duhovnicul mi-a spus că o să am mult de luptat; că Dumnezeu, din iu- bire şi din alte mo- tive numai de El cunoscute, m-a smuls din „braţele diavolului”, sub stăpânirea căruia mă aflam, într-o oarecare măsură, datorită tuturor păcatelor făcute; că diavolul nu o să stea cu braţele-n sân, văzându-mă scăpat printre de- gete, ci că va încer- ca să mă împiedice cu orice preţ să e- voluez duhovniceş- te; că demonii mă vor ispiti extrem (Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae, din Brăneşti, Ilfov, biserica mea dragă) AA AA
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 98 de mult şi se vor lupta cu mine, dar că nu vor avea voie să mă ispitească şi să se lupte cu mine mai mult decât voi putea suporta eu, cu ajutorul harului lui Dumnezeu (o astfel de luptă au de dus cei care scapă de demoniza- re, dar nu numai). Am luat aminte la ce mi-a spus şi am continuat să-mi mărturisesc păcatele. Până la urmă, în total, mi-am spovedit toate cele 460 de păcate, în aproximativ 7-8 ore cumulate, în câteva spovedanii diferite. La final, am primit şi un canon, şi anume nu mi s-a dat dezlegare pentru a mă împărtăşi, pe timp nedeterminat, timp scurtabil sau prelungibil în funcţie de evoluţia mea de pe parcurs, ca să se respecte canoanele Sfinţilor Pă- rinţi. M-am întristat, dar am dedus faptul că era spre binele meu decizia luată de duhovnicul meu. Eram şi fericit, totuşi, pentru că mă simţeam extrem de bine. Eram uşor „ca un fulg”; parcă dezbrăcasem de pe mine o haină veche care cântărea 100 de kg. Mă dezbrăcase Dumnezeu de greutatea păcatelor mele. Ce scump, mulţumesc! De-a lungul timpului, începând cu acea etapă a vieţii mele, aveam să primesc deosebit de mult ajutor din par- tea duhovnicului meu, dar şi din partea preotului Petrescu Mihai, parohul bisericii mele dragi. (Preoții Mihai (cel cu cruce la gât) și Marian (duhovnicul meu); niște scumpipe care eu îi respect și iubesc mult; amândoi și-au pus multe amprente pozitive pe existența mea. După Dumnezeu, Preasfânta Fecioară Maria, Îngerul meu Păzitor şi familia mea, ei m-au ajutat cel mai mult dintre toţi ceilalţi oameni, după ei urmând alţii. Mulţumesc mult, Dumnezeu să vă răsplătească!)
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 99 4444.. AAllttee sscchhiimmbbăărrii ppoozziittiivvee upă ce mi-am spovedit toate păcatele, în scurt timp, după câteva zeci de ore (maxim 72 de ore), au apă- rut noi schimbări pozitive în viaţa mea (pur şi simplu, după spovedanie devenisem un altcineva mai alt- cineva decât deja eram), şi anume: conştiinţa şi perspectiva mi s-au modificat mult, în sens pozitiv; ini- ma-mi era „cu mult mai încăpătoare” (iubeam mai mult ca oricând); am deprins obiceiul de a îmbrăţişa toţi oa- menii care-mi ieşeau în cale, care interacţionau cu mine şi pe care-i simţeam a fi receptivi, indiferent de sex, vârstă, naţionalitate, etnie, etc., le ascultam vocile, le priveam feţele şi le studiam mişcările, grimasele, gesturile, emoţiile, sensibilităţile, intoleranţele, calităţile, potenţialele vulnerabilităţi, perspectivele, ideile, suferinţele (vor- beam cu orice om ca şi când îl cunoşteam de-o viaţă); eram însetat după comunicare, înţelegere, iertare, armo- nie, iubire, lumină, înţelepciune şi tot ce mai era pozitiv); toate cele cinci simţuri mi se dezvoltaseră şi mai mult, îmi crescuse sensibilitatea12 , căci acum nu eram doar hipersensibil, ci hiper-ultra-sensibil (simţeam când un om mă minţea, când îmi vorbea cu ipocrizie, când îmi spunea cu totul altceva decât ceea ce gândea şi când avea alte intenţii în minte decât cele exprimate; simţeam mai bine şi mai mult sentimentele, trăirile, stările şi emoţiile oa- menilor şi animalelor, în general, indiferent de factura lor pozitivă sau negativă, şi puteam să le disting rapid şi cu facilitate (le simţeam tristeţea, durerea, fericirea, sinceritatea, invidia, frustrarea, ura, nervozitatea, aroganţa ş.a.m.d., chiar dacă ele erau camuflate foarte bine); simţeam în mâini un „curent de aer”, în timpul rugăciunii (când mă rugam la Dumnezeu) şi când mă aflam într-o biserică ortodoxă, în principal, dar nu ştiam ce era; ve- deam o lumină de jur împrejurul oamenilor şi lucrurilor (în jurul icoanelor, de pildă), într-o oarecare măsură, dar nu în jurul tuturor şi nu tot timpul ş.a.m.d. (Lumina pe care o vedeam împrejurul oamenilor/lucrurilor e- ra precum lumina (cercul luminos, aureola, nimbul) care Il în- conjoară în jurul capului pe Iisus în pictura alăturată. Lumina era diferită – la unii oameni era albă spre cenuşiu, la alţii al- bă-gălbui ş.a.m.d; lumină mai mult sau mai puţin strălucitoa- re şi mai mult sau mai puţin „largă”. Lumina respectivă părea a fi „haina duhovnicească” a acelor oameni, a unora dintre ei (spun a unora pentru că nu în jurul tuturor o vedeam, dar nu neapărat pentru că nu ar fi existat în jurul tuturor, ci pentru că nu o puteam vedea eu, efectiv)). [OBSERVAŢIE: Lumina despre care eu vorbesc nu are nicio le- gătură cu „aurele energetice” care sunt deseori menţionate în terminologiile de specialitate ale unor practici neortodoxe precum yoga sau reiki]. Într-o zi, pe înserate, am hotărât să-i povestesc mamei şi uneia dintre surorile mele întâmplarea avută cu Dum- nezeu. Le-am povestit amănunţit! M-au crezut, pentru că au văzut cu ochii lor schimbările petrecute cu mine. Îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru tot, în fiecare zi! Realitatea mea crudă există, şi este o reminişcenţă ce persistă, un fragment maculat de trecut, cum am putut, de ce-am făcut!? Parcă-am fost inconştient, mult prea pierdut, un indolent; am mers pe-un drum fără lumină, am in- sistat, doar eu am fost de vină; Tu, Doamne, ai vrut să mă faci să-nţeleg, că nu fac bine, că mă „pierd”, dar... N- am înțeles și-aproape c-am murit. Te-am ignorat, Tu Te-ai mâhnit, nu mi-am dorit, nu Te-am simţit, aşa cum Tu poate că Ţi-ai dorit; am fost un suflet veştejit, dar Tu ai venit şi-am înverzit. Sufletul meu, cel luminat, un suflet pe care Tu mi l-ai dat, l-am neglijat, l-am întinat; Întinăciune a tot mâncat, până când el s-a saturat. A suferit, a tot urlat... N-am auzit, ceva m-a-mpiedicat. Doamne, ai şters tot ce am făcut, cu toate că nu Ţi-a plăcut. M-ai abătut pe drumul vieţii şi m-ai luat de pe cel al morţii. Mă uit în urmă pe cărare, văd tot şi înţeleg, încă mă doare, trecutul meu este un film în zare, îl văd mai bi- ne ca oricând, pătrunde-n ochi, în buze-n gând; Şi plâng când mă văd făcând... Unde-a fost lumina în trecut? Ce cărări umane-a străbătut? Pe drumul meu a existat? Cu siguranță, dar eu n-am sesizat! Tu, Doamne, ai dau un nou sens vieţii mele, mi-ai dat o nouă „barcă”, dar şi „vele”. M-ai pus pe-oceanul mântuirii, dar şi pe-o mare a iubirii; îți mulţumesc, în alfabetul fericirii. Reminişcenţele pătrund, pătrund în inimă, în gând, mă fac să simt protuberanţe, de-ntinăciune cu nuanţe. Tot ce- ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 12 sensibilitatea este facultatea organismelor vii de a sim ți, de a percepe prin simțuri, tot ceea ce vine din afară (definiţie extrasădin Dicţionarul de neologisme al editurii Academiei (1986, Bucureşti)). DD Pictură © SN. PB.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 100 n trecut, negativ, eu am făcut, acum văd ca un film necunoscut, imagini vii, vin, se succed; Le văd, se-aprind în minte ca un led. Rememorez cufundat în durere, sunt întristat, inima-mi cere, sintetizez o lume ig-norantă, inso- lentă, neplăcută, dezolantă. Este ea, viaţa mea din trecut, un trecut ce Te-a durut. M-ai văzut pierdut, distrus... Am fost „jos”, acum sunt „sus”. Tu ai avut timp pentru mine, eu nu, n-am avut pentru Tine, Tu m-ai iubit, eu Te- am necinstit; Tu m-ai ajutat, eu Te-am ignorat; dar chiar şi-aşa, n-ai renunţat, la mine şi la sufletul meu profanat, de patimi îndoctrinat, de-ntinăciune închistat. Ai insistat, cu iubire m-ai inundat şi-exact atunci, în momentul dis- perat, când m-am prăbuşit total dar tot am sperat şi chiar Te-am chemat, Tu ai venit, m-ai ajutat, Tu m-ai schim- bat. Am fost o pasăre rănită, cu-o aripă total zdrobită; Tu ai venit, m-ai vindecat; ai apărut într-un moment în care eu puteam să-mi pierd şi aripa cea sănătoasă, dar, totuși, și ea păcătoasă. După amiaza uimitoare aduce razele de soare, mă încălzesc, dar tot suspin, tot îmi doresc, aş vrea să vin! Aş da orice să fiu o ploaie, cu picături multe, şiroaie, să mă evapor la căldură, şi să ajung la Tine-n cer, s-Te-m-brăţişez, să Îți ofer... măcar un gram în plus de proslăvire, dar chiar şi-aşa, tot n-am să pot, să-Ţi mulţumesc suficient pen- tru tot. Acum, că mi-ai transmis schimbare şi iubire, te rog din suflet să-Ţi doreşti... să nu mă laşi, vreau să mă creşti. Să- mi dai putere şi smerenie, să mă acoperi cu multă pocăinţă şi să nu mă laşi să Te mai părăsesc. A plâns mult timp floarea de lumină – sufletul din mine, şi s-a „veştejit”; greşelile mele l-au depărtat de Tine, dar Tu n-ai încetat să-l uzi, atunci când eu m-am prăbuşit. M-ai ridicat!...el, sufletul meu, de fapt, niciodată nu s-a o- filit. Cât timp eu, robul Tău, Doamne, Te-am părăsit, nu mi-am auzit niciodată Îngerul păzitor plângând; acum, îl aud constant când îmi şopteşte-n gând 13 ; este fericit că eu, în final, Doamne, Te-am regăsit. Oftez, plâng şi cânt cu jale, călătorind pe multe gânduri; Te simt, Doamne, şi regret tot răul pe care l-am făcut, Îţi mulţumesc, Iubitule, din toată fiinţa mea, pentru „îngeri şi fluturi”, pentru că şi ei, cu harul Tău, m-au ridicat când am căzut. 4455.. CCâânnddvvaa,, aaccuumm n viaţa mea a început să se adeverească „avertizarea” duhovnicului meu, cu privire la “luptă”. Eram invadat de tot felul de ispite, care mai de care mai viclene, mai meşteşugite, mai invazive şi mai „sălbatice”. În faţa majorităţii dintre ele rezistam, totuşi, slavă Domnului. Cândva fusesem un păcătos care alerga după păcate, iar acum eram un păcătos care fugea de păcate (Dumnezeu m-a scos din prăpastia în care singur căzusem, m- a schimbat în bine cât să pot sta „ridicat pe propriile mele picioare”, dar acum, odată ridicat, trebuia să mă os- tenesc să mă schimb în bine şi mai mult, pentru că exista loc de mai bine, clar; de la o spovedanie la alta trebu- ia să evoluez, să nu vin cu acelaşi număr de păcate, lista mea de păcate trebuia să se micşoreze drastic; de la 460 de păcate trebuia să ajung până la aproape de... zero, da, zero. Şi lupta abia începuse. Lupta mea avea mult în vedere respectarea celor zece porunci (ale Decalogului) şi respectarea îndemnurilor/poruncilor din Sfânta Evanghelie; vroiam mult să trăiesc Evanghelia!)). Se spune că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă (sau în sac). Ei bine, eu contrazic această zicală, pentru că mie Dumnezeu, de extrem de multe ori, mi-a dat şi nu numai că mi-a băgat în traistă, ci mi-a şi îndesat-o cu o generozitate care mi-a făcut inima să tresară; ba mi-a și cărat-o mult timp. Ce scump, ce dulce, mulţumesc. Mă simţeam atât de bine psihic, deşi fizic continuam să mă simt rău. Refluxul gastro-esofagian încă mai făcea ra- vagii în organismul meu, laringita de reflux tot mă afecta din punct de vedere vocal, durerile de gât produse şi întreţinute de faringită şi reflux tot mai existau ş.a.m.d. O altă schimbare! Ceva foarte important, ca şi fapt divers: Interesant, nu mă mai afectau eventualele discrimi- nări, marginalizări, umiliri şi ofense ale semenilor mei (care nu erau în stare să mă înţeleagă), din mediul virtu- al sau din cel real. ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 13 în gândul inimii, nu în gândul minţii. ÎÎ
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 101 4466.. „„EEuu şşii iinniimmaa ddiinn zzaarree.. AAmm ffoosstt,, eerraamm,, ffiiiinndd......;; uunn nnoouu îînncceeppuutt!!”” aze de linişte, cuverturi nevăzute de celestială armonie, se inserează lent în „petalele de mucegai dintr-o magnolie”, însă nu pot s-alunge-ntinăciunea din textura culorii lor, pentru că „floarea” încă păstrează a- dâncile amprente ale păcatelor. Trecutul vieţii, un prezent devenit o vastă istorie-n a mea memorie, în ca- re trupul meu a făcut tot ce-a vrut „eterica magnolie”, a cultivat seminţele întinării profunde în „inima de chih- limbar”, germinând în ea dorinţa de plecare către un distinct sanctuar. „Inima mea”, refugiul meu de iubire, în trecut, trupul mi-a părăsit, zdrobită fiind de durere, a plâns mulţi ani că eu, Doamne, Te-am necinstit, s-a scufun- dat în tristeţe, disperare şi singurătate, s-a rătăcit, în lacrimi de sânge, ruptă de mine, aşteptându-şi umilul sfâr- şit. A păşit, încet, zilnic, pe drumul crud către o depărtată pierzare, căzând, dar nedorind să se ridice, a simţit du- rerea cea mare. S-a transformat într-o ruină neluminată nici de impozantul soare, iar aproape de final, s-a prăbu- şit pe-o stâncă din nemiloasa zare. Fiinţa mea-n tot acel timp i-a simţit lipsa cu o amară-nflăcărare, dar, învălui- tă-n întuneric, n-a putut să-nţeleagă faptul că ea se-afla-n-zare. A continuat să persiste în rătăcirea aşternută pe- o murdară cărare, nedorindu-şi regăsirea Ta şi salvarea propriei inimi, cerându-Ţi iertare. A trăit aşa, fără ea, în- să „inima” aflată-n pragul rece-al morţii, nu s-a stins, îndurerată că şi-a pierdut lăcaşul, s-a rugat neîncetat prin smerit plâns, durerea ei sfâşietoare, Doamne, Stăpâne, clemenţa sfântă Ţi-a aprins, și, cu iubirea Ta de oameni, mi-ai dăruit lumina care m-a cuprins. Într-o zi, Tu, Doamne, mi-ai presărat pe cale-o „inimă” aflată-n pieptul altei fiinţe, iar ea, cu blândeţe, mi-a spus unde-a plecat „inima mea şi câteva din ale ei dorinţe”. Tu, încet-încet, prin ea, mi-ai arătat ce-am de făcut pen- tru-a-mi recupera „inima”, m-ai ajutat să mă rog şi să sper că voi învăţa şi că voi simţi ce-nseamnă a Ta iubire, nu m-ai lăsat să mă pierd mai mult, ci mi-ai zugrăvit drumul către minunata regăsire. Timpul trecea, iar eu nu fă- ceam decât să trăiesc gândindu-mă la Tine, aşteptând, aşteptând... Nu ştiam de ce şi ce aştept; simţeam doar „o forţă în mine care-mi şoptea că iubind, iubind...”, iubind voi intra pe uşa regăsirii – cea deschisă de Tine, Stăpâne, celor care vor să Îţi slujească, și, astfel, voi putea să-mi resimt „inima”, care pentru Iubire va dori ca-n mine să mai trăiască. M-am lăsat condus de acea „forţă”, iar viaţa mea-a-nceput să se scalde-ntr-o cascadă, care mi-a vindecat din rănile-ntunericului, cu apa ei cristalină, aplicându-mi o pomadă; un unguent cu iubire reflectată de lumină, prin care Tu, Tată ceresc, m-ai ajutat nespus, pregătindu-mă pentru schimbarea care m-a eliberat din în- chisoarea trecutului apus. În miez de noapte, în timp ce fiinţa mea „fără inimă” sălăşluia-ntr-o rugăciune, „un vânt puternic” a pătruns suav între cei patru pereţi ai camerei mele şi în mine. Atunci, Tu, Doamne, „mi-ai cusut inima-n piept”, spulberând din multa întinăciune, îmbrăţişându-mi icoana vie a trupului – sufletul – cu lumină sub formă de raze line. M-am a- larmat când am simţit prezenţa Ta, cunoscând întinarea şi mult-nevrednicia mea, nu mă puteam mişca, respira- ţia îmi lipsea, însă sufletul în mine graţios dansa; se bucura! Nu voi uita niciodată vocea care mi-a vorbit, cea ca- re mi-a transmis mesajul Tău, liniştindu-mi şi fericindu-mi răvăşita existenţă prin „totul va fi bine, este spre binele tău”. „Totul va fi bine, este spre binele tău”, 8 cuvinte, iar viaţa mea a intrat total pe un făgaş nou, am renăscut, dar nu din propria mea cenuşă, ci din darul Tău, Iubitul meu Dumnezeu. De ce, de ce m-ai salvat de la pierzare, când m-ai fi putut lăsa să mă murdăresc în continuare? Am fost atât de întinat, încât cu o atingere aş fi putut ofili orice floare, care-ar fi plâns până la uscare. Te-am întrebat de nenumărate ori, iar răspunsul primit în inimă a fost acelaşi mereu: din iubire! Acum, prezentul vieţii mele este cufundat în iubirea dintr-un suflet învelit de trupul meu, unde există o inimă cu- sută, care-a fost spălată de Lumină, ce cântă ne’ncetat pentru Tine, Stăpânul meu. Doamne, Dumnezeule, nu aş putea să Te mai uit vreodată, nu, nu aş putea să Te mai părăsesc, „lângă Tine sunt și voi fi pas cu pas”, pentru că doar în prezenţa Ta cu adevărat trăiesc, Te iubesc! Iubirea mea pentru Tine nu se va stinge ca o zi alungată de noapte; ca un râu, de secetă oprit, nu, niciodată, ci va dăinui veşnic, pentru că eu „exist prin Tine”, datorită Ţie, Dumnezeul meu iubit. Orice s-ar întâmpla, cu trup şi suflet, în durere sau fericire, voi continua să Te urmez pe ca- le; îmi voi căra crucea cu smerenie, recunoștință și bucurie,păstrându-Te în inima mea iubitoare, iar buzele fiin- ţei mele nicio-dată nu vor înceta să-Ți mulţumească pentru salvarea „inimii mele din zare”. Îmi aduceam aminte frecvent de întâlnirea cu Dumnezeu. Făceam ce făceam şi-mi zbura mintea la Cel Care îmi schimbase atât de mult viaţa în bine. Cine-ar fi crezut că o va face? Eu am crezut, am avut încredere absolută în El, încrederea în El fiind unul dintre motivele pentru care am refuzat să renunţ la luptă. Oh, dragul de El, Scumpul meu, a îndrăznit să vină, să Se coboare până la nimicnicia mea. Nu m-a lăsat să rămân doar cu autograful Thalíei, care nu avea o valoare duhovnicească şi nu mă putea transfigura, pentru că era doar RR
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 102 hârtie cu valoarea sentimentală, ci a venit El şi mi-a dăruit autograful Lui, pe care l-a scris cu stiloul fericirii pe tă- bliţa de carne a inimii mele – iubirea, ea este autograful, semnătura lui Dumnezeu. Când am simţit nevoia, am spus: voi îndrăzni, Îl voi chema pe Cel pe care L-am gonit cândva, nu cred că mă va ig- nora, nu cred că în tot acest timp El nu a văzut durerea mea, lupta mea, mai bine îndrăznesc să-L chem; dacă nu va veni şi dacă nu mă va ajuta, nu mă voi supăra, dar voi îndrăzni, mai bine să trăiesc cu durerea că L-am chemat şi El a ales să nu vină, decât să mor cu regretul că nu L-am chemat şi El ar fi putut să aleagă să vină. Şi Te-am chemat până la urmă, Scumpul meu, Doamne, m-am lăsat mânat de dorul de Tine. Te-am rugat să vii, iar rugă- ciunea mea a străbătut aerul, a intrat în cer, s-a strecurat printre stele, a pătruns în lumea îngerească, s-a ridicat deasupra a toată creaţia şi a ajuns la Tine. Tu nu numai că ai ascultat-o, dar ai şi îndeplinit-o. Ai venit! Te-ai co- borât la mine şi m-ai aflat plin de răni. Nu pot să uit cum m-ai îmbrăţişat, nu pot să uit cum focul iubirii Tale a mistuit întinăciunea mea, ştergând-o din catastiful întunericului. Dar eu eram atât de păcătos şi plin de necură- ţie, însă Tu nu ai ţinut cont de asta, ci m-ai luat din adâncul în care căzusem şi mi-ai vindecat rănile. Şi nu m-ai luat oricum, ci cu o iubire care m-a cutremurat. Am simţit la propriu dragostea Ta, căci harul Tău a făcut din mine o fiinţă nouă, m-a înnoit, determinându-mi sufletul să cânte în mine din pricina bucuriei. Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc, Te iubesc! ♥♥♥ Tu eşti cel mai bun prieten al meu. Te pup şi mă plec în faţa Ta! Eu, „o floare fiind”, în trecut, când începusem să-mi deschid petalele, am luat decizia de a mă închide la loc, din cauza discriminărilor, marginalizărilor şi umilinţelor, pe timp nedeterminat, în faţa tuturor oamenilor apă- rând a fi bobocul unei flori dintr-o specie necunoscută. Ei bine, după întâlnirea cu Dumnezeu, am simţit nevoia să-mi deschid larg petalele în faţa tuturor oamenilor. Am căutat cheia cu care-mi închisesem cufărul fiinţei şi am folosit-o. M-am deschis şi mi-am lăsat toată lumina la vedere, ca să le pot fi de folos oamenilor, tuturor, fără a face excepţie. Lumina pe care Dumnezeu mi-o dăruia trebuia să fie dăruită mai departe, de către mine. O dăruiam totalmente necondiţionat, cu o generozitate pe care Dumnezeu mi-o insufla zi de zi. 4477.. MMoommeennttee nneeppllăăccuuttee „„SSuuffeerreeaamm,, ddaarr mmăă ssiimmţţeeaamm bbiinnee”” ontinuând să activez pe forumul medical ROmedic, din ce în ce mai mult, aveam parte de momente ne- plăcute. Eram reclamat la administraţia forumului din toate motivele posibile și imposibile. Pe unii oa- meni, cu precădere pe unii atei, îi deranja în chip extrem faptul că... Îi deranja că le vorbeam oamenilor despre Dumnezeu, pe un forum cu specific medical (motivul pentru care le vorbeam era următorul: Medicul, în persoana unui om, tratează, dar numai Dumnezeu vindecă; oamenii de pe forum se puteau trata numai apropiin- du-se de El, nu şi altfel, tocmai de aceea eu tot timpul le aduceam aminte de Dumnezeu). M-am rugat la Sfânta Treime să „umble la inimile” celor care făceau parte din administraţia ROmedicului, ca să nu mi se blocheze accesul pe forum. Nu am fost blocat, în ciuda multelor şi diverselor reclamaţii (99% din re- clamații au fost făcute pe un fond subiectiv! Echipa ROmedicului, formată din nişte oameni minunaţi, s-a purtat foarte frumos cu mine, slavă Domnului). M-am bucurat şi mi-am continuat activitatea cu şi mai mult entuziasm, suportând jigniri crunte şi chiar ameninţări cu moartea. Simţeam atât de mult sprijinul lui Dumnezeu, încât nu-mi era frică de nimeni şi de nimic. Ştiam că El, dacă ar fi îngăduit să mi se întâmple ceva rău, ar fi făcut-o doar spre binele meu (înţelesesem rostul benefic al suferinţei!)). Înţelegeam, iertam şi iubeam, oricum, și făceam asta pentru că Iubitul meu Dumnezeu mă ajuta. Răsplăteam răul cu bine, oferind sfaturi bune. Peste tot vorbeam despre iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, iubire şi bunătate pe care eu le cunoşteam, într-o oarecare măsură, din propria mea experienţă de viaţă. Îl mărturiseam pe Iubi- tul meu oriunde mă duceam, din toată inima, cu sinceritate, cu toată deschiderea sufletească, fără ruşine şi teamă, tocmai de aceea, unii oameni mă catalogau drept habotnic (şi fanatic), deşi eu nu eram deloc habotnic, nici atât fanatic. Nu eram un credincios fanatic, care-şi trăia credinţa în mod formal, punând accent mai mult pe manifestările exterioare ale vieţii spirituale; nu aveam o formă de evlavie tare dar neluminată, care punea mai mult preţ pe forme decât pe fond; eu eram un om care-şi manifesta credinţa în Dumnezeu în mod total echili- brat, nu extremist, adevărat, nu fals, prin trăire, nu prin formalitate, şi nu impuneam nimănui să creadă în ce cre- deam eu, să facă ce făceam eu, să vorbească ce vorbeam eu, să gândească ce gândeam eu, să se comporte cum mă comportam eu, să fie cum eram eu; respectam liberul arbitru al fiecăruia în tot şi toate; fiecare era liber să gândească, să spună și să facă ce considera de cuviință, printre altele. Nu făceam decât „să arunc semințe pe te- CC
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 103 renuri aparent fertile, dar nu obligam acele seminţe să germineze; ele aveau dreptul să refuze germinarea”. 4488.. VVoocceeaa...... rintre multe altele, am decis să reconsult un medic endocrinolog. Aşa se face că am ajuns să-l cunosc pe domnul Virgiliu Stroescu – renumitul medic care tot apărea pe la televizor. Am fost consultat de dânsul din cap până-n picioare, până la piele. A rămas uimit de vocea mea. Mi-a recomandat nişte analize de profil endocrinologic. Le-am făcut! Rezultatele au fost normale. Toţi hormonii aveau concentraţii optime aflate în limi- ta normalităţii. După ce m-a m-ai analizat puțin, a ajuns la o concluzie surprinzătoare. Acest medic a fost primul endocrinolog (din patru pe care i-am consultat) care a dezlegat misterul vocii mele, voce determinată de lipsa unor receptori androgenici (lipsă, la rândul ei, determinată de un accident genetic). Deşi nivelul meu de testo- steron era perfect normal, dar apropiat de limita inferioară, în lipsa acelor receptori androgenici vocea mea nu se putea masculiniza, pentru că dihidrotestosteronul, metabolitul testosteronului, cel care se ocupă cu masculi- nizarea vocii, aflat oricum în concentraţie mai mică, nu avea condiţii propice să acţioneze la nivelul laringelui meu, şi-atunci... Pentru ca eu să mă fi transformat din contratenor în tenor, din sopranist cu voce feminină într- un cântăreţ cu voce perfect bărbătească, ar fi trebuit să-mi măresc concentraţia de dihidrotestosteron până spre limita superioară normală, ca acea mărire să „forţeze receptorii existenţi”, mai puţini la număr decât în cazul ori- cărui bărbat normal (dar o astfel de mărire ar fi putut să atragă după sine producerea unor efecte adverse destul de neplăcute, care mie nu-mi surâdeau deloc, și, pe deasupra...). Destul de complicat, însă puteam oricând să fac un tratament care să-mi transforme vocea şi care să-mi trateze şi..., printre altele :) Am catalogat „accidentul genetic care m-a privat de acei receptori” ca fiind o „minune îngăduită de Dumne- zeu”, care mi-a îndeplinit dorinţa din copilărie şi adolescenţă de a avea mai departe o voce sopranică, fiind un bărbat necastrat. Interesant, dacă vroiam, puteam să renunţ la vocea sopranică (dispuneam de șansa de a alege). Dacă vroiam în continuare vocea sopranică, nu făceam acel tratament, iar dacă nu o mai vroiam, făceam acel tratament, simplu ca bună ziua. Am ales vocea sopranică, pe moment, deşi... Oricum, şi mai interesant era însuşi faptul că tratamentul respectiv, făcut pe o perioadă de minim 6 luni, cel puţin, nu-mi oferea garanţia că vocea mea tre- buia sau putea musai să îşi piardă „sopranitatea”, de vreme ce laringele meu avea cum, bine-mersi, să reacţi- oneze parţial la acţiunea androgenică a dihidrotestosteronului, tocmai datorită „situaţiei speciale în care se a- flau receptorii mei androgenici”. Deci, dacă aveam să mă decid, în viitor, să fac tratamentul, în urma adminis- trării lui nu era exclus să am parte de... surprize-surprize! În plus, dacă aveam să fac tratamentul, aveam să-l fac nu numai pentru voce, ci şi pentru tratarea unor alte două condiţii medicale care mă deranjau. Clar, dacă făceam tratamentul, mă putea păştea următoarea surpriză: vocea mi se putea masculiniza chiar şi fără a-şi pierde sopranitatea (coloratura), ceea ce mă încânta. Domnul doctor a fost un scump, s-a comportat impecabil cu mine, ca un adevărat profesionist. Mul țumesc! 4499.. CChheemmaarree llaa BBiisseerriiccăă;; ddeesscchhiiddeerreeaa uunneeii nnooii uuşşii!! m lăsat timpul să mai treacă, înclinând balanţa în favoarea mea. Am continuat să merg la biserica ortodo- xă de lângă mine, regulat, în fiecare duminică şi sărbătoare (lipseam foarte rar, motivat), să-mi fac cano- nul, să mă rog după pravilă, să mă spovedesc ş.a.m.d. Mersul la biserică, pentru mine, era o mare plăce- re. Iubeam enorm de mult biserica! În unele dimineţi de dinaintea plecării către biserică, aveam o chemare în i- nimă, un îndemn care-mi vibra în toată conştiinţa: vino, vino, vino, te aştept să vii. Îl consideram a fi o chemare a lui Dumnezeu, un fel de ”invitaţie” de a veni în casa Lui de pe pământ, adică în şi la biserică. În biserică mă simţeam cel mai bine, de departe. În biserică aflam că existam, pentru că în biserică, deşi eram is- pitit la maxim, „puteam să intru cu facilitate, fără mari eforturi, în inima mea, iar în interiorul ei mă rugam ca în- tr-un templu al lui Dumnezeu”. Apropierea de Biserică a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viaţa mea, mai ales că fără ea nu cred că L-aş (mai) fi întâlnit pe Dumnezeu! Într-o zi, în biserică, Dumnezeu „mi-a deschis o nouă uşă”. O prietenă de familie, în etate, Maria, sau tanti Mița lu’ Drincă, cum mai este ea cunoscută, m-a abordat şi m-a întrebat dacă nu cumva aş vrea să merg într-un peleri- PP AA
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 104 naj pe la Sfintele Mănăstiri Ortodoxe de pe valea Prahovei. Practic, m-a invitat; eu ar fi trebuit să ocup locul unei alte persoane, care se retrăsese de pe listă în ultimul moment. Iniţial, i-am spus nu, dar, îndreptându-mă către catapeteasma bisericii, cu scopul de a săruta icoanele, un imbold nechemat în inimă mi-a „spus”: Du-te, nu ezita, acceptă invitaţia. Atât de intens a fost acel impuls, încât nu am putut refuza invitaţia. Am acceptat-o cu un entu- ziasm debordant în inimă, bucurându-mă ca un copil. „Uşa pe care mi-a deschis-o” Dumnezeu avea să fie aceea a pelerinajelor monahale succesive prin toate părţile României și nu numai (Într-un timp scurt, m-am împrietenit cu toţi oamenii din biserică, inclusiv cu Florina, o fi- inţă scumpă, profesoara care organiza pelerinajele pe cont propriu (pelerinajele erau organizate de Florina, cu enoriașii bisericii; nu preoții bisericii le organizau), şi am fost de-a lungul timpului, împreună cu ei, prin zeci de pelerinaje, în toată România, dar şi prin Bulgaria şi Grecia, vizitând zeci şi sute de lăcaşuri sfinte de cult ortodox (despre unele pelerinaje voi da detalii pe parcurs). Am văzut şi am învăţat lucruri noi. I-am dat slavă lui Dumne- zeu în fiecare secundă a vieţii mele schimbate în bine chiar de El!). 5500.. UUrrmmaarreeaa lluuii HHrriissttooss şşii...... tiind că fiecare om este pictorul propriei sale vieţi, având sufletul pe post de pânză şi virtuţile pe post de cu- lori, am luat una dintre cele mai importante decizii ale vieţii mele: am decis ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumne- zeu, să fie modelul pe care eu să-l pictez, modelul după care eu să mă ghidez în viaţă; am luat hotărârea să-mi iau Crucea şi să-L urmez pe El. Am văzut, într-o zi, o icoană de-a Lui, în care avea păr lung şi barbă; atunci, am decis să-mi las şi eu părul să crească, fără a-l mai tunde; mi-am lăsat să crească, ocazional, şi barba. Au venit sărbătorile de iarnă. Le-am petrecut în familie, ca de obicei. M-am bucurat de ele. Au trecut, însă. Am intrat în anul 2010! 5511.. MMoommeennttee ddee ccuummppăănnăă omentele mele de cumpănă, printre altele, erau: faptul că tot mă simţeam rău din punct de vedere fi- zic, zi de zi, şi faptul că demonii, care mă tot ispiteau, începuseră să devină agresivi, şi la propriu, nu nu- mai la figurat. Culmea, în ceea ce privea primul moment de cumpănă, deşi nu încetam să mă simt rău fizic, simţindu-mă atât de bine psihic, pur şi simplu nu mă lăsam afectat; practic, sufeream, dar mă simţeam bi- ne, doar datorită faptului că percepeam harul lui Dumnezeu atât de mult în viaţa mea. Povara suferinţei mele fi- zice era foarte uşurată de „dulceaţa” cu care îmi îndulcea Dumnezeu mintea, inima şi sufletul. Îi mulţumeam lui Dumnezeu şi pentru bune şi pentru rele! În ceea ce privea al doilea moment de cumpănă, aveam „probleme deosebite”. Aveam probleme cu unele ispite şi unele încercări care păreau a fi desprinse din paginile cărţilor care narau vieţile sfinţilor, doar că eu nu eram sfânt, dar pe acele ispite/încercări şi pe circumstanţele relaţionate cu ele, nu le pot preciza, pentru simplul fapt că erau mult prea... Îmi este de ajuns să scriu că mă luptam cu demonii cei nevăzuţi, cei în existenţa cărora mulţi oameni nu cred, deşi ei există şi-şi fac liniştiţi treburile printre şi în întinăciune. Oh... La un moment dat, totuşi, acei oameni, care nu cred în existenţa demonilor, vor crede, pentru că îi vor vedea. În cel mai fericit caz, li se vor deschide ochii duhovniceşti încă trăind pe pământ şi vor simţi şi vedea demonii. În cel mai nefericit caz, în mo- mentul în care oamenii puţin credincioşi şi/sau necredincioşi vor muri trupeşte şi sufletele lor le vor părăsi trupu- rile, în contextul trecerii prin vămile văzduhului, vor vedea demonii cu proprii lor ochi duhovniceşti şi atunci vor crede. Pentru unii poate să pară „nebunesc” ce scriu, dar acesta-i adevărul. Demonii chiar există, deşi ei, în unele fil- me americane, de pildă, sunt prezentaţi ca fiind nişte fiinţe imaginare, fantastice, ireale! Dar de ce oare sunt prezentaţi ca fiind doar nişte fantezii, doar nişte fiinţe ireale? Simplu! Se bagatelizează un adevăr incontesta- bil pentru a-i face pe unii oameni, destul de mulţi la număr, să înceapă să se îndoiască de existenţa lor, ca ast- fel să... Una dintre cele mai mari păcăleli ale diavolului şi slujitorilor lui (demonii), poate chiar cea mai mare din- tre cele mai mari, este să-i facă pe unii să creadă că ei nu există, având acest interes viclean deoarece printr-o astfel de credinţă eronată este uşor să ajungi să crezi şi că Biblia, care este Cuvântul lui Dumnezeu, nu spune a- devărul, deşi ea îl spune şi atestă clar că demonii există, şi când ajungi să crezi că Biblia nu spune adevărul, iar diavolul şi demonii nu există, ajungi să crezi că nici Dumnezeu nu există, iar dacă nici El nu există totul devine ŞŞ MM
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 105 permisibil, de vreme ce inexistenţa Lui permite inexistenţa oricărui criteriu moral. Câtă viclenie. Ei, şi uite aşa, demonii, cu acei oameni necredincioşi sau puţin credincioşi, îşi fac un adevărat plan de acţiune, şi îi ispitesc la început cu păcate mici, le exploatează slăbiciunile, îi fac să fie nepăsători, să nu le pese de sufletele lor, îi luptă cu deznădejdea şi pe foarte mulţi dintre ei îi determină chiar să se sinucidă. Tragic, dar adevărat! Totuşi, Dumnezeu „nu stă cu braţele în sân”, îi ajută pe toţi oamenii să ajungă la cunoştinţa adevărului, şi toţi cei care acceptă ajutorul Lui vor cunoaşte adevărul, iar adevărul îi va face liberi, şi ce mult mă bucur. (Sfânta Treime) 5522.. ŞŞii...... n luna martie, 2010, la aproape un an de la „întâlnirea cu Dumnezeu”, am plecat la George acasă, la Feteşti. Am stat la el 3 zile, timp în care am mers şi într-un pelerinaj de o zi (am vizitat Sfânta Cruce izvorâtoare de mir de la Coslogeni şi Sfânta Mănăstire Libertatea, denumită „perla Bărăganului”, din judeţul Călăraşi). Acolo, la Mănăstirea Libertatea, mi-am făcut două noi prietene, pe monahia Monica şi pe maica stareţă Daria. Pe o maică, la un moment dat, am văzut-o, totalmente pe neaşteptate, învăluită într-o lumină, şi m-am cutremu- rat, pozitivamente vorbind, pentru că lumina în care ea se „scălda” avea o culoare mai albă decât lumina zilei. Strălucea atât de mult lumina care-i înconjura trupul, încât îmi lăcrimau ochii privind la ea. Maica (călugăriţa) parcă era un înger căruia îi lipseau doar aripile. M-am bucurat mult pentru ea! ÎÎ Pictură © Biserica Ortodoxă Românească "Învierea Domnului și Sfântul Apostol Andrei", din Viena, Austria
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 106 (Lumina pe care am văzut-o, cu proprii mei ochi, în jurul maicii (călugăriţei) respective, era precum lumina care o învăluie, în cele două poze de mai sus, pe o creştină ortodoxă adultă după săvârşirea Sfintei Taine a Botezului). Puteam să văd respectiva lumină în jurul unor oameni sau obiecte, de pildă, numai în anumite situaţii, cum ar fi acestea: când eram foarte liniştit şi când mă rugam foarte mult, nu doar dimineaţa sau seara, ci pe tot parcursul zilei. Odată, în timpul rugăciunii, mi-am văzut Biblia învăluită într-o lumină de culoare mov, o nuanţă superbă de violet, vie, iar icoana Maicii Domnului într-o lumină mai albă decât lumina zilei. Şi totuşi, aveam o mică îndoială în suflet. Dacă lumina pe care o vedeam eu nu era „lumină curată”, de natură divină, ci era „lumină murdară”, o „înşelare demonică”? Hm... Rămânea de văzut, pe parcurs. În ultima zi de şedere în Feteşti, George, ştiind de schimbările prin care trecusem, mi-a spus: Nicu, am o plantă foarte dragă mie, care s-a veştejit aproape în totalitate; făcea flori foarte frumoase. Nu ai vrea tu să pui mâinile pe ea şi să te rogi la Dumnezeu, ca ea să-şi revină, te rog? Să dau sau să nu dau curs rugăminţii lui George? Mă rodea îndoiala, incertitudinea. M-a mirat rugămintea lui spusă cu atât de multă îndrăzneală inocentă. Cine eram eu să fac aşa ceva? Eram doar un muritor de rând, un păcătos! George, fără să îşi dea seama, îmi ceruse să-L rog pe Dumnezeu să facă o minune. Şi totuşi... am îndrăznit şi eu la rândul meu. Am luat ghiveciul cu planta respec- tivă, care era uscată foarte mult, nemaiavând nicio şansă să-şi revină (era clar sortită uscării totale, în mod nor- mal), am pus mâinile pe ea, sau mai bine zis am înconjurat-o cu mâinile mele, după ce, în prealabil, am închinat- o, şi am început să mă rog. Am spus în minte rugăciunile „Tatăl Nostru” şi „Împărate Ceresc”, ca de obicei. Ru- gându-mă, am început să simt acel „curentul de aer”; ieşea din mâinile mele, în special din mâna dreaptă. După ce am terminat rugăciunea „Împărate Ceresc”, am început să mă rog la Dumnezeu cu propriile mele cuvinte (L- am rugat pe Dumnezeu, în liniştea minţii mele, să facă planta să înverzească, să-şi revină, ca printr-o astfel de minune, printr-un astfel de semn, El să îmi dea de înţeles că „aerul sub formă de curent”, emanat din (pe care eu îl simţeam în) mâinile mele, provenea de la El, nu din altă parte. L-am rugat să mă ierte dacă rugămintea, cere- rea mea Îl supăra şi am lăsat totul la voia Lui). Mi-am luat mâinile de pe planta respectivă şi am închinat-o iar. George mi-a mulţumit şi şi-a pus planta pe birou. Am ţinut în mod expres să-l rog să-mi aducă la cunoştinţă orice schimbare survenită în viaţa plantei. I-am spus: Sună-mă şi spune-mi cum îi va merge plantei de acum încolo (Îmi echipasem telefonul mobil cu un dispozitiv antiradiaţii, şi puteam să vorbesc la el, cu toate că şi cu dispozitivul antiradiaţii, telefonul tot îmi producea dureri mari de cap, când îl foloseam, tocmai de aceea îl foloseam foarte rar, mai mult pentru a scrie şi expedia mesaje tip text (sms-uri)). Am plecat de la George, aşteptând minunea, semnul de la Dumnezeu, dacă el urma să-mi fie dat. M-am întors a- casă cu trenul! [ATENŢIE: În majoritatea contextelor de viaţă cotidiană, nu este indicat ca un creştin să ceară semne de la Dum- nezeu, pentru a nu risca să cadă în păcatul ispitirii lui Dumnezeu]. La câteva zile după întoarcerea mea acasă, am primit un telefon de la George. Printre altele, dragul meu frate în- tru Hristos, mi-a dat vestea cea mult aşteptată: planta lui înverzise şi făcuse chiar şi câteva bucheţele de flori, aşa cum nu mai făcuse niciodată; era superbă. M-am bucurat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu! Primisem semnul prin care trebuia să înţeleg că „aerul sub formă de curent”, pe care eu îl simţeam în mâinile mele, provenea de la El, nu din altă parte. Dar ce era acel „curent de aer”? Eu l-am catalogat ca fiind har de la Dumnezeu, pentru că apărea doar: în timp ce mă rugam, în timp ce mă aflam în biserică, în timp ce eram ispitit, Fotografii © SN LDPN; Agioritikovima.gr
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 107 susţinându-mă să nu cad în ispite, în timp ce mă aflam în vreo primejdie, în timp ce mă căiam după vreun păcat făcut şi în timp ce îi cântam lui Dumnezeu (de obicei, în astfel de circumstanţe îşi făcea apariţia). Ziua în care George mi-a spus că s-a materializat miracolul pe care-l aşteptam, ca semn din partea lui Dumne- zeu, adică înverzirea plantei respective, a fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Şi totuşi, a- veam o mică îndoială în suflet. Dacă semnul primit nu era venit de la Dumnezeu, ci din altă parte? Dacă fuse- sem înşelat de demoni, care sunt maeştri în a-i face pe unii creştini, dar nu numai, să creadă că au unele virtuţi „oarecum supranaturale”, deşi nu le au, strict cu scopul de a-i determina, într-un fel sau altul, să se mândrea- scă? Hm... Şi asta rămânea de văzut, pe parcurs. După puţin timp de la primirea veştii celei bune, tata a avut un accident în urma căruia s-a ales cu trei coaste ru- pte. A ajuns de urgenţă la spital, în dureri crunte, unde a fost internat în regim ambulatoriu. Medicul chirurg, du- pă ce l-a examinat şi după ce i-a administrat nişte calmante, l-a externat, spunându-i că nu i se mai putea face ni- mic în spital şi că va trebui ca acasă să facă repaus total la pat timp de minim 3-4 săptămâni, poate chiar mai mult, interval temporal în care coastele rupte se vor suda şi vindeca singure. A fost avertizat cu privire la faptul că trebuia să respecte în mod obligatoriu repausul la pat, fără de care vindecarea i s-ar fi produs mai greu. Ajuns acasă, stând în pat, orice mişcare-i producea dureri foarte mari, iar tata nu era deloc obișnuit cu durerea. Colac peste pupăză, tăticu’ meu scump era şi foarte supărat, pentru că trebuia să stea mult prea mult timp în pat, neglijându-şi serviciul; trebuia să stea în pat tocmai el, care robotea toată ziua prin curte şi pe la serviciu. Când l-am văzut aşa de necăjit, L-am rugat pe Dumnezeu să-l ajute; am simţit îndemnul în inimă de a-i pune ta- tălui meu mâinile pe zona coastelor rupte. Am respectat îndemnul. M-am dus la el în cameră şi i-am spus că Du- mnezeu îl poate face bine, pentru că El este medicul suprem, şi că tot ce trebuia să facă era să mă lase să-i ţin mâinile pe zona coastelor rupte, măcar 10 minute, timp în care el să se roage, cu propriile lui cuvinte, în minte, ca să îl ajute Dumnezeu. Eu simţeam că aşa îl va vindeca Dumnezeu; aşa avea, în concepția mea, să se vindece cu mult mai repede decât îi spusese lui medicul, tata trebuind doar să se roage şi să creadă, sau trebuind măcar să mă rog şi să cred eu, căci pentru credinţa unuia dintre noi, Dumnezeu putea să facă o minune. Tata a acceptat să-i pun mâinile, deşi în mintea lui cred că m-a făcut nebun. S-a întors pe-o parte, cu mare greutate, pentru că a- vea dureri extrem de mari. I-am închinat de trei ori zona coastelor rupte, am început să mă rog la Dumnezeu şi i- am pus mâinile. − Ce simţi, l-am întrebat? − O căldură care alternează cu o răcoare, mi-a răspuns el. − Bine, bravo; roagă-te în continuare, i-am replicat eu. În mâna mea dreaptă simţeam atât de mult „curent de aer”, încât părea că aveam în ea un „ventilator”. Mi-am ţinut mâinile pe zona coastelor lui rupte timp de aproximativ 30 de minute. După ce mi-am luat mâinile de pe tata, l-am închinat şi i-am spus să se aşeze în pat, aşa cum stătea înainte să se întoarcă. Stupoare! S-a aşe- zat imediat, fără a mai ofta şi fără a mai lăcrima, cum o făcuse înainte. L-am întrebat cum se simte. Mi-a răspuns, uimit, tot cu o întrebare: − Tu ştii că durerea mi-a scăzut în intensitate mai mult de jumătate?! − Mă bucur, i-am răspuns eu. O să vin mai încolo să-ţi pun iar mâinile. Am repetat “operaţiunea” punerii mâinilor 3 zile la rând, iar în a patra zi tata s-a ridicat din pat, complet însănă- toşit. Pur şi simplu nu mai avea nimic (eu eram sigur că aşa avea să se întâmple!). Abia atunci a crezut pe deplin în ceea ce-i spusesem, cu privire la faptul că Dumnezeu îl putea vindeca, şi mi-a mulţumit. Eu i-am spus: Nu, nu- mi mulţumi mie, pentru că eu nu am făcut nimic, nu eu te-am vindecat. Eu sunt doar un om păcătos! Mulţu- meşte-I lui Dumnezeu, pentru că El te-a făcut bine, nu eu. S-a închinat tata şi I-a mulţumit lui Dumnezeu. S-a bu- curat inima în mine când l-am văzut închinându-se şi fiindu-I recunoscător lui Dumnezeu. M-am dus în camera mea, m-am întins în pat, ţinând strâns în braţe icoana lui Iisus Hristos (El alături fiind de Preasfânta Fecioară Ma- ria) şi am lăcrimat de fericire. [ATENŢIE: Am relatat această întâmplare ca să arăt faptul că Dumnezeu face minuni chiar şi ca răspuns la rugă- ciunea şi credinţa unui om păcătos, nu pentru a mă cataloga și propăvădui eu ca fiind sfânt, vindecător sau făcă- tor de minuni (taumaturg). Nu sunt şi nici nu mă consider, acesta este adevărul; sunt doar un păcătos care fuge de păcate. Dumnezeu este Sfânt, Vindecător şi Făcător de minuni! Mie nu trebuie să îmi ceară nicio persoană să-mi pun mâinile pe ea pentru a se vindeca, pentru că eu nu sunt un vindecător; pot doar să mă rog, atât. Episcopii şi preoții pot fi rugaţi să pună mâinile, dânșii sunt abilitați să fa- că asta, nu eu. Mulţumesc pentru înţelegere!]. [OBSERVAȚIE: În întreaga lume există multe persoane care se autodeclară ca fiind vindecătoare, tămăduitoare, chiar făcătoare de minuni, însă marea lor majoritate, deși par a spune adevărul şi chiar cred că-l spun, în ciuda
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 108 faptului că chiar pot „să facă unele vindecări în aparență miraculoase”, dar, atenție, false (adică făcute nu cu aju- torul lui Dumnezeu, ci cu ajutor demonic), eu te sfătuiesc pe tine, dragă cititorule, să stai departe de unii dintre aşa-zişii „vindecători”, „tămăduitori”, etc., care-ţi par suspecţi, mai ales, deoarece nu numai că ei sunt nişte şar- latani, dar, pe deasupra, se ocupă, la vedere sau în ascuns, şi cu activităţi oculte, anticreştine, neortodoxe, de la citit în cărţi până la vrăjitorie şi altele asemenea acestora. Nu vreau şi nu pot să discreditez pe nimeni, nu pot fa- ce nominalizări, cum nu pot nici generaliza, nu pot spune că toţi sunt o apă şi un pământ, că toţi sunt nişte şarla- tani sau nişte vrăjitori, nu, pentru că sunt convins de faptul că printre vindecători sunt și oameni ai lui Dumnezeu (sfinţi), dar eu te rog, în calitate de muritor de rând ce sunt, să fii foarte atent, totuşi, pentru că nu tot ce zboară se mănâncă, după cum bine (ar trebui să) ştii. Ce am scris în rândurile de mai sus în niciun caz nu este o defăimare la adresa tuturor „vindecătorilor”, „tămădu- itorilor”, ci este un adevăr care-i privește doar pe unii. Nu vreau să frâng inimi, nu vreau să jignesc, vreau doar să spun ce mi-a zis ceva în inimă şi, mai ales, ce zic, având dovezi, Sfinţii Părinţi]. Am continuat să mă rog dimineaţa şi seara şi când mai simţeam nevoia, să-mi fac canonul şi să merg regulat la biserică, în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, să mă spovedesc ş.a.m.d.; ţineam şi post, cât şi cum puteam (a- veam dezlegare la ouă şi lactate), mâncam anafură, beam aghiazmă mică, tămâiam prin casă, citeam din Sfânta Scriptură, din psaltire, citeam şi unele acatiste ale Maicii Domnului şi ale unor sfinţi, citeam acatistul Sfintei Tre- imi, purtam la gât cruciuliţa sfinţită, făceam şi cât puteam de multe fapte bune necondiţionate, faptele milei su- fleteşti şi trupeşti, asistam la Sfântul Maslu ş.a.m.d. Iubeam nespus de mult rugăciunea! (Rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, milu- ieşte-mă pe mine, păcătosul Nicuşor – devenise una dintre cele mai bune prietene ale mele; o spuneam de multe ori pe zi, în orice moment, când mergeam pe drum, când scriam, când mâncam, când vorbeam cu vreun om, când dormeam, când mă spălam, etc.). Simţeam în mine atât de mult harul lui Dumnezeu, încât aveam o pace sufletească incredibilă, în unele momen- te, în ciuda neputinţelor mele, a păcatelor cu care mă luptam pentru a nu le mai face şi a zecilor, sutelor, miilor, sutelor de mii, milioanelor, sutelor de milioane, miliardelor şi trilioanelor de ispite, care erau care mai de care mai viclene, mai meşteşugite şi mai seducătoare şi care mă asaltau zi de zi. Dar de ce simţeam harul lui Dumne- zeu, la propriu? Mă tot întrebam! Singura mea explicaţie era hipersensibilitatea de care dispuneam, o hipersen- sibilitate trupeasco-spirituală. Harul lui Dumnezeu, dragul de el, de multe ori se îndepărta de la mine, din pricina păcatelor mele. Era o nenorocire pentru mine pierderea harului, pierdere pe care o simţeam în suflet ca pe un gol apăsător – pierdere care mă „predispunea” la a fi intolerant, desfrânat, răutăcios, neînţelept, etc. După ce în- genuncheam, mă rugam şi îmi ceream iertare, ca de altfel şi după ce mă spovedeam la duhovnicul meu, înce- peam să simt iar harul lui Dumnezeu, la propriu, care-mi dăruia tot ce dorea Iubitul meu. În una din zile, am trăit o experienţă surprinzătoare. Întâlnindu-mă cu un preot ortodox, care-mi era prieten, şi vorbind cu sfinţia sa, l-am văzut înconjurat de o lumină de-a dreptul nepământească; era de o frumuseţe extra- ordinară, largă şi strălucitoare; albă cu galben-auriu şi turcoaz; mă uitam la ea şi Îl slăveam pe Dumnezeu. Era o lumină necreată, o lumină de-o frumuseţe de-a dreptul divină. M-am abţinut cu greu să nu-i spun preotului res- pectiv: Părinte, aşa de mult simt harul lui Dumnezeu în sfinţia ta, încât îmi vine să te sărut frăţeşte şi să te îmbră- ţişez timp de câteva minute. Nu i-am spus nimic, dar tot l-am sărutat şi îmbrăţişat frăţeşte, în duh şi adevăr.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta Partea a 16-a O viaţă nouă
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 110 5533.. ÎÎnnddrrăăggoossttiirree şşii rreeîînnddrrăăggoossttiirree n altă ordine de idei, iubeam nespus de mult oamenii, animalele, plantele şi tot ce mai crease Dumnezeu. Aveam obiceiul să privesc oamenii, de pe geamul camerei părinţilor mei, care avea o „belvedere” către un drum intens circulat, atât de oameni care mergeau pe jos, cât şi de oameni care mergeau cu maşina, bicicleta sau alte vehicule. Îi priveam în tăcere şi-i admiram. Mă încântau, în toţi simţeam harul lui Dumnezeu. Îmi venea să-i îmbrăţişez şi să-i sărut pe toţi, fără excepţie. În fiecare zi mă îndrăgosteam şi reîndrăgosteam de oameni, în ochii cărora vedeam slava lui Dumnezeu! La un moment dat, mi-am pus următoarea întrebare: cum să mă port şi cum să abordez oamenii care nu sunt ortodocşi ca mine, ci catolici, protestanţi, musulmani, atei ş.a.m.d.?! Am vorbit cu duhovnicul meu despre a- cest aspect. Iubitul meu duhovnic, parcă-l şi văd, acum, când scriu aceste cuvinte, mi-a spus că, dacă sunt puter- nic în credinţă, pot să vorbesc cu toţi oamenii de altă credinţă decât cea ortodoxă, pot să iau masa cu ei, pot să dau mâna cu ei ş.a.m.d., cu condiţia să fiu singur în cugetul meu, să nu mă fac părtaş la nimic neortodox venit din partea lor, să nu iau parte la întrunirile lor spirituale, la slujbele ţinute în bisericile lor, să nu mă smintesc prin as- cultarea sau citirea blasfemiilor protestanţilor cu privire la Maica Domnului, Sfinţi, cultul icoanelor ş.a.m.d. (în general, blasfemiile lor cu privire la Ortodoxie), să nu mă smintesc nici cu privire la blasfemiile spuse sau scrise de atei sau de alţi oameni, cu privire la Dumnezeu şi la tot ce are calitatea de a fi sfânt, să nu mă las afectat de învă- ţăturile spirituale neortodoxe şi să mărturisesc peste tot dreapta credinţă, adică Ortodoxia (Practic, am fost sfă- tuit să interacţionez cu oricine, atât timp cât interacţiunea nu presupunea participarea la vreo slujbă neortodoxă şi nu mă afecta spiritual în niciun fel. Dacă ”interacţiunea spirituală” cu oamenii de altă religie şi confesiune mă afecta, trebuia să o evit; dar pe mine nu mă afecta, eram puternic în credință, pentru că o trăiam!). M-a sfătuit să fiu înţelegător, tolerant, iubitor, blând, milos, iertător şi să nu ezit să ajut orice om, cu decenţă, necondiţionat, indiferent de religia/confesiunea lui, de credinţa sau necredinţa lui, dacă vreodată-mi va sta în putinţă să o fac, cât de puţin (aşa şi făceam; de pildă, dacă-ar fi bătut un om neortodox (catolic, protestant, ateu, etc.) sau orice păcătos, la orice oră, la uşa casei mele, şi mi-ar fi cerut un ajutor, o cană de apă, o farfurie de mâncare, un articol de îmbrăcăminte, un ban, ceva (orice ajutor decent, repet), iar mie mi-ar fi stat în putinţă să-l ajut, nu aş fi ezitat să o fac, şi aş fi făcut-o din tot sufletul, că doar nu l-aş fi gonit de la uşa mea, neajutându-l doar pentru faptul că nu era ortodox, că era necredincios sau că era păcătos, cu atât mai mult cu cât cea mai mare poruncă din legea lui Dumnezeu, cea a Noului Testament, este să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, pe lângă iubirea faţă de Dumnezeu, indiferent cine şi cum este aproapele respectiv: deştept sau prost, cult sau incult, slab sau gras, ortodox sau nu, credincios sau nu, etc.). Eu fugeam de păcate, dar nu şi de păcătoşi, pentru că eu însumi eram un păcătos. Eram contra păcatelor, nu contra păcătoşilor, ca oameni! (Practic, duhovnicul m-a sfătuit să fac ceea ce deja făceam. M-am bucurat!). Am avut mari ispite cu privire la convertirea la alte credinţe, culte. Dar ceva în inimă îmi spunea: nu, să nu pără- seşti Ortodoxia, pentru că ea este dreapta credinţă creştină. De la inima mea inspirată de Dumnezeu, am primit una dintre multele dovezi care mie îmi atestă faptul că Ortodoxia este credinţa creştină dreaptă în Dumnezeu. Celelalte credinţe creştine, faţă de Ortodoxie, care este credinţa corectă, sunt eronate, iar credinţele necreş- tine sau anticreştine sunt catastrofal de eronate. Of, of, of, Doamne! Am fost „curtat” de catolici, penticostali, baptişti, martori ai lui Iehova şi chiar musulmani, dar nu numai. Pe toţi i-am refuzat cu respect şi i-am informat că Ortodoxia este dreapta credinţă în care eu m-am născut, trăiesc şi voi muri. Oh, Ortodoxio, credințo, dulceațo, scumpă ești tu sufletului meu. Ascultă ce îți spun eu ție, acum: Nimic mai mult, te iubesc! După cum soarele răsare roşu şi apune tot roşu, tot aşa şi eu, m-am născut ortodox, am a- les să fiu şi să trăiesc ortodox, voi muri tot ortodox, de dragul tău și al lui Dumnezeu: Tatălui și Fiului și Sfântu- lui Duh, pentru că eu ştiu şi simt că tu eşti dreapta credinţă bine plăcută Sfintei Treimi. Evident, nu am cedat is- pitelor, ortodox m-am născut şi sunt, ortodox voi trăi şi voi muri, cu orice preţ, chiar şi cu cel al muceniciei. Îi respectam, îi iubeam şi îi toleram, în duh şi adevăr, ca fiinţe, pe oamenii care aveau o confesiune diferită de cea ortodoxă, o religie diferită de cea creştină, chiar şi pe oamenii atei, aşa cum o fac în continuare şi o voi face toată viaţa, chiar mă rugam şi mă rog pentru binele lor, pentru că şi ei sunt oameni creaţi de Dumnezeu „după chipul” Lui, „adică gânditori şi liberi” şi “după asemănarea” Lui, “adică desăvârşiţi în virtuţi atât cât este cu putin- ţă firii omeneşti”, şi-atunci îi las în plata Domnului, a Singurului Drept Judecător. [ATENŢIE: Dragă cititorule al acestei cărţi, dacă tu cumva nu ești creștin ortodox, ci eşti creştin catolic, protestant sau creştin de orice altă confesiune, te rog să mă ierţi în cazul în care afirmaţiile mele anterioare te-au ofensat ÎÎ
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 111 şi/sau rănit în vreun fel. Eu nu am făcut decât să spun adevărul, Ortodoxia chiar este singura credinţă creştină a- devărată, ea reprezentând creştinismul în forma lui (cea mai) pură! Ceva în inimă mi-a spus asta, iar dovezile o- ferite de istorie, şi ele, spun acelaşi lucru (poţi citi asta, ca şi fapt divers, dacă vei dori, în partea finală a acestei cărţi). Oricum, eu te respect şi te iubesc pe tine ca fiinţă, însă niciodată nu îţi voi iubi credinţa eronată, nu te su- păra pe mine. Ai grijă de tine! Să ştii că nu te dispreţuiesc şi nici nu te discriminez, în ochii mei ai valoare, precum orice alt om. Mă rog la Dumnezeu inclusiv pentru tine. Scumpule, Dumnezeu, Care este Unul, pentru absolut toţi oamenii, să te binecuvânteze şi să te mântuiască. Îţi doresc din adâncul sufletului toate cele bune, inclusiv să a- jungi în Împărăţia lui Dumnezeu (unde sper să ajung şi eu!). Îmbrățişez inima ta şi sărut sufletul tău, în duh și a- devăr. Dacă nu eşti creştin, totuşi, ci musulman, budist, hindus sau aparţii de orice altă religie necreştină/anticreştină, chiar şi dacă eşti ateu, să ştii că, oricum, te respect şi te iubesc ca fiinţă, însă nu îţi iubesc şi nu îţi voi iubi credinţa eronată/necredinţa. Te port în rugăciunile mele umile şi-ţi doresc toate cele bune, inclusiv să ajungi în împărăţia lui Dumnezeu. Îmi doresc ca toţi oamenii, fără excepţie, să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu, să se mântuiască, dar de precizat este faptul că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu forţa. Tu să ai în vedere, printre altele, a- cest lucru: Dumnezeu, Dragul de El, "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină" (I Tim 2, 4). Toţi oamenii sunt chemaţi la credinţa în Hristos şi, bineînţeles, la mântuire, dar puţini sunt cei care chiar vin şi primesc roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Acestea fiind scrise, te îmbrăţişez şi te sărut frăţeşte, în duh şi adevăr; mânca-te-ar raiul! Să fii binecuvântat, scumpule]. 5544.. FFeerriicciirree ppaarraaddiizziiaaccăă m plecat într-un pelerinaj, cu biserica mea dragă. Am vizitat, în linii mari: Urziceni, Sfân- ta Mănăstire Lacu Sărat, Brăila, Galaţi (une- le lăcaşuri sfinte de cult ortodox (câteva biserici şi catedrale din Galaţi), Complexul Muzeal de Stiinţe a- le Naturii şi faleza Dunării), Sfânta Mănăstire Vladi- mireşti, Tecuci, Sfânta Mănăstire Buciumeni, Focşani, Râmnicu Sărat şi Buzău. A fost superb, am simţit în mine o fericire paradiziacă, pe tot parcursul peleri- najului. Am plecat iar într-un pelerinaj de două zile, cu biseri- ca; am fost şi la Mănăstirea Lainici, unde am avut par- te de o experienţă deosebită. Am ajuns la Lainici în jurul orei 19. Am vizitat mănăstirea, care m-a încân- tat, de la un capăt la celălalt, m-am rugat, am sărutat icoanele, am vizitat pangarul, etc. În jurul orei 21, Flo- rina, profesoara organizatoare a pelerinajului, una dintre cele mai bune prietene ale mele, o femeie ex- traordinară, care de-a lungul timpului m-a ajutat foar- te mult, a hotărât că era timpul să plecăm (eu şi cei- lalţi 49 de oameni) spre hotelul aflat la aproximativ 1 km de mănăstire, pentru a ne caza (A doua zi urma să plecăm către mănăstirea Prislop). M-am conformat; doar că, în timpul ieşirii mele din pangar, am simţit ur- mătorul îndemn în inimă: să rămâi la slujbă! M-a mi- rat îndemnul, pentru că vorbisem cu Florina şi ea-mi (Într-un parc din Galaţi, de pe faleza Dunării) spusese că nu se va ţine nicio slujbă de seară sau de noapte. Dar îndemnul insista: să rămâi la slujbă! Văzând că tot insista şi persista îndemnul în inima mea, am mers să vorbesc cu un călugăr. Am intrat în una dintre bisericile mănăstirii, în cea nouă, unde câţiva călugări făceau curat. Am întâlnit un călugăr care m-a „topit”. Era foarte bă- trân, grăsuţ şi pitic. O superbitate! Îmi venea să-l sărut şi să-l îmbrăţişez, frăţeşte. A scăpat de mine? Nu! L-am pupăcit şi l-am îmbrăţişat, la fel, în duh şi adevăr, şi i-am cerut şi o binecuvântare; pur şi simplu muream de dra- AA
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 112 gul lui, nu ştiu de ce. Mi-a dăruit un zâmbet de-a dreptul divin. L-am întrebat dacă se va ţine o slujbă. Mi-a spus că da; în jurul orei 22 avea să înceapă miezonoptica – o slujbă de priveghere care ţinea până la ora 02:00 (oh, bu- curie de negrăit s-a aşternut în inima mea; am realizat faptul că mi se putea îndeplini altă rugăciune (cu ceva timp în urmă, m-am rugat la Dumnezeu să facă în aşa fel, încât să îngăduie să asist şi eu, măcar o dată, la o mie- zonoptică)). I-am mulţumit călugărului respectiv pentru bunătatea de a mă informa, am ieşit din biserică şi m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să pot asista la slujbă. În câteva minute, timp în care Florina a reunit toţi oamenii, am reuşit să vorbesc cu două prietene, Maria şi Elena, o pensionară şi o educatoare; le-am adus la cunoştinţă că se va ţine o miezonoptică; dragele, nişte scumpe şi jumătate, au decis să rămână şi ele. Am spus: slavă Domnu- lui! Acum aveam de partea mea încă 2 persoane; îmi era mai uşor să o conving pe Florina să ne permită să rămâ- nem la slujbă şi să comunice personalului hotelier faptul că 3 persoane se vor caza după ora 2 noaptea. Au urcat toţi oamenii în autocar, în timp ce eu duceam muncă de lămurire şi convingere cu Florina. Iniţial, Flori- nuţa mea frumoasă nu a fost de acord cu rămânerea noastră la slujbă. Ne-a spus: La ora 2 noaptea nu aveţi lumi- nă să puteţi ajunge la hotel, cu bine şi în siguranţă, aşa că nu vă dau voie (era adevărat, iluminatul stradal, pe- atunci, lipsea, iar noi trebuia să ajungem la hotel, mergând pe jos aproximativ 1 km, pe întuneric, străbătând o potecă foarte strâmtă situată între un drum na- ţional şi albia relativ prăpăstioasă a râului Jiu). Văzând ea că noi nu cedam deloc şi eram tot mai determinaţi să rămânem, s-a consultat cu ceilalţi oameni, care au susţinut-o în „munca ti- tanică” de a ne convinge să plecăm şi noi spre hotel şi să nu mai rămânem la miezonoptică. To- tuşi, am rămas fermi în decizie, iar eu, ca purtă- tor de cuvânt, am spus: Nu vom păţi nimic rău, Îl avem pe Dumnezeu de partea noastră. Rămâ- nem şi cu asta, basta. Până la urmă, Florina s-a văzut nevoită să-şi dea acceptul; şi-am rămas, fericiţi nevoie mare, în special eu! În jurul orei 22.00 a început miezonoptica; în bi- serica nouă a mănăstirii eram doar eu, Elena şi Maria, ca şi mireni, plus călugării obştii. Slujba a fost mai mult decât superbă, mirifică, ruptă din rai; s-a ţinut pe întuneric, la lumina lumânărilor. Eu m-am aşezat lângă racla moaştelor Sfântului Cuvios Irodion; mă atrăgeau moaştele, cred că le-am sărutat de mai mult de 30 de ori, pe tot parcursul slujbei. Aveau un miros divin! Ne-am rugat, am cântat, am trăit o fericire lăun- trică deosebită. S-a terminat slujba, în jurul orei 2.00. I-am fost recunoscători lui Dumnezeu! Am ieşit din biserică şi ne-am îndreptat către poarta care asigura ieşirea din incinta mănăstirii. S-a a- propiat de noi paznicul mănăstirii. Ne-a dăruit o brichetă cu lanternă. Prin acest gest, obţinusem lumina de la Dumnezeu. I-am mulţumit! Am luat- o încetişor pe cărare, toţi trei, ţinându-ne de mâ- nă; parcă eram nişte copii de grădiniţă. Făcea lanterna respectivă, (Biserica nouă a Sfintei Mănăstiri Lainici) deşi era foarte micuţă, o lumină incredibilă. Am văzut perfect drumul şi am ajuns la hotel în siguranţă; ne-am ca- zat şi totul a fost okay. A doua zi, dimineaţa, când le-am povestit celorlalţi cele petrecute, au regretat toţi că nu au rămas la slujbă. De la mirosul divin al moaştelor Sfântului Cuvios Irodion, cât şi de la atingerea lor, eu nu am mai avut greaţă timp de 3 luni de zile, începând cu acel moment, ceea ce pentru mine însemna un miracol, de vreme ce eram obişnuit să am greaţă zilnic, din cauza diskineziei biliare de care sufeream, şi nu numai (Sfântul Irodion, scumpul de el, ale cărui moaşte le-am sărutat în „disperare”, pentru că simţeam o atracţie faţă de ele, cu harul lui Dumnezeu, m-a
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 113 ajutat foarte mult. I-am mulţumit şi lui, ca de altfel şi lui Dumnezeu, mai ales Lui, El, Care este Izvorul vindecării). Vai de mine şi de mine, cât de mult mă ajuta Dumnezeu, şi cât de mult mă ajuta şi Maica Domnului, draga de ea. (Preasfânta Fecioara Maria alături fiind de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu) Icoană © Eleni Dadi
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 114 (Preasfânta Fecioara Maria alături fiind de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu) Icoană © Eleni Dadi
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 115 5555.. MMiinnuunnii nnooii îînnffăăppttuuiittee ddee DDuummnneezzeeuu e la mijlocul anului, aveam o nouă preocupare şi o nouă dorinţă, printre multe altele: vroiam ca mama să meargă să se spovedească, şi, în acel sens, preocuparea mea era să mă rog la Dumnezeu pentru ea, să o a- jute, şi aveam dorinţa de a-mi zugrăvi pereţii camerei mele în culoarea mov deschis. Movul era, de depar- te, una dintre culorile mele preferate (Îmi plăceau toate culorile, dar culorile mele preferate erau: violet, în mai toate nuanţele sale, în special mov deschis; galben-auriu şi alb. Galben-auriu aveam perdeaua şi draperiile de la fereastra camerei mele, alb vroiam să fie sufletul meu, şi-acum vroiam ca pereţii să fie mov deschis. Chiar şi car- tea de faţă este constituită predominant, la nivel coloristic, din mai multe nuanţe de violet şi galben + alb). Com- binaţia de culori era mirifică şi se potrivea perfect camerei mele, dar cum puteam eu să fac să-mi conving părinţii să dea curs dorinţei mele?! Am încercat, însă nu am reuşit, m-au refuzat din start (în ceea ce privea spovedania, am rugat-o pe mama să se spovedească, de zeci de ori, dar m-a refuzat, pe motiv că-i era ruşine; tocmai ea refu- za, ea, care mult timp, în perioada în care eu mă revoltasem împotriva lui Dumnezeu, se ruga de mine să mă duc la biserică, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc; era foarte credincioasă, oricum). Am spus, bine, las’ că o să ia- să tot ca mine, până la urmă, pentru că simt că ceea ce vreau eu coincide cu voia lui Dumnezeu. M-am rugat la Dumnezeu de multe ori, ca El să facă în aşa fel, încât să-i insufle mamei dorinţa liberă de a se spovedi, dar şi să-i determine pe părinţii mei să accepte propunerea mea de a zugrăvi camera în mov deschis, o nuanţă de violet ca- re pe mine mă fascina. Mama, tot timpul îmi spunea că se va spovedi, dar mai încolo, când va mai îmbătrâni, că doar mai avea timp, iar eu îi spuneam că nu avea de unde să ştie dacă va mai apuca să îmbătrânească; îi ziceam: Şi ce vei face, mamă, dacă vei muri mâine, Doamne-fereşte, presupunând aşa, ca prin absurd? Că doar ştii faptul că omul îşi poartă moartea în buzunar şi nu ştie când i se declanşează. Ce vei face, te întreb eu?! Nu-mi dădea ni- ciun răspuns sau îmi spunea să o las în pace, că ştie ea mai bine nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Mă tot rugam pentru mama şi aşteptam un deznodământ favorabil ei, o minune, de fapt. Credeam cu desăvâr- şire că Dumnezeu va face ceva pentru a o schimba în bine (aşteptam să se schimbe mama, ca mai apoi să mă rog cu insistenţă şi pentru tata; am decis să-i iau pe rând, nu pe amândoi în acelaşi timp). Minunea s-a întâmplat, într-o zi de vară târzie, într-un mod care pe mine m-a uimit mai mult decât profund, iar pe mama a schimbat-o total – Dumnezeu m-a salvat iar de la moarte. Într-o zi, constatând faptul că pluta candelei altarului lui Dumnezeu, din camera mea, nu mai era bună, pentru că aproape nu mai avea abilitatea să plutească, din cauza uzurii, am decis să merg la o biserică ortodoxă de pe lân- gă Piaţa Universităţii, cu scopul de a-mi cumpăra una nouă, pentru că la biserica de lângă mine nu se vindeau plute. Am fost, dar nu am găsit plută, ci am găsit un suport de metal cu fitil foarte gros, textil. Am cumpărat din- tr-ăla, deşi nu prea-mi convenea. Seara, în jurul orei 20.00, am înlocuit pluta cu acel suport prevăzut şi am um- plut candela cu ulei. Am aprins candela. Nici prin cap nu mi-a trecut faptul că omisesem un detaliu extrem de im- portant, şi anume: suportul metalic, fiind fixat pe candelă, nu mai avea abilitatea de a coborâ cu uleiul (cum co- bora pluta cu fitil, pentru că plutea pe suprafaţa uleiului), pentru a alimenta fitilul tot timpul cu o cantitate de u- lei optimă necesară arderii normale a fitilului, şi nemaiputând să coboare, din cauza fixării pe marginea candelei, la un moment dat, când uleiul s-ar fi consumat mai mult, fitilul ar fi rămas nealimentat (nu ar mai fi fost alimen- tat cum ar fi trebuit) şi ar fi putut să fumege mai mult sau mai puţin, mai ales dacă eu nu aş fi observat la timp, ca să mai pun ulei în candelă. Am mai făcut câte ceva prin cameră şi în jurul orei 21 am început să-mi citesc pravila de rugăciune. În jurul orei 22.00 am terminat. Am văzut fitilul fumegând puţin, dar nu am luat în seamă acel aspect, pentru că, oricum, în mod normal fumega foarte puţin, de vreme ce fumul este produsul de reacţie al arderii uleiului împreună cu fi- tilul. Deci, într-o singură expresie, fumegarea respectivă, nesemnificativă, atunci, mi se păruse normală. M-am culcat liniştit (Candela stătea aprinsă non-stop pe altar, sau nu chiar non-stop, pentru că se mai stingea noaptea, din când în când, iar eu o aprindeam abia după ce mă trezeam din somn. Atunci, era aprinsă, clar, nu exista nicio îndoială). La un moment dat, în timpul somnului, am început să aud două voci total diferite, în camera mea (deşi poate să pară absurdă o astfel de afirmaţie, menţionez faptul că nu le-am auzit cu urechile, ci cu inima). „Una dintre voci vorbea foarte urât, răstindu-se, iar cealaltă voce vorbea frumos, cu blândeţe”. După câteva secunde, „vo- cea blândă, apropiindu-se de mine, mi-a spus”: scoală-te, scoală-te, scoală-te. În acelaşi timp, eu simţeam tru- peşte că cineva trăgea de mine, cu scopul de a mă trezi. Nu am vrut să mă trezesc, crezând că visez, de fapt. Dar vocea respectivă a insistat: Scoală-te odată! Şi tot simţeam că cineva trăgea cu mare insistenţă de mine. Până la PP
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 116 urmă, m-am trezit şi am observat că nu era absolut nimeni în camera mea (mi-am spus în minte: sigur a fost un vis; dar totul a părut atât de real!); m-am uitat la ceas şi am văzut că era ora 02.00 (noaptea). Mi-am adus aminte că nu-mi făcusem canonul. M-am ridicat din pat şi am observat că fitilul candelei fumega puternic. L-am stins! Pe întuneric, mi-am făcut canonul. Aveam puţină lumină de la becul care stătea aprins în faţa casei (camera mea este situată lângă un hol ale cărui geamuri lasă lumina de afară (din faţa casei mele) să pătrundă prin geamurile camerei mele, la mine). După ce mi-am făcut canonul, am plecat spre baie, ca să-mi fac nevoile fiziologice. Nu o- bişnuiam să mă uit în oglindă, decât foarte rar. M-am uitat în oglindă! Nu mi-a venit să cred ce am văzut: pe faţă, mai exact pe frunte, aveam 3 pete de culoare neagră, relativ rotunde. De unde, cum şi când mi-au apărut pete- le? M-am întrebat eu, mai ales după ce le-am atins şi am constatat că erau formate din fum depus. M-am dus re- pede în camera mea şi am aprins lumina. Când am aprins lumina am rămas înmărmurit. Camera mea „înota” în fum provenit de la fitilul candelei, tavanul camerei era maro spre negru deschis, perdelele şi draperiile erau la fel. Dar, stupoare, eu nu mă simţeam rău, deşi în acel moment mă aflam într-o cameră plină cu fum, respiram fum, atunci, cum respirasem şi înainte să mă trezesc din somn, ca de altfel şi pe tot parcursul săvârşirii canonu- lui. Mă simţeam extraordinar de bine, excelent chiar. M-am apropiat de peretele dinspre est al camerei şi le-am bocănit părinţilor (eu cu părinţii mei aşa comunicam câteodată, când vroiam să-i chem până la mine în cameră; ca să nu mai strig la ei, le bocăneam în perete, iar ei auzeau, şi viceversa). Au venit într-un suflet la mine în ca- meră, crezând că s-a întâmplat ceva rău; chiar se întâmplase. Când au văzut dezastrul de la mine din cameră... Parcă le şi văd reacţiile. Nu au putut sta în cameră, din cauza aerului irespirabil, dar eu puteam, culmea, aşa că am stat toţi trei, eu, mama şi tata, în sufrageria de lângă camera mea, lăsând uşa deschisă la camera mea. − Ce s-a întâmplat, măi mamă?! M-a întrebat mama. − A fumegat puternic fitilul candelei şi toată camera este îmbâcsită cu fum, asta s-a întâmplat, i-am răspuns eu mamei, şi eram atât de liniştit, atât de bine dispus, atât de dezinvolt şi mă simţeam atât de bine fizico-mentalo- psiho-spiritual, zici că nu se întâmplase nimic negativ, ci, din contră, ceva pozitiv. Mama, în timp ce eu vorbeam, se uita îngrozită la mine. Eram plin de fum depus în/pe fosele nazale (mi-am introdus degetele în ele şi le-am scos negre). Am intrat în camera mea, în care puteam să respir fără niciun fel de problemă, deşi aerul era irespi- rabil, şi am deschis geamul, ca să pătrundă aerul proaspăt de pe hol, cu scopul de a aerisi camera. Când m-au vă- zut părinţii mei că am intrat în camera mea, că puteam să respir fără niciun fel de problemă, că nu aveam nimic, că nu mă simţeam rău în niciun fel şi că eram atât de liniştit şi blând, au rămas încremeniţi de mirare. Mama a plecat în camera ei. A rămas tata lângă mine. M-am dus după ea şi am văzut-o făcând metanii. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru faptul că mă salvase de la moarte. Am lăsat-o să se roage în linişte şi am plecat spre camera mea. Până la urmă, am stat cu tata şi cu mama în camera lor, până spre dimineaţă. Mă tot întrebau: − Nu vrei să sunăm la salvare, să fi dus la spital, să ţi se facă o perfuzie, ceva? Nu te simţi rău, că doar ai stat atât timp în fumul ăla, poate te-ai intoxicat?! (chiar aveau dreptate, stătusem mult timp în fumul acela; fitilul, încă de pe când m-am culcat, fumega puţin, în jurul orei 22, şi cum eu m-am trezit la ora 02.00, au trecut suficiente ore cât să se acumuleze fumul din belşug, în camera mea, că doar camera chiar aşa şi arăta, înţesată fiind de fum). Le-am răspuns: − Mă simt excelent de bine, nu sunaţi la nicio salvare. Nu am nevoie de ajutor medical. Staţi liniştiţi, nu mă simt rău, nu am păţit nimic, slavă Domnului. Îmi suflam nasul şi mucozităţile erau perfect negre (timp de trei zile am suflat din nas mucozităţi negre!). I-am mulţumit lui Dumnezeu de zeci şi sute de ori că m-a salvat de la moarte. Întâmplarea cu fumul, pe care Dumnezeu a îngăduit-o în viaţa mea, nu numai că a schimbat-o radical pe mama, aşa cum îmi dorisem eu şi cum mă rugasem, ci i-a determinat pe părinţii mei să fie de acord şi cu zugrăvirea ca- merei mele în culoarea mov deschis. Acum, nu se mai puteau împotrivi, pentru că pereţii şi tavanul trebuiau să fie zugrăviţi, nu puteau să rămână în halul în care erau. Vorbind cu mama, într-una din zilele posterioare experienţei avute de mine cu fumul, am constatat că era foarte schimbată; puţin mai târziu, afară fiind, în curtea casei, m-a abordat şi m-a rugat să-i dau o carte de rugăciuni (i- am dat pravila mea, pentru că o aveam în două exemplare; din momentul în care i-am dat-o, a citit-o mereu, zi de zi, dimineaţa şi seara). Am întrebat-o: − Când te duci să te spovedeşti? Să nu-mi spui că tot refuzi, pentru că-mi va veni rău! − Voi vorbi cu duhovnicul tău, care-mi este duhovnic şi mie, şi mă voi spovedi în postul Naşterii Domnului, în ul- tima săptămână, pentru că, după întâmplarea ta, mi-am dat seama că pot muri în orice secundă, pe neaşteptate, nepregătită. Oh, în acel moment am simţit o satisfacţie sufletească imensă (În sfârşit!). Am lăcrimat, mulţumin-
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 117 du-I lui Dumnezeu. Dansa inima în mine de bucurie, pentru că ambele mele rugăciuni fuseseră ascultate şi înde- plinite de Dumnezeu, atât cea cu schimbatul radical al mamei, cât şi cea cu zugrăvitul camerei mele. Camera mi-a fost zugrăvită, aşa cum mi-am dorit, în mov deschis, la începutul lunii octombrie, iar mama s-a spo- vedit la sfârşitul postului Naşterii Domnului. M-am spovedit şi eu. I-am spus duhovnicului meu păţania cu fumul, şi dânsul mi-a zis că din ea trebuie să înţeleg cel puţin două aspecte, şi anume: să ştiu şi să cred că Dumnezeu mă protejează, aşa cum îi protejează pe toţi oamenii, după caz, şi să ştiu că pot muri în orice moment, tocmai de aceea să fiu pregătit tot timpul, prin rugăciune constantă, post, spovedanie, împărtăşanie ş.a.m.d. Mi-a mai spus şi să nu mă mândresc! (la fiecare spovedanie mă avertiza cu privire la mândrie). L-am întrebat şi cu privire la cele 3 pete negre relativ rotunde apărute pe faţa mea, şi mi-a spus decât să nu mă sperii, pentru că ce- le trei pete nu denotau ceva negativ. Sunt convins de faptul că vocile pe care le-am auzit în inima mea, înainte de a mă scula, au fost ale îngerului meu păzitor (cea frumoasă și blândă) și a unui demon (cea urâtă). 5566.. UUnn îînnggeerr ppee cceerr m primit invitaţia de a merge într-o excursie, alături de sora mea, nepoata mea, Daria, 20 de copii de gră- diniţă, părinţii lor şi o educatoare. Am acceptat invitaţia! Am vizitat salina (Slănic Prahova) şi Sfânta Mă- năstire Cheia. La mănăstire, am traver- sat o experienţă uimi- toare. Aflat fiind în fa- ţa mănăstirii, mai exact la intrare, uitându-mă cu insistenţă la cer şi gândindu-mă la Dum- nezeu, am simţit nevo- ia imperioasă în inimă de a-i face cerului o po- ză. Am făcut poza. Ime- diat, după, am putut să văd în poză o formă, pe un nor, care m-a uluit. Forma era sau părea a fi una angelică. Eu asta am distins în poză, un în- ger. O fi fost Îngerul meu Pă- zitor?! Sau... (Îngerul de pe cer) - fotografia este autentică - 5577.. SSuuffeerriinnţţaa,, uunn mmaarree bbiinnee!! m mai lăsat timpul să treacă, bucurându-mă de fiecare zi. Tot mă simţeam rău, din punct de vedere fizic, dar stările mele de rău fizic erau copleşite de stările de bine psihic. Suferinţa îmi făcea un mare bine, tocmai de aceea Dumnezeu nu mi-a îndeplinit niciodată rugăciunea cu privire la însănătoşirea mea fi- zică deplină. Am aflat misterul suferinţei; este interesant, dar despre asta o să vorbesc spre sfârşitul cărţii. Alergia la cacao mă deranja foarte mult, de pildă; era tipul de suferinţă care lăsa amprente clare pe trupul meu. Dacă mâncam un preparat care conţinea cacao, zahăr, nitriţi şi nitraţi, spre exemplu, îmi apăreau pe tot corpul erupţii, aveam o stare generală de rău mai accentuată decât cea pe care o aveam în mod normal; de asemenea, AA AA
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 118 pe pielea de pe faţă mi se dezvoltau temporar „zone hiperpigmentate”,faţa mea având pentru scurt timp aspect de „mască de graviditate”. Eram „obligat” să iau antialergice, dar antialergicele îmi agravau refluxul gastro-eso- fagian. Şi... oricum, Îi eram foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru suferinţă; răbdam, răbdam, răbdam! Tole- ram suferinţa de dragul Sfintei Treimi, câteodată chiar eu doream să sufăr pentru Hristos al meu iubit şi scump. El a suferit şi pentru mine, de dragul meu, pe Cruce, răstignit fiind, de ce n-aş fi vrut să sufăr şi eu pentru El, de dragul Lui? Nu mă (mai) rugam la Dumnezeu să înlăture de la mine suferinţa, ci mă rugam să-mi dea răbdare să o suport, ca să-mi car crucea cu smerenie şi recunoştinţă, până la finalul zilelor mele. Eu vroiam să merg pe calea mântuirii, iar pentru asta, după ce deja intrasem prin poarta cea strâmtă, trebuia acum să merg mai departe pe drumul cel îngust, drumul plin de necazuri, de încercări, de lupte (dar și de stări de bine, și de fericire, pentru că în viaţa creştinului nu există numai suferinţă/boală, ci şi bucurie, sănătate, etc.). Ei, pe acel drum mergeam eu şi îmi căram şi crucea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a deschis drumul, şi chiar a zis despre el: „Dacă voieşte ci- neva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (Luca 9:23). Eu vro- iam să călătoresc spre cer şi ştiam foarte clar faptul că toţi cei care ajunseseră în Împărăţia lui Dumnezeu avuse- seră de purtat o cruce grea. Fiecare şi-a cărat crucea, fiecare şi-a trăit suferinţa, biruinţa și bucuria. NU există mântuire fără cruce, asta-i clar! În mod evident, îmi trăiam și asumam atât suferința, cât și starea de bine, bu- curia; atât boala, cât şi sănătatea! Mergeam mai departe prin viaţă cărându-mi crucea pe care Însuşi Dumnezeu o alesese pentru mine. Ea era mă- surată şi cioplită în aşa fel, încât eu să pot să o car; nu avea o greutate mai mare decât puteam eu duce. Căram crucea pe care mi-o pusese Dumnezeu pe umeri, pentru că nu aveam dreptul să îmi aleg altă cruce (dorinţa de schimbare a crucii este o ispită!), iar dacă aş fi avut, ar fi fost o tragedie pentru mine, pentru că în încercarea de a-mi alege una mai uşoară, aş ajunge să-mi aleg una mai grea. De ce? Eu chiar credeam în cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, mai ales că aveam experienţă în spate: „Înainte de a-ţi trimite Crucea pe care o duci, Dumne- zeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o cu inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale cele pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce.Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă pe Golgota spre Înviere!”. Oh, Doamne. Către Golgota mă îndrept, Scumpul meu de Scump ce eşti. Mulţumesc încă o dată pentru crucea pe care mi-ai pus-o pe umeri. Suferinţa, cu îngăduința Ta, chiar m-a ajutat şi mă ajută în continuare; prin ea Tu m-ai ajutat să învăţ ce înseamnă umilinţa, durerea, neputinţa şi multe altele. Te iubesc! 5588.. OO ddoorriinnţţăă îînnddeepplliinniittăă ppee jjuummăăttaattee!! ândva, mi-a trecut prin suflet o dorinţă nobilă, fapt pentru care m-am rugat la Dumnezeu ca să-mi dăru- iască ceva cu care să-i pot ajuta pe oameni mai mult; vroiam o calitate cu care să pot metamorfoza în bine viaţa din jurul meu, cu permisiunea, voia, iubirea, mila şi harul Lui. Nu ceream ceva anume, nici nu ştiam ce să cer, doar ceream ceva – orice ar fi dorit El să-mi dea. Eram perfect convins că voi primi ceva şi eram dispus să aştept oricât ar fi fost nevoie pentru primirea acelei calităţi, pentru că îmi doream să ajut oamenii mai mult decât puteam deja să îi ajut. De fapt, eu vroiam să fiu în slujba lui Dumnezeu, într-o singură expresie, adi- că să lucrez în via Lui (în lume) şi să ajut viţele Lui de vie (oamenii), să le altoiesc cu „schimbări în bine”. Vroiam să fiu un fel de apostol! Vroiam ca Dumnezeu să mă transforme, la figurat, într-o păpădie şi să mă ajute să cultiv în seminţele mele (care sunt şi seminţele lui Dumnezeu): iubirea, armonia, înţelegerea, iertarea, fericirea, rugă- ciunea, bunătatea, smerenia, credinţa, lumina şi tot ce (mai) este pozitiv, iar apoi, în momentele de necesitate şi nu numai, să mă ajute să răspândesc acele seminţe în jurul meu; să presar seminţele cele mai bune, pe calea ae- rului, pentru a-mi ajuta semenii, ca de altfel şi să facă El în aşa fel, încât seminţele să fie plantate în oamenii cu pământ fertil, ca ele să germineze, iar eu, metaforicamente vorbind, să cultiv, prin ele, pe alte meleaguri, adică în acei oameni, propria mea esenţă de viaţă creştină bine plăcută lui Dumnezeu, prin gânduri, învăţături, senti- mente, intenţii şi fapte - toate pentru promovarea binelui. De fapt, mai clar, eu îmi doream să fiu un semănător, vroiam să plantez cuvântul lui Dumnezeu în oamenii cu care interacţionam. Vroiam şi ca tot timpul să privesc chiar şi neprivit fiind, să ascult chiar şi neascultat fiind, să îmbrăţişez chiar şi neîmbrăţişat fiind, să iubesc chiar şi neiubit fiind, să înţeleg chiar şi neînţeles fiind, să ajut chiar şi neajutat fi- ind, să iert chiar şi neiertat fiind de alţii, să fiu fericit şi să îmi păstrez credinţa chiar şi nefericit fiind, să gân- desc tot timpul pozitiv chiar şi asaltat de negativitate fiind, să fiu o persoană echilibrată, cumpătată, înfrâna- CC
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 119 tă, să fiu trup, minte şi suflet devotat lui Dumnezeu, să întreprind orice este pozitiv, cu iubire, în mod necondi- ţionat, să mă feresc de păcate, să mă căiesc sincer de cele făcute, să le confesez preotului meu duhovnic şi lui Dumnezeu, să fac tot posibilul să nu le mai fac, şi, astfel, să trăiesc cu speranţa că voi primi, la momentul opor- tun, răsplata supremă: un loc în rai, pentru a-mi trăi viaţa de după moarte în împărăţia Sfintei celei de o Fiin- ţă, de Viaţă Făcătoare şi Nedespărţitei Treimi: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – Singurului Dumnezeu închinat şi slăvit în trei Ipostasuri. Asta vroiam! Ei bine, slavă Domnului, am primit în dar calitatea cu care să pot ajuta oamenii mai mult, cu permisiunea, în- găduinţa, mila, iubirea şi harul lui Dumnezeu, dar nu menţionez acea calitate, cum am primit şi... Dorinţa mi-a fost îndeplinită pe jumătate, jumătatea cealaltă îmi va putea fi îndeplinită doar după..., cred şi sper asta! 5599.. MMiinnuunnaarree şşii...... a sfârşitul lunii septembrie, 2010, vorbind cu George, am decis să mergem iar la Sfânta Mănăstire Carai- man; de data aceasta doream să stăm 3-4 zile, cazându-ne la mănăstire. Am plecat spre mănăstire, cu tre- nul, deşi am avut imens de multe impedimente şi ispite. Am ajuns cu bine! Ne-am cazat (de data aceasta am găsit locuri de cazare) şi am început să ne bucurăm de atmosfera duhovnicească. Ne-am rugat, am vizitat mănăstirea şi curtea mănăstirii de la un capăt la celălalt şi ne-am plimbat prin Buşteni, timp de 3 zile. Am plecat de la mănăstire, cu trenul, având sufletul împăcat. Toată şederea a fost formidabilă! În tren, pe drumul către Bucureşti, George a fost sunat de o prietenă de-a mea, Geartu Ana Maria. Anita mea frumoasă, cum îi spuneam eu, l-a întrebat dacă eu aş fi de acord ca ea vină în Gara de Nord, pentru a ne întâlni. Mi-am dat acordul; de ce ar fi trebuit să refuz o întâlnire cu ea, în condiţiile în care era (şi este) o fiinţă superbă?! (nu mă întâlnisem niciodată cu ea, vorbisem doar pe y. messenger). Ana a plecat de acasă, mergând entuziasma- tă către gara din Bucureşti, însoţită fiind de o prietenă de-a ei. Ne-am întâlnit în gară! Ne-am îmbrăţişat şi sărutat frăţeşte, am vorbit, ne-am plimbat, timp de aproximativ o oră. La un moment dat, cu câteva minute înainte de a ne despărţi, Ana mi-a spus că avea probleme cu somnul şi că nu dormea decât puţine ore pe noapte, şi acelea in- termitent (se scula des din somn şi adormea greu). Atunci, mie mi-a trecut prin inimă un imbold nobil (aveam de gând să mă rog la Dumnezeu pentru Ana). Am pus mâna dreaptă pe umărul ei stâng, cât mai aproape de inimă, şi, în timp ce ea îmi povestea ceva, eu am început să mă rog la Dumnezeu pentru ea, în liniştea minţii mele. Înda- tă, am început să simt „curentul de aer” în mâinile mele. Uitându-mă în ochii Anei, i-am făcut Sfânta Cruce şi am rostit, în minte, rugăciunea „Tatăl Nostru”, iar apoi am spus, cu propriile mele cuvinte o rugăciune către Dumne- zeu, spre a fi ajutată Ana. După ce am spus „amin”, am luat mâna dreaptă de pe umărul ei stâng, dar mi-am pus- o iar. Ana, dintr-o dată, a tresărit şi mi-a spus: − Au, am simţit un curent care a intrat în mine, acum, când ţi-ai pus mâna dreaptă pe mine. I-am spus Anei, zâmbindu-i: − Nu te speria, stai liniştită, totul va fi bine. Am mai stat puţin unul în compania altuia şi ne-am despărţit cordial. Eu am plecat, împreună cu George, spre ca- să, iar ea, împreună cu prietena ei, la fel. I-am spus lui George, pe drum: dacă cumva te sună Ana şi-ţi spune ce- va, te rog să îmi transmiţi, să nu uiţi. A doua zi, George, aflat fiind la mine acasă, a primit un telefon de la Ana, spre seară, exact într-un moment în care eu mă aflam lângă el. Anita, bucuroasă din cale afară, i-a spus lui Geor- ge că noaptea trecută dormise profund, încontinuu, până dimineaţa, fără să se mai trezească. L-a întrebat pe el: ce mi-a făcut Nick de am dormit aşa de profund? (Ana aşa îmi spunea, Nick). Eu, fiind lângă George, i-am spus să- i transmită Anei următorul mesaj: nu ţi-a făcut Nick absolut nimic, căci el este un simplu om; Dumnezeu ţi-a fă- cut; mulţumeşte-i Lui pentru faptul că ţi-a dăruit un somn profund! Mie, la aflarea veştii că Ana a avut un somn normal, neintermitent, profund, mi-a crescut inima în piept. M-am bucurat pentru ea şi I-am mulţumit lui Dum- nezeu! Mai departe, am petrecut sărbătorile de iarnă în compania familiei. Au fost extrem de frumoase! LL
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 120 6600.. CClleeppssiiddrraa...... m intrat în anul 2011. Am continuat să merg în pelerinaje, am continuat să merg la biserică, regulat, şi să- mi ţin toate „obligaţiile” creştineşti (să mă rog, să ţin post, să mă spovedesc, etc.) şi am continuat să acti- vez şi pe ROmedic, unde situaţia devenise de-a dreptul ostilă, cam total nefavorabilă mie. Chiar şi într-o astfel de atmosferă nefavorabilă, nutrită de către mulţi oameni care pe mine nu mă suportau, eu vedeam în cle- psidra activităţii mele de pe forum, doar nisipul favorabil realizării unei comuniuni – un nisip care curgea printre lacrimile de suferinţă ale oamenilor, formând un pod între mine, ei şi Dumnezeu, tocmai de aceea am decis să continui să exist pe forum, să persist şi să insist cu... iubire. Ştiam că administraţia ROmedicului nu-mi va bloca accesul la forum, cel puţin pe o perioadă de minim 3 ani (până la mijlocul anului 2012), în ciuda nenumăratelor reclamaţii, pentru că aşa-mi spunea mie „ceva” în inimă şi pentru că reclamaţiile nu aveau fundament obiectiv. Ştiam şi că unii oameni de pe forum se iubeau doar pe sine și că dacă eu, ca semen al lor, eram o valoare și le stăteam în drum, ei vor încerca să mă stingă, să mă desființeze, să mă reducă la tăcere, numai să nu-și oprească ei drumul, să nu se simtă ei mai prejos. Mă reclamau, în mare parte, din ignoranţă, frustrare şi invidie. Îi deranja faptul că Dumnezeu era nelipsit din mesajele mele şi îi deranja şi faptul că devenisem foarte popular, printre multe altele, cel mai popular user non-medic de pe întreg forumul medical. Și atunci, eu am concluzionat ce era şi logic, şi anume faptul că rămânea totul la voia lui Dumnezeu. M-am comportat normal, ca-n viaţa de zi cu zi, fiind tolerant, iertător, bun, blând, iubitor, deşi în unele momente am ripostat, atrăgându-mi acuzaţii din cele mai diverse (nu are rost să scriu acuzaţiile, pentru că aş face risipă de cuvinte); m-am supus voii lui Dumnezeu şi am biruit orice problemă, cu ajutorul Lui. Dar de ce am ripostat în unele momente, puţine la număr, totuşi? Sim- plu! Pot să tolerez mult timp comportamentul aiurit al unor oameni, dar când observ că toleranța le face rău, de- vin intolerant, de vreme ce, câteodată, este bine să torni pe rană și sare, nu numai balsam; atitudinea mea faţă de ei era o psihopedagogie care includea şi puţină duritate, nu numai blândeţe, spre binele unora. Iubesc tare mult oamenii care mă mustră, care mă ofensează, care mă subestimează, etc., în orice fel de modalitate o fac ei, dar nu tolerez niciodată mustrările/jignirile care doresc să îmi impună ceva negativ (cu forţa!), care îmi dau ordi- ne de genul: să nu mai scrii pe forum despre Dumnezeu. Deci, ripostam spre binele lor, ca să le arăt faptul că to- leranţa mea nu izvora din prostie, ci din iubire! Incredibil, activitatea mea de pe forum s-a confruntat atât cu acceptarea, cât şi cu respingerea, dar niciodată cu indiferenţa. Pe forum, mă hrăneam exclusiv cu bucuria de a face oamenilor bucurie. Îi ajutam total necondiţionat, fără a avea vreun beneficiu material, spre slava lui Dumnezeu. Dar nu eram crezut de toţi cu privire la necondiţionarea mea, fapt pentru care unii oameni făceau tot felul de speculaţii şi mă acuzau că eram angajat de firme să fac publicita- te la suplimentele alimentare şi medicamentele naturiste comercializate de către ele, sau mă acuzau că eram un membru al administraţiei forumului şi că eram angajat să fac trafic forumului (nu era nimic adevărat; nu eram angajatul niciunei firme farmaceutice, nu făceam parte nici din administraţia ROmedicului, cum nu eram nici an- gajatul forumului; tot ce sugeram, recomandam şi promovam era în interesul oamenilor, fără ca eu să primesc vreo atenţie bănească din partea vreunei firme sau a administraţiei ROmedicului). Primeam zeci, sute şi mii de mesaje, atât pe forum, cât şi pe mail, de la oameni care mă rugau să-i ajut. Îi ajutam cu tot dragul, pentru că, la rândul meu, eram ajutat de Dumnezeu să-i ajut. Şi totuşi, nu puteam să fac faţă valu- lui de mesaje, fapt pentru care la unele mesaje nu am răspuns, dar m-am rugat la Dumnezeu pentru persoanele care mi-au scris acele mesaje, ca să fie ajutate altfel. Mă bucuram alături de bucuria oamenilor de pe forum şi mă întristam alături de întristarea lor; săream în sus de bucurie când eram informat sau când constatam eu sin- gur că un sfat de-al meu era fructificat şi ajuta pe cineva. Îi dădeam slavă lui Dumnezeu, neîncetat, pentru că El mă ajuta să concep sfaturile care erau fructificate în mod pozitiv, de la El primeam inspiraţia. Pe lângă criticile şi ofensele pe care le primeam de la persoanele care nu mă aveau în graţii, primeam şi deosebit de multe laude şi mulţumiri, cu mult mai multe decât critici şi ofense. Criticile şi ofensele le păstram pentru mi- ne, iar mulţumirile şi laudele i le dăruiam lui Dumnezeu. Mereu le spuneam oamenilor, care beneficiau de un sfat bun de la mine şi care-şi arătau recunoştinţa mulţumindu-mi şi lăudându-mă, să-I mulţumească lui Dum- nezeu, nu să-mi mulţumească mie, pentru că Dumnezeu era începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărei fapte bune făcute de mine; El avea tot, dar absolut tot meritul, şi-atunci mulţumirile şi laudele nu mi se cuveneau mie, ci Lui. Mă topeam de fericire când citeam că oamenii Îi mulţumeau lui Dumnezeu şi-L slăveau. Ce frumos! Foarte mulţi oameni de pe forum aruncau cu pietre în mine, la figurat, deşi ar fi aruncat şi la propriu, dacă ar fi AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 121 putut. I-am lăsat pe potrivnicii mei să creadă ce vroiau despre mine, fără a mă osteni să le schimb părerile în fa- voarea mea. Îi iubeam, toleram şi iertam, oricum, chiar mă rugam pentru ei. Unii îmi scriau vorbe grele, foarte urâte, dar vorbele lor nu mă afectau. Nu le puneam la suflet, însă învăţam din ele, dacă aveam ce. Oricum, pe mine mă preocupa doar ce părere avea Dumnezeu despre mine, căci părerea Lui obiectivă conta la cântarul ju- decăţii, de vreme ce numai El ştia totul despre mine, în acord cu tainele inimii mele. Aveam şi o problemă deosebită pe forum. O persoană de sex masculin, care nu mă putea suferi deloc, îmi clona contul (îmi copia datele personale din cont, pseudonimul şi avatarul – poza de profil, uzurpându-mi identitatea virtuală), făcând alt cont, şi posta informaţii indecente în numele meu, pe forum, cu scopul de a mă discredita şi de a face exact opusul a ceea ce făceam eu (eu făceam bine, el făcea rău). Producea confuzie în rândul unora. Eu nu puteam să iau măsuri contra persoanei respective, puteam doar să sper că administraţia ROmedicului va lua măsurile de rigoare în virtutea revenirii la normal. Măsurile se luau întotdeauna; informaţiile indecente postate în numele meu, de către persoana care-şi însuşea identitatea mea în mod fraudulos, erau şterse în scurt timp de la postarea lor, slavă Domnului. 6611.. ÎÎnn aallttăă oorrddiinnee ddee iiddeeii...... cum aveam şi... Zile-ntregi la rând, demonii îmi făceau atât de multe probleme; aveam atât de multe pie- dici din partea lor, că nu-mi venea a crede. Mă luptau pe toate fronturile, dar mai mult mă ajuta Dum- nezeu în mântuire decât mă strica diavolul în pierzanie, pentru că iubirea lui Dumnezeu este cu mult mai mare şi mai puternică decât ura diavolului – ură care nu avea sorţi de izbândă în faţa iubirii. Pe de o parte era şi normal ca demonii să-mi facă atât de multe probleme. Eu, în trecutul apropiat acelui stadiu al vieţii mele, fusesem demonizat (un demon trăise în mine, chinuindu-mă, iar alţi demoni stătuseră în afara mea, pe lângă mine, chinuindu-mă şi ei). Prin toate păcatele pe care le făcusem, aproape că-mi vândusem sufle- tul preţios diavolului şi mă lepădasem de Dumnezeu, dar m-am căit, mi-am cerut iertare, am început să lupt ca să-mi îndrept comportamentul, iar Dumnezeu, Părintele Luminilor, a trimis în viaţa mea atât de multă lumină, în- cât a spulberat, exact în cel mai disperat moment, toată puterea pe care demonii o aveau asupra mea, şi nu nu- mai că a trimis lumină în viaţa mea, ci a şi venit personal să mă scoată din... Vai, ce-a făcut Iubitul meu Dumne- zeu pentru mine. Mulţumesc, Mulţumesc, Mulţumesc, Tată şi Fiule şi Sfinte Duhule. Revenind la ideea principală, pierzându-şi puterea asupra mea şi văzându-mă atât de reabilitat, demonii efectiv mureau de ciudă şi se osteneau să mă facă să cad din nou în prăpastia întunericului din care Însuşi Dumnezeu mă scosese. Nu reuşeau nicicum să mă facă să cad, deşi „mă împingeau de la spate” cu o sălbăticie incredibilă şi cu o ură care pe mine mă cutremurau, în sens negativ, şi nu reuşeau dintr-un singur motiv, acesta: harul lui Du- mnezeu, conlucrând cu voinţa mea de a nu cădea iar, nu-i lăsa, pentru că dacă i-ar fi lăsat, demonii m-ar fi făcut praf şi pulbere în mai puţin de o fracţiune de secundă. Pe demoni îi deranja foarte mult, în chip extrem, încrederea şi nădejdea mea în Dumnezeu, iubirea mea faţă de Dumnezeu şi faţă de creaţia Lui (animale, oameni, plante, etc.), ca de altfel şi faptul că eu fugeam de păcate, deşi eram un păcătos. Îi mai deranja că mă rugam mult, rugăciunea fiind “vorbirea cu Dumnezeu”. Din aceste motive mă ispiteau extraordinar de mult, la fiecare pas, dar Iubitul meu Dumnezeu adorat și slăvit în trei Ipostasuri – Ta- tăl și Fiul și Sfântul Duh – Treimea cea de o Ființă, de Viață Făcătoare și Nedespărțită – era alături de mine, mă susținea, mă călăuzea, mă ajuta atât de mult, n-am cuvinte. Îl simțeam, Îl simțeam, Îi simțeam! 6622.. OO nnoouuăă mmiinnuunnee upă luni de zile în care am încercat să îmi tratez infecţia dentară, cu ajutorul unui tratament antiinfecţios aplicat local de către o doamnă stomatolog foarte drăguţă şi competentă, nu am avut sorţi de izbândă. Doamna doctor mi-a spus, într-un final, că nu mă poate ajuta. Cumnata surorii mele Mihaela, Claudia, mi-a recomandat un stomatolog, pe domnul doctor neamţ Menzel Helmut. Am sunat la cabinetul dânsului, loca- lizat lângă Banca BCR, filială din Iancului, şi mi-am făcut o programare (cunoşteam zona în care era amplasat). Am făcut o radiografie dentară şi am mers la consult. Domnul dr. mi-a spus că măseaua era foarte cariată şi foar- te infectată şi că trebuia extrasă de urgenţă, doar că se întâmpina o problemă majoră. Rădăcina măselei era si- AA DD
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 122 gur fixată în sinus (era de aşteptat, pentru că şi doamna dr. stomatolog Graţiela mi-a spus că aveam şanse foarte mari ca rădăcina măselei mele să fie fixată în sinus); odată extrasă măseaua, sinusul ar fi trebuit să rămână des- chis timp de o săptămână, iar după o săptămână, ar fi trebuit să fie închis, ermetizat, printr-o intervenţie chirur- gicală de ordin stomatologic, nu orl-ist. Am acceptat să mi se extragă măseaua, deşi nu-mi surâdea deloc proble- ma cu sinusul. Mi s-a extras măseaua şi am rămas cu sinusul deschis timp de o săptămână, timp în care, la reco- mandarea medicului, mi-am introdus în locul lăsat gol de măsea, în dantură, un tampon de vată, pentru a împie- dica resturile alimentare să-mi pătrundă în sinus. Mă incomoda mult sinusul deschis; nu aveam voie să respir profund şi nici să-mi suflu nasul (dacă mă ţineam cu degetele de nas şi încercam să mi-l suflu, îmi ieşea aer prin sinus, pe gură). La câteva zile de la extracţie, mergând la consult, am fost informat de către stomatologul neamţ, un medic extra- ordinar, că procedura chirurgicală de închidere a sinusului era mult prea complicată pentru dânsul, datorită fap- tului că nu aveam ţesut suficient, trebuind să fiu suturat mai mult decât în mod normal, de mâinile unui chirurg, pentru a mări şansele ca rana cusută rezultată să se cicatrizeze corect şi să ermetizeze, să închidă perfect sinusul, pe deplin. Domnul dr., deşi era un medic excepţional, şi-a declinat competenţa şi mi-a recomandat un alt stoma- tolog (care avea competenţă şi în chirurgie oro-maxilo-facială), arab, de data aceasta (nu i-am reţinut numele; oricum, era cam complicat). Am fost la respectivul stomatolog. A acceptat să-mi facă intervenţia chirurgicală, de- şi a cam strâmbat din nas, iniţial, pe motiv că aveam, la locul extracţiei dentare, mult prea puţin ţesut suturabil. Adevărul acesta era: aveam prea puţin ţesut care putea fi cusut şi „învelit” în aşa fel, încât să se cicatrizeze co- rect şi să creeze o peliculă carnală suficient de groasă şi de robustă, cât să-mi asigure o ermetizare optimă, defi- nitivă a sinusului. Am fost pregătit pentru intervenţia chirurgicală. Întins pe scaunul stomatologic, i-am spus medicului, înainte să înceapă operaţia: Domnule doctor, dacă în timpul operaţiei mă vedeţi ridicând mâna stângă, vă rog să opriţi ori- ce v-aţi fi afla făcând şi să ridicaţi puţin scaunul; ridicarea mâinii mele stângi, dacă va avea loc, să vă certifice dv. faptul că mă aflu într-un pericol semnificativ. Bine, este okay, mi-a răspuns medicul, care, deşi era arab, vorbea foarte bine limba română. Ei poftim, în următoarele 5 minute aveam să mă înec cu propriul meu sânge. M-am închinat, am fost anesteziat local şi a început intervenţia chirurgicală (medicul a rămas uimit, văzându-mă că m-am închinat, iar asistenta a zâmbit). În minte mă rugam încontinuu la Dumnezeu. Am făcut o hemoragie puternică în timpul operaţiei şi m-am înecat cu propriul meu sânge. Asistenta care trebuia să fie atentă la mine, pentru a-mi ţine în gură un mic dispozitiv cu furtun, care aspira sângele acumulat în exces în propria mea cavitate bucală, se cam uita pe pereţi sau oriunde, numai la mine nu, şi nu ţinea în gura mea, cum trebuia, acel dispozitiv, şi-atunci eu m-am văzut nevoit să ridic mâna stângă. Medicul a oprit operaţia, a ridicat scaunul puţin, eu am ţuşit de câteva ori şi mi-am revenit (I-am mulţumit în minte lui Dumnezeu). A continuat o- peraţia, care a durat în total aproximativ 40 de minute. La sfârşit, mi s-a spus că trebuie să vin la control după 10 zile. Am fost informat că în maxim maximorum 7-10 zile operaţia trebuia să mi se cicatrizeze şi sinusul trebuia să mi se închidă perfect, neapărat. Dacă s-ar fi depăşit cele 7-10 zile, operaţia s-ar fi considerat a fi un eşec; ar fi tre- buit să fiu supus unei a doua operaţii ale cărei şanse de reuşită ar fi fost cu mult scăzute faţă de prima. Am luat la cunoştinţă tot ce mi s-a spus, am plătit contravaloarea intervenţiei chirurgicale şi am plecat spre casă. ... Oroare, intrasem în ziua a 10-a, iar sinusul nu mi se închisese nici măcar parţial (simţeam ieşind aerul din el, din belşug). Mi-era foarte clar, operaţia eşuase flagrant. Nu puteam să stau cu sinusul deschis, pentru că mă su- puneam unui risc enorm de a face o infecţie, care mi-ar fi putut ajunge şi la creier. Am vorbit cu mama şi m-am sfătuit cu ea. Draga de ea, m-a sfătuit să mă duc la medic şi să-mi fac a doua operaţie. − Mamă, nu pot să dau curs sfatului tău, deşi este unul de bună credinţă. Nu mai am bani disponibili pentru o nouă operaţie şi ceva-mi spune în inimă că a doua operaţie va fi un eşec şi mai mare, i-am spus eu mamei mele, pe a cărei faţă se putea vedea pictată o tristeţe acompaniată de o îngrijorare. − Şi ce vei face?, m-a întrebat ea. − Ştii ce-mi spune ceva în inimă?, să apelez la Dumnezeu. Asta voi face, mă voi ruga şi voi crede că Dumnezeu va face minunea de a-mi ermetiza sinusul, i-am replicat eu mămicii mele scumpe. Zis şi făcut! Nu m-am mai prezentat la medic, după ce au expirat cele 10 zile. M-am rugat la Dumnezeu cu propri- ile mele cuvinte izvorâte din inimă, citind şi acatistul foarte drag inimii mele, cel al Preasfântului şi de viaţă Făcă- torului Duh Sfânt. Am luat în mâini mirul cumpărat de la Sfânta Mănăstire Lainici, cel sfinţit la 40 de Sfinte Mas- luri, şi m-am dat cu el pe obraz, exact în dreptul operaţiei. Am continuat să mă rog. După un timp de la momen- tul în care m-am dat cu mirul sfinţit, în aceeaşi zi, am simţit îndemnul în inimă de a-mi verifica sinusul. L-am veri- ficat, şi era perfect ermetizat. M-am ţinut cu degetele de nas, am închis gura şi am încercat să-mi suflu nasul, pentru a vedea dacă iese vreun pic de aer prin operaţie. Nimic, sinusul era închis pe deplin. M-am bucurat mult.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 123 M-am pus în faţa altarului din camera mea, am sărutat icoanele şi I-am mulţumit lui Dumnezeu de multe ori. Am ştiut că mă va ajuta, am crezut şi cu cea mai mică celulă a creierului meu că Tăticu’meu Ceresc nu mă va lăsa la nevoie. Ar fi putut să-mi spună toţi medicii din lumea întreagă că Dumnezeu nu mă va ajuta, că eu tot nu mi-aş fi slăbit niciun picogram credinţa şi încrederea în El. Când i-am adus mamei la cunoştinţă ce mi se întâmplase, nu i-a venit să creadă. Mi-a spus: − M-ai speriat tu pe mine, nu ştiu cum faci de Dumnezeu te ajută tot timpul şi face astfel de minuni. − Ei, mamă, cât de bun şi milostiv poate să fie scumpul nostru Dumnezeu. Îmi vine să-L pup, şi-alta nu, i-am spus eu mamei, la rândul meu. Îmi străluceau ochii de fericire! [ATENŢIE: Nu sfătuiesc pe nimeni să procedeze cum am procedat eu. Pe lângă rugăciune, orice persoană, de ur- gență, trebuie să consulte şi medicul într-un astfel de caz]. 6633.. BBuuccuurriiee!!
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 124 6644.. OO rreeaalliittaattee șșii...... nteracţionam cu deosebit de mulţi oameni, în continuare. Tuturor le explicam cauzalitatea suferinţei din vie- ţile lor, încercând, pe cât posibil, să-i determin să vadă, în suferinţa produsă de boală, generalmente vorbind, partea ei pozitivă şi să o însoţească pe drumul vieţii nu de revoltă, inacceptare, depărtare de Dumnezeu şi o- filire sau degradare morală, ci de mulţumire, răbdare, smerenie, rugăciune şi spovedanie, având nădejde şi cre- dinţă în milostivirea şi pronia lui Dumnezeu. Dar când le scriam oamenilor respectivi şi despre cauzalitatea spiri- tuală a suferinţei lor, pe lângă cea psiho-somatică, o parte din ei nu credeau în cuvintele mele, pentru că nu cre- deau în existenţa lui Dumnezeu, în cea a raiului, iadului, demonilor, îngerilor, a propriilor lor suflete şi nici nu în- ţelegeau conceptul de păcat. Păcatele lor personale chiar erau factorul cumulat aflat la baza cauzei spirituale a suferinţei lor. Nu îmi era frică sau ruşine să spun adevărul cu privire la existenţa lui Dumnezeu, chiar dacă de foarte multe ori eram jignit, marginalizat, discriminat ş.a.m.d., de către persoanele atee, dar nu numai (nu eram deloc afec- tat, ci din contră).Am spus-o în şoaptă şi în scris, am spus-o pe la colţuri, am spus-o cu glas tare, chiar cântând, am spus-o şi o spuneam de fiecare dată, oriunde şi oricând, cu tot sufletul şi din toată inima: Dumnezeu există, şi punct! Eu aveam o siguranţă absolută în scriere, pentru că ştiam de existenţa lui Dumnezeu, a raiului, iadului, demonilor, sufletului, îngerilor, etc., din realitatea trăită de mine, nu numai din lecturarea unor cărţi, din credin- ța mea neclintită bazată pe simțire sau din încrederea în mărturiile altor oameni, Sfinţi, de regulă. Le spuneam în scris oamenilor, că există Dumnezeu, rai, iad, îngeri, demoni, suflet, dar unii atei de pe forum nu credeau și spu- neau despre mine că sunt, citez: „un nebun periculos”. Nu mă supăram pe ei, pentru că nu aveam de ce, mai ales că eu şi medicul meu curant ştiam clar că nu eram un nebun (ca şi fapt divers, printre altele, testele mele neuro- psihiatrice erau perfect normale). I-am lăsat să creadă ce doreau şi am mers mai departe pe drumul meandrat al vieţii mele. Am spus: Doamne, iartă-i, căci nu ştiu ce vorbesc, şi ajută-i după voia Ta. Înţelegeam, toleram şi iu- beam toţi ateii, deşi unii dintre ei nu prea mă înţelegeau, tolerau şi iubeau pe mine, ci din contră, dar... Realitatea trăită de mine, cu privire la existenţa sufletului, îngerilor, demonilor, iadului, ş.a.m.d., în miezul unei nopţi de primăvară a anului 2011, la puţin timp după ce am terminat rugăciunea de dinainte de culcare, în jurul orei 00:00, era aceasta: Dormeam, când, dintr-o dată, am auzit un scârţâit foarte puternic, asemănător cu scâr- ţâitul unei uşi uzate întredeschise, aflată în stare alternantă statico-dinamică. Exact în acel moment m-am văzut în afara corpului. Pur şi simplu pluteam în aer, dar cu sufletul, nu cu trupul. Puteam să gândesc, aveam conştiinţă şi voinţă, în continuare, deşi eram despărţit de creierul din trup. Puteam să intru prin uşă, prin pereţi. În conti- nuare, aveam mâini, doar că mâinile mele erau perfect albe şi transparente, puteam să văd prin ele. Uimire imensă am simţit când m-am uitat de jur-împrejurul camerei mele. Un demon stătea lângă patul meu, nu-l puteam vedea foarte bine, nici nu-mi doream. Puţin mai departe de el, lângă sobă, puteam să văd o „silu- etă” învăluită într-o lumină albă-aurie (imediat am dedus faptul că era vorba despre îngerul meu păzitor). De- monul avea cam 50-70 de cm înălţime, ochii lui erau roşii; era...; nu-l puteam vedea foarte clar. O asemenea u- râciune... Se uita la mine! Alerga prin camera mea, foarte nervos, în paralel cu patul meu. Dacă ar fi putut, m-ar fi rupt în bucăţi, dar nu se putea apropia, stătea la aproximativ 2 metri distanţă de mine. Eu mă uitam la el şi nu- mi venea să cred. Mă simţeam bine, chiar foarte bine, deşi ceea ce vedeam nu mă încânta deloc. Simţeam în mi- ne o pace şi o iubire; era pacea şi iubirea lui Dumnezeu, pentru că altceva nu putea să fie, care mă proteja (parcă eram înglobat într-un „balon”, care ţinea la depărtare de mine orice rău). Am început să zbor, am intrat prin ta- vanul camerei şi am trecut de acoperişul casei mele; zburam către cer, ghidat fiind de o „mână invizibilă” care mă susţinea. Zburam cu o viteză incredibilă. Mă aflam printre nori. Mi-am spus în sinea mea: Oare am murit şi acum parcurg drumul către rai? Dacă da, abia aştept să văd raiul. Exact când am spus „abia aştept să văd raiul”, imediat, după, am început să cad în gol, primind în mine cunoştinţa că raiul exista, dar că eu nu aveam voie să-l văd. „Mâna nevăzută” mă cobora lent, ca o forţă; mă simţeam incredibil de bine. Tot continuam să cobor în jos, încet. „Puţin mai târziu...”. Coboram în jos, fără încetare, prin pământ. Atunci, starea de bine mi-a fost tulburată de frică, pentru că eram înconjurat de un întuneric foarte dens. Mi-am spus: Unde cobor? Doar nu voi ajunge în iad?! Chiar către iad mă îndreptam. La un moment dat m-am oprit din coborâre, după ceva timp (nu pot să esti- mez cât timp; oricum, în afara trupului, timpul se scurge altfel). Era întuneric beznă, iar eu pluteam în acel întu- neric, când, dintr-o dată, am început să văd... Nu pot să scriu ce am văzut, decât foarte puţin (Iadul este real, la fel şi chinurile lui groaznice). Nu am mai putut suporta să văd ceea ce vedeam, mai ales că un demon stătea e- xact în faţa mea şi mârâia la mine, „într-un colţ al unei grote din iad”. Arăta groaznic, nici măcar nu-l pot descrie, II
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 125 cu atât mai mult cu cât nu-l puteam vedea nici foarte clar, nici foarte amănunţit. Am rămas şocat să văd şi un foc mare, care semăna cu cel pe care-l ştiam eu de pe pământ, dar care era total diferit. Focul era exact lângă mine, nu mă ardea în niciun fel, nu-mi producea nicio durere, dar „altora le producea durere mare”. Din cauza acelui demon, „care făcea urât în faţa mea”, m-am îngrozit în cel mai înalt grad al îngrozirii şi am început să spun rugă- ciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul Nicuşor. Într-o fracţiune de secundă am început să mă înalţ rapid, am ajuns în camera mea şi, în scurt timp, am intrat în trupul meu, fără să vreau în mod expres, ghidat fiind de o „forţă” pe care nu o puteam vedea şi controla, dar pe care o puteam simţi. M-am sculat din pat, luând o gură de aer, în profunzime. Experienţa trăită în afara trupului, cu sufletul, mi-a permis să văd şi să percep cu proprii mei ochi duhovniceşti că demonii, sufletul, îngerii şi iadul există (eu, oricum, nu mă îndoiam de existenţa lor); şi raiul există, dar nu l-am văzut, nu mi s-a permis. Ar fi fost ceva prea frumos să-l văd! Ştiu că, poate, pentru unii oameni, în special pentru necredincioşi sau pentru puţin credincioşi, ceea ce am scris mai sus poate să pară ceva „nebunesc, un episod psihotic”, dar nu-i aşa. Demonii, îngerii, raiul, iadul ş. a. m.d., chiar există, sunt o realitate. Risc să fiu făcut nebun de către unii, pe premiza - „cine nu simte muzica, îl crede nebun pe cel care dansează”, dar mie nu îmi pasă, eu spun adevărul; cine doreşte să creadă, bine, cine nu, Dumnezeu să-l ierte şi să-l ajute să ajungă la cunoştinţa adevărului. Oricum, unui credincios nicio dovadă nu-i este necesară, pentru că el crede, pe când unui necredincios nicio dovadă nu-i este posibilă, pentru că el refuză să creadă, şi-atunci... Fiindcă îngerii, demonii, sufletele, raiul şi iadul nu se văd cu ochii trupeşti, unii oa- meni îndrăznesc să spună că ele nu există. Multe lucruri, însă, sunt care nu se văd, dar acest fapt nu le face să fie inexistente, de pildă: curentul electric, radiaţiile electromagnetice, undele radio, gândurile, etc. La ceva timp după experienţa avută, am mers să vorbesc cu preotul meu duhovnic. I-am povestit de faptul că am ieşit din propriul meu trup, cu sufletul ş.a.m.d. Dânsul mi-a confirmat ceea ce deja ştiusem, adică faptul că expe- rienţa mea fusese o ieşire a sufletului din trup. Mi-a spus: Dacă ţi se va mai întâmpla, să sperăm că nu, să te rogi întotdeauna la Dumnezeu, pentru a primi har în ajutor, ca să nu ţi se întâmple nimic rău. 6655.. „„ÎÎnnttââllnniirrii nneeaaşştteeppttaattee”” n multe dăţi, noaptea, în timp ce dormeam, mă trezeam simţind cândunul sau mai mulţi demonisepuneaupe mi- ne, pe corpul meu, şi începeau sămă“lovească” şi să mă “înţepe”. Erau atât de grei, zici că aveau o tonă! Nu îi puteam vedea de cele mai multe ori, nici nu-mi doream, dar îi simţeam ca fiind nişte “lighioane deosebit de murdare”, care apăreau dintr-o dată, cu o sălbăticie de necrezut şi se aşezau pe pieptul meu. Când îi simţeam pe mine, nu mă puteam mişca, “pentru că mă țineau de mâini și de picioare”, dar, în mod automat, începeam să mă rog, coborând în inimă, nu pot să explic în cuvinte omeneşti, spunând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Du- mnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Cum rosteam numele Fiului lui Dumnezeu, în mintea mea coborâtă în inimă, demonii fugeau de pe mine, câteodată chiar scoţând nişte sunete oribile, foarte puternice. După ce fu- geaudepemine,puteamsă mă mişc iar. Cel puţin o dată la “ceva timp” eram “bătut”, noaptea, de unul sau mai mulţi demoni, care întotdeauna fugeau, în chip nevăzut, de pe mine, când începeam să mă rog la Dumnezeu şi la Maica Domnului. Nu puteau să îmi facă nimic rău; harul lui Dumnezeu, care-mi sărea în ajutor, atunci când începeam să mă rog, îi ardea, şi la propriu şi la figurat, aşa cum şi Sfânta Cruce îi ardea. După cum am precizat în rândurile anterioare, de cele mai multe ori nu vedeam demonii respectivi, dar câteo- dată Dumnezeu, nu ştiu de ce, îngăduia să-i văd, nu foarte clar, însă. De pildă, o dată, am văzut un demon care semăna, la forma corporală, cu un om de statură mică spremijlocie (îl vedeam acoperit fiind, pe trupul lui spi- ritual, de un fel de “carne vie sângerândă”); altădată, am văzut un demon care a apărut în faţa mea, noaptea, sub formă de animal, porc, mai exact (da, ştiu că pare incredibil, nebunesc sau amuzant, dar eu spun adevărul; când mi-a apărut în faţă, am făcut Sfânta Cruce în dreptul lui, în aer, şi a dispărut imediat) ş.a.m.d., pentru că mai multe nu pot şi nu trebuie să scriu. În momentul în care, ca şi creştin, vrei să te mântuieşti şi începi să urci pe scara către rai, chiar dacă te afli la pri- ma treaptă, în mod inevitabil începi să fi luptat de demoni, mai mult sau mai puţin agresiv şi vizibil, pentru că lor, demonilor, nu le convine că tu urci spre locul de unde ei, când au fost îngeri buni, au căzut. Demonii urăsc şi invi- diază cu toată puterea lor creştinii. Ura lor este atât de mare, încât… Sunt demni de osândă, de pedeapsă veşni- că! Mie mi-a fost (şi îmi este) milă de ei; pur şi simplu le plâng de milă, deşi lor nu le este milă de mine, ci le este… ÎÎ
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 126 nu comentez! 6666.. DDuummnneezzeeuu,, IIuubbiirreeaa vviieeţţiiii mmeellee,, şşii...... ă gândeam la Dumnezeu foarte des, zilnic, chiar şi în afara rugăciunii, pentru că îmi aduceam aminte de El ori de câte ori vedeam o floare, o pasăre, o albină, un om, orice crease El. Când mă rugam, mai ales când o făceam pentru toţi oamenii, câteodată simţeam o fericire şi o iubire în suflet, cum nu pot des- crie în cuvinte. Iubirea pe care mi-o dăruia Dumnezeu era extatică și mă făcea să „ies din mine însumi”.Fierbeam în iubire în momentul acela rar! „Ieşeam din mine”, la figurat, şi-mi revărsam iubirea, pe care o primeam în dar de la El, peste toţi oamenii şi peste toată creaţia lui Dumnezeu. Mergeam pe stradă şi-i sărutam şi-i îmbrăţişam pe toţi, fără excepţie, dar nu fizic, pentru că nu mi-ar fi permis şi m-ar fi considerat un nebun, ci spiritual, în duh şi adevăr, în mintea mea (În orice om văd un frate întru Hristos (sau întru Adam). Iubesc toţi oamenii; cu cât mă apropii de ei, cu atât mai mult Îl simt pe Dumnezeu. Când mă întâlnesc cu un om, am senzaţia, câteodată, nu tot timpul, că mă întâlnesc cu Însuşi Hristos. Văd slava lui Dumnezeu în ochii oamenilor!). Dumnezeu, Iubitul meu superb, îmi făcea atât de multe daruri, încât mă întrebam frecvent: De ce? Oricum, Îi eram recunoscător şi Îl preamăream, utilizând toate darurile Lui în slujba propovădurii iubirii Lui. Tu, Iubitule, Doamne, ești cea mai mare și cea mai pură iubire a vieții mele, Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc! În altă ordine de idei, aveam parte de tot felul de întâmplări, experiențe noi mai mult sau mai puțin duhovni- cești.De precizat este faptul că eu nu țineam cont de orice „experiență”, orice „întâmplare”, orice „sentiment”, „premoniţie” ş.a.m.d.; eram foarte reticent și testam experiențele, întâmplările, sentimentele ş.a.m.d., rugân- du-mă la Dumnezeu şi făcând Sfânta Cruce, asigurându-mă astfel că ceea ce trăiam chiar era de factură divi- nă, nu demonică; mă consultam regulat şi cu duhovnicul meu (știam că demonii, în viclenia lor, puteau să-mi „dăruiască” tot felul de „experienţe aşa-zise divine” care, de fapt, puteau să fie sau erau doar nişte simple în- şelări camuflate, cu scopul de a mă face să mă consider sfânt, pentru a mă mândri și nu numai, aşa că nu mă lăsam dus de val). Eu îmi cunoşteam nevrednicia, slavă Domnului; dispuneam de un discernământ incredibil, şi el dar de la iubitul meu Dumnezeu; îmi vedeam cu brio lungul nasului, „nu mă întindeam mai mult decât mă ţi- nea plapuma”. Citisem vieţile unor sfinţi şi ştiam de acolo de ce erau în stare demonii, care puteau să ia aspect de îngeri „producând” lumină mai puternică decât cea a soarelui; puteau să apară în faţa creştinilor ca fiind Hris- tos, Maica Domnului sau orice alt sfânt – astfel de apariţii fiind doar nişte înşelări care puteau fi demascate prin câteva modalităţi pe care eu, slavă Domnului, le ştiam şi le puneam în practică ori de câte ori mi se întâmpla ce- va „duhovnicesc foarte frumos”. Foarte des îmi făceam Sfânta Cruce, ea fiind una dintre prietenele mele. Sfânta Cruce mi-a fost și îmi este una dintre ancorele care mi-a fixat şi îmi fixează ființa (mai bine) în marea mântuirii pe care plutește corabia în care mă aflu eu. Foloseam Sfânta Cruce mai des decât periuţa de dinţi; o făceam, cu respect şi credinţă, până şi peste mâncarea pe care o consumam, peste apă, pentru că eram conştient de faptul că ea, cu puterea dată ei de Dumnezeu, putea să purifice mâncarea şi apa, de pildă, şi, în alte contexte, putea să spulbere orice înşelare demonică (care-ar fi putut să se materializeze în viaţa mea), mai ales făcută pronunţând şi numele lui Iisus Hristos şi al Preasfintei Fecioare Maria, în rugăciune. Și mai făceam ceva ca să nu mă las înșelat de demoni, ceva foarte important: nu confundam gândurile din minte cu vocea inimii (unele dintre gândurile din minte ale omului pot fi insuflate de demoni, pe când prin vocea inimii Dumnezeu îi poate vorbi omului). În registrul a altceva, în luna octombrie m-am tuns, i-am spus părului meu a- dio, la revedere, pe curând. Am luat o astfel de decizie pe fondul unei proble- me medicale, în principal, dar nu numai; îmi cădea părul foarte mult. Mi-a pă- rut rău că m-am tuns. Am început să fac un tratament extern cu ulei de ricin, contra căderii părului, ca de altfel şi cu o combinaţie de tincturi (tinctură de ur- zică, brusture, rozmarin, mesteacăn, usturoi şi ardei iute). Mi-am lăsat iar pă- rul să crească (am avut intenţia să-l las să crească foarte mult, cu mult peste umeri, şi chiar l-am lăsat, dar apoi... (aveam să mă răzgândesc, însă, şi m-am tuns iar, după aproape 2 ani de la acel moment, dar nu scurt, ca data trecută, ci la zero, pe fondul mai multor motive obiective, în primul rând dorindu-mi un look, o fizionomie (mai) masculină)). (Aşa arătam după ce m-am tuns) MM
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 127 (Aşa arătam înainte să mă tund) 6677.. OO aallttăă mmiinnuunnee u sosit sărbătorile de iarnă. L-am invitat pe George la mine. Am ţinut post, m-am pregătit pentru spove- danie şi am plecat, cu Geo, către biserică, având dorinţa de a mă spovedi. Afară ningea şi era foarte frig, cel puţin pentru mine, eu suferind de intoleranţă la frig, printre multe altele, din cauza sindromului Ray- naud. Ajuns la biserică, așteptam în pridvor ca duhovnicul meu să termine să-i spovedească pe toți (rămâneam întotdeauna ultimul la spovedit, pentru a nu lăsa pe nimeni să aştepte după mine). Îmi era foarte frig (stopasem administrarea medicaţiei pe care o luam pentru a-mi ameliora circulaţia sanguină periferică deficitară). Cu apro- ximativ 10 minute înainte să mă spovedesc, picoarele mele erau „îngheţate”, pur şi simplu; când le mişcam, sim- ţeam o durere tăioasă. Tremuram de frig! George era şi el afectat de frig, dar cu mult mai puţin decât mine. AA
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 128 Am început să mă rog la Dumnezeu, după ce m-am închinat de trei ori. Doamne, Dumnezeule, Te rog mult, ajută- mă să mă pot spovedi. În maxim 10 secunde, m-am încălzit; în mai puţin de un minut mi-am putut mişca picioa- rele ca şi când ele nu-mi fuseseră deloc afectate de frig. M-am bucurat şi am îmbrăţişat toată biserica, nu la pro- priu, ci la figurat, în duh, mulţumindu-I lui Dumnezeu. Nu pot să scriu în cuvinte ce-am simţit în momentul în ca- re m-am încălzit. Am simţit atât de mult harul lui Dumnezeu, „încât aş fi putut să ies afară să-mi iau zborul spre cer”. M-am spovedit şi, după mărturisirea păcatelor, i-am spus duhovnicului meu că tot mă simţeam rău, fizic doar, nu şi psihic. Ştia, că-i spusesem la prima spovedanie generală, faptul că nu avusesem niciodată în viaţa mea, de la vârsta de 5 ani, nicio zi în care să nu mă fi simţit rău din punct de vedere fizic. Duhovnicul mi-a spus: Acesta-ţi este canonul de mântuire (unul dintre ele); rabdă şi fii recunoscător faţă de Dumnezeu; consultă medicul ori de câte ori ai nevoie. Nu te mândri! M-au bucurat cuvintele dânsului, m-au mângâiat mult duhovniceşte. 6688.. RReefflleeccțțiiii zi frumoasă, luminoasă, mi-aduce-n minte-o nebuloasă, mă cantonez14 iar în trecut, gust cu amar, din cel făcut. O simplă trecere-n revistă a vieţii mele ce există, mintea-mi ajunge iar în „vale”, unde există multă „jale”. Mi-am dorit mult timp, să mor, să nu mai simt durerea; să scap de greul cel feroce care-şi dorea să mă sufoce. Tu, Doamne, ai ştiut, nu m-ai „lăsat”, m-ai ajutat, m-ai protejat. Într-o seară-a fost de-ajuns, Tu ai ve- nit, Tu m-ai pătruns; cu-a Ta lumină minunată mi-ai curăţat fiinţa toată. Mi-ai schimbat polaritatea, perspectiva, adversitatea15 , aşa cum Te-am rugat. Ai apărut în viaţa mea exact când totul se sfârşea; în stadiul meu cel mai distrus, Tu ai venit, m-ai „recompus”. Acum mă simt ca renăscut, regret plenar16 tot ce-am făcut17 . Trecutul meu tot mai persistă, dar Tu-l inhibi când el insistă. Şi eu care-mi doream să mor! Dar nu ştiam că n-aveam să zbor; dacă muream atunci, aşa de păcătos, cu siguranţă Te pierdeam!Dacă mă sinucideam atunci, cădeam, nu zburam către cer, şi ajungeam... Şi regretam, şi regretam, şi regretam! Nu ştiu, nu ştiu, dar Tu..., Doamne! Eşti un Infinit pătrunzător de iubire; mă iubeşti, nu ții cont de “dezamăgire”, știu, Tu eşti o veşnică iubire. Zilnic picuri din iubirea Ta, picuri, picuri, picuri în fiinţa mea, îmi hrăneşti sufletul cu ea, iar inimii mele-i dai să bea. Beau zilnic din a Ta iubire, Tu o torni în paharul cu fericire; mănânc din pâinea Ta cu flori, pe care o frămânţi în nori. Sufletul meu Te iubeşte, înfloreşte, de emoţii, când iubirea Ta-l priveşte, face numai flori violet, cu petale creponate şi nectar volant18 . Nectarul lor este colectat şi transportat de un fluture co- lorat, luminat şi-angelizat; zboară, zboară prin labirintul din mine și mă părăseşte prin fereastra făcută de Tine. Tu vrei ca nectarul să fie disipat pe la suflete care nu Te-au adorat; să le hrăneşti, iubeşti şi să le plimbi, dacă vor dori, pe drumul cu iubire să le preschimbi. O tornadă de fericire, de trăire, palpez când simt a Ta iubire, îmi spală ochii sufletului, ca nişte colire, și-mi umec- tează pielea cu strălucire. Dar somnul mă vrea, mă cuprinde, mă-nvăluie, rugăciunea, portalul duhovnicesc, Îți cântă-n vis; o rostesc în gândul din abis cu drag, ea stăruie, mă poartă pe o insulă de lumină-n paradis. Paradisul vast din Iubirea Ta, o cascadă ravisantă există-n ea; curge suav multă miere şi lapte, dar depinde și de gânduri, vorbe și fapte. O seră cu flori există în Iubirea Ta, le miros mereu, dar cu permisiunea Ta; m-ai fascinat, mă simt foarte iubit, mă bucur că Te-am regăsit. În viaţa mea au existat şi persistat multe suferinţe care m-au emaciat; iubirea Ta, numai ea m-a salvat, m-a ali- mentat şi m-a redresat, m-a recuperat dintr-o imensă colivie rece cu seminţe, seminţe de întuneric, dar şi de câte- va eronate dorinţe, dorinţe clare care-ndeplinite m-au făcut să sufăr, însă iubirea Ta m-a inundat şi m-a transfor- mat uşor în nufăr. Un nufăr care-acum ştie ce-şi doreşte, gândul alegoric de iubire-l urmăreşte; tresaltă sângele în mine, Te iubeşte, simte că misiunea din el se împlineşte. Plâng când îţi percep iubirea colosală; începe ploaia cristalină lacrimală, jocul vaporilor de apă formează-un cur- cubeu, el este dar de la Tine – Bunule Dumnezeu. Inima mea ascultă subtil vorbele culorilor din curcubeu, toate ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 14 mă instalez temporar; 15 dificultatea, greutatea; 16 complet, total, integral; 17 tot ce-am făcut negativ; 18 care are capacitatea să se deplaseze pe calea aerului, să zboare. OO
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 129 şoptesc că Te iubesc pe Tine, Iubite Dumnezeu; sufletul îmi spune ce inima a auzit, mă gândesc, şi are dreptate, iubirea mea pentru Tine, Doamne, este o superbă realitate. Iubirea Ta, Iubitule, este singura lumină atotputerni- că din viaţa mea; iubirea Ta este esenţa pură din existenţa mea; iubirea Ta este sentimentul sublim din inima mea; iubirea Ta este combustibilul viu din fiinţa mea; Tu reverşi asupra mea, un ocean din Iubirea Ta. Stau liniştit, întins în pat, gândul îmi este captivat; simple minute devin ore, Te-aştept, Te-aştept să vii. Atenţia-mi este captată, simt ceva nevăzut, dar mirific; stă lângă mine pacific. Mă rog, mă rog cu iubire, te simt, ai venit, fe- ricire, Har preadulce al Iubitului meu Dumnezeu, mă-mbrăţişezi cu căldură, mă protejezi ca o armură. Nu am..., nu prea merit, şi totuşi, tu vii, greşesc, dar tu tot revii, ohhh... . Picioarele diafane19 ale inimii mele aleargă cu o- sârdie către Tine, Doamne, „sângele transparent” al vieţii mele, curge cu celeritate20 către Tine. Văd ce n-am văzut niciodată, o altfel de lume brodată, creată de Tine, sculptată; ea este iubire minunată. Sufletul dansează în mine, atunci când Te simte pe Tine, Tu îl hrăneşti cu dulceaţă, lumină pe pâine cu viaţă. Picioarele di- afane ale inimii mele, obosesc când alergă către Tine, dar... Tu inserezi cu lumina în ele, voinţă, putere, iubire, be- atitudine. Gânduri albe bat la uşă, eu stau, contemplez profund, Tu, Doamne, plantezi găsind o breşă, o floare cu curăţie..., atunci când mă miroşi gândind. Trec minutele prin aer, gândul mă poartă zburând, Tu, Doamne, plantezi găsind un faner21 , o floare cu fericire..., atunci când mă vezi plângând. Patru pereţi mă-nconjoară; simt o forţă debor- dantă, Tu, Doamne, plantezi găsind o sfoară, o floare cu echilibru..., atunci când mă simţi pe-o pantă. Plouă, plo- uă cu lumină, eu încerc, vreau să pătrund, Tu, Doamne, plantezi găsind o mână, o floare cu „aer”..., atunci când mă laşi ajutând. Arde, arde inima-n iubire, Te iubesc şi, mulţumindu-Ți, Tu, Doamne, plantezi găsind o fire, o floa- re cu evlavie..., atunci când mă guşti cerând. Fiori mi se propagă prin corp, curg, m-ai învelit cu-o iubire fără a- murg, Tu, Doamne, plantezi o floare şi o vezi crescând, o floare cu voce..., atunci când mă auzi cântând. Slavă Ţie-al nostru Domn, Tu plantezi flori fără somn, le uzi, Tu le-ajuţi să crească, cu-a Ta voie să-nflorească, și scopul să și-l împlinească. În mine-ai plantat un câmp, le-ai udat, le-ajuţi, şi-Ţi cânt; Îți cânt cu inima smerită, ali- luia, Sfântă Treime Preamărită. Te rog, plantează în continuare, flori diferite în grădini iubitoare. Doar Tu ai pute- rea să le plantezi, să le oferi iubire şi să le germinezi; doar Tu, Doamne, plantezi flori22 . Solitudinea, o ploaie rece de singurătate, proliferează23 în rezonanţa mea de libertate, mă asaltează cu sentimen- te de culpă24 , condimentându-mi din rana cea multă. Sunt trist, îmi curg lacrimi pe un obraz, rememorez o durere trecută, făcută. Lacrimile se nasc şi pe celălalt obraz, iar eu mă ascund în iubirea Ta multă. Încerc să detaşez tre- cutul de prezent, trecutul în care-am fost un impenitent25 . Tu, Doamne, mă vezi şi presari asupra mea iubire, și astfel, mă eliberezi din închisoarea de pătimire. „Mă suni la telefonul amplasat în inima din mine”, m-ai învăţat, acum ştiu cum să conversez cu Tine, „ridic receptorul, răspund, şi-aud un sunet sfânt”, „o voce preaiubită”, al că- rei ecou este de lumină şi vânt26 . Rugăciunea şi iubirea mă fac... să mă simt atât de aproape de Tine, înot în lumi- nă ca-n apa unui lac, dar, totuşi, chiar şi aşa, sunt foarte departe de Tine. Atât de aproape, şi totuşi... atât de de- parte! Îmi pierd ce există, dacă Tu nu mă luminezi. Atât de aproape, dar mult... la fel de departe! Cad în abisul neantului27 , dacă Tu nu mă viezi28 . Atât de aproape, atât de departe, un ecart enorm de senzitivitate, atât de a- proape şi şi mai aproape, sper că voi exista lângă Tine, în împărăţia Ta, în eternitate. ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 19 diafan = transparent; 20 repeziciune, rapiditate; 21 anexele pielii (unghii, păr, etc.); 22 flori = virtuți; 23 se înmulţeşte, de multiplică, se divid; 24 de vină; 25 un om care persistă în greşeli, care nu se căieşte, care nu are remuşcări; 26 vânt melismatico-suav şi îmbietor de iubire necondiţionată; 27 prăpastia nonexistenţei, a nefiinţei, a uitării, a nimicului; 28 dacă nu îmi dai viaţă.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 130 6699.. PPrriinnttrree eemmooţţiiii şşii ttrrăăiirrii ddiinn cceellee mmaaii ddiivveerrssee m lăsat timpul să-şi spună cuvântul şi să-şi mai lase amprentele asupra vieţii mele. Am intrat în anul 2012. Am continuat să mă rog dimineaţa şi seara şi când mai simţeam nevoia, în mă- sura putinţei mele; să mă lupt cu ispitele; am continuat să-mi fac canonul şi să merg regulat la biserică, în fiecare duminică şi zi de sărbătoare (mai şi lipseam, câteodată!); ţineam şi post, cât şi cum puteam (aveam dezlegare la ouă, brânză şi lactate), mâncam anafură, beam aghiazmă mică, chiar şi aghiazmă mare (vinerea, pe stomacul gol, în curăţie), tămâiam prin casă, citeam din Sfânta Scriptură, din psaltire, citeam şi unele acatiste, purtam la gât cruciuliţa sfinţită, făceam şi cât puteam de multe fapte bune necondiţionate, faptele milei sufle- teşti şi trupeşti, mă spovedeam, mă osteneam să respect poruncile dumnezeieşti ş.a.m.d. De fapt, „am conti- nuat ceea ce voi continua să fac toată viaţa”; am continuat să merg şi în pelerinaje. După cum lumânarea aprinsă luminează întunericul, tot aşa lumina lui Hristos din mine trebuia să strălucească î- naintea oamenilor, pentru ca numele lui Dumnezeu să fie slăvit. Acestea fiind spuse, îmi foloseam calitățile la maxim (nu îmi îngropam talanţii), pe toate, atât pe cele fizice, cât mai ales pe cele mentalo-psiho-spirituale, cu scopul de a propovădui iubirea și bunătatea lui Dumnezeu. Vroiam să fac bunătatea lui Dumnezeu atractivă pentru oameni. Vocea era una dintre piesele mele de rezistență, cea mai spectaculoasă dintre toate. Oriunde mă duceam, când deschideam gura, eram în mod automat în centrul atenției. Și din centrul atenției începeam să propovăduiesc iubirea și bunătatea lui Dumnezeu. Oamenii se uitau șocați la mine. Să fii bărbat, dar, în același timp, să ai voce feminină... :) Pe unii semeni de-ai mei îi șoca aspectul acesta, în sens pozitiv. Dar pe unii îi șoca și în sens negativ. Se uitau la mine de parcă nu mai văzuseră niciodată un om. Mă şi amuzau câteodată, deși reacți- ile lor ar fi putut să trezească în mine lacrimi, nu râs; doar că eu ştiam să văd partea plină a paharului, mereu. 7700.. ÎÎmmppăărrţţiirreeaa vviieeţţiiii m plecat într-un pelerinaj de două zile, de data aceasta luând-o şi pe mama cu mine. Am vizitat: Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Călimăneşti, Sfânta Mănăstire Ostrov, Sfânta Mănăstire Cozia, Sfânta Mănăstire Turnu, Avrig, Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Codlea, Braşov, Predeal, Azuga, Buşteni, Sinaia, Sfânta Mănăstire Sinaia, Comarnic, Breaza, Câmpina şi Ploieşti. Pelerinajul a fost superb, ca toate celelalte. Nu m-am în- tors bine din el, că, la scurt timp, am plecat în altul. La mijlocul lunii mai am vizitat: Sfânta Mănăstire Comana, o- raşul Giurgiu, Sfânta Catedrală Episcopală din Giurgiu şi Sfânta Mănăstire Sfântul Ioan Rusul. Trebuie să precizez faptul că absolut toate pelerinajele mi-au fost făcute cadou; pentru a merge în ele eu nu am plătit niciun ban din buzunarul meu; diferite rude şi cunoştinţe mi-au plătit pelerinajele. Aşa se face că pe toate pelerinajele le-am considerat daruri din partea lui Dumnezeu, daruri pe care El mi le făcea prin diferiţi oameni. De exemplu, Iulia- na, o prietenă din Australia, s-a încăpăţânat, din iubire, să îmi plătească un pelerinaj; Tatiana, altul ş.a.m.d. Cât de bun era Dumnezeu cu mine, nu aveam cuvinte să mă exprim! Chiar nu ştiu de ce făcea atât de multe pentru mine, de ce îmi oferea atât de multe daruri. Am continuat să activez pe ROmedic, având o frecvenţă cu mult mai redusă decât în trecut. Într-o zi, pe forum, făcând o retrospectivă, am observat că în perioada mea tulburată am dat şi câteva sfaturi nu tocmai ortodoxe, unele imorale; slavă Domnului că au fost puţine la număr; sper să nu fii afectat pe nimeni! În viaţa de zi cu zi, îmi împărţeam existenţa între biserică, pelerinaje şi forum, printre altele. Aveam zile când mă simţeam grozav de bine, deşi sufeream fizic. „În fiecare clipă” de suferinţă îmi aduceam aminte de cuvintele care au „rezonat în întâlnirea mea cu Dumnezeu”: Totul va fi bine, este spre binele tău. Suferinţa chiar era spre bine- le meu! Obişnuiam să mă duc în vizită pe la rude şi cunoştinţe. Două cunoştinţe pe care eu le iubeam mult erau şi doam- nele Cati şi Valentina-Rodica (mamă şi fiică). Mergeam la dânsele ori de câte ori aveam ocazia; vorbeam împreu- nă despre o diversitate de lucruri, făcând noţiunea timpului să nu mai conteze. Aveam și mulţi prieteni adevărați cu care interacționam ori de câte ori eram însetat de comunicare şi comuniune, şi ori de câte ori puteam, direct (în viaţa reală) sau indirect (în viaţa virtuală, pe Facebook, de pildă). Tatiana B., Iuliana, Elena, Andrei, Cristian-Gabriel, Alina, Cristina, Oana, Ana, Ioana, Alexandra, Angelica șiTatiana D., de pil- dă, sunt doar unii dintre cei mai buni prieteni ai mei. Nişte scumpi! AA AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 131 Şi mulţi alţii, printre care şi marea mea prietenă de pe ROmedic, Jacqueline (Jackie). Am plecat iar într-un pelerinaj. Am trăit o experienţă deosebită! După ce am vizitat Sfânta Mănăstire Crasna, din judeţul Prahova, printre alte câteva mănăstiri, timp de aproximativ 3 ore stând la o mică slujbă, vorbind cu mo- nahii, luând masa, făcând poze prin curtea mănăstirii, prin cele 2 biserici ale mănăstirii şi prin paraclis, dar nu nu- mai, scumpa mea amică Florina a decis că a venit momentul despărţirii de mănăstire. Toţi cei 50 de pelerini, printre care şi eu, am plecat spre autocar, pe jos, parcurgând câţiva kilometri prin pădure, pe şi printre dealuri, pe un drum de munte şi prin căldura arzătoare a soarelui. Mie mi s-a făcut foarte rău! Când am ajuns la autocar, am băut puţină apă rece şi am plecat spre "părculeţul" din vecinătate, unde un prieten, Gică, se dădea la leagăn. M-a invitat şi pe mine; m-am dat puţin, şi starea de rău mi s-a accentuat, atât de intens, încât ameţeala, starea de greaţă, oboseala şi durerea de inimă m-au acaparat. M-am dat jos din leagăn şi m-am întins pe gazon, la um- bră. Am început să mă rog, în linişte, dar un alt prieten, Gabriel, s-a apropiat de mine şi m-a invitat, şi el, să mă dau la leagăn alături de el. L-am refuzat şi i-am spus să mă lase în pace, pentru că îmi era atât de rău, încât sim- ţeam că parcă-mi ieşea sufletul din mine. Ei poftim, în acel moment a apărut o doamnă, cea care câteva minute mai târziu a devenit prietena mea, pe vecie. A trecut pe lângă mine, îndreptându-se spre grădina la care lucra (săpa şi plivea), m-a auzit, s-a oprit din mers, s-a întors cu faţa către mine şi mi-a spus: − Nu o să vă iasă sufletul, staţi liniştit. Eu i-am răspuns: − Oh, ştiu, am spus şi eu aşa, ca să-i arăt lui Gabi, mai expresiv, prin viu grai, starea mea de rău. Atunci, doamna s-a apropiat de mine şi mi-a pus în mâna dreaptă o portocală, fiind vizibil emoţionată. − Nu, mulţumesc, nu vă deranjaţi, i-am spus eu, dar ea a refuzat să o ia înapoi, aşa că am acceptat-o, mai ales du- pă ce am simţit că mi-a făcut-o cadou din inimă. M-am bucurat să „văd” în sufletul ei atât de multă generozitate necondiţionată, dar şi bunătate şi empatie; bunătatea ei m-a făcut să plâng pe dinăuntru. Nu pot să explic în cu- vinte ce emoţii m-au invadat; parcă aveam în faţa mea un înger trimis de Dumnezeu să mă stropească cu roua harului Său, cu scopul de a mă face să mă simt mai bine. Doamna respectivă a fost răspunsul la rugăciunea mea! Eu stând jos, iar ea în picioare, am întrebat-o: − Sunteţi din zonă? − Dar de ce mă întrebaţi?, mi-a răspuns ea. − Doar aşa, ca şi fapt divers, i-am replicat eu. − Da, locuiesc la 200 de m est, de acest loc, mai în vale; toată lumea de aici mă cunoaşte, mi-a replicat, zâmbind larg. − Okay, am înţeles, foarte frumos, i-am răspuns şi eu, schiţând pe faţă un zâmbet la fel de larg. M-a întrebat cum mă cheamă. − Nicuşor, i-am spus. − Pe mine mă cheamă Tanuşka, mi-a spus şi ea la rândul ei. − Ce nume frumos, sunteţi rusoaică?, am întrebat-o eu. − Nu, sunt româncă get-beget, de aici, mi-a răspuns ea. În continuare, am privit-o pe Tanuşka în ochi şi aşa s-a născut în sufletul meu dorinţa – rămâi, rămâi lângă mine, ca să mai vorbim. În mod inexplicabil, parcă Tanuşka mi-a ştiut dorinţa, de vreme ce a hotărât să rămână lângă mine, lăsând pe mai târziu munca la grădină. S-a aşezat lângă mine. Ceva o fascina la persoana mea. Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred cu cât de mult interes mă analiza (efectiv mă mânca din priviri, „murea” de dragul meu); zici că nu mai văzuse niciodată un om, dar şi eu aveam acelaşi comportament; o priveam şi nu mă mai să- turam, mi se părea „venită din altă lume”. Din acel moment, timp de aproximativ 15 minute, am purtat o conver- saţie cu Tanuşka mea frumoasă de-a dreptul „ruptă din rai” (am vorbit despre mine, despre ea, despre familia ei, despre Dumnezeu, despre natură). Vorbeam amândoi de parcă ne cunoşteam de-o viaţă, iar iubirea frăţească, întru Hristos, plutea în aer. Mă uitam la Tanuşka şi nu-mi venea să cred ce fiinţă extraordinară avem în faţă. Mi-a trecut în chip miraculos starea de rău! Parcă mă aflam în afara timpului. Eram complet absorbit de şi în nişte sen- timente totalmente divine, inexplicabile în cuvinte. Am făcut câteva poze împreună, după care ne-am îmbrăţişat şi sărutat frăţeşte, despărţindu-ne, într-un final, pe acordurile unei „simfonii de fericire şi recunoştinţă”, spunân- du-ne reciproc: Să ne revedem în rai! Tanuşka a plecat, iar eu am urcat în autocar şi am plecat către Sfânta Mă- năstire Cheia. În cele 15 minute în care am conversat cu Tanuşka, minute care mie mi s-au părut ore, L-am descoperit pe Hristos; de fapt, vorbind cu Tanuşka, am avut senzaţia că vorbeam cu Iubitul meu Hristos.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 132 7711.. AAllttaarruull lluuii DDuummnneezzeeuu,, ddiinn ccaammeerraa mmeeaa m lucrat la el destul de mult timp; l-am înfrumuseţat încetul cu încetul, ba chiar i-am schimbat şi locul o dată. Îmi era foarte drag! În faţa altarului stăteam şi vorbeam în fiecare dimineaţă, în fiecare seară şi ori- când mai simţeam nevoia, cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii Părinţi şi Sfinţii Îngeri (adică, de fapt, mă rugam, vorbeam de unul singur adresându-mă lor). Când nu puteam să ajung la Sfânta Biserică, aici îmi confesam toate durerile, toate suspinele, toate nevoile, toate neputinţele, tot; aici râdeam, aici plângeam, aici tăceam; aici mi-am vărsat din inimă multe taine. Aici, în timpul rugăciunii, când simt că-mi explodează inima de fericire, îi spun Preasfintei Fecioare Maria: Mariuţa mea frumoasă, mămica mea spirituală, te iubesc, eşti o scumpă, mulţumesc pentru tot, inima mea te venerează; sau lui Dumnezeu: Tăticule, Te iubesc şi Te ador, mulţu- mesc pentru tot, iartă-mă, că sunt un păcătos; mă înclin în faţa Ta, Te sărut şi Te îmbrăţişez, Scumpul meu. Acesta este doar unul dintre cele 2 altare pe care I le-am construit iubitului meu Dumnezeu; celălalt altar este "cuibul" din sufletul meu, în care (harul lui) Dumnezeu poposeşte ori de câte ori doreşte. (Altarul a evoluat, în timp; încet-încet s-a transformat în ceea ce eu am visat, ceea ce eu am sperat că va deveni) AA
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 133
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 134 Lângă acest altar mi-am uşurat multe „cărămizi de pe suflet”, prin rugăciune (cel puţin în cazul meu, după fi- ecare păcat făcut, chiar şi involuntar, oricât de mic şi aparent nesemnificativ ar fi fost acel păcat, simţeam o greutate, o durere pe suflet; acea greutate puteam să mi-o uşurez doar prin rugăciune, dar o înlăturam total numai prin spovedanie). Tot lângă acest altar de foarte multe ori m-am auto- întrebat: nu cumva „sunt picat în părere de sine, fiind astfel un fel de înşelat cu privire la starea mea duhov- nicească/spirituală”? Întrebare de baraj la care nu am un răspuns concret de genul „nu” sau „da”, dar am un imbold din partea inimii, acesta: continuă la nesfârşit să ai încredere în Dumnezeu (de credinţă nu se mai pu- ne problema, pentru că tu ştii că El există, ai primit do- vada „supremă”), cară-ţi crucea aşa cum este ea, să ai grijă să te înfrânezi de la păcate, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti; nu deznădăjdui indiferent ce s-ar în- tâmpla şi nu uita niciodată: totul va fi bine, tot ce ţi se întâmplă independent de voinţa ta, mai exact, după vo- ia sau îngăduinţa lui Dumnezeu, este spre binele tău, pentru că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care-L iubesc pe El. Mergi înainte!
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 135 7722.. „„NNooaapptteeaa ddiinn aaffaarraa mmeeaa vvrrooiiaa ssăă ssttiinnggăă zziiuuaa ddiinn iinntteerriioorruull mmeeuu”” nii oameni, în diverse împrejurări, nu ezitau să-mi înfigă pe la spate, ba chiar şi prin faţă, orice pumnal pe care-l aveau sau îl puteau avea la îndemână, cu scopul de a mă "răni de moarte", chiar şi doar emoţional. În faţă îmi spuneau ceva, iar în spate altceva. Eu îi iubeam, iertam şi toleram, oricum, pentru că exista o Lumină în mine care mă ajuta să fac asta, o lumină atât de strălucitoare, încât ei nu puteau decât să încerce să o atingă, fără a avea vreodată succesul de a o stinge. Eu nu-i permiteam "nopţii din exteriorul meu să stingă ziua din interiorul meu". Unii dintre oamenii cu care interacţionam îmi cereau imposibilul! Mă străduiam să fiu pentru ei doar "lapte şi miere", cu sinceritate, dar, câteodată, nu reuşeam să fiu decât "borş". Şi cu asta le atestam imperfecţiunea mea comportamentală. Nu am fost (şi nu sunt) perfect şi nu m-am putut (şi nu mă pot) comporta cu ei, tot timpul, în regim de desăvârşire, ca un sfânt, pentru că eu nu am atins (şi nu ating) desăvârşirea; din păcate nu sunt sfânt. Am avut (şi am) momente de „cădere”; nu am numai calităţi, ci şi multe defecte (încăpățânarea, imprevizibilita- tea și impulsivitatea, care mă caracterizează ocazional, sunt unele dintre cele mai vizibile defecte ale mele). Am fost şi sunt judecat greşit, foarte dur, de către majoritatea oamenilor, în special de către cei care au preten- ţia să mă comport perfect cu ei! (Le-am permis şi) Le permit acelor oameni să mă judece greşit, să mă osân- dească, să mă eticheteze cu tot felul de apelative, să mă catalogheze şi să mă clasifice cum (au dorit şi cum) doresc, în fiecare zi, dar, prin atitudinea mea, (le-am spus şi) le spun să nu uite că la finalul etichetărilor lor, bazate, în mare parte, pe aparenţe, (a stat) stă şi va sta întotdeauna scrisă, pe piedestalul iubirii, etichetarea mea concepută de Dumnezeu, Dreptul Judecător, Împăratul inimii mele, Regele sufletului meu, Care (mi-a şti- ut) îmi ştie şi-mi va şti veşnic toate tainele, în faţa Căruia eu (am stat) stau şi voi sta deschis precum un boboc larg desfăcut de lalea - Singurul care (m-a putut) mă poate şi mă va putea judeca, având 100% dreptate. Nu poţi vedea realitatea cu ochii trupeşti decât în registrul aparenţei înşelătoare, pentru că realitatea în regis- trul esenţei se poate vedea doar cu ochii duhovniceşti ai unei inimi care iubeşte cu adevărat. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, dar adevărul este doar unul, şi acel adevăr poate fi judecat doar de Dumnezeu, Singurul Care cunoaşte tainele inimii fiecărui om în parte. Nu obișnuiesc să judec oamenii, nu am prejudecăţi (idei preconcepute eronate) şi nu cred în zvonuri. Nu mă las afectat de gura lumii. Sunt realist, dar şi idealist! Iubesc ascensiunea în cunoaştere, natura, lectura, pictura, mu- zica. Îmi place să plâng când am un motiv! (plânsul mă face să mă simt fiinţă umană cu inimă); să cânt, să scriu versificaţie şi proză, să mă plimb gândindu-mă profund, să fiu original, ingenios, optimist, meticulos, extrovertit, misterios, cizelat, sensibil, dezinvolt; să despic firul nu în două, ci în 12, ca să cuprind cu mintea cât pot din chin- tesenţa abstractului decent; să ştiu cât mai mult din cât mai multe; să-mi hrănesc inima cu iubire, sufletul cu lu- mină şi mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am obiceiul să îmbrăţişez toţi oamenii care interacţionează cu mine, indiferent de sex, vârstă, naţionalitate, etnie, etc., să le ascult vocile, să le privesc feţele (ochii, în special) şi să le studiez mişcările, grimasele, gesturile, emoţiile, sensibilităţile, intoleranţele, calităţile, potenţialele vulnerabili- tăţi, perspectivele, ideile, suferinţele. Simt nevoia imperativă dar liberă să schimb în bine tot ce ating, tot ce intră în contact cu mine - o persoană, o idee, o faptă, o circumstanţă etc.. Sunt însetat după comunicare, înţelegere, iertare, ajutorare, iubire, comuniune, respect. Mă încăpăţânez, vreau şi pot să aduc raze de lumină şi să spulber cu ele şi cel mai dens şi intens întuneric, cu ajutorul lui Dumnezeu, Care este numărul unu în viaţa mea răvăşită de întinarea ce mă asaltează pe drumul îngust dar ramificat al vieţii. Îmi place mult de tot curcubeul, în aşa mă- sură, încât, dac-aş putea, m-aş căţăra pe unul şi mi-aş face casă în el, ba chiar m-aş hrăni cu fiecare culoare a lui pe care aş analiza-o minuţios, în prealabil :) Iubesc oamenii, oricine ar fi ei, aşa cum sunt, învăț zilnic să trăiesc cu ei şi să le tolerez defectele, admirându-le foarte mult calitățile, pentru că „spinii de astăzi pot fi ajutaţi să devină floarea zilei de mâine, cu intervenţia ha- rului lui Dumnezeu”; cu alte cuvinte, oamenii, oricât de necredincioşi, răi şi involuaţi ar fi sau cum ar mai putea fi, se pot schimba în bine; „reţeta succesului schimbării” este clar credinţa, încrederea şi nădejdea în Dumnezeu, ca de altfel şi voinţa (omul trebuie să vrea să se schimbe în bine şi trebuie să lupte pentru acea schimbare, trebuie să îşi arate disponibilitatea, trebuie să facă un pas către Dumnezeu, cu răbdare, iar Dumnezeu va face 100 de paşi către el, dăruindu-i schimbarea mult dorită). Dumnezeu zilnic face (sau poate face) minuni cu toţi oamenii! Sfinţii din cer se roagă neîncetat pentru noi, oamenii, pentru toţi, pentru binele nostru. UU
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 136 7733.. „„DDaa,, aaşş vvrreeaa””,, şşii...... eva foarte important: La începutul anului 2012, am simţit că Dumnezeu „s-a depărtat puţin de mine”; nu L-am mai simţit atât de mult, cum Îl simţeam de obicei. M-am alarmat şi m-am întristat, în primă fază. M- am documentat şi am găsit pe internet o posibilă explicaţie. "Elevul îl întrebă pe profesorul său de religi- e: "Cum se explică faptul că cineva care crede în Dumnezeu şi este aproape de El, simte câteodată o abando- nare şi o îndepărtare?". Profesorul îi răspunse: "Când un tată vrea să-l înveţe pe micuţul său fiu să meargă în picioare, îl ia şi-l ţine de mâini aproape de el, pentru ca să nu cadă. Astfel copilul merge spre tatăl său. Cum a- junge la tatăl său, tatăl se dă puţin în spate, îl lasă liber şi ţine mâinile întinse, şi asta se repetă până când copi- lul, încet-încet, învaţă să meargă în picioare"" (sursă: SN. AN.). Oh, se părea că „era normală depărtarea”. Aveam să-L resimt pe Dumnezeu la fel de aproape de mine atunci când aveam să încep să-mi scriu propria auto- biografie, la mijlocul anului. În altă ordine de idei, „Ziua din interiorul meu mi-a vorbit”, o dată, în timpul unei predici ţinute după săvârşirea Sfintei Liturghii. Preotul Mihai, în timpul unei predici, a început să spună faptul că avea nevoie de un profesor de religie ortodoxă, pentru a-l însărcina cu o responsabilitate bine plăcută lui Dumnezeu, la locul de muncă, adică la şcoală. Vorbind şi privind oamenii, şi-a fixat privirea asupra mea, cu fermitate şi blândeţe, deşi eu mă aflam la vreo 5 m de dânsul. Exact în acel moment, pe mine m-a traversat din cap până în picioare un fior, iar în inimă, în acelaşi timp, am avut următorul impuls interogativ: Nu ai vrea tu să devii profesor de religie? Nu pot să scriu în cuvinte ce-am simţit atunci, dar pot să afirm că am spus, în sinea mea, imediat, fără a clipi: Da, aş vrea! Preotul Mihai, în duminica următoare, imediat cum a intrat în biserică, în jurul orei 8, mi-a zis ceva prin care m-a lăsat să înţeleg că deja ştia de da-ul meu, deşi eu nu îi spusesem nimic. S-a bucurat mult şi a luat hotărârea să mă susţi- nă! La începutul lunii iulie, 2012, am dat la facultatea de teologie ortodoxă, din Bucureşti, fiind admis. I-am mulţumit mult lui Dumnezeu, Care mi-a ascultat şi îndeplinit o rugăciune, ajutându-mă imens de mult. Acum vroiam să de- vin profesor de religie, după ce de-a lungul timpului mi-am dorit să devin: medic (generalist, dermatolog, endo- crinolog, genetician sau psihiatru), savant, cercetător, aviator, speolog, preot, profesor de geografie, psiholog, actor, informatician, farmacist, scriitor, cântăreţ, inventator, asistent social, pădurar, horticultor, meteorolog, paleontolog. Hm... Am lăsat timpul să mai treacă, făcând tot ce tre- buia, în limita putinţei mele, aşa cum mă sfătu- ia duhovnicul. Mi-era foarte drag de duhovnicul meu, care m-a ajutat enorm de mult, slavă Dom- nului, şi s-a purtat foarte frumos cu mine, întot- deauna. Un scump frumos, îl iubesc! La spovedanie, în postul Naşterii Domnului, m- am prezentat în faţa dânsului cu o foaie de hâr- tie pe care mi-am scris păcatele făcute, 30 la nu- măr. Ce diferenţă! În urmă cu 3 ani şi câteva luni, în cadrul spovedaniei generale venisem cu o lis- tă care cuprinsese 460 de păcate, iar acum, tot în cadrul spovedaniei generale, venisem cu o lis- tă care se micşorase enorm de mult. M-am lup- tat mult ca să nu mai fac păcate, şi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, am reuşit într-o mare mă- sură; dar, chiar şi aşa, tot un păcătos eram, însă unul „puțin mai uşurat”. M-am tot luptat să am o listă care să cuprindă un număr cât mai mic de păcate, aproape de zero. De ce spun aproape de zero și nu spun doar zero? Pentru că nu aveam cum să am o listă cu zero păcate, nu puteam să mă prezint în faţa duhovnicului meu şi a lui Dumne- zeu fără a avea măcar un păcat. De ce? Dacă ar fi viaţa omului numai de o zi, el tot nu ar fi fără de păcat, de vreme ce oricât ar fi de atent la viaţa lui, tot i-ar scăpa nişte greşeli cu gândul, cu mintea. Deci, nu puteam să fiu fără de păcat! Dar una este să îți scape doar niște greșeli cu gândul și cu totul alta este să îți scape vreo 30 CC
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 137 cu gândul, vorba și fapta, cum îmi „scăpaseră” mie. Eheee, tot un păcătos eram. Și cât m-am luptat... Offf! Mă lupt în continuare, nu mă opresc! Când cad, o iau de la capăt, mă ridic. Am căzut? Nu-i nimic, mă ridic, impor- tant este să nu rămân căzut, ci să mă ridic cât mai repede. Acesta este unul dintre scopurile creştinului care be- neficiază de taina pocăinţei (de Spovedanie), generalmente vorbind, să nu mai facă păcate; de la o spovedanie la alta el trebuie să se ostenească să fie mai puţin păcătos, să fie mai îndreptat comportalmente vorbind, ca să vină în faţa duhovnicului şi a lui Dumnezeu cu din ce în ce mai puţine păcate, căci dacă vine tot timpul cu acelaşi nu- măr de păcate nu evoluează, ci stă pe loc, ba chiar involuează. Şi dacă evoluează, nu trebuie să se mândrească, ci trebuie să se smerească faţă de Dumnezeu, în drumul spre urcarea către rai. Pe de altă parte, m-am apucat să-mi scriu propria autobiografie, iar la insistenţele unei prietene, Olga, dar nu nu- mai, prima ediţie a cărţii, sub formă de manuscris electronic, am publicat-o pe Scribd, în cadrul celei mai mari bi- blioteci digitale din lume, pe data de 21 iulie. Pe parcursul timpului, prima ediţie a cărții a evoluat în ediția a pa- tra (dar nu avea să se oprească acolo), transformându-se, ea putând fi privită ca un fluviu care la un moment dat s-a despărțit în mai multe brațe paralele, urmând ca la final să se îmbrățișeze și să formeze „o deltă a cărei apă s-a adunat într-o autobiografie” precum stau adunate boabele unui strugure în ciorchine. „Cartea avea să se o- prească din evoluţie la ediţia cu numărul şapte!”. (În mai puţin de un an de la publicarea primei ediţii, cartea, pe Scribd și Slideshare, a înregistrat mii de acce- sări, accesări care creşteau de la o zi la alta. Le mulţumesc miilor de oameni care au accesat-o şi citit-o spre slava lui Dumnezeu). 7744.. PPrreezzeennttuull vviieeţţiiii,, aall îînncceeppuuttuulluuii,, aall mmiijjllooccuulluuii,, aall ssffâârrşşiittuulluuii ddee aann 22001133,, aall îînncceeppuuttuulluuii șșii aall mmiijjllooccuulluuii ddee aann 22001144,, mmăă ggăăsseeşşttee...... ontinuând să mă simt rău din punct de vedere fizic, zilnic, simţindu-mă extraordinar de bine psihic şi bi- nişor spiritual (spun binişor pentru că întodeauna se poate şi mai bine şi pentru că sunt un păcătos, nu un sfânt). Stările de rău fizic mă afectează foarte puţin, pentru că fericirea şi iubirea pe care le primesc de la Dumnezeu compensează orice durere fizică apărută în viaţa mea, indiferent de gravitate, frecvenţă şi intensita- te. Îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru suferinţă, ca de altfel pentru tot. Îl iubesc mult de tot! Sufe- rința din viața mea (și a omului, în general) are un rost pozitiv, oricum. Ei, nimic de spus, știu de foarte mult timp că suferința mă (cam) iubește. Măi, eu (mai) nu fug de ea, primesc tot ce îngăduie Dumnezeu în viața mea, cu optimism și speranțo-recunoștință, chiar cu zâmbetul pe buze, încât risc să nu fiu crezut de cei de lângă mine când le spun că mi-e rău. Cineva chiar mi-a spus odată: Păi cum ți-e rău, când eu te văd că ești senin, zâmbești și chiar râzi? Ei poftim! Ce întrebare superbă, mi-a plăcut. Răspunsul a fost acesta: Păi eu sunt optimismul și nădejdea în persoană, să știi. Am zâmbit, am fost optimist și am abundat în nă- dejde chiar și când am făcut accident vascular cerebral, chiar și după ce-am făcut șoc anafilactic ș.a.m.d. Acesta este modul meu de a gestiona mai bine stresul, de a face mai bine față încercărilor vieții și de îi arăta lui Dumne- zeu că am încredere absolută în voința și îngăduința Lui cu privire la viața mea - zâmbind, gândind pozitiv, rugân- du-mă, sperând și chiar făcând haz de necazul meu. Oricum, mă simt din ce în ce mai bine chiar și fizic, ceeace pentru mine este o minune. Sănătatea a început să devină serios parte din viaţa mea. Mulțumesc, Iubitule! ...contemplând natura şi făpturile lui Dumnezeu. Mă bucur de frumos şi, mai ales, de lumină. Îl „descopăr” pe Dumnezeu, adică-I „văd” veşnica putere şi dumnezeire, aşa cum Sfântul Apostol Pavel scrie în epistola către Ro- mani, în capitolul 1, versetul 20 („Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire...”). Practic, uitându-mă la un copac, la o petală de floare, la mer- sul grăbit al unei furnici, la zborul unei păsări, la o vişină coaptă, la un om ş.a. m.d., îmi aduc aminte de Dumne- zeu, simt harul Lui şi sunt fericit. Iubesc, şi tot ce este pozitiv, pentru mine, în interacţiunea cu persoana mea, de- vine motiv de bucurie: un câine, un om, un fluture, un zâmbet, etc., binele iubirii pe care o port în interiorul meu, ca dar de la Dumnezeu, devenind o bucurie. ...continuând să traversez momente de cumpănă din care întotdeauna sunt salvat de Iubitul meu Dumnezeu; ...urmând cursurile facultăţii de Teologie Ortodoxă (specializarea teologie didactică ortodoxă). Poate voi face, cândva, dacă voi avea bani și timp, şi facultatea de medicină, n-ar fi exclus; ...trăind bucurându-mă de tot ce Dumnezeu vrea sau îngăduie în viaţa mea, de întâmplări, oameni, plante, ani- CC
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 138 male, sentimente, emoţii, lacrimi, fericire, suferinţă, pelerinaje, etc., alături de Dumnezeu, în duh, iubire şi ade- văr. În plus, aflându-mă în plină căutare a celei care va deveni soţia mea şi mama copiilor mei, am și găsit-o, şi ce fericire (mai ales pentru ea, vreau să devin un bărbat mai adevărat decât deja sunt), Doamne-ajută! ...îngrijindu-mi inima, mintea şi sufletul, prin rugăciune, post, spovedanie, împărtășanie, etc. Ori de câte ori mă împărtășesc cu Trupul şi Sângele Domnului, „Îl mănânc” pe Cel mai bun prieten al meu, şi ce bun, şi ce dulce este El ♥♥♥ Te iubesc, Iubitule al inimii mele; Te iubesc, Iubitule al sufletului meu; Te iubesc, Iubitule al fiinţei mele! ...tolerând, înţelegând şi iertând jignirile, marginalizările şi discriminările oamenilor care nu sunt dispuşi să mă înţeleagă şi să mă placă; oricum, nu pot şi nu vreau să fiu pe placul tuturor, nici nu-mi doresc. Îmi doresc să fiu mai întâi bine plăcut lui Dumnezeu, ca mai apoi și unor oameni, în limita posibilului, prin mijloace ortodoxe şi pentru scopuri pur pozitive; ...îngrijindu-mi vocea*. Vocea încă îmi este afectată de refluxul gastro-esofagian, dar îşi revine, încet-încet, mai ales datorită faptului că refluxul este din ce în ce mai puţin agresiv, dându-mi semne că este pe cale să dispară. La un moment dat, o să încep să îmi refolosesc la maxim „talantul vocii”, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și pentru a-i încânta pe oameni. Poate chiar voi înregistra un album muzical (decent). Acum, pentru că mă aflu într-o altă etapă a vieţii mele, îmi doresc o „surpriză la nivelul vocii”, îmi doresc altceva; vreau o voce masculină (dar în a- celaşi timp sopranică), ca să mă simt bărbat întreg, fapt pentru care voi face tratamentul cu DHT, care o să-mi trateze şi... Doamne-ajută; ...iubind mult România, țara mea iubită, pe care aș fi incapabil s-o părăsesc vreodată; chiar am un mesaj pentru ea, acesta: Îți plâng de milă, drăguțo! Ce-ai fost și ce-ai devenit. Românio, scumpo, țară jefuită și călcată în pi- cioare, umilită și pângărită, smerită de la pământ până la cer. Tu, peștele cel mai dulce al Europei, ai fost arunca- tă în apele cele mai sărate, numai ca să mori lent dar în cel mai crunt mod posibil, ca astfel să ajungi pe masa de autopsie și să ți se răpească din pântece, ticăloșește, toate comorile, unele dintre cele mai prețioase din lumea în- treagă. Ei poftim! Nici salinitatea mare a apei nu te mai ține la suprafață, ai ajunsla fund, stai în noroi și te tân- guiești. Acum te afli în plină sufocare, mori încet dar sigur. De ce nu iei atitudine, de ce nu spui: gata, până aici? Poți să faci asta, încă mai ai forță, deși ești rănită și sângerezi, confruntându-te cu hemoragia cea mai mare. Ți- am spus de atâtea ori să nu mai taci. De ce strigi mutește când tu ai o voce atât de frumoasă? Ești o soprană și totuși refuzi să cânți? Păi cum vine asta?! Cântă, cântă, așa cum ai cântat odată, și spune-i stăpânului tău, lui Dumnezeu, cât de greu îți este, stând cu fața către El, nu cu spatele. Nu-ți face griji, nu deznădăjdui, nu este prea târziu, nu ești prea necurată, rugăciunea ta cântată, sinceră, va ajunge în cer și va fi ascultată. Vei fi ajutată! Nu uita că din noroi cresc nuferii; oricât de necurată ai fi, îți poți recăpăta curăția. Trebuie doar să vrei, să lupți și să ai credință, nădejde și iubire. Hai, iubito, ce mai aștepți?! Hai, hai, hai. Cândva, ți se vor răsplăti toate ostenelile. Oricum, te iubesc, frumoaso. Dumnezeu să te binecuvânteze! ...iubind rugăciunea! Tăticule Ceresc, Te iubesc. Te rog, nu lua în seamă păcatele mele, ignoră-le şi ajută-mă să scap de ele, să nu le mai fac. Porunceşte unor Îngeri Serafimi, aflaţi lângă tronul Tău, să-Ţi „acopere privirea” cu aripile lor, ca Tu să nu mai vezi fărădelegile mele. Iartă-mă, oricât m-aş strădui să mă păstrez tot timpul curat, trup, minte şi suflet, tot nu reuşesc, tot mai fac unele păcate; dăruieşte-mi darul înfrânării, căci sunt un desfrâ- nat, şi tolerează-mă în continuare, cum ai făcut-o şi până acum. Te rog, ajută-mă să mă ridic din toate căzăturile în păcat, prin rugăciune, post, spovedanie şi împărtăşanie, cu harul Tău, şi fă în aşa fel, încât moartea să nu mă prindă căzut în păcat, ci să mă prindă ridicat în virtute. Dă poruncă Îngerului meu păzitor să mă apere de tot răul şi să mă salveze din toate primejdiile în care, câteodată, din greşeală, chiar eu intru. Mă înclin în faţa Ta, Te ador! Hristoase al meu iubit, Te iubesc, Te îmbrăţişez şi Te sărut. Să nu Te superi pe mine pentru faptul că îndrăznesc să-Ţi spun că Te îmbrăţişez şi Te sărut. Eu ştiu că sunt păcătos şi că sunt nevrednic de rostirea unor astfel de cu- vinte, dar Te iubesc, şi iubirea mă face să rostesc asemenea cuvinte. Când îmbrăţişez şi sărut un om, am senzaţia că Te îmbrăţişez şi Te sărut şi pe Tine. Eşti tare drag sufletului meu, Te ador şi Te mărturisesc peste tot. Să mă ierţi şi să mă mântuieşti. Îţi dau din toată inima permisiunea, deşi Tu nu ai nevoie de ea, să mă mântuieşti prin orice modalitate doreşti, numai să mă mântuieşti. Nu contează dacă voi fi nevoit să sufăr toată viaţa; accept su- ferinţa cu toată disponibilitatea inimii mele, numai învredniceşte-mă de un loc în împărăţia Ta. Nu am pretenţii, nu vreau palate, nu vreau cinste, vreau doar un loc, cât de modest posibil. Aş putea să stau şi într-o colibă sără- ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ * O mică mostră a vocii mele, în registrele falsetto şi whistle, NU în cel modal. (Pentru audiție și descărcare, click pe link:https://soundcloud.com/mr_nick31/mine-again-live ; NU mă judeca greşit sau dur, cititorule, am cântat cu vocea neîncălzită, nepregătit fiind, aşa cum mi-a venit, nerespectând în totalitate linia melodică originală, ca să văd cum ar suna vocea mea dacă aş fi nevoit să cânt pe nepregătite note foarte înalte (triluri, mai exact, preferatele mele), improvizând pe fond e- moţional, dar ţinând cont şi de respiraţia mea superficială şi de faptul că vocea-mi este încă afectată de refluxul gastro-esofagian.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 139 căcioasă, aş putea să fiu chiar cea mai umilă persoană din rai, cea mai nebăgată în seamă, nu m-ar deranja abso- lut deloc. Vreau doar să ajung în rai, să fiu un cetăţean al raiului, şi să stau acolo pe vecie, în împărăţia Ta, a Tată- lui şi a Sfântului Duh, Te rog mult, vreau cu orice preţ, chiar şi cu preţul muceniciei. Şi aş mai dori ceva, aş vrea să ne învredniceşti să ajungem toţi în rai, noi, robii Tăi de pe întreaga faţă a pământului, cei care vrem să ajun- gem în rai. Ar fi minunat! Eu, orice ar fi, Te voi iubi cu o iubire veşnică şi sinceră. Tu ştii ce dar vrea de la Tine su- fletul meu, Scumpule. Ştii că-mi doresc deşăvârşirea, ca să fiu cât mai aproape de Tine, în eternitate, nu din alt motiv. Dăruieşte-mi darul .........., dar dă-mi-l fără să-mi dau seama, ca să nu mă mândresc. Vreau acest dar ca să fiu cât mai aproape de Tine, în veșnicie. Să se facă voia Ta, a Tatălui şi a Sfântului Duh, amin. O, Duhule Sfinte, tare drag eşti Tu sufletului meu; atât de drag îmi eşti că nu este cu putință să Te descriu în cu- vinte omeneşti, dar sufletul meu cunoaşte venirea Ta, Scumpul meu iubit ce eşti, Hrănitorul meu, pentru că Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii. Mă faci mereu să plâng când îmi permiţi să Te simt atât de mult, mă înclin în fa- ţa Ta şi Te sărut îmbrăţişându-Te. Prin Tine am dobândit iertarea păcatelor. Tot prin Tine vreau să mă curățesc de toate petele păcatelor, prin darurile Tale. Cum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, eu Te rog ca tot aşa apa şi focul Tău, când îmi cuprind sufletul, să mi-l facă mai tare decât fierul, aşa încât păcatul să nu-l mai poată vătăma, iar eu, păcătosul, prin harul Tău, să mă fac mai luminat şi mai strălucit decât soarele. Te iubesc mult, chiar dacă sunt păcătos, cu o putere şi o sinceritate care pe mine mă uimesc (ştiu că puterea şi sinceritatea sunt tot un dar de la Tine, mulţumesc). ...plângându-mi păcatele în intimitatea inimii mele. Melancolie răcoroasă cu durere, inima o simte, dar suferă-n tăcere, prizoniera îndoliată a recluziunii, bea zilnic plânsul imperfecţiunii. O lacrimă evadată din inima mea îndurerată, parcurge încet, prin trup, o cale inesperată, dificilă, meandrată şi posibil preschimbată; imperfectă, dar cu o traiectorie încununată. Reprezintă un regret, un pas către o posibilă fericire, germinează, creşte, înfloreşte şi pentru mântuire ea rodeşte. O dovadă de iubire re- pliată cu mulţumire; un amestec de culoare, o sămânţă care vorbeşte, o voce care strigă tare către divinul ajutor, un glas viu căruia de Dumnezeu îi este dor. Plânsul imperfecţiunii este plânsul de căinţă, este plânsul meu smerit înecat în umilinţă; plâng cu sete şi amar când... Dumnezeu, El este Cel care-mi îngăduie plânsurile, El mi le dă să-mi mai hrănească insistenţa de (po)căin- ţă, să respecte o făgăduinţă şi să purifice o fiinţă. I-am promis că am să merg pe Calea Lui, cea a iubirii, chiar de- am să sufăr, voi merge pe făgaşul mântuirii. Eu îmi doresc plânsul, I-l cer lui Dumnezeu cu înflăcărare, vreau să plâng un ocean de regrete, chiar dacă mă doare; să mă scufund în lacrimi de căinţă şi umilinţă, până la iertare, și să mă pierd în lumină, să uit total de întunericul din zare. Plânsul imperfecţiunii mele oscilează între întuneric şi lumină, pentru că îmi plâng din întinăciune şi plâng după Dumnezeu; plânsul imperfecţiunii mele este mistuit de sentimentele de vină, pentru că… plânsul, plânsul - o stare de eliberare, o senzaţie, o ploaie naturală de lacrimi, o limitată emanaţie, este, cel mai probabil, la unele fiinţe, plânsul perfecţiunii, dar plânsul meu, al meu, este doar... plânsul imperfecţiunii. ...luptându-mă cu amprentele lăsate în mine de patimi, cu... Voi învinge, oricum, cu mila, iubirea şi harul lui Du- mnezeu, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, El, Care este cel mai bun prieten al meu – Refugiul meu, Noianul purtă- tor de lumină al iubirii celei mântuitoare, Căldura sufletului meu, Aerul inimii mele, Vântul aripilor mele, Dulcea- ţa ochilor mei, Fericirea buzelor mele, Liniştea minţii mele; Nectarul florilor virtuţilor mele şi Comoara vie care se cuibăreşte în templul din inima mea. Mă lupt cu mine și cu defectele şi slăbiciunile mele! ...mergând mai departe, spre Tabor. Mă lupt în continuare; până nu mă văd ajuns în rai nu mă opresc din luptă; lupta mea va fi susținută mereu de rugăciune, post, spovedanie, împărtășanie, etc. Iubirea, mila şi harul lui Dum- nezeu mă ajută să merg, slavă Domnului. Sunt susţinut şi de duhovnicul meu drag, dar nu numai de el. Iubitul meu Hristos, Care S-a răstignit și pentru mine, este un Scump și mă ajută enorm de mult. Maica Domnului, ma- ma spirituală a tuturor creștinilor, și ea, mă ajută foarte mult! Mersul meu spre Tabor implică trecerea prin Biserica Ortodoxă. Sfintele ei Taine îmi încântă sufletul. Biserica or- todoxă situată în vecinătatea mea este extrem de dragă sufletului meu, pur şi simplu o iubesc. Biserica aceasta, fără doar şi poate, este un fel de a doua mamă pentru mine, mă ajută mult de tot. În general, sunt foarte ajutat. În total, am avut parte de foarte multe întâmplări, momente de suferință, împlinire, fericire, etc., dar nu le-am scris pe toate. Am detaliat doar o cantitate optimă de „zahăr, sare, piper, vanilie şi scorţişoară”, din viaţa mea, pe înțelesul tuturor. Poate va ajuta pe cineva detalierea! Această carte, autobiografia mea, reprezintă lucrarea de licență pe care am dat-o la facultatea vieții.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului Sfârşitul unui labirint şi începutul altuia Partea a 17-a La un capăt de drum
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 141 7755.. UUnn nnoouu îînncceeppuutt!! n această lume, cândva, am fost o „omidă” care timp de foarte mulţi ani a îndurat o suferinţă cruntă, plân- gând în suspine un ocean întreg de lacrimi. Zi de zi am fost „bătută de picăturile de ploaie”, „arsă de razele soarelui”, „înţepată de furnici şi ţânţari”, „ciugulită şi călcată în picioare de păsări” ...; multe altele asemenea acestora am pătimit, dar am supravieţuit. „Frunzele” pe care obişnuiam să le mănânc, la un moment dat, s-au jertfit, văzându-mă profund întristată şi îndurerată, şi mi-au spus, foşnind cu ultima lor suflare: durerea ta nu este în van, suportă, nu cârti, nu te răzvrăti, căci dacă te vei supune voii (sau îngăduinţei) lui Dumnezeu, o răspla- tă preafrumoasă de la El tu vei primi. Am crezut în cuvintele „frunzelor”; m-am înfăşurat într-un ghem de măta- se, m-am izolat în coconul credinţei şi al speranţei şi am suportat toată durerea, tânguindu-mă, târându-mă şi u- milindu-mă pe drumul lacrimilor, prin atitudinea mea smerită spunând: fiecare are menirea sa; iată-mă, Doam- ne, Dumnezeule, aici sunt, să-mi fie mie după voia Ta; Te iubesc, oricum! În cel mai disperat moment, cuvintele „frunzelor” s-au îndeplinit, pentru că la graniţa dintre seară şi noapte, într-o săptămână luminată, în timp ce mă rugam, Sus având inima, Dumnezeu m-a privit, m-a atins şi m-a transformat într-un „fluture”, ca eu să pot zbura spre rai, mai vârtos ca niciodată. Chiar atunci, Iubitul meu, dându-mi un nou rost în viaţă, printre altele, a presă- rat lumină, culoare şi iubire în semnătura vieţii mele, dar şi „un curent de aer” în aripile mele, ca fiinţa mea fra- gilă, cu voia şi harul Lui, „să poată intra în oameni, pentru a picta frumos pereţii camerelor inimilor lor, în cele 7 culori ale curcubeului” (r-o-g-v-a-i-v: roşu, culoarea vitalităţii; oranj (portocaliu), culoarea echilibrului dintre stă- rile trupului reflectate în lucrările sufletului; gggaaalllbbbeeennn (în special cel cu tentă aurie), culoarea sfinţeniei; verde, cu- loarea speranţei; albastru, culoarea liniştii, armoniei; indigo, culoarea elevării, înţelepciunii; şi violet, culoarea e- chilibrului între pământ şi cer, simţuri trupeşti şi simţuri sufleteşti, suferinţă şi înţelepciunea răbdării suferinţei respective şi, totodată, culoarea lucidității, smereniei, cumpătării,spiritualităţii). Acum, „fluture” fiind, zbor, ca sămânţa unei păpădii, acolo unde mă poartă „vântul”, şi deşi sunt păcătos, chiar asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care Dumnezeu m-a înzestrat cu unele daruri, deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta zbor prin multe părţi, ca să propovăduiesc iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu. De alte scopuri sunt mai mult decât străin. Zbor, zbor, zbor şi pictez curcubeie în multe inimi, cu ajutorul, voia și îngăduin- ța lui Dumnezeu, mistuindu-mi propria inimă în bucuria de a face altora bucurie. 7766.. SSccrriissooaarree ddee ddrraaggoossttee şşii mmuullţţuummiirree ulţumesc familiei mele superbe pentru tot (mamei mele, tatălui meu, bunicilor mei, surorilor mele, nepoţilor mei şi nu numai). Vă iubesc şi mă rog pentru binele vostru efemer şi etern! Mulţumesc duhovnicului meu, mulţumesc părintelui Petrescu Mihai, ca de altfel și rudelor, cunoştin- ţelor mele şi prietenilor mei. Vă iubesc şi mă rog pentru binele vostru efemer şi etern! Mulţumesc tuturor celor care au contribuit cu ceva la „împodobirea, decorarea” acestei cărţi, în special pictori- lor Eleni Dadi şi Serhei Vandalovskiy. Vă iubesc şi mă rog pentru binele vostru efemer şi etern! Mulţumesc tuturor binefăcătorilor mei, adică tuturor celor care m-au ajutat cu ceva (doamnei doctor Ţigăniş- teanu Constanţa, artistei americane Mariah Carey, artistei mexicane Thalía, administraţiei forumului medical ROmedic, doamnei doctor Sima Doina, medicul meu de familie, doamnei Ana Maria Iliescu, o prietenă, Florinei (organizatoarea de pelerinaje), domnului doctor Alex Khadavi şi tuturor celorlalte persoane). Vă iubesc şi mă rog pentru binele vostru efemer şi etern! Mulţumesc tuturor celor care m-au umilit, jignit, marginalizat, discriminat, dispreţuit, batjocorit emoţional şi „călcat în picioare” (prin tot răul pe care mi l-au făcut). Şi ei au fost binefăcătorii mei, indirect, căci Dumnezeu a îngăduit ca toată otrava vărsată de ei în existenţa mea să se transforme într-o mare şi frumoasă binecuvân- tare. Sunteţi iertaţi, dragilor, iertaţi-mă şi voi, dacă v-am greşit/supărat cu ceva. Vă iubesc şi mă rog pentru bine- le vostru efemer şi etern! Mulţumesc, Preasfântă Fecioară Maria. Ştiu că te-ai rugat mult pentru mine în faţa tronului lui Dumnezeu; m-ai ajutat foarte mult. Ești o scumpă. Te iubesc şi te venerez, Împărăteasă a cerului şi a pământului! Mulţumesc, Sfinţilor şi Sfintelor (prooroci, apostoli, mucenici, patriarhi, preoţi, călugări, muceniţe, mironosiţe, etc.), pentru ajutorul pe care mi l-aţi oferit, mijlocind prin rugăciune, pentru mine, păcătosul, în faţa lui Dumne- zeu. Sunteți niște scumpi. Vă iubesc şi vă cinstesc! ÎÎ MM
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 142 Mulţumesc, Sfinţilor Îngeri Păzitori, pentru tot. Sunteți niște scumpi. Vă iubesc şi vă cinstesc! Oh, Iubitul meu, Doamne – Tată şi Fiule şi Sfinte Duhule – Treime de o Fiinţă, de Viaţă Făcătoare şi Nedespărţi- tă – un Singur Dumnezeu închinat, slăvit şi adorat în trei Ipostasuri, Lumină Adevărată, Duhovnicească Bucurie, Iubire Nesfârşită, Nor Purtător de Rouă, Negrăită Frumuseţe, Mângâietorule, Preaînţeleptule Ziditor al lumii, Chi- vernisitorule a toate cele bune, Preaînaltule Adevăr, Veşnicule Preaîndurat, Curăţitorule al păcătoşilor, Preabu- nule, Tămăduitorule, Atotputernicule şi Atotştiutorule, Apă Vie, Vistierule al smereniei, Veselia celor blânzi, Râu nesecat al harului, Ocrotirea sufletului meu, Ţie am să-Ţi mulţumesc cel mai mult. Ce m-aş fi făcut eu fără Tine? Ai fost tot timpul alături de mine, deşi eu nu am meritat şi deşi eu nu Te-am simţit. M-ai ghidat pe drumul către Lumină. Tot ceea ce sunt, din punct de vedere pozitiv, Ţie îţi datorez. Te iubesc şi Te ador. Mulţumesc şi Mulţu- mesc şi Mulţumesc pentru absolut tot, Scumpul meu! Raze de lumină sfântă se ascund în casa de căldură a sufletului meu, Zugrăvindu-mi drumul lung şi meandrat către înţelegerea „tainelor” Cobor lin în propria-mi inimă, unde trăieşte El, Dumnezeu, Pentru a-I mulţumi că mi-a permis să-L întâlnesc pe... drumul lacrimilor. 7777.. „„RRoouuaa cceerruulluuii nnuu vvaa ssttrrăălluuccii ddeeccââtt ppee fflloorriillee ccaarree șșii--aauu ddeesscchhiiss ccuuppaa ccaa ss--oo pprriimmeeaassccăă”” h, am ajuns aproape de final, „am mers mult printre cuvinte”, dar mersul nu m-a obosit. La final, din pro- pria mea experienţă de viaţă, pot, cu mâna pe inimă, să spun că...  Generalmente vorbind:  Da, Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, există! Se îndoia cineva? În media din ziua de astăzi (la televizor, pe internet, în presa scrisă, la radio, etc.) se propovăduiesc foarte multe minciuni, cu scopul de a se manipula oamenii, ca ei să îşi piardă credinţa în Dumnezeu, să se îndobitocească. Ce- le mai notorii dintre minciuni neagă existenţa lui Dumnezeu, susţin teoria evoluţionistă şi teoria Big-Bang-ului. Teoria evoluţionistă dezvoltată de (mult prea celebrul) Charles Darwin, care afirmă sus și tare că omul este doar o formă evolutivă a maimuței (că omul se trage din maimuță), iar teoria Big Bang-ului, care afirmă că Universul (în consecinţă, şi planeta Pământ (Terra)), a luat ființă ca urmare a unei mari explozii a atomului primitiv de ma- terie, care a inițiat o expansiune, printre altele, sunt nişte minciuni gogonate. Însuși Charles Darwin a recunos- cut, pe patul de moarte, că evoluționismul este o minciună, pe când creaționismul biblic, care stă la baza dezvol- tării teoriei creaționiste, conform căreia Dumnezeu este creatorul universului și al vieții, este un adevăr incontes- tabil. Fiindcă Dumnezeu nu poate fi văzut, mulţi oameni îndrăznesc să afirme că El nu există; dar multe lucruri nu se văd şi, totuşi, există, de la undele radio până la curentul electric şi nu numai. Nici creierul omului nu se vede, dar el există! Ceva care nu se vede, poate bine-mersi să existe. Dar un om puţin credincios sau necredincios, s-ar pu- tea să spună: Păi eu pot să îmi văd creierul, făcându-mi o tomografie, la un cabinet medical de neurologie, de e- xemplu. Da, perfect, i-aş răspunde eu, în acest caz tot aşa poţi să-L „vezi” şi pe Dumnezeu, făcând o „tomogra- fie”. Ştii care este tomograful care-i poate face lui Dumnezeu o tomografie? Inima ta. Şi ştii care este „cabinetul de neurologie”? Credinţa ta! Deschizându-ţi inima, lăsând credinţa să intre în ea, vei putea „să-i faci lui Dumne- zeu o tomografie”, simţindu-L din plin. Nu Îl simți pe Dumnezeu? Atunci există o singură explicație! Păcatele tale sunt „norii” care nu te lasă să simţi razele binefăcătoare ale harului lui Dumnezeu! Curăţă-ţi inima şi sufletul prin mărturisirea tuturor păcatelor, prin spovedanie, pune început bun, adică osteneşte-te să te schimbi în bine, mergi regulat la Sfânta Biserică, roagă-te zilnic, ai răbdare şi vei putea, în timp, să-L simţi pe Dumnezeu (s-ar pu- tea să-L simţi şi imediat, nu neapărat în timp). Dumnezeu există; „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Dumnezeu OO
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 143 este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Dumnezeu este lumină„ (1 Ioan 4:8,16; 1:5). „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?„ (1 Corinteni 3:16). Sfânta Scriptură, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, spune că omul trebuie să accepte prin credinţă că Dumnezeu e- xistă: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu tre- buie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută„ (Evrei 11:6). Dar ce este credin ța?!„ Iar cre- dinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute„ (Evrei 11:1). Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, întreaga lume nu ar mai avea nevoie de credinţă. „A răspuns Toma și I-a zis: Do- mnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!„ (Ioan 20:28, 29). Există dovezi cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Biblia spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă„ (Psalmul 18: 1,2). Minunăţiile naturii demonstrează existenţa lui Dumnezeu!  Incredibil dar adevărat: suferinţa are (şi) un rost pozitiv în viaţă. Eu mult timp m-am frământat cu privire la existenţa suferinţei din viaţa mea, ca de altfel şi din viaţa altora, între- bându-mă: De ce? După foarte mult timp, prin anul 2010, Dumnezeu a îngăduit să aflu... După ce am acceptat suferinţa şi mi-am cărat crucea cu smerenie, recunoştinţă şi răbdare, am aflat că suferinţa avusese un rost bene- fic în viaţa mea. Acelaşi rost îl are în viaţa oricărui om. Suferinţa este îngăduită de Dumnezeu spre binele fiecăru- ia, deşi ea este un mister. Misterul suferinţei este acesta: „Este greu de acceptat suferința. Suferința scandali- zează uneori, declanșează revoltă, nemulțumire, reproșuri adresate lui Dumnezeu, ridică un zid între om și Du- mnezeu. De ce nu evită, de ce nu înlătură Dumnezeu suferințe aparent inutile? Suferința este o taină înspatele căreia se află mâna iubitoare a lui Dumnezeu, Care știe tot și vede tot. În timpul prigoanei creștinilor și a martirilor, Sfântul Pavel spunea primilor creștini din Roma: „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu”. Chiar și cele dureros de inexplicabile. Nu acce- ptăm că fericirea și binele nu sunt în realitate cele pe care le dorim sau la care visăm. Noi privim lucrurile și e- venimentele dintr-o perspectivă strict personală, vedem doar realitatea imediată și doarun fragment din ea. Ne agățăm de existența terestră ca fiind unică și definitivă și ne considerăm existența unica dimensiune a unei fericiri la care visăm în funcție de educația primită, de influențele manifestate asupra noastră, și nu de puține ori de ceea ce așteaptă alții de la noi. De la Iisus încoace, durerea și suferința au căpătat alte simboluri și di- mensiuni. Durerea și suferința sunt mijloacele prin care Dumnezeu ne determină să ne transfor- măm. Iisus a acceptat și a trăit toate suferințele umane: indiferența, nerecunoștința, trădarea, calomnia, min- ciuna, ura, durerea morală și fizică. Însuși adversarii săi erau uimiți de atitudinea Lui de neînțeles: „Pe alții i-a izbăvit, iar pe Sine nu se poate izbăvi”. Dumnezeu nu te împiedică să eviți durerea și suferința, dar vrea să atribui un sens de purificare personală du- rerilor și suferințelor tale, chiar dacă uneori par nedrepte și disproporționate. Suferința nu îi purifică pe aceia care suferă din cauza orgoliului rănit, din gelozie, invidie sau ură. Aceasta este într-adevăr o cruce grea, dar neroditoare. Crucea reală pe care trebuie să o porți asemenea lui Iisus constă în necazurile din viața de zi cu zi, întâmplările neplăcute și neașteptate, caracterul dificil al unei persoane alături de care conviețuiești, planuri eșuate, speranțe neîmplinite, boli, lipsuri materiale, … Orice durere, orice suferință acceptată și consacrată lui Dumnezeu aduce pacea în suflet și o blândă stare de împăcare. Trebuie să ai o atitudine hotărâtă și să-ți porți crucea cu demnitate, trebuie să ai disponibilitatea de a-ți consola și ajuta semenii aflați în lipsuri și suferințe, trebuie să ai diponibilitatea de a dărui din puținul tău celui ce are nevoie. Ajută-l pe cel căzut să-și poarte cru- cea. „De aceea, îndemnați-vă și zidiți-vă unul pe altul… vă rugăm însă fraților, dojeniți pe cei fără rânduială, îmbărbătați pe cei slabi la suflet, sprijiniți pe cei neputincioși, fiți îndelung răbdători față de toți. Luați seama să nu răsplătească cineva, cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmați cele bune unul față de altul și față de toți” (1 Tesaloniceni 5 :11, 14-15). Există mii de lucruri ce ne pot îndepărta unii față de alții, dar în mod misterios suferința și durerea ne fac să fim uniți. Suferința se poate manifesta în viață sub forme diverse. În mod de neînțeles pentru noi, Iisus îi proclamă feri- ciți pe cei ce plâng, pe aceia care au o viață grea, copleșită de boală, infirmitate, sărăcie, defăimare, nedrep- tăți…
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 144 Evangheliile, exemplul vieții sfinților și înțelepților continuă de sute de ani să propovăduiască rolul purificator al suferinței. Teoretic, totul pare simplu și acceptabil până în momentul în care ne confruntăm personal cu a- ceastă „sperietoare”. Atunci uităm de tot ce am citit, tot ce am învă țat, nu mai credem în învățăturile spiritu- ale, chiar respingem încurajările sau susținerea celor din jur, ne considerăm nedreptățiți, dar Dumnezeu ne înțelege și are răbdare. Poate că primul pas ar fi să nu ne mai revoltăm. Să acceptăm chiar dacă nu înţele- gem. După lunga purificare în drumul către luminare în care Sfântul Augustin voia să înțeleagă fără să creadă, în cele din urmă va trăi revelația că nu este nevoie să înțelegi pentru a crede, ci să crezi pentru a înțelege, de- oarece credința purifică mintea făcând-o aptă să pătrundă subtilitățile spirituale sau măcar să accepte cu smerenie neînțelegerea misterelor spirituale. Chiar și misterul suferinței”29 . Se spune că toți caută fericirea, nimeni nu vrea durere, dar nu poți vedea curcubeul fără măcar puțină ploaie. NU poate exista mântuire fără Cruce, cum nu poate exista şi NU există Cruce fără suferinţă. În viața creștinu- lui există suferință, așa cum există și bucurie; creștinul trebuie să și le asume pe amândouă! În prezent, în pofida evoluţiei spectaculoase a medicinei, numărul oamenilor care se îmbolnăvesc nu numai că nu scade, ci chiar creşte vertiginos de la o zi la alta. Boli noi îşi fac apariţia, majoritatea lor generând suferinţă arzătoare, unei părţi semnificative dintre ele ştiinţa medicală negăsindu-i leac. Dar de ce, de ce există atât de multă suferinţă în această lume? Există o explicaţie cuprinzătoare! Fără niciun dubiu, una dintre cele mai comune şi înflăcărate întrebări, pe care şi-o pune omul, poate chiar cea mai dintre cele mai, este „de ce-ul relaţionat cu suferinţa”. Unii se duc departe cu gândul şi se întreabă: Oare Dumnezeu ne-a creat şi ne-a lăsat în această lume cu scopul de a suferi de diferite boli şi necazuri?! Încă di- nainte de a începe păşirea pe drumul care conduce către înţelegerea rostului şi cauzelor suferinţei, trebuie mu- sai să se ştie cea mai clară parte a ecuaţiei, şi anume faptul că Dumnezeu a creat omul pentru a se bucura, nu pentru a suferi, mărturie a acestui fapt stă însăşi Sfânta Scriptură, care atestă că omul a fost sălăşluit în rai, la începutul existenţei lui, unde era fericit pe deplin şi unde nu cunoştea durerea şi necazul. Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1, 26). Adam a fost creat în întregime bun, el trăind în rai numai întru bine, necunoscând răul în sine şi nefăcând absolut nimic rău. În rai, răul exista doar în încarnarea diavolului (a lui satan) – în şarpe, care nu putea să aibă nicio putere asupra omului (şarpele nu pu- tea decât să-l ispitească pe om, ispitirea lui neavând nicio consecinţă atâta timp cât omul refuza să consimtă). Când l-a creat după chipul Său, Dumnezeu l-a pus pe om în posesia unei libertăţi absolute, o libertate care-i o- ferea şansa omului să participe la propria lui îndumnezeire şi să capete în Dumnezeu asemănarea cu El. Ase- mănarea cu Dumnezeu, cu toate că era deja dată în chip, rămânea să fie realizată, împlinită, înfăptuită prin voinţa lui Adam, însă prin voinţa lui, care presupunea o libertate absolută, Adam avea şi posibilitatea30 „să pă- răsească binele şi să meargă spre rău, separându-se de Dumnezeu prin libera lui alegere”31 . Şarpele a fost cel care i-a arătat omului posibilitatea de a părăsi binele, iar acest fapt a însemnat o ispită, o ispită care avea fun- cţia de a-i pune omului voinţa la încercare. Adam şi Eva, primii oameni, au fost ispitiţi în rai. Dumnezeu le spu- sese: „din rodul pomului celui din mijlocul raiului să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi” (Facere 3, 3); pe când şarpele, dimpotrivă, le-a zis că nu vor muri, ci că li se vor deschide ochii şi vor fi ca Dum- nezeu, cunoscând binele şi răul: „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul„ (Facere 3: 4, 5). Prin ce le-a spus: „veţi fi ca Dumnezeu” (cf Facere 3, 5), şarpele le-a propus oamenilor să devină „ca Dumnezeu”, adică să fie dumnezei fă- ră Dumnezeu, independent de Dumnezeu – aceasta a fost ispita. Adam, în cele din urmă, cedând în faţa amă- girii diavolului, s-a învoit cu ispita, a consimţit să se autoîndumnezeiască – acesta a fost păcatul lui, căci auto- îndumnezeirea presupunea32 lipsirea de Dumnezeu şi luarea locului Său, sau înălţarea înaintea Lui ca un alt dumnezeu, ceea ce însemna respingerea lui Dumnezeu. Prin încălcarea poruncii dumnezeieşti, Adam şi Eva au păcătuit. Fericirea omului a ţinut doar în intervalul în care el s-a aflat în comuniune cu Dumnezeu, prin har. Din momentul în care omul a păcătuit a şi început să su- fere. Şi totuşi, dacă Adam şi Eva au păcătuit, de ce suferim şi noi astăzi din vina lor? Aceasta este o întrebare logică. Răspunsul este la fel de logic: suferim şi noi pentru că, Adam şi Eva fiind protopărinţii noştri, suntem fiii lor şi, practic, împărtăşim soarta lor (De pildă, ca să se înţeleagă mai bine, dacă un stejar se usucă, din diverse ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 29 pilda „Misterul suferinţei” este culeasă de preotul militar Benone Tănase; 30 bibliografie: „Rostul pătimirilor”, Arhimandrit Serafim Alexiev, Editura Sophia, 2009; „Bolile şi credinciosul”, Ieromonahul Grigorie, Editura Evanghelismos, 2007; „Terapeutica bolilor spirituale”, Jean-Claude Larchet, Editura Sophia, 2006; 31 bibliografie: Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12; 32 bibliografie: „Terapeutica bolilor spirituale”, Jean-Claude Larchet, Editura Sophia, 2006.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 145 motive, şi frunzele lui, fără doar şi poate, vor avea aceeaşi soartă; se vor usca! Adam şi Eva au fost acel „ste- jar”, iar fiecare dintre noi suntem una dintre multele lui „frunze”). Împărtăşirea sorţii protopărinţilor noştri este relaţionată doar de latura obiectivă a problemei. În latura subiectivă a ei, se ştie faptul că noi, oamenii, fii fiind ai lui Adam şi Evei, nu suferim din vreo cauză independentă de noi, pentru că fiecare dintre noi suntem proprii întemeietori ai drumului vieţii noastre, cu alte cuvinte, putem, dacă vrem, să optăm pentru un alt drum în viaţă, puteam să alegem să păşim pe drumul virtuţii, nu pe cel al păcatului, pe drumul ascultării de Dumne- zeu, nu pe cel al neascultării, pe drumul comuniunii cu Dumnezeu, știind, ascultând şi împlinind poruncile Lui; fără a face păcate, sau dacă le facem, pe fondul unor neputinţe sau a unor motive mai mult sau mai puţin su- biective, măcar să ne căim şi să le mărturisim preotului duhovnic şi lui Dumnezeu; să ne cerem iertare din tot sufletul şi din toată inima şi să luptăm cu noi înşine pentru a ne îndrepta, corecta comportamentul fizico-men- talo-psiho-spiritual, pentru a nu mai repeta păcatele, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Aşadar, prima cauză a bolii, a suferinţei, este păcatul, cel pe care îl facem zilnic, cu mintea, cuvântul și fapta, voluntar sau involuntar, direct sau indirect, cu știință sau fără știință, la vedere sau în ascuns! Prin păcat ne depărtăm de Dumnezeu, iar depărtarea de El aduce suferinţă, boală, fără nicio excepţie. Despărţindu-ne de El, păcatul ne aduce într-o stare contra naturii, o condiţie subumană, şi ne lipseşte de tot binele33 . Alte cauze ale bolilor, ale suferinței, sunt şi stresul, alimentaţia eronată, ca de altfel şi poluarea (atmosferică, hidrologică, e- lectromagnetică, alimentară, etc.), dar nu numai. Dar boala/suferința are şi o altă însemnătate, ea este şi o cercetare a omului de către Dumnezeu. Dumnezeu nu doreşte ca noi, oamenii, să ne pierdem, ci doreşte să ne mântuim, dar de vreme ce darurile pe care El ni le dă nu ne fac să ne îndreptăm cărările, atunci El îngăduie în viaţa noastră necazuri şi suferinţă, ca într-un fel sau altul să ne facă să înţelegem, să ne trezească la realitate. În unele cazuri suferinţa chiar este un dar de la Dumnezeu!34 „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci Însuşi Iisus Hristos a sfinţit prin nevoinţa Sa calea pătimirilor! Bu- curaţi-vă şi vă veseliţi, căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El (Filipeni 1, 29). Cuvântul lui Dumnezeu numeşte pătimirea pentru Hristos dar. Aceasta este răsplata pentru cei aleşi de Dumnezeu, însemnul pentru cei aleşi ai Săi, medalie pentru cei iubiţi ai lui Hristos”35 . „Potrivit celor spuse de Sfinţii Părinţi, există boală pe care o îngăduie Dumnezeu pentru a fi încercaţi. Iar a- ceastă încercare este trimisă pentru a ne arăta vrednici (de a fi fii ai lui Dumnezeu). Căci omul care nu este în- cercat de ispită rămâne fără experienţă şi necopt... Pe când cel care este ispitit în primejdii devine încercat. În aceste cazuri, omul, prin răbdarea pe care o arată, dobândeşte răsplată cerească”36 . Dumnezeu, spre binele omului, este (şi) un pedagog! „Ce spune Sfânta Scriptură? „Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte”. Un tată, de pildă, are opt copii. Cinci din- tre ei stau lângă tatăl lor, iar trei pleacă de acasă şi nici nu se mai gândesc la el. Dacă cei care stau lângă el fac vreo neorânduială, tatăl lor îi trage puţin de urechi sau le dă o pălmuţă, iar dacă sunt cuminţi, îi mângâie şi le dă o ciocolată. În timp ce aceia care sunt departe nu primesc nici mângâiere, dar nici palmă. Tot astfel face şi Dumnezeu. Oamenilor care sunt lângă El şi celor care au intenţie bună, dacă greşesc puţin, le dă câte o pălmu- ţă şi astfel îşi achită datoria. Iar dacă le dă mai multe, ei depun în casieria cerească. Iar celor care sunt departe de Dumnezeu, El le dă ani îndelungaţi pentru a se pocăi”37 . Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Dom- nul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu Se poartă cu voi ca fa- ţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roadă paşnică a dreptăţii (Evrei 12, 5-7, 11).  Diavolul şi slujitorii lui, demonii, există. (Diavolul există, deşi nu se vede cu ochii trupeşti; există şi posesia demonică, într-un grad mai mic sau mai mare, mai evident sau mai puţin evident, mai uşor vindecabil sau mai greu vindecabil ş.a.m. d.; există şi iadul! (oricum, dovada cea mai mare care atesta că diavolul, posesia demonică şi iadul există este cuvântul lui Dumnezeu, adică Biblia – Biblia atestă aceste 3 existenţe de mult timp, iar mărturia mea din această carte vine în sprijinul susține- ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 33 bibliografie: „Terapeutica bolilor spirituale”, Jean-Claude Larchet, Editura Sophia, 2006; „Rostul pătimirilor”, Arhimandrit Serafim Alexiev, Editura Sophia, 2009; 34 bibliografie: „Rostul pătimirilor”, Arhimandrit Serafim Alexiev, Editura Sophia, 2009; „Bolile şi credinciosul”, Ieromonahul Grigorie, Editura Evanghelismos, 2007; 35 citat extras din cartea „Rostul pătimirilor”, Arhimandrit Serafim Alexiev, Editura Sophia, 2009; 36 citat extras din cartea „Bolile şi credinciosul”, Ieromonahul Grigorie, Editura Evanghelismos, 2007; 37 citat extras din cartea „Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, IV, Viaţa de familie”, Editura Evanghelismos, 2003.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 146 rii atestării ei)). Noi, oamenii, ne aflăm într-un război duhovnicesc dur cu puterile întunericului, un război de care foarte mulţi dintre noi suntem inconştienţi, din cauza necredinţei, manipulării din mass-media ateistă, comodităţii, lenei, iubirii patimilor, închistării în păcat, etc.. Oamenilor inconştienţi, adică celor necredincioşi, care nu cred în pu- terile întunericului, când li se întâmplă, prin îngăduinţă divină, să asiste la diferite exorcisme în care se alungă duhurile necurate dintr-o persoană demonizată, se şochează şi caută tot felul de explicaţii „ştiinţifice”, în aşa fel, încât să îşi regăsească liniştea şi să continue să nu creadă în existenţa demonilor, pentru că aşa le convine lor, fugind astfel, fără succes real, de suportarea consecinţelor păcatelor lor, la nivel de conştiinţă (oamenii re- spectivi, ca să îşi regăsească liniştea, spun, de cele mai multe ori, că persoana demonizată şi exorcizată, de fapt, a fost doar bolnavă psihic, şi spun asta îndoctrinaţi fiind de psihiatrii atei). Contactul cu realitatea îi spe- rie, pentru că realizează că ei trăiesc într-o lume iluzorie, lipsită de credinţa în ceva ce există în mod clar, dar nu poate fi văzut cu ochii trupeşti38 . Totuşi, orice necredincios de astăzi poate fi un credincios de mâine, slavă Domnului. SFAT pentru cititorul acestei cărţi: Dragule, să nu îţi fie frică de demoni, ci să îţi fie frică de păcate, pentru că prin ele poţi da dreptul demonilor să aibă putere asupra ta. De tine depinde dacă diavolul va avea putere sau va fi neputincios. Îţi spun din propria mea experienţă că lupta cu demonii nu poate fi evitată, pentru că urcarea pe scara către rai, în mod inevitabil, presupune şi întâlnirea cu demonii care sunt dispuşi să facă orice ca să împie- dice oamenii să se apropie de Dumnezeu şi, mai ales, să se mântuiască. Lupta cu ei poate fi uşurată foarte mult prin credinţă şi nădejde în Dumnezeu, milostenie, rugăciune, post, spovedanie, împărtăşanie, mers regulat la slujbele Bisericii (Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu), înfrânare de la păcate, smerenie faţă de Dumnezeu, însemnare zilnică cu Sfânta Cruce, etc. Demonii, adică diavolii39 , îngerii căzuți, care s-au abătut pe calea răului, fug de ............................... 38 bibliografie: „Demonii şi lucrările lor”, Editura Egumeniţa (Editura Cartea Ortodoxă), 2007; 39 Dumnezeu i-a creat pe îngeri înainte să creeze lumea văzută. Când și-au făcut, însă, apariția îngerii căzuți, adică demonii, și care a fost cauza apariției lor? Revelația Dumnezeiască ne spune clar că motivul apariției lor a fost mândria! Lucifer, înger de lumină fiind, căpetenie a celei de-a doua trepte îngerești, în loc să își păstrezecurăția și în loc să crească în sfințenie, s-a răzvrătit, nu a vrut să rămână în starea lui, ci s-a mândrit și a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, chiar să fie în locul lui Dumnezeu. Dumnezeu, însă, a luat de la el harul Duhu- lui Sfânt. Lucifer s-a transformat în satana, în diavol, devenind un înger rău, decăzut; împreună cu el au căzut și îngerii care i-au fost su- puși lui. Satan deși a fost creat cu totul bun, el însuși a conceput răul, căzând din înțelepciunea cerească. Deci, întemeietorul răului este diavolul! Chipul demonilor este întunecat, desfigurat, scârbos, înfiorător; ei au acelea și puteri pe care le are și omul, adică pot vedea, mirosi, auzi, pipăi, vorbi, dar pot fi chiar surzi sau muți, după cum bine se scrie în Biblie.Sunt imateriali, subtili, de esență volatilă. Au capacitatea de a se mișca rapid, de a face teleportări; au capacitatea, precum îngerii, de a face modificări extraordinare în lumea materială, adică pot tri- mite foc din cer, pot produce vânturi puternice, etc. Demonii se află în văzduh, adică, mai exact, în spațiul de sub cer; se găsesc și pe su- prafața pământului, dar și în iad. Căpetenia lor, satan, se află în iad! Din momentul căderii lor, demonii (diavolii) ne ispitesc mereu pe noi, oamenii, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, adică exact la locul de unde au căzut ei, și fac asta din ură și invidie. Demonii nu pot să-i facă lui Dumnezeu nimic rău, pentru că El este atotputernic, tocmai de aceea, și-au canalizat, concentrat, îndreptat toată răutatea de care sunt capabili, împotriva noastră. De ce? Simplu! Noi, oa- menii, suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, suntem creaturi ale mâinilor Sale; în virtutea acestui fapt, demonii, știind clar că Dumnezeu ne iubește, sunt însetațisă ne facă rău, să ne facă robi ai păcatului, pentru a ne duce la pierzare, pentru a ne îndepăr- ta de Dumnezeu, pentru a ne face chiar să nu credem în existen ța Lui; acesta este modul lor de a se răzbuna împotriva lui Dumnezeu. După căderea protopărinților noștri din Rai, Adam și Eva, mintea omenească a pierdut Harul Dumnezeiesc, har care o ocrotea de duhu- rile necurate. Datorită acestui fapt, demonii au puterea de a intra în mintea omului și de a-i insufla gânduri necurate, păcătoase (demo- nii pot chiar să intre în oameni cu toată esența lor, neamestecându-se cu sufletul, ci trăind în trupul omului; intrarea directă a unuia sau a mai mulți demoni într-un om se poate face numai cu îngăduința lui Dumnezeu, intrarea respectivă reprezentând urmarea vieții extrem de păcătoase a omului; totuși, unii oameni de bunăvoie primesc demoni în ei, prin lepădarea de Hristos, prin participarea laritualuri sa- taniste, etc.; uneori, Dumnezeu îngăduie demonilor să intre în unii oameni și să-i lupte, pentru ca ei să se roage mai mult și din cauza su- ferinței să nu mai păcătuiască). Oricum, Bunul Dumnezeu, Dragul de El, nu îngăduie demonilor ca să ne lupte pe noi, oamenii, peste pu- terile noastre, ci în luptă ne dă putere ca să putem birui, smerind astfel și mânia aprigă aduhurilor necurate, care nu ne pot ispiti fără în- găduința lui Dumnezeu. În lupta cu omul, demonii încearcă din răsputeri să influen țeze negativ trupul, simțurile trupului, voința și, nu în ultimul rând, imaginația. Creștinii, fiind renăscuți prin Sfântul Botez, sunt luptați și lucrați de demoni din afară, în timp ce Harul lui Dum- nezeu lucrează în inima lor (fără Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, în timp ce demonii mi- șună în adâncurile inimii, ascunși fiind îngânduri). Astfel, demonii rămânând în afara inimii, în exterior, fac tot posibilul să-i seducă pe oameni cu slava deșartă, cu mândria, dar mai ales cu senzualitatea, făcând toate acestea numai cu îngăduința lui Dumnezeu, care pune la încercare virtuțile oamenilor. Toată lupta creștinilor este lupta cu demonii, diavolii, deoarece ei sunt sursa a toată răutatea, ei fiind cei care săvârșesc răul, pentru că sunt împietriți în rău. Dar, atenție! Demonii, pe noi, oamenii, ne pot doar ispiti, căci, în mod normal, nu au nicio putere de a ne face rău; însă ei pot avea atâta putere câtă le-o dăm noi prin păcatele făcute. Demonii ne îndeamnă prin gânduri să păcătuim, dar nu ne pot obliga să facem păcate; au doar puterea de a ne înșela, păcăli, chiar seduce prin gândurile pe care ni le insuflă. Ei ne îndeamnă fie să păcătuim, fie să-i judecăm pe cei care păcătuiesc, judecarea fiind și ea păcat.Satan, pierzând datorită mândriei, dar nu numai, conștiința dumnezeiască, a devenit neștiutor. Acesta este și motivul pentru care nu știe ce să facă, dar vede ce face →
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 147 Sfânta Cruce, nu o pot suporta, pentru că-i arde cumplit. Aşadar, rămâi în lumină, ca în Lumină să dăinui pe ve- cie! Du la bun sfârşit lupta ta duhovnicească, pentru mântuirea sufletului tău, nu renunţa; ori de câte ori vei că- dea, ridică-te imediat, nu rămâne în căzătură! Şi nu uita ceva foarte important: Dumnezeu este alături de tine, chiar dacă tu nu-L vezi.  Sufletul există şi el! „Odinioară, un părinte, luând un măr copt din mărul rămuros al grădinii sale, îl tăie în două. Apoi, arătându-l fiului său cel însoţea, îi zise: „Fiule! Ce vezi tu aici în mijlocul mărului?”. „Câteva seminţe”, răspunse copilul. Ta- tăl îi zise: „Ia una dintre ele, desfă-o, priveşte bine şi spune-mi ce vezi în mijlocul ei?”. Copilul ia o sămânţă din mijlocul mărului tăiat în două, o desface, priveşte bine şi apoi zice încurcat: „Tată, nu văd nimic”. Tatăl îi zise: „Fiul meu, acolo, în mijlocul seminţei, unde tu nu vezi nimic, e ascunsă putinţa vieţii unui măr mare, din ale că- rui ramuri cu fructe, se pot împărtăşi sute de oameni, dacă seminţele acestea cad pe pământ bun... Aşa este şi cu trupul omenesc; mulţi medici, adeseori, fac felurite operaţii, taie trupul omenesc în felurite forme şi caută cu deamănuntul să vadă unde-i ascuns Sufletul, iar pentru că nu-l văd, cum nu vedea copilul nimic în sămânţa mărului desfăcută, unii dintre ei zic ca şi el: „N-am văzut nimic, n-am văzut niciun Suflet, deci nu există”. Şi cu toate acestea, Sufletul este în om cât timp el este viu, aşa cum în mijlocul seminţei mărului e putinţa vieţii, cât timp mărul este viu” (citat extras din cartea „Calea sufletelor în veşnicie. Vămile văzduhului”, Protos. Nicodim Măndiţă, vol.I, Editura Bunavestire, Bacău). Sufletul trebuie lăsat să respire! Respiraţia lui este rugăciunea. Sufletul trebuie să primească mâncare! Mâncarea lui este fapta bună necondiţionată, este mila faţă de semeni, care se concretizează în ajutor faţă de ei, în mo- mente de necesitate. Sufletul trebuie spălat! Spălarea lui este spovedania, mărturisirea tuturor păcatelor în faţa preotului duhovnic şi a lui Dumnezeu. Sufletul trebuie îmbrăcat! Îmbrăcămintea lui este credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, dar şi împărtăşania. Sufletul trebuie lăsat să bea! Băutura lui este postul. Sufletul trebuie adăpostit de “vremea rea”. Adăpostul lui este iubirea. Sufletul trebuie să fie mângâiat. Mângâierea lui este iertarea seme- nilor ş.a.m.d.  Viaţa de dincolo de moarte este o realitate! Raiul şi iadul, de asemenea, sunt reale. Viaţa pe care o trăieşte omul pe pământ, în trup, este una efemeră, trecătoare; când moare, omul continuă să trăiască, dar cu sufletul, însă acea viaţă va fi veşnică. Trupul este muritor, nu însă şi sufletul, care este suflare din suflarea lui Dumnezeu, fiind, deci, nemuritor. Viaţa de după moarte există; este cea pe care omul şi-o câştigă tră- ind pe pământ, prin gândurile, vorbele şi faptele sale bune sau rele, ca de altfel şi prin credinţa sau necredinţa sa în Dumnezeu. Viaţa de dincolo de moarte este o realitate la fel cum este o realitate şi viaţa de dincolo de pântece! „Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt. - Tu crezi în viaţa de după naştere? - Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ............................... → Dumnezeu ca să ne mântuiască și se ostenește să facă exact cele contrare. Așa se face că împotriva virtuților a născocit păcatele și pa- timile, iar împotriva legii, fărădelegea; ba chiar prezintă răul sub chipul binelui. Pe oamenii care își dau seama că au o viață păcătoasă, dar își doresc să se schimbe în bine, demonii încearcă să-i amăgească, insuflându- le gânduri sub formă de sfaturi, de genul acesta: Nu începe să te schimbi în bine de astăzi, începe de mâine. Spovedeşte-ţi păcatele la duhovnic în postul următor, nu acum, că doar nu vei muri astăzi. Cei care se lasă înşelaţi amână la nesfârşit schimbarea în bine, nu se spovedesc şi... Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi, omule, căci nu ştii clipa în care vei muri! Dar de ce nu-i vedem pe demoni? Ei bine, în Rai, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, aflându-se în comuniune harică, cu Dumnezeu, pu- teau să vadă îngerii şi să şi comunice cu ei. După căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, zămislirea şi naşterea în păcat, ne-a făcut incapa- bili să-i vedem pe îngeri, dar lumea nevăzută a duhurilor a rămas deschisă celor curaţi cu inima. Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfinţească; totuşi cu îngăduinţa lui Dumnezeu au văzut îngeri şi oameni care au trăit o viaţă păcătoasă. Trupul nostru ma- terial este ca un perete, ca un baraj salvator, păzindu-ne de vederea înfricoşătoare a demonilor, care pe mulţi dintre noi, oamenii nepre- gătiţi, ne-ar putea duce la pierderea minţii, la nebunie. „Pentru a simţi asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuţi luminos, iar păcatul înseamnă întuneric”, afirmă arhiepis- copul Inochentie al Hersonului. De ce îngăduie Dumnezeu existenţa demonilor? Din iconomie divină, demonii au fost lăsaţi dezlegaţi pentru încercarea şi cercetarea o- mului şi a voii lui libere, pentru ca omul să cunoască faptul că este mai puternic decât diavolul, însemnându-se în numele lui Hristos, cu Sfânta Cruce; pentru ca omul să trăiască în smerenie, fără a se preamări prin bogăţia darurilor; pentru ca omul să nu-şi uite neputinţa sa şi puterea lui Dumnezeu care îl ajută; pentru ca demonii să-şi strângă o osândă şi mai îndreptăţită pentru răul pe care-l fac (Despre dia- vol şi îngerii lui, demonii; bibliografie: Războiul creştinilor cu diavolii, ediţia a III-a, îmbunătăţită, Părintele Daniel de la Rarău, Făgăraş, colecţia „Rugul Aprins” - 12, Editura Agaton, 2012).
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 148 ceea ce urmează. - Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate? - Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură… - Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical. - Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici. - Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este alt- ceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund. - Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe mama, iar ea va avea grijă de noi. - Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie? - Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc. - Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mama, aşa că e evident că nu există! - Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!” (Sursă: SN. LDPN).  Spovedania și împărtășania în viaţa unui creştin sunt deosebit de importante, alături de mersul regulat la Sfânta Biserică şi nu numai. Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune, spune Fericitul Augustin. „În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său: - Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit? - Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă. Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde țurțurele a început imediat să se topească la căldura focului. - Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folo- sitoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic. La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în su- flet. - Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi ia- răşi se vor trezi la viaţă. La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate” (Căldura focului, pildă extrasă din cartea „Pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc”, Leon Magdan, Bucureşti, Editura Mateiaş).  Iertarea este vitală! Medicina, chiar ştiinţific, prin studii acreditate, dovedeşte în acest stadiu existenţial al omenirii, în mod clinic, in- failibil, 100% cert, faptul că refuzul şi incapacitatea de a ierta naşte în suflet o otravă, un venin care răspândeşte multă ură, duşmănie, ranchiună, gradat, evolutiv, mai mult sau mai puţin lent. Otrava parşivă a neiertării se pre- linge, se infiltrează în mod inevitabil în corp, pentru că nu există emoţie negativă care să nu îşi lase amprenta în fizic, şi determină o boală sau alta, o întreagă patologie înlănţuită care nu ocoleşte nicio sferă a omului: trup, minte (gândire + sentimente, emoţii, trăiri), suflet. O simplă neiertare duce la îmbolnăvire! Da, incredibil sau nu, acest fapt este demonstrat. Prin puterea sa, însă, slavă Domnului, iertarea, ca act săvârşit cu ajutorul harului lui Dumnezeu, eliberează mintea de încărcături emoţionale nocive, vindecând rănile demonice ale sufletului, permi- ţând astfel crearea, trăirea şi manifestarea vieţii în echilibru, frumuseţe şi normalitate. Iertarea este pentru sănă- tatea sufletului ce este polenul pentru o floare, apa pentru o mare, căldura pentru vară, frigul pentru iarnă, etc. „Un profesor a dat fiecărui student, ca temă pentru lecţia de săptămâna viitoare, să ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană care îi supără, pe care nu pot să o sufere, să o ierte, să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective. Timp de o săptămână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea să şi-o pună la capul patului. Studenţii au fost amuzaţi de lecţie, la început, şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume, rămase în memorie încă din copilă- rie. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenţii adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâl-
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 149 neau şi care considerau ei că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că devenea cutia din ce în ce mai grea. Piersicile aşezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipi- cioasă, cu miros dezgustător, şi stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte. O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema expe- rimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase şi ea ajunsese într-o stare jalnică: cu ma- re greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale. Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat să le-o explice profesorul când s-au revăzut după o săptămână, şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o să- ptămână întreagă nu a fost decât expresia greutăţii spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală faţă de alte persoane. De multe ori credem că a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate, însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşi- ne” (Sursă: SN. LDPN).  Rugăciunea către Dumnezeu trebuie făcută întotdeauna cu inimă bună, nu altfel! Dumnezeu răspunde la rugăciuni în trei feluri. Spune da şi oferă ceea ce un om Îi cere. Spune nu şi îi oferă acelui om ceva mai bun. Spune „aşteaptă!” şi îi oferă o viaţă mai bună în propriul Său timp. Rugăciunea este una dintre cele mai mari fapte bune pe care le poate face un creştin! Puterea rugăciunii nu stă în multă vorbărie, ci în sinceritatea suspinului de rugăciune; rugăciunea puţină, sinceră şi la obiect, spusă de mai multe ori pe zi, cu constanţă, valorează cu mult mai mult decât rugăciunea multă spusă cu făţărnicie, citită doar cu buzele, mecanic, dar netrăită în inimă. Este indicat ca creștinul să se roagă mult și bi- ne, trăind fiecare cuvânt pe care-l rostește.  Smerenia, ca şi iertarea, este vitală pentru un creştin! A fi smerit înseamnă (şi) pur şi simplu a-ţi trăi viaţa aşa cum ţi-a lăsat-o Dumnezeu, mulţumind pentru bune şi pentru rele, în aceeaşi măsură, şi făcând ceea ce faci cât mai bine, în sfera pozitivismului, a binelui, ca pentru Du- mnezeu). „Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: "Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?”. Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au spus: - “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion”. - “Ghinion sau şansă, zise bătrânul, Dumnezeu le ştie pe toate! Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Toţi au râs de el. După 15 zile, însă, calul s-a întors şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el. “Ce mai noroc!” strigară sătenii. Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bă- trânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai. “Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. - “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!”. - “Ghinion, şansă, Dumnezeu le ştie pe toate, le răspunse bătrânul, Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture pentru război. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt. “Ce noroc pe tine!”, strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost duşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.” Bătrânul le răspunse: “Ghinion, şansă… Dumnezeu le ştie pe toate, Doam- ne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” (Sursă: SN. LDPN).  În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există, spune Sfântul Simeon Noul Te- olog. „Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă: - De ce ai scris pe o vâslă "credinţă" şi pe cealaltă "fapte bune"? - Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul. - Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 150 călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos. Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat niciun pic, învâr- tindu-se în loc. în felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul o- mului, tot aşa îi este şi viaţa. Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!” (Cele două vâsle, pildă extrasă din cartea „Pilde orto- doxe şi povestiri cu tâlc”, Leon Magdan, Bucureşti, Editura Mateiaş).  Orice om, indiferent cât de rău este sau pare a fi şi cât de neschimbabil este sau poate fi, se poate schimba în bine. „La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii. Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are niciun ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit. - Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu. - Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc. - Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în fa- ţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată: - Ce faci? - Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculo- sul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse: - Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită! Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte ma- re, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şe- ful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază stric- tă. După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, direc- torul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău. Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de li- bertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl pu- tem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem” (Criminalul, pildă extrasă din cartea „Pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc”, Leon Magdan, Bucureşti, Editura Mate- iaş). "Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie" (Sfântul Ioan de Kronstadt).  Nimic nu este doar ceea ce pare. Lumea şi viaţa au un sens adânc, iar aparenţele înşeală. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, tocmai de aceea trebuie diferenţiată aparenţa de esenţă.  Interesant, atunci când te uiți la ceva, de foarte multe ori nu vezi acel ceva așa cum este, ci îl vezi așa cum eşti tu; cu alte cuvinte, de pildă, omul bun vede bunătate peste tot; omul rău, nicăieri!
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 151 151  Vindecarea prin credinţă chiar este posibilă, ea fiind demonstrată ştiinţific! Cercetătorii ruși au dovedit că oamenii se pot vindeca prin credinţă. Cercetătorii din Sankt Petersburg au reuşit să găsească şi dovada, descoperind mecanismul "material" al fenomenului divin. "Rugăciunea este un remediu puternic. De asemenea, şi atingerea moaştelor. Nu numai că reglează toate proce- sele din organismul uman, dar poate reface și psihicul labil al bolnavului", a declarat Valery Slezin, directorul Ins- titului de Cercetare Neuropsihologică din Sankt Petersburg. Profesorul Slezin a mai făcut un lucru neobişnuit. A măsurat "puterea" rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări care se rugau şi a descoperit un fenomen neobişnuit, şi anume "scurt-circuitarea" activității cerebrale a cortexului. Acest fenomen poate fi ob- servat decât la bebeluşii de trei luni, când se află la sânul mamei lor şi se simt în siguranţă. Odată cu maturiza- rea, acest sentiment al siguranţei se estompează, activitatea cerebrală se intensifică, iar ritmul biocurenţilor ce- rebrali devine mult mai lent, cu excepția somnului adânc şi al rugăciunilor, mai spune omul de știință. Slezin a nu- mit această stare una de "veghe" şi a demonstrat că este vitală pentru fiecare persoană. Este cunoscut faptul că bolile sunt cauzate, în special, de situa ții negative care ne afectează starea psihică. Se pa- re că, în timpul unei rugăciuni grijile trec în planul doi sau chiar dispar de tot. Astfel, ambele vindecări, psihică şi fizică, sunt posibile. Angelina Malakhovskaya, o altă cercetătoare din Rusia (Ingineră și Electrofiziciană la laboratorul de Tehnologie Medicală și Biologică), a declarat că serviciile religioase îmbunătăţesc sănătatea individului. Ea a realizat mii de cercetări cu scopul de a găsi şi observa reacţiile corpului uman, înainte şi după slujbele religioase. Concluziile a- cestor studii au fost că rugăciunile normalizează presiunea sângelui. Rugăciunile sunt chiar scut pentru radioac- tivitate! Rugăciunile pot neutraliza chiar şi radiațiile, potrivit cercetărilor. Astfel, s-a observat că după catastrofa de la Cernobâl, nivelul radiaţilor din jurul bisericii Sfântul Arhanghel Mihail, aflată la numai patru kilometri de- părtare de locul incidentului, era unul normal. Cercetătorii sunt de părere că şi apa sfinţită, semnul crucii şi chiar şi sunetul clopotelor pot vindeca boli. De ace- ea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară virușii de gripă, hepatită și tifos, dar nu numai. Proteinele virușilor se curbează și nu mai poartă infecția, a spus Malakhovskaya. Oamenii de ştiinţă au dovedit, în mai multe rânduri, puterea semnului crucii, a rugăciunilor şi a slujbelor săvârşite în Biserica Ortodoxă. Astfel, cercetătorii ruşi au demonstrat urmările concrete ale semnului crucii făcut deasupra mâncării, de pildă. „Am demonstrat că vechiul obicei de a însemna cu Sfânta Cruce mâncarea şi băutura înainte de masă are o însemnătate mistică profundă. Această tradiţie are consecinţe practice: mâncarea este purificată în mod real, imediat. Aceasta este o mare minune, care se întâmplă zi de zi”, afirmă electrofiziciana Angelina Malakhovskaya. Malakhovskaya studiază puterea semnului Sfintei Cruci de mulţi ani. Ea a efectuat un număr mare de experimente care au fost verificate în mai multe rânduri înainte de a fi prezentate publicului. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, reco- mandările ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una pre- ventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vin- deca. Singura limitare este aceea că ea îi vindecă numai pe cei credincioşi. „Apa «distinge» nivelul de credinţă al oamenilor”, spune Malakhovskaya. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2, 5 ori mai ma- re, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1, 5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, schimbările sunt nesemnificative. Ea a descoperit în special proprietăţile bacteriolo- gice ale apei după ce a fost binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul Sfintei Cruci. Studiul a arătat, de asemenea, o nouă proprietate, necunoscută în trecut, aceea a cuvântului lui Dumnezeu de a transforma structu- ra apei, mărindu-i considerabil densitatea optică în domeniul spectral al undelor scurte ultraviolete. Se ştie deja că apa sfinţită de către un preot ortodox nu mai prezintă mişcare browniană şi nu se mai alterează cu trecerea timpului. Cercetătorii au verificat efectul rugăciunii „Tatăl Nostru” şi al semnului ortodox al Sfintei Cruci făcute asupra bac- teriilor patogene. Au fost prelevate probe de apă din mai multe surse: fântâni, râuri şi lacuri. Toate probele con- ţineau stafilococul auriu, un bacil din colon. Ei au constatat că dacă se rosteşte rugăciunea „Tatăl Nostru” şi se face semnul Sfintei Cruci peste probele de apă, numărul bacteriilor periculoase scade de şapte, zece, sute şi chiar mii de ori. Experimentele au fost astfel concepute încât să se excludă posibilitatea unor sugestii mentale. Rugăciunea a fost rostită atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, dar numărul bacteriilor patogene a scăzut.
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 152 Cercetătorii au dovedit şi efectul benefic al rugăciunii şi al semnului Sfintei Cruci asupra persoanelor. Toţi partici- panţii la teste au avut presiunea arterială stabilizată şi indicii sanguini îmbunătăţiţi. Impresionant este faptul că indicii sanguini s-au modificat înspre însănătoşire: persoanele hipotensive au înregistrat creşteri de tensiune, iar cele hipertensive scăderi de tensiune. S-a observat, de asemenea, că dacă semnul Sfintei Cruci este făcut negli- jent, de exemplu cu cele trei degete unite incorect sau duse în afara locurilor corecte - mijlocul frunţii, centrul ple- xului solar şi cavităţile umerilor drept şi stâng - rezultatul pozitiv este mult mai redus sau chiar absent40 .  Adresându-mă în special cititorului acestei cărţi:  Înainte de a ajunge la o concluzie şi înainte de a gândi rău despre o persoană, să te uiţi atent la ceea ce ai în jur, pentru că, de obicei, ceea ce vezi nu este şi adevărul situaţiei!  Milostenia ajută mult sufleteşte! Faptul de a dărui nu te face mai sărac! Dăruiește cu și din toată inima și tot sufletul. În loc să sărăcești te vei îm- bogăți, dar nu material, ci duhovnicește. Dăruind vei dobândi! Fiecare dă din visteria sufletului său ceea ce are. Întotdeauna găsim să dăm ceva aproapelui nostru, un ban, o mângâiere, un zâmbet, o cană cu apă, o farfurie cu mâncare, o vorbă bună, etc.  Nu subestima niciodată impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva; vorbele tale pot atinge o viaţă! Vocea ta este, de fapt, expresia de moment a stării afective a inimii tale, o expresie filtrată de minte, care este e- misă de/pe buzele gurii tale. Corzile tale vocale vibrează în acord cu sentimentele/emoţiile care trăiesc în inima ta, iar cuvintele tale gândite, vorbite şi/sau scrise sunt o amprentă pe care fiinţa ta o pune pe alte inimi. Păstrează tăcerea inimii, minţii şi gurii tale, când nu te simţi influenţat de iubire, lumină, armonie şi bunătate, pentru că vocea ta poate să producă răni profunde nevindecabile. Atinge viaţa semenilor tăi numai pentru a face un bine, nu un rău. Şi nu uita niciodată că tu poţi să dăruieşti cărămizile, prin vorbele tale grăite sau scrise, cu a- jutorul cărora un alt om îşi poate clădi o viaţă fericită, cum poţi să dăruieşti şi buldozerul cu ale cărui şenile poţi distruge o viaţă deja clădită. N-ai vrea să fii distrugător, ci constructor.  Suferinţa (boala) trebuie înfruntată, pentru a o trata, pe două fronturi, căci este un „nod” care trebuie dezlegat nu doar din perspectiva strict biologică, ci și din cea spirituală. Înfruntă-ţi boala/suferinţa pe două căi, şi anume: calea medicală şi calea duhovnicească (spirituală), în acelaşi timp, nu separat. Calea medicală: Apelează la ajutor medical. Consultă medicul specialist care se ocupă cu studiul şi tratarea orga- nului care îţi este afectat de boală. De exemplu, dacă boala ta se răsfrânge asupra inimii, stomacului, amigdale- lor, plămânilor, pielii, etc., consultă un medic cardiolog, gastroenterolog, orl-ist, dermatolog, dermatovenerolog, etc. Dacă ţi se pare că medicul nu te consultă cum trebuie, că nu îţi acordă atenţia cuvenită şi, mai mult decât a- tât, dacă ţi se pare că nu este competent, consultă altul. Trebuie să găseşti unul care să aibă competenţă, care să te diagnosticheze corect şi care să-ţi prescrie tratament măcar pentru ameliorarea bolii tale, dacă nu pentru tra- tare. Dacă nu dorești tratament alopat, optează pentru tratament naturist, din plante; ai dreptul să decizi! Să nu ignori consultul medical, să nu îl amâni, să nu îl consideri inutil. Însuşi cuvântul lui Dumnezeu te îndeamnă să apelezi la medic, ia citeşte: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul... Domnul a zidit din pământ leacurile, şi omul înţelept nu se va scârbi de ele. Şi El a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. Cu acestea tămăduieşte şi ridică durerea; Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui. Depărtează păcatul şi întin- de mâinile spre faptele drepte şi de tot păcatul curăţeşte inima ta. Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Dom- nul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă. Că şi el se va ruga Domnu-lui, ca să dea odihnă şi să- nătate spre viaţă” (Biblia, Vechiul Testament – Ecclesiasticul 38:1, 2, 4, 6, 7, 9, 10, 12, 14). Eu, personal, îţi pot face o recomandare; adresează-te, dacă poţi şi vrei, doamnei dr. Ţigănişteanu Constanţa, ca- re este, fără niciun dubiu pentru mine şi pentru mulţi alţii, unul dintre cei mai buni medici generalişti din Româ- nia, poate chiar cel mai bun, şi printre cei mai buni din întreaga lume (la dânsa poţi ajunge doar prin programare ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 40 bibliografie şi citare: S.N.; Interfax.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 153 telefonică): Dr. Ţigănişteanu Constanţa (telefon mobil personal: 0751.030.553) Centrul Medical Eurosanity Calea Plevnei, nr. 44, Sector 1, Bucureşti, http://www.eurosanity.ro/ Tel. mobil al clinicii: 0723.313.213 Tel. fix al clinicii: 021.311.54.54 Stai departe de unii dintre aşa-zişii „vindecători”, „tămăduitori”, etc., care care promit vindecarea prin diverse tratamente mai mult sau mai puţin naturiste; foarte mulţi dintre ei nu numai că sunt nişte şarlatani, dar, pe dea- supra, se ocupă, la vedere sau în ascuns, şi cu activităţi oculte, anticreştine, neortodoxe, de la citit în cărţi până la vrăjitorie şi altele asemenea acestora. Nu vreau şi nu pot să discreditez pe nimeni, nu pot face nominalizări cum nu pot nici generaliza, nu pot spune că toţi sunt o apă şi un pământ, că toţi sunt nişte şarlatani sau nişte vrăjitori, nu, dar eu te rog, în calitate de muritor de rând ce sunt, să fii foarte atent, totuşi, pentru că nu tot ce zboară se mănâncă, după cum bine (ar trebui să) ştii. Calea spirituală (duhovnicească): Concomitent cu mersul la medic, cere ajutor şi de la Dumnezeu, căci fără El nu te poți vindeca niciodată. Însuşi Dumnezeu îţi spune să ceri: „Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului (tău) şi (Eu) te voi izbăvi şi (tu) Mă vei preaslăvi” (Psalmul 49:16). „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea lui şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele!„ (Iezechiel 33:11). Cum poţi să apelezi la calea spirituală, duhovnicească? Uite cum: - crede și încrede-te în Dumnezeu! - discută cu duhovnicul tău (Dacă nu ai un preot duhovnic, fă-ţi; să nu îndrăzneşti să ignori preotul sau să-l ju- deci; şi el este om, dacă a făcut sau face păcate, va răspunde în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa ta; oricum ar fi, el are har şi este un slujitor al lui Dumnezeu, deci nu ezita să i te adresezi, căci el îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt, iar Hristos prin preot în Duhul Sfânt îţi iartă ţie păcatele. Nu pot să îţi ascund faptul că şi în viaţa preoţilor, ca în viaţa tuturor oamenilor, se găsesc slăbiciuni, neputinţe, păcate, căderi, mai ales datorită faptului că un pre- ot este de zeci şi sute de ori mai ispitit decât un om obişnuit, mirean, laic, dar să ştii că şi între îngeri s-au găsit o parte care au căzut, în frunte cu Lucifer, cum de altfel s-a găsit şi între apostoli un Iuda, tocmai de aceea, chiar dacă un preot ar fi păcătuit, acesta nu este un motiv ca tu să dispreţuieşti preoţii şi/sau să ocoleşti Sfânta Biseri- că. Indiferent de starea de păcătoşenie a preotului, Sfintele Taine se săvârşesc, pentru că nu preotul, ci Însuşi Hristos le săvârşeşte prin preot, în Duhul Sfânt. Tu judecă-te doar pe tine şi vezi-ţi de păcatele tale. Roagă-te pentru preoţi!) şi spovedeşte-te corect și complet, folosind un îndreptar de spovedanie, și împărtăşeşte-te, în cazul în care ţi se dă voie. Este foarte, foarte, foarte important să te spovedeşti corect. Dar ce înseamnă spovedi- re în mod corect și complet?! Înseamnă să-ți cercetezi conștiința în profunzime și să-ți identifici păcatele din în- dreptarul de spovedanie; odată identificate ele trebuie confesate preotului duhovnic cu căință, la timpul trecut (de pildă: să spui „am mințit”, nu să spui „mint”, ca şi când îţi doreşti să minţi în continuare); în timpul spoveda- niei trebuie să-ţi spui toate păcatele, fără să ascunzi voluntar vreunul şi fără să minţi; trebuie să nu te dezvinovă- ţeşti, aruncând vina pe unii semeni de-ai tăi; trebuie să nu divulgi păcate străine, adică păcate ale semenilor tăi; trebuie să nu spui nume de persoane care te-au atras către păcat ori care din vina ta au păcătuit şi trebuie să iei decizia de a-ţi schimba viaţa în bine, adică trebuie ca din acel moment să evoluezi, să te lupţi cu tine însuţi ca de la o spovedanie la alta să fii mai puţin păcătos. Dumnezeu te va ajuta negreşit, dacă tu vei vrea şi te vei osteni în acest sens! "De se va face cineva vinovat şi îşi va mărturisi păcatul,..., îl va curăţa preotul prin aceasta de păcatul său şi i se va ierta păcatul" (Levitic 5, 5-6). Dar de ce omul trebuie să-şi spovedească păcatele la duhovnic? Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină – taina spovedaniei - sfinţilor Săi apostoli când le-a spus: "Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi ori- câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18; 16, 19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa înviere din morţi, când arătându-Se apostolilor le-a zis : „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi ierta- te şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Puterea de a lega şi dezlega păcatele o are numai Mântui- torul Hristos, cum ne-a arătat (Luca 5, 20-24), dar El a dat această putere şi apostolilor (Ioan 20, 21-23) şi prin a- ceştia, episcopilor şi preoţilor, prin succesiunea apostolică realizată prin Taina Hirotoniei. - mergi cât de des poți la Sfânta Liturghie (în fiecare duminică şi sărbătoare) și la Sfântul Maslu (NU te lăsa in- fluenţat negativ de mass-media, care denigrează Biserica şi preoţii, ci mergi la biserică, fă-ţi un duhovnic şi... . NU uita, Biserica este spitalul în care sufletul se poate vindeca!).
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 154 - ține post în Postul Paştelui (Postul Mare), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Sfintei Marii şi Postul Naşterii Domnului, dar şi în afara acestor posturi, în zilele de luni, miercuri şi vineri (postul reprezintă înfrânarea de la a mânca de dulce și de la a face felurite păcate). Acesta este o parte din postul bine plăcut lui Dumnezeu, citez: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel săr- man, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămă- duirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţa- rea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va ră- sări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Dacă îţi vei opri piciorul tău în ziua de odihnă şi nu-ţi vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de Domnul, şi vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletniceşti cu treburile tale şi fără să mai vorbeşti deşertăciuni, atunci vei afla desfătarea ta în Domnul; ... căci gura Domnului a grăit acestea" (Isaia 58:6-11,13,14). - roagă-te dimineața, după sculare, și seara, înainte de culcare, cel puțin, folosind o pravilă de rugăciune (spune cât de des poți rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul). Rugăciunea trebuie spusă cu credință și răbdare (dacă nu poţi folosi o pravilă de rugăciune, spune rugăciuni cu propriile tale cuvinte, din inimă, pe tot parcursul zilei); - roagă-l pe duhovnicul tău să îţi citească Moliftele Sfântului Vasile cel Mare + alte rugăciuni de dezlegare; - bea aghiasmă mică, strict în zilele în care eşti curat, dimineaţa, pe stomacul gol; mănâncă una sau mai multe bucățele de anafură, tot pe stomacul gol; - fă o sfeștanie în casă şi citeşte Sfânta Scriptură, mai ales Sfintele Evanghelii (după Matei, Marcu, Luca şi Ioan); - citeşte măcar câte 3 psalmi, zilnic, din Psaltire, cu binecuvântarea duhovnicului; - fă cât mai multe fapte bune necondiţionate, faptele milei sufleteşti şi trupeşti (ajută-i pe cei neajutoraţi, înva- ţă-i pe cei neînvăţaţi, sfătuieşte-i pe cei nehotărâţi, mângâie-i pe cei întristaţi, iartă-i pe cei care îţi greşesc, roa- gă-te pentru duşmanii tăi şi pentru toţi oamenii, oferă de mâncare celor flămânzi, oferă apă celor setoşi; oferă haine celor goi, etc.) etc. - poartă la gât o cruciuliţă sfinţită şi tămâiază-ţi întreaga casă; - ai răbdare, etc. Observaţie: Dacă ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să te vindeci de una sau mai multe boli, să-ţi uşurezi suferinţa sau chiar să te eliberezi de ea, dar nu ai reuşit nicicum (ai consultat medicul, ai făcut diverse tratamente, te-ai ru- gat, te-ai spovedit corect, te-ai înfrânat de la păcate, te-ai împărtăşit, ai avut răbdare, etc.), înseamnă că suferin- ţa ta, într-un fel sau altul, este un fel de dar de la Dumnezeu, „o cruce de cărat” benefică pentru mântuirea sufle- tului tău. Continuă să ai răbdare, totul va fi bine, vei vedea! Dacă eşti sănătos, bucură-te, sănătatea este o vir- tute, un dar de la Dumnezeu, care, însă, depinde şi de tine, de voinţa ta, de modul în care trăieşti. Întreţine-ţi sănătatea, nu abuza de ea, nu-ţi bate joc de ea, căci poate fi pierdută uşor şi recăpătată extrem de greu.  Nu totul este pierdut! "Într-o legendă, se povesteşte despre o pasăre care trăia într-o pădure alături de multe animale prietene. Toţi o cunoşteau datorită vitezei cu care putea zbura, şi de aceea o numeau Cea-care-zboară-iute. Coloritul magnific al aripilor ei strălucea în lumina soarelui pe când trecea ca o săgeată printre ramuri. Într-o zi, Cea-care-zboară-iute şi-a rupt o aripă. Prăbuşindu-se la pământ, s-a târât la rădăcina unui copac, ca să caute adăpost. După puţin timp, Stăpânul pădurii a găsit-o şi a ridicat-o cu blândeţe. Şi-a trecut uşor mâna peste pasărea înspăimântată şi apoi a aşezat-o iar jos. Celelalte păsări erau încântate, gândindu-se că prietena lor a fost vindecată şi că va putea iar să zboare ca o săgeată printre copaci. Dar Cea-care-zboară-iute tot nu putea zbura. S-a aşezat, în schimb, sub un copac şi, ridicând capul spre cer, a început să cânte o melodie de jale. Sunetele pline de melancolie au conti- nuat zi şi noapte, devenind tot mai puternice. Niciodată, până atunci, pădurea întreagă nu mai auzise ceva atât de frumos. La ceas de noapte, celelalte animale se linişteau şi ascultau cântul ei, care devenea tot mai frumos. Cea-care-zboară-iute învăţase să cânte din adâncul durerii şi întristării ei, iar muzica sa cucerea inimile tuturor celor care o ascultau. Deşi n-a mai putut să zboare niciodată, mângâierea vindecătoare a Stăpânului pădurii i-a dăruit miracolul cântecului şi un nou drum în viaţă" (K. J. Hermes). Ei poftim, dragă cititorule. Tu s-ar putea să fi pățit ce a pățit și pasărea, adică un mare necaz, dar chiar și-așa, da- că te afli într-o suferinţă cruntă, poţi să depăşeşti momentul, la fel cum l-a depăşit ea, iar Dumnezeu îți poate dă-
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 155 rui un nou drum în viață. Oh, chiar dacă ţi se pare că te afli pe fundul prăpastiei, chiar dacă eşti cu adevărat, așa cum am fost și eu, nu renunţa. Ai căzut? Te poți ridica, da, trebuie doar să vrei, să-i ceri lui Dumnezeu ajutorul a- vând maximă credință și nădejde în El, și, bineînțeles, să ai răbdare. Nu te gândi să te sinucizi, nu trece la fapta de a te sinucide, crezând că astfel îţi vei încheia socotelile şi vei obţine o uşurare. Rabdă suferinţa, caută resurse să mergi mai departe, cară-ţi crucea, roagă-te la Dumnezeu, plângi, îngenunchează, strânge din dinţi, luptă, nu te lăsa bătut. Nu te sinucide, orice ar fi, oricât ai suferi, ia exemplul meu, te rog, şi rabdă. Rabdă, rabdă, roagă-te şi ai încredere în Dumnezeu, căci dacă vei răbda până la sfârşit, cu credinţă în existenţa şi purtarea Lui de grijă, vei primi o răsplată pe măsură. Pe drumul vieții, după orice furtună, fără excepţie, iese soarele, iar pentru oame- nii care acceptă şi îndură, cu răbdare, credinţa că totul va fi bine şi cu mulţumire, efectele nefaste ale furtunii res- pective, răsplata va fi mult mai frumoasă decât un curcubeu. Sinuciderea este una dintre cele mai mari greşeli pe care le poate face un om! Te rog să continui să păşeşti pe drumul vieţii, chiar dacă păşirea îţi produce răni care sângerează din abundenţă, datorită crucii pe care o ai de cărat şi datorită sentimentelor induse de greutăţile şi neputinţele tale. Nu te opri nici dacă vei fi nevoit să escaladezi obstacole care, în aparenţă, vor părea de neurcat, de necoborât şi de nesufe- rit. Harul lui Dumnezeu, în fiinţa ta, va construi scara care te va ajuta să urci şi cea mai mare înălţime a oricărui impediment apărut pe parcursul drumului tău, lumina lui Dumnezeu, în ochii tăi, va aprinde candela care te va a- juta să cobori şi prin cea mai întunecată parte a acelui impediment, iar bunătatea lui Dumnezeu, ca un untde- lemn ceresc, va fi pansamentul care te va ajuta să suporţi orice suferinţă de nesuferit. Va trebui doar să-L chemi, să-L strigi pe Dumnezeu, dar cu toată credinţa disponibilă, şi să-L rogi din adâncul sufletului să îţi vindece rănile, pentru a putea merge în continuare. Pentru asta, înarmează-te cu răbdare. Vei reuși, trebuie doar să vrei! Orice coşmar este urmat, la un moment dat, de un vis frumos, pentru că activitatea onirică - cea privitoare la for- marea şi desfăşurarea viselor - se află într-o continuă fluctuaţie. Aşa este şi viaţa, într-o continuă fluctuaţie – o fluctuaţie care atinge şi fericirea, dar şi tristeţea! După un "ceva", urmează "altceva", iar după "altceva", urmea- ză "altfel"...trebuie, trebuie şi iar trebuie să ai o încredere imensă în Dumnezeu şi să-L păstrezi constant în „bise- rica” de iubire din inima ta. Oricât de greu ţi-ar fi, trebuie să continui, te rog, şi nu uita: crucea dusă de tine este una dintre binecuvântările de care ai nevoie pentru a te mântui. Nu deznădăjdui, nu te sinucide. Înţelege faptul că Dumnezeu nu te va părăsi. El este alături de tine în suferinţa ta, aşa cum a fost şi este alături şi de mine. Şi-atunci? Da, poţi, poţi să mergi mai departe pe drumul vieţii, poţi, ai tot ce îţi trebuie. Mergi cu maximă credinţă, iubire şi nădejde în El, şi la sfârşit vei afla zariştile minunate ale ra- iului, ca dar din partea Lui.  Să ai îndrăzneala să... Într-o lume..., îndrăznește, vei reuși, vei birui; doar îndrăznește! Într-o lume în care întunericul primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu luminos, fii o lumină; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii nu mai vor să înțeleagă și să ajute, Îndrăznește, fii tu înţelegător și ajută; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care răutatea primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu bun; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care ura primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu iubitor; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii sunt răzbunători, nemiloși şi laşi, Îndrăznește, fii tu iertător, milostiv şi curajos; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care neliniștea primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu liniştit; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care avariția primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu altruist, generos; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii sunt nefericiți și deznădăjduiți, Îndrăznește, fii tu fericit și cu nădejde; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care nedreptatea primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu drept, onest; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care vinovăția primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu inocent, lipsit de orice vină; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii sunt nerespectuoși și nesimțitori, Îndrăznește, fii tu respectuos și cu bun-simț; doar îndrăzneşte!
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 156 Într-o lume în care vanitatea primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu modest; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care mândria primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu smerit; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii sunt mincinoși, ipocriți și ignoranți, Îndrăznește, fii tu sincer, natural și cult; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care lenea primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu harnic; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care nerăbdarea primează mai mult ca niciodată, Îndrăznește, fii tu răbdător; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii sunt mereu nemulțumiți şi nerecunoscători, Îndrăznește, fii tu mulțumit şi recunoscător mereu; îndrăzneşte! Într-o lume în care desfrânarea primează mai mult ca niciodată, Îndrăzneşte, fii tu înfrânat, decent; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care anormalitatea primează mai mult ca niciodată, Îndrăzneşte, fii tu normal cu adevărat; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii îşi doresc doar valori pământești, efemere; Îndrăzneşte, doreşte-ţi tu valori cereşti, veşnice; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care necredinţa primează mai mult ca niciodată, Îndrăzneşte, fii tu credincios; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii îşi cultivă în ei aproape numai defecte, Îndrăzneşte, cultivă tu calităţi, virtuţi, în tine; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care necurăţia primează mai mult ca niciodată, Îndrăzneşte, fii tu curat fizic şi spiritual; doar îndrăzneşte! Într-o lume unde oamenii nu se mai căiesc de păcatele lor, Îndrăzneşte, căieşte-te tu şi cere iertare, ţine post şi roagă-te; doar îndrăzneşte! Într-o lume în care "întunericul" doreşte ca oamenii să uite de Dumnezeu, Îndrăznește, te rog, nu-L uita; trăieşte cu El în inimă, suflet şi minte; doar îndrăzneşte! Într-o lume care este pe punctul de a se prăbuşi, de a se sfârşi, încet dar sigur, Iar ţie, ţie îţi este frică de faptul că poate nu vei reuşi, că nu vei fi salvat, Îndrăzneşte, te rog, doreşte-ţi şi luptă-te să-ţi schimbi viaţa în bine; apropie-te de Dumnezeu, doar îndrăzneşte! Îndrăzneşte, te rog, lasă grijile în spate şi mergi încrezător pe drumul vieţii; cu credință în El și cu rugăciune în minte, doar îndrăzneşte! Îndrăzneşte, te rog, Dumnezeu niciodată nu te va părăsi, vei fi ajutat, vei reuşi, vei birui, doar îndrăzneşte!  Să nu îţi pierzi niciodată nădejdea în iubirea, mila şi harul lui Dumnezeu. Nu dispera, nu deznădăjdui; oricât de păcătos ai fi, există iertare şi pentru tine, există rezolvare şi pentru tine, e- xistă un loc sub soare şi pentru tine. Ia într-o zi decizia de a-ţi schimba viaţa în bine, fără a amâna, căieşte-te de toate păcatele făcute, apropie-te de Dumnezeu prin rugăciune, mers la biserică, post, spovedanie ş.a.m.d., şi to- tul va fi bine. Dumnezeu este pentru toţi, inclusiv pentru tine, nu numai pentru unii sau pentru alţii. Trăim vre- muri din ce în ce mai grele, dar indiferent de ce va fi, tu nu trebuie să îţi pierzi vreodată nădejdea în mila, iubirea şi harul lui Dumnezeu. Orice s-ar întâmpla, în plăcere şi/sau durere, în virtute sau păcat, în ridicare sau cădere, să nu uiţi de Dumnezeu, să crezi şi să te încrezi în El! Pe timp de cutremur, RĂZBOI, foamete, inundaţii, vijelii, etc., să NU uiţi de Dumnezeu; roagă-te, roagă-te, roagă-te!  Să ştii că orice ai face tu, de gura lumii tot nu vei scăpa, așa că te sfătuiesc să ții cont de ea numai când este spre binele tău. „Se povesteşte, într-o carte veche, că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mer- geau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire, zicându-le: “Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”. Atunci, tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători care-i iau, şi aceia, în râs: “Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!”. Tatăl coborâ şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: “Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creştere bună? Iată bătrânul
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 157 merge pe jos iar fiul său călare pe măgar “. “Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?” zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i în- tâlniră ziseră: ”Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet mă- gar”. “Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la capăt. Hai să mai încercăm una!”. Coborâ- ră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă de ei ca de nişte nebuni” ... (Sur- să: SN. LDPN). Vezi? Când eşti jignit, bârfit, criticat, etc., prin viu grai sau în scris, să fii recunoscător şi să răsplă- teşti răul cu bine (când cineva îţi face rău, tu să-i faci bine). Priveşte jignirile, bârfele, calomniilor respective ca fiind nişte flori cu nectar; miroase-le, dar nu te murdări cu nectarul lor; cu alte cuvinte, ia-le în seamă, dar nu te lăsa afectat, tulburat de ele. Să nu te deranjeze absolut deloc, ci din contră. Când cineva te jigneşte, calomniază, bârfeşte pe nedrept, de fapt, te binecuvântează, să ştii. Şi când cineva te jigneşte şi critică pe baza unor motive fondate, de fapt, îţi face un bine, pentru că te ajută să îţi vezi (mai bine) defectele, oferindu-ţi şansa să faci pri- mul, al doilea sau al treilea pas pe drumul către corecţia comportamentală. Oricum ar fi, fără doar şi poate, ai doar de câştigat, dacă ştii să îţi gestionezi reacţiile şi înţelegerea. Mai ai o alternativă. Consideră jignirile, bârfele, calomniile respective niște „scrisori”. Chiar dacă tu eşti destinatarul lor, îţi stă total în putinţă să nu deschizi ace- le scrisori şi, în consecinţă, să nu citeşti ce este scris în ele. Trece-le cu vederea sau îndură cu inimă bună orice neplăcere venită de la alţi semeni de-ai tăi şi deprinde-ţi a avea o asemenea aşezare sufletească de parcă neplă- cerile respective nu ar ţinti în tine, ci în altcineva. Dacă nu poţi să nu te tulburi din cauza lor, măcar abţine-te să vorbeşti şi/sau să scrii ceva neplăcut, după cuvântul Psalmistului: „tulburatu-m-am şi n-am grăit”.  Unul dintre cele mai bune sau cele mai rele lucruri din lume este sau poate fi chiar limba ta! Limba ta este un dar de la Dumnezeu. Folosește-o cu înțelepciune, întru lucrarea vorbelor celor bune, pentru că ea are potențialul să aducă în viața ta deosebit de multă lumină; pe de altă parte, însă, folosită spre rău, adică fo- losită la a jigni, calomnia, blestema, bârfi, ucide cu cuvântul, minţi, la a da sfaturi rele ș. a.m.d., limba ta, pe cât de mică este, pe atât de mult întuneric poate aduce în viața ta. Ai grijă, căci ea te poate ridica pe cele mai înalte culmi şi tot ea te poate coborâ, chiar prăbuşi. Un lucru poate fi folosit spre bine, cum poate fi folosit şi spre rău; vezi? Aici stă cheia succesului! Foloseşte-ţi lim- ba spre bine, articulând cuvinte plăcute şi sincere (nu ipocrite) prin care să mângâi inimile şi sufletele semenilor tăi, spunând adevărul şi slăvindu-L pe Dumnezeu.  Cea mai scurtă cale către rai este calea nejudecării, neosândirii aproapelui tău. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”, scrie în Biblie, în evanghelia după Matei. În Patericul egiptean stă scris foarte clar că: „Într-o mănăstire, pe lângă un părinte, trăia un ucenic care era puţin mai trândav în nevoinţă. Lângă acest ucenic, când trăgea să moară, şedeau unii fraţi şi văzând că ucenicul cel „cam leneş” se duce din trup vesel şi cu bucurie, părintele l-a întrebat: „Frate, noi ştim că nu erai prea osârdnic la nevoinţă şi de unde aşa veselie şi bucurie când ştii că te duci?”. I-a răspuns fratele: „Părinte, adevărul îl grăieşti, însă te rog să mă crezi că eu nu ştiu să fi judecat om sau să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva, deci Îi voi spu- ne lui Dumnezeu: Stăpâne, Tu ai zis: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, iertaţi şi vi se va ierta vouă! Deci, nici Tu nu mă judeca pe mine!”. Atunci i-a zis părintele: „Pace ţie, fiule, că şi fără osteneală te-ai mântuit””.  Timpul schimbării tale este... acum, nu mâine, nu poimâine. NU amâna! „La un bătrân călugăr, a venit, într-o zi, un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse: - Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot, îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creş- te, voi putea să mă schimb, nu-i aşa? - Nu - i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine! L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus: - Vezi acest vlăstar, ştii ce este? - Da, părinte, un puiet de brad. - Smulge-l! Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproa-
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 158 pe cât un om. - Acum, scoate-l pe acesta. S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus: - Smulge-l acum pe acela. - Dar e destul de mare, nu pot singur. - Du-te şi mai cheamă pe cineva. Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată. - Acum scoateţi bradul falnic de acolo. - Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de am fi şi o sută de oameni. - Acum vezi, fiule? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la în- ceput, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fe- reşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu a- mâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu” (Timpul schimbării, pildă extrasă din cartea „Pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc”, Leon Magdan, Bucureşti, Editura Mateiaş). "Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou" (Sfântul Grigorie Dialogul).  Dând unui om ceva, lui Însuşi Dumnezeu îi dai! „Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor că- ruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călă- uzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorâ. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus: - Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru. Ademenit de nes- temată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucu- rie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără niciun rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Pales- tina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre lo- cul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp, însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: - Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă. Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine Împăratului împăraţilor fără niciun dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus: - În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri... - Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul. - Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi îţi spun că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni. Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevăra- ta viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu” (Al patrulea mag, pildă extrasă din cartea „Pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc”, Leon Magdan, Bucureşti, Editura Mateiaş). "Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră" (Sfântul Teodor
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 159 Studitul).  Ai grijă de amândoi „fraţii tăi speciali”. Ce, cumva nu ştiai că ai „doi fraţi speciali”? „Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lip- sească nimic lui şi familiei sale. După aceea, prietenul său l-a întrebat: - Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept? - Bineînţeles că nu, a răspuns bogătaşul. - Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi? - Ar fi, desigur, o nedreptate. - Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta? - Cum? - se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva? - Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: su- fletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt. Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dra- goste şi milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii aseme- nea păcătosului care trăieşte doar cu trupul în timp ce sufletul îi este mort” (Trupul şi sufletul, pildă extrasă din cartea „Pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc”, Leon Magdan, Bucureşti, Editura Mateiaş).  „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi...” . Uite, citeşte, ca să vezi că...! În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox, care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câ- teva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși dintotdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbește-mi!”. Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre care s-a oprit din zbor în dreptul feres- trei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”! Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!”. Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăru ța lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară. Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară! Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”! Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”. Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumne- zeu, astfel, S-a lăsat „atins”! Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumâ- nare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, ghemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din cande- lă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui. S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”! Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuşi în faţa altarului, în genunchi,
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 160 vorbind cu Dumnezeu, spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau da- că exişti m-ai părăsit, nu mă mai iubeşti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată, un înger frumos foarte a apărut stând lângă singura lumânare care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; măr- turiseşte înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţi-a răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima și trupulsă-L simtă pe Dum- nezeu, doar pentru că mintea ta nu a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit dacă ai fi avut iubire și credinţă puternice, în inimă și suflet, pentru că cel care iubeşte și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana Sfintei Treimi”. Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: − „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aş putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească. − „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu e- xist şi că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută. − „Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzația că am credință în Tine?! − „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca și cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca și cum ar fi primite. − Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut a- cest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiți sunt cei ce nu au primit nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine! Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nop- ţii vesteşte ştiinţă„ (Psalmul 19:1,2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, pentru că Eu locu- iesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înțelegi, îți este și îți va fi întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă. Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. Cunoaşte-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoşti prin negaţie, evitând să gândești și să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existenţa Mea prin afir- maţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept, milostiv și așa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există, ce am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mis- ter divin, fiind mulţumit să Mă întâlnești şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”. Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șap- tea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârșit. Era dimineaţă! Trezit din somn,tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoștință. Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să reali- zeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că a șa obiș- nuia să o lase. S-a oprit, şi a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 161 vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bles- temă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi pes- te cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45,48; 6:19-21; 7:21). Emoțiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar şi a deschis fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în bra- ţe şi a început să citească: „”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproa- pele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera in- sistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară con- secutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „A- tunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale„ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că Dumnezeu a făcut în așa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Lui, al Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui. Emoţionat fi- ind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduința Lui: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11). Din a- cel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit a- jungând în raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zi- când: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta („Te caut, Doamne, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu”, pildă).  Stai departe de practicile necreştineşti, chiar anticreştine, în special de yoga şi reiki, ca de altfel şi de credinţele eronate anticreştine, cum ar fi credinţa în reîncarnare; eu îţi dau acest sfat bazându-mă pe experienţa mea. În ceea ce priveşte yoga*, o practică foarte cunoscută. Ocazional, în trecutul meu îndepărtat, printre proble- mele mele de sănătate se număra şi adormirea greoaie. Vroiam să mă debarasez de o astfel de greutate, aşa că, citind într-o carte ceva despre yoga, cum că ar fi o practică bună pentru tratarea unei astfel de probleme, am luat hotărârea să fac şi eu yoga (în trecutul meu foarte îndepărtat, cu mult înainte de „întâlnirea cu Dumnezeu”); am făcut într-o singură seară, la mine acasă, după o carte, câteva exerciţii de tip yoga, vreo 15 minute, dar doar partea lor de gimnastică, nu şi meditaţia, însă „propria-mi inimă nu a fost de acord cu decizia mea de a face aşa ceva”. Ceva în inimă m-a îndemnat să nu (mai) fac yoga. M-a uimit îndemnul şi m-am documentat serios. Ce am descoperit despre yoga, după cum urmează, m-a înspăimântat şi m-a îndepărtat definitiv de ea, slavă Domnului, chiar înainte de a intra în contact direct cu ea în toată „splendoarea ei”. SFAT prietenesc de luat sau nu în seamă, după cum doreşte fiecare: Toţi creştinii care au făcut yoga, ar tre- bui să se spovedească şi să-şi mărturisească păcatul (este păcat să faci, să practici yoga), iar cei care încă mai fac, ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ * „Yoga nu este o simplă gimnastică nevinovată, cum vrea să se înţeleagă la prima vedere, ci o practică păgână, vrăjitorească, prin care se invocă în mod conştient sau inconştient forţele malefice (dracii), prin acele mantre din limba sanscrită pe care mintea nu le înţelege (Mantra = vers vedic cu valoare magică, adică vrăjitoresc). Esenţială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditaţia la care trebuie să se ajungă. Trebuie însă să se ştie că cel care nu urmăreşte decât aspectul fizic al practicii yoga (adică gimnastica), se predispune deja către anumite atitudini spirituale şi chiar experienţe, de care nici măcar nu este conştient. Nicio ramură din yoga nu are nimic comun cu practicile creştine, ... ci dimpotrivă, sunt împotriva creştinismului, împotriva poruncilor lui Dumnezeu” (citat extras din cartea „Călăuză în Credinţa Ortodoxă”, ediţia a IV-a, Arhimandrit Cleopa Ilie, Editura Episcopiei Romanului, 2000).
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 162 ar trebui să înceteze să mai facă şi abia apoi să se spovedească, spre binele lor. Creştinii, repet, CREŞTINII, nu trebuie să aibă nimic de-a face cu yoga! [ATENŢIE: Ce am scris în rândurile anterioare despre yoga în niciun caz nu este o defăimare la adresa yoga sau la adresa yoghinilor (a celor care practică yoga), ci este doar un adevăr.Nu vreau să frâng inimi, nu vreau să jignesc, vreau doar să spun ce mi-a zis ceva în inimă şi, mai ales, ce zic, având dovezi, Sfinţii Părinţi]. În ceea ce priveşte reiki*, o terapie care în ziua de astăzi este chiar la modă. Într-o zi, cândva, am fost abor- dat de o persoană iniţiată în reiki; mi-a vorbit câteva minute despre reiki, timp în care eu am simţit ceva straniu, nici nu pot spune ce anume. Ceva în inima mea a respins...; în timp ce ea îmi spunea ceva cu care eu nu eram de acord, ceva m-a îndemnat în inimă să nu cumva să accept „invitaţia subtilă” de a deveni şi eu iniţiat în reiki, să nu am nimic de-a face cu reiki în sine, pe motiv că ea ar fi o practică ce s-ar folosi de ceva necreştinesc. Am ţinut cont de îndemnul din inimă, bazându-mă şi pe faptul că simţeam o neregulă în ceea ce privea reiki, şi am refuzat orice contact cu practica reiki, pe care o consideram incompatibilă cu credinţa creştină Ortodoxă. I-am spus şi persoanei respective că reiki nu îmi inspiră încredere, ci oroare, şi că eu nu vreau să intru în contact cu aşa ceva. M-am documentat pe internet şi am descoperit că, într-adevăr, reiki chiar era ce simţisem eu, în acord cu ceea ce mi se „şoptise” în inimă, adică, printre altele, o practică ce se foloseşte de nişte semne idolatre ezoterico-o- rientale, o practică anticreştină (nu mai ţin minte ce documentaţie am citit atunci despre reiki, pentru că am gă- sit-o aleator pe internet, dar, chiar şi aşa, ataşez nişte informaţii despre reiki, informaţii care au fost publicate în ziarul Lumina, mai târziu, la rugămintea unei cititoare). SFAT prietenesc de luat sau nu în seamă, după cum doreşte fiecare: Toţi creştinii care au practicat reiki, ar trebui să se spovedească şi să-şi mărturisească păcatul (este păcat să practici reiki), iar cei care practică şi în pre- zent, ar trebui să înceteze să mai practice şi să se spovedească, spre binele lor. Creştinii, repet, CREŞTINII, trebu- ie să evite orice contact cu reiki! [ATENŢIE: Ce am scris în rândurile anterioare despre reiki în niciun caz nu este o defăimare la adresa reiki sau la adresa celor care practică aşa ceva, ci este doar un adevăr. Nu vreau să frâng inimi, nu vreau să jignesc, vreau doar să spun ce mi-a zis ceva în inimă şi, mai ales, ce zic, având dovezi, Sfinţii Părinţi]. În ceea ce priveşte credinţa în reîncarnare**, o credinţă incompatibilă cu credinţa creştină. Odată am con- sultat un medic, o doamnă dr., Radu Maria, pentru a beneficia de un consult profilactic, de rutină; doamna dr. m-a îngrozit şi la propriu şi la figurat, prin ceea ce mi-a spus. Am mers la dânsa însoţit fiind de George. După ce mi-a analizat anamneza, prescriindu-mi un preparat pe bază de extract de varză + aloe vera, pentru stomac, ui- tându-se fix într-un punct de pe un perete al cabinetului, „parcă intrând într-un fel de transă”, a început să-mi spună că trăiesc a nu ştiu câta viaţă cosmică pe pământ şi că în viaţa viitoare mă voi reîncarna în nu ştiu ce. În a- cel moment, am avut un îndemn în inimă, care mi-a dat de înţeles că reîncarnarea este o minciună, o teorie anti- creştină. Atunci, am primit în inimă dovada că reîncarnarea este o erezie, o teorie imposibilă, ceva contrar ade- ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ *„Potrivit pr. lect. dr. Radu Petre Mureşan, toate formele de medicină complementară practicate în România la ora actuală, inclusiv Rei- ki, profesează erezii contrare adevărurilor creştine, precum panteismul, reîncarnarea, predestinaţia astrală, impersonalizarea harului di- vin şi chiar al lui Dumnezeu şi nu în ultimul rând antropocentrismul, ideea că "eu vindec", "eu îi ajut pe alţii". "Ele pleacă de la premisa că izvorul vindecării este înăuntrul nostru şi că putem să o dobândim pe aceasta conectând energia noastră interioară la energia cosmică. Reiki propune vindecarea trupului cu ajutorul propriilor mijloace, accesul necondiţionat la şi unirea cu acea energie", spune părintele în cartea sa "Alternative spirituale în România". Pr. Radu Petre Mureşan a întâlnit mai mulţi adepţi reiki care susţin că nu există nicio con- tradicţie între practicile pe care le folosesc şi credinţa ortodoxă. Mai mult decât atât, maeştrii lor le recomandă participarea la slujbele Bisericii, spoveditul, rugăciunea, împărtăşania, folosirea agheasmei. Prin urmare, "nu poate fi nimic rău în ceva care te apropie de Bise- rică şi de slujbele ei", susţin adepţii Reiki. "Cu toate acestea, am observat că persoanele respective erau acaparate de maeştrii lor, îi pri- veau pe aceştia ca pe nişte idoli, gândeau în anumite tipare, se exprimau într-un anumit limbaj, înţeles numai de ei, şi se izolau de fami- lie. În toate acestea, am intuit manipularea şi chiar elemente caracteristice ale procesului cunoscut sub numele de brainwashing (spăla- rea creierului)". Învăţătura ortodoxă ne arată că îndepărtarea noastră de la izvorul vieţii, care este Dumnezeu, duce la împuţinarea pro- priei noastre vieţi, iar aceasta ne duce la boala sufletească, la boala trupească şi uneori chiar la moartea trupului. Patimile sufletului şi bolile trupului, ca tulburări ale stării fireşti de sănătate, nu pot fi tratate prin mijloace mecanice, cum ai schimba o piesă la o maşinărie care nu mai merge, ci omul trebuie să participe conştient la vindecarea întregii lui fiinţe şi să conlucreze cu harul divin, mai spune părin- tele Mureşan. Orice încercare de vindecare fără harul lui Dumnezeu este iluzorie şi ţine de înşelarea care vine de la vrăjmaş. Harul divin nu se obţine în mod magic sau mecanic, prin vreo reţetă spirituală sau tehnică automată, ci în legătură cu Tainele şi viaţa Bisericii. "Fără îndoială, nu toate tratamentele alternative trebuie privite cu neîncredere, însă atunci când în spatele lor se ascund învăţături străine şi potrivnice credinţei ortodoxe, nu putem să rămânem indiferenţi. Vindecarea o primim cu adevărat prin rugăciune şi prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, prin cunoaşterea şi trăirea autentică a credinţei ortodoxe", explică pr. Radu Petre Mureşan” (citat extras din ziarul Lumina, numărul de vineri, 15 Iunie 2012). *„Potrivit cu principiile religiilor orientale (mai ales hinduismul și budismul),ale ocultismului și, în general, ale «Noii Ere», după moartea trupească, sufletul intră în trupul altui om, animal și chiar plantă. Aceasta înseamnă cuvântulreîncarnare. Noua viață va depinde, →
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 163 vărului. Mă uitam la dânsa şi ştiam că îmi spunea o minciună, simţeam asta, deşi doamna dr. chiar credea ce-mi spunea, era convinsă că-mi zicea un adevăr. Am lăsat-o să termine, am plătit consultaţia, am luat reţeta pe care mi-a prescris-o şi am plecat. I-am spus lui George: Este prima şi ultima dată când vin la consult la această doam- nă dr., după care i-am relatat ce bazaconie mi-a spus. Nu am mai fost niciodată la doamna dr. respectivă la con- sult, dar nu am dat-o uitării, m-am rugat la Dumnezeu pentru binele dânsei (şi mă rog în continuare). M-am do- cumentat pe internet cu privire la reîncarnare şi am descoperit un adevăr zguduitor: aşa cum simţisem şi aşa cum primisem dovada în propria mea inimă, reîncarnarea chiar este o minciună. SFAT prietenesc de luat sau nu în seamă, după cum doreşte fiecare: Toţi creştinii care au crezut în reîncarna- re, dar nu mai cred, ar trebui să se spovedească şi să-şi mărturisească păcatul (este păcat să crezi în reîncarnare), iar cei care cred şi în prezent, ar trebui să înceteze să mai creadă şi să se spovedească, spre binele lor. Creştinii, repet, CREȘTINII, nu trebuie să creadă în reîncarnare! ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ → spun ei, de viețile anterioare pe care le-a trăit, care pot fi de ordinul miilor, potrivit celor spuse de adep ții acestei teorii. Aceasta însea- mnă cuvântul karma. Această teorie presupune o revizuire a lui Dumnezeu, a omului și a lumii, teorie cu totul incompatibilă cu Creștinis- mul. Adică presupune că Dumnezeu nu este persoană, ci o „Supracon știință impersonală". Omul nu este nici persoană, nici creația lui Du- mnezeu. Scopul omului este să se stingă ca o picătură în oceanul „supracon științei universale". Lumea nu este creația lui Dumnezeu, ci se identifică cu Dumnezeu (un monism panteist extrem). Acest punct de vedere despre reîncarnare nu este lege, așa cum vor să-l prezinte adepții lui, cio convingere religioasă a lor nedovedi- tă. Împreună cu răspândirea acestor teorii merge și mulțimea ofertelor corespunzătoare în spațiul parareligiei contemporane și alerezii- lor. Este ascuns de către adep ții acestei teorii faptul că este mult mai probabil (totdeauna potrivit cu convingerile lor) să se reîncarneze cineva în animal sau în existență demonică, decât în om. Într-o carte hindusă de mare autoritate cum este „Legea lui Manu" se men țio- nează o povestire alegorică: O broască țestoasă trăiește în adâncul mării și-și scoate capul la suprafa ță o dată la o sută de ani. În același timp un inel plutește la suprafața apei. „Pe cât este de nesigur să treacă capul broaștei prin inel, încă pe atâta de nesigureste să se reîn- carneze o ființă după moartea ei într-un trup omenesc". De când? Această înșelare este foarte veche. Ea a fost transmisă lumii antice prin oracolele vechi și prin„misterele" idolatre. Astăzi i se face propagandă prin mass-media și este oferită mai ales prin guruism, adică prin toți acei dascăli, chipurile, lumina ți, care vin din Orien- tul Îndepărtat. Potrivit cu credin ța religioasă a karmei și a reîncarnării, sufletul se supune unui nesfârșit ciclu de nașteri și morți care se repetă ca o continuă tortură (samsara). Din această tortură făgăduie ște guru că-l va elibera pe om, dacă discipolul său se va preda în în- tregime. Singurul mod, spun ei, de a ie și cineva din această continuă tortură este „să acționeze fără atașament". Oaparentă faptă bună, atunci când se face cu o implicare emo țional-ființială, are drept consecință acumularea de karma, în timp ce, chiar și o crimă, atunci când se face fără aceast ata șament, cel care acționează nu acumulează karma. Consecinţe. Aceasta însă are drept consecin ță răsturnarea temeliilor pe care se bazează societatea noastră și toate celelalte societăți, care, chiar și într-o mai mică măsură, se raportează la modul de via ță propus de Creștinism. Aceasta înseamnă că, dacă va primi cineva această lege pseudo științifică,nu va putea cere responsabilitate de la nimeni pentru nimic, nici nu are sens să se nevoiască pentru ce- va mai bun, de vreme ce pentru toate este de vină karma. În felul acesta dispar persoana, libertatea, responsabilitatea, dragostea. Vic- tima, nu numai că nu trebuie să-l tragă la răspundere pe chinuitor, ci, dimpotrivă, trebuie să simtă că fără el „nu ar fi putut să-și îndepli- nească karma sa". Așa cum s-a spus, nu există o teorie mai convenabilă decât aceasta pentru orice elită socială a oricărei epoci. Prin această prismă, lup- ta pentru libertate, dreptate socială, asisten ță socială, pentru orice îmbunătățire a condițiilor de viață nu are absolut niciun sens. Și nu numai aceasta, ci chiar este condamnată, deoarece îi împiedică pe oameni „să-și îndeplinească karma lor". Este foarte important să spunem că învă țătura despre karma constituie acea bază teoretică pe care, sprijinindu-se guru, își ridică preten- țiile pentru supunerea totală a discipolilor lui. Și aceasta pentru că omul, spun ei, nu poate singur să se elibereze, ci arenevoie de ajutor. Iar acest ajutor i-l poate da numai „omul-dumnezeu" guru. Concepția că viața de acum este determinată de karma vie ților anterioare, îl aruncă pe adeptul acestei teorii într-o disperată căutare prin „retrospectiva în viețile anterioare", care se face de obicei prin hipnoză. Dar prin hipnoză (cea practicată în spațiul ocultist extins), o- mul își deschide în chip primejdios ușa sufletului său pentru lucrările demonice. În afară de aceasta, îi prezintă, de obicei, idei care au drept consecință completa subminare și răsturnare a relațiilor sale familiale și sociale. De pildă, că aceea care acum este femeia sau fiica sa, în viața anterioară a fost mama sau sora sa etc. Este limpede că aceste concepții pot distruge familii sau pot crea relații afară de fire. Doctrina karmei și a reîncarnării face imposibilă crearea relațiilor interpersonale, care sesprijină pe unicitatea persoanei, de pildă în ca- drul căsătoriei sau a vie ții familiale. Puncte slabe 1. Unul din punctele slabe ale acestei doctrine este faptul că adepții ei sunt în imposibilitate de a justifica lipsa amintirilor din viețile an- terioare. Dacă însă, așa cum spun ei, în această viață ne aflăm „ca să ne primim lecția și să evoluăm",atunci cum se face că nu ne adu- cem aminte de faptele pentru care plătim? Cum vom fi învă țați de ele de vreme ce nu ni le amintim? 2. Adepții teoriei reîncarnării care în acela și timp- ca cei ce aparțin spațiului ocultist extins- sunt și discipolii spiritismului, adică ai credin- ței în comunicarea cu „lumea spiritelor", cad într-o vădită contradic ție. Și iată de ce:Dacă este adevărat, a șa cum cred ei,că în timp de 49 de zile sufletul mortului se reîncarnează, atunci cu care suflete ale celor morți comunică mediumurile (spiritiștii)? Dacă este adevărată teoria reîncarnării, atunci teoria spiritismului este o minciună. Și invers. Desigur, noi știm căamândouă sunt minciuni. 3. Un alt argument din istorie și matematică. Faptul că populația pământului s-a înmulțit în ultimele două secole de la unul la șase miliar- de de oameni, arată cât de mincinoasă este teoria despre karma și reîncarnare. Ce s-a întâmplat oare de s-a petrecut o astfel de creștere explozivă? Unde au fost aceste suflete? Și de ce până atunci nu au luat trup omenesc? Incompatibilă cu Credința Ortodoxă. Fără îndoială învă țătura despre karma și reîncarnare este anticreștină. Sfântul ApostolPavel o →
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 164 [ATENŢIE: Ce am scris în rândurile anterioare despre reîncarnare în niciun caz nu este o defăimare la adresa cre- dinţei în reîncarnare sau la adresa celor care propovăduiesc şi cred aşa ceva, ci este doar un adevăr. După cum am mai scris, acum repetându-mă, nu vreau să frâng inimi, nu vreau să jignesc, vreau doar să spun ce mi-a zis ce- va în inimă şi, mai ales, ce zic, având dovezi, Sfinţii Părinţi]. ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ → spune foarte clar: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar dupa aceea judecata" (Evrei 9, 27). Este cu totul fals ceea ce învață discipolii înșelării reîncarnării, adică faptul că,chipurile, reîncarnarea a constituit o învățătură și a Bi- sericii până în secolul al VI-lea. Însă Istoria Bisericească și scrierile patristice dezmint aceasta.Argumentul ocultiștilor care susțin că, chipurile, Sfânta Scriptură înva ță despre reîncarnare,spunând că Sfântul Ioan Botezătorul este reîncarnarea lui Ilie, potrivit textului: „Ilie a și venit... Atunci au înțeles ucenicii că despre Ioan Botezătorul le-au zis lor." (Matei 17, 12, 13), este naiv. Ei uită că, potrivit teoriei lor, pentru a se putea înfăptui reîncarnarea trebuie să premeargă moartea. Dar Proorocul Ilie nu a murit. Erminia textului evanghelic de mai sus este simplă: Arhanghelul Gavriil îi spune tatălui Cinstitului Înaintemergător: Ioan va veni „cu duhul și puterea lui Ilie", adică va avea harisma profetică și îndrăznirea Proorocului Ilie. Pe de altă parte, dacă Hristos ar fi primit reîncarnarea, nu ar fi înviat mor ți, ci s-ar fi limitat numai la a le mângâia rudele. Dar ceea ce e- ste mai semnificativ pentru noi cre știnii este faptulcă această rătăcire a reîncarnării amenin ță să anuleze întreaga Evanghelie a mântui- rii în Hristos, adoptând mincinoasa (luciferica) „evanghelie a șarpelui", adică învățătura auto-evoluției, auto-realizării și auto-mântuirii. Pentru adepții Noii Ere nu Dumnezeu este Cel care coboară la neputin ța omului, ci omul, prin reîncarnări, urcă și se face dumnezeu, nu- mai cu propriile sale puteri. Cel care acceptă această teorie antihristică a reîncarnării, se scoate pe sine din cadrul Bisericii lui Hristos, de- oarece: 1. Nu acceptă Simbolul Credințeiîn care mărturisim că Hristos a înviat din mor ți și-L așteptăm să vină la a Doua Sa Venire. În Simbolul Credinței mărturisim două Veniri ale lui Hristos și nu o mulțime de reîncarnări ale Sale, așa cum cred ocultiștii, care încearcă să distrugă unicitatea Persoanei lui Hristos și venirea Lui în lume ca Dumnezeu și Mântuitor. În Simbolul Credinței mai mărturisim că așteptăm și în- vierea noastră și învierea tuturor morților și nuun nesfârșit ciclu de reîncarnări; 2. Neagă distincția dintre Creator și creatură; 3. Neagă Judecata viitoare; 4. Neagă unicitatea, libertatea și responsabilitatea persoanei umane, de vreme ce acolo toate funcționează în cadrul unei necesități oarbe. 5. Neagă dragostea. Cuvintele „a se bucura cu cei ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng"(Romani 12, 15) sunt considerate de către a- depții karmei și ai reîncarnării nu o virtute, ci o slăbiciune și alipire care te împiedică să auto-evoluezi. De asemenea, pentru noi trupul o- menesc nu este închisoarea sufletului, ci biserică a Sfântului Duh, Care se află în noi. Via ța nu este pedeapsă și osândă pentru faptele să- vârșite, chipurile, în viețile anterioare, ci dar al lui Dumnezeu. Moartea nu este o eliberare, ci este „roada păcatului" și este îngăduită de Dumnezeu „pentru ca păcatul să nu devină fără de moarte", în timp ce pentru dascălii reîncarnării pedeapsă este viața, iar nu moartea. În sfârșit, această înșelare, adică faptul că nu există nimeni care să ne ceară socoteală pentru faptele noastre, se dovedește a fi o minu- nată măiestrie a diavoului celui uciga ș de oameni pentru vânarea de adepți-victime. Parareligia îi adoarme pe oameni, făgăduindu-le o mulțime infinită de posibilități, satisfacerea patimilor și nicio responsabilitate. Dar du- pă moarte sufletul nu se poate pocăi. Evanghelia propovăduie ște:„Acum este vreme bine-primită; acum este ziua mântuirii". Acum, în a- ceastă viață se judecă viitorul nostru ve șnic””(citat extras din revista Parakatathiki (Martie – Aprilie, 2002), Ieromonah Ştefan N. (tradu- cător). Traducerea s-a făcut din neogreacă în limba română)). * Biblia oferă multe argumente împotriva reîncarnării. Unul provine de la Iisus Însuşi. Se găseşte în povestea lui Lazăr. Lazăr este un cer- şexc tor sărac ale cărui rugămin ți de ajutor sunt ignorate de un om bogat. Cândambii au murit, Lazăr a ajuns în rai, însă omul cel bogat a a-juns în iad. Omul bogat l-a implorat pe Lazăr să-i dea niște apă, dar fără folos. Iisus spune povestea: „Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi a-minte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16: 25-26). În această poveste, vedem imagini concrete din via ța de apoi. Acesta este unconsiderent puternic împotriva re-încarnării: omul bogat culege ceea ce el a semănat, imediat după moarte. Nu a existat nicio şansă de răscumpărăre a lui însuşi prin reîn-carnare. De asemenea, cerşetorul sărac, Lazăr, a câştigat alinare în viaţa de apoi, o alinare pe care el nu a avut-o în timpul vieţii. În plus, Iisus vorbeşte despre o prăpastie care nu permite sufletelor să treacă de la o viaţă la alta. Un alt argument împotriva reîncarnării se află în povestea vrăjitoarei din Endor. În această poveste din Vechiul Testament, regele Saul cere vrăjitoarei să cheme spiritul (sau fantoma) lui Samuel, deoarece doreşte să cunoască viitorul, de vreme ce Dumnezeu nu mai vorbeş- te lui Saul din cauza neascultării sale. Vrăjitoarea, sau mediumul, face precum regele Saul cere, şi fantoma lui Samuel apare şi îi spune lui Saul: „Şi va da Domnul pe Israel împreună cu tine în mâinile Filistenilor; mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine şi tabăra lui Israel o va da Dom- nul în mâinile Filistenilor” (I Regi 28, 19). Povestea oferă nu doar unul, ci două argumente împotriva reîncarnării. În primul rând, în cazul în care reîncarnarea este un fapt justificat, fantoma sau spiritul lui Samuel nu ar fi putut fi „chemat”, dacă deja ar fi fost reîncarnat într- un alt organism. În al doilea rând, Samuel îi spune lui Saul că atât el cât şi fiii lui l-ar urma în tărâmul dincolo de moarte. El nu spune că ei ar muri şi că li s-ar da o altă şansă la viaţă. El spune pur şi simplu, „tu și fiii tăi veți fi cu mine”. În cele din urmă Biblia ne învaţă că toţi suntem păcătoşi. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). Şi pedeapsa pentru păcat este moartea, nu reîncarnarea. „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru”. Acest verset din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel - capitolul 4, versetul 23 - este cel mai bun argument împotriva reîncarnării. Iisus a murit pentru păcatele noastre ca noi să avem viaţă veşnică în cer. De ce S-ar mai fi întrupat Du- mnezeu-Fiul şi de ce S-ar mai fi răstignit, dacă noi, oamenii, ne-am fi putut mântui prin reîncarnare? Dovada finală şi argument împotriva reîncarnării este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât El a trimis pe singurul Său Fiu pentru a răscumpăra şi a salva lumea. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17). Noi nu suntem mântuiţi prin reîncarnare, ci prin iubirea, mila și harul lui Dumnezeu.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 165  Fă tot posibilul să ai un regim de viaţă echilibrat, ţinând cont de trilogia funcţională esenţială pentru supravieţuirea trupului şi a sufletului - funcţia fizică (să ai grijă de trupul tău, folosindu-l în scopuri poziti- ve), funcţia mentalo-psihică (să ai grijă de gândirea şi sentimentele/emoţiile tale, menţinându-le cât mai mult pe lungimea de undă a pozitivismului) şi funcţia spirituală (să ai grijă ca gândurile, cuvintele şi faptele tale să nu te îndepărteze de Dumnezeu, ci să te apropie). Fă cât mai multe fapte bune NECONDIŢIONATE, care să izvorască din bunătate şi din iubire, nu din interes ascuns, frică, ruşine, obligaţie, compromis, mândrie, slavă deşartă, etc.; bineînţeles, ţine cont de poruncile date de Dumnezeu şi înfrânează-te de la păcate; etc., pentru că îndem- nurile pot continua la nesfârşit. Dumnezeu îți este alături, NU uita niciodată! (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Om adevărat și Dumnezeu adevărat) Pictură © Eleni Dadi
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului Un strop de catehizare (supliment) Partea a 18-a Lumină şi adevăr
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 167 7788.. IInnccuurrssiiuunnee îînn iissttoorriiaa ccrreeşşttiinniissmmuulluuii:: ddrreeaappttaa--ccrreeddiinnţţăă,, OOrrttooddooxxiiaa,, ccrreeddiinnţţaa mmeeaa iiuubbiittăă41 Am tot amintit pe parcursul acestei cărţi despre Ortodoxie, adică despre credinţa mea iubită, încât nu mă pot ab- ţine să nu scriu câte ceva şi despre ea, puţin mai pe larg, acum, la final. Am onoarea să spun pentru a nu ştiu câ- ta oară că ea chiar este dreapta credință creştină în Dumnezeu; este adevărul revelat (dovezile stau la vedere în rândurile următoare!). Adevărul nu obligă pe nimeni, nu constrânge, nu impune, el respectă libertatea fiecăru- ia de a-l îmbrăţişa şi purta în suflet sau nu, după cum doreşte fiecare. erusalimul, orașul istoric al lui David, adesea distrus dar întotdeauna reconstruit. A fost sărbătorit în cântece ca fiind mama omenirii. Profetul Iezechiel l-a numit „centrul pământului”. În Ierusalim şi în jurul său, alături de dealurile distruse de războaie şi de deşerturile aride, se află văi roditoare largi şi câmpii deschise. De-a lungul malurilor râurilor şi ţărmurilor lacurilor din Palestina, Dumnezeu a ales să se descopere pe Sine în Persoa- na Singurului Său Fiu. În Ierusalim, Fiul lui Dumnezeu, un Om smerit, S-a sacrificat pe Sine pentru salvarea ome- nirii. Viaţa Sa modestă din Palestina şi durerea suferită în Ierusalim, au schimbat cursul civilizaţiei, al istoriei. ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 41 Incursiunea reprezintă traducerea documentarului „The History of Orthodox Christianity”, realizat de Greek Orthodox Telecomunica- tions (© Greek Orthodox Telecomunications). Adaptarea și completarea textului a fost efectuată folosindu-se următoarea bibliografie: „Călăuză în Credinţa Ortodoxă”, ediţia a IV-a, carte apărută la Editura Episcopiei Romanului, în anul 2000, avându-l ca autor pe Arhiman- dritul Cleopa Ilie; „Istoria Bisericească Universală”, manual pentru seminariile teologice, apărut la editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, în anul 2004, avându-l ca autor pe preotul prof. Dr. Ioan Rămureanu. II Catapeteasmă © Serhei Vandalovskiy
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 168 2000 de ani mai târziu, mesajul lucrării Sale şi triumful Său asupra morţii este încă simţit pe întreg pământul. Bi- serica pe care Iisus Hristos a fondat-o în această perioadă, Biserica pe care Petru, Pavel şi ceilalţi apostoli au dus- o până dincolo de graniţele Palestinei, poartă şi astăzi esenţa vieţii, pe care Fiul Omului a proclamat-o prin lucra- rea Sa. Biserica, eklesia, o chemare pentru a se aduna, o adunare împreună, strângerea oamenilor împreună pentru a forma koinonia, o comunitate. Supravieţuind persecuţiei, opresiei şi chiar trădării, Biserica şi-a menţinut cursul timp de 20 de secole, pentru a rămâne în credinţa Noului Testament, purtând întotdeauna mesajul dragostei a- gape. Construită pe fundamentul de nezguduit al tradiţiei, Biserica se raportează credincioasă la etica fundamen- tală creştină, predicând neprihănirea lui Dumnezeu, dragostea eternă, iertarea, compasiunea, toleranţa, înţele- gerea, filantropia, dragostea lui Dumnezeu pentru umanitate. O călătorie înapoi în istorie reprezintă întotdeauna o oportunitate de a reflecta: Cine suntem?, Ce suntem? Unde suntem astăzi depinde de locul în care am fost ieri. Cronicile neîntrerupte ale oamenilor şi ale evenimentelor, ale obiceiurilor şi ale închinării splendorilor multicolore ale ritualurilor, valorilor radiante ale artei fără vârstă şi ale arhitecturii, întrebările din minţile credincioşilor şi provocările din minţile celor necredincioşi, dezbaterile dialec- tice permanente şi deciziile, evoluţia dogmei şi a doctrinei, un corp vibrant vital al credinţei şi încrederii, toate a- ceste elemente formează legăturile individuale ale unui lanţ care ne leagă de rădăcinile noastre şi de moştenirea noastră. Ancorat în Scripturi, acest lanţ lung şi neîntrerupt al tradiţiei, este moştenirea extraordinară a ORTODO- XIEI estice. Împărăţia lui Dumnezeu nu poate să cunoască limitări fizice, iar creştinismul îşi are rădăcinile înfipte în deşerturi- le şi văile înguste, care se întind de-a lungul ţărmurilor estice ale Mării Mediterane. Palestina a ajuns pe drept cu- vânt să fie numită „leagănul creştinismului”; Hristos S-a născut la doar 8 km sud de Ierusalim, în satul numit Be- tleem, dar a trăit şi a făcut marea parte a lucrării Sale la aproximativ 150 km nord de Ierusalim, în jurul Mării Ga- lileii, între evreii elenizaţi şi alte neamuri. La Rusalii, la 50 de zile după învierea Sa glorioasă, Iisus, Care se ridicase deja la ceruri, a umplut pe ucenicii Săi cu Duhul Sfânt (Duh Sfânt pe Care L-a trimis lor de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede). În aceeaşi zi, 3000 de oameni au fost botezaţi în Biserică, formându-se astfel prima comunitate creştină din Ierusalim. „Mergeţi”, le-a poruncit Iisusucenicilor Săi, „şi faceţi din toate naţiunile ucenici ai Mei”. La început, ei s-au dus la iudei, iar apoi şi la neamuri. Ceea ce a început ca o mişcare în cadrul iudaismului palestinian, a fost transformat, în decurs de câteva secole, într-o religie universală. Creştinismul este totdeauna marcat de originea sa semitică, dar s-a dezvoltat într-o lume greacă. Evreii, aflaţi sub conducerea romană, au suferit mult de pe urma influenţei şi ocupaţiei străine, care a afectat comunitatea. Acest fapt s-a produs nu atât din punct de vedere al vieţii politi- ce şi culturale, cât şi al bogăţiei moştenirii a vieţii religioase şi a tradiţiei. Această moştenire Vechi-Testamentară, privind părtăşia evreiască, filantropia şi credinţa într-un singur Dumnezeu, au constituit un pământ fertil pentru mesajul lui Iisus. Pe de altă parte, Roma şi-a extins domeniile până dincolo de Marea Mediterană; prezenţa sa militară şi comercială s-a menţinut timp de trei secole într-o relativă stabilitate şi pace – pax romana. Romanii au avut o contribuţie importantă în ceea ce privea legea şi ordinea, libertatea de a călători şi comerţul, practicile prin intermediul cărora se puteau răspândi anumite idei. Dar limba greacă era cea care juca rol de catalizator în propagarea Evangheliei creştine. Cultura elenă avansată şi gândirea greacă clasică au pus la dispoziţie climatul necesar pentru ca creştinismul să poată să prindă rădăcini şi să prospere. Cuceririle care au avut loc sub Alexandru cel Mare, în secolul al IV-lea î. Hr., au ajutat la răspândirea civilizaţiei greceşti în toate colţurile lumii cunoscute. Greaca a ajuns limba internaţională a vremii, prin intermediul căreia ideile abstracte au ajuns să fie inteligibile. Ridicarea Imperiului Roman nu a schimbat lucrurile. Liderii romani vor- beau atât greaca, cât şi latina, iar biserica romană îşi avea slujbele în greacă, nu în latină, până în secolul al III-lea A.D. Filosofia greacă clasică a câştigat, de asemenea, un punct de sprijin sigur în toate teritoriile cucerite de ro- mani: imortalitatea sufletului, propusă de Socrate; superioritatea minţii şi raţiunii, a materialului şi a simţurilor, propusă de Platon. Ideile reprezentau o realitate veşnic constantă, în spatele unor aparenţe care se schimbau la nesfârşit, după logica aristoteliană. Raţiunea sistematică a lui Primus duce către o concluzie inevitabilă: etica – o distincţie între corect şi greşit, bine şi rău. Noţiunea datoriei şi îmbunătăţirii personale, promovată de stoici. Toa- te aceste idei au dominat gândirea vremii, de fapt, învăţaţii neoplatonici, mai ales cei din Alexandria şi Damasc, au exercitat o influenţă remarcabilă asupra modului de gândire contemporan din secolul al III-lea înainte de Hris- tos (î. Hr.), până în secolul al IV-lea şi al V-lea A.D. Subscriind la concepţia greacă fundamentală a logosului, cuvântul sau a minţii şi raţiunii, ca forţă supremă, un Duh care se mişcă şi ordonează Universul, cu doar câteva excepţii, ei au fost mulţumiţi să accepte şi să promove- ze conceptul creştin al unui Duh divin, ca putere eternă, care guvernează lumea.
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 169 Creştinătatea a moştenit o predispoziţie morală la filantropie, pentru a-i hrăni pe cei săraci, a-i îngriji pe cei bol- navi şi a avea milă de cei lipsiţi. De la civilizaţia greacă a fost nevoie de idei platonice radicale despre imortalitate şi perfecţiune sau de o logică tertuliană într-un sistem de valori dezvoltat de către stoici, dându-le un conţinut şi un înţeles nou. Fuziunea dintre mesajul evanghelic şi lucrările de caritate ale iudaismului şi raţiunea grecilor clasici a creat esen- ţa umanităţii, care şi astăzi se află în centrul creştinismului ortodox. Moralitatea creştină privind dragostea, com- pasiunea şi sacrificiul a atins inimile receptive. Mesajul salvării, care promite viaţa veşnică după moarte, a ajuns în minţi primitoare. Inclusivitatea acestei noi religii, intimitatea sa şi sentimentul de apartenenţă, a atras suflete- le înstrăinate (Populaţia păgână predominantă din zonă s-a simţit ameninţată de faptul că creştinii respingeau dumnezeii păgâni, crezând că favorurile acestora aduceau succes imperiului. Cetăţenii romani loiali din centrele urbane dezaprobau indiferenţa creştinilor faţă de serviciile imperiale sau militare. Mai mult decât atât, guvernul nu a agreat faptul că creştinii nu acceptau divinitatea împăratului. Predicarea unui Nou Rege sugera revoluţie. În- tr-un asemenea mediu ospitalier credinţei fundamentale creştine, dar ostil consecinţelor sale aparente, creşti- nismul a făcut primii săi paşi către o civilizaţie luminată, pentru a transforma şi a construi noi culturi). Sfântul Pavel, un iudeu vorbitor de limbă greacă, care avea avantajele oferite de cetăţenia romană, de fapt, un fost persecutor zelos al creştinilor, a devenit un convertit pasionat şi misionar. El a încercat să atragă masele spre ceea ce el numea „Trupul lui Hristos”. Pe durata a patru călătorii consecutive, destul de serioase pentru a doborâ un om lipsit de credinţă, de multe ori presărate cu risc, Sfântul Pavel a ajuns atât la iudei, cât şi la nea- muri. Lucrarea sa s-a confruntat atât cu acceptarea, cât şi cu respingerea, dar niciodată cu indiferenţă. În Filipi, el a botezat-o pe Lidia, prima persoană creştină, convertită pe continentul european. Imediat după aceea, a fost a- restat, bătut şi trimis la închisoare. În mod miraculos, a evadat. La Areopag, în umbra Panthenomului, a venit să predice atenienilor despre „Dumnezeul lor necunoscut”. Batjocorit şi ridiculizat de către bătrânii sceptici ai pute- rii anterioare, care era în declin, el a rămas neschimbat. Pe durata a 13 ani, Sfântul Pavel a călătorit aproape 25.000 de km cu barca, dar în mare parte pe jos, fondând biserici în tot imperiul. Apostolul neamurilor a dus cre- ştinismul din sinagoga evreiască în întreaga lume. Biserica şi fenomenul de dezvoltare a acesteia au urmat cursul centrelor comerciale şi politice, de pe tot cuprin- sul domeniilor Romei. Imperiul, în final, în special partea sa estică, a fost un imperiu al oraşelor. În primele generaţii de creştini, autoritatea administrativă se afla în mâinile apostolilor, dar după ce se puneau bazele unei biserici, apostolul, înainte să meargă mai departe în lucrarea sa, ordina bătrâni care să supravegheze evenimentele din fiecare comunitate (Printr-o evoluţie treptată, s-a format o structură administrativă, cu trei structuri de administrare: diaconii, cei care ţineau slujbele comunităţii, presbiterii sau bătrânii (preoţii), care să asiste administrarea comunităţii şi închinarea acesteia; episcopii, supraveghetorii sau arhiereii, care să suprave- gheze biserica în fiecare oraş. Până în secolul al II-lea, după Hristos, o astfel de structură fusese deja clar stabili- tă. Fiecare oraş avea un episcop ordinat care era un urmaş al apostolilor. Până azi, nenumărate poziţii de epis- copi din familia ortodoxă susţin o astfel de tradiţie neîntreruptă în ceea ce priveşte succesiunea apostolică: prin punerea mâinilor la ordinarea unui episcop, autoritatea trece direct de la apostol la episcop şi la fiecare dintre succesorii care-i urmează). Expansiunea Bisericii în timpul acestor ani de început nu a fost nici spontană şi nici lipsită de probleme. Seminţe- le ei au fost udate de sângele martirilor. Martirajul şi persecuţia aşteptau la fiecare colţ de stradă. Împăratul Ne- ro a folosit creştinii pe post de torţe vii pentru a-şi lumina grădinile pe timpul nopţii. Valurile sporadice ale per- secuţiei au izbucnit în toate colţurile imperiului. În ciuda perioadelor de toleranţă, în timpul primelor trei secole, creştinismul a rămas o religie interzisă şi opresa- tă de către guverne. Au existat chiar izbucniri ale persecuţiilor ordonate de stat, iar închinarea la Hristos a fost pedepsită cu moartea. Marea persecuţie, lansată de împăratul Diocleţian la începutul secolului al IV-lea, a decis distrugerea tuturor clădirilor bisericilor, confiscarea cărţilor creştine, înlăturarea creştinilor din funcţiile guverna- mentale sau militare şi arestarea întregului cler. În asemenea perioade, creştinii nu aveau unde să meargă. Ei au trebuit să îşi mute Biserica sub pământ, în tuneluri întunecate, în catacombe unde îşi îngropau, în mod normal, morţii. Aceste peşteri au fost primele biserici, primele altare, primele şcoli care au ajutat creştinii să-şi susţină credinţa şi să menţină flacăra aprinsă. Tradiţia spune că împăratul Constantin a avut o viziune cu crucea lui Hristos, care avea inscripţia: „en touto nika” („sub acest semn, vei birui”). În timp ce se pregătea de luptă, pentru a-şi consolida poziţia pe tronul roman în a- nul 312 A. D., Constantin a folosit Crucea pentru a conduce armata sa şi, prin urmare, a schimbat atât cursul cre- ştinismului, cât şi al civilizaţiei umane. Inspirat de viziunea sa, după ce a fost victorios în luptă, Constantin a de- venit protectorul creştinismului (El urma să fie cunoscut sub numele de Constantin cel Mare; împreună cu mama
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 170 sa, Elena, au fost recunoscuţi de creştinătatea ortodoxă ca fiind unii dintre cei mai mari sfinţi şi binefăcători). Edictul de la Milano, din anul 313, un decret care a apărut imediat după convertirea lui Constantin, a pus capăt marii persecuţii din timpul împăratului Diocleţian, garantând creştinilor libertatea de a se închina. Acesta a trans- format creştinismul din Biserica catacombelor în Biserica imperiului. Religia s-a integrat în societatea romană. Ca toate celelalte state ale acelei perioade, Imperiul Roman se baza pe religie. Constantin, încercând să ducă la îndeplinire idealul roman, „un stat, o societate, o ideologie”, a văzut în unitatea creştinismului o oportunitate de a unifica imperiul său. El şi-a imaginat o împărăţie unică şi puternică, care să imite, pe pământ, Împărăţia Cerurilor. În anul 324 A.D. recunoscând faptul că Roma era prea mult adâncită în închinarea păgână şi în idolatrie, Constan- tin şi-a mutat capitala imperială în est, la Bizanţ, o micuţă colonie grecească, aflată pe ţărmurile râului Bosfor, în Europa, cu vedere spre Asia. L-a numit „noua Roma”. Mai târziu, în onoarea sa, acest oraş a fost redenumit „Constantinopol, oraşul lui Constantin”. Visele sale au dat naştere unei sfere creştine, care a dat înţeles creştin integrării finale a creştinismului şi a elenismului. Constantin însuşi a fost botezat pe patul de moarte, conside- rând întotdeauna creştinismul ca fiind religia privilegiată a imperiului. În secolul al IV-lea, după moartea sa, politica favorabilă a lui Constantin, în ceea ce privea Biserica, a fost dusă la îndeplinire. Prin decretul împăratului Teodosie cel Mare, în est, şi a împăratului Graţian, în vest, închinarea păgâ- nă a fost scoasă în afara legii şi creştinismul a fost declarat religia de stat a Imperiului Roman. Împreună, mână în mână, Biserica şi statul au prosperat pentru a deveni gloriosul Imperiu Creştin Bizantin. Constantinopolul, leagă- nul puterii şi culturii bizantine, a prosperat şi a devenit, probabil, cel mai civilizat oraş din istoria creştinismului. Acesta a amestecat elemente elene cu elemente creştine, cu rafinamentul exprimat cu elocvenţă în filozofie, te- ologie, societate, în lege şi în guvern, în şcoală şi în artă. Integrarea bizantină a elenismului şi a creştinismului, a Bisericii şi a statului, a condus la ridicarea celei mai trainice dinastii din istoria omenirii. Timp de o mie de ani fără precedent, civilizaţia bizantină a predominat istoria lumii, iar impactul său încă mai este simţit şi astăzi. Urmaşii lui Hristos au răspândit Cuvântul Său pe ţărmurile mediteraneene, iar credinţa creştină a prosperat, în ciuda perioadelor de persecuţii violente iniţiate de stat. La începutul secolului al III-lea, Constantin cel Mare a transformat credinţa creştină în religie oficială şi a găsit în aceasta un sprijin pentru a-şi consolida statutul de u- nic împărat al domeniului roman. De-a lungul timpului, Biserica creştină s-a organizat într-un grup de congregaţii locale, care se autogospodăreau, apelând la autorităţile lor superioare, la apostoli şi la succesorii acestora doar atunci când aveau probleme sau anumite îndoieli. Până la mijlocul celui de-al treilea secol, urmând exemplul timpuriu al apostolilor, episcopii provinciilor se adunau periodic în capitalele provinciale, pentru a discuta şi a re- zolva problemele comune. Ca urmare, episcopii acestor aşezări îşi asumau anumite datorii administrative şi pri- meau titlul onorific „metropolitan”. Treptat, conciliile locale ale episcopilor s-au extins şi au inclus şi episcopii al- tor provincii lărgite, care se adunau, de obicei, în cele mai influente oraşe: Roma, Alexandria şi Antiohia. În con- secinţă, episcopii acestor oraşe au dobândit mai mult prestigiu şi importanţă în ceea ce privea interesele Bisericii până dincolo de provinciile romane şi erau recunoscuţi ca arhiepiscopi. Au devenit chiar cunoscuţi sub numele de patriarhi, conducători ai unei „patria”, o familie, un trib. Odată cu integrarea bizantină a Bisericii şi a statului, diferenţele de opinie, care conduceau la controverse religi- oase şi la dispute, s-au extins până dincolo de limitele provinciale, dobândind o semnificaţie universală. Era ne- voie de soluţii ecumenice pentru aceste neînţelegeri. Împăraţii, pentru a rezolva controversele de dragul unităţii imperiale, au adunat episcopii din fiecare colţ al imperiului în şapte concilii, sau sinoade ecumenice succesive. Episcopii care au participat la aceste concilii nu erau consideraţi oameni perfecţi, dar s-au întâlnit şi au discutat în prezenţa Duhului Sfânt, de aceea, decretele formulate de conciliile ecumenice, supravegheate şi aprobate de împărat, erau legiferate, atât în ceea ce privea Biserica, cât şi statul. Prin acordul conciliului de episcopi, cele şap- te concilii ecumenice au clarificat dogma creştină, în ceea ce privea credinţa şi încrederea, şi au instituit canoane pe probleme de administrare, cum ar fi structura organizaţională a Bisericii. Primele două concilii ecumenice au fost convocate pe durata secolului al IV-lea, pentru a discuta problemele ri- dicate de aşa-numita controversă ariană. Ambele concilii au tratat natura sfântă a Trinităţii, a Sfintei Treimi42 . ............................... 42 Dogma Sfintei Treimi este cea mai greu de înţeles pentru mintea omenească; Dumnezeu este Unul în Fiinţă, însă întreit în Persoane, altfel spus este Tri-Ipostatic, Ipostasurile având atribute ipostatice: Dumnezeu-Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl, Treimea fiind totuşi cinstită cu o unică şi nedespărţită închinare, pentru că Treimea cea de o Fiinţă, de Viaţă Fă- cătoare şi Nedespărţită este Unitate în Treime, o Unitate Tri-Ipostatică. Biserica Îl cheamă pe Dumnezeu adresându-I-Se la singular, nu la plural, spunându-I, printre altele: „Slavă Îţi înălţăm (Ţie), Tatălui şi Fiu- lui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”. În Vechiul Testament, adevărul cu privire la Sfânta Treime este revelat numai pe jumătate, versetele principale care fac o astfel de →
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 171 Ele au definit clar divinitatea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, Care coexistau cu Dumnezeu-Tatăl, ca Unic Dumnezeu – Trei Persoane într-o singură Esenţă. Primul conciliu ecumenic a fost convocat la Niceea, în Asia Mică, de către împăratul Constantin cel Mare, în anul 325 A.D., sub Sfântul Mitrofan, Arhiepiscop de Constantinopol şi Sfântul Silvestru, Papă al Romei, şi a condamnat teologia ariană. Arie, preot învăţat din Alexandria, combătea egalitatea şi consubstanţialitatea lui Hristos cu Du- mnezeu-Tatăl şi prin aceasta nega dumnezeirea Fiului. El susţinea cu insistenţă subordinaţianismul, adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Tatăl, fiind subordonat Tatălui; stăruia greşit şi în privinţa faptu- lui că Fiul (Hristos) este creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima creatură a Tatălui, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul n-a existat – învăţătura eronată a lui Arie a fost condamnată în cadrul conciliului întâi ecumenic, conciliu în cadrul căruia episcopii, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt, au formulat răspunsul corect împotriva ereziei ariene sub diferite expresii incluse în Simbolul de Credinţă: "Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii", "născut, iar nu făcut", "Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl". Episcopii, în număr de 318, ca unelte ale Sfintei Biserici, au formulat crezul niceean, care reflecta credinţa corectă, ortodoxă („Ortodo- xă”, prin definiţie, înseamnă credinţă corectă şi încredere în Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, credinţa într-o Sfântă Biserică apostolească şi sobornicească (sobornicească înseamnă generală, universală, iar apostolească (apos- tolică) se referă la şirul neîntrerupt de succesiuni, de la apostolii înşişi până astăzi). Cuvântul "ortodoxie" este de origine greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă, închinare adevărată, sobornicească, învă- ţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a Tradiţiei apostolice, prin intermediul teologi- ei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite în primul mileniu). În ciuda decretelor de la Niceea, controversa ariană a ieşit din nou la iveală, încurajată adesea de succesorii a- ............................... → mărturisire fiind: Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1,26; „noastră”, număr plural, atestă faptul că Dumnezeu nu este o singură Persoană). Şi a zis Dumnezeu: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul” (Facere 3,22; „noi”, persoana I, plural). Domnul a zis: „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul” (Facere 11,7; cuvintele lui Dumnezeu, înainte de amestecarea limbilor la ridicarea turnului din Babilon). „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci, ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată, trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a în- chinat până la pământ. Apoi a zis: „Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!”” (Avraam întâlneşte Trei (Persoane), dar se închină la (Dumnezeu) Unul; el înţelege taina Sfintei Treimi, închinându-se Unuia, astfel mărturisind pe Dumnezeu Unul în Trei Persoane). Învăţătura despre Sfânta Treime este revelată şi în Noul Testament. În Noul Testament, Sfânta Treime S-a descoperit la venirea Fiului lui Dumnezeu – Cuvântul (Iisus Hristos) şi la trimiterea Sfântului Duh. Arătarea lui Dumnezeu Tri-Ipostatic s-a împlinit la botezul lui Iisus, când Acesta a primit botezul cu apă, Tatăl mărturisind despre El, iar Duhul Sfânt întărind adevărul spus de glasul lui Dumnezeu prin ară- tarea Sa în chip de porumbel: „În acest timp a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am bi- nevoit”” (Matei 3,13-17). Şi alte versete din Noul Testament învaţă despre Sfânta Treime, precum: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19). „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi! Amin” (2 Corinteni 13,13). „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceştia Trei Una sunt” (1 Ioan 5,7). (Despre dogma Sfintei Treimi, bibliografie: „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Pr. Mihail Pomazanski, Editura Sophia, Bucureşti). „Prin urmare, noi, creştinii ortodocşi, dar nu numai, credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestrică- cios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptăţii, lumină spirituală (...). Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un sin- gur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită şi adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă (...). Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu S-a născut din cineva; Singurul care există necauzat şi nenăscut; este Făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi purcedătorul prea Sfântului Duh. Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care S-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (...). De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi Făcătorul de viaţă, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, împreună închi- nat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern (...)”. (Citat extras din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, Traducere de Pr. D. FECIORU, APOLOGETICUM 2004).
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 172 propiaţi ai lui Constantin. Cel de-al doilea conciliu ecumenic reunit la Constantinopol, în anul 381, de către împăratul Teodosie cel Mare, a fost convocat sub Sfântul Grigorie Teologul, Arhiepiscop de Constantinopol, şi Damasus, Papă al Romei. 150 de episcopi au participat; conciliul, după ce a recunoscut creştinismul ca religie de stat, a reafirmat crezul niceean, l- a completat şi a redus la tăcere erezia ariană o dată pentru totdeauna. Crezul niceeo-constantinopolitan este folosit și astăzi de către creştinii ortodocşi din întreaga lume43 . Printre altele, al doilea conciliu a fost convocat şi din cauza ereziei lui Macedonie (Macedonianism, erezia mace- donianistă, aşa-numita erezie a pnevmatomahilor, adică a luptătorilor „împotriva Duhului Sfânt”, a celor care ne- gau faptul că Duhul Sfânt este un Ipostas sau Persoană din Sfânta Treime. Macedonie, episcop de Constantino- pol, învăţa eronat despre Duhul Sfânt. Macedonianismul a fost condamnat de conciliu, care a adoptat un articol de credinţă despre Duhul Sfânt), ca de altfel şi din cauza ereziei lui Apolinarie – apolinarianismul (Apolinarie, epi- scop de Laodiceea, învăţa greşit faptul că în divino-umanitatea lui Hristos firea omenească era incompletă, iar prin această concepţie eronată, Apolinarie distrugea deplinătatea firii umane a Mântuitorului, primită la întrupa- re, punând astfel în primejdie întreaga Sa operă mântuitoare. Apolinarianismul a fost condamnat ferm de către conciliu, dar erezia s-a menţinut până la jumătatea secolului V, când s-a contopit cu o altă erezie – monofizis- mul). Al doilea conciliu a condamnat şi alte erezii, precum: ereziile eunomienilor, anomeilor, sabelienilor şi alţii. Următoarele patru concilii au tratat problematici legate de identitatea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al doi- lea Ipostas al Sfintei Treimi. Acestea au definit, acceptat şi afirmat Persoana lui Hristos ca fiind puntea de legătu- ră dintre oameni şi Dumnezeu. O singură esenţă care există în două naturi (firi): umană şi divină. El este în întregime Om. El este în întregime Di- vin (Dumnezeu) – Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. În consecinţă, Fecioara Maria este considerată a fi „Theo- Thokos”, adică Născătoare de Dumnezeu. Acestea fiind spuse, al treilea conciliu ecumenic, la care au participat 200 de episcopi, s-a ţinut în Efes, în anul 431, convocat fiind de împăratul Teodosie cel Tânăr (Teodosie al II-lea), sub Sfântul Chiril, Arhiepiscop de Alexandria şi Sfântul Celestin, Papă al Romei, din cauza ereziei nestoriene – ne- storianism sau dioprosopism (Nestorie, patriarh de Constantinopol, susţinea eronat că în Iisus Hristos existau do- uă persoane - persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, şi persoana uma- nă a lui Iisus Hristos, cu care s-a născut din Fecioara Maria – concepţia lui eretică despre existenţa a două per- soane în Iisus Hristos ducea la afirmaţia că Dumnezeul-Tatăl a avut doi fii. Consecinţa ereziei era că Fecioara Ma- ria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să merite apelativul de "Născătoare de Dumnezeu", ci a născut pe omul Hristos şi de aceea trebuie numită "Născătoare de om" sau, cel mult, ”Născătoare de Hristos". Mai clar, Nestorie învăța că Preasfânta Fecioară Maria a dat naștere doar unui om, Iisus Hristos, ci nu şi lui Dumnezeu-Cuvântul, de vreme ce Cuvântul doar se odihnea în Hristos, precum într-un templu, astfel încât Iisus era considerat numai un "purtător de Dumnezeu", adică un teofor, de aici rezultând şi că Fecioara Maria s-ar fi putut numi doar Hristoto- kos, "Născătoare de Hristos", nu Theotokos, "Născătoare de Dumnezeu"). Conciliul a condamnat nestorianismul, stabilind că Hristos este o singură Persoană, nu două persoane, adică Du- mnezeu adevărat și Om adevărat, având un singur trup și un suflet rațional, şi că Maica Domnului44 este "Născă- toare de Dumnezeu" (Theotokos), pentru că a dat naștere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. ∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙ 43 Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oa- menii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a ră- stignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci. Întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor. Şi via- ţa veacului ce va să fie. Amin. 44 Fecioara Maria, Maica Domnului, s-a născut din Sfinții Ioachim și Ana și a fost unicul lor copil. Aceștia de mică au închinat-o lui Dumne- zeu, lăsând-o la templu, de la vârsta de trei ani. Prin ei, ea se trăgea din neamul împărătesc al lui David. Numele Maria este foarte des întâlnit în lumea iudaică, fiind acelaşi lucru cu Miriam din limba ebraică, care înseamnă Stăpână, Doamnă, Steaua Mării, Cea Aleasă. În cărţile liturgice Maica Domnului este denumită şi „Poarta Vieţii”, „Fecioară neîntinată”, „Maica luminii”, „Maica Îndurărilor”. Este perfect corect să o numim Împărăteasă pentru că în Psalmul 44:11 chiar psalmistul o numeşte aşa („Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată”). În plus, cum se numeşte femeia care naşte un rege? Re- gină, bineînţeles. Dar cea care naşte un împărat, cum se numeşte? Împărăteasă, logic! Şi-atunci, Maica Domnului, care L-a născut pe Îm- păratul cerului şi al pământului, adică pe Iisus Hristos, nu poate fi numită Împărăteasa cerului şi a pământului? Ba da, pe bună dreptate! Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, pentru că Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e însu și Fiul lui Dumnezeu →
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 173 Cel de-al treilea conciliu ecumenic a condamnat și pelagianismul, o erezie întemeiată de Pelagiu, laic şi ascet din Britania, și de Celestiu, un presbiter, care nega moştenirea păcatului lui Adam (păcatul originar) de către urmaşii săi, având consideraţia că fiecare om se năştea fără de păcatul strămoşesc, inocent fiind, păcătuind uşor doar datorită libertăţii morale. La data de 28 iulie, 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit, iar tronul a revenit, în lipsa unui moştenitor, sorei sale Pulcheria. Imediat după urcarea pe tronul Bizanţului, convins de către Pulcheria Împărăteasa, împăratul Marcian a convocat al patrulea conciliul ecumenic, la care au luat parte 630 de episcopi, în anul 451, la Calcedon, sub Sfântul Anatolie, Patriarh al Constantinopolului şi Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei, din cauza ereziei monofizite, erezie susţinută de Arhimandritul Eutihie al Constantinopolului, Arhiepiscopul Dioscor al Alexandriei şi alţii. Monofizismul considera eronat că firea omenească a lui Iisus Hristos a fost absorbită de către firea Sa du- mnezeiască; monofiziţii recunoşteau greşit în Hristos o singură fire. Consecinţa ereziei monofizite este că, dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe lângă firea Lui dumnezeiască şi o fire omenească reală, atunci se distruge întreaga operă de răscumparare a omului, pentru că numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce nea- mul omenesc la mântuire. Erezia monofizită a fost condamnată (erezia este o învățătură greșită, falsă). Episco- pii conciliari au definit doctrina ortodoxă bisericească - cea corectă - a celor două firi din persoana lui Iisus Hris- tos, prin următoarea mărturisire de credinţă proclamată la data de 25 octombrie, anul 451: "Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţam şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în Du- mnezeire şi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi deofiinţă cu noi, după umanitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de pă- cat. Ca Dumnezeu, s-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, după Dumnezeire, iar ca om S-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi şi pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul şi ace- laşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat şi neîmpărţit şi ne- ............................... → și Dumnezeu, Iisus Hristos fiind o singură persoană în două firi: firea omenească și firea dumnezeiască. Hristos S-a născut din Tatăl, fă- ră de mamă, mai înainte de toți vecii, și S-a născut din mamă, fără de tată, atunci când a voit. Sfântul Arhanghel Gavriil i-a spus Fecioarei Maria: „Acesta (adică Hristos) va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1:32), deci dovadă clară că Maria este Născătoare de Dumnezeu. Printre altele, pe acest temei Sfânta Biserică Ortodoxă cinsteşte pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu. Maica Doomnului este şi „Pururea Fecioară” şi „Prea Curată”, pentru că ea nu a făcut niciun păcat, nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu fapta, acest dar, de a nu păcătui, fiindu-i dat de la Dumnezeu, el împletindu-se cu stăruinţa ei de a trăi în curăţie deplină. Mai este denu- mită „Prea Curată” deoarece după consimţământul ei („Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1:38)) în al său pântece, sfinţit de Duhul Sfânt, S-a sălăşluit Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, dar şi datorită fecioriei, caracteristica deosebită a maternităţii Maicii Domnului. Atacurile păgânilor, iudeilor, ereticilor, protestanţilor şi ale neoprotestanţilor la adresa Sfintei Fecioare Maria sunt fără temei biblic. Pro- testantismul, de pildă, când nu o denigrează, încearcă să o ignore pe Fecioara Maria, „dar a ignora Mama înseamnă a interpreta greşit pe Fiul”, pentru simplul fapt că taina Întrupării include pe Maica Celui întrupat. Toţi cei care-L iubesc pe Hristos au cinstit-o mereu şi pe mama Lui. Cu toate că Sfânta Scriptură la prima vedere nu ne spune foarte multe despre Maica Domnului, totuşi Sfânta Tradiţie ne spune (în cre- dinţa ortodoxă Sfânta Scriptură este completată de Sfânta Tradiţie). Cea mai clară dovadă a cinstirii Maicii Domnului, cea mai la îndemâ- nă, este descrisă în Biblie. La întâlnirea Mariei cu Elisabeta, cuvintele Elisabetei sunt pentru noi, creştinii, un exemplu de comportare în faţa Maicii Domnului: „Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1:43). Elisabeta înfiinţează, întemeiază aici cultul Maicii Domnului, bucuria ei neputând fi înţeleasă decât acceptând intervenţia Duhului Sfânt. Creștinii care o cinstesc pe Maica Domnului nu i se închină ei precum lui Dumnezeu (Dumnezeu este adorat, pe când Maica Domnului este doar venerată), ci doar o cinstesc pe ea mai mult decât pe to ți sfinții și îngerii, acest lucru fiind foarte corect, devreme ce ei i se în- chină îngerii și oamenii. Ei i s-a închinat Sfântul Arhanghel Gavriil la Bunavestire, spunându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Dom- nul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei”. În acelaşi chip i s-a închinat şi Elisabeta când, la salutarea Fecioarei Maria care venise la ea, s-a umplut de Duh Sfânt şi a zis: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1:41, 42). Însăşi Fecioara Maria, prin Duhul Sfânt proroceşte că o vor ferici, adică o vor venera, toate neamurile: „Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1:48). Majoritatea celor care nu o cinstesc pe Maica Domnului îndrăznesc să o denigreze, atacându-i pururea fecioria, de exemplu. Biblia este o carte care are două înţelesuri: unul literar şi unul mistic, spiritual, tocmai de aceea, sfinte şi adevărate sunt cuvintele: „Nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (2 Petru 1:20). Cei care o denigrează pe Maica Domnului au interpretat şi interpretează greşit unele versete din Sfânta Scriptură. Câteva exemple grăitoare sunt chiar acestea: ❶ Din păcate, găsim atacată pururea fecioria Maicii Domnului în unele biblii sectante. De pildă, dacă deschidem o astfel de biblie, avem surpriza să găsim la Matei 1:20 următorul verset: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, soţia (sau nevasta ta)”. Însă ce scrie în orice Biblie Ortodoxă? Aşa scrie: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, logodnica ta”. Numind-o nevastă sau so- ţie pe Maica Domnului, se aduce blasfemie împotriva ei, căci Sfântul Iosif nu i-a fost soţ, ci doar logodnic, un ocrotitor. „După plecarea Magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” (Matei 2:13). Se vede limpede că îngerul nu a zis „scoală-te, ia pruncul şi pe nevasta ta...” ştiind ca înger al Domnului că Pururea Fecioara Maria este în vecii vecilor Fecioară, adică şi înainte de naştere, şi în naştere, şi după naştere. →
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 174 despărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însuşirea fiecăreia şi în- tâlnindu-se împreună într-o singură persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane, împărţit sau despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El proorocii şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul Părinţilor noştri". ............................... → În Vechiul Testament prorocul Isaia spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7:14). Pururea Fecioria Mariei este proorocită şi de prorocul Iezechiel (44:2) care spune aşa: „Şi mi-a zis mie Domnul „poarta aceasta (a- dică pântecele acesta) va fi închisă şi niciun om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”. La nunta din Cana Galileii sau când era pe cruce, Hristos se adresează Maicii Sale numind-o femeie. Cei care sunt în afara Bisericii Orto- doxe (mai puţin catolicii) interpretează greşit cuvântul femeie, afirmând că Maica Domnului, de vreme ce este numită aşa, a fost căsăto- rită şi nu fecioară. Greşit! Cuvântul femeie din cele două propoziţii rostite de Hristos: „Femeie, iată fiul tău” şi „ce este Mie şi ţie, feme- ie” (Ioan 2:4), nu este spus cu sensul de soţie, ci cu sensul de gen, sex. Acelaşi sens este întâlnit şi în următorul context, atunci când Du- mnezeu a zidit pe Eva: „iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Facere 2:21-22). Oare şi a- tunci Eva era căsătorită pentru că a fost numită femeie? Desigur, nu! ❷ Fecioara Maria nu poate fi venerată ca fecioară pentru că a avut mai mulţi copii, care sunt numiţi de Sfânta Scriptură „fraţi şi surori” ai lui Iisus, iar Iisus este numit „Întâiul născut” (Matei 1:25). Asta spun cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe (mai puţin catolicii), dar iar au interpretat greşit. Termenul de frate a fost folosit într-un sens larg, chiar și între verișori, cumnați, nepoți sau alte rude. Ca dovadă la Facere 12:5 stă scris: „șia luat Avraam pe Sara, femeia sa, și pe Lot, fiul fratelui său”. Deci, Lot îi era nepot. Dacă citim, însă, în capito- lul următor, la Facere 13:8 scrie: „Atunci a zis Avraam către Lot: Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi”. Nu se vede clar că nepotului îi zice şi frate? Asta nu înseamnă că erau fraţi din aceeaşi mamă. În Vechiul Testament, „întâ- iul născut” se numea cel care deschidea întâi pântecele, indiferent dacă mai avea sau nu şi alţi fraţi. Întâiul Născut are în acest caz înţele- sul de Unicul Născut. În Faptele Apostolilor 1:14 scrie: „Maria, mama lui Iisus, şi fraţii săi”, dar să citim un verset mai jos, în care scrie: „În zilele acelea sculân- du-se Petru în mijlocul fraţilor (iar numărul lor era ca la 120)...” (Fapte 1:15). Este clar că cei 120 nu erau fraţi după mamă sau după tată ai Sfântului Petru, precum nici cei din Biblie nu sunt „fraţii Domnului” după mamă. Iacov şi Iuda sunt fraţii Domnului? Nu! Aşa numiţii „fraţii Domnului”, nici ei înşişi nu se numesc fraţi, ci robi şi slujitori ai lui Hristos. Cei doi au scris în Noul Testament două Epistole Sobor- niceşti unde ei înşişi se numesc: rob (Iacov 1:1) şi respectiv slujitor (Iuda 1:1). Pe cruce fiind, Iisus Hristos i-a spus Sfântului Apostol Ioan: „Fiule, iată mama ta”. De ce i-a zis asta? Aceasta este încă o dovadă că Hris- tos, dacă ar mai fi avut fraţi, nu ar fi încredinţat-o pe Preasfânta Fecioară Maria unui Apostol, ci unuia dintre fraţi. La Luca 8:20-21, pu- tem citi: „Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă”, iar El (adică Iisus), răspunzând, a zis către ei: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc”. Deci, chiar şi noi suntem fraţii Lui, după omenitatea Lui, dacă ascultăm cuvân- tul Tatălui Ceresc şi-l împlinim. ❸ „Şi n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul său cel unul născut” - cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe (mai puţin catolicii) îi fac textului o interpretare greşită şi o denigrează pe Fecioara Maria, spunând că după aceea a mai avut copii, dar nu este adevărat. Ex- presia „până când” în Sfânta Scriptură înseamnă veşnicie. Există mai multe dovezi care susţin faptul că expresia „până când” semnifică veşnicie, precum acestea: În Psalmul 109:1 scrie: „Zis-a Domnul, Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui? Oare nu ştim bine că Împărăţia Lui nu va avea sfârşit? (Luca 1:35). În Facere 8:7 scrie: „Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă apa a scăzut şi zburând, corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ”. Dar aceasta nu înseamnă că pasărea (corbul) s-a întors la corabie, „şi apoi a trimis porumbelul”. Noi, creştinii ortodocşi, dar nu numai (şi catolicii), avem mare evlavie şi nădejde în(la) Preasfânta şi Pururea Fecioară Maria. Rugându-L pe Fiul ei şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, El întotdeauna o ascultă, căci este Fiul ei şi ea este Maica Lui. Sfântul Nicodim Aghioritul spu- ne: „Fără mijlocirea ei, nimeni, nici înger, nici om, nu se poate apropia de Dumnezeu, pentru că numai ea este la mijloc între natura cre- ată şi cea necreată, numai ea este imediat după Dumnezeu şi are locul al doilea după Sfânta Treime, fiind cu adevărat Maica lui Dumne- zeu. Rezultă de aici un alt atribut al Născătoarei de Dumnezeu, şi anume rolul ei de mijlocitoare către Fiul Său în favoarea oamenilor. Noi o cinstim pe Maica Domnului pentru că ea singură, şezând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului şi pe oameni i- a făcut fiii lui Dumnezeu”. Paul Evdokimov scrie despre Maica Domnului: „Este limpede că Fecioara Maria nu este nicidecum o femeie printre femei, ci Femeia în- toarsă la fecioria ei maternă. Întreaga omenire Îl naşte pe Dumnezeu în Fecioară; de aceea, Maria este Eva-Viaţă; vălul ocrotirii sale ma- terne care-L înconjura pe Pruncul Iisus acoperă acum universul şi orice fiinţă omenească. Cuvântul de pe Cruce adresat Maicii: „Femeie, iată fiul tău” şi lui Ioan: „Iată mama ta”, o ridică la această demnitate de mijlocitoare maternă”. Sfântul Efrem Sirul zice: „Maica Domnului este Apărătoarea noastră înaintea marelui tribunal de judecată al lui Dumnezeu, de aceea Sfânta Biserică şi credincioşii îi cântă neîncetat: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Nă- scătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, Pururea Fecioară!„”. Sfântul Cosma al Etoliei zice: „Să aveţi evlavie la toţi Sfinţii Bisericii noastre, da!, dar de mii de ori mai mult să aveţi evlavie faţă de Stăpâ- na noastră, de Dumnezeu Născătoarea, Maria, fiindcă toţi sunt robi ai lui Hristos, dar Stăpâna noastră este Doamnă şi Împărăteasă a Ce- rului şi a pământului şi a toată făptura gândită şi simţită, şi se roagă pentru păcatele noastre. Dumnezeu a luat-o pe Născătoarea de Du- mnezeu şi a făcut-o Împărăteasă şi a cinstit astfel neamul nostru omenesc. De aceea şi noi, se cade să o cinstim pe Maica Domnului prin posturi, rugăciuni, milostenii şi fapte bune”. Sfântul Ioan Maximovici afirmă: „Încă din timpurile apostolice şi până în zilele noastre, toţi cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o şi pe cea care L-a născut, L-a crescut şi L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă Dumnezeu-Tatăl a ales-o, Dumnezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălăşluit întru ea, supunându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci când era răs- tignit pe Cruce, ar trebui ca toţi cei ce-şi mărturisesc credinţa în Sfânta Treime să o cinstească şi pe Maica Domnului”. →
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 175 În concluzie, conform mărturisirii de credinţă, numai fiind Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos putea să înfăptuias- că mântuirea oamenilor şi numai fiind om adevărat, reprezentând întreaga omenire, putea El să se aducă jertfă pe Cruce45 de bunăvoie, în vederea mântuirii tuturor oamenilor. Limbajul folosit la Calcedon, în cadrul celui de-al patrulea conciliu, pentru a defini natura dualistă a lui Hristos, a cauzat prima schismă reală a Bisericii (Maniheiștii, numiți așa deoarece criticii susțin că ei respingeau natura du- alistă a lui Hristos, dar că obiectau nu atât față de conceptul dualității lui Hristos, cât față de exprimarea aceste- ia, provocați și mai mult, atât de autoritatea imperială, cât și de diferențele de naționalitate și de cultură, în se- colul al V-lea și al VI-lea, s-au îndepărtat de Biserica Imperială. Biserica Coptică a Egiptului, împreună cu Biserica Armeniană Apostolică, cu Iacobiţii Sirieni şi cu bisericile etiopiene, cunoscute sub numele de Bisericile Ortodoxe Orientale, au fost separate de trupul de bază al creştinismului autentic, cel ortodox). Al cincilea conciliu ecumenic, la care au participat 165 de părinți (episcopi), a fost convocat de Împăratul Iustini- an cel Mare, la Constantinopol, în anul 553, sub Sfântul Eutihie, Arhiepiscop de Constantinopol și Virgiliu, Papă al Romei, printre altele, din cauza „celor trei capitole” relaţionate cu erezia lui Teodor de Mopsuestia şi Nestorie. „Cele trei capitole” condamnate la cel de-al cincilea conciliu sunt: Teodor, episcop de Mopsuestia (392-428), per- soana şi opera; Scrierile lui Teodoret, episcop de Cir (433-458), îndreptate contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi contra conciliului al treilea ecumenic din 431; Scrisoarea episcopului Ibas de Edesa (435-457), adresată episcopu- lui Maris de Ardasir, în Persia, contra Sfântului Chiril al Alexandriei. Al şaselea conciliu ecumenic, la care au participat 170 de episcopi, a fost convocat de împăratul Constantin Po- gonatul, la Constantinopol, în anul 680, sub Sfântul Gheorghe, Patriarh de Constantinopol, şi Sfântul Agaton, Pa- pă al Romei, din cauza ereziei monotelite, a monotelismului, care reprezenta o formă atenuată de monofizitism (Monoteliţii, adepţii monotelismului, deşi acceptau cele două firi ale lui Hristos, învăţau eronat că Fiul lui Dumne- zeu avea o singură voinţă, şi anume cea Dumnezeiască. Monotelismul a fost condamnat, conciliul considerând că ............................... → Sfântul Siluan Athonitul spune: „Cu adevărat Maica Domnului este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu, şi chiar numai numele ei bucu- ră sufletul. Tot Cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Ea viază în Ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu. Dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Ea este bucuria şi nădejdea noastră şi tot sufletul creşti- nesc este atras spre ea cu iubire”. Oh, să nu treacă nicio zi în care să nu rostim dimineaţa şi seara acest imn care se cântă în cinstea Preasfintei Fecioare Maria: Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim. Rugăciunile Fecioarei Maria sunt întotdeauna ascultate de Dumnezeu. Ce dovadă avem? Aceasta! Moise s-a rugat pentru evreii care se închinau la viţel astfel: „Opreşte urgia şi mânia Ta şi fii milostiv faţă de răutatea poporului Tău” (Ieşirea 32:12). „Şi s-a îmblânzit Domnul faţă de răul pe care a spus c-o să-l facă poporului său” (Ieşirea 32:14). O întrebare! Cine era Moise faţă de Dumnezeu? Un rob! Dar Avra- am şi Iacov? Tot robi! Dar Preasfânta Fecioară Maria ce este faţă de Dumnezeu? Este Maica Lui, mai iubită decât toate făpturile. Deci, Dumnezeu, când este rugat de Maica Sa întotdeauna o ascultă, Ea fiind şi Maica noastră a creştinilor. (Despre Preasfânta şi Pururea Fecioară Maria, bibliografie: Sfintele Scripturi Ortodoxe, adică Bibliile Ortodoxe, ediţiile din 1994 şi 2001 (Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române); Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj, 1993; Învăţătură despre Maica Domnului, Pr. Dr. Corneliu-Mihail Militaru, Editura Emia, Bucureşti, 2005; Taina Fecioarei Maria în ome- nire, Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu; Răsăritul cel de Sus, De la naştere la înviere, predici, Preot Prof. Theodor Damian, Editura Lu- mea credinţei, Bucureşti, 2006; Viaţa şi opera Sfântului Nicodim Aghioritul, Konstantin Karaisaridis, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000; Dicţionar al Noului Testament, Preot dr. Ioan Mircea, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995; Întoarcerea la Hristos, Ioan Ianolide, Editura Christiana, Bucureşti, 2006; Viaţa creştină în pilde, Alexandru Lascarov-Moldovanu, Editura Multiprint, Iaşi, 2004; Călăuză în Credinţa Ortodoxă, Arhimandrit Cleopa Ilie, ediţia a IV-a, Editura Episcopiei Romanului, 2000). 45 Crucea este primul obiect sfânt al Ortodoxiei, pe care creştinii veritabili o venerează, fiind sfinţită prin sângele Dumnezeiesc curs pe ea, devenind astfel instrument de mântuire, semn distinctiv, obiect de cinstire. Crucea se înalţă la hotarul dintre cele două iconomii, a Vechiului şi a Noului Testament, a legii şi a harului , sau dintre cele două lumi, a trupului şi a duhului. Se poate discuta despre cruce atât în sens material, cât şi în sens spiritual. Există trei feluri de cruci: una în formă de X (cea pe care a fost crucificat Sfântul Apostol Andrei), alta în formă de T (întâlnită în Vechiul Testament) şi cea în formă binecunoscută, †, pe care S-a răstignit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Crucea este sfântă! Ea este cinstită pentru că pe ea S-a răstignit Hristos, deoarece numai aşa puteau fi eliberaţi oamenii de pedeapsa morţii, care a urmat păcatului strămoşesc. Prin toate jertfele de dinainte de Hristos, oamenii căutau să ofere ceva în schimb pentru ier- tarea păcatelor, pentru viaţa lor, dar vieţile de animale aveau un preţ mai mic decât viaţa lor, şi-atunci trebuia o jertfă egală cu viaţa lor, chiar mai mare decât viaţa lor întinată. Această Jertfă a adus-o Fiul lui Dumnezeu, ca om, prin scump sângele Său, refăcând legătura din- tre lumea spirituală şi cea materială, adică dintre Dumnezeu şi om. Jertfa lui Iisus trebuia să fie o jertfă supremă; El a trebuit să moară pe Cruce din mai multe motive, şi anume: ❶ Să moară înălţat spre cer, cu braţele deschise spre lume, arătând că se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume; ❷ Să moară lent, şi cu pătimirea Lui răbdată fără cârtire, Sângele Său să se scurgă pe cruce spălând astfel păcatele lumii; ❸ Să se arate prin suferirea acestei morţi ruşinoase (moartea pe cruce era cea mai ruşinoasă, destinată fiind celor mai mari tâlhari), cât de mare şi totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi, oamenii. Crucea a fost o unealtă îngrozitoare de tortură, dar Iisus a iubit crucea şi a îmbrăţişat-o; pe cruce, pe acest „altar”, a ars păcatul nos- →
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 176 erezia, ca şi afirmaţie, afecta deplina umanitate a lui Hristos, deoarece natura umană ar fi fost incompletă dacă nu avea o voință proprie. Conciliul a declarat că, întrucât Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, El tre- buie să aibă două voințe: una divină și una umană,în acest sens publicând mărturisirea de credinţă, care învăţa că "în Iisus Hristos sunt două voinţe şi două lucrări sau energii corespunzătoare celor două firi, neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite, precum şi neopuse una alteia, cea omenească urmând întru totul voin- ţei şi lucrării celei divine"). Cel de-al şaptelea şi ultimul conciliu recunoscut de către Biserică, la care au participat 367 de episcopi, a fost convocat de Împăratul Constantin şi de mama sa, Împărăteasa regentă Irina, la Niceea, în anul 787, sub Sfântul Tarasie, Patriarh de Constantinopol şi Adrian, Papă al Romei, din cauza ereziei iconoclaste, tratând o ultimă dis- pută violentă, care a persistat mai mult de o jumătate de secol şi care era legată de folosirea icoanelor în viaţa li- turgică. Pentru creștinii ortodocși, icoanele, sau imaginile sfinte ale unor persoane și/sau evenimente, constituie o parte integrantă a unei rugăciuni vii, nu ca obiecte de cult, ci ca simboluri pentru închinare. Ele au doar rolul de aducere aminte, pentru a instrui și asista credinciosul; ele transformă misterul prezentat într-o realitate prezentă vibrantă şi plină de înţeles. Mişcarea iconoclastă, de distrugere a icoanelor (exista şi mişcarea iconomahiei, de lu- ptă contra icoanelor), lansată de către împăratul Leon al III-lea, a comparat icoanele cu idolii, condamnând folo- sirea lor în închinare şi promovând, în schimb, doar simbolurile, cum ar fi Crucea. Iconoclaştii au distrus sau înlă- turat sistematic icoanele din toate bisericile sau locurile publice şi au persecutat cu vehemenţă promovatorii a- cestora. Cel de-al şaptelea conciliu ecumenic, susţinut de către Împărăteasa Irina, a condamnat puternic mişcarea icono- clastă şi a validat expunerea icoanelor în toate bisericile şi oriunde altundeva în întreg imperiul, icoanele fiind ............................... → tru strămoşesc (crucea arată ruşinea noastră, făcându-ne să ne căim de păcatele noastre, iar din partea lui Dumnezeu arată iubirea nemărginită pentru noi, oamenii). Deci, crucea o cinstim pentru că ea a devenit „altarul de mare sfinţenie”, „Jertfelnicul Jertfei celei în- fricoşătoare. Crucea este cinstită pentru că prin ea s-a înfăptuit mântuirea universală a oamenilor. Hristos S-a jertfit pe crucea înălţată pe Golgota şi nu în templul iudeilor, pentru ca aceştia să nu-şi însuşească jertfa, să nu creadă că numai pentru neamul lor a fost adusă, ci să ştim că este o Jertfă universală, pentru întreaga fire omenească. După pogorârea trupului mort al lui Hristos, Sfânta Cruce a rămas pe Golgota. Iudeii au luat-o şi au aruncat-o la o groapă de gunoi. După Învierea Domnului, iudeii nu au stat la îndoială, şi au astupat cu pietre şi pământ mormântul Lui Sfânt, ca să-l distrugă. Când romanii au domnit peste Ierusalimul răsculat, în anul 70 d. Hr., au săpat şi au nivelat toată cetatea şi împrejurimile ei. Mai târziu, în timpul recons- truirii cetăţii, în locul unde mai înainte fusese Sfântul Mormânt, s-a construit templul Afroditei, zeiţa idolatră a desfrânării. Din cauza u- nor împrejurări nefavorabile, Crucea originală pe care a fost răstignit Hristos, a rămas un timp sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire, împăratul Adrian urmărea să acopere urmele materiale ale crucificării şi Învierii lui Hristos. Dar crucea a fost descoperită în anul 326 datorită perseverenţei Sfintei împărătese Elena, fapt consemnat de istoricii Eusebiu, Sozomen, Socrate Scolasticul, Fericitul Ieronim, Rufin, Sfântul Chiril al Ierusalimului şi Sfântul Ambrozie. După descoperirea Crucii, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii, începând cu data de 13 septembrie 335, când s-a sfinţit marea Biserică, Biserica Sfântului Mormânt, zidită de Sfântul împărat Constantin cel Mare. În anul 614 d. Hr., regele Chosroes al perşilor a furat Sfânta Cruce. Împăratul Heraclius (610-641) după înfrângerea perşilor a recucerit Sfânta Cruce, ea fiind depusă solemn (la 629-630 d. Hr.), în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce Patriarhul Zaha- ria a înălţat-o în văzul creştinilor la 14 septembrie 630. După cinci ani, din cauza pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământu- lui Sfânt, tot împăratul Heraclius aduce Sfânta Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sfânta Sofia. Semnul crucii îl întâlnim în Vechiul Testament chiar din vremea lui Moise, în timpul războiului dintre evrei şi amaleciţi: „Când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile biruiau amaleciţii. Apoi s-a aşezat pe o piatră, şi Aaron şi Or îi sprijineau mâinile u- nul pe o parte şi altul pe altă parte. Şi au stat mâinile lui ridicate până la apusul soarelui, şi a zdrobit Iosua pe amaleciţi” (Ieşirea 17:11- 12). Semnul crucii îl foloseşte Iacov atunci când îi binecuvântează pe fiii lui Iosif, Efraim şi Manase, cu mâinile încrucişate, deci sub formă de cruce aşa cum aflăm de la Facere 48:14: „Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul născut”. Crucea, ca semn scriptic, o întâlnim când Dumnezeu, hotărât să piardă pe nelegiuiţii din Israel, alege în acest scop pe Iezechia, proorocul, spunându-i: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii pe frunte pe toţi oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii. Să nu văd atingeţi de nimeni care are pe frunte semnul crucii” (Iezechiel 9:4-6). Prin semnul crucii desparte Moise cu toiagul apele mării. Crucea este preînchipuită şi de şarpele ridicat de Moise în pustie: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie (pe stâlp) aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan 3:14-15). Majoritatea celor care nu cinstesc Sfânta Cruce îndrăznesc să o denigreze, atacându-i sfinţenia, de exemplu. Biblia este o carte care are două înţelesuri: unul literar şi unul mistic, spiritual, tocmai de aceea, sfinte şi adevărate sunt cuvintele: „Nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (2 Petru 1:20). Cei care denigrează Sfânta Cruce au interpretat şi inter- pretează greşit unele versete din Sfânta Scriptură. Câteva exemple grăitoare sunt chiar acestea: ❶ Cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe (mai puţin catolicii) afirmă aproape în unanimitate că însemnarea cu semnul crucii este o ce- remonie goală. Este adevărat? Bineînţeles că nu! Crucea este semnul fiecărui creştin, este cea mai simplă mărturisire a credinţei în Sfân- ta Treime. Precum soldaţii se cunosc şi recunosc după uniforme, medicii după hainele lor albe, tot aşa şi creştinul adevărat se cunoaşte după semnul Sfintei Cruci, pe care nu se ruşinează niciodată să şi-l facă prin închinare. Îl mărturisim pe Hristos cel ce ne-a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Matei 10:32). Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni 6:14 spune: „Să nu-mi fie mie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hris- →
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 177 considerate ferestre către cer, neîncălcând a doua poruncă din Decalog. Dezbaterea s-a aprins din nou în secolul al IX-lea, odată cu revenirea iconoclasmului. În final, Sfânta Împărăteasă Theodora a pus capăt iconoclasmului, invocând decizia ecumenică a celui de-al şaptelea conciliu şi impunând-o ca pe o lege de stat. ............................... → tos”. Semnul Sfintei Cruci se face astfel: îndoim înăuntru şi lipim pe podul palmei degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gros, arătător şi mijlociu de pe palma mâinii drepte şi ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stâng pentru a împrejmui cu puterea lui Hristos, fruntea, inima, umerii, răstignind pe omul cel vechi care manifestă o înclinaţie spre pă- cat şi ridicând omul cel nou creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenie. Atunci când îşi fac semnul crucii, credincioşii cre- ştini primesc binecuvântare şi har de la Dumnezeu pentru a li se îndeplini orice virtute. Semnul crucii trebuie făcut corect, nu doar fluturând mâna, ca şi când s-ar goni nişte muşte! Demonii se tem cumplit, le este nesuferit semnul crucii, ba chiar îi arde şi nu pot suporta acest semn nici măcar făcut în aer. După cum se ştie, Sfântul Antonie cel Mare a avut o mare experi- enţă în lupta cu demonii. Ucenicul său, Sfântul Atanasie, cel care a redactat „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare” ne spune că aceia care veneau să primească cuvânt de folos de la „Marele Antonie” aşteptau zile şi nopţi, auzind voci, lovituri, ţipete şi alte zgomote care veneau din chi- lia sfântului; la început au crezut că sunt nişte oameni care se ceartă cu sfântul, dar privind prin- tr-o crăpătură n-au zărit pe nimeni înăuntru; în acel moment, au înţeles că demonii erau cei ca- re râdeau, chicoteau, ţipau, încercând să-l alunge pe Sfântul Antonie. Dar el dădea importanţă mai mult celor din afara chiliei, decât celor dinăuntru. Şi apropiindu-se de uşa chiliei, Sfântul An- tonie îi ruga pe oameni să nu se teamă, că acestea sunt jocurile demonilor: „Voi faceţi-vă sem- nul Sfintei Cruci şi plecaţi încurajaţi şi lăsaţi-i pe aceştia să se joace între ei”. ❷ Cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe (mai puţin catolicii) contestă, neagă sfinţenia Sfintei Cruci. Mântuitorul Hristos vorbindu-le ucenicilor despre a doua venire a Sa la sfârşitul lumii le spune: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului omului” (Matei 24:30). Semnul Fi- ului omului este, fără îndoială, crucea, precum semnul satanei este 666: „Căci cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1: 18). Crucea este sfântă! Sfânta Muceniţă Vasilisa, însemnându-se cu semnul Crucii, a fost păzită de arderea focului; Sfânta Muceniţă Iustina, cu semnul Sfintei Cruci, a biruit demonii farmecelor şi a adus la creştinism pe vestitul vrăjitor Ciprian; Sfântul Mucenic Carp, cu semnul Crucii, a dat vedere unui orb şi a primit cununa muceniciei; Sfân- tul Mucenic Zenovie, cu semnul Crucii, a tămăduit rana nevindecabilă din pieptul unei femei; Sfântul Mucenic Sebastian, cu semnul Sfin- tei Cruci, a făcut o femeie mută să vorbească ş.a.m.d. ❸ Cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe (mai puţin catolicii) întreabă referitor la cruce: Dacă te-ar bate tatăl tău cu o bâtă, ai putea cinsti bâta aceea? Răspunsul este clar: Bâta aceea nu aş cinsti-o, pentru că tatăl meu nu a putut-o sfinţi. Dar crucea o cinstim pentru că ea s-a sfinţit fiind „Jertfelnicul Jertfei celei înfricoşătoare”. Şi pentru a lămuri acest lucru să citim un verset din Vechiul Testament de o importanţă extraordinară: „Şapte zile să curăţi astfel jertfelnicul şi să-l sfinţeşti şi va fi jertfelnicul sfinţenie mare: tot ce se va atinge de el se va sfinţi” (Exod 29:37). Dacă tot ce se atingea de jertfelnic se sfinţea, cu atât mai mult în cazul în care tocmai Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, „Sfinţenia întruchipată”, S-a atins de jertfelnic, adică de cruce, indiscutabil şi crucea s-a sfinţit. Deci rezultă foarte clar că: cine cinsteşte jertfa (Hristos) trebuie să cinstească şi altarul (crucea)!”. ❹ Cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe (mai puţin catolicii) spun că nu aveam nevoie de semnul crucii făcut cu mâna pentru că Du- mnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti, folosindu-se de tâlcuirea greşită a versetului următor: „Duh este Dumnezeu şi cel ce i se în- chină se cade a i Se închina în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Răspuns clar: Dată fiind natura dublă a ființei noastre, cât suntem în viață, la tot ceea ce face trupul participă și sufletul și invers. Este adevărat că trebuie să ne închinăm în duh, dar aceasta nu înseamnă că se înlă- tură cultul exterior. Iată, Sfântul Apostol Pavel porunceşte ca „bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără mânie şi fără şovăire” (1 Timotei 2:8). Oare Mântuitorul s-a oprit numai la suferinţa spirituală din Grădina Ghetsimani sau a primit-o şi pe cea trupea- scă? A primit-o şi pe cea trupească! Să avem crucea numai în inimă, cum ne spun cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe (mai puţin ca- tolicii)? Dar ce, inima este singurul organ al organismului? Categoric nu! Noi trebuie să cinstim crucea şi cu ochii şi cu gura şi chiar cu mâinile, închinându-ne: „Lui Dumnezeu închină-te” (Apocalipsa 22:9). Se poate afirma faptul că prin Sfânta Cruce moartea a fost învinsă, păcatul strămoșesc a fost dezlegat, învierea ne-a fost dăruită, porțile raiului ne-au fost deschise și în brațele lui Dumnezeu am fostașezați. Crucea are întotdeauna putere datorită lui Iisus cel Care a fost răs- tignit pe ea și este totodată dătătoare de viață datorită „vieții” care a fost atârnată pe ea. Iată ce spune Părintele Arsenie Boca: „Vina lui Iisus Hristos era aceea că venea între oameni ca Împărat al Adevărului, împotriva minciunii pe care o iubea poporul lui Israel. Nemaivă- zuta iubire de oameni a lui Dumnezeu pentru iudei şi pentru toţi oamenii avea să o plătească cu crucea. Şi a plătit-o! Dar iubirea de oa- meni n-a încetat nici pe cruce; dimpotrivă, de aici străluceşte cu mai mare putere peste toţi oamenii, chemând pe toţi răstigniţii vieţii la sine. Iisus este Împăratul, singur în felul Lui, care nu de pe tron, ci de pe cruce aşteaptă pe oameni să vină la El. Primul care a venit la Ii- sus cel răstignit a fost tâlharul. Acesta este o mare mângâiere între oameni, pentru că nimeni nu mai are voie să deznădăjduiască. Fieca- re suntem cu necazurile şi păcatele noastre, fiecare cu inima noastră. Deosebirea mare între noi şi Iisus este că El n-avea vină, pe când noi suntem vinovaţi. Şi iarăşi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, adică Iisus, a primit Crucea, n-a ocolit-o, nu s-a supărat pe ea, n-a strigat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat stăpânirea omenească ce-L hulea şi-L răstignea. Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate căile cum să scă- păm de cruce, cum să ne strigăm nevinovăţia, cum să ne ascundem păcatele şi strigăm în gura mare: „ce cruce grea avem de dus!”. Ne numim creştini, dar ne ducem crucea târâş şi am fi bucuroşi să scăpăm de ea. Noi facem de ruşine Crucea lui Hristos, dar şi Crucea lui Hristos ne face de ruşine pe noi. Căci să fim drepţi: nouă încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini şi în picioare şi încă nu şi-a bătut nimeni joc de noi, cum şi-a bătut joc de Iisus. Dar chiar acestea toate de le-am păţi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea noastră aşa cum a răbdat Hristos pentru a noastră mântuire. Nu este altă cale de mântuire, de is- păşire a păcatelor decât Calea Crucii. Dacă ar fi alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea. Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în via- ţă se intră în Împărăţia lui Dumnezeu şi se intră cu atât mai sigur cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă. → Desene © AN. PDPN
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 178 Soluţionarea controversei iconoclaste şi semnificaţia ei religioasă a fost o victorie importantă pentru moştenirea artistică a umanităţii. Bisericile Ortodoxe de pretutindeni încă sărbătoresc prima duminică a postului mare drept triumf al Ortodoxiei, pentru a comemora victoria finală a icoanelor46 şi restaurarea incontestabilă pe care au a- dus-o acestea Bisericii. Toţi factorii creştinismului au continuat să ia decizii, atât în probleme de credinţă, cât şi de administrare, mult după conciliul al şaptelea. ............................... → Deci, cel ce vrea să se mântuiască, n-are pe nimeni de învinovăţit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotărât cu toată puterea su- fletului să vină la Iisus, răstignirea îl aşteaptă. În necazuri se vede iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru oameni. În cuptorul sufe- rinţei de tot felul se curăţeşte sufletul omenesc pentru împărăţia lui Dumnezeu. Suferinţa smereşte trufia omului şi-L face pe Dumnezeu prieten. Aşa trebuie să ne tâlcuim noi crucea pe care o avem de dus! În cruce, Dumnezeu a ascuns o taină: taina mântuirii fiecăruia. Vai de cine nu are o cruce de dus: acela nu are prin ce se mântui! Şi importantă este mântuirea, primirea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu şi nu ceea ce-i interesează pe (unii) oameni: cum să scape trupul de cruce. Neajunsurile (necazurile, bolile) au un preţ înaintea lui Dum- nezeu, dacă sunt duse cu înţelesul de Cruce. Sfântul Apostol Pavel ne spune spre a întări nădejdea oamenilor că: deşi trupul dinafară se prăpădeşte pe zi ce trece în tot felul de necazuri, Dumnezeu ne lucrează o locuinţă veşnică, nefăcută de mână, în care ne va primi şi o vom primi în schimb. Căci după răstignire, aşteptăm o înviere. Nu se termină totul cu mormântul. Acesta este motivul pentru care încu- rajăm la răbdare, mulţumire în necazuri, pe orice răstignit al vieţii. Chiar dacă noi nu ne pricepem aşa de bine să ne desluşim taina sufe- rinţei, totuşi avem siguranţă, luând garanţie pe Cel răstignit, că multe sunt rosturile şi binecuvântate roadele ei. Greutatea crucii atârnă de greutatea păcatelor făcute, deci să ne păzim de păcat şi nu vom avea atâta suferinţă de dus! Căci în cele din urmă faptul că noi păcă- tuim, atrage nu numai pedeapsa noastră ci şi răstignirea lui Iisus. Şi mai presus de toate, este faptul că viaţa lui Iisus, Duhul Lui, purtarea Lui, trebuie să se arate în viaţa noastră, pentru ca fiecare dintre noi să ne asemănăm cu El. De aceea ni s-a dat tuturor Crucea ca în acea- sta să ne asemănăm cu Iisus Hristos”. (Despre Sfânta Cruce, bibliografie: Sfintele Scripturi Ortodoxe, adică Bibliile Ortodoxe, ediţiile din 1994 şi 2001 (Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române); Preot Arsenie Boca, predici; Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj, 1993; Călăuzire către viaţa duhovnicească, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2006; Minunile Sfintei Cruci în Vie- ţile Sfinţilor, Protosinghel Nicodim Măndiţă, Editura Agapis, Bucureşti, 2003; Tâlcuirea Evangheliilor de peste an, Preot Iosif Trifa, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000; Călăuză în Credinţa Ortodoxă, Arhimandrit Cleopa Ilie, ediţia a IV-a, Editura Episcopiei Romanului, 2000; Între rock şi iubirea fără sfârşit, Cristian Şerban, Editura Apologet, Craiova, 2006). 46 Numele de icoană vine din grecescul EIKON = a asemăna, asemănare (în latină avem în mod similar cuvântul IMAGO = chip, reprezen- tare). Icoana și Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină și se clarifică reciproc, colaborând la răspândirea învățăturii creștine. Icoa- na este o „evanghelie în culori”, precum Evanghelia este o „icoană verbală” a lui Hristos. Icoana este o „teologie în culori”, fiind denumi- tă „Biblia neştiutorilor de carte” sau „fereastră spre ceruri” şi „refugiu al privirii pentru orice inimă îndurerată”. Icoana este chipul sau re- prezentarea pentru ochii noştri a unei fiinţe existente în mod real, adică a adevăratului Dumnezeu, a Fiului Său Iisus Hristos, a Maicii Do- mnului sau a Sfinţilor; este un fel de „treaptă” sau „scară” pe care ne ridicăm cu întreaga noastră fiinţă spirituală, prin credinţă, către Du- mnezeu; este o asemănare a cuiva. Desigur că icoana nu seamănă întru totul cu originalul. Nu talentul pictorului, nu materia dau utilita- te icoanei, ci unirea rugăciunii celui cinstit din icoană cu evlavia rugăciunii celui ce se roagă. Deci, altceva este icoana şi altceva este origi- nalul. Spre exemplu: fotografia unui om nu este identică cu omul respectiv, întrucât fotografia reprezintă numai forma corpului, nu şi puterile sufletului, căci imaginea fotografică nu gândeşte, nu vorbeşte şi nici nu simte. În acest fel Fiul lui Dumnezeu este „icoana natu- rală a Tatălui”. Şi iată versetul biblic care dovedeşte foarte clar acest lucru: „Filip I-a zis: ”Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: arată- ne pe Tatăl?” (Ioan 14:9). Este icoana plăcută lui Dumnezeu? DA! Ba chiar am putea spune că este binecuvântată de Dumnezeu, căci la plinirea vremii Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut mai înainte de veci, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, cum spune Sfântul Apos- tol Pavel: „Acesta este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura” (Coloseni 1:15). Deci, însăşi întruparea Mântuitorului Hristos reprezintă cea mai intemeiată motivaţie pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu în icoană, deoarece El S-a arătat oa- menilor în mod vizibil, în modul cel mai real. A îngăduit Dumnezeu icoanele? DA, Însuşi Dumnezeu a îngăduit icoanele. El a născut pe Fiul Său, Care este „icoana Lui naturală”. Ca do- vadă nici Legea Veche nu opreşte uzul icoanelor, după cum încearcă să susţină cei care luptă împotriva icoanelor. Este drept faptul că Moise spune să nu se facă asemănare nici unui lucru care există în cer, pe pământ, în apă sau sub pământ (Ieşire 20:4), dar acelaşi Moise porunceşte să se facă catapeteasma, să se facă chipurile heruvimilor, să se facă chivotul şi toate cele ce se găseau în cort. Solomon, mai târziu, ridică lui Dumnezeu templu măreţ: „Şi a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi din lemn de măslin, înalţi de zece coţi... şi a îmbră- cat el heruvimii cu aur şi pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de co- paci, de finici şi de flori îmbobocite” (3 Regi 6:23, 28, 29). Există posibilitatea pictării lui Dumnezeu? Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale şi culoa- re. Singur Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, deoarece El este nevăzut, fără greutate, fără întindere, mai presus de orice pricepere. Pentru aceasta are dreptate Legiuitorul când spune că nu trebuie să se prezinte ceea ce este nevăzut, că nu este permis să se facă chipul lui Du- mnezeu. Dar când Dumnezeu S-a făcut om, când S-a făcut asemenea nouă, putem să facem icoana Sa. Aşa ne spune Sfântul Ioan Damas- chin: „Când Cel fără de corp, fără de formă, fără de greutate şi fără de mărime”, „Cel care există în chipul lui Dumnezeu” (Filipeni 2:6) „a luat chip de rob şi a îmbrăcat chipul omului” (Filipeni 2:7), „atunci zugrăveşte-l în icoane şi-L aşează spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut”. Ştim că Dumnezeu este Unul şi deci nu poate porunci lucruri contrarii. Există numai o aparentă contradicţie, fiindcă s-a poruncit iudeilor să nu-şi facă chip cioplit, ştiindu-i înclinaţi spre idolatrie, pentru a nu adora făptura în locul Făptuitorului (Romani 1:18). Dacă suntem a- tenţi constatăm că există şi un motiv pedagogic sau, altfel spus, Dumnezeu, Care a vorbit oamenilor în multe feluri şi în multe chipuri →
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 179 Oricum, bazele credinţei şi ordinii creştine au fost formulate de către conciliile ecumenice ale Bisericii Imperiale. Aşadar, acestea reprezintă o parte semnificativă din moştenirea comună împărtăşită de întreaga creştinătate, a- tât în est, cât şi în vest. Sub protecţia împăratului, şi cu contribuţia unică a teologilor, cele şapte concilii au interpretat şi clarificat dogma şi doctrina fundamentală care, împreună cu Scripturile, constituie piatra din capul unghiului a credinţei creştine ortodoxe. Ceea ce a ajutat ca acestea să fie posibile a fost integrarea strânsă între Biserică şi stat, care a existat în Bizanţ. Cele două erau interdependente, dar niciuna nu era subordonată celeilalte. Împăraţii erau consideraţi conducători pământeşti, dar, de asemenea, reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ. Aceşti oameni aveau res- ponsabilităţi în sfera religioasă, totuşi existau perioade când îşi depăşeau aceste atribuţiuni şi încercau să intervi- nă în chestiuni care priveau doctrina. Cu aceste ocazii, liderii Bisericii şi călugării afirmau cu tărie că Biserica avea înţelepciune şi voinţă proprie. Din momentul în care s-a născut Biserica, au existat oameni care au fost o mărturie a faptului că împărăţia lui Dumnezeu nu este o împărăţie pământească. Ei au constituit o constantă aducere aminte a faptului că Bizanţul era doar un simbol al împărăţiei lui Dumnezeu, nu o realitate în sine. Unii dintre ei s-au arătat ca mari apărători ai Ortodoxiei; aceşti oameni, de o extraordinară sfinţenie, sunt cunoscuţi sub numele de „marii patriarhi ai Bise- ricii”. Mulţii alţii, probabil mai puţin cunoscuţi, dar nu mai puţin sfinţi, şi-au făcut prezenţa veşnic simţită prin cu- vânt, faptă sau sacrificiu. Aproape toţi au fost îngrijiţi şi susţinuţi de către mişcarea monastică, pentru a deveni conştiinţa care dăinuie a Bisericii pământeşti. ............................... → (Evrei 1:1), a procedat cu omenirea ca un medic faţă de bolnavi. După cum un medic nu dă aceeaşi doctorie tuturor bolnavilor, ci fie- căruia o doctorie deosebită după felul bolii, al constituţiei bolnavului sau al vârstei, tot astfel Dumnezeu, cunoscând înclinaţia evreilor spre idolatrie, i-a oprit să-şi facă icoane, întrucât erau încă „copii în cele duhovniceşti”. Dar acum, când suntem oameni „maturi prin Iisus Hristos”, s-au desfiinţat prescripţiile Legii Vechi, „sfârşitul Legii este Hristos” (Romani 10:4). În acest sens avem exemplul mustrării popo- rului lui Israel în versetele următoare: „Casa lui Israel şi poporul şi regii lui şi căpeteniile lui şi preoţii lui au zis lemnului: „Tu eşti tatăl meu!”. Şi pietrei i-au zis: „Tu m-ai născut!”. Şi nu şi-au întors spre Mine faţa, ci spatele, iar la vreme de nevoie vor zice „scoală şi ne izbă- veşte”” (Ieremia 2:26-27). Avem nevoie de icoană? Categoric da, căci icoana este „fereastră spre Dumnezeu”, fără icoană ne putem rătăci de la adevăratul Dumne- zeu, închipuindu-ne fiecare după mintea, priceperea şi credinţa noastră un Dumnezeu, aşa încât riscul idolatriei este mult mai mare. Fă- ră icoană, omul este tentat să-şi închipuie un „Dumnezeu convenabil”, după propriile lui dorinţe şi nevoi! Este legitim cultul icoanelor? DA, pentru icoană poate exista şi chiar există un cult, deoarece acest cult nu se îndreaptă spre icoană, ci spre cel care este reprezentat în icoană. Aşa cum spune şi Sfântul Vasile cel Mare: „cinstea adusă icoanelor se îndreaptă către cel înfăţi- şat în icoană”. Şi cum protestanţii, de pildă, închinându-se Bibliei nu se închină hârtiei, cernelei şi pergamentului care o acoperă, ci cuvin- telor lui Dumnezeu care se găsesc în ea, tot aşa şi noi ne închinăm Chipului lui Hristos şi nu lemnului şi culorilor. Îl avem drept exemplu pe Iacov, care, primind de la fraţii lui Iosif haina acestuia, căci îl vânduseră ismaeliţilor, a sărutat-o şi a jelit, dar nu haina, ci pe Iosif (Fa- cere 37:33). Mai avem exemple de închinare în Vechiul Testament? Da, chiar foarte multe, printre care şi acesta: Iosif „s-a închinat la vârful toiagului lui Iacov” (Facere 47:31). Este evident că nu s-a închinat cinstind lemnul, ci prin lemn s-a închinat lui Iacov, precum şi creştinii veritabili prin icoană se închină lui Dumnezeu. Este icoana idol? Categoric NU! Altceva este icoana lui Hristos şi altceva statuia lui Cronos şi a Afroditei. De ce să nu cinstim chipul lui Hristos cel din icoană? Pentru că-i făcută de mână de om? Dar oare chivotul lui Dumnezeu (Ieşire 25:10-16) nu era făcut de mână de om? Dar oare jertfelnicul (Ieşire 27:1-8) nu era făcut tot de mână de om? Dar oare acoperământul împăcării (Ieşire 25:17), heruvimii (Ie- şire 26:18-22), vasul de aur care avea mană (Ieşire 16:33) nu erau făcute tot de mână de om? Dacă cei care sunt în afara Bisericii Ortodo- xe (mai puţin catolicii) le numesc pe acestea idoli, cum numesc pe Moise şi pe Israel care s-au închinat lor? Pentru ce se numesc Sfintele Sfintelor dacă sunt făcute de mână de om? Oare heruvimii care stăteau în jurul jertfelnicului nu erau icoanele îngerilor? Pentru ce nu sunt aruncate? Nu sunt aruncate pentru că pe acestea le-a poruncit Însuşi Dumnezeu! Idolii păgânilor sunt de dispreţuit pentru că sunt icoanele demonilor; pe acestea Dumnezeu le-a interzis şi le-a condamnat (Idolul este o bucată de materie privită în ea însăşi ca Dumne- zeu. Idolul nu are duh, iar omul prin idolatrizare înduhovniceşte un obiect, îi dă valoare de Dumnezeu sau îl consideră Dumnezeu. Idolul poate avea formă de: animal (vacă, în India; pisică şi crocodil (în Egipt)), monstru (jumătate om, jumătate animal (în India), om statuie (zeii grecilor şi ai romanilor, cum ar fi: Zeus=zeul zeilor, Bahus=zeul vinului, Ares=zeul războiului, Afrodita=zei ța iubirii, etc.). În idoli se în- cuibează duhurile necurate, adică demonii, pe care îi cinstesc închinătorii la idoli). Care este rațiunea existenței icoanei? Icoana ne arată, ne pune în evidență „originalul”, adică un lucru pe care nu-l avem în faţă, căci dac- ar fi de faţă n-am mai avea nevoie de icoană. Existenţa şi cinstirea icoanelor izvorăşte din dorinţa creştinului de a se apropia de divinitate fără întârziere şi mai ales din insuficienţa firii omeneşti, căci omul fiind circumscris în timp şi spaţiu, nu poate avea cunoştinţă directă nici a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare. Din pricina acestor insuficienţe de cunoaştere a fost descoperită icoana, care serveşte la ghidarea cunoştinţei. Icoanele se pictează după anumite reguli? Da, ele se pictează după un canon iconografic. Prin respectarea strictă a acestui canon icono- grafic, creştinii ortodocşi au reuşit să rămână la o înţelegere unitară a lui Hristos. Ce sentimente produce privirea unei icoane? Privirea unei icoane trebuie să producă sentimente de: rugăciune, căinţă, respect, dragoste sfântă. De ce cinstim icoana? Cinstim icoana pentru că atunci când preotul sfinţeşte o icoană, Duhul Sfânt se revarsă asupra ei. În faţa icoanei i- nima trebuie să se încălzească de o „căldură sfântă”, care să se asemene cu căldura Duhului Sfânt care a sfinţit icoana. Omul, când stă →
    • O călătorie ortodoxă din întuneric în Lumină Pe drumul lacrimilor neuscate nici de trecerea timpului 180 Monasticismul, ca instituţie pe deplin dezvoltată, nu a existat înainte de secolul al IV-lea; acesta a luat amploare treptat, izolându-se de decăderea şi degradarea etică existentă în creştinism; a luat naştere datorită legalizării credinţei. Acesta a fost, de asemenea, o reacţie împotriva implicării excesive a imperialităţii în problemele inter- ne ale Bisericii. Aşezările monastice au înflorit în deşerturile Egiptului, Siriei şi Palestinei, iar mai târziu în formaţi- unile muntoase din Capadochia/Asia Mică (Turcia de astăzi), iar mult mai târziu la Meteora, în Grecia Centrală. Începând cu secolul al X-lea, centrul vieţii monastice a fost stabilit în peninsula muntoasă din nordul Greciei, în Muntele Athos, Muntele Sfânt. Într-o eră în care martirajul sângeros a fost eliminat prin legalizarea credinţei, călugări şi călugăriţe, asceţi şi pus- tnici au devenit ei înşişi martiri, supunându-se la negare de sine, ascultare absolută şi separare totală. Pentru Biserica din Constantinopol, mijlocul celui de-al IX-lea secol a reprezentat începutul activităţii intense de misionarism. Restricţionat de bisericile ortodoxe din Orient şi de ridicarea islamului în est, întărindu-şi constant relaţiile cu biserica romană latină din vest, patriarhul Fortius cel Mare a trimis doi greci în nord pentru a converti popoarele slave. Ciril şi Methodius, fraţi din Tesalonic, au adus creştinismul în afara graniţelor prielnice ale Impe- riului Bizantin, într-un mediu străin. Ei au fost hotărâţi să pună bazele unei lucrări native; au inventat un alfabet special din greacă, pentru a traduce Evanghelia şi a scrie aceste cărţi în slavonă. Astfel a luat naştere cultura scri- să a slavonilor, permiţând civilizaţiei slavone să prospere. Slavonii au fost încreştinaţi şi civilizaţi; în acelaşi timp li s-a dat o doctrină creştină clară în propria limbă, formând astfel o civilizaţie creştină. Ca rezultat, bisericile din Bulgaria, Serbia, chiar şi cele din România şi Rusia, au constituit o delimitare naturală şi naţională. De exemplu, în anul 927, la mai puţin de un secol de când slavii auziseră prima dată Evanghelia, Biserica Ortodoxă Bulgară a fost recunoscută de către Constantinopol ca fiind o „patriarhie autocefală”, adică independentă. În anul 988, odată cu convertirea lui Vladimir, conducătorul Kievului, Rusia a devenit în mod oficial un stat creş- tin. Până în acel moment, toate statele puternice din jurul Kievului, abandonaseră păgânismul şi adoptaseră o formă de monoteism. Vladimir a dorit să facă acelaşi lucru, aşa că şi-a trimis oamenii să observe ritualurile isla- mului, romano-catolicismului şi ortodoxiei. Trimişii au fost copleşiţi de frumuseţea ritualurilor Ortodoxiei. Ei le- au observat în biserica Hagia-Sophia, din Constantinopol. Când s-au întors în Kiev şi au raportat ce-au văzut, Vla- dimir a decis să adopte forma bizantină a creştinismului şi a decretat ca toţi supuşii săi să fie botezaţi în această credinţă. Puţini oameni au acceptat credinţa ortodoxă cu aceeaşi devoţiune ca slavii; convertirea lor era un eve- niment central în creşterea lor socială şi în progresul cultural. La începutul celui de-al V-lea secol, o succesiune de evenimente a condus la căderea totală a unităţii politice din lumea mediteraneeană. În primul rând, imperiul a fost divizat, dar, de data aceasta, definitiv, în regiuni separate: estul bizantin, cu centrul în Constantinopol, şi vestul latin, cu centrul în Roma, aveau fiecare împăratul propriu. Curând după aceea, barbarii, triburi germanice care au venit val după val, vizigoţi, vandali şi franci au invadat din nord pentru a cuceri, cândva, jumătatea de est a Imperiului Roman şi a o împărţi în multe împărăţii feudale. Ulti- mele rămăşite de solidaritate politică, între estul vorbitor de limbă greacă şi vestul vorbitor de limbă latină, au fost distruse pentru a nu mai fi niciodată restaurate. În timpul domniei lui Dustinian în secolul al VI-lea, în timp ce vestul era încă divizat şi starea conflictuală era con- stantă, Imperiul Bizantin se ridica pe culmile gloriei sale. Constantinopolul a câştigat atât proeminenţă, cât şi in- fluenţă. Darul lui Dustinian, Biserica ortodoxă Hagia-Sophia (Aya Sofia) din Constantinopol este, probabil, expre- sia finală a simfoniei bizantine, o armonie unică între Biserică şi stat. ............................... → în faţa icoanei, se închină de fapt lui Dumnezeu, căci el rosteşte „Doamne, ajută-mă, iartă-mă!”, nu zice nicidecum „icoană, ajută-mă, iartă-mă”. Icoanele noastre ortodoxe nu sunt sfinte, ci sfinţite, iar creştinii nu se închină lemnului pe care este pictată icoana, ci lui Dum- nezeu, căci dacă s-ar închina lemnului, ar trebui să se închine tuturor copacilor din pădure, uşilor, scaunelor, meselor, etc. Care au fost primele icoane? Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi-a lăsat chipul imprimat pe pânză de trei ori. Prima dată, a dăruit chipul Său regelui Avgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepră. La porunca acestui rege, un pictor al său a venit în Ţara Sfântă, ca să-L invite pe Mântuitor în Edessa, iar dacă nu va voi să vină, cel puţin să-L picteze, căci regele Avgar dorea măcar să-I vadă chipul. Iisus, văzând că trimisul regelui nu-L poate picta din cauza luminii ce-L înconjura, S-a atins El Însuşi de pânza pictorului şi Chipul Său a rămas imortalizat pe ea. A doua oară, mergând pe drumul spre Golgota, a dăruit unei fecioare, Veronica, ce L-a şters de sudoare şi praf cu mahrama sa, Chipul Său dumnezeiesc, Care s-a imprimat în mod miraculos pe această mahramă. Însuşi numele Veronica înseamnă „vera Icon”, adică „adevărata icoană”. A treia oară, şi-a lăsat Chipul Său şi toate urmele rănilor de pe trup, pe Sfântul Giulgiu cu care a fost înfăşurat în mormânt, giulgiu care se poate vedea şi azi în Italia, într-o biserică din Torino. Apoi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind pictor şi do- ctor, a pictat inspirat de Duhul Sfânt pe Maica Domnului la Bunavestire (Despre icoană şi cultul ei, bibliografie: Biblia Ortodoxă, 1994, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Orto- doxia, S. Bulgakoff, traducere de Nicolae Grosu, Sibiu, 1933; Călăuză în Credinţa Ortodoxă, Arhimandrit Cleopa Ilie, ediţia a IV-a, Editura Episcopiei Romanului, 2000; Nevoia de icoană, Michel Quenot, Editura Sofia, Bucureşti, 2006; Învierea şi icoana, Michel Quenot, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Icoana, Lumina feţei tale, Daniel Rousseau, Editura Sofia, Bucureşti, 2004).
    • Niculae D. Nicușor Întâlnirea cu Dumnezeu; mulţumesc pentru iubirea Ta 181 Pe de o parte, o Biserică Imperială, care se ocupa de probleme într-un mod divin, păzând statul, iar pe de altă parte, un Imperiu Creştin, care veghea asupra muritorilor, ca protector al Bisericii, pentru păstrarea credinţei. În asemenea împrejurări, episcopul Constantinopolului, prin tradiţie, un succesor direct al lui Andrei, primul apos- tol al lui Hristos, şi fondator al Bisericii din Bizanţ, şi-a însuşit titlul de „patriarh ecumenic”. El a ajuns să fie recu- noscut ca lider spiritual al Ortodoxiei estice. Roma, bazată pe un canon ecumenic, a obiectat, dar fără rezultat. Puterea politică şi prestigiul au fost încredinţate estului. În est, episcopii multor biserici locale au pretins în mod legitim o succesiune apostolică directă şi neîntreruptă. La nu mai puţin de patru dintre ei le-a fost acordat un sta- tut proeminent prin decretul conciliului ecumenic. În consecinţă, Ortodoxia estică s-a dezvoltat ca o afiliaţie des- centralizată a episcopilor coegali, supunându-se deciziilor prin consens sub protecţia unei singure conduceri se- culare puternice, Împăratul Bizanţului. Pe de altă parte, în vest, într-un mediu politic instabil, singură Roma pu- tea pretinde un fundament apostolic. Ca urmare, „eklesia”, sau biserica Romei, s-a dezvoltat încet atât ca struc- tură centralizată religioasă, cât şi ca autoritate seculară, concentrată în biroul papei, episcopul Romei. Obstaco- lele lingvistice s-au adăugat problemei, făcând-o chiar mai complexă şi dificilă. Până în secolul al VII-lea, doar pu- ţini din vest puteau citi greaca şi chiar dacă Bizanţul îşi spunea încă Imperiul Roman, rar găseai un bizantin care să vorbească latina, limba romanilor. Odată cu apariţia şi dezvoltarea islamului în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, regiunea mediterană a căzut sub stă- pânire arabă, iar legăturile comerciale şi culturale între Roma şi scaunele înalte ale Patriarhiilor estice au început să se deterioreze. Separat de Bizanţ şi de estul Mediteranei, vestul a hotărât să pună bazele unui nou Imperiu Roman propriu, independent şi mai emancipat decât al bizantinilor. Spre sfârşitul secolului al VIII-lea, Carol cel Mare (Charlemagne), regele franc, a început să îşi dorească titlul de împărat roman; neobţinând sprijin şi recunoaştere din partea Bizanţului, el a decis să suprime autoritatea Con- stantinopolului, printre altele, prin acuzaţia de erezie, adusă în celebrele Cărţi caroline adresate papei în anul 792. El afirma, acuzând, că Împăratul răsăritului nu mai putea să pretindă succesiunea împăraţilor creştini, pen- tru simplul fapt că „venera icoanele şi mărturisea că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl prin Fiul” şi nu „de la Tatăl şi de la Fiul”; acuzaţia lui Carol cel Mare se opunea în mod clar celui de-al şaptelea conciliu ecumenic de la Nice- ea, dar nu numai, din anul 787, ea deschizând şi interminabila controversă greco-latină asupra lui „filioque” (adă- ugarea în crezul niceeo-constantinopolitan, la formula „Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede”, a expresiei „şi de la Fiul”, care nu exista în original). Biserica Romei s-a opus cu fermitate atacurilor doctrinare împotriva Răsăritu- lui, atacuri lansate nefondat de Carol cel Mare. Papii Adrian I şi Leon al III-lea au luat apărarea conciliului de la Niceea şi au respins cu tărie introducerea lui „filioque” în crez. Totuşi, în anul 800, în noaptea de Crăciun, papa Leon al III-lea l-a încoronat la Roma ca „împărat roman al Apusului” pe Carol cel Mare, fapt care a dus la o schis- mă politică între Apus şi Răsărit. Susţinut de o succesiune de papi, Carol cel Mare, rege al francilor, a atacat legi- timitatea Imperiului estic, în încercarea de a prelua controlul asupra lumii creştine şi, în final, să restaureze impe- riul în vest. Scena era pregătită pentru un conflict deschis. Pretextul confruntării, cunoscut sub numele de schis- ma fortiană, a fost întâlnirea misionarilor ortodocşi germani printre slavi. Dar rădăcinile erau mult mai adânci. Conflictul fundamental între est şi vest se găsea în problemele legate de dogmă şi canonul ecumenic, două ches- tiuni cheie. Primul aspect consta în înţelegerea întâietăţii omului de către romani, în ceea ce privea interesele Bi- sericii. Roma şi-a declarat deschis supremaţia jurisdicţională la mijlocul secolului al IX-lea. Papa Nicolae I a încer- cat să intervină în problemele interne ale Bisericii bizantine, ordonând detronarea patriarhului Fortius cel Mare şi întronarea patriarhului Ignatius pe tronul Constantinopolului. Aproximativ în aceeași perioadă, convergența a- ctivității misionare între slavi și oamenii de rând din Europa de est a adus la iveală al doilea aspect: o lungă con- troversă asupra problemei „filioque”. Crezul niceean a definit cu claritate Duhul Sfânt ca fiind Domnul, Făcătorul de viaţă, Care purcede din Tatăl, Care, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, este închinat şi slăvit. Dar vestul latin, unilateral, a distrus echilibrul dogmei Sfintei Treimi(Trinităţii), modificând crezul şi spunând eronat că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul. Sfântul Fortius cel Mare, un învăţat recunoscut, considerat a fi una dintre cele mai proeminente figuri ale Orto- doxiei, a fost, în final, readus în patriarhie. Deşi Fortius jucase un rol cheie în încheierea tensiunii între est şi vest, în cea de-a doua perioadă a domniei sale, el a intrat în tratative de reconciliere cu Roma. A fost, în cel mai fericit caz, o pace fragilă. În mai puţin de 100 de ani, în care au avut loc conflicte minore, papa Leon al IX-lea a trimis o delegaţie papală la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert. Cardinalul nu-i putea suferi pe greci, fapt pentru care frecvent le adresa epitete injurioase, vorbind