A c partea 1
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×
 

A c partea 1

on

  • 356 views

asamblare calculator 1. INTRODUCERE ...

asamblare calculator 1. INTRODUCERE
2. LEGĂTURI PROCESOARE
3. LEGĂTURI RĂCITOARE
4. LEGĂTURI PLĂCI VIDEO
5. LEGĂTURI PLĂCI DE BAZĂ
6. LEGĂTURI STOCARE
7. LEGĂTURI MEMORIE
8. LEGĂTURI DISPOZITIVE MULTIMEDIA
9. LEGĂTURI CARCASE ŞI SURSE DE ALIMENTARE
10. LEGĂTURI MONITOARE
11. LEGĂTURI IMPRIMANTE
12. LEGĂTURI PERIFERICE

Statistics

Views

Total Views
356
Views on SlideShare
356
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
3
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Microsoft Word

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

A c partea 1 A c partea 1 Document Transcript

  • ASAMBLARE CALCULATOR CONSTRUIRE PC : NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COMPONENTE ALEGEREA ŞI CUMPĂRAREA PIESELOR Autor : Alexandru Bogdan Munteanu PARTEA 1 PARTEA 2 PARTEA 3 PARTEA 4 ANEXĂ 1. INTRODUCERE 2. ALEGEREA ŞI CUMPĂRAREA PIESELOR 3. PROCESORUL 4. RĂCITORUL 5. PLACA VIDEO 6. PLACA DE BAZĂ 7. HARDISCUL 8. MEMORIA RAM 9. UNITĂŢILE OPTICE 10. MONITORUL 11. UNITATEA DE DISCHETĂ 12. TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL 13. CARCASA ŞI SURSA DE ALIMENTARE 14. PLACA DE SUNET , BOXELE , MICROFONUL 15. MODEMUL ŞI PLACA DE REŢEA 16. IMPRIMANTA pag. 1 pag. 2 pag. 3 pag. 12 pag. 13 pag. 23 pag. 25 pag. 26 pag. 28 pag. 30 pag. 33 pag. 33 pag. 33 pag. 37 pag. 39 pag. 40 1. INTRODUCERE Cumpărarea unui calculator reprezintă o decizie importantă care trebuie luată în funcţie de bugetul de care dispunem şi de modul în care dorim să folosim calculatorul. Un calculator folosit în principal pentru procesare de text (scris, formatare) şi pentru explorarea internetului nu trebuie să fie puternic, însă un calculator folosit şi pentru jocuri sau editare audio-video trebuie să fie îndeajuns de puternic încît să poată face faţă cu succes acestor sarcini. Cei care îşi cumpără pentru prima dată un calculator sînt sfătuiţi să-şi cumpere unul deja asamblat, care are şi sistemul de operare preinstalat. Ofertele de calculatoare deja asamblate sînt însă de multe ori "dezechilibrate" (de ex. procesor puternic şi placă video slaba, etc.) de aceea este recomandat să le spunem celor care ni-l vînd la ce îl folosim în principal. Aceştia pot să-i ajusteze configuraţia (în anumite limite) în raport cu cerinţele noastre, în aşa fel încît să nu avem surpriza să cumpărăm un calculator prea slab (pentru care vom fi nevoiţi să investim alţi bani în scopul ameliorării lui) sau din contră unul prea puternic (caz în care am cheltuit bani pentru nişte caracteristici pe care nu le folosim). Cei care au deja un calculator şi au cunoştinţe despre piesele din acesta (instalare, configurarea draiverelor) pot să îşi asambleze singuri un nou calculator fără un efort prea mare. Avantajul principal al asamblării unui calculator din componente cumpărate separat este că avem toate piesele în garanţie şi putem în acelaşi timp să deschidem calculatorul pentru a face îmbunătăţiri sau pentru a-l întreţine (curăţare de praf, lubrifierea ventilatoarelor, etc.) fără a pierde garanţia. Dacă am luat un calculator deja asamblat, garanţia se pierde de obicei dacă deschidem calculatorul şi de aceea sîntem nevoiţi să-l transportăm la serviciul de reparaţii al magazinului de unde l-am cumpărat ori de cîte ori avem probleme cu el sau dorim să-i aducem îmbunătăţiri. Un alt avantaj major este faptul că putem alege piesele care au cel mai bun raport calitate-preţ, nefiind obligaţi să le cumpărăm pe toate de la acelaşi furnizor. Faptul că nu depindem de componentele avute în stoc de o anumită firmă care vinde calculatoare asamblate deja, ne
  • permite să alegem piesele şi în funcţie de companiile producătoare. De exemplu, dacă am avut experienţe pozitive cu plăcile de bază produse de compania X şi cu plăcile video produse de compania Y putem să ne procurăm în continuare piese produse de aceste companii pentru noul calculator pe care dorim să-l asamblăm. Dacă reuşim să asamblăm un calculator care funcţionează exact aşa cum ne dorim vom avea satisfacţia lucrului bine făcut şi în mod sigur vom cîştiga şi respectul prietenilor nostri interesaţi şi ei de calculatoare. Pe de altă parte dacă performanţele calculatorului asamblat sînt departe de ce speram sau chiar acesta nu porneşte, vom fi nevoiţi să apelăm la serviciile unor specialişti, lucru care ne va costa în plus. Decizia de a asambla singuri un calculator trebuie luată numai dacă sîntem siguri că vom duce lucrul la bun sfirşit. Responsabilitatea pentru asamblarea cu succes a unui calculator îi revine în întregime aceluia (sau aceleia) care îşi asumă un astfel de proiect. Cel mai important lucru (după cunoştinţele de bază despre componentele unui calculator şi funcţionarea acestuia) care ne poate garanta succesul într-o astfel de iniţiativă este încrederea în forţele proprii. Calculatorul este in esenta o masina electronica complexa si la fel ca orice masina are nevoie de intretinere pentru a functiona la parametrii maximi un timp cit mai indelungat. Tehnicile de intretinere sint prezentate pe larg in Manualul de Intretinere a unui Calculator. 2. ALEGEREA ŞI CUMPĂRAREA PIESELOR Alegerea şi cumpărarea pieselor sînt cele mai importante etape atunci cînd ne decidem să ne asamblăm singuri un calculator. Alegerea pieselor trebuie să se faca în funcţie de bugetul de care dispunem şi de modul principal de folosire a calculatorului. Există piese la care putem face economie cumpărînd sortimente mai ieftine şi piese la care nu este indicat să facem economie dacă dorim să avem un calculator puternic. Înainte de a cumpăra piesele este bine să citim în revistele cu tematică TI (tehnologia informaţiei) testele la care au fost supuse componentele dintr-o anumită categorie şi în funcţie de acestea să le alegem pe acelea care au cel mai bun raport calitate-preţ (piese cu performanţă bună la un preţ rezonabil). Toate revistele de calculatoare efectueaza periodic teste ale pieselor ce compun calculatoarele (plăci de bază, procesoare, plăci video, etc.) unde sînt prezentate de asemenea şi caracteristicile tehnice şi dotările pieselor respective. În plus dacă avem deja un calculator conectat la internet (sau mergem într-o cafenea internet) putem consulta paginile siturilor specializate în hardware. Cîteva dintre siturile care prezintă regulat teste comparative detaliate ale pieselor de calculator sînt : Xbit Labs, Digit Life, Tom's Hardware, Anandtech, ExtremeTech, etc. O listă exhaustivă a siturilor specializate în avanprezentari ("previews"), recenzii ("reviews") şi baterii de teste ("benchmarks") ale componentelor pentru PC poate fi găsită în pagina Legături Calculatoare . În Anexa manualului pot fi gasite legaturi către articole utile pentru cei care doresc sa-şi asambleze singuri calculatorul. După ce ne-am hotărît asupra pieselor dorite trebuie să alcătuim o listă a acestora pe care să o scriem pe hîrtie. Este bine să avem pentru fiecare componentă cel puţin două opţiuni, în aşa fel încît dacă piesa respectiva nu este nicăieri în stoc să cumpărăm alta cu performanţe similare. Apoi trebuie să vedem care din furnizorii de componente are în stoc piesele dorite de noi şi care este preţul lor. Putem afla acest lucru fie vizitînd sediile furnizorilor (magazinele), fie telefonînd la aceste sedii, fie contactîndu-i pe furnizori prin poşta electronică. Vizitarea siturilor web sau consultarea ofertelor existente în magazine este mai mult orientativă, pentru că ofertele nu prezintă de cele mai multe ori situaţia pieselor avute în stoc într-un anumit moment. Întotdeauna trebuie să întrebăm (la faţa locului sau prin telefon) care este situaţia pieselor care ne interesează (existente în stoc, stoc epuizat dar reaprovizionarea este iminentă, etc.). Comparăm preţul pieselor la diverşi furnizori şi alegem pentru aceeaşi piesă furnizorul care practică cel mai mic preţ, pentru că deşi diferenţele de preţ sînt de obicei foarte mici între variatele oferte, atunci cînd cumpărăm mai multe piese orice mică economie se adună şi la sfîrşit totalul economisit nu este de neglijat. În final alcătuim lista definitivă de componente pe care trebuie să le cumpărăm, o scriem pe hîrtie şi facem încă o dată calculul total al preţului lor. Putem cumpăra piesele fie mergînd la sediile furnizorilor, fie comandîndu-le pentru a fi livrate la domiciliu (prin transport auto sau prin poştă). Cumpărarea pieselor de la sediile furnizorilor trebuie să se facă mereu cu lista de piese alcătuită de noi în mînă, numele,
  • producatorul şi preţul pieselor trebuind să fie indicate în scris atunci cînd le comandăm în aşa fel încît să nu apara confuzii. Transportul auto la domiciliu al componentelor cumpărate este disponibil doar la anumiţi furnizori, dintre care unii îl oferă în mod gratuit la cumpărături peste un anumit preţ, iar alţii îl oferă contra unor sume de obicei modice. În ambele cazuri trebuie să locuim în aceeaşi localitate cu furnizorul. Livrarea prin poştă este recomandată dacă nu găsim o piesă decît la un furnizor care se afla în alt oras, ea avînd riscurile sale legate de integritatea pieselor transportate în acest mod. Este recomandată cumpărarea pieselor de la magazine specializate în comercializarea de calculatoare, pentru că în acest fel beneficiem de garanţie stabilita prin contract scris. Există şi posibilitatea să cumpărăm piese noi (care costa ceva mai puţin decît în magazine) de la furnizori particulari care pot fi contactaţi dacă citim ofertele de la mica publicitate. Dacă apelam la aceştia din urmă va trebui să ne asumam riscul ca ei să nu respecte garanţia pe care au spus că o oferă. Pe de altă parte dacă un furnizor particular este o cunoştinţă de-a noastră sau locuieşte în acelaşi bloc sau în apropiere putem să apelam la el pentru că în mod aproape sigur ne va oferi suport tehnic şi ne va respecta garanţia dacă vom avea nevoie. Cea mai grea decizie de luat este daca sa se cumpere un calculator (sau o componenta) in momentul in care se produce o schimbare majora a standardelor de fabricatie a componentelor. Anul 2004 a fost un an in care s-au introdus standarde noi (Serial ATA pentru hardiscuri, PCI Express x16 pentru placi video, DDR2 pentru memoria RAM) si formate noi de socluri (LGA775 pentru Pentium 4, socket 939 pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX). Standardele mai noi sint intotdeauna mai bune decit cele vechi, dar nu acelasi lucru se poate spune despre primele componente construite in conformitate cu ele. Ca si in cazul oricarui produs electronic de larg consum, prima generatie conforma cu standardul nou nu este intotdeauna si cea mai reusita, pentru ca doar utilizarea mai indelungata a unui produs va scoate la iveala defectele de fabricatie, prin rezolvarea carora producatorul va reusi sa-si imbunatateasca produsul. Fiecare utilizator va decide singur daca sa cumpere o componenta din prima generatie conforma cu noul standard sau daca sa astepte un timp (3 - 6 luni este suficient) pina la "maturizarea" produsului respectiv. In general asteptarea este cea mai buna optiune, mai ales ca pretul unui produs tinde sa scada odata cu trecerea timpului de la introducerea pe piata, iar calitatea se imbunatateste. 3. PROCESORUL Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator (cea care face "calculele") şi este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate, care sînt compuse la rîndul lor din tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor circuite care formează porti logice (logic gates) ce stau la baza principiului de funcţionare a microprocesorului. Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing Unit). Puterea unui procesor este dată de de frecvenţa de funcţionare ("viteza cu care face calculele"), de arhitectura sa interna si de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului. Frecvenţa de funcţionare este denumită de obicei "frecvenţă de ceas" ("clock frequency") sau "frecvenţă de tact" si este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau GigaHertzi (GHz). Arhitectura procesorului se refera in principal la tipul de microcircuite si dispunerea lor în cadrul nucleului (nucleelor) acestuia. Memoria existentă pe pastila procesorului se numeste memorie "cache" de nivel 1, 2 sau 3, scrisă prescurtat de obicei L1, L2, L3. Memoria cache ("cache" = depozit) de pe pastila procesorului este o memorie rapidă folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi scade dependenţa faţă de memoria sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în executarea instrucţiunilor sale. Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate frecvent de procesor şi are o importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator, etc.) care utilizează frecvent aceleaşi seturi de date. Frecvenţa de funcţionare ("viteza") a unui procesor este dată de produsul dintre frecvenţa ("viteza") magistralei principale de date ("Front Side Bus - FSB") şi factorul de multiplicare a acesteia ("multiplier"). De exemplu un procesor cu frecvenţa de funcţionare ("clock frequency") de 1467 MHz are o frecvenţă a magistralei principale de date de 133 MHz şi un factor de multiplicare de 11. In mod clasic procesoarele pentru calculatoarele personale au o arhitectura bazata pe un singur nucleu si lucreaza cu instructiuni pe 32 de biti. Cresterea de performanta a noilor generatii de procesoare se bazeaza pe marirea frecventei de tact, a magistralei principale (FSB) si a cantitatii de memorie cache, procese posibile intre altele si prin imbunatatirea procesului de fabricare. Dar in anul 2004 a devenit
  • evident ca aceste proceduri de crestere a performantei isi atinsesera limita fizica si nu puteau fi impinse mai departe. Ca urmare atit AMD cit si INTEL au inceput sa caute modalitati noi prin care sa reuseasca sa scoata in continuare generatii de procesoare cit mai performante. S-a preconizat deci pe de o parte construirea unor procesoare care sa utilizeze instructiuni pe 64 de biti, iar pe de alta parte construirea unor procesoare care sa inglobeze mai multe nuclee. Procesoarele pe 64 de biti au fost lansate de AMD in anul 2003 si de INTEL in anul 2005, iar procesoarele cu doua nuclee ("dual-core" - binucleate) ale celor doi producatori si-au facut si ele aparitia in 2005. Procesoarele binucleate sint indicate pentru cei care lucreaza in mod curent cu aplicatii ce suporta modul multifir (multithread), adica editarea audio-video, codarea audio-video, prelucrarea de grafica 3D (modelare, randare, etc.) si proiectarea asistata de calculator (CAD). Liniile de procesoare clasice nu au fost inca abandonate, insa este posibil ca in citiva ani ele sa cedeze locul aproape in totalitate procesoarelor cu mai multe nuclee si care folosesc instructiuni pe 64 de biti. Există mai mulţi fabricanţi de procesoare dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD. Aceste companii au o oferta împărţită în trei categorii : • 1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă generaţie sau celor care au nevoie de cît mai multă performanţă pentru aplicaţiile (animaţii 3D şi editare audio-video profesională, etc.) pe care le folosesc şi nu se uită la suma de bani pe care trebuie să o cheltuiască. In această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64 X2 (binucleat) si Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Pentium Extreme Edition (9xx si 8xx) si Pentium 4 Extreme Edition. • 2) Procesoare puternice. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul atît pentru jocuri de ultimă generaţie cît şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de text, internet, editare audio-video, etc.). In această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64, iar Intel procesoarele Pentium D (binucleat), Pentium 4 6xx si Pentium 4 5xx. • 3) Procesoare cu performanţe medii. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotica, internet, vizionare de filme, ascultare de muzica, etc.). Aceste procesoare pot fi folosite şi pentru jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sînt făcute anumite modificări în setările jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să permită rularea lor la un nivel acceptabil. Din această categorie fac parte procesoarele Sempron produse de AMD şi procesoarele Celeron produse de Intel. • 3) Procesoare cu performanţe obişnuite (scăzute). Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această categorie fac parte procesoarele VIA C3 produse de VIA. Aceste procesoare au avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că degajă foarte puţină căldură, ceea ce le face să poată fi folosite în special în calculatoarele portabile mai puţin performante destinate celor care doresc să plăteasca un preţ scăzut pentru aceste dispozitive. Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la procesoare pot fi gasite în Anexa Manualului. 3.1. PROCESOARE INTEL Procesoarele fabricate de compania INTEL sînt de două tipuri şi anume Pentium şi Celeron, care la rîndul lor există în mai multe variante în funcţie de generaţie (Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.) şi de frecvenţa de ceas (2 GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz; etc.). Între aceste două tipuri există asemănari şi diferenţe care se reflectă în performanţa lor globală. Procesoarele Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai multă performanţă de la calculator şi ca urmare sînt dispuşi să plăteasca un preţ pe măsură pentru acest lucru. Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc să cumpere procesoare produse de compania Intel, dar sînt de acord să sacrifice un anumit grad de performanţă în favoarea unui preţ mai scăzut. Această politica de marketing a companiei Intel face ca procesoarele Celeron să fie fabricate şi poziţionate pe piaţă în aşa fel încît să nu intre în concurenţă cu procesoarele Pentium. Ca urmare ele au viteze mai mici decît cele mai noi procesoare Pentium, au o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date mai mică şi de asemenea mai puţină memorie cache pe pastila procesorului. De exemplu la un moment dat cel mai puternic procesor Celeron (cu nucleu Northwood) avea o frecvenţă de ceas de 2,8 GHz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 400 MHz şi o memorie cache L2 de 128 KB. Prin comparaţie, la acelaşi moment cele mai puternice procesoare Pentium 4 obişnuite (nu
  • Extreme Edition) aveau o frecvenţă de ceas de 3,4 Ghz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 800 MHz şi o memorie cache L2 de 512 KB (P4 cu nucleu Northwood) sau 1024 KB (P4 cu nucleu Prescott). O lista cu caracteristicile tehnice ale procesoarelor Pentium si Celeron se gaseste pe situl INTEL sub forma de fisier PDF. 3.1.1. PENTIUM 1. Procesoare mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu) Procesoarele Pentium sînt cele mai puternice procesoare produse de Intel şi sînt indicate pentru cei care doresc să foloseasca calculatorul şi pentru jocuri de ultimă generaţie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele Pentium fabricate în prezent sînt dintr-a patra generaţie (Pentium 4), dar se găsesc în vînzare (în special la mîna a doua) şi procesoare din generaţia a treia (Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III). Procesoarele din generaţia a patra (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost fabricate folosindu-se succesiv (în ordine cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume Wilamette (pînă la 2 GHz inclusiv), Northwood (de la 2GHz pînă la 3,4 Ghz) şi Prescott (de la 2,8 Ghz în sus). Între cele trei tipuri de nuclee există multe asemănări însă există şi destule diferenţe, legate de procesul de fabricaţie sau de arhitectura internă. Nucleul Prescott are un număr dublu de tranzistori faţă de nucleul Northwood şi are 16 KB de memorie cache L1 şi 1024 MB de memorie cache L2. Nucleul Northwood are doar 8 KB de memorie cache L1 şi 512 KB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe nucleul Prescott au o arhitectură îmbunătăţită şi sînt dotate cu un set nou de instrucţiuni, numit SSE3, care nu există la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi şi care va fi pus în valoare de creatorii de softuri. Pe de altă parte nucleul Prescott are un consum de electricitate mai crescut şi degajă mai multă căldură în timpul funcţionării intensive decît nucleul Northwood, ceea ce reprezintă un dezavantaj. Procesoarele Pentium 4 din familiile 5xx (530, 540, 550, etc.) si 6xx (670, 660, 650, etc.) sint cele mai noi reprezentante ale generatiei de procesoare mononucleate Pentium 4. Ceea ce le deosebeste de familiile precedente de procesoare Pentium 4 este posibilitatea folosirii tehnologiei EM64T (Enhanced Memory 64 Technology), adica folosirea instructiunilor pe 64 de biti. Acestea au nevoie pentru a functiona de placi de baza care sa suporte tehnologia EM64T la nivel de BIOS, iar la nivel software de sisteme de operare (Windows XP x64 sau Linux) si de aplicatii pe 64 de biti. Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (Pentium 4 XE) sînt cele mai performante procesoare din generaţia Pentium 4. Aceste procesoare sînt bazate pe nucleul Gallatin, iar una dintre caracteristicile nucleului care contribuie din plin la sporul de performanţă este prezenţa unui nivel de memorie cache L3 cu o marime de 2 MB, care se adauga memoriei cache L2 de 512 KB. Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie de plăci de bază speciale, ele putînd fi montate pe plăcile de bază obişnuite pentru Pentium 4 şi anume "socket 478" sau "socket LGA775". Astfel, procesorul P4 XE 3.4 GHz exista atit in varianta pentru soclu 478 cit si in varianta pentru soclu LGA775. Cel mai puternic reprezentant al acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73 GHz, care este construit exclusiv pentru formatul de soclu LGA775. O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecvenţa de tact de peste 2,4 GHz posedă facilitatea de "HyperThreading" (HT), ceea ce înseamnă că un procesor este "văzut" de SO ca fiind de fapt compus din două procesoare "logice" (virtuale) care funcţionează la frecvenţa de ceas nominală a procesorului real. Unele aplicaţii sînt optimizate pentru modul multifir ("multithread") sau pentru sistemele multiprocesor şi ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un procesor Pentium 4, chiar dacă acest sistem doar "emulează" un sistem biprocesor, fără a fi şi în realitate unul. De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situaţia lucrului simultan cu mai multe aplicaţii sau în cazul în care unele aplicaţii rulează automat în fundal. Performanţa unui sistem dotat cu un procesor care utilizează tehnologia "HyperThreading" nu este însă la fel de mare ca a unui sistem dotat cu două procesoare reale (identice cu cel folosit în sistemul monoprocesor), din cauza faptului că procesoarele "logice" trebuie totuşi să împartă resursele procesorului real. Creşterea de performanţă este de obicei de ordinul 10-30 %, dar există şi situaţii în care tehnologia HT trebuie dezactivată pentru că ea încetineşte activitatea procesorului în anumite aplicaţii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placă de bază compatibila şi de un SO (Windows XP sau unele distribuţii de Linux) optimizat pentru această tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul plăcii de bază.
  • 2. Procesoare binucleate ("dual core" - cu doua nuclee) Familia Pentium D cuprinde procesoarele Pentium D 8xx si Pentium D 9xx. Procesoarele Pentium D folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), insa nu si tehnologia Hyper-Threading, care a fost dezactivata. • Procesoarele Pentium D 8xx sint bazate pe nucleul Smithfield si au o memorie cache L2 de 2 MB. Modelele existente sint : Pentium D 840 (3,2 GHZ), 830 (3 GHz) si 820 (2,8 GHz), ambele nuclee componente avind frecventa de tact specificata in paranteza. • Procesoarele Pentium D 9xx sint bazate pe nucleul Presler si au o memorie cache L2 de 4 MB. Modelele existente sint : Pentium D 920 (2,8 GHZ), 930 (3 GHz), 940 (3,2 GHz) si 950 (3,4 GHz), ambele nuclee componente avind frecventa de tact specificata in paranteza. Familia Pentium Extreme Edition (Pentium XE) contine cele mai puternice procesoare produse de Intel. Ele au tehnologia Hyper-Threading activata si folosesc bineinteles si instructiunile pe 64 de biti (EM64T). • Pentium XE 840 este bazat pe nucleul Smithfield, are 2 MB cache L2, frecventa de 3,2 GHz si magistrala de date (FSB) de 800 MHz. • Pentium XE 955 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecventa de 3,46 GHz si magistrala de date (FSB) de 1066 MHz. Ambele familii de procesoare binucleate folosesc formatul de soclu LGA775 si au nevoie de o placa de baza cu cipset Intel 955X sau NVIDIA nForce4 SLI Intel Edition. 3.1.2. CELERON Procesoarele Celeron moderne au nucleu de procesor Pentium 4 (varianta Wilamette, Northwood sau Prescott), dar în trecut procesoarele Celeron foloseau acelaşi nucleu ca şi procesoarele Pentium mai vechi cu o generaţie. Este demn de remarcat faptul ca procesoarele Celeron D (cele mai noi, bazate exclusiv pe nucleul Prescott) au o performanta notabil crescuta fata de procesoarele Celeron din generatiile anterioare, chiar şi la o frecventa de tact egala. Acest lucru se datoreaza mai multor factori şi anume : marimea memoriei cache L1 şi L2 s-a dublat (L1 = 16 KB, L2 = 256 KB), viteza magistralei principale a crescut şi ea (533 MHz, fata de 400 MHz cît aveau cele mai performante procesoare Celeron cu nucleu Northwood) şi a fost introdus setul de instructiuni SSE3. Pe de alta parte procesoarele Celeron, indiferent de generatie, nu suporta tehnologia Hyper-Threading, aceasta raminind apanajul procesoarelor Pentium 4. Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 Intel a inceput sa produca si procesoare Celeron D care folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu modelele Celeron D 326, 331, 336, 341, 346, 351. Acestea au frecvente de tact de la 2,53 la 3,2 GHz si folosesc formatul de soclu LGA775. Procesoarele Celeron cu frecvenţa de tact sub 2 Ghz sînt indicate pentru calculatoare folosite pentru aplicaţii mai puţin solicitante. Aceasta nu înseamnă că ele nu pot fi folosite pentru jocuri sau editare audio-video, ci doar că performanţa lor în aceste cazuri este mult scăzută faţă de procesoarele Pentium de ultimă generaţie, în principal datorită cantităţii mici de memorie cache. Procesoarele Celeron cu viteze de 2 GHz sau mai mult pot fi folosite însă şi pentru aplicaţii solicitante, deşi cantitatea redusă de memorie cache îşi pune în continuare amprenta asupra performanţelor procesorului, exceptie făcînd bineinteles procesoarele Celeron D. 3.1.3. DENUMIREA PROCESOARELOR INTEL Compania Intel a folosit pina in anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium şi Celeron care includeau obligatoriu şi frecventa de ceas reala a acestora (de ex. Pentium 4 3.4 GHz ; Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz, Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era ca orice cumparator sa poată sa aprecieze uşor performanta procesoarelor şi sa poată sa se decida rapid care este cel mai potrivit pentru nevoile sale. Intel a complicat însă lucrurile pe parcurs (în special pentru cumparatorii mai puţin avizati) pentru ca au existat foarte frecvent situatii în care procesoare Pentium 4 avînd aceeaşi frecventa de ceas aveau performante sensibil diferite. Acest lucru se datora în principal faptului ca unele dintre aceste procesoare funcţionau cu o magistrala interna de date de 800 MHz, iar altele cu 533 MHz sau ca unele procesoare foloseau tehnologia "Hyper-Threading" în timp ce altele nu. Mai mult, interveneau în ecuatie şi
  • diferentele legate de nucleele pe baza cărora erau construite procesoarele. În acest fel nu erau rare situatiile în care cumparatorii erau pusi în dificultate atunci cînd trebuiau sa aleaga procesorul adecvat dintre mai multe procesoare avînd aceeaşi frecventa de ceas dar preturi diferite. Aceasta stare de lucruri defavoriza în mod evident cumparatorul şi în plus permitea unele manevre de marketing abuzive din partea firmelor care vindeau sisteme şi componente de calculator, firme care de obicei specificau în ofertele lor doar frecventa de ceas a procesorului, fara a preciza şi frecventa magistralei de date, tipul nucleului sau compatibilitatea cu tehnologia "Hyper-Threading". Incepind cu anul 2004 Intel a hotarit sa schimbe radical modul de denumire a procesoarelor pe care le produce, în aşa fel încît diferentele de performanta sa fie foarte clare. Noua metoda de denumire implica folosirea unui număr (Processor Number - PN) care sa reflecte performanta globala a procesorului respectiv. Denumirea va fi formata din numele procesorului (Pentium sau Celeron) la care se adauga un număr alcatuit din trei cifre, de forma 9xx, 8xx, 7xx, 6xx, 5xx sau 3xx, după linia de procesoare în care se incadreaza un anumit model de procesor. Vor exista mai multe grupuri de procesoare distincte şi anume : procesoare cu performante crescute (9xx si 8xx), procesoare pentru calculatoare mobile (7xx), procesoare cu performante medii (6xx si 5xx) şi procesoare cu performante obisnuite (3xx). Primele patru grupuri cuprind procesoare de tipul Pentium 4, iar ultimul procesoarele Celeron. Procesoarele numite 8xx si 9xx sint cu doua nuclee. Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decit procesoarele cu numere mai mici şi mai slab decit procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un procesor Pentium 4 la 3,6 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 800 MHz, 1MB memorie cache L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea numarul 560, un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 3,4 GHz va avea numarul 550, iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 3,84 GHz va avea numarul 570. În mod similar un procesor Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 533 MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numarul 330, un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,53 GHz va avea numarul 320, iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,8 GHz va avea numarul 335. 3.2.PROCESOARE AMD Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de două tipuri şi anume Athlon şi Sempron, acestea din urma inlocuind linia de procesoare Duron la jumatatea anului 2004. Între aceste două tipuri există asemănări şi diferenţe care se reflectă în performanţa lor globală. Diferenţa între procesoarele de tip Athlon şi Sempron este în mare măsură aceeaşi care există între procesoarele Pentium şi Celeron şi este legată de frecvenţa de ceas ("viteza") a procesorului, de frecvenţa magistralei de date, de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului şi de tipul nucleului folosit. 3.2.1. PROCESOARE AMD MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu) 1. ATHLON Compania AMD a introdus in productie incepind cu anul 2003 procesoare fabricate exclusiv pe baza unei arhitecturi pe 64 de biţi (AMD64) şi anume familiile de procesoare Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) si Athlon 64. Aceste procesoare sînt optimizate pentru a rula aplicaţii pe 64 de biţi, însă ele pot rula extrem de bine şi aplicaţii pe 32 de biţi sau chiar pe 16 biţi. În aplicaţiile pe 32 de biţi (de ex. jocuri, programe de birotică, editare audio-video, etc.) performanţa procesoarelor cu arhitectura pe 64 de biţi este chiar considerabil mai bună decît a procesoarelor pe 32 de biţi. Puterea reală a procesoarelor pe 64 de biţi este însă "descătuşată" doar de sistemele de operare (Windows XP x64, Linux) şi aplicaţiile pe 64 de biţi. Procesoarele AMD pe 64 de biţi au arhitectura nucleului asemănătoare cu cea a procesoarelor Athlon XP, la care s-au adăugat însă mai multe inovaţii în scopul creşterii performanţei. Cea mai notabilă inovaţie este includerea în nucleu a controlerului de memorie, care era pînă atunci plasat în cipsetul plăcii de bază. În acest fel lucrul cu memoria DDRAM este accelerat şi în plus performanţa procesorului nu mai depinde de calitatea controlerului folosit de producătorul plăcii de bază. În plus ele folosesc şi instrucţiunile SSE 2, care nu sînt prezente la procesoarele Athlon XP. Procesoarele AMD Athlon pe 64 de
  • biţi au nevoie de plăci de bază speciale, ele neputind fi instalate pe PB pentru procesoare Athlon XP. La inceputul productiei acestor procesoare, PB trebuiau sa fie de tipul "Socket 940" pentru Athlon 64 FX şi "Socket 754" pentru Athlon 64, în funcţie de numarul de pini ai fiecarui tip de procesor. Ulterior compania AMD a hotarit ca ambele tipuri de procesoare sa aiba acelaşi număr de pini, şi anume 939, iar placile de baza de tipul "Socket 939" sa fie compatibile atît cu procesoarele Athlon 64 FX, cît şi cu procesoarele Athlon 64 construite cu acest număr de pini. 1.1. ATHLON 64 Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai puţin performanta (şi în acelaşi timp mai ieftina) a procesoarelor AMD mononucleate pe 64 de biti, dar ele intrec în performanta procesoarele Sempron sau Athlon XP cu aceeaşi frecventa de tact. Ele sînt construite folosind nucleele "Newcastle", "Clawhammer", "Winchester" si "Venice. Cel mai puternic reprezentant al familiei Athlon 64 este procesorul Athlon 64 4000+ (frecventa reala 2,4 GHz), care are 939 de pini. El este construit pe baza nucleului Clawhammer (la fel ca si Athlon 64 FX-53, care are aceeasi frecventa de tact), avind controler de memorie bicanal si o cantitate de memorie cache L2 de 1 MB. • Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Clawhammer" (3200+, 3400+ şi 3700+) au 754 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754), posedă un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le face mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB. • În ceea ce le priveste pe procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" lucrurile sînt ceva mai complicate. Primele procesoare Athlon 64 (2800+, 3000+, 3200+, 3400+) cu nucleu "Newcastle" aveau 754 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 754) posedau un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le facea mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Procesoarele din a doua serie Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" (3500+, 3800+) au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 939) poseda un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi (la fel ca procesoarele Athlon 64 FX) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. • Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Winchester" (3000+, 3200+ şi 3500+) au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel") şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Deosebirea intre nucleele Newcastle si Winchester tine exclusiv de procesul de fabricatie, primele fiind fabricate cu tehnologie de 130 nm (0,13 microni) iar celelalte, mai noi, cu tehnologie de 90 nm (0,09 microni). Tehnologia de 90 nm permite atit scaderea costurilor de productie cit si un consum de electricitate mai mic, ceea ce are ca efect o temperatura mai scazuta. • Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Venice" (3800+) sint fabricate cu tehnologie de 90 nm, au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), poseda instructiunile SSE3, au un controler de memorie imbunatatit si un voltaj mai mic de functionare, ultima caracteristica contribuind la mentinerea unei temperaturi mai scazute fata de nucleele precedente. 1.2. ATHLON 64 FX Procesoarele Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 si 51) au fost de la inceput concepute pentru a fi varianta mai performanta (şi în acelaşi timp mai scumpa) a procesoarelor AMD pe 64 de biti cu un singur nucleu. Ele posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB (1 MB). • Primele procesoare Athlon 64 FX-51 şi FX-53 inglobau nucleul "Sledgehammer", aveau 940 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 940) şi, lucru foarte important, aveau nevoie pentru a funcţiona de o memorie RAM specială ("Registered DDRAM"). • Compania AMD a decis ulterior incetarea productiei procesoarelor FX-51 şi intrarea în productie a unor procesoare Athlon 64 FX-53 care inglobeaza nucleul "Clawhammer" si au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 939). Mai important, AMD a hotarit ca toate procesoarele Athlon 64 FX produse din acel moment vor funcţiona cu memorie RAM obisnuita, nemaifiind nevoie de memoria RAM specială de tipul "Registered DDRAM". Memoria RAM obisnuita are două avantaje fata de cea speciala ("registered") şi anume este mai rapida şi mai ieftina.
  • • Athlon 64 FX-57 (frecventa reala 2,8 GHz) are 939 de pini si este construit pe baza nucleului "San Diego", beneficiind deci de un controler de memorie imbunatatit si de compatibilitate cu setul de instructiuni SSE3. Este ultimul procesor Athlon 64 FX construit cu un singur nucleu. 1.3. ATHLON XP Cea mai populară (mai bine vîndută) familie de procesoare fabricată de AMD s-a numit Athlon XP, ea fiind aflata in productie intre anii 2001-2005. Procesoarele Athlon XP au fost fabricate folosindu-se succesiv (în ordine cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume Palomino (1500+ pînă la 2100+), Thoroughbred (1600+ pînă la 2700+), Barton (2500+ pînă la 3200+) şi Thorton (2000+, 2200+, 2400+). • Nucleul Thoroughbred a avut două revizii (versiuni) şi anume Thoroughbred A şi Thoroughbred B, acesta din urma prezentînd un avans tehnologic considerabil faţă de nucleele anterioare, inclusiv versiunea A. Diferenţele dintre nuclee sînt date în principal de optimizarea arhitecturii lor în vederea îmbunătăţirii performanţei globale a procesorului, cu cîteva excepţii în care diferenţele dintre generaţiile de nuclee sînt minore şi tin doar de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului. Ca o regulă aproape generală cu cît nucleul este mai nou cu atît procesorul este mai bun, adică mai rapid şi mai stabil. • Diferenţa între nucleul Barton şi cel Thoroughbred B este minima d.p.d.v al arhitecturii, deosebirea principală între ele fiind dată de adăugarea a 256 KB de memorie cache L2 pe nucleul Barton în aşa fel încît acesta are 512 KB memorie cache L2 în timp ce nucleul Thoroughbred B (ca şi nucleele Palomino şi Thoroughbred A) are doar 256 KB. • Nucleul Thorton este un nucleu Barton care are doar 256 KB de memorie cache L2 şi a fost produs doar din considerente ce ţin de procesul de producţie, pentru că era mai ieftin să se folosească aceeaşi linie de fabricaţie ca pentru nucleele Barton decît să se păstreze linia de fabricaţie a nucleelor Thoroughbred B. 2. SEMPRON Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind patru tipuri de nuclee si anume Thoroughbred B, Barton, Paris si Palermo. • Primele procesoare Sempron de la 2200+ (frecventa reala 1,5 GHz) la 2800+ (frecventa reala 2 GHz) au fost fabricate folosind nucleul Thoroughbred B si erau conforme cu formatul "socket A" pentru placile de baza. Toate procesoarele Sempron bazate pe nucleul Thoroughbred B de la 2200+ la 2800+ au o cantitate de memorie cache L2 de 256 KB, ceea ce le face mult mai performante decit predecesoarele lor, Duron, care aveau doar 64 KB. • Procesorul Sempron 3000+ (frecventa reala 2 GHz - 512 KB cache L2) a fost initial fabricat folosind nucleul Barton, conform cu formatul "socket A" pentru placile de baza. Ulterior a fost fabricat cu nucleul Palermo (frecventa reala 1,8 GHz - 128 KB cache L2). Procesorul Sempron 3000+ cu nucleu Barton are 512 KB memorie cache L2, la fel ca si procesoarele Athlon XP construite pe baza aceluiasi nucleu. Procesorul Sempron 3100+ cu nucleu Paris are 256 KB memorie cache L2. • Procesorul Sempron 3100+ (frecventa reala 1,8 GHz) este fabricat folosind nucleul Paris (similar cu cel folosit pentru procesoarele Athlon 64) si este conform cu formatul "socket 754" pentru placile de baza. Toate procesoarele de mai sus au fost fabricate cu o tehnologie de 130 nm. • Procesoarele Sempron cele mai noi sint fabricate pentru platforma Socket 754 cu ajutorul tehnologiei de 90 nm, inglobeaza nucleul Palermo si au valorile nominale ("ratings") : 2600+ (frecv. reala 1,6 Ghz), 2800+ (1,6 Ghz), 3000+ (1,8 GHz), 3100+ (1,8 GHz), 3300+ (2 GHz) si 3400+ (2 GHz). Diferenta de performanta dintre modelele 3300+ si 3400+ (sau dintre 3000+ si 3100+) nu este data de frecventa de functionare, care este aceeasi, ci de cantitatea de memorie cache L2. Procesoarele construite pe baza nucleului Palermo au cantitati diferite de memorie cache L2 si anume : 2600+ (128 KB); 2800+ (256 KB), 3000+ (128 KB), 3100+ (256 KB), 3300+ (128 KB), 3400+ (256 KB). Procesoarele Sempron construite cu nucleele Paris si Palermo poseda avantajele conferite de acestea (de ex. controler de memorie integrat), dar nu pot rula aplicatii pe 64 de biti. Evident ca nici cele construite pe baza nucleelor Thoroughbred B si Barton nu pot rula aplicatii pe 64 de biti.
  • Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 AMD a inceput sa produca si procesoare Sempron care folosesc tehnologia AMD64 (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu versiunile 2600+, 2800+, 3000+, 3100+, and 3300+. Ele se deosebesc de modelele pe 32 de biti prin intermediul codului OPN. 3. DURON Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu două tipuri de nuclee şi anume Morgan (între 1 GHz şi 1,3 GHz) şi Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz şi 1,8 GHz). Nucleul Applebred este îmbunătăţit considerabil faţă de nucleele anterioare şi permite funcţionarea procesorului la o frecvenţă a magistralei de date (FSB) de 266 MHz. Procesoarele Duron au o cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, faţă de 256 sau 512 KB pentru procesoarele Athlon XP, ceea ce se răsfrînge asupra performanţelor în aplicaţiile (jocuri, programe de birotică, etc.) dependente de cantitatea de memorie cache disponibilă. Aceasta linie de procesoare a fost scoasa din productie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron. 3.2.2. PROCESOARE AMD BINUCLEATE ("dual core" - cu doua nuclee) 1. ATHLON 64 FX Incepind cu anul 2006 AMD a decis ca procesoarele din familia Athlon 64 FX sa fie fabricate folosind doua nuclee. Primii reprezentanti ai acestei familii (Athlon 64 FX-51, 53, 55, 57) aveau un singur nucleu. • Athlon 64 FX-60 este construit pe baza nucleului Toledo, avind frecventa reala de 2,6 GHz. El este compatibil cu placile de baza cu Soclu 939 si are 2 MB memorie cache (cite 1 MB pentru fiecare din cele doua nuclee). Controlerul de memorie este bicanal si are o interfata de lucru cu memoria cache L2 de 128 de biti. 2. ATHLON 64 X2 Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele 4800+ (2,4 GHz), 4600+ (2,4 GHz), 4400+ (2,2 GHz) si 4200+(2,2 GHz), bazate pe nucleele Toledo (4800+ si 4400+) si Manchester (4600+ si 4200+). Diferenta de performanta intre modelele cu aceeasi frecventa de tact este data de marimea memoriei cache L2, care este de altfel si singura diferenta intre cele doua tipuri de nuclee. Aceasta este de 2MB (cite 1 MB pt. fiecare nucleu) la 4800+ si 4400+ si de 1 MB (cite 512 KB pt. fiecare nucleu) la 4600+ si 4200+. Toate modelele folosesc placi de baza de tip "Socket 939" si au magistrala de date de 1000 MHz. Ele sint compatibile cu setul de instructiuni SSE3 si au un controler de memorie imbuntatit fata de procesoarele Athlon 64. 3.2.3. DENUMIREA PROCESOARELOR AMD AMD sustine că foloseşte o arhitectură pentru nucleele procesoarelor sale pe 32 de biti (Athlon XP, Duron, Sempron) care este mai bună decît cea folosită de INTEL. Acest lucru ar permite ca un procesor Athlon XP să aibă la o anumită frecvenţă de tact o performanţă egală sau mai bună decît un procesor Pentium 4 care funcţionează la o frecvenţă de tact superioara celei a procesorului Athlon XP. De exemplu AMD susţine (în mod indirect) că un procesor Athlon XP 2800+ (nucleu Thoroughbred B) care funcţionează la frecvenţa reala de 2250 MHz (2,25 GHz) are aceeaşi performanţă ca un procesor Pentium 4 2.8 care funcţionează la frecvenţa reala de 2800 MHz (2,8 Ghz). Acest lucru nu este fără o bază reală, pentru că procesoarele produse de AMD execută mai multe instrucţiuni pe ciclu decît procesoarele produse de Intel. Compania AMD îşi numeşte procesoarele Athlon XP în funcţie de performanţa lor ("performance rating" - PR) şi nu de frecvenţa de tact reală, în aşa fel încît un procesor Athlon XP 2000+ are de fapt frecvenţa de ceas de 1667 MHz. Introducerea nucleului Barton a complicat întrucîtva lucrurile pentru că de exemplu un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Thoroughbred B funcţionează la frecvenţa de 2250 MHz (166x13,5), iar un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Barton funcţionează la frecvenţa de 2083 MHz (166x12,5), AMD susţinînd că memoria cache L2 mai mare a nucelului Barton îl face capabil să
  • aibă aceeaşi performanţă cu nucleul Thoroughbred B, chiar dacă funcţionează la o frecvenţă mai mică. Cele mai performante procesoare Athlon XP (3000+ şi 3200+) sînt însă construite numai folosind nuclee Barton. Apariţia procesoarelor pe 64 de biţi a complicat şi mai mult lucrurile în ceea ce priveşte denumirile folosite de compania AMD pentru produsele sale. Astfel, metoda PR a fost păstrată pentru procesoarele Athlon 64 (3200+, 3400+, 4000+), însă pentru procesoarele Athlon 64 FX s-a optat pentru denumiri care nu au legătură cu frecvenţa de funcţionare (FX-51 funcţionează la 2,2 GHz, FX-53 la 2,4 GHz, iar FX-55 la 2,6 GHz) sau cu performanţa comparativă cu procesoarele Pentium 4 (numerele 51, 53 si 55 nu au nici o relatie cu performanta procesoarelor produse de Intel). Denumirea procesoarelor Sempron (3100+, 2800+, 2600+, etc.) este conforma cu modelul PR ("performance rating") expus mai sus, dar ele nu se raporteaza la performanta comparativa a unor procesoare Pentium 4. Procesoarele Duron au fost denumite în funcţie de frecvenţa de ceas exprimată în MHz (Duron 1600, Duron 1800), ele fiind scoase insa din productie. Acurateţea folosirii unei denumiri care nu se bazează pe frecvenţa de ceas a procesorului în cauză, ci pe frecvenţa unui procesor concurent care are performanţe asemănătoare, este pusă în chestiune de unii specialişti. Din testele efectuate de mai multe situri specializate în hardware rezultă că valoarea nominala ("rating") folosită de AMD pentru procesoarele sale Athlon XP este adecvată în special în legătură cu aplicaţiile de birou şi cu jocurile pe calculator. În cazul prelucrării audio-video (codare MPEG4, codare MP3) denumirea îşi pierde din precizie, supraestimînd într-o anumită măsură performanţele procesorului AMD. In cazul procesoarelor Athlon 64 si Sempron, compania AMD a fost acuzata ca valorile nominale ("ratings") par a fi stabilite uneori fara prea multa rigurozitate logica, din considerente care tin mai mult de strategiile de acoperire a pietei cu o gama cit mai larga de produse, decit de performantele comparative ale procesoarelor. Acuzatiile nu se verifica in majoritatea cazurilor, compania AMD neavind interesul sa isi creeze o reputatie proasta prin apelarea mult prea flagranta la trucuri ieftine de marketing. De exemplu un procesor Athlon 64 3500+ (2,2 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 128 de biti - nucleu Newcastle sau Winchester) este in majoritatea testelor mai performant decit unul 3400+ (2,4 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 64 de biti - nucleu Newcastle), chiar daca acesta din urma are o frecventa de ceas mai mare cu 200 MHz. La un moment dat pe piata romaneasca ele costau (cu TVA inclus) 285 EUR (3500+) si 235 EUR (3400+), fiecare potential cumparator urmind sa decida singur daca diferenta de 50 de EUR la pret reflecta adecvat diferenta de performanta. Un dezavantaj al procedurii de numire folosite de AMD este faptul ca pot exista procesoare cu aceeasi valoare nominala care fac parte din familii diferite si evident au si preturi diferite. O astfel de situatie se intilneste in cazul procesoarelor Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Clawhammer sau Newcastle), Athlon XP 3000+ (2,1 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton) si Sempron 3000+ (2 GHz 512 KB cache L2 - nucleu Barton). In acest caz alegerea procesorului cel mai performant trebuie sa se faca dupa pretul sau. De exemplu la un moment dat procesorul Sempron 3000+ (1,8 GHz - 128 KB cache L2 - nucleu Palermo) costa in Romania 115 EUR (incl. TVA), iar procesorul Athlon 64 3000+ (2 GHz 512 KB cache L2 - nucleu Newcastle) costa 153 EUR (incl. TVA), ambele fiind destinate platformelor cu soclu 754. Este evident ca valoarea nominala identica (3000+ in acest caz) nu a pus pe acelasi rang al performantelor un procesor Sempron cu unul Athlon 64, lucru reflectat foarte bine de pret. Este deci recomandat sa nu se faca comparatii bazate pe valorile nominale intre procesoare AMD apartinind unor familii diferite. Pentru a avea relevanta, astfel de comparatii trebuie sa se faca doar pe baza rezultatelor obtinute de procesoare in testele efectuate de siturile specializate in recenzii ale componentelor hardware. In sfirsit, daca trebuie sa ne decidem asupra a doua procesoare din aceeasi familie (de ex. Athlon 64), care au aceeasi valoare nominala (de ex. 3500+) dar sint fabricate cu tehnologii diferite (90 nm si 130 nm), este recomandat sa alegem procesorul fabricat cu tehnologia mai noua (90 nm). Verdictul în privinţa procesoarelor AMD a fost dat de cumpărătorii cu mijloace financiare mai reduse, care le apreciaza atît pentru performanţă, cît mai ales pentru raportul preţ-performanţă care este foarte bun. Este recomandată cumpărarea unui procesor Athlon 64 sau Athlon XP dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii care necesită putere mare de calcul (jocuri, prelucrare audio-video) sau un procesor Sempron dacă îl folosim pentru aplicaţii de intensitate medie (aplicaţii de birou, internet). La fel ca în cazul procesoarelor Celeron, procesoarele Sempron pot fi folosite şi pentru jocuri sau editare audio-video,
  • însă performanţele lor sînt mai scăzute decît ale procesoarelor Athlon 64 si Athlon XP, evident la valori nominale apropiate (a nu se compara deci un Sempron 3100+ cu un Athlon XP 2000+). Procesoarele Sempron cu valori nominale mari (peste 2800+) pot fi folosite fara probleme si pentru jocurile noi, dar jucatorii impatimiti ar trebui sa cumpere mai degraba procesoare Athlon 64 sau Athlon XP. Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe baza codului inscripţionat pe acesta ("Ordering Part Number" - OPN) sau folosind softuri speciale cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi descărcate în pagina Legaturi Programe). Să presupunem că avem un procesor Athlon XP cu urmatorul cod inscripţionat pe plăcuţa sa : "AXDA 1700 DUT3C". Pentru a-l "descifra" trebuie să urmăm indicaţiile de pe situl AMD. Grupul de litere "AXDA" ne semnalează că avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu nucleu Barton sau Thoroughbred, numărul "1700" ne dezvăluie că procesorul are o performanţă ("performance rating") de 1700+ ceea ce lămureşte în plus faptul că este vorba de un nucleu Thoroughbred, litera "D" semnifică faptul că procesorul este "împachetat" folosind tehnologia OPGA, litera "U" arată că tensiunea de funcţionare este de 1,6 V, litera "T" indică temperatura maximă suportată de nucleu şi anume 90 de grade Celsius, cifra "3" semnalează că procesorul are 256 KB de memorie cache L2, iar litera "C" ne indică frecvenţa magistralei principale de date (FSB) a plăcii de bază în care poate fi montat procesorul şi anume 266 MHz. 3.3. ALTI PRODUCATORI Compania VIA produce familiile de procesoare VIA C (C3 / C7) si VIA Eden. Acestea au un consum scazut de electricitate si pot fi folosite in sistemele de dimensiuni (foarte) reduse la care este esentiala producerea unei cantitati cit mai mici de caldura in timpul functionarii. Dacă intenţionăm să folosim un calculator în principal pentru procesarea de text sau explorarea internetului putem lua în considerare cumpărarea unor asemenea procesoare, care poate fi folosite eventual şi pentru jocuri pe calculator mai vechi sau pentru aplicaţii audio-video mai puţin intensive. Procesoarele produse de VIA se vînd de obicei impreună cu o placă de bază (sint deja fixate pe ea), la un preţ foarte convenabil. 3.4. CUMPĂRAREA UNUI PROCESOR Este recomandată cumpărarea unui procesor cît mai puternic. O listă cu specificaţiile tehnice (frecvenţa de funcţionare, factorii de multiplicare, tensiunea de alimentare, etc.) ale procesoarelor AMD si INTEL se găseşte în pagina Processor Chart. În cazul în care folosim calculatorul pentru o plajă largă de aplicaţii (birotică, editare audio-video, jocuri, programare, proiectare, etc.) şi avem un buget restrîns, trebuie să favorizăm procesorul "în dauna" plăcii video, atunci cînd luam decizia finală referitoare la piesele pe care le cumpărăm. Cu alte cuvinte trebuie să luam un procesor cît mai puternic, pentru că performanţa acestuia se va reflecta pozitiv în absolut toate aplicaţiile, pe cînd performanţa plăcii video este de obicei limitată la jocuri şi la aplicaţiile de grafică 3D. Utilizatorii care pun un preţ deosebit pe performanţa calculatorului lor pot avea în vedere cumpărarea unui procesor Athlon 64 FX sau a unui procesor Pentium 4 Extreme Edition, dacă bineînţeles bugetul le permite cumpărarea unor astfel de procesoare foarte performante dar şi foarte scumpe. Utilizatorii care au un buget mai putin generos (totusi considerabil) trebuie sa aiba in vedere cumpararea unui procesor Athlon 64 sau a unui procesor Pentium 4 cu nucleu din generatia Northwood sau Prescott si cu frecventa de ceas de peste 2500 MHz (2,5 GHz). Utilizatorii care au un buget restrins pot cumpara un procesor Athlon XP (2500+ sau mai bun) cu nucleu Thoroughbred B, Thorton sau Barton, un procesor Sempron (2500+ sau mai bun) sau un procesor Celeron (recomandat tipul D) cu frecventa de ceas de 2,5 Ghz (sau mai mult). In functie de buget pot fi cumparate procesoare Pentium 4 cu frecvente de tact mai mici de 2,5 GHz, Athlon XP cu frecvente de tact mai mici de 1883 MHz sau Celeron cu frecvente de tact mai mici de 2,5 GHz, dar acest lucru nu este recomandat daca dorim sa avem un calculator pe care sa-l folosim pentru aplicatii intensive si in urmatorii 2 ani de la cumparare. In sfirsit, utilizatorii care folosesc calculatorul pentru aplicatii care nu necesita multa putere de calcul au cel mai bun raport performanta-pret daca aleg un procesor ieftin din gamele Sempron, Celeron sau eventual VIA C3.
  • 4. RĂCITORUL 4.1. GENERALITĂŢI Procesoarele moderne se încălzesc foarte mult atunci cînd funcţionează, iar temperatura lor trebuie menţinută sub o anumită limită pentru a asigura o funcţionare optimă. Pentru aceasta peste procesor se fixează un răcitor ("cooler") compus dintr-un radiator pe care se află fixat un ventilator. Radiatorul este format dintr-un postament care se continuă cu o structură lamelară şi este construit de obicei din aluminiu dar poate avea şi părţi din cupru, care este un mai bun conductor de căldură. Postamentul vine în contact cu suprafaţa procesorului, de la care preia căldura degajată de acesta şi o disipează cu ajutorul structurii lamelare în mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire pasivă. Ventilatorul asigură transferul aerului încălzit care se află în apropierea suprafeţei radiatorului, permiţînd astfel schimbul mai eficient de căldură între radiator şi mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire activă. Ventilatorul este de obicei acoperit cu un mic grilaj metalic al cărui rol este de a împiedica contactul dintre palele ventilatorului şi cablurile care traversează spaţiul interior al carcasei calculatorului. Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la răcitoare pot fi gasite in Anexa Manualului. 4.2. CUMPĂRAREA UNUI RĂCITOR Există multe tipuri de răcitoare însă este recomandată cumpărarea unuia care să fie eficient şi în acelaşi timp care să nu aibă un ventilator foarte zgomotos. Un astfel de racitor costă de obicei între 10 şi 15 EUR dar există bineînţeles şi variante mai bune dar în acelaşi timp mai scumpe. La cumpărarea răcitorului trebuie să ţinem cont de faptul că răcitoarele pentru procesoare Pentium sau Celeron sînt diferite (din punct de vedere al dispozitivului de montare) de cele pentru procesoare AthlonXP sau Duron şi de asemenea diferite de cele pentru procesoarele Athlon 64. Este recomandată cumpărarea unui răcitor care are o pastilă de cupru în locul în care radiatorul vine în contact cu procesorul. 5. PLACA VIDEO 5.1. GENERALITĂŢI Placa Video (PV) este responsabila cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului. Ea este a doua componenta, după procesor, care determina performanţa unui calculator şi de aceea şi în cazul ei este recomandat să nu facem economie atunci cînd dorim să o cumpărăm. PV contine un procesor specializat numit GPU (Graphics Processing Unit) sau VPU (Visual Processing Unit) care face o parte din calculele necesare pentru afişarea imaginilor, cealalta parte a acestor calcule fiind făcută de procesorul calculatorului (CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusa pe ea care este folosită de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente de peisaj, personaje, etc.) intilnite în jocuri. Placa video afiseaza pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în două dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu mentiunea că imaginile 3D sînt evident tot în două dimensiuni (fiind afisate pe ecran, care este o suprafaţa plata), însă în cazul lor este creata senzatia (iluzia) perspectivei, adică a unui spatiu în trei dimensiuni aflat dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special pentru elementele de interfata (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar imaginile 3D sînt folosite în special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile publicate incepind cu anul 2000, indiferent de tipul lor). Puterea unei plăci video, care se reflecta bineinteles în preţ, consta în capacitatea ei de a oferi animatii cît mai fluide (cursive, fără sacadari) în jocurile 3D. Placa video creeaza de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte diapozitive), însă inlantuirea acestora la o viteza mare (peste 30-40 de cadre pe secunda) produce ochiului senzatia că elementele prezente în imagini (personaje, vehicule, etc.) se afla în miscare,
  • la fel cum inlantuirea rapidă a cadrelor de pe rola unui film produce senzatia de miscare. Acest proces de creare a imaginilor 3D devine evident atunci cînd încercam să rulam un joc 3D pe o PV mai slaba şi rezultatul este că actiunea jocului se desfasoara sacadat, semanind uneori cu o sesiune de vizionare a unor diapozitive ("slideshow"). Crearea unei imagini 3D este o operatiune complexa, care se desfasoara în două etape mari ("geometrica" şi "grafica") la care participa atît procesorul central (CPU) cît şi procesorul grafic (GPU VPU). În etapa "geometrica" sînt calculate coordonatele în spatiu ale tuturor elementelor care compun o imagine (scena) şi de asemenea sînt calculate valorile necesare aplicarii efectelor grafice care fac ca imaginea să para cît mai realista (umbre, culori, texturi, toate în raport cu unghiul de vedere al scenei). În etapa "grafica" se trece la modificarea propriu-zisa a scenei în conformitate cu calculele facute în etapa "geometrica", adică se adauga texturile, culorile şi umbrele obiectelor prezente în scena şi se obtine imaginea finala, procedeu numit "randare" ("rendering"). Etapa "geometrica" era realizata de obicei de CPU, însă în PV moderne ea este realizata (exclusiv sau cu ajutorul CPU) de către GPU prin unitatea de "transformare şi iluminare" ("transform & lightning" - T&L) prezenta pe cipul grafic. Etapa "grafica" este realizata de către PV care prelucreaza pixelii care compun imaginea şi le adauga texturi pe care apoi le optimizeaza în aşa fel încît efectul să fie cît mai realist. Scena finala rezultata ("cadrul") depinde deci foarte mult de capacitatea PV de a-şi executa operatiile cît mai bine (fără defecte de texturare, artefacte cromatice, etc.) şi într-un timp cît mai scurt. Randarea imaginii finale este realizata de PV cu ajutorul unor "conducte de randare" ("rendering pipelines" sau "pixel pipelines") în cadrul cărora se desfasoara operatiile de prelucare a pixelilor. Fiecare conducta de randare foloseste un anumit număr de "unitati de mapare a texturilor" ("texture mapping units") a caror funcţie este de a aplica texturi pe suprafetele obiectelor prezente în imagine, suprafete alcătuite din pixeli. Aplicarea texturilor seamana foarte bine cu aplicarea unui tapet pe un perete sau cu acoperirea unui obiect cu o stofa (de ex. asezarea unei fete de masa) cu mentiunea că pe un obiect dintr-o imagine 3D se aplica de obicei mai multe texturi pentru a obtine efecte realiste, de exemplu pentru a simula o suprafaţa cu protuberante sau una zgiriata. Performanţa unei plăci video este dată de insumarea mai multor factori printre care cei mai importanti sînt frecvenţa de ceas a procesorului grafic, frecvenţa de ceas a memoriei RAM (şi cantitatea ei) de pe PV, numarul de conducte de randare şi numarul de unitati de texturare continute de fiecare conducta. Un alt factor important este tipul magistralei de memorie ("memory bus"), prin care sînt transferate date între cipul grafic şi memoria RAM de pe placa video. Cele mai performante plăci au o magistrala de memorie pe 256 biţi, plăcile cu performanţe medii şi obişnuite au o magistrala de memorie pe 128 biţi, iar plăcile cu performanţe scăzute (nerecomandate pentru jocuri) au o magistrala de memorie pe 64 biţi. Placa Video se fixeaza pe placa de bază într-un orificiu alungit numit slot. Acesta poate fi de tip AGP (cel mai frecvent), PCI Express (standardul cel mai performant, care a inceput să fie folosit de abia incepind cu anul 2004) sau PCI (foarte putine PV îl folosesc în prezent). Modul de transfer a datelor video prin portul AGP este de 1X, 2X, 4X sau 8X dar asta nu inseamna că un mod de transfer de 8X este de două ori mai bun decît de cel 4X, ele avînd performanţe apropiate, evident cu un plus de performanţă pentru 8X. Standardul PCI Express x16 creste semnificativ cantitatea de date care poate fi transferata intre placa video si sistem (in speta cipsetul NorthBridge de pe PB), asa-numita "latime de banda" ("bandwith"). In plus acest nou standard prezinta si avantajul ca datele pot fi transferate simultan in ambele sensuri (de la PV la sistem si invers) prin folosirea unor canale independente de transfer a datelor. Alt avantaj important este posibilitatea de a furniza mai mult curent electric placii video direct prin magistrala PCI Express X16, in asa fel incit este posibil ca alimentarea unei PV puternice sa se faca exclusiv in acest fel, renuntindu-se la conectorul de alimentare suplimentar. Desi slotul PCI Express x16 are aceasi dimensiune ca slotul AGP, standardele PCI Express x16 si AGP sint incompatibile, deci o placa PCI Express x16 nu va functiona decit daca va fi instalata intr-un slot PCI Express x 16 pe placa de baza. Plăcile Video sînt construite de multe companii specializate în producerea de piese pentru calculator, însă în fapt cea mai mare parte dintre aceste PV au un procesor grafic (GPU - VPU) fabricat fie de NVIDIA, fie de ATI.
  • 5.2. FOLOSIREA A DOUA PLACI VIDEO IN PARALEL Incepind cu anul 2004 NVIDIA a introdus posibilitatea folosirii tehnologiei SLI ("Scalable Link Interface" - "Interfata de legatura scalabila") in scopul obtinerii de performante crescute in jocuri sau aplicatiile profesionale 3D folosind doua placi video NVIDIA fixate in aceeasi placa de baza. Pentru aceasta este nevoie de o placa de baza compatibila SLI si de doua PV identice de tipul GF 7800 GTX, GF 6800 Ultra, GF 6800 GT, GF 6800, GF 6800 LE, GF 6600 GT, GF 6600 (in cazul aplicatiilor profesionale se folosesc placile Quadro FX 4400, 3400 sau 1400). Fiecare placa se monteaza intr-un slot PCI Express x16 pe placa de baza si apoi sint conectate cu ajutorul unei punti ("bridge") pentru a functiona ca un ansamblu montat in paralel. Principiul de functionare se bazeaza pe metodele "Alternate Frame Rendering" (fiecare placa randeaza pe rind cite un cadru) si "Split Frame Rendering" (cele doua placi conlucreaza la randarea fiecarui cadru). Cresterea de performanta variaza in functie de aplicatia folosita si de rezolutie, putind ajunge pina la 100 % (sistemul SLI fiind de doua ori mai performant ca o singura placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul valorilor de 30-60 %. Dezavantajele acestei solutii sint reprezentate de marirea consumului de energie electrica si a zgomotului produs de ventilatoare fata de cazul folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu tehnologia SLI de la NVIDIA au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipseturile "nForce 4 SLI" (pt. proc. AMD) si "nForce 4 SLI Intel Edition" (pt. proc. INTEL). Compania ATI a lansat in anul 2005 tehnologia CrossFire ("Foc Încrucişat" - in traducere romana) in scopul obtinerii de performante crescute in orice tip de aplicatii 3D (in special jocuri sau aplicatiile profesionale de proiectare sau grafica) folosind doua placi video ATI fixate in aceeasi placa de baza. Pentru aceasta este nevoie de o placa de baza compatibila CrossFire si de doua PV ATI Radeon compatibile cu aceasta tehnologie. Fiecare placa se monteaza intr-un slot PCI Express x16 pe placa de baza si apoi sint conectate cu ajutorul unui cablu in forma de Y pentru a functiona ca un ansamblu. Una din placi este definita ca Principala (CrossFire Edition -"Master"), iar cealalta ca Secundara (CrossFire Ready - "Slave"), aceasta diferentiere fiind stabilita in cadrul procesului de fabricatie, placile avind o functionalitate diferita in cadrul procesului de generare a imaginilor. Placile pot sa nu fie identice, insa ele trebuie sa apartina aceleiasi familii. De exemplu o placa Radeon X800 "CrossFire Edition" (Principala) poate fi cuplata cu orice placa "CrossFire Ready" (Secundara) din familia Radeon X800 (Pro, XL, GTO, XT, XT Platinum Edition), indiferent de producatorul ei. Conlucrarea dintre placile ATI Radeon decurge in doua etape. Placa Secundara trimite prin cablul in Y datele procesate de ea Placii Principale, iar aceasta din urma le combină cu datele procesate de ea insasi cu ajutorul unui asa-zis Motor de Compozitie ("Compositing Engine") aflat pe un cip special. Imaginea astfel obtinuta este apoi trimisa la monitor. Principiul de functionare al tehnologiei CrossFire se bazeaza pe metodele numite "Scissor" ("Foarfeca" - placile conlucreaza la randarea fiecarui cadru, care este impartit in doua parti in mod similar cu taierea unei foi de hirtie cu foarfeca), "SuperTiling" ("SuperPavimentare" - Orice cadru este impartit in mici dreptunghiuri asemanatoare cu cele de pe o tabla de sah, fiecare placa prelucrind jumatate din numarul acestora) si "Alternate Frame Rendering" (fiecare placa randeaza pe rind cite un cadru). Draiverul ATI Catalyst va selecta automat metoda adecvata in functie de aplicatia care ruleaza, dar utilizatorul are posibilitatea sa intervina in aceasta decizie. Cresterea de performanta variaza in functie de aplicatia folosita si de rezolutie, putind ajunge pina la 100 % (sistemul CrossFire fiind de doua ori mai performant ca o singura placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul valorilor de 30-60 %. Mai exista si modul de lucru SuperAA ("Super Anti-Aliasing") care aduce doar un plus de calitate a imaginii, insa cu pretul unor performante mai scazute. Dezavantajele acestei solutii sint reprezentate de marirea consumului de energie electrica si a zgomotului produs de ventilatoare fata de cazul folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu tehnologia CrossFire de la ATI au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipsetul "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 480" in cazul procesoarelor AMD. Pentru procesoarele Intel trebuie folosite placi de baza cu cipseturile "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 400" sau Intel i955X. Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la placile video pot fi gasite în Anexa Manualului.
  • 5.3. NVIDIA Compania NVIDIA fabrica un GPU cu denumirea GeForce care, la fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume GeForce, GeForce 2, GeForce 3, GeForce 4, GeForce FX, GeForce 6 şi cea mai noua generaţie, GeForce 7. Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia GeForce FX (GF FX) a fost compusa din familiile GF FX 5200, FX 5500, FX 5600, FX 5700, FX 5800, FX 5900, FX 5950. La rindul sau o familie este alcatuita din modele, de exemplu familia GF FX 5900 este compusa din modelele 5900 SE, 5900 XT, 5900 si 5900 Ultra, asezate in ordinea crescatoare a performantei. Placile video au o performanta care depinde in cea mai mare masura de nucleul ("core") continut. Procesoarele grafice de pe plăcile NVIDIA din generatiile 1-6 au la baza nuclee numite "NV xx", unde "xx" este un număr format din doua cifre. Denumirea nucleelor nu este insa o indicatie a performanţei lor, pentru că de exemplu procesorul cu nucleu NV 34 (GeForce FX 5200) este mai slab decît procesorul cu nucleul NV 31 (GeForce FX 5600) şi mult mai slab decît procesorul cu nucleu NV 35 (GeForce FX 5900). Pentru generatia a 7-a nucleele sint denumite "Gxx", unde "xx" este un număr format din doua cifre (de ex. G70 pentru placile GeForce 7800 GT si GTX). 5.3.1. GeForce 4 / GeForce 3 / GeForce MX Plăcile GeForce din generaţiile 3 şi 4 au fost denumite "GF Titanium N", unde N era un numar care masura performanta in raport cu a celorlalte modele de tip GF 3 (GF 3 Ti200, GF 3 Ti500) sau GF 4 (GF Ti 4200, 4400, 4600, 4800). Familia de placi cea mai longeviva produsa de NVIDIA este cea numita GeForce MX, care a fost de la bun inceput destinata celor care nu aveau nevoie de o placa performanta, ci doar de una folosita in special pentru birotica si internet. O PV cu GPU GeForce 4MX, chiar daca este fabricata recent, are în fapt un GPU din generaţia 2 (GeForce 2) cu unele îmbunătăţiri, ultimul model din aceasta familie purtind numele de GeForce MX4000. Modelele GF MX pot fi folosite pentru jocuri 3D mai vechi, sau chiar pentru unele mai noi, daca avem un procesor puternic si jucam la o rezolutie mai scazuta. Jucatoriii trebuie totusi sa evite cumpararea unor astfel de placi. 5.3.2. GeForce 7 / GeForce 6 / GeForce FX Începind cu placile din generaţia FX compania NVIDIA a ales o strategie de numire a placilor care intentioneaza sa puna in valoare faptul ca fiecare generatie contine o gama completa de modele, de la unele cu performante scazute la unele cu performante de exceptie. In acest fel orice utilizator isi poate alege, in limita bugetului său, placa care are cel mai bun raport calitate-pret. Generatia de placi GeForce 6 cuprinde familiile GF 6200, GF 6600, si GF 6800. Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor. Generatia de placi GeForce 7 cuprinde familiile GF 7300 (modelele GS si LE), GF 7600 (modelele GT si GS), GF 7800 (modelele GTX 512, GTX, GT si GS) si GF 7900 (modelele GTX si GT). Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generatia GeForce 6 Performanţă Nume Frecv. Nucleu Frecv. Memorie Magistr. Memorie Conducte Randare • • • • De vîrf 6800 325 MHz 700 MHz 256 biţi 16 / 12 / 8 Medie 6600 300 MHz 500 MHz 128 biţi 8 Obişnuită 6200 300 MHz 500 MHz 128 biţi 4 Fiecare familie are in componenta mai multe modele care se deosebesc prin : Frecvenţa Procesorului Grafic ("GPU frequency") Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV ("memory frequency") Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biti) Tipul modulelor de memorie (GDDR3 sau DDR)
  • • • • Numarul de Conducte de Randare ("rendering pipelines" - "pixel pipelines") Numarul de Conducte de Vertecşi ("vertex pipelines") Interfata de Conectare la placa de baza (PCI Express x16 sau AGP) Ca o regula generală, pentru o anumită placă video GeForce 7, 6 sau FX produsa de NVIDIA sînt scoase mai multe modele ce au atasat la nume un sufix care simbolizeaza performanta comparativa in cadrul familiei: • GTX / Ultra / Ultra Extreme (perf. de vîrf / maxima) - GF 7800 GTX ; GF 6800 Ultra / UE • GT / GS (performanţă medie) - GF 6800 GT / GF 6800 GS • Fără Sufix (performanţă obişnuită) - GF 6800 • LE (performanţă scăzută) - GF 6800 LE Tabel Comparativ al Caracteristicilor Placilor Video din Familia GeForce 6800 Performanţă Nume Frecv. Nucleu Frecv. Memorie Magistr. Memorie Tip Memorie Conducte Randare Conducte Vertecşi De vîrf Medie 6800 Ultra Ext. / 6800 Ultra 6800GT / 6800GS 450 MHz / 400 MHz 350MHz / 425MHz 1100 MHz / 1100 MHz 1000MHz / 1000MHz 256 biţi / 256 biţi 256 biţi / 256 biţi GDDR3 / GDDR3 GDDR3 / GDDR3 16 / 16 16 / 12 6/6 6/5 Obişnuit 6800 325 MHz 700 MHz 256 biţi DDR 12 5 Scăzută 6800 LE 320 MHz 700 MHz 256 biţi DDR 8 4 Modelul cu performanţe obisnuite (fara sufix) este de obicei scos pe piata primul, urmat de cel cu performanţe de virf şi apoi de cele cu performanţe medii si scăzute. Performanţa PV aşa cum este reflectata de nume este comparata în cadrul aceleiasi familii (între plăcile 5900 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile 5900 şi cele 5600). Plăcile GeForce FX 5600 Ultra sînt mai bune (şi mai scumpe) decît plăcile GeForce FX 5600, însă în nici un caz ele nu au performanţele placilor GeForce FX 5900, ca să nu mai vorbim de plăcile GeForce FX 5950 Ultra. In cazul familiei bazate pe nucleul NV 34, avem ca reprezentate principale modelele (furnizate de diversi producatori) numite GeForce FX 5600 (frecvenţa GPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 550 MHz) şi GeForce FX 5600 Ultra (frecvenţa GPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 800 MHz), ultimele fiind în mod evident mai performante. Pentru că şi utilizatorii cu mijloace financiare mai reduse să poată să-şi cumpere o PV cu nucleu NV 34 au fost scoase pe piata şi plăcile GeForce 5600 XT (frecvenţa GPU = 235 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), în varianta cu magistrala de memorie pe 128 de biţi sau pe 64 de biţi, dar performanţa acestor plăci este mult mai scăzută decît a placilor GeForce 5600 sau Ge Force FX 5600 Ultra. Placile NVIDIA din generatia FX produse pentru a fi folosite cu plăcile de bază care utilizeaza standardul PCI Express în locul celui AGP sînt numite GeForce PCX şi au cipuri grafice identice cu cele de pe plăcile GeForce FX obisnuite (AGP). Astfel au fost produse modelele Ge Force PCX 5950, 5750, 5300 şi 4300, enumerate aici în ordinea descrescatoare a performanţei. Fiecare placa GeForce din generatia 6 este disponibila in doua versiuni, care difera intre ele doar prin modul de conectare la placa de baza, slot AGP sau slot PCI Express. Cumparatorul va trebui sa aleaga varianta care se potriveste cu placa de baza existenta in calculator. Compania NVIDIA produce si solutii grafice integrate pe placile de baza pentru procesoare AMD. Astfel PB cu cipset nForce2 IGP au integrat un cip grafic de tipul GeForce 4MX, foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.), dar putind fi folosit si pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafica mai putin solicitanta. In anul 2005 NVIDIA a lansat cipseturile GeForce 6100 si 6150 care au performante crescute fata de solutiile grafice integrate precedente. 5.4. ATI Compania ATI fabrica un VPU (identic cu un GPU) cu denumirea Radeon care, la fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume Radeon 7, Radeon 8, Radeon 9, Radeon X (de la numeralul roman insemnind 10) şi cea mai noua generaţie, Radeon X1000.
  • Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia Radeon 9 a fost compusa din familiile Radeon 9000, 9200, 9500, 9600, 9700 si 9800. La rindul sau o familie este alcatuita din modele, de exemplu familia Radeon 9800 este compusa din modelele 9800 SE, 9800, 9800 Pro si 9800 XT, asezate in ordinea crescatoare a performantei. Procesoarele grafice de pe plăcile Radeon au nuclee ("cores") numite "Rxxx" (la plăcile cu performanţe medii sau inalte) sau "RVxxx" (la plăcile cu performanţe obişnuite) unde "xxx" este un număr format din trei cifre. Aceste VPU sînt diferenţiate deci în funcţie de nucleul lor (R520, R300, R420, RV 530, RV280, RV300 etc.) şi cu cît numarul de după R este mai mare cu atît procesorul este dintr-o generaţie mai noua. Denumirea RV inseamna "Radeon Value" şi desemneaza nucleul unui VPU inclus în plăcile video care au un preţ mai mic (şi evident o performanţă mai scăzută). Radeon X1000 / Radeon X / Radeon 9 Începind cu placile din generaţia 9 compania ATI a ales o strategie de numire a placilor care intentioneaza sa puna in valoare faptul ca fiecare generatie contine o gama completa de modele, de la unele cu performante scazute la unele cu performante de exceptie. In acest fel orice utilizator isi poate alege, in limita bugetului său, placa care are cel mai bun raport calitate-pret. Generatia de placi Radeon X1000 (aparuta in anul 2005) cuprinde familiile X1300, X1600, X1800 si X1900. Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor. Modelele X1900, X1800 si X1600 sint in fapt cele numite X1900 XTX, X1800 XT si X1600 XT, neexistind inca in aceste familii modele fara sufix. Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generatia Radeon X1000 Performanţă Nume Frecv. Nucleu Frecv. Memorie Magistr. Memorie Conducte Randare Conducte Vertecşi Unitati de Texturare De vîrf X1900 / X1800 650 MHz / 625 MHz 1550 MHz / 1500 MHz 256 biţi / 256 biţi 16 / 16 8/8 16 / 16 Medie X1600 590 MHz 1380 MHz 128 biţi 12 5 4 Obişnuită X1300 450 MHz 500 MHz 128 biţi 4 2 4 Generatia de placi Radeon X cuprinde familiile X300, X600, X700 si X800. Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor. Modelul X600 este in fapt cel numit X600 Pro, neexistind in aceasta familie un model fara sufix. Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generatia Radeon X Performanţă Nume Frecv. Nucleu Frecv. Memorie Magistr. Memorie Conducte Randare • • • • • • • • De vîrf X800 400 MHz 700 MHz 256 biţi 16 / 12 / 8 Superioară X700 400 MHz 700 MHz 128 biţi 8 Medie X600 400 MHz 600 MHz 128 biţi 4 Obişnuită X300 325 MHz 400 MHz 128 biţi 4 Fiecare familie are in componenta mai multe modele care se deosebesc prin : Frecvenţa Procesorului Grafic ("VPU frequency") Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV ("memory frequency") Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biti) Tipul modulelor de memorie (GDDR3 sau DDR) Numarul de Conducte de Randare ("rendering pipelines" - "pixel pipelines") Numarul de Conducte de Vertecşi ("vertex pipelines") Unitati de Texturare ("texture units") Interfata de Conectare la placa de baza (PCI Express x16 sau AGP)
  • De exemplu avem plăcile (furnizate de diversi producatori) numite ATI Radeon 9600 (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz) şi plăcile ATI Radeon 9600 Pro (frecvenţa VPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz). Compania ATI a mai scos pe piata modelele ATI Radeon 9600 XT (frecvenţa VPU = 500 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz) şi ATI Radeon 9600 SE (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), acesta din urma avînd magistrala memoriei pe 64 biţi, spre deosebire de toate celelalte modele 9600 care au magistrala memoriei pe 128 biţi. Ca o regula generală, pentru o anumită familie de plăci video Radeon X sau 9 produsa de NVIDIA sînt scoase mai multe modele ce au atasat la nume un sufix care simbolizeaza performanta comparativa in cadrul familiei : • XT / XT PE / XTX (perf. de vîrf / maximă / supremă) - Radeon X1900 XT / XTX ; X800 XT PE • XL (performanţă superioară) - Radeon X800 XL • PRO (performanţă medie) - Radeon X800 Pro • Fără Sufix (performanţă obişnuită) - Radeon X800 • SE (performanţă scăzută) - Radeon X800 SE Tabel Comparativ al Caracteristicilor Placilor Video din Familia Radeon X800 Performanţă Nume Frecv. Nucleu Frecv. Memorie Magistr. Memorie Tip Memorie Conducte Randare Conducte Vertecşi Maximă De vîrf X800 XT PE X800 XT 520 MHz 500 MHz 1120 MHz 1000 MHz 256 biţi 256 biţi GDDR3 GDDR3 16 16 6 6 Superioară X800 XL 400 MHz 980 MHz 256 biţi GDDR3 16 6 Medie X800 Pro 475 MHz 900 MHz 256 biţi GDDR3 12 6 Obişnuită X800 400 MHz 700 MHz 256 biţi DDR 12 6 Scăzută X800 SE 425 MHz 700 MHz 256 biţi DDR 8 6 Produsul cu performanţe medii este de obicei scos pe piata primul, urmat de cele cu performanţe de virf şi în final de cel cu performanţe obişnuite-scăzute. Performanţa PV aşa cum este reflectata de nume este comparata în cadrul aceleiasi familii (între plăcile 9600 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile 9600 şi cele 9800). Plăcile ATI Radeon 9600 XT sînt mai bune (şi mai scumpe) decît plăcile ATI Radeon 9600, însă în nici un caz ele nu au performanţele placilor ATI Radeon 9800, ca să nu mai vorbim de plăcile ATI Radeon 9800 XT. Identificarea de către un potential cumpărator a liniilor de produse cu performanţe obişnuite, medii sau de virf trebuie să se faca după preţ, pentru că denumirea PV nu include un element de diferenţiere precis. Astfel, o placă cu VPU Radeon 9800 este mult mai bună şi mult mai scumpă decît una cu VPU Radeon 9200, deşi după denumire ele ar trebui să aibă performanţe relativ apropiate. Pe de altă parte o placă cu VPU Radeon 9600 XT este mai performantă decît o placă cu VPU Radeon 9800 SE şi în acest fel confuzia în mintea unui potential cumpărator este totala... Compania ATI vine însă în ajutorul cumpăratorului punind la dispozitie pe situl sau o pagina dinamica în care pot fi comparate mai multe plăci video produse de ATI din punct de vedere al caracteristicilor lor tehnice. Compania ATI produce si solutii grafice integrate pe placile de baza pentru procesoare Intel si AMD. Astfel PB cu cipset Radeon 9100 IGP au integrat un cip grafic de tipul Radeon 9000, foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.), dar putind fi folosit si pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafica mai putin solicitanta. In anul 2005 ATI a lansat cipsetul cu grafica integrata Radeon Xpress 200 (cu nucleu RS 482 / 480) care aduce o imbunatatire de performanta fata de generatia anterioara de solutii integrate. 5.5. ALŢI PRODUCĂTORI 5.5.1. INTEL Compania Intel produce de multă vreme un cip grafic numit "Intel Extreme Graphics" care este inclus pe unele plăci de bază pentru procesoare Pentium si Celeron şi se adreseaza celor care nu îşi folosesc calculatoarele pentru jocurile mai noi, ci doar pentru munca de birou sau pentru explorarea internetului.
  • Versiunea 2 a acestui cip grafic ("Intel Extreme Graphics 2") este inclusa pe unele PB pentru procesoare Pentium 4 (de ex. cele cu cipset Intel 865G) iar testele au aratat ca cipul este foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.) dar neindicat pentru jocurile 3D. Intel a introdus in anul 2004 un nou cip grafic integrat pe placile de baza, numit "Intel Graphics Media Accelerator 900", menit sa aduca un plus de performanta fata de cipul vechi. Placile de baza avind cipsetul i915G au fost primele dotate cu acest cip grafic integrat, iar testele au demonstrat ca noul cip grafic depaseste cu mult performantele cipului "Intel Extreme Graphics 2" si se apropie de performantele cipurilor integrate fabricate de NVIDIA si ATI, fara insa a le depasi vreodata, lucru datorat poate si lipsei unitatii de transformare si iluminare (T&L) care este prezenta la cipurile integrate NVIDIA si ATI. 5.5.2. MATROX Placile Video produse de Matrox au reputatia că au cea mai bună imagine in aplicatiile 2D. Cea mai noua si mai performanta PV a acestui producator se numeste Parhelia, iar corespondentul ei pentru utilizatorii cu buget ceva mai redus se numeste Millenium P750. Cele doua PV au performante acceptabile în jocurile 3D noi (in special Parhelia), însă pretul lor este prea mare comparativ cu ofertele NVIDIA si ATI care la acelasi pret ofera performante considerabil mai bune. Placile Matrox sint preferate de cei care lucreaza in domeniul graficii 2D profesionale, tocmai pentru calitatea imaginii. O caracteristica singulara a placilor Parhelia este tehnologia "TripleHead" care ofera posibilitatea ca imaginea sa fie impartita pe trei monitoare, lucru apreciat in special de pasionatii pentru simulatoarele de zbor dar si de unele categorii profesionale (proiectanti, designeri, medici, etc.) care au nevoie de aceasta tehnologie in munca de zi cu zi. 5.5.3. VIA Compania VIA a cumparat in anul 2000 sectiunea de placi grafice a companiei S3 Graphics (producatoare printre altele a placii video S3Trio, foarte populara la mijlocul anilor '90 datorita pretului sau si performantelor in aplicatii 2D) si produce in principal cipuri grafice integrate pentru calculatoare de birou ("desktop") si comportabile ("computere portabile" - "laptops"). Practic toate aceste cipuri sint derivate din S3 Savage, ultimul cip grafic produs de compania S3 inainte de a fi cumparata de VIA. Cipurile grafice integrate (de ex. VIA UniChrome KM400) au performante bune in aplicatiile 2D, dar performantele in jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA si ATI. Incepind cu anul 2004 S3 a lansat mai multe produse cu numele Chrome, dar ele nu au reusit sa se impuna fata de corespondentele lor de la ATI sau NVIDIA, in principal din cauza unor draivere care nu erau puse la punct. In anul 2006 S3 va lansa familia Chrome S20 (care contine placile S3 Chrome S27 si S25) ce promite sa fie competitiva la nivelul placilor cu performante medii datorita frecventelor mari de functionare ale procesorului grafic si folosirii memoriilor GDDR3. 5.5.4. SIS Compania SIS produce componente pentru placi de baza (in special cipseturi), dar are de multa vreme si o oferta de cipuri grafice integrate in PB. Aceste cipuri (de ex. SIS 661FX sau SIS 741GX) au performante bune in aplicatiile 2D, dar performantele in jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA si ATI. Pentru scurta vreme SIS a produs si placi video de sine-statatoare ("standalone") pe baza cipului grafic Xabre, insa nu a putut face fata companiilor specializate in aceasta activitate, ATI si NVIDIA. 5.6. CUMPĂRAREA UNEI PLĂCI VIDEO • • • • Atunci cînd dorim să cumpărăm o PV trebuie să ne interesam de urmatoarele aspecte importante : Procesorul Grafic : numele si frecventa sa de ceas Memoria RAM : cantitatea, tipul (DDR, DDR2, GDDR3, etc.) si frecventa de functionare Magistrala de memorie : 64, 128 sau 256 de biti Conectarea la placa de baza : AGP sau PCI Express
  • • • DirectX : varianta DirectX cu care PV este compatibila (DX7, DX 8.1, DX9) Sistemul de racire : radiator (pe cipul grafic si memorii) si ventilator O lista cu specificatiile tehnice (viteza procesorului grafic, numarul de conducte de randare, numarul de unitati de texturare, etc.) ale tuturor placilor video se găseşte în pagina 3D Chipsets Specs. Pe situl Wikipedia se gasesc liste detaliate cu specificatiile tehnice ale placilor NVIDIA si ATI. Mai jos este prezentat un tabel simplificat (nu sînt luate în calcul modelele Ultra, Pro, XT, SE, etc.) continind o grupare după performanţă a placilor de ultimă generaţie produse de NVIDIA (plăcile FX folosesc standardul AGP, iar plăcile PCX folosesc standardul PCI Express) şi ATI. Tabel Comparativ al Performantei Familiilor de Placi Video GeForce (7, 6 si FX) si Radeon (x1000, X si 9) Performanţă De vîrf Medie Obişnuită GeForce 7 GeForce 6 GeForce FX GeForce PCX 7900 / 7800 6800 5950 / 5900 5950 7600 6600 5700 / 5600 5750 7300 6200 5500 / 5200 5300 X1900 / X1800 X850 / X800 9800 / 9700 X1600 X700 / X600 9600 / 9500 X1300 X300 9200 Radeon X1000 Radeon X Radeon 9 Companiile NVIDIA şi ATI lanseaza de obicei anual cîte o noua generaţie de PV, care sînt diferenţiate după performanţe în mai multe linii de produse : PV cu performanţe obişnuite, PV cu performanţe medii şi PV cu performanţe de virf. Incepind cu anul 2003 noile politici de marketing ale acestor două firme au facut ca să fie greu de diferenţiat carei linii îi apartine o anumită PV dacă ne ghidam doar după denumirea ei, mai ales că au fost introduse şi modele cu magistrala memoriei pe 64 de biţi, care au performanţe cu mult sub cele ale placilor cu aceeaşi denumire care au magistrala pe 128 de biţi. Lucrurile sînt complicate şi mai mult de faptul că într-un anumit moment există pe piata plăci care apartin unor generaţii diferite. De exemplu pot exista de vinzare (noi sau la mina a doua) plăci video GeForce cu cipuri grafice din generaţia 2 (GeForce 4MX), generaţia 3 (GeForce 3 Ti 500), generaţia 4 (GeForce 4 Ti 4600), generaţia FX (GeForce FX 5950) si generatia 6 (GeForce 6800). Pentru a compara două plăci video (eventual din generaţii diferite) trebuie să calculam performanţa lor "bruta" (numarul de pixeli care pot fi prelucrati într-o secunda) prin inmultirea frecventei de tact a procesorului grafic cu numarul de conducte de randare. De exemplu o placă GeForce FX 5950 Ultra funcţionează la frecvenţa de 475 MHz (475 mil. Hz) şi are 4 conducte de randare, în timp ce o placă GeForce FX 5200 Ultra funcţionează la frecvenţa de 325 MHz (325 mil. Hz) şi are doar 2 conducte de randare. Placa GeForce FX 5950 Ultra va putea prelucra 1,9 mld. pixeli pe secunda (475 mil. x 4), în timp ce placa GeForce FX 5200 Ultra poate prelucra "doar" 650 mil. pixeli pe secunda. În consecinta preţul plăcii GeForce FX 5950 Ultra va fi de cel puţin trei ori mai mare decît al plăcii GeForce FX 5200 Ultra pentru că şi performanţa "bruta" este de trei ori mai mare, la care se adauga calitatea mai bună a imaginii în aplicaţiile 3D. O bună metoda de a evalua performanţa unei PV fără a o testa sau fără a face calcule cu privire la performata ei bruta este să ne ghidam după preţul ei. O PV mai scumpă este intotdeauna mai bună decît una mai ieftina, chiar dacă cea ieftina face parte dintr-o generaţie mai noua. De exemplu o PV GeForce FX 5200 este mult mai puţin performantă decît o PV GeForce Ti 4600 şi acest lucru este reflectat cel mai bine de preţ. Diferenţa de preţ dintre două PV reflecta adecvat diferenţa de performanţă, mai ales în cazul placilor din aceeaşi generaţie. Plăcile Video cu performanţe obişnuite au preţuri (inclusiv TVA) între 100-175 USD, cele cu performanţe medii au preţuri între 175-275 USD, iar cele cu performanţe de virf au preţuri de peste 275 USD. Plăcile Video cu preţul (inclusiv TVA) sub 100 USD sînt PV cu performanţe slabe în jocurile cele mai noi, însă pot fi folosite şi ele pentru jocuri dacă avem un procesor (CPU) puternic şi dacă folosim rezolutii mici (800x600) şi un nivel de detaliu scazut în jocuri. Este recomandat totuşi să luam cel puţin o
  • PV cu performanţe medii, dacă dorim să fim siguri că vom putea juca şi jocurile care vor apare în urmatorii 2 ani de la cumpărare. Preţul unei PV este cel mai mare la lansarea ei şi el scade în timp însă niciodata nu va scade sub un anumit nivel. De exemplu nu vom gasi niciodata o PV cu performanţe de virf vinduta în magazin la preţul unei PV cu performanţe obişnuite, nici macar la doi ani de la lansare. Companiile prefera să scoata din productie o PV decît să îi scada preţul prea mult. Este însă posibil ca să gasim de vinzare o PV cu performanţe medii la preţ de PV cu performanţe obişnuite dacă de la lansarea ei au trecut 18 luni sau mai mult. O Placă Video care să poată fi folosită pentru jocurile de ultimă generaţie dar şi pentru prelucrarea video şi grafica (randare, animatii, etc.) de nivel semi-profesionist poate costa între 100 USD şi 500 USD cu tot cu TVA. Este recomandată cumpărarea unei PV care să aibă un GPU cu frecvenţa de ceas ("clock frequency") de cel puţin 250 MHz, o cantitate de memorie RAM de cel puţin 128 MB, o magistrala de memorie pe 128 sau 256 biţi şi o rata de transfer prin portul AGP de cel puţin 4X. De asemenea ea trebuie să fie cel puţin compatibila cu instrucţiunile DirectX 8.1, dar este de preferat ca ea să fie compatibila DirectX 9. Dacă folosim calculatorul pentru o plaja mare de aplicaţii (editare audio-video, birotica, jocuri, etc.) dar nu dispunem de resurse financiare foarte mari este mai degraba recomandat să cumpărăm un calculator cu un procesor puternic şi o PV cu performanţe medii decît să avem un procesor cu performanţe medii şi o PV puternica. Dacă însă folosim calculatorul în special pentru jocuri de ultimă generaţie şi vrem să le vedem cu detalii grafice maxime este absolut necesar să avem o placă video cît mai puternica, chiar dacă asta inseamna că nu ne vor mai ramine bani decît pentru a cumpăra un procesor cu performanţe medii. Performanţa în jocurile moderne depinde în mai mare masura de puterea plăcii grafice decît de cea a procesorului central, totuşi trebuie evitata situatiile de asociere a unei plăci video puternice cu un procesor foarte slab sau a unei plăci video slabe cu un procesor puternic. Jocurile moderne necesita intotdeauna componente cu performanţe cel puţin medii. 5.7. SISTEMUL DE RĂCIRE (RADIATOR + VENTILATOR) Un aspect care nu trebuie neglijat la cumpararea unei PV este calitatea sistemului de racire inclus. Este recomandat sa cumparam o placa video care sa aiba racire atit pentru cipul grafic cit si pentru modulele de memorie integrate. Aceasta este configuratia tipica a unui sistem de racire bun. De obicei cipul grafic este racit cu un radiator peste care este fixat un ventilator, iar modulele de memorie doar cu mici radiatoare montate pe ele. Exista insa si situatii in care modulele de memorie nu au radiatoare pe ele pentru ca producatorul PV (bazindu-se pe indicatiile fabricantului cipului grafic) nu le socoteste necesare si in acest fel realizeaza o mica economie. Utilizatorul va trebui sa decida daca va cumpara o astfel de PV sau va cauta o PV cu cip grafic identic dar produsa de o companie care a adaugat si radiatoare peste modulele de memorie, pentru orice eventualitate (de ex. functionare la temperatura ambianta foarte crescuta pe timp de vara). Placile video cu performante slabe in jocurile 3D au uneori un sistem de racire redus la minim (doar un radiator peste cipul grafic), aceasta deoarece cipul si memoria RAM functioneaza la o frecventa de ceas scazuta si nu se incalzesc prea mult. Lipsa ventilatorului poate fi in acest caz un avantaj pentru ca reduce nivelul de zgomot al calculatorului, lucru de dorit intr-un birou cu mai multe calculatoare. Placile video cu performante obsinuite au un racitor alcatuit din radiator si ventilator, dar si asa pot aparea probleme daca racitorul nu este intretinut in mod regulat. In Manualul de Intretinere a unui PC este descrisa pe larg procedura de intretinere a racitorului, care ne va asigura o functionare de lunga durata la capacitate maxima a placii video. Este recomandata cumpararea unei placi video cu ventilatorul cit mai mare, pentru ca acesta este un semn ca el va fi mai fiabil. Placile video scumpe au sisteme de racire performante, compuse dintr-un ventilator de dimensiuni mari (sau chiar mai multe ventilatoare mici) si radiatoare cu suprafata crescuta puse citeodata pe ambele parti ale PV. 5.8. PLĂCILE VIDEO INTEGRATE
  • Dacă folosim calculatorul in principal pentru aplicatii 2D (birotica, internet, prelucrare audio-video, etc.) si nu il folosim pentru jocuri de ultimă generaţie şi nici pentru prelucrarea complexa de grafica 3D putem să cumpărăm o placă de bază cu cip grafic integrat. Aceste cipuri au avantajul ca sint foarte ieftine (pretul lor fiind inclus in pretul placii de baza) iar ca dezavantaj trebuie mentionat faptul ca ele folosesc exclusiv memoria RAM a sistemului, pe care trebuie sa o imparta cu celelate componente. 5.9. PLĂCILE VIDEO MULTIFUNCŢIONALE Cei care doresc sa cumpere o placa multifunctionala se pot orienta catre placile de tip "All-In-Wonder" (joc de cuvinte pornind de la "all-in-one") produse de ATI, care pot fi folosite atit pentru aplicatiile de birou sau jocuri, cit si pentru prelucrare video (captura si editare) sau vizionarea programelor TV pe monitorul calculatorului (au tuner TV inclus). Exista bineinteles si placi multifunctionale bazate pe cipuri NVIDIA, numele lor incluzind de obicei sintagma "Personal Cinema", de ex. GeForce FX 5700 Personal Cinema. 5.10. PLĂCILE VIDEO PENTRU GRAFICĂ 3D PROFESIONALĂ Prelucrarea video şi grafica (randare, animatii, etc.) de nivel profesionist necesita cumpărarea unor PV specializate (3D Labs Wildcat, Nvidia Quadro, ATI FireGL, etc.) care sînt mai scumpe decît PV obişnuite pentru că sînt optimizate pentru programele profesioniste de grafica 3D (3D Studio Max, Maya, Softimage, etc.). 6. PLACA DE BAZĂ 6.1. GENERALITATI Placa de bază ("mainboard - motherboard") este piesa la care se conecteaza toate celelalte componente ale calculatorului, atît din interior (procesor, placă video, hardisc, etc.) cît şi din exterior (tastatura, maus, etc.). Ea este alcătuita dintr-o placă pe care sînt gravate circuitele care permit comunicarea între componentele calculatorului. Pe placă se gasesc dispozitivele care permit montarea componentelor (soclu pentru procesor, slot AGP pentru PV, sloturi PCI pentru modem, placa de retea, etc.), dispozitivele de conectare a unor componente (porturi seriale, paralele, USB, conectori ATA, etc.) dar şi componentele care sînt integrate în placa de bază (de ex. placa de sunet). Dacă facem o analogie cu corpul uman putem să spunem că procesorul unui calculator este capul care contine creierul iar placa de bază (PB) este corpul care contine inima dar şi vasele de singe şi nervii. Plăcile de bază se diferenţiaza după soclul ("socket") procesorului, care este denumit în mod obisnuit după numarul existent de contacte pentru pinii procesorului. Soclurile pentru procesoare Intel sînt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa. În general procesoarele Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu şi acelaşi lucru se poate spune despre procesoarele Athlon şi Sempron (Duron). În cazul PB pentru procesoare Intel Pentium 4 sau Celeron exista două tipuri de socluri : • Socket 478 • Socket LGA775 - varianta imbunatatita a formatului anterior, introdusa la mijlocul anului 2004 În cazul PB pentru procesoare AMD Athlon, Sempron si Duron tipurile de socluri sînt urmatoarele : • Socket 462 (numit de obicei socket A) - pentru Athlon XP, Sempron (2200+ pina la 3000+) si Duron [format de soclu scos din productie in anul 2005] • Socket 940 - pentru Athlon 64 FX-51 [format de soclu scos din productie in anul 2004] • Socket 754 - pentru Athlon 64 si Sempron [format de soclu scos din productie in anul 2005] • Socket 939 - pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX Componenta principală a unei PB este un ansamblu de microcircuite (numit cipset) a carui funcţie este de realizare şi optimizare a transferului de date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria RAM, PV, hardisc, etc.). Ca urmare PB are un rol important atît în ceea ce priveste performanţa generală a unui calculator cît şi în stabilitatea cu care funcţionează acesta.
  • Cipsetul PB este alcătuit de obicei din două cipuri, numite NorthBridge (responsabil cu transferul de date de la şi către procesor, PV şi modulele de memorie) şi respectiv SouthBridge (responsabil cu transferul de date de la şi către hardisc, CD-ROM, placa de sunet, unitate de discheta, piesele aflate în sloturile PCI, componentele conectate la porturile serial, paralel, USB şi PS/2). Cele două cipuri sînt separate fizic dar comunica între ele printr-o magistrala speciala de mare viteza, care are diverse denumiri în cazul placilor pentru procesoare Athlon (V-Link pentru cipseturi VIA, MuTIOL sau HyperStreaming pentru cipseturi SIS, HyperTransport pentru cipseturi NVIDIA şi ALi). Există însă şi cipseturi (de ex. nForce 3) formate dintr-un singur cip, care integreaza funcţionalitatea perechii de cipuri NorthBridge şi SouthBridge. În cazul PB pentru procesoare Athlon pe 64 de biţi, transferul de date între procesorul central (care contine controlerul de memorie) şi cipsetul plăcii de bază se face printr-o magistrala de mare viteza numită "HyperTransport". Compania Intel foloseste denumirea de "Direct Media Interface" (DMI) pentru magistrala de mare viteza ce interconecteaza cipurile NorthBridge şi SouthBridge de pe PB cu cipseturi i915 sau i925 pentru procesoarele Pentium 4. Placile de baza compatibile cu tehnologia SLI de la NVIDIA au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipseturile "nForce 4 SLI" (pt. proc. AMD) si "nForce 4 SLI Intel Edition" (pt. proc. INTEL). Placile de baza compatibile cu tehnologia CrossFire de la ATI au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipsetul "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 480" in cazul procesoarelor AMD. Pentru procesoarele Intel trebuie folosite placi de baza cu cipseturile "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 400" sau Intel i955X. Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la placile de baza pot fi gasite în Anexa Manualului. 6.2. CUMPĂRAREA UNEI PLĂCI DE BAZĂ Plăcile de bază sînt produse de o multitudine de companii, unele mai cunoscute (Asus, Epox, Gigabyte, etc.) altele mai puţin cunoscute. Performanţa unei PB este dată în mare masura de cipsetul ei, dar un rol important îl are şi arhitectura să (asamblarea diverselor sale componente şi optimizarea funcţionarii acestora) care este specifica fiecarui producator. Plăcile de bază se aleg în primul rînd în funcţie de procesorul pe care dorim să-l folosim (AMD sau INTEL) şi de viteza acestuia. Un aspect suplimentar pe care trebuie sa-l luam in calcul este soclul procesorului. Companiile producatoare de procesoare schimba uneori formatul soclului pentru un anumit procesor si ca urmare vor exista pe piata PB cu ambele tipuri de socluri. Este recomandat sa cumparam o PB care are ultima varianta de soclu pentru ca aceasta contine de obicei imbunatatiri fata de versiunea anterioara. In mod evident, atunci cind cumparam procesorul trebuie de asemenea sa alegem unul construit in conformitate cu noul standard. De exemplu daca dorim sa cumparam o PB care are soclul in noul format LGA775 (conceput de Intel) trebuie de asemenea sa cumparam un procesor Pentium 4 care sa fie compatibil cu acest tip de soclu. Pe o astfel de placa nu vom putea instala un procesor Pentium 4 construit pentru formatul anterior "socket 478". Lucrurile stau similar in privinta procesoarelor Athlon 64 sau Athlon 64 FX, in sensul ca este recomandat sa cumparam o PB conforma cu noul format "socket 939" si un procesor compatibil cu ea. O motivatie in plus pentru cumpararea unei PB conforma cu formatul cel mai nou de soclu este faptul ca daca vom dori ulterior sa schimbam procesorul cu unul mai performant nu va mai fi nevoie sa schimbam si PB, stiut fiind ca producatorii nu mai scot pe piata modele noi de procesoare care sa fie compatibile cu formatul vechi de soclu. A doua etapa în luarea deciziei cu privire la cumpărarea unei PB este legata de cipsetul acesteia. Numarul de producatori de cipseturi este restrins (INTEL, VIA, NVIDIA, SIS, ULi, ATI) iar dintre ei INTEL produce cipseturi doar pentru platformele care gazduiesc procesoare Pentium şi Celeron. Alegerea între un cipset sau altul trebuie făcută luindu-se în calcul performanţa şi stabilitatea lor dar şi raportul calitate-preţ. Siturile specializate în recenzii hardware publica în mod regulat analize comparative (bazate pe baterii de teste) ale performanţei placilor de bază existente la un moment dat pe piata. În ceea ce priveste cipsetul PB este recomandat să-l alegem în funcţie de modul principal în care folosim calculatorul (pentru aplicaţii obişnuite sau pentru aplicaţii care sînt extrem de solicitante - jocuri), dar trebuie bineinteles să luam în consideratie şi raportul preţ/performanţă. Pentru procesoarele INTEL
  • alegem o PB cu cipset produs de INTEL, VIA, NVIDIA, SIS, ULi sau ATI. Pentru procesoarele AMD alegem o PB cu cipset produs de NVIDIA, VIA, SIS, ULi sau ATI. În fine, pentru acelaşi cipset există de obicei mai multe generaţii sau mai multe versiuni ale aceleiasi generaţii. Astfel, pentru PB care vor gazdui procesoare Athlon XP există cipseturi de tipul VIA KT400, KT600 şi KT880, care sînt cipseturi din generaţii diferite, cel de ultimă generaţie fiind cel mai performant. Tot pentru PB pentru procesoare Athlon XP există cipseturile nForce2 produse de NVIDIA care se gasesc în versiunile nForce2 400 sau nForce2 Ultra 400, ultimul fiind o varianta îmbunătăţită (suport pentru FSB de 200 MHz şi pentru memorii DDR400, controler de memorie bicanal) a primului. Plăcile de bază pentru procesoare Athlon 64 şi Athlon 64 FX folosesc în principal cipseturile NVIDIA nForce 4, NVIDIA nForce 3 250 Gb, VIA K8T800 sau SIS 755. În mod similar şi pentru PB destinate procesoarelor Pentium 4 (şi Celeron) exista mai multe generatii de cipseturi, de exemplu în cazul celor produse chiar de compania Intel ele avînd denumirile (în ordinea aparitiei lor) : i865, i875, i915, i925, fiecare cipset existind in mai multe variante constructive. La fel ca orice componente de calculator şi plăcile de bază au preţuri care variaza foarte mult, lucru determinat în principal de dotările incluse de către producatori. Toate plăcile de bază produse recent au cîteva dotări esentiale cum sînt sloturile PCI (în care se fixeaza de exemplu placa de sunet, modemul, placa de captura video, etc.), slotul AGP (în care se fixeaza placa video), sloturile pentru memoria RAM, porturi PS/2 (pentru tastatura şi maus), porturi USB (pentru dispozitive care se conecteaza prin USB cum sînt minicamerele video), gameport (pentru joystic sau gamepad), portul paralel (pentru imprimanta). Multe din PB au şi alte dotări în afără celor esentiale, de exemplu în ultimii ani aproape toate plăcile de bază au inclusa şi o placă de sunet, iar unele au inclusa o placă grafica, o placă de retea, porturi IEEE 1394 ("FireWire"), etc.. Dotările suplimentare costa în plus şi este la latitudinea noastra dacă le acceptam sau cautam o PB fără ele. Pe de alte parte dacă avem un dispozitiv extern (de ex. o camera video digitala) pe care dorim să-l conectam la calculator, trebuie să ne asiguram că PB are în dotare porturile necesare (USB, FireWire) şi în plus dacă ele sînt într-un număr corespunzator şi sînt uşor accesibile. În cazul în care avem un hardisc Serial ATA (SATA) sau intentionam să cumpărăm unul în viitor trebuie să ne asiguram că PB este compatibila cu acest standard (are controler SATA şi este dotata cu conectorii corespunzatori). Numarul mare de producatori de PB a dus la aparitia unei concurente acerbe în domeniu şi ca urmare fiecare producator incearca să aduca un plus de dotări sau de îmbunătăţiri tehnice. Unii fabricanti au pus la punct o metoda de control a vitezei ventilatorului procesorului în aşa fel încît ea să fie în concordanta cu temperatura acestuia din urma, rezultatul fiind scaderea zgomotului generat de ventilator. O parte din producatorii de PB pentru procesoare Athlon 64 construiesc plăci compatibile cu tehnologia "Cool 'n' Quiet" ("Rece şi Silentios") pusa la punct de AMD, prin care frecvenţa de ceas şi voltajul procesorului sînt modificate dinamic în funcţie de gradul de folosire a procesorului. Plăcile de bază care suporta tehnologia "Cool 'n' Quiet" permit deci o reducere a nivelului de zgomot şi a consumului de energie electrica, fără a afecta nivelul de performanţă. Alti producatori instaleaza două cipuri BIOS (tehnologie numită "dual BIOS", "mirror BIOS", etc.) în aşa fel încît dacă biosul stocat pe cipul principal devine corupt (ca urmare a unui virus sau a unei tentative eşuate de actualizare - "update") el va putea fi restaurat automat cu ajutorul cipului secundar. Alaturi de o PB este inclus de obicei şi un CD pe care alaturi de draivere se afla mai multe softuri dintre care cel mai importante sînt un program de tip antivirus şi un program de monitorizare a temperaturii procesorului şi a vitezei de rotatie a palelor ventilatorului procesorului. 7. HARDISCUL 7.1. GENERALITĂŢI Hardiscul ("hard disk" - disc dur - HD) este componenta pe care sînt stocate datele cu care lucreaza calculatorul, incepind cu sistemul de operare şi terminind cu fisierele instalate de programe sau create de noi. El reprezintă deci memoria durabila ("nevolatila") a calculatorului, pentru că datele sînt pastrate şi după intreruperea alimentarii cu curent electric. HD este format de obicei din mai multe discuri de aluminiu (numite platane) suprapuse pe acelaşi ax şi acoperite cu oxid de fier. La mică distanta de suprafaţa discurilor se misca nişte brate metalice ale caror
  • capete magnetizeaza portiuni din discuri, în acest fel fiind "scrise" şi "citite" datele. HD este una din putinele piese dintr-un calculator care are şi o componenta mecanica (un motor care invirte discurile şi misca bratele metalice) dar asta nu inseamna că nu este de obicei o piesă foarte fiabila, capabila să funcţioneze multi ani fără a cauza pierderea datelor stocate. Un HD este caracterizat de capacitatea de stocare de date masurata în Giga Bytes (GB) şi de viteza de rotatie a platanelor (5.400, 7.200 sau 10.000 de rotatii pe minut). Cu cît platanele se rotesc mai repede cu atît citirea şi scrierea datelor este mai rapidă, deci şi calculatorul este mai rapid. Capacitatea unui HD prezentata de companiile producatoare (cea pe care o vedem în ofertele de vinzare) este diferita de capacitatea raportata de sistemul de operare, pentru că toti producatorii considera că 1 MB = 1.000.000 bytes, cînd de fapt echivalenta corecta este 1 MB = 1.048.576 bytes. Sistemul de operare raporteaza deci în mod corect o capacitate ceva mai mică a HD, indiferent de numele producatorului acestuia. Hardiscul se conecteaza la restul sistemului cu ajutorul unui cablu care se fixeaza cu un capat într-o priza (conector) de pe HD şi cu celalalt capat într-o priza (conector) de pe placa de bază. Pentru marea majoritate a hardiscurilor aflate în sistemele actuale transferul de date între HD şi sistem se realizeaza în conformitate cu un standard numit "Parallel ATA" (Advanced Technology Attachment), scris de obicei doar ATA. Există mai multe versiuni ale acestui standard create de-a lungul timpului, numite ATA-33, ATA-66, ATA-100 şi ATA-133, fiecare versiune reprezentind o îmbunătăţire (uneori considerabila) a versiunii precedente. Hardiscurile cele mai moderne folosesc standardul "Serial ATA" (scris prescurtat SATA) în locul standardului ATA. Standardul SATA este compatibil cu standardul ATA, lucru care permite folosirea în acelaşi calculator atît a hardiscurilor SATA cît şi a celor ATA. Pentru a putea folosi un hardisc SATA trebuie să avem o PB care să detina un controler SATA integrat în cipsetul (SouthBridge) plăcii de bază sau aflat pe un cip separat. Standardul SATA aduce unele îmbunătăţiri faţă de standardul ATA, dintre care merita mentionate posibilitatea unei cresteri importante a ratei de transfer a datelor între HD şi sistem, ca şi o pastrare mai bună a integritatii datelor pe timpul transferului lor. Din punctul de vedere al instalarii HD apare posibilitatea de "instalare la cald" ("hot plugging"), ceea ce inseamna că un HD poate fi instalat şi apoi utilizat fără a opri sistemul, lucru extrem de convenabil atunci cînd lucram cu HD externe, folosite de exemplu pentru a transfera cantitati mari de date între două calculatoare. Un alt avantaj adus de SATA este conectarea HD la PB prin intermediul unui cablu cilindric de diametru redus şi cu o lungime de pînă la 1 m, cablu care permite o mai bună circulatie a aerului în carcasa comparativ cu cablul de tip panglica folosit anterior. În sfirsit, odata cu aparitia standardului SATA a disparut necesitatea configurarii hardiscurilor ca "stapin" (master) sau "sclav" (slave), pentru că în conformitate cu noul standard fiecare HD este configurat automat exclusiv ca "stapin", ceea ce îi permite să funcţioneze la parametrii maximi. Hardiscurile folosite în servere folosesc de obicei standardul SCSI ("Small Computer System Inteface"), care permite atasarea la sistem a opt dispozitive (hardiscuri, unitati optice de stocare, scanere, etc.), spre deosebire de standardul ATA care permite atasarea a doar patru dispozitive (hardiscuri şi unitati optice de stocare). Standardul SCSI permite o rata de transfer de date considerabil mai mare decît cea oferita de standardul "Parallel ATA" (cu care de altfel nu este compatibil) şi de aceea HD care folosesc acest standard sînt utilizate în servere chiar dacă preţul lor este mult mai ridicat comparativ cu al HD obişnuite. Standardul SAS ("Serial Attached SCSI") va inlocui standardul SCSI şi va avea printre alte avantaje şi pe acela că va fi compatibil cu standardul SATA. Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la hardiscuri pot fi gasite în Anexa Manualului. 7.2. CUMPĂRAREA UNUI HARDISC Hardiscurile sînt fabricate de un număr restrins de companii şi anume : SEAGATE, MAXTOR, HITACHI, SAMSUNG, WESTERN DIGITAL şi FUJITSU. Performanţele HD sînt oarecum asemanatoare indiferent de producator, dar ceea ce le diferenţiaza este fiabilitatea şi perioada pe timpul căreia este acordata garanţia (unii producatori ofera 1 an garanţie, iar altii 3 ani). HD sînt unele din cele mai fiabile componente ale unui calculator dar cu timpul, la fel ca orice altă componenta, se pot defecta într-o mai mare (HD devine complet inutilizabil) sau mai mică masura (doar unele portiuni din HD devin inutilizabile - "bad sectors" - "sectoare defecte").
  • Alegerea unui HD al unuia sau altuia dintre producatori este o chestiune de preferinta personala, determinata de cele mai multe ori de experiente placute sau neplacute avute cu hardiscul pe care îl posedam deja. Este totuşi bine să consultam şi revistele sau siturile web specializate în testarea componentelor hardware înainte de a lua o hotarire definitiva. O altă sursa de informare sînt forumurile de discutii, unde forumistii îşi impartasesc frecvent experientele avute cu HD diversilor producatori. Este recomandată cumpărarea unui HD cu o capacitate de minimum 40 GB şi cu o viteza de rotatie a platanelor de 7.200 rpm. Hardiscurile cu viteza de 5.400 rpm sînt un pic mai ieftine decît cele cu viteza de 7.200 rpm (la capacitati egale) dar şi performanţa lor este mai scăzută. Hardiscurile cu viteza de 10.000 rpm sînt mult mai scumpe decît cele cu 7.200 rpm (la capacitati egale) dar sînt ceva mai performante. 8. MEMORIA RAM 8.1. GENERALITĂŢI Memoria RAM ("Random Access Memory" - memorie cu acces aleator) este memoria rapidă folosită de componentele calculatorului pentru stocarea temporara de date. Datele sînt scrise, sterse şi iarasi scrise rezultind un ciclu de scriere-stergere determinat de necesitatile programelor care ruleaza într-un anumit moment. Memoria RAM reprezintă memoria volatila a calculatorului pentru că datele stocate de ea sînt pierdute în momentul intreruperii alimentarii cu curent electric. Acest lucru nu este un dezavantaj pentru că funcţia memoriei RAM este aceea de a stoca datele care sînt necesare funcţionarii calculatorului întrun anumit moment şi nu aceea de a stoca date pe perioade lungi de timp. Memoria RAM se prezinta ca o placuta mică ("modul") pe care se afla mai multe cipuri de memorie, placuta care se fixeaza într-un locas special (slot de memorie). Cu cît avem mai multă memorie RAM, cu atît calculatorul nostru este mai rapid. Pe placa de bază se gasesc de obicei trei sloturi pentru memoria RAM, în fiecare putind să instalam o placuta. Acestea au capacitati diferite incepind cu 128 MB şi terminind cu 1 GB. Cele mai folosite sînt modulele ("placutele") cu capacitatea de 128 MB, 256 MB şi 512 MB. Memoria RAM folosită în prezent cel mai mult este cea de tip DDR SDRAM ("double data rate SDRAM"), care poate fi instalata atît pe PB pentru procesoare INTEL cît şi pe PB pentru procesoare AMD. Ea este de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC 1600 (contin cipuri DDR200), PC 2100 (DDR266), PC 2700 (DDR333) şi PC 3200 (DDR400), unde numarul de după DDR indica frecvenţa la care funcţionează cipurile de memorie, iar numarul care intra în componenta numelui modulelor indica latimea de banda ("bandwidth") în MHz. O placă de bază suporta de obicei toate tipurile de memorie DDR dar este recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru că sistemul să funcţioneze la performanţa maxima. Alte prescurtari folosite pentru desemnarea modulelor de memorie de tip "double data rate SDRAM" sînt DDRAM sau DDR. Incepind cu anul 2004 au fost introduse pe piata si module de memorie conforme cu standardul DDR2 SDRAM. Acesta are citeva avantaje fata de vechiul standard, printre care cele mai notabile sint latimea de banda crescuta (ceea ce ii permite sa transfere mai multe date pe unitatea de timp) si un consum mai redus de energie electrica (ceea ce are ca efect secundar si o temperatura mai scazuta). Totusi noul standard are un mare dezavantaj si anume faptul ca modulele de memorie DDR2 au o latenta sensibil crescuta fata de cele mai performante module de tip DDR (DDR400). Modulele de memorie DDR2 sint denumite dupa frecventa cipurilor de memorie, si anume DDR2-400, DDR2-533, etc. Ele sint recomandate pentru sistemele bazate pe procesoarele Pentium 4, bineinteles daca avem o PB cu cipset modern (de ex. i915, i925, etc.) care este compatibil cu acest tip de memorie. Modulele de memorie DDR2 sint asemanatoare ca forma si structura cu cele DDR dar din punct de vedere al functionalitatii ele sint incompatibile cu sloturile DDR de pe placa de baza. Ca urmare, pentru a le putea folosi trebuie sa avem o PB cu sloturi speciale pentru modulele DDR2. Unele PB au atit sloturi DDR cit si DDR2, dar trebuie sa ne hotarim care tip de memorie il vom folosi pentru ca nu este posibil sa folosim module de ambele tipuri. Un alt tip de memorie prezenta în calculatoarele moderne este cea de tip RDRAM (memorie Rambus) care este mai rapidă decît cea DDR însă este şi de aproape două ori mai scumpă. Acest tip de memorie poate fi instalat doar pe PB pentru procesoarele INTEL construite special pentru a funcţiona cu acest tip de memorie. Memoria RDRAM este din ce in ce mai putin folosita.
  • Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la memoria RAM pot fi gasite în Anexa Manualului. 8.2. CUMPĂRAREA DE MEMORIE RAM Este recomandată cumpărarea a cel puţin 256 MB de memorie DDR SDRAM pentru a beneficia de o rulare rapidă a programelor intensive (de ex. cele de prelucrare audio-video sau grafica) şi a jocurilor de ultimă generaţie. Cu cît cumpărăm mai multă memorie RAM cu atît calculatorul va fi mai performant. În cazul în care folosim calculatorul în mod frecvent pentru rularea unor jocuri nou aparute este recomandat să cumpărăm cel puţin 512 MB de memorie RAM. 9. UNITĂŢILE OPTICE 9.1. GENERALITĂŢI Unitatile optice sînt nişte dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru citirea şi scrierea datelor. Stocarea optica este metoda prin care datele sînt inscriptionate pe un mediu special cu ajutorul unei raze laser. Citirea datelor de pe un mediu optic se realizeaza tot cu ajutorul unei raze laser. În funcţie de caracteristicile lor tehnice şi de capacitatea de stocare mediile optice se impart în două categorii şi anume CD ("Compact Disc") şi DVD ("Digital Versatile Disc"). atît CD-urile cît şi DVDurile se prezinta ca nişte discuri din plastic (cu diametrul de 12 cm) pe a caror suprafaţa datele sînt inscriptionate sub forma de adincituri (gropite - "pits") microsopice de-a lungul unei piste care se desfasoara în spirala. Mediile optice se impart în două categorii după modul de inscriptionare a datelor şi anume: medii produse prin matritare (inscriptionare prin presarea unei matrite) şi medii produse prin ardere (inscriptionare cu raza laser). Matritarea este o metoda industriala ce necesita echipamente speciale şi ca urmare este folosită în cazul producerii unor cantitati mari de discuri (de ex. pentru discurile originale cu jocuri, muzica, etc.). Arderea este o metoda accesibila oricui şi este folosită în special pentru producerea de discuri în cantitati limitate (în general pentru utilizare personala). Mediile de tip CD au aparut primele dar capacitatea de stocare a acestora (650 MB, 700 MB sau 800 MB) a fost foarte rapid socotita insuficienta şi ca urmare au fost dezvoltate mediile DVD. Acestea sînt de fapt tot nişte CD-uri însă cu o densitate mai mare de stocare a datelor, realizata prin cresterea lungimii spiralei ce contine adinciturile şi prin dimensiuni mai mici ale acestora. O altă deosebire între CD-uri şi DVD-uri este dată de numarul de fete şi de straturi pe care sînt inscriptonate datele. Compact discurile (CD) au o singura faţă ("side") inscriptionata cu date iar aceasta are un singur strat ("layer") în care se afla stocate datele, deci nu este nevoie să scoatem CD-ul şi să îl intoarcem pe partea cealalta, aşa cum facem cu un disc vinil pentru pick-up. DVD-urile pot avea însă una sau două feţe, iar fiecare faţă poate avea unul sau două straturi şi în consecinta avem patru variante de DVD-uri (monofaţă-monostrat, monofaţăbistrat, bifaţă-monostrat, bifaţă-bistrat) a caror capacitate de stocare este în ordine de 4,7 GB; 8,5 GB; 9,4 GB şi 17 GB. Cele mai folosite sînt DVD-urile monofata-monostrat ("single-sided, single-layer") pentru că au un preţ convenabil şi o capacitate suficienta de stocare pentru utilizatorii particulari (casnici). Unitatile optice se impart după funcţionalitatea lor în unitati de citire (Read Only Memory - ROM, care pot doar să citeasca datele de pe un mediu optic) şi unitati de citire/scriere (Read/Write - RW, care pot atît să citeasca cît şi să scrie date pe un mediu optic). O altă impartire a unitatilor optice se realizeaza după mediile optice pe care le pot folosi, DVD şi/sau CD. 9.2. TIPURI DE UNITATI OPTICE 9.2.1. Unitatea CD-ROM Unitatea CD-ROM este o componenta esentiala a oricarui calculator pentru că ea permite instalarea programelor (incepind cu sistemul de operare) pe care le folosim. De asemenea, multe jocuri necesita pentru rulare prezenta unui CD, de pe care să se incarce anumite date în timpul desfasurarii actiunii. Unitatea CD-ROM citeste CD-urile cu date sau CD-urile audio cu ajutorul unei raze laser, însă nu poate scrie date pe CD-uri. Unitatile CD-ROM sînt caracterizate de viteza maxima de rotatie a CD-urilor
  • (care este proportionala cu viteza de citire a datelor), care este în general de 52X (de 52 de ori mai mare decît viteza primei unitati CD-ROM fabricate). Există şi unitati cu viteza mai mare dar se pare că acestea sînt prea zgomotoase în timpul funcţionarii la viteza maxima, de aceea ele nu sînt foarte raspindite. Unitatea CD-ROM este componenta cea mai puţin fiabila a unui calculator, probabil din cauza componentelor mecanice (motorul care invirteste CD-ul sau cel care misca sertarul în care se pune CDul ) şi a materialelor de constructie relativ fragile. O folosire intensiva a unei unitati CD-ROM face ca performanţa acesteia să scada în timp, uneori unitatea trebuind inlocuita după un an sau doi. 9.2.2. Unitatea DVD-ROM Unitatea DVD-ROM poate citi datele inscriptionate atît pe DVD-uri cît şi pe CD-uri, dar nu poate scrie pe aceste medii. Putem alege să cumpărăm o astfel de unitate dacă vizionam frecvent filme de pe DVD-uri sau în perspectiva situatiei în care tot mai multi producatori de jocuri vor alege să distribuie jocurile pe un singur DVD în loc de mai multe CD-uri. Unitatile sînt caracterizate de viteza maxima de rotatie a DVD-urilor şi a CD-urilor (care este proportionala cu viteza de citire a datelor), scrisa de obicei sub forma 16X/48X, ceea ce inseamna că DVD-urile sînt citite cu viteza 16X, iar CD-urile cu viteza 48X. 9.2.3. Unitatea CD-RW Dacă dorim să ne cream propriile CD-uri, de exemplu pentru a face copii de siguranta cu datele de pe calculatorul nostru, va trebui să cumpărăm o unitate CD-RW. Aceasta are capacitatea de a "scrie" pe CDuri cu ajutorul unei raze laser (se spune că CD-urile sînt "arse"), alaturi bineinteles de capacitatea de a citi CD-uri. Există două tipuri de CD-uri pe care putem scrie şi anume CD-uri pe care putem scrie doar o singura dată (CD-uri inscriptibile - CD Recordable - CD-R) şi CD-uri pe care putem scrie de mai multe ori (CD-uri reinscriptibile - CD Rewritable - CD-RW). Scrierea unui CD dureaza de obicei cîteva minute. Unitatile CD-RW se deosebesc după viteza de scriere/rescriere a CD-urilor. O unitate 52X / 32X / 52X scrie CD-uri inscriptibile cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile cu viteza 32X şi citeste CD-uri cu viteza 52X. Cea mai ieftina unitate CD-RW costa de obicei de două ori mai mult decît o unitate CD-ROM dar este o investitie foarte bună pentru că ne permite să stocam în siguranta pe CD-uri datele importante de pe calculatorul nostru. De asemenea ea ne permite să transportam cantitati mari de date (un CD are 650, 700 sau 800 MB) între două calculatoare (de ex. cel de acasa şi cel de la servici). 9.2.4. Unitatea combo CD-RW / DVD-ROM Unitatea combo îşi deriva numele de la faptul că ea combina funcţionalitatea unei unitati CD-RW şi a uneia DVD-ROM, deci ea poate să citeasca atît DVD-uri cît şi CD-uri şi de asemenea poate să scrie CDuri. Numele unei astfel de unitati include vitezele de citire şi de scriere, fiind de obicei de forma 52X/32X/52X/16X, ceea ce inseamna că ea scrie CD-uri inscriptibile (CD-R) cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile (CD-RW) cu viteza 32X, citeste CD-uri cu viteza 52X şi citeste DVD-uri cu viteza 16X. 9.2.5. Unitatea DVD±RW Unitatea DVD±RW este cea mai complexa unitate optica în sensul că ea are capacitatea de a citi şi de a scrie DVD-uri şi CD-uri. Cumpărarea unei astfel de unitati este indicata dacă avem nevoie să stocam cantitati importante de date şi nu dorim să folosim CD-uri inscriptibile pentru că ar trebui să folosim un număr mare dintre acestea (un DVD are o capacitate de stocare mult mai mare decît un CD). Există două tipuri de DVD-uri pe care putem scrie şi anume DVD-uri pe care putem scrie doar o singura dată (DVD-uri inscriptibile - DVD Recordable - DVD±R) şi DVD-uri pe care putem scrie de mai multe ori (DVD-uri reinscriptibile - DVD Rewritable - DVD±RW). Spre deosebire de situatia mediilor CD inscriptibile (CD-R şi CD-RW) unde avem de-a face cu un standard de inscriptionare la care au aderat toti producatorii, în cazul mediilor DVD inscriptibile avem de-a face cu trei standarde, denumite DVDRW, DVD+RW şi DVD-RAM, dintre care primele două sînt cel mai folosite. Din această cauza mediile
  • DVD inscriptibile au denumiri în funcţie de standardul conform căruia au fost produse şi anume mediile inscriptibile o singura dată ("recordable") sînt numite DVD-R sau DVD+R, iar mediile inscriptibile de mai multe ori ("rewritable") sînt numite DVD-RW sau DVD+RW. Producatorii de unitati DVD±RW au fost obligati să conceapa unitati care să poată folosi într-o mai mică sau mai mare masura ambele standarde mai raspindite (DVD-RW şi DVD+RW), în aşa fel încît cumparatorul să poată folosi unitatea şi în situatia în care unul dintre standarde ar deveni dominant iar celalalt ar disparea treptat din această cauza. Această stare de lucruri mai puţin obisnuita în care două standarde "lupta pentru suprematie" nu este ceva neobisnuit pentru piata produselor electronice, o disputa asemanatoare avînd loc între standardele VHS şi Betamax pentru casetele video care s-a soldat cu victoria primului dintre ele. Deşi pe termen lung cumparatorii (consumatorii) vor avea de cistigat pentru că probabil va prevala standardul care permite producerea de medii cu cel mai bun raport calitate-preţ, pe termen scurt cumparatorii au de pierdut pentru că ei trebuie să plăteasca facilitatea unei unitati DVD±RW de a fi compatibila cu ambele medii. În plus cumparatorii de unitati DVD±RW trebuie să citeasca foarte atent specificatiile tehnice ale unitatilor pentru a plăti un preţ care să fie în conformitate atît cu performanţele (reflectate în special de vitezele de citire şi scriere) unitatii cît şi cu tipurile de medii DVD care pot fi folosite. O unitate DVD±RW poate avea de exemplu urmatoarele specificatii tehnice : • Viteza de inscriptionare (scriere) / reinscriptionare (rescriere) / citire DVD-RW : 4X / 2X / 12X • Viteza de inscriptionare (scriere) / reinscriptionare (rescriere) / citire DVD+RW : 8X / 4X / 12X • Viteza de inscriptionare (scriere) / reinscriptionare (rescriere) / citire CD-RW : 40X / 24X / 40X 9.3. CUMPĂRAREA UNEI UNITĂŢI OPTICE Unitatile CD-ROM şi DVD-ROM sînt din ce în ce mai mult inlocuite cu unitatile care permit atît citirea cît şi scrierea pe mediile optice, tendinta favorizata de preţurile în scadere atît pentru unitatile optice cît şi pentru mediile de stocare. Fiecare utilizator trebuie să decida în funcţie de nevoile sale specifice (stocarea de date descarcate de pe internet, crearea de copii de siguranta, crearea de filme, de muzica, etc.) care este tipul de unitate optica de inscriptionare (CD-RW sau DVD±RW) ale carei caracteristici i se potrivesc cel mai bine. În situatia în care folosim unitatea optica foarte mult pentru citirea de CD-uri (DVD-uri) cu jocuri, filme sau muzica este indicat să cumpărăm alaturi de o unitate CD-RW (DVD±RW) şi o unitate CDROM (DVD-ROM) special pentru acest tip de utilizare, pentru a nu risca să defectam o unitate mai scumpa (CD-RW, combo sau DVD±RW) în cazul în care unul din CD-urile cu jocuri sau unul din DVDurile cu filme se blocheaza sau se sparge în unitate, eventualitate rara, dar care trebuie luată în calcul. 10. MONITORUL 10.1. GENERALITĂŢI Monitorul este componenta care ne afecteza cel mai mult sanatatea atunci cînd folosim un calculator. Ochii sînt un organ fragil şi de aceea ei trebuie protejati. Din această cauza este recomandat să nu facem economie la bani atunci cînd ne decidem să cumpărăm un monitor, mai ales daca vom sta in fata acestuia citeva ore pe zi. Monitoarele se deosebesc după tipul de afişare a imaginilor în monitoare cu tub catodic şi monitoare cu afişare prin cristale lichide. Dimensiunea diagonalei ecranului este masurata în inci (15 inci, 17 inci, 19 inci, etc.). 10.2. CRT Monitoarele cu tub catodic (Cathode Ray Tube - CRT) au drept componenta principală un tub de sticla (vidat de aer) de forma piramidala, unde baza piramidei este reprezentata de ecranul monitorului. În virful "piramidei" (la interior) se afla un dispozitiv numit tun de electroni care emite permanent un fascicul de electroni. Acest fascicul este dirijat şi focalizat de un dispozitiv special şi el ajunge în final într-o portiune a suprafatei interne a bazei "piramidei" interactionind cu un strat de fosfor care va emite lumina. Cu
  • ajutorul acestei lumini (care poate avea diferite intensitati) se formeaza imaginea pe care o vedem noi pe ecran. Fasciculul de electroni trebuie să se miste în permanenta pe suprafaţa de fosfor pentru că ecranul să îşi pastreze luminozitatea. Din această cauza se spune că fasciculul de electroni baleiază ("mătură") ecranul şi în consecinta imaginea de pe ecran se "reîmprospăteaza" periodic. 10.3. LCD Monitoarele cu afisaj prin cristale lichide (Liquid Crystal Display - LCD) folosesc interactiunea dintre curentul electric şi moleculele de cristale lichide pentru a produce imaginea. Aceste monitoare au însă dezavantajul că uneori reimprospatarea imaginii are o latenta sesizabila şi de aceea nu sînt recomandate de obicei pentru jocurile pe calculator. Monitoarele LCD au cîteva avantaje faţă de cele CRT şi anume : calitatea imaginii este mult mai bună decît cea furnizata de monitoarele CRT, sînt extrem de subtiri (plate) fiind ideale pentru birourile companiilor şi au un consum de energie extrem de redus (ca urmare nici nu degaja caldura). Ele au însă şi dezavantaje cum este faptul că imaginea nu mai este vizibila dacă ne deplasam în lateral cu un anumit unghi faţă de centrul ecranului. De asemenea monitoarele LCD sînt mai fragile decît monitoarele CRT. Marele lor dezavantaj este însă preţul, ele fiind de obicei de cel puţin două ori mai scumpe decît monitoarele CRT. 10.4. CUMPĂRAREA UNUI MONITOR 10.4.1. CRT Rata de reimprospatare a imaginii pe verticala suportata de un monitor CRT este unul din cele mai importante criterii de selectie a acestuia şi se masoara în Hz (cicluri de reimprospatare pe secunda). O rata mică face ca imaginea să pilpie (pentru că are tendinta să-şi piarda luminozitatea) şi ca urmare ochii vor obosi foarte uşor. O rata de reîmprospătare optima trebuie să fie de peste 75 Hz, dar este recomandată o rata egala sau mai mare de 85 Hz dacă dorim să ne pastram ochii sanatosi. Un alt criteriu important în alegerea unui monitor este rezolutia pe care o suporta. Rezolutia ne arata care este gradul de detaliere a imaginii afisate de un monitor. Cu cît rezolutia suportata este mai mare cu atît imaginea este de calitate mai bună. Rezolutia masoara numarul de pixeli (elemente constitutive ale imaginii) afisati pe orizontala şi verticala. O rezolutie de 1024 x 768 reprezintă un număr de 1024 de pixeli afisati pe orizontala ecranului şi un număr de 768 de pixeli afisati pe verticala. Există rezolutii mai mici, de exemplu 800 x 600 (recomandată pentru monitoarele de 15") dar şi mai mari, de exemplu 1280 x 960. Rezolutia optima pentru un monitor este legata de dimensiunea diagonalei ecranului acestuia. Monitoarele de 15" (inci) suporta o rezolutie de 1024 x 768 însă elementele imaginii afisate în această situatie sînt atît de mici încît o astfel de rezolutie nu poate fi practic folosită, deci vom folosi rezolutia de 800 x 600. Pentru monitoarele de 17" rezolutia optima este de 1024 x 768. Rezolutia este legata şi de rata de reimprospatare, astfel că pentru fiecare rezolutie există mai multe rate de reimprospatare suportate de monitorul CRT. De exemplu un monitor CRT de 17" trebuie să suporte la rezolutia de 1024 x 768 rate de reimprospatare de 60 Hz, 70 Hz, 72 Hz, 75 Hz, 85 Hz. Suprafaţa ecranului unui monitor CRT este bombata, configuratie datorata constructiei tubului catodic. În ultimii ani această bombare a fost mult diminuata în aşa fel încît unele dintre monitoarele mai noi se definesc ca avînd un ecran plat ("flat"). Acest tip de monitoare are o imagine mai bună decît monitoarele la care bombarea ecranului este mai evidenta. Un alt aspect important care trebuie luat în calcul la achizitionarea unui monitor este respectarea de către producator a unor norme internationale de reducere a radiatiilor şi a consumului de energie. Monitoarele mai bune sînt cele la care se specifica respectarea normei TCO 99 şi prezenţa caracteristicii "Low Radiation" (radiatie scăzută). Este recomandată cumpărarea unui monitor CRT cu diagonala ecranului de 17 inci, cu ecran plat şi care să suporte o rezolutie de 1024 x 768 la o rata de reimprospatare verticala de 85 Hz. În plus el trebuie să să respecte norma TCO 99 şi să fie eventual de tipul "Low Radiation". Este de preferat să cumpărăm un monitor fabricat de o companie cunoscuta şi apreciata pentru calitatea produselor sale. Fiindca un monitor este o investitie pe termen lung trebuie sa fim siguri ca imaginea pe care o afiseaza este corespunzatoare cu dorintele noastre. Inainte de a cumpara monitorul putem verifica calitatea imaginii
  • (luminozitate, contrast, nuante de culoare) folosind un set de imagini aduse cu noi pe un CD sau discheta, imagini pe care le-am vizionat in prealabil pe un monitor care le afisa corect. 10.4.2. LCD Un monitor LCD este mai sanatos pentru ochi şi datorita faptului că nu consuma multă energie electrica îşi va amortiza costul în timp. Atunci cind cumparam un monitor LCD trebuie sa luam in calcul nu numai pretul ci si performantele acestuia, in asa fel incit sa il putem folosi pentru toate aplicatiile de calculator pe care le rulam in mod regulat. La fel ca in cazul monitoarelor CRT si monitoarele LCD sint cu atit mai scumpe cu cit au diagonala mai mare. In general monitoarele LCD au o rezolutie recomandata (la care imaginea este cea mai buna) si este indicat sa ne gindim bine daca aceasta rezolutie se potriveste cu aplicatiile (softurile) pe care le folosim. De exemplu o rezolutie de 1024 x 768 este adecvata pentru aplicatiile de birotica si jocuri, insa este insuficienta daca avem de gind sa folosim in mod curent aplicatii de grafica profesionala. La cumpararea unui monitor LCD mai trebuie sa tinem cont si de un aspect foarte important care deriva din tehnologia lor de functionare. Este vorba de asa-numitul "timp de raspuns" ("response time") care masoara intervalul de timp in care un pixel aprins (care emite lumina) de pe ecran se stinge si apoi se aprinde din nou. Un monitor cu timpul de raspuns de 16 ms sau mai putin poate fi folosit cu performante bune atit pentru jocuri cit si pentru aplicatii uzuale (birotica, grafica, etc.). Monitoarele cu timpi de raspuns de peste 16 ms pot fi folosite cu rezultate bune doar pentru aplicatii uzuale, in cazul jocurilor aparind fenomenul de "latenta" (intirziere) a imaginii care face ca actiunea jocului sa aiba de suferit. In concluzie, daca folosim calculatorul si pentru jocuri trebuie sa luam un monitor LCD cu timpul de raspuns de 16 ms sau mai putin, iar daca folosim calculatorul exclusiv pentru aplicatii obisnuite putem lua un monitor cu timpul de raspuns de 25 ms, 30 ms, 35 ms, etc. In mod evident, cu cit timpul de raspuns este mai scazut cu atit monitorul este mai scump. Una din problemele relativ frecvente in cazul monitoarelor LCD sint asa-numitii "pixeli morti" ("dead pixels") care desemneaza pixelii nefunctionali de pe ecran. Pixelii morti sint niste zone punctiforme de pe ecran care nu mai raspund la actiunea curentului electric, ele avind aceeasi culoare (de ex. rosiatica) tot timpul, ceea ce face ca aceste zone sa nu poata participa la formarea imaginii comandate de placa video. Un anumit numar de pixeli morti poate fi tolerat, mai ales daca ei se gasesc la periferia ecranului si nu sint situati unul linga altul. Prezenta de pixeli morti in numar mare sau pozitionati in centrul ecranului este unul din motivele care il indreptatesc pe cumparator sa ceara schimbarea monitorului. Producatorii de ecrane LCD fac tot posibilul ca monitoarele noi sa nu aiba astfel de pixeli morti, iar numarul celor care apar in perioada de garantie sa fie cit mai mic. Producatorii specifica de obicei numarul de pixeli morti si localizarea acestora pentru care un cumparator poate sa ceara inlocuirea monitorului in perioada de garantie. Atunci cind dorim sa cumparam un monitor LCD trebuie neaparat sa ne decidem doar dupa ce am vazut modelul respectiv in stare de functionare si asta pentru ca sa fim siguri ca afisarea culorilor ca si alti parametrii ai imaginii (luminozitate, contrast) sint in concordanta cu asteptarile noastre. Eventual inainte de a lua decizia finala putem sa cerem sa fie afisata pe ecran o succesiune de imagini (unele viu colorate, altele in tonuri alb-negru) pe care le-am adus pe o discheta sau un CD. In ceea ce priveste timpul de raspuns putem sa luam de bune specificatiile producatorului, dar daca dorim sa fim siguri ca monitorul va afisa corespunzator jocurile nostre preferate va trebui sa-l rugam pe vinzator sa instaleze unul din aceste jocuri si sa observam singuri daca specificatiile tehnice sint corecte. Atunci cind cumparam un monitor LCD mai trebuie sa luam in calcul si alte aspecte cum sint : posibilitatea de rotire, inclinare sau inaltare a ecranului ; marimea unghiului de vizibilitate in plan orizontal si vertical ; ergonomia (pozitionarea butoanelor de reglaj a imaginii, etc.) ; existenta unui fin strat protector din sticla peste ecranul propriu-zis ; tipul de conectori pentru placa video (recomandat sa aiba atit conector D-Sub cit si DVI) ; soliditatea constructiei ansamblului format din monitor si sistemul de sprijin.
  • 11. UNITATEA DE DISCHETĂ Unitatea de discheta ("floppy drive") şi-a pierdut din importanţă în ultimii ani o dată cu aparitia unitatilor CD-RW şi mai nou a minihardiscurilor ("pocki-drive"). Ea ramine încă esentiala pentru orice calculator pentru că unitatea este uşor de utilizat iar dischetele sînt ieftine. Discheta ("floppy disk") are o capacitate de stocare redusa (1,44 MB) dar reprezintă un mijloc bun de transfer de date între calculatoare dacă este vorba de fisiere de dimensiuni mici (de ex. fisiere de tip text). Un argument important în favoarea dotării calculatorului cu o unitate de discheta este faptul că o discheta de start ("startup disk") pe care am instalat anumite fisiere ale sistemului de operare poate fi folosită pentru pornirea calculatorului în cazul în care intimpinam probleme la pornirea acestuia folosind sistemul de operare instalat pe hardisc. De asemenea multe programe de tip antivirus folosesc dischete ("rescue disks") pentru a restaura sistemul de operare după infectia cu un virus. 12. TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL Tastaura şi mausul sînt componente esentiale cu ajutorul cărora comunicam cu calculatorul şi îi dam instrucţiuni. Ele se conecteaza prin intermediul porturilor PS/2 sau mai nou USB.La aceste două componente putem să facem economie în sensul că putem să cumpărăm piese mai ieftine fără ca acest lucru să afecteze performanţa calculatorului sau sanatatea noastra. Tastatura trebuie încercata înainte de cumpărare pentru a vedea dacă ne convine gradul de presiune care trebuie aplicat tastelor şi în acelaşi timp să observam dacă există elemente care nu ne convin în configuratia tastaturii (de ex. butoane prea mici sau inscriptionate cu litere inclinate). În ultimii ani au fost aduse îmbunătăţiri tastaturii şi mausului. cumpărarea unui maus cu rotita de derulare ("scroll") reprezintă o decizie bună care nu ne obliga să cheltuim foarte multi bani însă aduce un plus de funcţionalitate. Cumpărarea unui maus cu dispozitiv optic în loc de bila, a unei tastaturi cu butoane suplimentare pentru aplicaţii multimedia şi internet sau cumpărarea unui maus şi a unei tastaturi cu conexiune prin radio ("wireless") reprezintă şi ele decizii bune, însă care în acelaşi timp ne obliga să scoatem ceva mai multi bani din buzunar. Joysticul ("joystick") este un dispozitiv folosit în jocuri (în special în simulatoarele de zbor). Este recomandată cumpărarea unui joystic digital cu throttle (maneta de gaze), twist handle (miner rotativ), POV Hat (buton de schimbare rapidă a unghiului de vizualizare) şi cu cel puţin 4 butoane programabile. Joysticul trebuie încercat înainte de cumpărare şi se recomanda alegerea unui joystic rezistent şi ceva mai greu (pentru stabilitate). Nu se recomanda cumpărarea unui joystic analog ieftin pentru că de obicei acesta este greu de configurat cu precizie şi are tendinta să se strice uşor, fiind foarte fragil. 13. CARCASA ŞI SURSA DE ALIMENTARE 13.1. CARCASA Carcasa reprezintă "casa" calculatorului, cea care adaposteste toate componentele acestuia. Ea are o forma paralelipipedica şi de obicei este din metal, la care se adauga unele elemente din plastic. Carcasa este formata dintr-o structura de sustinere (pe care se fixeaza componentele calculatorului) acoperita de panouri metalice. Acestea sint in numar variabil, dar de obicei exista doua panouri laterale si unul superior, la care se adauga o masca frontala din plastic. Carcasa are ca rol principal asigurarea protectiei componentelor calculatorului, iar ca roluri secundare pe acelea de izolare fonica si de participare la racirea componentelor. Acestea sint roluri utilitare, dar in ultima vreme carcasa tinde sa capete si un rol estetic, multi utilizatori infrumusetindu-si carcasele in conformitate cu preferintele lor in materie de decoratiuni. Majoritatea carcaselor sint construite pentru a gazdui placi de baza conforme cu standardul ATX. Compania Intel a propus un standard nou, numit BTX, care aduce unele imbunatatiri (legate de ventilatie, nivelul de zgomot, asezarea componentelor, etc.) insa producatorii de carcase si placi de baza nu se grabesc sa-l adopte, mai ales ca vechiul standard nu este inca depasit. In functie de inaltimea lor carcasele se impart in miniturn ("minitower"), miditurn ("miditower") si maxiturn ("maxitower"). Carcasele miniturn sint folosite in situatiile in care calculatorul are putine componente (de ex. un singur hardisc si o
  • singura unitate optica) si sint ideale daca nu avem mult spatiu la dispozitie, cum este situatia cind tinem calculatorul intr-un compartiment (raft) vertical de pe birou. Carcasele miditurn sint cele mai folosite carcase si reprezinta solutia ideala pentru un calculator care sa nu ocupe mult spatiu pe verticala si care in acelasi timp sa permita gazduirea unui numar adecvat de componente, carora sa le fie asigurata si o ventilatie adecvata. Carcasele maxiturn sint folosite in special pentru servere, ele putind gazdui un numar mare de hardiscuri. Desi toate carcasele miditurn au aceeasi inaltime, numarul de componente pentru stocarea de date (hardiscuri, unitati optice, unitati de discheta) pe care le pot gazdui variaza in functie de modelul carcasei. La partea anterioara a carcasei exista mai multe locasuri de 5,25 inci in care se pot monta unitati optice (CD-ROM, CD-RW, etc.), sub care se afla mai multe locasuri de 3,5 inci in care se monteaza unitati de discheta (de obicei doua locasuri care comunica cu exteriorul prin inlaturarea unor placute din panoul frontal) sau hardiscuri. O carcasa miditurn buna are patru locasuri pentru unitati optice, doua pentru unitati de discheta si cinci pentru hardiscuri, desi in mod evident nu vom monta poate niciodata toate aceste componente. Pentru utilizatorii casnici nu este nici o problema daca au ales o carcasa cu mai putine locasuri, de exemplu una care poate gazdui doar trei unitati optice si trei hardiscuri, mai ales ca de obicei ei vor avea instalat un singur hardisc (de capacitate medie - mare) si cel mult doua unitati optice (de ex. un DVD-ROM si un CD-RW). Este totusi de retinut faptul ca locasurile pentru unitati optice pot fi folosite si pentru instalarea panourilor de control pentru unele componente (placă de sunet mai sofisticata, dispozitiv de reglare a turatiei ventilatoarelor, etc.) deci trebuie sa luam in calcul si acest aspect la cumpararea unei carcase. Unitatile cititoare de memocarduri flash (folosite de aparatele foto digitale) pot fi si ele instalate in locasurile unitatilor optice. In mod teoretic toate carcasele (indiferent de producator si de costul lor) ar trebui sa poata sa asigure trecerea prin ele a unui flux de aer care sa contribuie la racirea componentelor. Aceasta sarcina importanta este insa indeplinita de unele carcase mai bine decit de altele. Fluxul de aer trebuie sa intre prin partea de jos a mastii frontale a carcasei si sa iasa prin partea din spate a sursei de alimentare, avind deci o traiectorie diagonala, racind mai intii hardiscul si apoi componentele montate pe placa de baza. Majoritatea carcaselor au la partea inferioara a panoului frontal niste orificii (de obicei sub forma de fante) prin care poate patrunde aerul. Exista insa si carcase care nu au astfel de orificii sau la care orificiile sint acoperite cu un element decorativ din plastic. In cazul acestora din urma putem sa inlaturam elementul decorativ si sa scoatem la vedere orificiile care vor permite admisia unui curent de aer. Unele carcase au orificii de admisie (de obicei sub forma de găurele) si pe panourile laterale. In cazul in care calculatorul nostru are nevoie de racire activa suplimentara putem sa montam ventilatoare pe carcasa, majoritatea carcaselor avind locuri speciale de montare a ventilatoarelor, prevazute cu gauri pentru suruburile de fixare. De exemplu in fata locasurilor hardiscurilor exista o placa metalica gaurita pe care se poate atasa un ventilator care sa traga aer in calculator, iar in partea din spate a carcasei exista doua (sau unul singur) locuri speciale pe care pot fi fixate ventilatoare care sa elimine aerul incalzit din carcasa. Unele carcase mai scumpe au un ventilator suplimentar pozitionat pe unul din panourile laterale, in asa fel incit sa aduca aer din exterior deasupra procesorului si placii video. Adaugarea de ventilatoare suplimentare trebuie facuta doar daca este necesar acest lucru, pentru ca ele contribuie la poluarea fonica si pot cauza disconfort utilizatorului. In jurul carcaselor s-a nascut o activitate distincta numita "modding" ("modificare") care consta in personalizarea carcasei prin adaugarea de elemente iesite din comun, in principal cu rol estetic. Producatorii de carcase au observat aceasta tendinta (aparuta initial in rindurile pasionatilor de calculatoare) si s-au adoptat cerintelor pietei, propunind carcase care sa satisfaca si gusturile estetice ale utilizatorilor. Au aparut astfel carcase cu masti frontale colorate (mai viu sau mai sobru) sau cu un geam lateral prin care sa se poata observa lumina emisa de mici lampi cu neon instalate in carcasa sau atasate unor componente (in special ventilatoare). Unele modificari au insa si un rol utilitar, un exemplu fiind chiar geamul lateral, care ne permite sa observam functionarea ventilatoarelor sau gradul de incarcare cu praf a componentelor. O alta modificare utila este încastrarea unui miner in panoul superior al carcasei, care ne permite sa transportam calculatorul ca pe un geamantan.
  • 13.2. SURSA DE ALIMENTARE Sursa de alimentare (SA) este una din componentele cele mai importante ale unui calculator, de buna functionare a ei depinzind performanta si stabilitatea acestuia. Pentru a intelege mai bine rolul ei putem sa apelam la o comparatie intre calculator si corpul uman. Asa cum putem deduce si din numele ei, SA este corespondentul tractului digestiv din corpul uman. In cazul omului viata presupune un aport de energie prin intermediul alimentelor, care sint prelucrate de-a lungul tractului digestiv (de la gura la intestin) si transformate in substante ce sint absorbite, urmînd a fi transportate prin sînge la nivelul organelor care au nevoie de ele. In cazul calculatorului, SA preia curent electric alternativ (energie electrica) cu tensiunea de 220 V din priza de perete si il transforma in curent continuu de voltaje mai mici (3,3 V ; 5V ; 12 V) pe care il dirijeaza prin cabluri speciale catre componentele care au nevoie de el pentru a functiona. Sursa de alimentare nu este o componenta complexa, ea neincluzînd tehnologii avansate. La interiorul sursei se gaseste o placa cu circuite pe care sint lipite piese obisnuite (condensatori, tranzistori, diode, rezistente, bobine) si unul sau mai multe transformatoare. Tot la interior se gasesc si doua radiatoare (placi de metal) asezate vertical, care au rolul de a raci piesele cu activitate sustinuta (tranzistori si diode) care sint fixate pe ele. Din sursa pleaca un manunchi de cabluri care vor fi conectate la componentele care necesita alimentare cu energie electrica. Cutia metalica in care se gaseste sursa este dotata cu fante pentru admisia de aer din carcasa calculatorului, iar la partea din spate a carcasei se gaseste un ventilator care elimina aerul cald la exterior. Fluxul de aer care este "tras" din carcasa si apoi eliminat in exteriorul sursei serveste la racirea componentelor acesteia. Sursele mai scumpe au un al doilea ventilator asezat pe partea inferioara a sursei, care "trage" aer din carcasa pentru crearea unui flux de aer mai important. Functionarea optima a calculatorului presupune alimentarea permanenta cu curent electric a diverselor sale componente. Fiecare componenta are nevoie de un anumit tip de curent continuu, adica un curent cu o anumita tensiune si o anumita intensitate. Sursa de alimentare preia curentul alternativ si dupa ce il transforma in curent continuu il canalizeaza pe citeva tronsoane ("rails" - şine), fiecare tronson avind o anumita tensiune (+3,3V ; +5V ; +12V ; -12V, -5V, +5VSB). Acest proces seamana (la modul simbolic, bineînţeles) cu impartirea unui fluviu in mai multe canale la varsarea in mare cu formarea unei delte. Pentru calculatoarele moderne sint importante doar primele trei tronsoane, cele de -12V si -5V fiind incluse pentru compatibilitatea cu piesele foarte vechi (cum sint cele conectate prin sloturi ISA), iar ultimul fiind folosit pentru circuitul de stand-by, de unde si numele lui. Tronsoanele de +3,3V si +5V sint folosite in general pentru alimentarea componentelor electronice (cipsetul placii de baza, memoria RAM, placa video, placa de sunet, etc.) si a unor periferice (maus, tastatura, dispozitive conectate prin portul USB, etc.). Tronsonul de +12V este folosit pentru alimentarea motoarelor hardiscurilor si unitatilor optice, dar si pentru motoarele ventilatoarelor. O particularitate interesanta este ca si procesoarele moderne produse de AMD (Athlon, Sempron, Duron) sau Intel (Pentium 4, Celeron) functioneaza tot pe baza curentului furnizat de tronsonul de 12V. Asa cum am mai spus, alimentarea unei componente in scopul functionarii ei optime presupune furnizarea unui curent de o anumita tensiune si o anumita intensitate. Tensiunea se masoara in Volţi (V) iar intensitatea in Amperi (A). Intensitatea curentului necesar unei anumite componente este o marime care desemneaza "cantitatea" de curent necesar pentru functionarea ei. Fiecare tronson de curent continuu provenit din SA este capabil sa furnizeze o anumita cantitate (intensitate) maximala de curent, care se va imparti intre piesele alimentate de tronsonul in cauza. Din aceasta cauza o SA trebuie sa produca tronsoane de curent continuu a caror intensitate sa fie suficienta pentru componentele care se alimenteaza de la fiecare tronson in parte. De exemplu tronsonul de +12V trebuie sa furnizeze un curent cu o intensitate care sa fie suficienta pentru alimentarea procesorului dar si pentru alimentarea motoarelor hardiscului, unitatii optice si ventilatoarelor, fiind de departe cel mai solicitat dintre tronsoane. In mod normal acest tronson face fata solicitarilor, dar daca avem mai multe hardiscuri, mai multe unitati optice, mai multe ventilatoare suplimentare si in plus avem si o placa video ce necesita alimentare suplimentara este posibil ca tronsonul respectiv sa nu mai poata furniza un curent adecvat fiecarei componente in parte si ca urmare unele din piese nu vor functiona sau vor functiona deficitar. Puterea electrica se defineste ca fiind produsul dintre tensiunea si intensitatea unui curent (P = U x I), desemnind cantitatea de energie disponibila pentru consum de catre componentele unui circuit electric care include bineinteles si o sursa de curent (sursa de tensiune). Puterea electrica se masoara in Waţi (W). Toate sursele de alimentare pentru calculatoare au specificata puterea electrica maximala (300W, 350W,
  • 400W, etc.), ce inseamna maximul de putere pe care sint capabile sa o furnizeze la un moment dat in scopul alimentarii cu curent a componentelor. O sursa de alimentare nu furnizeaza tot timpul puterea maximala, ci doar puterea necesara activitatii componentelor din calculator aflate in functiune la un moment dat. Daca toate componentele aflate in functiune nu au nevoie decit de 280W, atunci doar atit va furniza sursa, indiferent de care este puterea ei maximala. Acest lucru este dealtfel imbucurator pentru ca de exemplu in cazul unei surse de 350W nu vom plati decit curentul consumat (280W) si nu curentul maximal (350W) ce poate fi furnizat de sursa. Caracteristicile tehnice ale unei SA sint de obicei scrise pe o eticheta lipita de cutia sursei. Sa luam ca exemplu o sursa obisnuita ("no-name") model LC-B350 ATX. Ea are scris pe cutia metalica urmatorul text : "Total Output is 350 W Max", care ne arata puterea maximala a sursei. Insa desi puterea totala a unei SA este importanta, la fel de importante sint si puterile oferite pentru fiecare tronson in parte. Puterea unui tronson se obtine prin inmultirea tensiunii tronsonului cu intensitatea curentului furnizat de acel tronson. Pe eticheta de pe sursa sint prezente si datele despre intensitatea curentului care circula prin fiecare tronson. Astfel, in cazul sursei din exemplul nostru avem specificate urmatoarele valori : 28A pentru tronsonul de 3,3V ; 35A pentru tronsonul de 5V ; 16A pentru tronsonul de 12V. Deci tronsonul de 12V (cel mai important) ofera o putere electrica de 192W (12V x 16A), care este o valoare buna, suficienta pentru calculatoarele celor mai multi utilizatori. Sursele de alimentare cu valori ale intensitatii mai mici de 16A pe tronsonul de 12V nu sint indicate pentru calculatoarele moderne, daca se doreste o functionare adecvata a acestora. Sursa de alimentare furnizeaza curent componentelor printr-o multitudine de cabluri care au fiecare la capat un conector din plastic de o anumita forma. Cablul care alimenteaza placa de baza furnizeaza in principal curent de +3,3V ; +5V si +12V pentru componentele PB si placile de extensie ale calculatorului (placa video, placa de sunet, etc.) si are la capat conectorul numit ATX. Cablurile care alimenteaza hardiscurile si unitatile optice furnizeaza curent de +12V si au la capat cite un conector numit Molex. Aceleasi cabluri furnizeaza curent pentru placile video ce necesita alimentare suplimentara in afara aceleia prin slotul AGP. Procesoarele Pentium 4 au nevoie de alimentare suplimentara si daca intentionam sa cumparam un astfel de procesor trebuie sa alegem o SA care sa aiba un cablu special ce furnizeaza un supliment de curent de + 12V si se fixeaza pe PB intr-o priza asemanatoare cu cea ATX dar mai mica. Întreţinerea sursei de alimentare este esentiala pentru buna funcţionare a acesteia pe termen lung. După o anumită perioada de la cumpărare (în general 6-12 luni) sursa trebuie demontata şi curatata de praf la interior. Curatarea trebuie să se faca ulterior în mod periodic (la 3 luni) pentru că în caz contrar praful depus la interiorul sursei şi pe palelele ventilatorului acesteia va impiedica racirea corespunzatoare a ei şi riscam să se defecteze. Curatarea sursei se poate face la domiciliu (evident, după deconectarea de la priza a calculatorului) de cei care sînt familiarizati cu procedeul. Pentru ceilalti este recomandat ca această operatie să fie făcută de specialistii de la un service de depanare a calculatoarelor. Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la carcase si la sursele de alimentare pot fi gasite in Anexa Manualului. 13.3. CUMPĂRAREA CARCASEI SI A SURSEI DE ALIMENTARE Carcasa include de obicei in pretul ei si o sursa de alimentare (care este deja fixata). Este insa posibil sa cumparam o carcasa fara sursa sau o sursa separata pe care sa o montam intr-o carcasa pe care o avem deja. Carcasele si sursele mai ieftine sint desemnate prin apelativul "no-name" ("fara-nume", anonime, banale) pentru ca nu sint construite de o companie cu renume in domeniu. Aceasta nu inseamna ca o carcasa "fara-nume" este prin definitie proasta sau sursa de alimentare inclusa nu este fiabila si va ceda in scurt timp. Carcasele si sursele de alimentare sint construite in conformitate cu niste standarde precise, care trebuie respectate indiferent de pretul final al produsului. De multe ori SA "fara-nume" sint construite de companii care construiesc si SA scumpe, dar pentru ca o SA "fara-nume" nu este vinduta sub o marca renumita ea va fi mult mai ieftina, desi contine in mare aceleasi componente ca si o sursa scumpa. Carcasele scumpe includ imbunatatiri de ordin utilitar (ventilatoare suplimentare incastrate in panourile laterale, porturi USB si FireWire pe masca frontala, panou de control a turatiei ventilatoarelor, filtru de praf, etc.) si de ordin estetic (coloratie deosebita, geam lateral, lampi cu neon la interior, etc.). Sursele de
  • alimentare scumpe (incluse sau nu in carcase scumpe) au si ele imbunatatiri cum sint : materiale de constructie mai bune (de ex. radiatoare din cupru pentru racirea tranzistoarelor si diodelor), ventilatoare mai bune (performante si silentioase - prin reglarea automata a turatiei in functie de temperatura de la interior), circuite de protectie a sursei (si implicit a componentelor calculatorului) in caz de suprasarcini sau caderi de tensiune, cabluri ecranate, etc. Pretul unei carcase miditurn ce include si o sursa de alimentare variaza intre 25 EUR si 250 EUR. Fiecare utilizator trebuie sa decida, in functie de bugetul pe care il are la dispozitie si de experienta sa anterioara care este suma pe care doreste sa o dedice carcasei (si sursei). Unii prefera să cumpere o carcasa mai scumpa pentru că se tem că daca ar cumpara o carcasa "fara-nume" calculatorul nu va funcţiona la parametrii maximi, deoarece în viziunea lor (sau ca urmare a experientei lor) nu este racit corespunzator sau sursa de alimentare nu îşi indeplineste funcţia în mod optim. Altii (printre care se numara si MunteAlb, autorul acestui manual) prefera să cumpere o carcasa obisnuita şi să o intretina corespunzator, iar cu economia făcută astfel să cumpere un procesor mai performant. Pretul platit pentru o carcasa sau o SA scumpa este uneori exagerat chiar si in cazul in care prezinta multe imbunatatiri fata de corespondentele lor mai ieftine. Fiabilitatea unei SA este dependenta direct de gradul de intretinere a ei. O sursa ieftina intretinuta corespunzator va functiona mai bine decit o sursa scumpa care nu este intretinuta deloc. In mod similar, degeaba cumparam o carcasa scumpa care asigura o ventilatie buna la interior, daca lasam componentele sa se umple de praf ce va impiedica schimbul de caldura intre ele si fluxul de aer ce trece prin carcasa. Este recomandată cumpărarea unei carcase miditurn ("miditower") care să contina o sursa de alimentare în format ATX, avînd o putere de cel puţin 350 W si o intensitate a curentului de cel putin 16A pe tronsonul de 12V. Daca intentionam sa folosim un procesor Pentium 4 este bine sa ne asiguram ca sursa are si conectorul auxiliar necesar pentru alimentarea acestor procesoare (cele mai multe surse, ieftine sau scumpe, îl au). Cei care au de gind să adauge multe componente la calculator (de ex. mai multe hardiscuri, mai multe componente conectate prin USB, etc.) trebuie să îşi cumpere o sursa cu o putere mai mare de 400W, pentru a fi siguri că sursa va face faţă solicitarilor. O sursa de 450W este recomandata pentru utilizatorii care doresc sa-si cumpere placi video foarte performante. Acest lucru nu inseamna că dacă ne cumpărăm o sursa de 450 W ea va consuma 450 W în fiecare ora de funcţionare a calculatorului. O astfel de sursa nu consuma decît necesarul de curent pentru piesele instalate aflate în funcţiune. Dacă piesele instalate nu consuma decît 375 W pe ora, acesta va fi şi consumul de electricitate pe care îl vom plăti. Cei care doresc sa stie exact cit de puternica trebuie sa fie sursa computerului pe care urmeaza sa-l construiasca pot vizita o pagina speciala care le permite calcularea puterii electrice totale in functie de consumul componentelor avute in vedere pentru includerea in calculator. 14. PLACA DE SUNET, BOXELE, MICROFONUL 14.1. PLACA DE SUNET Placa de sunet (PS) este una din componentele care ne permit să transformam calculatorul într-un sistem multimedia conceput pentru a satisface nevoia de divertisment sau pentru a pune în valoare capacitatile creatoare în domeniul muzical ale utilizatorului. Placa de sunet este fie de sine statatoare (separata - "standalone"), fie cel mai frecvent este inclusa (integrata) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de obicei "interne", adică se monteaza într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi plăci "externe" care se conecteaza la portul USB. Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit DSP - "digital signal processor") şi cu cît acesta este mai puternic cu atît placa va fi mai performantă. În cazul PS integrate procesorul central (CPU) al calculatorului indeplineste de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a sistemului scade într-o mai mică sau mai mare masura atunci cînd procesorul central este suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor. Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea între procesorul central, controlerul audio din cipsetul SouthBridge de pe PB şi codecul (codor/decodor - "coder/decoder") aflat sub forma unui mic cip pe PB. Codecul este conceput pe baza standardului AC'97 pus la punct de compania Intel şi este produs de mai multe companii. Cel mai utilizat codec este cel produs de Realtek şi
  • se găseşte în mai multe versiuni şi anume ALC650, ALC655 şi ALC658, ultima varianta fiind cea mai bună. Alti producatori sînt VIA (codecul VT1616) şi Analog Devices (codecul AD1985). Compania Intel a introdus in anul 2004 standardul "Intel High Definition Audio", menit sa inlocuiasca standardul AC'97. Noul standard permite obtinerea unui sunet de calitate mai buna si aduce o serie de imbunatatiri tehnologice, printre care tehnologia multi-flux ("multi-stream") care face posibila prelucrarea simultana a sunetului provenit de la mai multe dispozitive sau aplicatii prin alocarea de canale separate. Plăcile de sunet integrate urmeaza însă tendinta generală a componentelor de calculator în sensul cresterii performanţei şi de aceea tot mai multe solutii integrate aparute recent includ un procesor audio dedicat (NVIDIA APU / Soundstorm sau VIA Envy24PT) care preia o parte din munca procesorului central şi în plus ofera o calitate mai bună a sunetului. Plăcile de sunet separate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă de virf (profesionale), plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obisnuita. Plăcile semiprofesionale sînt construite în jurul unor procesoare audio cum sînt EMU10K2, Cirrus Logic CS6424 sau VIA Envy24HT, primul procesor fiind prezent în plăcile produse de compania Creative, iar ultimele două procesoare gasindu-se în ofertele a diversi producatori de PS. Plăcile cu performanţă obisnuita sînt de obicei construite în jurul procesoarelor audio produse de compania C-Media (de ex. CMI 8738), însă aceste plăci se bazeaza în principal pe procesorul central pentru generarea sunetului şi mai puţin pe DSP-ul integrat, deci cumpărarea lor se impune doar dacă nu avem o PS inclusa pe placa de bază sau aceasta s-a defectat. Plăcile de sunet integrate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obisnuita. Plăcile integrate cu performanţe mai bune sînt bineinteles cele care dispun de un procesor audio dedicat, însă chiar şi solutiile care nu includ un astfel de procesor sînt satisfacatoare, dată fiind puterea procesoarelor centrale care este suficienta în marea majoritate a situatiilor, ea nefiind folosită la maxim decît în anumite cazuri (de ex. jocuri foarte solicitante pentru CPU). Dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii multimedia obişnuite (ascultarea de muzica în format MP3 şi vizionare de filme) şi pentru jocuri, nu este nevoie să mai cumpărăm o placă de sunet separata, cea inclusa face faţă cu succes unor astfel de sarcini în conditiile în care avem un CPU puternic (cu frecvenţa de ceas de peste 1 GHz). Putem chiar să folosim la nivel de amator programele de creare de muzica şi de editare audio (mixare). Cei care sînt mai pretentiosi în privinta calitatii sunetului sau doresc să se ocupe de prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispozitie o gama larga de plăci de sunet al caror preţ variaza de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR. Cei mai cunoscuti producatori de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips, Terratec, Hercules şi Yamaha. 14.2. BOXELE Boxele sînt o componenta esentiala a unui calculator folosit pentru aplicaţii multimedia, dar în cazul lor putem face o mică economie. Tinind cont de faptul că stam foarte aproape de ele nu este nevoie ca boxele să aibă o putere foarte mare. Un set de două boxe cu puterea de 3 W (2 x1,5 Waţi RMS) este suficient pentru ascultarea de muzica sau pentru jocuri, chiar şi la această putere mică nefiind nevoiti să dam volumul la maxim. Foarte multi producatori de boxe exprima puterea acestora în Waţi PMPO, aceasta nefiind decît o stratagema folosită în scopuri de marketing. Este bine ca boxele să aibă şi un reglaj pentru basi şi de asemenea o mufa pentru conectarea castilor. Cei care sînt mai pretentiosi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpara boxe de putere mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci boxe (numite "sateliti") şi un dispozitiv special de redare a basilor ("subwoofer"). Aceste ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliti + 1 subwoofer), 6.1 sau 7.1. Satelitii se aranjeaza în jurul calculatorului în aşa fel încît utilizatorul să experimenteze senzatia de "imersiune" în atmosfera sonora generata de o piesă muzicala sau de un joc. În acest caz trebuie bineinteles să fie cumparata şi o placă de sunet separata (cu performanţe cel puţin de nivel mediu - semiprofesional) pentru a se asculta cu adevarat un sunet de calitate.
  • 14.3. MICROFONUL Microfonul este o componenta care va fi folosită din ce în ce mai mult în conditiile în care va lua amploare taifasul în mod multimedia prin internet (MediaTaifas = audio-video chat, videochat), folosit ca un substitut ieftin (puţin costisitor) pentru convorbirile telefonice locale, dar mai ales interurbane sau internationale. Microfonul este însă foarte util şi pentru softurile (de ex. MS Office XP sau 2003) care folosesc tehnologia de recunoastere vocala ("voice recognition") pentru dictarea de documente sau pentru lansarea de comenzi (deschidere de fisiere, editare, salvare, etc.) prin voce. Este recomandată cumpărarea unui capset ("headset"), care este un ansamblu format din casti şi microfon, acesta din urma aflindu-se în virful unui brat mobil montat pe una din casti. În cazul în care sesiunile de utilizare a castilor sînt lungi (zeci de minute sau ore) trebuie să cumpărăm casti care să fie dotate cu o protectie (un colac din burete acoperit cu piele sau plastic) pentru urechi, în aşa fel încît să nu avem dureri cauzate de presiunea castilor pe pavilioanele urechilor. Tinind cont de faptul că ansamblul casti-microfon va fi manipulat de multe ori este de asemenea recomandat să fie luată în calcul la cumpărare şi soliditatea constructiei lui. În acest sens este bine ca piesele de legatura dintre "potcoava" (elementul care se sprijina pe cap) şi casti să fie solide, mai ales că aceste elemente sînt solicitate ori de cîte sînt aranjate castile în cazul folosirii în mod succesiv de către mai multe persoane. Firele care intra în casti nu trebuie să fie expuse la vedere (neprotejate), evitindu-se astfel agatarea lor accidentala, iar firul care se conecteaza la mufa plăcii de sunet trebuie să fie suficient de lung pentru a permite o pozitie confortabila a utilizatorului în fata calculatorului. 15. MODEMUL ŞI PLACA DE REŢEA 15.1. GENERALITĂŢI Modemul este componenta care ne permite să folosim internetul prin intermediul liniei telefonice. Modemul (MOdulator - DEModulator) moduleaza fluxurile de date digitale în aşa fel încît acestea să poată circula prin linia telefonica (care transporta datele în mod analog) şi demoduleaza fluxurile de date primite prin linia telefonica transformindu-le din format analog în format digital. Viteza modemurilor vindute în prezent este de 56 kb/s (kilobiţi pe secunda - kbps). Modemurile sînt de două feluri şi anume hardware şi software. Modemurile hardware au un cip special care se ocupa cu transferul de date şi cu corectia erorilor. Modemurile software (softmodem) folosesc procesorul calculatorului pentru operatiile descrise mai sus. Modemurile hardware sînt considerate mai bune dar sînt ceva mai scumpe. Modemurile se impart în interne şi externe după locatia lor (în calculator sau în afără lui). Modemurile interne se fixeaza într-un slot PCI. Modemurile externe se conecteaza la portul USB, sînt mai bune însă sînt în general de două ori mai scumpe decît cele interne. Placa de retea este componenta care ne permite să ne conectam calculatorul într-o retea locala ("local area network" - LAN) cu alte calculatoare în aşa fel încît să impartim resursele acestora între ele. De asemenea este posibil ca în acest fel să participam la jocuri în mod multijucator ("multiplayer") fără a ne conecta la internet. Placa de retea este absolut necesara dacă dorim să avem acces la internet prin cablu TV (coaxial). 15.2. CUMPĂRAREA UNUI MODEM Este recomandată cumpărarea unui modem hardware intern. Dacă se doreste o mică economie se poate cumpara un modem software intern. Un modem nu este scump, însă "datorită" lui şi internetului este posibil să ajungem să cheltuim sume mari pentru nota telefonica, sume pe care le-am putea folosi de exemplu pentru a ne îmbunătăţi calculatorul.
  • 16. IMPRIMANTA 16.1. GENERALITĂŢI Imprimanta este componenta care ne permite să transferam date (texte, scheme, desene sau poze) de pe calculator pe hirtie. De exemplu, o imprimanta ne permite să transferam pe hirtie diverse texte descarcate de pe internet (articole, carti, etc.) şi în acest fel le putem citi fără a ne obosi ochii. 16.2. CUMPĂRAREA UNEI IMPRIMANTE Cele mai ieftine imprimante nu costa mai mult de 60 EUR (inclusiv TVA) însă adevaratul cost al unei imprimante este acela al cernelei pe care o foloseste aceasta. Un cartus de cerneala original costa între 25 şi 40 EUR şi cu ajutorul lui se pot tipari cam 200-300 de pagini de text (iar pozele consuma mai multă cerneala decît textul). Există şi posibilitatea să cumpărăm un cartus de cerneala original şi apoi să-l reincarcam cu cerneala de mai multe ori (cu ajutorul unor truse de reincarcare care contin un rezervor de cerneala şi o seringa speciala) dar chiar şi aşa costul de tiparire a paginilor este destul de mare. O imprimanta este în general un accesoriu util şi merita să cumpărăm una dacă folosirea ei justifica sumele de bani cheltuite periodic pentru cumpărarea cernelii. alpopey@rdslink.ro