Your SlideShare is downloading. ×
Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu
Anul XXII • nr. 165-166 • MARTIE-A...
2
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
„Literatorul este astăzi o
adevărată şcoală din sânul căreia
au ieşit la lumină tineri...
3
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
Determinaţia naţională a filosofiei nu pare a se
potrivi cu universalitatea ei. Conven...
4
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
fundamental al hominizării continue a vieţii, pentru că
„omul se desăvârşeşte prin mun...
5
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
E S E U
chestiuni de bază despre natura concretă a oprimării
şi cauzele ei. A‑L înţele...
6
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
POEZIE
Traducere Alice Valeria Micu
Psalm
Oh, cât de permeabile sunt frontierele umane...
7
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
POEZIE
Confesiunile unei cititoare
viaţa este o autoterapie de grup
o părăsire a imagi...
8
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
Un pachet de Marlboro, o cafea tare şi aromată, un
pahar cu vin... Ce puţine lucruri î...
9
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
P R O Z Ă
BALADĂ PENTRU
UN LEU
Nicolette Orghidan
„Gând întors, copil pribeag al minţi...
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Literatorul martie-aprilie 2013
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Literatorul martie-aprilie 2013

474

Published on

Published in: Education
0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
474
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
11
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "Literatorul martie-aprilie 2013"

  1. 1. Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXII • nr. 165-166 • MARTIE-APRILIE 2013 Pentru o mie de cântece Pentru o mie de cântece am fost născut. Nouă sute nouăzeci şi nouă sunt răguşite de cântecul, unul, pentru care am fost născut. Nu mă înjumătăţişi voi timpuri! S‑ar putea, înalt cum este cântecul, unul, să fie la urmă. Poezia Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este ţapa care plânge, ochiul călcâiului care plânge. O voi, prieteni, poezia nu este lacrimă ea este însuşi plânsul, plânsul unui ochi neinventat, lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos, lacrima celui care trebuie să fie fericit. Sfârşit de anotimp Eram atât de atent, încât se stingea‑n cupole amiaza, iar sunetele îngheţau în jurul meu, prefăcându‑se‑n stâlpi răsuciţi. Eram atât de atent, încât plutirea ondulată‑a mirosurilor se prăbuşea‑n întuneric şi parcă niciodată n‑aş fi‑ncercat frigul. Deodată m‑am trezit atât de departe şi de străin rătăcind înapoia chipului meu, ca şi cum mi‑aş fi învelit simţurile cu relieful fără de noimă al lunii. Eram atât de atent, încât nu te‑am recunoscut, şi poate că vii mereu, în fiecare oră, în fiece secundă, şi treci prin aşteptarea mea de‑atunci ca prin fantoma unui arc de trimf. Sunt un om viu Sunt un om viu. Nimic din ce‑i omenesc nu mi‑e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine si insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi‑un defect, un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi‑o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr‑un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr‑o astfel de întâmplare mi s‑a tras marea înţelegere pe care‑o am pentru Ulise – şi admiraţia ce i‑o port bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi‑aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu‑se în jurul soarelui... (Poate fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi place să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treaba, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fanteziei. E un spectacol de neuitat acela de‑a ştii, de a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce‑ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău, vechi, pe care l‑ai rătăcit si nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu‑ţi oferă vreo şansă să‑l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, dupa o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi‑n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le‑nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi‑n pietre şi în schelării Umbra de mi‑aş ţine‑o doar o clipă pironită, s‑ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung, iubito, lasă‑l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat. Şi poate de aceea... Şi poate de aceea, că nu suntem metalici şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi, ‑ de aceea poate, când cocoşii galici se bat cu penele‑nfoiate şi frumoşi, ‑ noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid şi‑l sprijinim în pălmi, deasupra, sus, şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid încă ceva din ele luminile de nespus. şi se curbează câmpul supt, spre globul acesta, doritor, şi viitorul îşi întinse leneş lobul înspre prezent, rupându‑se din viitor De‑aceea poate apărăm mai palizi, şi‑n largi mişcări orizontale, de înot, un glob de gând întindem, tot şi tot mai sus, spre sorii candizi... până se lipesc de el bucăţi de cer albastre şi‑aterizate păsări, cu umbrele zburând, şi relieful viu al trupurilor noastre devine relieful acestui glob de gând. Trecător Călăream pe un cal şi deodată‑am văzut că eu sunt calul acela Şi deodată am văzut că ei doi galopează pe mine. Mă învolburam şi deodată i‑am văzut pe cei trei, când umbra mea din spatele meu mi‑a strigat: ‑ Eu sunt tu. Lasă‑i pe cei patru să‑şi urmeze destinul... lasă‑i! NICHITA STĂNESCU
  2. 2. 2 nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013 „Literatorul este astăzi o adevărată şcoală din sânul căreia au ieşit la lumină tineri cu al căror talent ne putem mândri şi noi şi ţara. (...) Astfel revista literară din capitală devine o republică ce nu va avea alt cenzor decât controlul stilului.” Al. Macedonski Anul XXII nr. 165‑166 MARTIE‑APRILIE 2013 • 24 pag. Revistă lunară de literatură şi artă editată de Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu”, Bucureşti Redactor şef Nicolae ILIESCU Secretar general de redacţie Emil LUNGEANU Colegiu redacţional Mircea Arman Lucian Chişu George Cuşnarencu Nicolae Georgescu Corneliu Ostahie Alexandru Petria Florentin Popescu Lucian Sârbu George Stanca Costin Tuchilă Narcis Zărnescu Adresa redacţiei Str. Tache Ionescu nr.4, sector 1, Bucureşti Telefon: 021/316.83.00 redactia.literatorul@gmail. com Layout şi DTP IvanA Scrieţi, băieţi numai scrieţi! pentru că responsabilitatea asupra textelor aparţine, în exclusivitate, autorilor. Asumaţi‑vi‑o cu mândrie! Literatorul Într‑o şedinţă publică din decembrie 2012, desfăşurată la Muzeul Literaturii Române, un personaj important căruia nu‑i dezvăluim numele şi la care ne vom referi în continuare cu S. Napoilă Ultraretrogradul a afirmat că lexicografii bucureşteni nu vor să audă de calculatoare şi de redactarea dicţionarelor în programe special destinate acestui tip de lucrări, ba chiar i‑a făcut cu ou şi cu oţet pe informaticienii din sală întrebându‑i cum se pot gândi să‑i spună aşa ceva care îi afectează sănătatea. Informaticienii tocmai îi retroproiectaseră o tentativă destul de reuşită de informatizare a Dicţionarului Tezaur al Limbii Române, care însă, după multă risipă de inteligenţă, materie primă care se găseşte foarte ieftin în România şi e mai ales pentru export, a rămas nepostat pe internet pentru că necesită multe corecturi şu fondurile au fost tăiate, în vremuri de criză în care suntem. Şi, ca orice treabă muncită şi bine făcută, trebuia răsplătită cu un perdaf, unde se trezesc ei să facă aşa ceva? Academia nu e de acord să se posteze nimic nicăieri. Criză... de ce? o să întrebaţi. Păi, nu financiară, criză de cu totul altceva. Doar s‑au găsit sponsorizări pentru o nouă ediţie a Dicţionarului Tezaur, în 16 volume, scanate cu tot cu greşelile de tipar şi chiar cu eratele lipite la sfârşit, mă rog, treabă foarte bună, cred că şi nişte maimuţe mai civilizate ar fi putut să o facă. Apoi, S. Napoilă Ultraretrogradul se întreabă de ce nu sunt pline ziarele străine de recenzii care să salute faptul că limba română are un dicţionar tezaur terminat, tot în 100 de ani ca şi germana, şi e în ediţie de lux, negru cu litere aurii. Păi, simplu: nimeni nu îl vede, că nu e pe internet. Nu îl vede, chiar dacă îl trimiţi cu sacul pe la institute de la Nancy, pentru că nu e de văzut, un dicţionar tezaur al unei naţii care nu apare pe internet e sublim, dar care va să zică nu există, e sublim dar lipseşte cu desăvârşire în spaţiul virtual car’ va să zică. Aflăm apoi că după un an şi o iarnă de la criza hipertensivă relatată mai sus, la cererea insistentă a lexicografilor bucureşteni, care nu sunt aşa de încuiaţi cum au fost atunci descrişi, domnul S. Napoilă Ultraretrogradul a acceptat o sponsorizare de la o renumită firmă străină de informatică şi volumele din ediţia a doua a Dicţionarului Tezaur „aproape” că vor fi lucrate ca în secolul douăzeci şi unu. O sponsorizare ca o bulă de Oxigen pentru lexicografia academică muribundă... Spunem „aproape”, fiindcă o colecţie de vreo 40  000 de citate puse pe cuvinte în ordine alfabetică pe calculator au fost imprimate pe hârtie, tăiate pătrăţele şi băgate în cutii, dezinformatizate adică, ceea ce nici la pensii care va să zică, păi care va să zică nici la pensii nu se face, ci acolo se face invers, se bagă vechile cutii cu cărţi de muncă în calculator. Şefa de departament nu a aflat încă faptul că acea colecţie de citate puse în ordine alfabetică e foarte importantă pentru informatizare, dar îndată ce va afla, o să spună că a fost ideea dumneaei pentru că a avut bunăvoinţa să nu ne dea afară, scoată la pensie etc. şi ne‑a lăsat să lucrăm la ea în timpul nostru liber, în afara sarcinilor de serviciu. Ei bine, dar asta nu este totul. Cineva dintre lexicografi, nu spui cine, persoană neimportantă, a scanat timp de vreo patru ani de zile cu nemiluita cărţi din bibliografia marelui dicţionar, cu intenţia să îşi ajute colegii din Bucureşti, Iaşi şi Cluj care nu au acces la acele cărţi aflate numai în biblioteca Institutului de Lingvistică din Bucureşti, sau în Biblioteca Academiei. În primii trei dintre aceşti patru ani, şefa departamentului i‑a spus subsemnatei, că despre noi e vorba aci, cam de trei ori pe săptămână că asta e o prostie, că nu are niciun sens, că nimeni nu te plăteşte să faci aşa ceva, şi tre să fii nebun să îţi petreci astfel timpul liber. Avea, desigur, dreptate, pentru că după ce s‑au adunat din scanări proprii şi diverse donaţii cam vreo 2 000 de cărţi, şefa departamentului le‑a botezat Romtext şi afirmă că a fost ideea dumneaei să înfiinţeze prima bază informatizată de texte scanate (şi ocerizate tot în timpul liber) din Rrromânia. Păcat numai că dumneaei crede că ocerizarea, citirea electronică a imaginii adică, nu contează şi că se informatizează scanările, şi că asta nu o să o facă lexicografii, că ei trebuie să redacteze, nici, Doamne fereşte, informaticienii, piază rea, ci... dactilografele, că tot nu au ce face, de când lexicografii s‑au hotărât să redacteze pe calculator... ceea ce ar putea figura cu succes la emisiunea „Bătrânii spun lucruri trăsnite”, sau nu aşa se chema emisiunea?... Păi copiii din ziua de azi, toată lumea ştie, se pricep la calculatoare, aşa că dacă vreunul va spune o prostie în materie de informatică o să audă de la colegii de grădiniţă: „Bă, ai dat în mintea bătrânilor”. Şi mai păcat e că unele dintre aceste scanări au fost puse în prima noastră bază de texte rrromâneşti după ce au fost luate cu japca din prima bază de texte româneşti a Bibliotecii Municipale „Mihail Sadoveanu”, numită Dacoromanica. Cred că o să‑i fie cam greu şefei să‑i convingă pe autorii acesteia că Dacoromanica a fost ideea dumneaei. Pe de altă parte, S. Napoilă Ultraretrogradul nu cred că se va lăsa mai prejos decât colaboratoarea sa, şi, după ce ani de zile informaticienii şi lexicografii de la Iaşi s‑au chinuit să îl convingă că nimeni în zilele noastre nu mai scrie dicţionare fără program informatizat, primind pentru asta numai perdafuri, mustrări, refuzuri şi critici, va afirma acum cu tărie că informatizarea Dicţionarului Tezaur a fost ideea dumnealui şi că dumnealui este cel care a rezolvat problema infromatizării. Păi pentru aşa ceva personajul caragelian ar putea să ne dea în judecată că l‑am denigrat, el fiind un retrograd onest, alergător după comete, care spre deosebire de şefii zilelor noastre nu se lăuda cu iniţiativele progresiste ale altora. Deşi cetăţenii României sunt egali în drepturi, unii sunt mai egali ca alţii, se ştie. Nu că nu ar fi normal ca cei mai de valoare cetăţeni să primească onoruri şi funcţii onorifice, dar până la ce vârstă pot academicienii să ocupe funcţii manageriale? Nu scrie în nicio lege? Păi să se facă una, domnilor, şi să se respecte! Să se scrie acolo o vârstă, oricare, să zicem, 100 de ani, şi pe urmă să se respecte, adică să nu mai văd pe niciunul care are 101 ani că e Preşedintele Academiei ori Director de institut academic. Aşa ar fi constituţional şi legal. Ei, dar să salutăm zorii noi! Adică, după ce Academia, în marea ei înţelepciune, a aprobat în 2010 începerea unei noi ediţii a Dicţionarului Tezaur al Limbii Române... prin modernizarea volumelor scrise în 1905 după normele din 1965, nu e aşa, un mare pas înainte, acum aflăm că s‑a decis redactarea într‑un program informatizat şi că vom avea şi prima bază de texte rrromâneşti informatizată, deşi nu prea ştim cum se face asta şi nici nu e chiar prima, şi nici nu mai contează a cui a fost munca şi a cui a fost ideea. Lexicografia română faţă cu informatizarea Cătălina Mărănduc Fo t b a l i a d a George Stanca Veni‑va vremea! Fotbalul românesc moare încet... ...Mai întâi, este vorba de degradarea naturală, firească, din gena unui popor corupt, mincinos, manipulabil, intrigant, pricinos, cârcotaş, sinucigaş. Apoi, accentuarea degradării e determinată de efectul crizei. Lucru care duce la dispariţia unor cluburi tradiţionale. Şi, la apariţia meteorică a unor autsaideri  – cum au fost Oneştiul regretatului Puiu sau Urziceniul discret‑diabolicului Bucşaru, meteorit pe bolta miliardărimii valahe  – şi la consolidarea echipelor‑mahăr provenite din celebrele „departamentale”, vezi azi Steaua. La ora asta Steaua becalină poate ucide campionatul. Prin concentrarea cremei jucătorilor neamului. Care nu numai că întăreşte echipa absorbantă, Steaua, dar care poate surpa echipe de provincie care se bazează pe unul‑doi jucări. Exemplu: unul vechi, deposedarea echipei din Tg. Mureş de Bölöni. Sau acţiunea aceea criminală contra Craiovei Maxima disipată prin şantaje securistice şi coruperi, spre Sportul (care a dat tonul cu Ţicleanu) şi, firesc, Dinamo şi Steaua. Să nu mai vorbim că Dinamo avea şi un satelit care prinsese aripi tupeiste: Victoria colonelului Bărbulescu de la Capitală, manageriată de dibaciul Mitică Dragomir. Apropo de absorbţii, în mod curent asistăm la deşirarea treptată a unei echipe mereu de temut: Pandurii. Asta, graţie cupidităţii patronale. Sau, poate, refuzând a aştepta sentinţa destinului, gorjenii vor doar să‑şi vândă pielea la preţul corect. Vezi calupul plecat la Steaua sau cazul Maxim... Pe scurt, fotbalul românesc va exista cum va exista prin Steaua şi sateliţii. Ori şi prin Dinamo, după reconsolidarea sa. Mai mult ca sigur va fi un campionat bipolar. Steaua şi Dinamo. Taman ca‑n vremea lui Postelnicu, Nicuşor, Vali, Ghenoiu, Bărbulescu‑Scorniceşti, Bărbulescu‑Bucureşti. Punct. Ce‑am avut şi ce‑am pierdut 23 de ani?! Offf, offf, măi, măi... Şi, probabil, un campionat împărţit în serii mici. Ca la hochei. Nu uitaţi că ne‑a prins o Revoluţie în plin cult al echipelor–satelit. Steliste precum F.C. Scorniceşti, A.S.A. Tg. Mureş, Oradea, Mizil pe de o parte. Dinamoviste cu Bacăul, Piteştiul foste „Dinamo”; cu U Cluj care‑l aduse antrenor pe C. Dinu... Cult care, iată, redivivus ca pasărea Ficus din balconul palatului becalin... El, neo‑campionatul, campionatul post‑modern fi‑va o reţea, un network, măi, ce tinde să redevină ce a fost ante‑nouăzeci. Adică, o oglindă socială şi a polilor de putere din veac. Spre asta merge azi fotbalul românesc. Concentrare. Monopolizare... în termeni leninişti. Se creează, tovarăşi, un nou imperialism al fotbalului. Dar, odată depăşită şi această etapă, eu unul visez o întoarcere spre amatorism. La o „comună primitivă” a fotbalului mioritic//mondial. Sau, măcar la semi‑profesionismul din comunism. Fără banii de dimensiuni planetare; fără patroni//finanţatori// sponsori faraonici; şeici, baştani, jiji‑machidoni. Visez, iaca, un patronel nici măcar ca mârlanul de la Sportul grobian şi harpagonic. Fără paltoane. Doar cu bomboane. Sau , doar cu o pită, o bere şi ceva mărunţiş. ...Astă vreme veni‑va! Ceva timp să treacă. Şi, va veni !
  3. 3. 3 nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013 Determinaţia naţională a filosofiei nu pare a se potrivi cu universalitatea ei. Convenţional, pentru a le deosebi mai uşor, putem vorbi de filosofie franceză, de filosofie germană, de filosofie engleză... Determinativele de acest fel însă nu le adaugă nimic: din contră, le sărăceşte, particularizându‑le. Ca acestea, ca toate, la urma urmelor, ceea ce numim filosofie românească, mai pe măsura faptelor de a fi filosofie, chiar dacă numai pentru a o distinge elementar, ar trebui raportată la cultura din care face parte. Filosofie franceză, germană, românească, este mai „eufonic” decât filosofie în cultura cutare sau cutare. Dar nu întotdeauna ce este mai frumos, poate, este şi mai adevărat. Totuşi zicându‑se astfel în mod obişnuit este greu de schimbat. Dar, oricum, tot aşa cum atunci când zicem „a răsărit soarele” nu gândim geocentrist, vorbim de filosofie franceză, germană, românească dar înţelegem puţin altfel (sau ar trebui). Indiferent cum le‑am numi, problema filosofiilor în culturile cu istorie nu prea îndelungată, încă socotite, dinspre celelalte, minore nu s‑ar prea schimba. La inerţie, ce‑i drept, se participă şi din lăuntrul lor, fiind „glasuri” care, cât ne priveşte, încep filosofia „românească” din vechimea daco‑getă, în timp ce altele îi contestă existenţa chiar în concept modern. Minoratul sau majoratul nu ţin, orice s‑ar spune, de vârsta istorică. Nici vechimea nu este, cu necesitate, un avantaj, nici, dimpotrivă, durata mai scurtă, nu face ca o cultură să rămână în minorat. Filosofia în cultura română apărea târziu, cu Dimitrie Cantemir şi Samuil Micu, adică la sfârşitul secolului al XVII‑lea şi în cel următor. Împingerea mai înapoi, în genere, nu face altceva decât să depersonalizeze filosofia, prin relativizare. Când, de la greci la primii moderni: Bacon şi Descartes, filosofia se delimitase riguros epistemologic, identificarea unor elemente vagi în scrieri literare, religioase, politice, morale este operaţiune fără de folos, ba chiar, potrivnică. „Filosofarea” nu este filosofie, tot aşa cum versificarea lesnicioasă nu este poezie. În Viiaţa lumii cronicarul era mai curând moralist decât filosof. Cantemir ceva mai înainte (murea în 1723) şi Samuil Micu (se năştea în 1715) sunt filosofi de început pentru că aveau conştiinţă filosofică. Ei făceau filosofie ca filosofi chiar dacă nu se vor fi individualizat într‑atâta încât să se poată vorbi de o filosofie cantemiriană, de o filosofie a lui Samuil Micu. Totuşi ei sunt întemeietorii, lucrând asupra limbii. Cantemir, de altminteri, şi prevenea într‑un cuvânt către „cetitoriu” că în Istoria ieroglifică voia lui era „ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în curând s‑o vedem”. Pentru aceasta, mai întâi alcătuia o Scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare, cărora limbajul filosofiei noastre îi datorează mult. Din 280 de cuvinte câte are Scara..., cam 40 sunt ale filosofiei: aporia, argument, axioma, cfinditas (cviditate), metafizic – metafizica, praxis, fizic, theorie... Mai mult decât atât, Cantemir explica: „theorie: privală, ştiinţă, vederea, cuprinderea minţii”, „praxis: facere după învăţătură, urmarea lucrului”, „aporia: întrebare cu prepus, carea pofteşte deslegare”... (Istoria ieroglifică, Scară...) La puţin timp după Cantemir, din altă situare, latină, Samuil Micu traducea (şi în parte prelucra) scrierea unui wolffian de şcoală, Baumeister, Elementa Philosophiae Recentioris usibus inventutis scholasticae... Aceasta era un fel de manual, ceea ce apropia mai mult intenţia lui Micu de scop. Un manual expune în general o ştiinţă, riguros dar cât mai explicativ, mai neutru, pe scurt, mai didactic. Interesează mai puţin dacă traducătorul era sau nu wolffian şi mai mult că, a optat pentru Elementa..., fiind manual, decât că Baumeister era din şcoala din care era. De aceea interesează doar limba, iscusinţa lui Micu de a găsi echivalenţele cele mai potrivite. Învăţătura metafizicii era sigură, morfologic şi sintactic. „Ontologhia” este „ştiinţa însului preste tot sau încât este îns”. „Ce greci on, latină zic ens, noi l‑am putea zice: ce este, ci mai prescurt îl vom zice cu un cuvânt chiar românesc, adică îns care vine de la ens latinesc. De vrei bine să înţelegi ce este însul şi neînsul trebuie să înţelegi ce este cu putinţă şi ce este cu neputinţă, adecă ce poate fi şi ce nu poate fi”. „Cu putinţă acela lucru zicem, care măcar că nu este, însă poate să fie”. „Ce zicem noi trebuincios latinii zic necessarium şi ce zicem noi trebuinţă, ei zic necessitas (Învăţătura... în Scrieri filosofice, p. 75, 79, 96). În intervalul următor, până la Maiorescu, Eufrosin Poteca, Eftimie Murgu, Simion Bărnuţiu adaugă, fiecare, câte ceva limbii filosofice. En fin Maiorescu..., printr‑o parafrază la Boileau. Maiorescu aducea limbajul la cota vremii şi totodată, prin ideea sincronismului cultural, făcea ca filosofia, la noi, să se acorde cu aceea vest‑europeană. Iată cum explică el das Sein hegelian: „«A  fi» este imediatul nedeterminat; este liber de determinarea faţă cu esenţa; precum şi de oricare altă determinare ce o mai poate încă primi înlăuntrul său însuşi. Acest «a  fi» lipsit de reflecţiune este «a  fi» aşa cum este imediat numai în sine însuşi, fiindcă este nedeterminat, este lipsit de calitate; însă în sine nu are acest caracter al nedeterminării decât în opoziţie cu determinatul sau calitativul. Acelui «a  fi» în genere i se opune determinatul «a  fi» ca determinat...” (Prelegeri de filosofie, p. 64). Sincronizarea, ca strategie culturală, apoi, nu este neapărat mimetism. Prin aceasta Maiorescu făcea ca filosofia, la noi, să recupereze veacuri şi să se instaleze în contemporaneitate. În prelegerile sale de istorie a filosofiei „contimporane” vorbea despre Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Herbart, Schopenhauer (Germania), Royer Collard, Maine de Biran, Jouffroy, Victor Cousin, Auguste Comte (Franţa), despre Mill, Spencer, Carlyle (Anglia). Nu era prea încântat de pozitivismul lui Comte nici de acela spencerian (Spencer: „Obositor, descurajator. Ce vorbărie despre lucruri banale”; Însemnări ... II, p. 114). Dar se va fi aplicat stăruitor asupră‑le. Spencer avea mare trecere în epocă; Maiorescu a înţeles că nu trebuie să‑l ocolească. Interesul său pentru filosofia „contimporană” era, aşadar, strategic. Altminteri cum filosofia, la noi, ar fi ajuns să fie ea însăşi a timpului ei? S‑o fi luat de la început, să redescopere ceea ce era deja descoperit ar fi fost şi imposibil şi inutil. Cicero încă la vremea lui nu îndemna să se ia lucrurile de la capăt numai pentru a nu fi „învinşi de învinşii greci”. De aceea pornea de la marile filosofii: platoniciană, aristoteliciană, stoiciană, chiar şi epicuriană, deşi aceasta nu prea era pe gustul său. În zilele noastre, după cele câteva decenii atât de potrivnice filosofiei, „ucenicia” în umbra şcolii analitice sau a fenomenologiei nu este sincronizare în vederea posibilelor reconstrucţii personalizate? Elevii lui Maiorescu: P.P. Negulescu, C. Rădulescu‑Motru, Ion Petrovici l‑au urmat înţelegându‑i strategia. Cel puţin Rădulescu‑Motru, după „ucenicia” necesară, s‑a desprins de modele, individualizându‑se exemplar în Elemente de metafizică şi în Personalismul energetic. Un limbaj distinct, mai înainte de toate, filosofia sa se desprindea creator de personalismele vremii. În sincronie, nu era mimetic; în măsura în care se alinia filosofilor timpului o făcea în primul rând ca urmare a receptării provocărilor din epocă. Doar un exemplu. O lectură paralelă a scrierilor lui Constantin Rădulescu‑Motru şi ale lui Pierre Teilhard de Chardin relevă surprinzătoare similitudini, accidentale întrucât influenţa unuia asupra altuia este exclusă, fireşte dacă îi plasăm – şi trebuie s‑o facem – într‑un context filosofic şi ştiinţific generator de teme şi soluţii convergente. S‑ar părea, totuşi, că de o influenţă se poate vorbi de vreme ce Rădulescu‑Motru în Personalismul energetic (p. 33) trimite la Teilhard spunând; „Succesul sistematicii biologice, scrie un biolog, într‑un articol la începutul anului 1925 a consistat în faptul că sistematica pornită să fixeze cadrele logice ale formelor animale şi vegetale, întâlnind în aceste cadre din ce în ce mai multe legături organice, a sfârşit prin a descoperi o realitate de un ordin superior din care s‑au explicat mai bine legăturile organice”. Autorul Personalismului energetic reţinea în subsol o mică lucrare (L’histoire naturele du monde. Réflexions sur la valeur et l’avenir de la systématique) a savantului şi filosofului francez, în 1925, la începuturile activităţii. Până atunci, Teilhard de Chardin publicase, între altele, Le Christ dans la matière (1916), L’âme du monde (1918) L’élément universel (1919), Comment se pose aujourd’hui la question du transformisme (1919)  – lucrări importante, dar numai promiţătoare. Nu este exclus ca Rădulescu‑Motru să le fi cunoscut, cum tot aşa de posibilă este şi presupunerea contrară. Oricum, fie o situaţie, fie alta nu adaugă nimic la explicarea unei opere. De altfel, încă în Problemele psihologiei (1898), în Ştiinţă şi energie (1902) sau în Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiane (1912), C. Rădulescu‑Motru fixase liniamentele sistemului realizat, apoi, în Personalismul energetic. Aşa stând lucrurile, presupunerea influenţei cade, rămânând a fi luat în seamă doar ceea ce apropie două proiecte filosofice construite independent. Mai întâi, dăm de termeni cu semnificaţie, dacă nu identică, apropiată, oricum. Bunăoară: personalism (personalist), energetism, biosferă, psihosferă – noosferă. Iată accepţiile teilhardiene: personalism – personalist: „ceea ce face din monada umană o valoare originară şi indestructibilă a universului şi pe care Dumnezeu prin iubire o asociază vieţii sale eterne”; energetism: „efortul de întemeiere a inteligibilităţii globale a universului pe o teorie a energiei”; biosferă: „zonă a vieţii nereflexive constituind o vastă entitate telurică, sediul proprietăţilor fizice perfect determinate şi o putere unitară de dezvoltare organică”; noosferă: „strat reflexiv (uman) al pământului, constituind un regn nou, un tot specific şi organic, pe cale de umanizare, şi distinct de biosferă care o alimentează şi o suportă” (Vd. Claude Cuénot, Vocabulaire – Les mots de vocabulaire technique crée par Teilhard, în Teilhard de Chardin, p. 177 urm.). Iată şi accepţiile date de Rădulescu‑Motru: „Soluţia indicată prin denumirea de personalism energetic este clădită pe unitatea persoanei cu natura materială” (Personalismul energetic, p. 12); „Energia este acel ce real, necondiţionat care apare sub forme felurite simţurilor noastre, ea e substratul lumii eterne obiective, precum şi al celei intime subiective” (Ştiinţă şi Energie, p. 78); „Este vremea ca metodele care au permis biologilor să sistematizeze formele vieţii animale şi vegetale în ordinea lor de apariţiune, creând noţiunea biosferei, să se aplice şi manifestărilor personalităţii omeneşti”; „ne trebuie o ştiinţă obiectivă a persoanei, luată această persoană ca o formă de energie de sine stătătoare dincolo de dialectica dorinţelor noastre, ca o psihosferă ieşită din condiţiile de existenţă a universului întreg” (Personalismul energetic, p. 32, 33). În al doilea rând, ceea ce apropie sau ceea ce face posibilă apropierea celor doi este ideea evoluţionismului energetist convergent. Paradoxal, ea îi şi separă. Şi unul şi celălalt lucrează cu un concept al evoluţiei aplicat întregii realităţi, dar finalizat în antropogeneză. Cosmogonia este refăcută ca pretext al antropogoniei, mişcarea universului fiind urmărită numai sau în primul rând din perspectiva explicaţiei omului. Amândoi propun o „fenomenologie a naturii” pentru o „fenomenologie a umanului” şi astfel pun bazele unui „personalism fizic”. Energia se personalizează (C. Rădulescu‑Motru) şi universul conceput ca un sistem animat de o mişcare orientată şi convergentă (Teilhard de Chardin) pot să fie socotite, neuitând datele particulare, ca sisteme echivalente prin antropocentrismul mişcării deopotrivă implicat. „Seconstatăcăprinapariţiaomuluinaturaîşiserveşte propria sa finalitate. Era tocmai nevoie de activitatea unui animal inteligent şi liber pentru ca evoluţia pământului să se întregească”. „Pentru personalismul energetic, personalitatea are o deosebită importanţă. Ea este energia în actul ei cel mai desăvârşit”. (Personalismul energetic, p. 112‑244). „Omul nu este centrul static al lumii – cum s‑a crezut multă vreme; este axa şi săgeata Evoluţiei” (Le Phénomène humain, în Oeuvres t. I, p. 30). Inclus în sistemul naturii, deci recunoscut ca natură, omul nu este însă redus la ea sau nu este identificat cu un element într‑o serie despecificatorie. Integrînd „mersul naturii”, omul îl depăşeşte ca „fenomen” (Teilhard) care nu acţionează ca natură; „el vede natura întreagă ca un mare organism” (Personalismul, p. 137); „centru de perspectivă, omul este în acelaşi timp centru de construcţie în Univers” (Le Phénomène ..., p. 27). Emergenţe ale aceleiaşi realităţi, animalul şi omul se comportă esenţial diferit: cel dintâi evoluează „încet, prin modificarea treptată a instinctelor” (Personalismul..., p. 125); el ştie, dar nu ştie că ştie, nu ocupă o asemenea poziţie în univers încât „percepţia să se stabilească în plenitudine” şi convergenţa direcţiilor care duc la el să fie „structurală” nu numai „vizuală” (Le Phénomène..., p. 260). „Fenomenul uman”, însă „cheie a universului”, ca sinteză cosmică şi nu sumă, fiind faber şi sapiens, devine pantocrator – stăpân al tuturor lucrurilor. „Determinismul naturii este pentru persoana omenească, nu un obstacol, ci un sprijin. Graţie lui, rolul personalităţii este posibil. Nu dar contra naturii, ci prin natură, spre completarea naturii” (Personalismul... p. 220). „Omul nu se vede complet în afara umanităţii; nici umanitatea în afara vieţii, nici viaţa în afara Universului” (Le Phenomene..., p. 28). Ca „act desăvârşit al energiei” (C. Rădulescu‑Motru) ori sinteză a mişcării omogene şi coerente a universului (Teilhard) fenomenul uman se instituie într‑o realitate coexistentă întregului, ceea ce stă ca premisă a naturii lui sociale. „Progresul în complexitate se traduce printr‑o aprofundare centrică. Nu simplu sumă, ci sinteză” (Teilhard, L’Atomisme de l’esprit, în Oeuvres, t. VII, p. 45). Faptul însă, deşi necesar, nu este suficient: „cât timp nu este luată în consideraţie funcţiunea de muncă a omului” afirmarea sociabilităţii prin natură, rămâne descoperită (Personalismul..., p. 107). Aplicându‑se ca forţă creatoare, deci socială, naturii, omul începe prin a fi faber, dat LI M BĂ Ş I F I L O S O F I E G. Vlăduţescu
  4. 4. 4 nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013 fundamental al hominizării continue a vieţii, pentru că „omul se desăvârşeşte prin muncă” (Ibidem, p. 56). De bună seamă faber şi sapiens nu suportă o depărtare temporală („Omul are conştiinţă şi această conştiinţă luminează o activitate deosebită de a animalului: activitatea muncii”, dar omul ia act de sine, deci se instituie în obiect de reflexie prin capacitatea şi îndemânarea de a crea valori „suprareale”, în terminologia teilhardiană, care depăşesc puterea de invenţie a lumii organice şi biologice (ibid.). Produs al unui proces evolutiv convergent, omul îl continuă, dar ca umanitate, ca sinteză originală şi creatoare. Deşi are aproximativ 14 000 000 000 de celule, biologic, creierul este limitat şi nu se îmbogăţeşte, la nivel interuman, prin schimb material; sporeşte însă prin co‑reflexie. „Unde mai poate să stea astăzi Leibniz cu monadele sale închise?” se întreba Teilhard (L’Atomisme de l’esprit, în op.cit., p. 44). „Omul, statuie frumoasă, nu este şi o personalitate” pentrucă„minteaseascuteprindialectică”(Personalismul..., p. 75, 138), reflexia este co‑reflexie (Teilhard). Dialog neîntrerupt cu Universul şi cu sine, omul ca umanitate ,face imposibilă robinsonada absolută, ori eterna reîntoarcere. „Prin dedublare şi reflexie subiectul de ieri se pregăteşte să devină principalul obiect de mâine” (Teilhard, L’Energie humaine, în Oeuvres, t. VI, p. 145). Coextensiv universului, rod şi continuare ale devenirii acestuia, identic şi diferit faţă de el, omul este fiinţă în stare să şi‑l asume, făcând din sine subiectus – aşezat în vecinătate, supus, expus şi din ceea ce‑i transcende, obiectus – aşezat în faţă. Pornind de la Kant, dar detaşându‑se de kantianism, C. Rădulescu‑Motru în Elemente de metafizică... aspira la un proiect filosofic apt să asigure unitatea dinamică a subiectului şi obiectului. Personalismul energetic, prin punerea în identitate a persoanei cu realitatea (energia), îi părea a fi soluţia. La rândul său, Teilhard, mai puţin aplicat problemei cconştiinţei‑cunoştinţei avea să înainteze similar, gândind din perspectivă fenomenologică (în accepţia hegeliană) sinteza subiectului şi obiectului: „subiectul şi obiectul se unesc şi se transformă mutual în actul cunoştinţei” (Le Phénomène humain, în op. cit., p.  26). Identificând în evoluţie o dimensiune a fiinţei şi a gândirii, pentru a scăpa de maniheismul implicat în ideea conştiinţei‑oglindă, şi unul şi celălalt, îşi asigură justificarea unităţii dinamice a subiectului şi obiectului. Centrată în antropologie, fenomenologia lui Rădulescu‑Motru (personalismul energetic fiind o fenomenologie luată în înţeles de ştiinţă a fenomenului, adică a ceea ce apare) şi cea a lui Teilhard de Chardin evită submitereaabsolutăasubiectuluidecătrelucru,reducerea lui la contemplaţia pură. Reţinută, ideea kantiană a unei răsturnări copernicane în sistemul cunoştinţei este redimensionată antropologic, astfel încât semnifică omul ca măsură a tuturor lucrurilor, omul „centru de perspectivă” şi „centru de reconstrucţie”. Personalismul energetic şi fenomenologia teilhardiană a naturii se adună astfel într‑o apoteoză a omului, fără să se încheie cu ea, deşi ceea ce‑i urmează, n‑o infirmă, dar cu siguranţă o relativizează. „În ce constă personalitatea omenească...? În cristalizarea unui şir indefinit de dispoziţii materiale şi sufleteşti în jurul unui eu subiectiv... Până unde ajunge puterea de cristalizare a eului?... Această putere poate fi concepută în margini cât mai întinse. Nimic nu se opune să o concepem în marginile întregului univers. Aceasta ar fi personalitatea divină...” (Personalismul..., p. 247). „Într‑un fel procesul de vitalizare în care noi suntem angajaţi poate să fie definit... în termen de ultrapersonalizare”, ceea ce înseamnă salt al umanităţii în supraumanitate, stare superioară definită prin ultrasocializare, ultracerebralizare, ultratehnicitate (Teilhard, Le Rebondissement humain de l’évolution et ses consequences, în Oeuvres, t. V, p. 265). Ca Rădulescu‑Motru şi Mircea Florian, iar în altă direcţie, întregitor pe cât o permiteau situările şi evoluţiile, şi „noua spiritualitate”, cu Eliade, cu Noica, iar peste munţi, cu Blaga. Un limbaj distinct, poate cel mai individualizat, acesta, ca filosof, opus „maiorescienilor” era, totuşi, în complementaritate. Filosofiile vremii prin ceea ce spuneau nu comunicau în aceeaşi măsură şi nu erau convergente pe cât erau şi o făceau ca limbaje. Într‑un fel, acestea se dezlegau de „autori” şi se organizau după legile proprii limbii. Poate că prea puţine filosofii ale timpului mai sunt pe măsura provocărilor de azi. Oricât de încrezători am fi (chiar şi „autohtoniştii”) este greu să credem că mai putem gândi sub paradigma personalismului energetic sau în aceea proprie lui Blaga. Neşansa lor (neşansa noastră) a fost că atâtea decenii, timpul lor a stat pe loc, în timp ce acela al filosofiei europene a curs. A rămas însă limba, aceea care şi dă organicitate unei culturi. A dovedit‑o, în epocă, D.D. Roşca prin traducerea lui Hegel, care face cât o operă, fiind o mare creaţie în limbă. D.D. Roşca a reconfirmat virtuţile unei limbi greu încercate prin aservirea ei unei filosofii nu atât slabă prin sine, cât sleită prin politizare. Travaliul lui D.D. Roşca a fost, poate, hotărâtor pentru renaşterea filosofiei la noi, prin aceea că venea cu alt limbaj, parcă în alternativă. Astfel încât, existând o limbă filosofică românească, de ce n‑ar exista şi o filosofie inerentă ei şi nu doar filosofi? E S E U Capitolul 3 din lucrarea fraţilor Boff reprezintă chintensenţa introducerii scrise de ei în problematica unei teologii a eliberării. Ceea ce au urmărit în mod special autorii este scoaterea în evidenţă a caracterului practic al acestei teologii, după modelul primului creştinism, creştinismul apostolilor şi al martirilor din primele secole. Teologia eliberării nu e posibilă, susţin ei, fără ca teologul să opereze trei „mijlociri”, sau medieri, fundamentale: cea socio‑analitică, adică mijlocirea între fenomenul istoric al oprimării şi teologie; cea hermeneutică, adică mijlocirea între Biblie, doctrina creştină în sens larg, şi cei oprimaţi; şi cea practică, adică mijlocirea între ceea ce spune cuvântul divin şi acţiunea concretă. Astfel, teologul este un simplu „mijlocitor” între fenomenul oprimării şi rezolvarea sa, şi teologia, un instrument concret de acţiune. Tot acest capitol conţine şi nişte luări de poziţie defensive, perfect de înţeles în contextul epocii. Papa Ioan Paul al II‑lea, temându‑se de o influenţă comunistă asupra Bisericii Catolice, a declanşat o mică represiune împotriva susţinătorilor teologiei eliberării care în cele din urmă a şi dus la distrugerea formală a acestei mişcări. Deja represiunea era certă la data apariţiei cărţii, şi autorii se îngrijesc să delimiteze teologia lor de orice influenţă marxistă, pretextând că marxismul nu oferă decât nişte simple instrumente lingvistice şi de lucru. Adevărul e că filozofia marxistă a oferit teologilor eliberării mult mai mult: o bază sociologică pentru a acţiona şi pentru a regăsi unul din rolurile uitate ale Bisericii. Ironia face ca rolul revoluţionar al Bisericii, atât de important în primele secole de creştinism (când creştinii erau singurii care, prin ideile lor comunitariste, se opuneau ordinii fireşti din Imperiul Roman şi nu recunoşteau natură pretins „divină” a împăratului) să fie regăsit de teologii eliberării, şi totodată repudiat, chiar de ei. Destinul de mai târziu al celor doi fraţi Boff avea să fie din acest punct de vedere exemplar. Leonardo Boff a acceptat să fie caterisit fără să‑şi abjure credinţa în teologia eliberării şi continuându‑şi activitatea doar ca simplu profesor şi scriitor laic; în timp ce Clodovis şi‑a păstrat funcţia în ierarhia bisericească, dar a renunţat aproape total la ideile expuse în această carte şi, implicit, la teologia eliberării. Totuşi, ceea ce ne învaţă teologia eliberării e faptul că, în ciuda unei păreri tradiţionale moştenită de la iluminişti, doctrina Bisericii nu este incompatibilă cu idealurile de reformă socială, ba dimpotrivă. Chiar dacă în interiorul Bisericii Catolice, atât de mefientă faţă de orice mişcare reformistă după schisma lui Luther din secolul XVI, teologia eliberării a dispărut ca tendinţă, moştenirea ei spirituală a rămas vie în toată America de Sud, singurul continent aproape „de stânga” al momentului şi, poate nu întâmplător, gazda unora dintre cele mai înfloritoare economii în plină criză financiară mondială: Brazilia, Venezuela şi Argentina. Stadiul preliminar: Dăruirea Înainte de a face teologie trebuie să „facem” eliberarea. Primul pas pentru teologia eliberării este pre‑teologic. E o chestiune de a încerca să trăieşti dăruindu‑te pentru credinţă: în cazul nostru, de a participa cumva la procesul de eliberare, de a te dărui cauzei celor oprimaţi. Fără această precondiţie teologia eliberării nu ar fi altceva decât o treabă de limbaj. De aceea nu e suficient doar să reflectăm asupra a ceea ce trebuie făcut. Mult mai important e să stabilim o legătură vie cu practica. Dacă nu reuşim să stabilim această legătură, atunci „sărăcia”, „oprimarea”, „revoluţia”, „societatea nouă” sunt simple vorbe care pot fi culese din orice dicţionar. Esenţial de reţinut e acest lucru: legăturile cu practica specifică se află la rădăcina teologiei eliberării. Ea operează în interiorul marii dialectici a teoriei (credinţa) şi a practicii (iubirea). De fapt, numai această conexiune efectivă cu practica eliberării le poate da teologilor „un nou spirit”, un stil nou, o cale nouă de a practica teologia. A fi teolog nu e o chestiune de utilizare îndemânatică a unei metode [de cercetare] ci de a fi încărcat cu spirit teologic. Mai degrabă decât să reprezinte folosirea unei noi metode teologice, teologia eliberării oferă o nouă modalitate de a fi teolog. Teologia reprezintă mereu un pas secund; primul pas este „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5:6) Teologia (nu teologul) vine abia după aceea; mai întâi e practica eliberării. Deci pentru început trebuie să cunoaştem direct realitatea oprimării/eliberării prin implicarea solidară alături de cei săraci. Acest stadiu pre‑teologic reprezintă cu adevărat o convertire, şi necesită inclusiv o „convertire de clasă”, în sensul ajungerii la solidaritatea efectivă, reală, cu cei săraci şi la eliberarea lor. Trei forme ale dăruirii pentru cei săraci Bineînţeles, cea mai potrivită modalitate, şi calea specifică teologilor pentru a se dărui cauzei celor săraci şi oprimaţi, este aceea de a produce o teologie superioară calitativ. Dar ceea ce vrem noi să subliniem este faptul că o asemenea reuşită e imposibilă fără un minim contact cu lumea oprimaţilor. Contactul personal este absolut necesar pentru ca teologul să poată dobândi o nouă sensibilitate teologică. Putem vorbi de diferite forme şi niveluri de contact, depinzând de înclinaţiile şi circumstanţele persoanelor interesate: ▪▪ primul nivel ar putea fi caracterizat ca fiind unul mai mult sau mai puţin restrâns, întrucât e fie sporadic, sub forma vizitelor la comunităţile de bază, întâniri, şi tot aşa, fie mai obişnuit, prin munca pastorală din weekend, prin oferirea de sfaturi şi aşa mai departe. ▪▪ al doilea nivel este cel al alternanţei dintre perioadele de muncă ştiinţifică – cercetare, predare, scris etc. – cu perioadele efective de muncă practică – muncă pastorală sau teologică într‑o biserică anume. ▪▪ al treilea nivel este cel în care se trăieşte permanent cu oamenii, când casa teologului e între oameni şi el munceşte şi trăieşte alături de ei. Indiferent de nivelul ales, un lucru e capital: oricine vrea să elaboreze o teologie a eliberării adevărată trebuie să fie pregătit să meargă în „sala de studiu” a sărăciei. Numai după ce va sta pe băncile umilinţei va fi capabil să frecventeze şi o şcoală mai „înaltă”. Cele trei mijlociri Elaborarea unei teologii a eliberării poate fi împărţită în trei stadii de bază, care corespund celor trei stadii tradiţionale ale muncii pastorale: a vedea, a înţelege şi a acţiona. În teologia eliberării vorbim de trei mari „mijlociri”: mijlocirea socio‑analitică, mijlocirea hermeneutică şi mijlocirea practică. Termenul „mijlocire” e folosit pentru că cele trei stadii reprezintă simple mijloace sau instrumente ale proceselor teologice. Pe scurt, aceste trei mijlociri funcţionează şi se relaţionează între ele după cum urmează: ▪▪ Mijlocirea socio‑analitică (sau istorico‑analitică) operează în sfera lumii oprimaţilor. Încearcă să afle de ce oprimaţii sunt oprimaţi. ▪▪ Mijlocirea hermeneutică operează în sfera lumii divine. Scopul ei e să încerce să afle care e planul divin pentru cei săraci. ▪▪ Mijlocirea practică operează în sfera acţiunii. Încearcă să descopere tipul de acţiune practică necesară pentru a elimina oprimarea fără a fi în dezacord cu planul divin. Haideţi să tratăm aceste trei mijlociri în detaliu. Mijlocirea socio‑analitică „Eliberarea” înseamnă eliberarea de sub oprimare. De aceea, teologia eliberării trebuie să înceapă prin a se informa pe sine cu privire la condiţiile concrete de trai ale oprimaţilor şi diversele forme de oprimare pe care aceştia le suferă. Evident, obiectul principal al teologiei e Dumnezeu. Totuşi, înainte de a cerceta ce înseamnă oprimarea în ochii divinităţii teologii trebuie să se întrebe mai multe CUM SE FACE TEOLOGIA ELIBERĂRII I Leonardo şi Clodovis Boff
  5. 5. 5 nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013 E S E U chestiuni de bază despre natura concretă a oprimării şi cauzele ei. A‑L înţelege pe Dumnezeu nu este nici un substitut, nici o alternativă faţă de cunoaşterea lumii reale. După cum zice Toma d’Aquino: „O eroare cu privire la lume contribuie la erorile despre Dumnezeu.” (Summa contra Gentiles, II, 3). Mai mult, dacă vrem ca fenomenul credinţei să aibă o eficienţă, în acelaşi mod în care are şi iubirea creştină, atunci el trebuie să ţină ochii deschişi asupra realităţii istorice asupra căreia caută să acţioneze. De aceea, cunoaşterea lumii reale a oprimaţilor reprezintă un aspect (material) al procesului teologic în general. Deşi nu e tot procesul în sine, ea reprezintă un stadiu indispensabil sau o mijlocire pe drumul dezvoltării înţelegerii, cunoaşterii mai profunde a credinţei însăşi. Explicarea fenomenului oprimării Confruntat cu realitatea color oprimaţi, prima întrebare a teologului nu poate fi decât: „De ce există oprimare şi care sunt cauzele ei?” Oprimaţii pot fi găsiţi în multe straturi ale societăţii. (Declaraţia de la) Puebla îi enumeră pe toţi: copii, tineri, popoarele indigene, ţărani, muncitori, şomerii şi precarizaţii1 , categoriile marginalizate, cei ce trăiesc în suburbiile suprapopulate, bătrânii... (§§ 32‑39). Dar oprimaţii din Lumea a Treia au o caracteristică dominantă: ei sunt săraci şi în sensul socio‑economic al termenului. Ei formează masele de dezmoşteniţi de la periferiile oraşelor şi din zona rurală. Dacă vrem să înţelegem corect toate celelalte forme de oprimare şi felul în care ele se relaţionează reciproc, de aici trebuie pornit, de la această oprimare „structurală”. În fapt, aşa cum vom vedea în detaliu mai încolo, această formă socio‑economică a oprimării le condiţionează pe toate celelalte. Aşadar, dacă pornim de la expresia fundamentală a oprimării ca şi sărăcie de ordin socio‑economic, va trebui să aflăm ce o cauzează. Privitor la această chestiune teologia eliberării a găsit trei răspunsuri gata pregătite. Le vom numi în continuare: explicaţia empirică, explicaţia funcţională şi explicaţia dialectică a sărăciei. Explicaţia empirică: sărăcia ca viciu. Această abordare duce la o explicaţie superficială şi lipsită de substanţă. Ea atribuie cauzele sărăciei lenei, ignoranţei sau pur şi simplu mizeriei umane şi nu observă deloc dimensiunea colectivă sau structurală a problemei: aceea că săracii formează o categorie masivă a populaţiei şi că numărul lor creşte constant. Aceasta e concepţia comună cea mai răspândită cu privire la mizeria socială. Din acest punct de vedere soluţia logică în problema sărăciei este ajutorul ‑ în toate formele sale, de la pomana individuală până la schemele elaborate la nivel mondial. Săracii sunt trataţi ca simple obiecte pasive ale milei celorlalţi. Explicaţia funcţională: sărăcia ca înapoiere. Aceasta e interpretarea liberală, sau burgheză, a fenomenului sărăciei. Sărăcia e atribuită înapoierii economice şi sociale. Funcţionaliştii cred că în viitor, datorită proceselor istorice de dezvoltare, a împrumuturilor străine şi a tehnologiei, o să‑şi facă apariţia „progresul” şi foamea o să dispară. Soluţia socială şi politică scoasă în evidenţă de funcţionalişti este cea a reformei, înţeleasă ca o îmbunătăţire progresivă a sistemului actual. Săracii sunt trataţi ca simple obiecte pasive ale acţiunii întreprinse de alţii. Latura pozitivă a explicaţiei funcţionale e că remarcă aspectul colectiv al fenomenului sărăciei; nu reuşeşte, totuşi, să îi remarce şi aspectual conflictual. Altfel zis, nu reuşeşte să vadă ceea ce a remarcat [declaraţia de la] Puebla, şi anume că sărăcia „nu e o fază trecătoare... Este produsul situaţiilor şi structurilor economice, sociale şi politice... prin care bogaţii devin mai bogaţi pe cheltuiala săracilor, care devin şi mai săraci” (§30). Explicaţia dialectică: sărăcia ca oprimare. Aceasta vede sărăcia ca un produs al organizării economice a societăţii, care face posibilă exploatarea unora  – cei ce muncesc – şi excluderea altora din procesele de producţie – precarii, şomerii, şi toţi cei care sunt în vreun fel sau altul marginalizaţi. În enciclica Laborem Exercens (cap. 3) Papa Ioan Paul al II‑lea defineşte ca rădăcină a acestei situaţii dominaţia capitalului, de care se bucură foarte puţini, asupra muncii, pe care o practică foarte mulţi. Această explicaţie, care mai e denumită şi teoria „istorico‑structurală”, vede sărăcia ca fiind un fenomen colectiv şi conflictual, care poate fi combătut numai prin înlocuirea prezentului sistem social cu unul alternativ. Ieşirea din această situaţie este dată de revoluţie, înţeleasă ca transformare a bazelor economice şi sociale ale sistemului. Explicaţia dialectică este singura care îi recunoaşte pe săraci ca „subiect”. 1 Am tradus prin „precarizaţi” termenul „underemployed” care semnifică muncitori semi‑şomeri, care nu‑şi găsesc de lucru pe măsura pregătirii şi disponibilităţii lor profesionale. (n. tr) Mijlocirea istorică şi lupta oprimaţilor Interpretarea socio‑analitică, aşa cum a fost prezentată mai sus, conduce la o abordare istorică a problemei sărăciei. Această abordare se concentrează pe săraci nu numai în ceea ce priveşte starea lor actuală ci ca produs finit al unui lung proces de jefuire şi marginalizare. De asemenea, aduce cu sine şi preţuirea luptei „celor de jos” de‑a lungul epopeii lor istorice. De aici rezultă că situaţia oprimaţilor nu e definită doar de cei care îi oprimă, ci şi de felul în care ei înşişi reacţionează la oprimare, îi rezistă, luptă pentru a se elibera. Săracii nu pot fi înţeleşi fără a lua act de dimensiunea lor de subiecţi sociali sau de co‑agenţi – deşi la un nivel greu vizibil – în procesul istoric. Orice analiză a lumii celor săraci trebuie să ţină cont nu numai de cei care‑i oprimă ci şi de propria lor istorie şi de eforturile lor de eliberare, oricât de minuscule vor fi fost ele. Relaţia cu marxismul Cum s‑ar putea evita contactul cu grupările marxiste (la nivel practic) şi cu teoria marxistă (la nivel academic) atunci când ne preocupăm de cei săraci şi oprimaţi şi de modalităţile de eliberare? Evident, nu se poate – o asemenea fatalitate se întrevede deja prin folosirea unor termeni precum explicaţie „dialectică” sau „istorico‑structurală” a fenomenului sărăciei socio‑economice. Totuşi, în teologia eliberării marxismul nu e tratat niciodată ca subiect în sine ci numai pornind de la şi în relaţie cu cei săraci. Punându‑se pe ei înşişi ferm de partea săracilor, teologii eliberării îl întreabă pe Marx: „Ce ne poţi spune despre starea de sărăcie şi modalităţile prin care poate fi depăşită?” Astfel, marxiştii sunt supuşi judecăţii celor săraci şi cauzei lor ‑ şi nu invers. De aceea, teologia eliberării foloseşte marxismul doar ca un simplu instrument. Nu îl venerează aşa cum o face cu Evanghelia. Şi nici nu simte nevoia să dea socoteală specialiştilor în ştiinţe sociale pentru folosirea – corectă sau nu – a terminologiei şi ideilor marxiste, deşi se simte obligată să dea explicaţiile necesare săracilor şi comunităţii ecleziale. Pentru a fi mai clari, trebuie să spunem că teologia eliberării împrumută liber din marxism anumiţi „indicatori metodologici” care s‑au dovedit utili în înţelegerea lumii oprimaţilor, cum ar fi: ▪▪ importanţa factorilor economici; ▪▪ atenţia acordată luptei de clasă; ▪▪ puterea mistificatoare a ideologiilor, inclusiv cele religioase. Sunt indicatorii enunţaţi de superiorul general al iezuiţilor, părintele Pedro Arrupe, în binecunoscuta sa scrisoare despre analiza marxistă din 8 decembrie 1980. Teologia eliberării păstrează astfel o poziţie categoric critică în raport cu marxismul. Marx (ca de altfel oricare alt marxist) poate fi un însoţitor (cf. Puebla, §544) dar nu poate fi niciodată călăuza, deoarece „Învăţătorul vostru este unul: Hristos” (Mat. 23:10) Materialismul şi ateismul marxist nici măcar nu constituie o tentaţie pentru teologii eliberării. Lărgirea conceptului de „sărac” Săracul ca şi negru, indigen sau femeie Teologia eliberării e despre eliberarea celor oprimaţi: în totalitatea fiinţei lor, ca persoană, cu trup şi suflet, şi în totalitatea lor ca şi clasă: cei săraci, cei discriminaţi. Întrucât nu ne putem limita numai la aspectul socio‑economic al oprimării, adică „sărăcia”, oricât de fundamental şi de determinant ar fi acesta, trebuie să ne îndreptăm privirile şi asupra altor niveluri de oprimare socială, cum ar fi: ▪▪ oprimarea rasistă: discriminarea negrilor; ▪▪ oprimarea etnică: discriminarea popoarelor indigene sau a altor minorităţi etnice; ▪▪ oprimarea sexistă: discriminarea femeilor. Fiecare dintre aceste tipuri de oprimare/discriminare, dar şi altele (oprimarea copiilor, a tinerilor, a bătrânilor) are o natură specifică, ceea ce înseamnă că trebuie tratată (atât în teorie cât şi în practică) de o manieră specifică. De aceea trebuie să mergem dincolo de un concept exclusiv „de clasă” al oprimării, care ar reduce fenomenul oprimării doar la componenta socio‑economică. Rândurile celor oprimaţi sunt pline de o mulţime de oameni, nu numai de cei săraci. Totuşi, trebuie să remarcăm că oprimaţii socio‑economic (săracii) nu doar că există pur şi simplu alături de alte grupuri oprimate, cum ar fi negrii, popoarele indigene, femeile – ca să ne referim la cele trei categorii majore din Lumea a Treia. Nu, oprimaţii „de clasă”  – sărăcimea – sunt expresia (infra)structurală a oprimării. Celelalte grupuri reprezintă expresia „suprastructurii” oprimării şi din această cauză sunt extrem de condiţionate de (infra)structură. Una e să fii un taximetrist negru, şi cu totul alta un fotbalist important; una e să fii o servitoare, şi cu totul altceva să fii nevastă de preşedinte; una e să fii un indigen dat afară de pe pământul său, şi cu totul alta să fii un indigen care are o fermă proprie. Aceste exemple ne arată de ce, într‑o societate divizată în clase, lupta de clasă – care este un fapt şi o demonstraţie etică a prezenţei injustiţiei condamnată de Dumnezeu şi de biserică – este principala formă de luptă. Ea pune grupuri antagonice, cu interese ireconciliabile, faţă în faţă. Pe de altă parte lupta negrilor, a indigenilor, a femeilor, pune în mişcare grupuri care nu sunt în mod natural antagonice, ale căror interese principale pot fi reconciliate. Deşi proprietarii exploatatori şi muncitorii exploataţi nu pot fi într‑un final reconciliaţi (atâta vreme cât primii rămân exploatatori şi ceilalţi exploataţi) negrii pot fi reconciliaţi cu albii, indigenii cu europenii şi femeile cu bărbaţii. În societăţile noastre avem de‑a face cu un amestec de conflicte de clasă antagonice, fundamentale, cu o mulţime de contradicţii non‑antagonice. Dar trebuie să remarcăm faptul că tipurile de oprimare non‑economică agravează oprimarea deja existentă la nivel socio‑economic. Cei săraci vor fi oprimaţi suplimentar atunci când, fiind săraci, pe deasupra mai sunt şi negri, indigeni, femei sau bătrâni. Săracul ca şi fiinţă „decăzută şi defavorizată” Abordarea socio‑analitică e neîndoielnic importantă pentru înţelegerea critică a situaţiei săracilor şi a tuturor claselor oprimate. Totuşi, perspectivele sale asupra oprimării sunt limitate numai la ceea ce poate face o modalitate academică de abordare a problemei. O asemenea modalitate are limitările sale, care ţin de natura mediului academic. Ea poate doar să întrevadă structura de bază, generală a oprimării (ceea ce, oricum, e destul de mult); însă nu poate să perceapă toate nuanţele pe care numai experienţa zilnică, directă, le poate observa. Înţelegerea strict raţională, ştiinţifică, a oprimării duce în cele din urmă la un raţionalism oarecare şi face abstracţie de mai bine de jumătate din realitatea oprimării. Oprimaţii sunt mult mai mult decât ceea ce analiştii  – fie ei economişti, sociologi, antropologi  – ne pot spune despre ei. Trebuie să îi ascultăm chiar pe cei oprimaţi. Săracii, cu înţelepciunea lor populară, „cunosc” de fapt mult mai multe despre sărăcie decât orice economist. Sau, mai bine spus, ei cunosc altfel, la un nivel mult mai profund. De exemplu, ce înseamnă „să munceşti” pentru înţelepciunea populară şi ce înseamnă pentru un economist? Pentru acesta din urmă munca e o simplă categorie sau un calcul statistic, în vreme ce pentru oamenii simpli „munca” înseamnă dramă, suferinţă, demnitate, siguranţă, exploatare, epuizare, viaţă – adică o întreagă serie de percepţii complexe şi chiar contradictorii. Sau, ce înseamnă „pământ” pentru ţăran şi ce înseamnă pentru sociolog? Pentru ţăran e mult mai mult decât o entitate economică şi socială; ţine de măreţia fiiţei umane, pământul având o semnificaţie afectivă şi chiar mistică. Şi dacă e pământul strămoşilor săi, atunci are o semnificaţie şi mai mare. În sfârşit, „sărac” pentru oamenii simpli înseamnă dependinţă, datorii, insecuritate, obscuritate, dispreţ, umilinţă. În general săracii nu zic despre ei înşişi că sunt „săraci”, pentru a nu‑şi periclita sentimentele de stimă de sine şi demnitate. Non‑săracii sunt cei care se referă la ei ca fiind „săraci”. Îmi aduc aminte când o biată femeie din Tacaimbó (Pernambuco), atunci când a fost strigată de cineva „Măi săraco!”, a replicat: „Nu sunt săracă! Sărăcia, înseamnă că eşti terminat. Eu sunt sărmană, dar mă lupt!” Putem trage concluzia că teologia eliberării, aflându‑se în contact permanent cu oamenii, nu se poate mulţumi cu analizele sociale ci trebuie să ţină cont de întreaga interpretare pe care săracii înşişi o dau lumii în care trăiesc, făcând legătura directă între abordarea socio‑analitică şi înţelegerea, indispensabilă, pe care ne‑o dă înţelepciunea populară. Săracul ca figură suferindă a Fiului lui Dumnezeu În sfârşit, viziunea creştină asupra săracilor e că ei sunt tot ceea ce am zis mai sus şi ceva în plus. Credinţa ni‑i arată pe cei săraci şi pe cei oprimaţi în lumina pe care teologia eliberării încearcă să o proiecteze (şi urmează să anticipăm mijlocirea hermeneutică): ▪▪ imagine desfigurată a lui Dumnezeu; ▪▪ Fiu al Domnului, suferind şi alungat; ▪▪ evocare a sărăciei şi persecuţiei lui Iisus; ▪▪ taina lui Dumnezeu, Judecătorul istoriei. Fără a pierde nimic din substanţa sa specifică, înţelegerea săracilor e astfel lărgită infinit prin raportarea sa la Infinit. Astfel, văzuţi din poziţia credinţei şi a misiunii bisericii, săracii nu mai sunt nişte simple fiinţe umane cu câteva nevoi lipsă; nu mai sunt simple persoane oprimate social şi în acelaşi timp agenţi ai istoriei. Ei sunt toate acestea, şi mai mult decât atât: ei sunt purtătorii „potenţialului de evanghelizare” (Puebla, §1147) şi fiinţe umane cu vocaţia vieţii veşnice. (continuare în numărul următor)
  6. 6. 6 nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013 POEZIE Traducere Alice Valeria Micu Psalm Oh, cât de permeabile sunt frontierele umane! Câţi nori vă trec nepedepsiţi pe deasupra, cât nisip al deşertului trece dintr‑o ţară în alta, câte cărări de munte rotindu‑se pe pământurile altora cu sărituri provocatoare! Trebuie să menţionez aici una câte una păsările care traversează în zbor sau care se aşează pe bariera aplecată? Poate chiar şi o vrabie – coada ei este deja afară, iar ciocul încă în patrie. Şi în plus, cât se agită! Printre numeroasele insecte mă voi limita la furnică, Cea care între pantoful stâng şi cel drept al vameşului nu se simte obligată să răspundă la întrebările De unde? şi Unde? Oh, să înţelegi dintr‑o singură privire toată această confuzie, pe toate continentele! Poate că nu e tufa care de pe malul opus îşi trafichează pe deasupra fluviului cea de‑a o sută de mia frunză? Şi cine ştie dacă nu, caracatiţa, cu braţele ei lungi şi neruşinate violează limitele sacre ale apelor teritoriale? Cum se poate vorbi de‑o ordine oare dacă nu e posibil măcar să scotocim stelele şi să aflăm de ce străluceşte fiecare? Şi apoi această condamnabilă răspândire a zăpezii! Şi praful care se aşează întreaga stepă ca şi cum n‑ar fi fost ruptă în două! Şi răsunetul vocilor peste îndatoritoarele suflări ale aerului: acele ciripeli seducătoare şi gâlgâielile aluzive! Doar ceea ce e uman poate fi cu adevărat Străin. Restul e pădure amestecată, săpătură de cârtiţă Şi vânt. Vedere cu un grăunte de nisip Îi spunem grăunte de nisip. Dar el nu‑şi spune nici grăunte nici nisip. Merită mai puţin decât un nume General, individual, permanent, temporar, greşit sau corect. Nu‑i pasă de privirea şi atingerea noastră. Nu se simte privit şi atins. Şi ceea ce s‑a întâmplat pe pervaz este doar una din aventurile noastre, nu ale lui. Pentru el e ca şi cum ar cădea pe un lucru oarecare, fără siguranţa de‑a fi căzut deja sau de a cădea încă. De la fereastră se vede frumos lacul, Dar acea imagine, a lui, nu se vede. Fără culoare şi fără formă, fără voce, fără miros şi fără durere este starea lui în această lume. Fără sfârşit e fundul lacului şi fără capăt malurile. Nici înmuiat nici uscat grăuntele de sub apă. Nici la singular nici la plural cel din valuri, care murmură surd la propriul murmur intern al pietrelor nici mici, nici mari. Şi totul este sub un cerul unei naturi fără cer, unde soarele apune fără să apună de tot şi se ascunde fără să fie ascuns îndărătul unui nor neştiutor. Vântul îl tulbură fără alte motive decât acela de a sufla. Trece o secundă. O altă secundă. A treia secundă. Trei secunde, însă doar ale noastre. Timpul trece ca un mesager cu o veste urgentă. Însă este doar comparaţia noastră. Personajul inventat, graba fictivă, iar vestea inumană. Portret de femeie Trebuie să fie la alegere. Să se schimbe, atâta timp cât nu se va schimba nimic. E uşor, imposibil, dificil, nu merită. Are ochii, dacă este necesar un timp albaştri, un timp gri, negri, veseli, plini de lacrimi fără motiv. Doarme cu el precum întâia sosită, unica pe lume. Îi va dărui patru fii, nici unul, unul. Ingenuă, dar o excelentă sfătuitoare. Fragilă, dar te va susţine. Nu are capul pe umeri, dar îl va avea. Citeşte Jaspers şi reviste feminine. Nu ştie la ce foloseşte viaţa asta şi va construi un pod. Tânără, precum un tânăr obişnuit, mereu tânără încă Ţine în mâini o vrabie cu aripa frântă, banii ei pentru o călătorie lungă şi îndepărtată, un tocător, un ambalaj şi un păhărel de vodkă. Unde şi ce va face? N‑o fi obosită? Însă nu, doar un strop, mult, nu contează. Ori îl iubeşte, ori e insistentă. La bine, la rău şi de dragul lui Dumnezeu. Prospect Sunt un tranchilizant. Acţionez în casă, funcţionez la serviciu, fac faţă examenelor, mă prezint la audienţe, lipesc cu atenţie ceştile sparte‑ trebuie doar să mă iei, să mă faci să mă topesc sub limbă, trebuie doar să mă trimiţi înăuntru cu un pahar de apă. Ştiu cum să tratez nefericirea, cum să suport o veste proastă, să îndur nedreptatea, să risc absenţa lui Dumnezeu, să aleg un giulgiu frumos. Ce mai aştepţi‑ Ai încredere în mila chimică. Eşti un bărbat (o femeie ) încă tânăr(ă), Ar trebui să te aranjezi cumva. Cine a spus că viaţa trebuie trăită cu curaj? Încredinţează‑mi abisul tău‑ îl voi umple de somn. Voi fi recunoscător ( recunoscătoare) pentru căderea în picioare. Vinde‑mi sufletul tău. Un alt cumpărător nu va mai veni. Un alt diavol nu mai există. Mulţumire Datorez mult celor pe care nu‑i iubesc. Uşurinţa cu care accept ca ei să fie mai aproape decât un altul. Mă simt în pace cu ei şi liberă cu ei şi asta nu mi‑o poate da iubirea şi nici nu reuşeşte să mi‑o ia. Nu‑i aştept  de la uşă la fereastră. Răbdătoare aproape ca un meridian înţeleg ceea ce iubirea nu înţelege, iert ceea ce iubirea n‑ar ierta niciodată. De la întâlnire la o scrisoare trece nu o eternitate, ci doar câteva zile sau o săptămână. Călătoriile cu ei sunt mereu reuşite, concertele sunt ascultate în profunzime, catedralele vizitate şi peisajele abrupte. Şi atunci când ne despart şapte munţi şi râuri sunt munţi şi râuri pe care le găseşti în orice atlas. Este meritul lor dacă trăiesc în trei dimensiuni, într‑un spaţiu nici liric, nici retoric, cu un orizont adevărat, de vreme ce e mobil. Ei înşişi nu au habar cât duc în mâinile lor goale. „Lor nu le datorez nimic!” – ar zice dragostea despre acest subiect deschis. Un amuzament I‑a venit cheful de fericire, i‑a venit cheful de adevăr, priviţi‑l un pic! De‑abia face deosebire între somn şi veghe, de‑abia a intuit ce înseamnă să fie el, de‑abia a cioplit cu mâna delicată din naştere un briceag şi o rachetă, uşor de îndesat într‑o lingură de ocean, nu atât de ridicol încât să facă vidul să râdă, vede numai cu ochii, aude numai cu urechile, limba lui instruită e condiţionată de motivul vinei de a avea un motiv. Pe scurt: e aproape o nulitate, dar are capul plin de libertate, omniscienţă, a fi mai presus de o carne prostească, priviţi‑l un pic! Şi totuşi pare să existe, s‑a întâmplat în realitate sub o stea de provincie. În felul său e vivace şi foarte activ. Pentru un nenorocit de cristal degenerat e într‑adevăr mai degrabă uimit. Cu o copilărie în adâncurile dure ale ambalajului nu mai e deja un caz singular. Priviţi‑l un pic! Dar înainte de orice, a existat doar pentru o clipă, pentru o pâlpâire a unei galaxii îndepărtate! Dar poate fi cel puţin intuit ce va fi din ceea ce este. Şi este – puternic. Puternic, trebuie să recunoaştem, înseamnă mult. Cu acel inel în nas, toga, puloverul. Un amuzament, totuşi. Un amărât oarecare. Un bărbat adevărat. Pray / Priez / Rugă bronz de Marcel Guguianu
  7. 7. 7 nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013 POEZIE Confesiunile unei cititoare viaţa este o autoterapie de grup o părăsire a imaginarului o fugă din tine însuţi spre tine într‑o casă a nimănui unde cuvintele pot imacula aproape orice un copac un aer o obsesie cel mai adesea pot face din noi ceva mai alb decât am fost când nu ştiam ce înseamnă să fii ne abandonăm ideilor ca şi cum supravieţuirea ar depinde de asta exersăm zi de zi tăcerea până când ea învaţă să vorbească ce libertate frumos delimitată poate fi uneori poezia Pseudofabulă cu mărţişor aş plânge‑acum de nu ţi‑aş scrie şi aş muri de nu mi‑ar fi dragostea nemăsurat mai mare decât singurătatea un bărbat avea o iubire pe care noaptea o adumbrea cu tristeţea ascunsă de întuneric şi ziua o părăsea orbit până când cea din urmă zi s‑a făcut noapte şi‑a încăput într‑un poem de mi‑aş putea lega sărutul cu fir alb şi roşu să‑l porţi la piept ca pe un glonţ confesiunile unei cititoare Poveşti de adormit dimineţi ţi‑am deschis uşa în întuneric şi mi‑am văzut nopţile lucind pe fruntea ta am povestit mult despre ultimii doi ani despre zgomotele orelor târzii vecinii care se certau mereu câinele închis în baie şi maşina care spăla străzile de nu mai rămâneau decât urmele paşilor tăi. te îmbrăţişez ca şi cum aş putea face asta în fiecare noapte cine ştie unde‑am fi ajuns ai spus construind din nopţile noastre un zid cât să ne ferească de toate dimineţile ce ne‑nconjoară ca sălbăticiunile tu eşti un întuneric înalt pe care nu‑ndrăznesc să‑l luminez decât cu vorba cu fapta dar niciodată cu omisiunea Confesiunile unei cititoare n‑am citit în viaţa mea un poem până la capăt în primul rând pentru că nu mă puteam decide spre care capăt să mă îndrept undeva la mijlocul lui îl devoram ( asta e nu mă pot abţine poemele adevărate şi bărbaţii înalţi şi bruneţi sunt slăbiciunile mele) pe altele le‑am îngropat adânc în mine pentru că pur şi simplu nu mai eram eu cea de dinainte de‑a le fi primit probabil acesta este motivul pentru care nu m‑a iubit nici un poet acum să nu credeţi că mi‑am dorit s‑ajung muza vreunuia bem o cafea o bere îmi citesc din ultimele lor cărţi dar simt poemele altora în amneziile cărnii mele şi se ridică palizi pe mine mă apucă plânsul când îi văd cum pleacă şi‑atunci caut în cărţile lor şi mă bucur ca în faţa vitrinei de la Tiffany când găsesc un poem nou de devorat de ascuns de îngropat mă înconjoară o lumină ca de septembrie cald singurătatea poemelor mă umple şi eu le mângâi pe fiecare în parte ştiu că e oximoronic gestul meu dar n‑am ucis nici un poem aşadar nu voi avea soarta pădurarilor aşa mă consolez când nu pot sta prea mult singură nu vă speriaţi dacă simţiţi că aţi pierdut ceva  când vă‑ntâlniţi cu mine Poetul îşi trece mâna fumegândă prin păr Caii‑au păscut distanţa dintre noi ura nu se mai vede de atâta iubire o lină corabie pluteşte‑nspre cer şi arborii înfloresc de uimire ninge frumos visul se face alb şi vântul ne ia somnul în răspăr poetul scrie încă o scrisoare de dragoste şi îşi trece mâna fumegândă prin păr Ninge peste un trup în care nu e nimeni Ninge peste un trup în care nu e nimeni pe drum trece o bătrână urmărită de riduri părul tău încă verde adie prin arbori un copil desenează o viaţă uriaşă pe ziduri prin pădure trec vânători cu arme nevăzute pe umăr vuieşte spaima şi vântul începe să bată uşor eu scriu cu sângele unei păsări încă necunoscute prietenul meu se ridică cu casă cu tot într‑un nor Un foc vorbitor călătoreşte pe ape Un foc vorbitor călătoreşte pe ape în seminţe se face şi mai multă lumină cel adormit în iarbă e sfâşiat de iarbă ce limpede e poarta deschisă de‑o albină ca un val mă izbeşte un fluture în piept şi mi se‑nseninează pământul sub picioare se‑aude cum ţăranii întorşi de pe câmp cu grijă‑şi spală umbrele murdare Călare pe un fluture voi ajunge acasă Şi somnul doarme cu ochii deschişi sânii stelelor tot mai mult mă apasă din maci îşi face câmpul felinare călare pe un fluture voi ajunge acasă e fragedă dovada din care‑mi fac cămaşă sufletul meu îngenunchează‑n ninsoare o, din pieptul atâtor învolburate femei iese câte un prinţ frumos călare Se făcuse foarte tristă Se făcuse foarte tristă şi uitată mai ales tot pleca prin iarna lungă să înceapă un cules era ziuă cu mult soare dar şi noapte mai era şi n‑avea o lumânare ceaţa drumu‑i tremura au venit prea lungi corăbii pe sub mare o vor duce îi va putrezi lumina aşteptând să se usuce tot ce spun îmbătrâneşte înainte de a spune ce gândesc în mine plânge nu răsare nu apune Eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă Pe buzele miresei trece un prinţ de fum întunericul vine şi scuipă prin pod în braţele mele se zbate un drum tu eşti între ieri şi‑ntre mâine un nod se aude cum câmpia se ridică spre cer cum sfârâie umbrele noastre luminoase pe apă gândul tău e ca un copac înflorit eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă Se făcu prea întuneric Se făcu prea întuneric şi lumină se făcu tu eşti tot la fel de tristă prinsă între da şi nu ce lumină înnoptată şi ce cântec risipit pe tăcerea cărnii tale şi pe urlet de cuţit se făcu multă ninsoare pe sub sânii‑ţi somnoroşi umbra mea nu vrea să doarmă ochii tăi sunt mai umbroşi Skylark / Alouette / Ciocârlia bronz de Marcel Guguianu
  8. 8. 8 nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013 Un pachet de Marlboro, o cafea tare şi aromată, un pahar cu vin... Ce puţine lucruri îţi trebuiesc (ei da, şi muzică, un pian melancolic ar fi ideal!) da, ce puţine lucruri pentru a fi mulţumit! M‑am răsucit pe burtă, am cuprins perna cu braţele şi‑am spus: ‑ Mă voi mărita cu un pictor şi‑am să plec în Tibet! ‑ Zău? Dar nu l‑am impresionat, am simţit asta. ‑ Nu te miri? ‑ Ba da, de ce tocmai în Tibet? Zic: ‑ Pe fratele meu îl cheamă Tibi. Tibi, Tibet, sună bine! ‑ Ai un frate? ‑ Am, e aviator. Transportă amintirile lui Saint‑Exupery de la Dakar la Buenos‑Aires! Poate totuşi îl impresionez. Nici o şansă. ‑ Odată, mi‑a povestit despre o aventură cu o senegaleză te‑ri‑bi‑lă! ‑ Cât de teribilă? ‑ Am uitat... Oftez convingător. Afară ninge leneş, răsfirat, într‑o prăbuşire calmă, aidoma sunetelor de orgă. Sinaia mă calcă pe nervi şi n‑am decât regrete. Ce frază frumoasă: „Eu am tuberculoză, iar tu, numai regrete!” Şi eu care sperasem să aibă imaginaţie! ‑ Ai veni cu mine în Tibet? ‑ De ce neapărat în Tibet? ‑ Şi de ce nu? Tace pentru că are TBC. Indecent în secolul nostru. De ce nu altceva, ceva mai la modă, ceva ca... Mă rog, orice altceva. Mi‑a spus‑o într‑o seară, în timp ce atârnam de gâtul lui, ostenită de dans, visând că mă sărută. ‑ Hai, sărută‑mă! – l‑am rugat. ‑ Nu pot, am tuberculoză! Aşa cum stătea – lumina bătea de jos – părea mare şi puternic. Ce să‑i fi spus? ‑ Asta‑i un fleac! Am cunoscut odată pe unul care a fost mercenar în Congo, avea sifilis... Până la urmă, m‑a sărutat foarte decent, pe frunte. Atunci mi‑am amintit de o altă excursie, în alţi munţi, de un băieţandru frumuşel şi timid. Descojea o portocală. Îi urmăream mişcările împreună cu o prietenă, aşteptând în miez de noapte să împartă fructul cu noi. Dar frumuşelul, tulburat de întuneric, de mult prea afişata noastră emancipare şi priciurile cabanei, în loc să împartă portocala cu noi, s‑a simţit dator să ne împărtăşească taina sa: „Ştiţi, eu sunt evreu!” Ştiam, doar îl chema Levi. Şi ce? Se simţea atât de diferit încât trebuia să ne spună? Mărturisesc că am tratat problema cu indiferenţă. Pur şi simplu nu ne păsa. Putea fi criminal sau vedetă de cinema, nu ne stârnea nici uimire, nici dispreţ. Nu conta că era evreu. Îl plăceam pentru că era drăguţ şi politicos. Punct. ‑ Auzi? Ce prostie, sigur că aude! Totuşi, repet: ‑ Auzi, îţi plac pictorii? Tace. Priveşte fulgii dansând în dreptul ferestrei. Tuşeşte. Îmi vine să arunc cu ceva în sticlă, s‑o fac ţăndări, să‑l scot din sărite. ‑ Îţi plac pictorii? Acum, da. Acum se uită la mine. Se apropie, se aşează, mă mângâie uşor pe cap. ‑ Mâine plec la Bucureşti. ‑ Merg şi eu! ‑ Nu se poate. Categoric şi rece. E tuberculos, de aia e atât de categoric şi de rece! Mă răsucesc pe spate. Urăsc Sinaia! ‑ Urăsc Sinaia! O spun foarte tare şi o urăsc sincer. ‑ Chiar? Se întinde lângă mine şi afară continuă să ningă, fără oprelişti... ‑ În Tibet e multă zăpadă! Nu‑l interesează. ‑ Sunt şi iaci! ‑ Şi ce vrei să faci în Tibet? Politeţe mondenă de parcă aş pleca peste un ceas! Caut ideea salvatoare. Cu stânga iau paharul cu vin, îl golesc dintr‑o înghiţitură. Mă înec puţin, aprind o ţigară, îmi cobor vocea cu un semiton şi încep: ‑ Bărbatul meu pleacă cu o expediţie internaţională în Tibet. Eu nu pot să‑l însoţesc, sunt însărcinată (ton nostalgic), dar insist să mă stabilesc în New Delhi (nu pot să stau prea mult şi prea departe de el!) de unde să‑i urmăresc, pe cât posibil, mişcările. Trebuie să traverseze Tibetul, să ajungă la Kucha. Ştii unde e? Nu contează. Îţi dai seama, el înfruntă gheţari, foamete, lipsuri... Eu zac într‑un hotel de lux şi‑mi fac unghiile, îmi vopsesc părul din pricina emoţiilor! Trece o săptămână, două, trei... Nu mai am veşti de nici un fel, mă agit (degeaba!) şi într‑o bună zi mă decid să închiriez un avion. Găsesc un pilot, pornesc. Vrei amănunte? Nu. Deci, pe scurt: zburăm! Avionul e umplut până la refuz cu pături, conserve, filme , prostii... În fine, găsim expediţia, ne rotim deasupra taberei, lăcrimăm prin radio, povestim, căutăm un loc de aterizare... Şi‑atunci, brusc se porneşte furtuna! ‑ Furtuna? ‑ Da, furtuna. În Tibet e furtună, zilnic între 4 şi 5 după‑amiaza! ‑ Iartă‑mă, n‑am ştiut. ‑ Cum era să ştii? Tu (apăs pe TU îndelung, ca pe butonul unei sonerii) nu ai fost niciodată în Tibet! ‑ Ai dreptate, şi? Acum nu mai are tuberculoză. Acum e curios ‑ Şi, nu mai putem ateriza! Discuţii dramatice, bărbatul meu vrea să ne întoarcem, eu nu, pilotul e descumpănit, aiureală şi în final, ne prăbuşim! ‑ Tu şi pilotul. ‑ Eu. Pilotul moare! ‑ Moare? ‑ Da’ce, n‑are voie omul să moară? Îşi sparge capul şi gata! ‑ Bine, şi? ‑ Şi, şi... începe balul! Un timp comunic cu expediţia prin radio, apoi nimic. Rămân singură şi fără apărare în mijlocul Tibetului. Epava unui avion şi un plod în pântece, recunoaşte, nu prea‑mi sunt de ajutor! ‑ Ai reuşit să le comunici coordonatele? Sunt jignită: ‑ Sigur că le‑am dat! Dar e inutil, aparatura de bord e avariată, coordonatele sunt greşite! ‑ Aha! ‑ După un timp, continui eu, mă găsesc nişte oameni, un trib ciudat, cu piele albă, păr roşu şi trăsături mongoloide (cam fantezist, ce‑i drept, dar acolo în Tibet, orice e posibil!), complet izolaţi de civilizaţie. Încep o viaţă nouă, la 4000 de metri altitudine, eu cu băştinaşii. Mănânc conservele, scriu un jurnal, consum kilograme de peliculă imortalizând viaţa tribului care m‑a adoptat, nasc copilul, un băiat... Trec doi ani cu momente uluitoare şi altele de deznădejde. Am impresia că nu voi mai pleca dintre aceşti munţi etc. etc. Pauză de efect. În cameră e beznă şi ne gândim la Tibet. Povestesc despre trib, plante, animale... Mai trec doi ani! ‑ Şi pe urmă? Păi, m‑am cam săturat de Tibet şi încep să mă pregătesc de plecare. Copilul poate suporta drumul, aşa că îmi fac bagajele, fac rost de iaci, pornesc. Munţi, prăpăstii, peripeţii până ajung într‑un sat din Nepal. De aici sunt dusă într‑un oraş, apoi în altul şi tot aşa, până ajung în Delhi. Aici, spital, interviuri, fotografii în culori, breaking news! Europa. Îmi regăsesc bărbatul şi mă resemnez să descopăr că nu mai pictează, că s‑a apucat de tricotat şi că s‑a îngrăşat 20 de kilograme! Tricota la fel ca femeile, din manie şi lipsă de ocupaţie, asta după ce a moştenit toată averea unui turc bătrân: 5 văduve şi pruncii haremului. Şaişpe în total! Cum s‑ar zice, sărutări şi happy end! Stă pe gânduri. Stau şi eu. Confortabil. ‑ Frumos, dar de ce un pictor? ‑ Nu ştiu, zău nu ştiu... Aşa mi‑a venit. Se ridică, aprinde lumina. Piere Tibetul, piere şi vraja după‑amiezei. ‑ Şi mercenarul? ‑ Ah – strâng perna cu pasiune – era un bărbat fant‑tas‑tic! ‑ Îmi închipui! ‑ Nu, nu poţi. Era dur, violent şi avea o cicatrice groaznică! Era poreclit „La cicatrice”... Ce‑i drept, era fantastic. Un personaj dintr‑un roman de duzină despre Legiunea Străină. Dar, îmi plăcuse... ‑ Era şi foarte crud, mai adaug, aşa de la mine. În special cu femeile... Nu ştie ce să creadă şi mă priveşte ca pe o gânganie cu 15 picioare. Sar din pat, îmi caut ghetele. ‑ Facem o plimbare? Nu zice nimic, iarăşi are tuberculoză. Îl omor dacă mă refuză! Din fericire, nu e nevoie de crimă, e banal de politicos. Zâmbeşte de parcă mi‑ar fi ghicit gândurile. Zâmbeşte frumos şi e suficient ca să mă simt caraghioasă. Să uiţi Sinaia... Magdalena Vaida P R O Z Ă
  9. 9. 9 nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013 P R O Z Ă BALADĂ PENTRU UN LEU Nicolette Orghidan „Gând întors, copil pribeag al minţii, n‑ai cum să‑l cerţi şi de ce să‑l chinui ţinându‑l închis în cutia‑ţi minunată ce‑şi spune craniană. M‑ai înţeles? Lasă‑l să umble, trimite‑l şi‑ntoarce‑l, strigă‑l şi şopteşte‑i doar ultima silabă. Ea să fie şi prima din cuvântul ce se doreşte spus. Acum ai înţeles? Joacă‑te singur şi umple‑ţi universul cu legătura de chei a ideilor. Ia cheia pe care crezi c‑o vei potrivi unui semn grafic, răsuceşte‑o în fibra fosforului şi observă‑i culoarea, vezi dacă luminează. Abia atunci poţi spune că ai venit acasă”. Dacă m‑ai urmărit cu atenţie, atunci sigur m‑ai înţeles: una fără alta nu se poate. Este ca bumerangul aruncat în toiul nopţii în cea mai deasă pădure: tot ţi se va opri odată în mână. Încerc acum, oare pentru a câta oară să‑i aprofundez cuvintele, să‑i interpretez virgula şi să‑i înţeleg punctul. Mă uimise prima lui scrisoare şi, pe toată perioada concursului epistolar pe care‑l lansasem în paginile unui cunoscut cotidian local, îi urmărisem nu atât forma de exprimare cât mai degrabă veşmântul ideii. Verbalism inutil şi amalgam în exprimare în detrimentul unei idei bine conturate şi redate, iată capcanele în care au căzut pe rând mulţi dintre cititorii mei. S‑au eliminat „din mers” cum s‑ar spune. Lucram de câteva săptămâni doar cu 5‑6 cititori şi‑ntindeam cât se putea de mult plasa: doar‑doar o mai cădea vreunul în ea. Mă uimea însă acel scris care continua să‑mi trimită cele mai închegate idei. La început doar nişte iniţiale încheiau scrisoarea, apoi un nume scurt (un diminutiv bănuiam), ca, în finalul ultimilor săptămâni un nume şi‑un pronume aveau să semneze scrisorile pe care le selectam cu cea mai mare grijă pentru „marea finală”. A fost la început o joacă, dorisem în felul acesta să mai măresc tirajul cotidianului şi să‑i asigur un loc mai confortabil în această nebunie a presei, dar experienţa pe care mi‑o servise viaţa îmi transformase nu numai concepţia despre lume, dar mai ales ideea despre oameni. În acea perioadă îmi amintesc, îi căutam de fiecare dată febril, scrisul în acele câteva zeci de scrisori pe care le primeam săptămânal, desfăceam nerăbdător scrisoarea, parcurgeam literele uşor rotunjite, frazele care curgeau lin. „…Copil nebănuit al timpului şi‑al vremii, veşnicia sculptează permanent în noi înlăturând prisosul, lăsând doar grăuntele de fosfor şi sâmburele cugetării. Mănâncă fructul, dezghioacă sâmburele şi urmăreşte‑i forma. Nu ţi se pare că seamănă cu o amforă? Acolo se păstrează cuminţi şi proaspete ecourile lui „DA” şi „NU”, de acolo vine gândul întors, acolo‑şi are locaşul zgomotul liniştii şi de acolo vine spre noi zenitul. Le auzi sau măcar le vezi toate câte‑ţi sunt date? Hai, că te‑am speriat din nou, domnule redactor şi mă treci iar la rubrica „Loviţi la cerebel”, aşa‑i?” Puteai să te superi pe aceste gânduri? Mi‑ar fi plăcut să ies din perimetrul cotidianului, să‑i răspund mai mult, îmi dădeam seama că ea merită mai mult, dar nici o adresă, nici un semn distinct care să‑mi încurajeze iniţiativa. Nu‑mi rămânea decât să aştept până când se‑ndura din nou să scrie, pentru că uneori n‑o înţelegeam: leneşă la scris sau doar timp limitat pentru aşa ceva? Îi răsfoiam scrisorile seara, înainte de culcare, răstălmăceam, îi întorceam pe toate feţele frazele şi încercam să formez o lume a ei, imaginară pentru mine, dar cât se poate de reală în alt timp. Jurasem să nu‑i mai răspund în paginile cotidianului, dar… „Hei, ai obosit, stimabile?” – mă soma ea după câteva săptămâni de tăcere. „Hai, ridică‑te că mai avem mult de mers. Ce te‑ai oprit în mijlocul drumului şi te joci cu cutia de chibrituri? Doreşti foc? Atunci foc să fie, domnule redactor!” Frânturi de idei, joc al imaginaţiei şi un veritabil dans epistolar mă prinseseră iar în acea vâltoare şi, una câte una, scrisorile ei deveneau de‑a dreptul tulburătoare. Fraze pe care nu reuşeam să le detaşez unele de altele erau un tot compact şi scoase din context, anulau din start frumuseţea şi originalitatea scrisorii. „Clipa mai bătrână decât veacul are uneori menirea să rumenească merele pe ram şi să‑ntoarcă la origini gândul. Trimite bumerangul secundei şi scutură petalele de liliac, răsuceşte firele izvoarelor şi adună lacrimile norilor, prinde‑n braţe soarele şi‑l întoarce cu faţa spre picătura de eternitate, prinde a gânguri şi‑ntinde mâinile spre rodul timpului. Fărâma de eternitate pe care o aştepţi are obrazul trandafiriu şi buzele de cireşe pârguite, ochii meniţi să te pierzi în adâncul privirii lor, zâmbetul asemenea bobocului de magnolie…” Apoi o linişte deplină de câteva luni, nici un rând măcar…A, ba nu, mint. Mi‑a trimis pe la începutul iernii un plic în care, pe‑o singură foaie mare de hârtie era scris uşor tremurat… „EU”. Am recunoscut scrisul, era oare un semn, dorea să‑mi spună ceva? De unde s‑o iau? Nici o adresă, un număr de telefon , ceva, acolo, un capăt de drum…Găsisem şi răsfoisem în schimb o altă scrisoare ceva mai veche, o recitisem pe aceea în speranţa că, printre rânduri voi găsi un semn, o frază, ceva care să‑mi deschidă o cale, dar… Nimic din ceea ce doream eu, doar puritatea cuvintelor şi fineţea frazelor: „…Vezi, aici te contrazic. Ai două elemente distincte în „Balada” lui Ciprian Porumbescu: ai melosul doinit de la începutul lucrării, ca, apoi, partea a doua a „Baladei” să fie de fapt o suprapunere a altui cântec doinit din Moldova. O înrudire cu un cunoscut cântec din partea locului „Munţilor cu brazi înalţi” parcă se numeşte şi care i‑a servit drept schelet al portativului pentru această minunată lucrare. Încearcă să desparţi, să desfaci într‑un fel această lucrare portativ cu portativ şi ai să observi ritmul trenar al ei, suprapus parcă pe un ritm safic de patru pătrimi, specific folclorului nostru moldav. Variaţiunile interpretative îi dau un uşor caracter doinit asociind‑o cu un cântec lung, foarte lung. Ei, iar aici auzul nu te duce cu gândul la ,,Coloana Infinitului” a lui Brâncuşi? Este sunet lung la ,,Baladă”? Este element înalt la „Coloana…”, modulul ca formă de redare a abstractului? Are „Coloana…” piedestal, soclu sau vârf ? Are „Balada” un început distinct faţă de linia melodică care‑şi urmează cursul? Este înaltă „Coloana…”? Este sunetul lung şi melodios la „Balada”? De câte ori se repetă tema muzicală în „Balada” lui Ciprian Porumbescu? Spune‑mi, câte module are „Coloana Infinitului”, domnule redactor? Vezi vreo similitudine între cele şaisprezece module şi ritmul de patru pătrimi al „Baladei”? Cifra patru îţi sugerează ceva? Hai că te‑am trimis cu totul în ceaţă, te mai las puţin să‑ţi revii, dar singur ai dorit acest lucru când ai lansat această temă. Chiar, oare ce‑ţi veni?“ Şi oare ce fusese în mintea mea când întrebasem în acele zile cititorii rămaşi în concurs, care ar fi originea „Baladei” lui Ciprian Porumbescu? Se apropia anul aniversar şi doream să‑l marchez într‑un fel. Nu mă aşteptasem însă să primesc din partea ei o veritabilă pagină de analiză şi critică muzicală. *** – Ce îmi spui tu, este în alt plan şi‑n alt domeniu, prietene. Luminează doar faţa nevăzută a Lunii şi nu oricine‑i poate vedea imaginea reflectată într‑o oglindă concavă. Ei, ce vezi tu în adâncitura aia concavă? Aşa‑i că vezi timpul ca absenţă a spaţiului şi spaţiu ca imens surplus al timpului? Secunda ca măsură a pasului , metrul ca trecere a orelor nu‑ţi spune nimic? Poate mă iei drept nebun, dar abstractul este punctul forte al conversaţiei noastre, ne mângâiem reciproc circumvoluţiunile şi ne limpezim privirile. Crede‑mă, în felul acesta nu simţi când trece timpul,mai ales aici nu trebuie să simţi când trece timpul. Şi chiar dacă trece, lasă‑l să treacă, ce‑ţi pasă? Doar nu‑i la tine‑n curte! Zâmbeşti? Vezi tu, transformarea personalităţii se produce la unii indivizi treptat, la alţii răsucirea miraculoasă poate veni în fracţiuni de secundă. Eu, eu trebuia să fac ceva şi nu ştiam ce. Am modelat timpul în toate felurile posibile, am pierdut tren după tren şi‑am încercat să ies din Eul care începuse să mă strângă. De multe ori, pentru a simţi viaţa, Eul trebuie să‑l înlături de tine. Şansa‑ţi vine o dată, cel mult de două ori în viaţă şi se uită la tine; n‑ai văzut‑o, n‑ai fost pe fază, atunci, la revedere, ne‑ntâlnim în altă lume şi‑n alt timp. Ei, vezi, aşa a fost şi cu mine în urmă cu câţiva ani: am reuşit s‑O văd şi să prind şansa. Am fost norocul EI, a fost minunea mea. Îmi prinse umerii şi mă conduse uşor în faţa unei uşi. O întredeschise şi‑mi şopti: – Uite, priveşte acolo, spre dreapta şi nu mă judeca greşit. O vezi? O cunosc de şase ani, de fapt de când am început cursurile celei de‑a doua facultăţi. N‑ai ştiut că între timp, ca să‑mi umplu golul lăsat de Adina, m‑am apucat de Psihologie. Acolo am întâlnit‑o pe EA şi crede‑mă, a reuşit să mă facă să văd altfel lumea, să accept la alte dimensiuni viaţa. A fost mâna care m‑a trecut timpul şi m‑a ajutat să păşesc în altă dimensiune a existenţei umane. Mi‑a arătat viaţa din oglindă, mi‑a oglindit cum nu se poate mai bine clipa. Nu pot lăsa, mai ales acum nu pot lăsa această mână. Caut să urmăresc discret fiinţa firavă pe care mi‑o arată priet‑ enul meu. Se răsuceşte, se piaptănă cu o singură mână încercând să‑şi prindă părul. Nu reuşeşte; mai încearcă, scapă pieptenele, dar se ajută de umăr să‑şi fixeze puţin agrafa. – N‑o analiza şi n‑o judeca greşit. Nu ştii prin ce‑a trecut şi este un miracol c‑a rămas în viaţă. După o săptămână de comă superficială, pareza care i‑a afectat partea stângă este poate cel mai fericit (dacă se poate spune aşa) lucru care i se putea întâmpla. Am păzit‑o, crede‑mă, am păzit‑o zi şi noapte, am tremurat pentru orice semn vital revenit. Atât a putut face natura, cu atât a putut medicina s‑o ajute. Mulţi cre‑ deau că nu mai scapă, dar nativii din zodia Leu au firi tenace. Dacă ai fi cunoscut‑o înaintea acestui accident vascular! Tace. Încerc să‑l privesc, dar nu vreau să pierd din ochi nici făptura care, iată acum se sprijină încet de noptieră şi face câţiva paşi sprijinindu‑se de cotiera aflată lângă ea. Merge pe lângă perete şi ajunge la fereastră. Vreau să‑i spun ceva, dar Dan îşi trece mâna prin păr şi nu‑mi dau seama dacă şi‑a şters fruntea sau pe furiş o lacrimă. – Ştiu ce vrei să mă‑ntrebi, îţi citesc în priviri şi‑ţi aud murmu‑ rul buzelor: dacă o iubesc? Nu‑mi dau seama şi nici nu m‑am gândit încă la aşa ceva. Ştiu că, odată plecat de lângă ea mă simt debusolat, îi simt căldura privirilor urmărindu‑mi paşii, doresc mereu să‑i aud vocea. Simt nevoia să‑i văd zâmbetul, aştept căldura mâinii ei să‑mi mângâie părul. Nu ştiu dacă o iubesc, dar ea este prea plinul sufletului meu, timpul lângă ea nu mai are noţiune, iar spaţiul îşi pierde dimen‑ siunea. Cine ştie, poate c‑ar fi trebuit ca până la această vârstă să mă fi căsătorit, să fi avut deja o familie, dar însăşi prezenţa ei alături de mine îmi dă sentimentul familiei împlinite. Îmi strânge discret mâna şi, cu o mină complet schimbată intră în salon. – Ce face leoaica mea? A pornit singură în recunoaştere? Unde te duci fără mine, pui mic? Mă cutremur. Mă scutur şi mă uit. Mă uit şi nu‑mi dau seama dacă şi văd. Îl privesc şi nu‑l recunosc pe Dan, idolul fetelor din fac‑ ultate, teroarea băieţilor şi spaima profesorilor. Nu ştiai niciodată când va termina o expunere, nu‑l puteai surprinde cu nimic, dar reuşea să te surprindă oricând. – Mâncăm ceva, leu voinic? Aud o voce firavă dar nu înţeleg ce spune, îl văd pe prietenul meu pregătind măsuţa lângă pat şi, discret, îmi aruncă o privire. Plec, dar nu văd pe unde calc; calc şi parcă nu‑mi simt picioarele. O zi, două, trei şi numai rezist: mă‑ntorc în faţa salonului şi în‑ tredeschid uşa. Dan o ajută să îmbrace o bluză subţire, îi mângâie părul şi, ridicându‑i uşor bărbia îi sărută buzele. Arunc o privire în încăpere şi văd că încă mai dorm celelalte paciente. Aş fi dorit să mai vorbesc cu Dan, dar încerc să nu fac zgomot. Las uşa aşa, puţin întredeschisă şi plec. Mă‑ntorc însă după câteva ore, dar găsesc patul gol, lucrurile răvăşite, salonul ca niciodată gol. Am o strângere de inimă, dar totuşi intru şi mă apropii de noptiera ei. Mă uit mai atent la cărţi: „Dreptul roman”, „Finanţe şi Contabilitate”, „Lumea ca viziune asupra lumii”. Cine le‑o fi citind? Şi când? – A, mă cauţi pe mine, aşa‑i? Dan mă surprinde răsfoind o carte şi‑şi continuă ideea: – Te uiţi la manuale. Da, mai avem doar licenţa de trecut şi‑am scăpat. Ochii‑mi întrebători găsesc parcă terenul pregătit: – Ea, nu eu. Eu am terminat acum un an. O ajut însă să‑şi termi‑ ne facultatea. Iau notiţe de la cursuri, i le sintetizez, i le citesc. Are o memorie de invidiat, crede‑mă, pentru ea expunerea temei este floare la ureche, îi lasă mască pe toţi. Aşa cum o vezi tu, cu vorba‑i domoală şi mersul împiedicat, nici o restanţă sau vreun examen amânat. – Cum reuşeşte, frate? – Ca orice student în faţa unei comisii de examinare: scris şi oral, de ce te miri? Acum am lăsat‑o la E.K.G pentru un control de rutină şi‑n câteva zile suntem acasă. – Şi acasă? – Şi acasă tot eu. Eu şi ea într‑un univers detaşat de lumea din jur. Traversez oraşul până la ea acasă şi o ajut la ce are nevoie. A învăţat să se mişte printre lucrurile din casă şi, mai ales a‑nvăţat să supravieţuiască sub crucea fixă pe care i‑a dat‑o destinul. Zodie ten‑ ace şi greu încercată‑n viaţă, Leoaica asta a mea! Se agaţă cu disper‑ are de braţul invizibil al providenţei, dar prezent în viaţa fiecăruia şi, împreună învăţăm să ne mişcăm într‑un univers propriu; îndepărtăm starea de inerţie ca lege a firii şi încercăm să remodelăm omul. Doar aşa supravieţuieşti şi nu laşi să te‑nghită abisul care se cască sub tine. Nu mă judeca şi nu o compătimi. Analizeaz‑o însă şi vei fi tentat să faci totul aşa, la fel ca mine: în numele copilăriei şi‑al adolescenţei, în numele unei tinereţi mutilate nu spune, mai ales în asemenea situaţie nu spune niciodată nu se poate. Mă priveşte o clipă, apoi îmi întinde un mic pachet. – Uite, am aici nişte scrisori. Cineva din redacţia cotidianu‑ lui vostru, în urmă cu ceva timp, a avut ideea unui concurs. O bună perioadă de timp scrisese şi ea, apoi neşansa a ţinut‑o departe de orice activitate. Acum văd că a început din nou să scrie. Ştii cât de mult se linişteşte când se aşează în faţa imaculatelor pagini?! De câteva zile îmi propun s‑ajung , dar n‑am mai avut timp să trec pe la cotidianul vostru. Îmi faci tu, te rog, serviciul să le duci la destinatar? Strâng uimit ca pe o comoară cele câteva plicuri pe care mi le dă Dan şi recunosc scrisul uşor aplecat spre stânga: acum parcă ceva mai tremurat, cu litere mai mari. O frântură de lume, o frântură de viaţă care, iată, mi‑a oferit cea mai ciudată experienţă din profesia mea de ziarist. Am realul în palmă şi povestea‑n minte, eroii, făpturi muritoare mă leagă cu fire nevăzute de povestea lor de dragoste: platonică sau nu, tumultuoasă sau nu, mai reală decât însuşi irealul care ne‑nconjoară. Reuşi‑voi oare vreodată să pun toate acestea pe hârtie? Gândul întors cum îi spune ea, voi reuşi oare să‑l fac şi altora cunoscut? Găsi‑voi pagina care să‑l cuprindă? MOTTO: „ORICÂND E PREA DEVREME SĂ SPUI CĂ‑I PREA TÂRZIU”

×