Dostoievski adolescentul

2,804
-1

Published on

0 Comments
3 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
2,804
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
47
Comments
0
Likes
3
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Dostoievski adolescentul

  1. 1. Feodor Mihailovici Dostoievski ADOLESCENTUL Roman în trei părţi PARTEA ÎNTÂI CAPITOLUL ÎNTÂI I M-am apucat să aştern pe hârtie această istorie a primilor meipaşi pe drumul vieţii, fiindcă nu m-a răbdat inima să n-o fac, deşi măputeam lăsa păgubaş. De un lucru sunt însă convins: nu mă mai apucîn viaţa mea să-mi scriu autobiografia, chiar de-ar fi să mai trăiesc osută de ani. Trebuie să fii straşnic de îndrăgostit de tine însuţi ca să-ţidezvălui sufletul fără pic de ruşine. Singura mea scuză e că, spredeosebire de toţi cei ce mânuiesc condeiul, eu nu scriu spre a-miatrage laudele cititorilor. Dacă într-o bună zi m-am hotărât să-miînsemn până în cele mai mici amănunte tot ce am pătimit de un anîncoace, aceasta se datoreşte unui puternic imbold lăuntric, căci pream-au uluit cele petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările,străduindu-mă din răsputeri să nu adaug nimic şi mai cu seamă să numă las ispitit de meşteşugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de anişi până la urmă nici el nu ştie de ce s-a trudit atâta amar de vreme. Eunu sunt scriitor şi nici nu vreau să fiu, căci aş socoti o necuviinţă şi omârşăvie faptul de a-mi da în vileag toate tainiţele inimii şi de a facenegustorie la taraba lor literară cu descrierea meşteşugită asimţămintelor mele. De aceea mă şi înfurie presimţirea că, pe cât separe, n-am să pot ocoli cu desăvârşire descrierea sentimentelor şi agândurilor pe care acestea ţi le stârnesc (nici chiar pe cele maivulgare), deoarece influenţa literaturii este atât de nefastă, încât tecorupe chiar şi atunci când te îndeletniceşti cu ea numai pentrusufletul tău. Mai ales cugetările tale personale pot părea uneori foartebanale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare preţ ar putea să nuprezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să lăsăm la o parte acestecomentarii, cu toate că ele ar putea servi drept prefaţă, căci alta tot nuam de gând să scriu. Să intru aşadar în subiect, deşi cred că cel maigreu e să începi un lucru, oricare ar fi el. II
  2. 2. Încep aşadar, sau mai bine zis aş vrea să-mi încep însemnările dela data de septembrie anul trecut, şi anume din ziua când am întâlnitpentru prima oară pe... Dar să explic aşa din senin pe cine am întâlnit atunci, când nimeninu ştie încă despre ce e vorba, mi se pare cu totul nepotrivit; ba maimult, socotesc vulgar până şi tonul cu care am pornit, căci după ce amfăgăduit că mă voi feri de orice tertipuri literare, m-am lăsat ispitit deele chiar de la primul rând. Dar pe cât se pare, pentru a scrie cu mieznu-i de ajuns să vrei. Şi apoi, după părerea mea, în nici o limbăeuropeană nu-i atât de greu să scrii ca în limba rusă. Recitind rândurileaşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt chiar atât deprost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimând un om inteligent cumult mai prost decât gândeşte? În tot cursul anului trecut, hotărâtorpentru viaţa mea, această nepotrivire m-a izbit adesea în convorbirilemele cu oamenii şi mi-a pricinuit multe frământări. Deşi sunt hotărât să încep tot cu ziua de 19 septembrie, vreau maiîntâi să spun pe scurt câte ceva despre mine: cine sunt, unde măgăseam atunci, prin urmare să arăt măcar în parte ceea ce se petreceaîn capul meu în dimineaţa aceea de 19 septembrie, pentru a lămurimai bine cititorului, poate şi mie însumi, cele întâmplate. Am douăzeci de ani împliniţi şi am terminat de curând liceul. Mănumesc Dolgoruki şi din punct de vedere legal sunt fiul lui MakarIvanov Dolgoruki, un fost iobag de la curtea boierilor Versilov. Trecaşadar drept fiul lui legitim, deşi sunt un bastard în toată putereacuvântului, căci adevărata mea obârşie nu poate fi pusă la îndoială.Iată cum s-au petrecut lucrurile: acum douăzeci şi doi de ani, moşierulVersilov (tatăl meu adevărat, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzecişi cinci de ani), venise pentru câtva timp la moşia lui din gubernia Tuia.Bănuiesc că pe atunci el trebuie să fi fost un om destul de şters. Lucrulcel mai ciudat este că omul acesta care m-a uimit nespus încă dincopilărie, care a avut o înrâurire asupra întregii mele dezvoltărisufleteşti de până acum, şi o va avea desigur asupra întregului meuviitor, omul acesta a mai rămas şi astăzi pentru mine o enigmă înfoarte multe privinţe. Dar despre lucrul acesta am de gând să vorbescmai târziu. De altminteri, nici n-ar putea fi lămurit cu una cu două. Înorice caz, omul acesta va domina de la început şi până la sfârşitînsemnările mele. S-a întâmplat ca tocmai atunci, Versilov, care abia împlinisedouăzeci şi cinci de ani, să rămână văduv. Fusese însurat cu o fată deneam mare, dar nu prea bogată, anume Sâriotova, cu care avusese doicopii: un băiat şi o fată. Despre soţia lui, moartă atât de timpuriu, nuam putut afla decât foarte puţine lucruri şi acestea se pierd acumaîntr-un noian de alte amintiri; de altfel, multe laturi mai intime ale vieţiilui Versilov îmi scapă, deoarece faţă de mine el s-a arătat întotdeaunacât se poate de mândru, distant, închis şi dispreţuitor, deşi în anumitemomente mă uimea prin umilinţa lui cu totul neaşteptată. Pomenesc în
  3. 3. treacăt un fapt de care trebuie să se ţină seama, şi anume că Versilova tocat în viaţa lui trei averi şi încă destul de însemnate, care se ridicaula vreo patru sute de ruble, dacă nu şi mai mult. Acum a rămas fireştefără o leţcaie... Nici el nu prea ştia de ce venise atunci la ţară, cel puţin aşa mi-aspus mie mai târziu. Copiii nu şi-i luase cu el, îi lăsase, ca de obicei, lanişte rude; de altfel, aşa a procedat toată viaţa, atât cu copiii legitimi,cât şi cu cei din flori. Mulţi dintre iobagii lui de pe moşia aceea slujeaula curte; printre aceste slugi era şi grădinarul Makar Ivanov Dolgoruki.Cu acest prilej vreau să-mi vărs focul o dată pentru totdeauna: rar afost cineva atât de supărat pe numele lui, cum sunt eu de când măştiu. Recunosc că e o slăbiciune stupidă, dar nu m-am putut dezbărade ea. Când intram pentru prima oară într-o şcoală sau mă întâlnem cuvreun om căruia îi eram dator să-i dau socoteală numai pentru că eramai în vârstă decât mine — într-un cuvânt de câte ori i se năzăreavreunui pârlit de dascăl, preceptor, inspector şcolar sau popă să măîntrebe cum mă cheamă, la numele de Dolgoruki fiecare găsea decuviinţă să adauge într-o doară: — Prinţul Dolgoruki? Şi de fiecare dată eram silit să le explic acestor nătărăi: — Nu, pur şi simplu Dolgoruki. Precizarea "pur şi simplu" ajunsese să mă scoată în cele din urmădin sărite. Ţin să menţionez pe deasupra şi faptul ciudat că nici oexcepţie de la această regulă nu-mi stăruie în minte: nimeni nu m-ascutit de nelipsita întrebare. De bună seamă ca pe cei mai mulţirăspunsul nu-i interesa de fel şi apoi nici nu văd cine dracu sesinchiseşte de una ca asta! Totuşi, fiecare se simţea dator să-mi punăaceastă întrebare de prisos. Iar când afla că sunt "pur şi simplu"Dolgoruki, interlocutorul meu mă măsura, de obicei, cu o privireabsentă, nepăsătoare şi stupidă, care dovedea că nici el nu ştia de cemă întrebase, pentru ca apoi să-mi întoarcă spatele. Dar cel mai răumă simţeam jignit când întrebarea venea din partea colegilor mei deşcoală. Cine oare nu cunoaşte interogatoriul întregii clase, la care estesupus orice elev nou-venit? În ziua când se prezintă prima oară laşcoală (oricare ar fi ea), elevul cel nou, descumpănit şi ruşinat, devinevictima tuturor colegilor săi: toţi îi poruncesc, îl întărită, îl tratează cape o slugă. De obicei, un şcolar voinic şi rotofei se proţăpeşte peneaşteptate în faţa victimei şi o măsoară îndelung, încruntat şi dispre-ţuitor. Elevul cel nou înlemneşte, se uită pieziş la el şi, dacă-i tare devârtute, aşteaptă în tăcere ceea ce va urma: — Cum te cheamă? — Dolgoruki. — Prinţul Dolgoruki? — Nu, pur şi simplu Dolgoruki. — Aha, pur şi simplu! Dobitocule. Şi, la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o situaţie
  4. 4. mai stupidă, decât să te numeşti Dolgoruki şi să nu fii prinţ. Aceastăstupiditate, de care nu sunt câtuşi de puţin vinovat, mă apasă cumplit.Mai târziu, când ajunsesem să mă supăr foc de câte ori eram întrebatdacă sunt prinţ, răspundeam întotdeauna: — Sunt fiul unui fost iobag, acum slugă la curtea boierului. Odată, fiind din nou întrebat dacă sunt prinţ, m-am înfuriat de-abinelea şi am răspuns tăios: — Nu, pur şi simplu Dolgoruki, fiul neligitim al fostului meu stăpân— domnul Versilov. Am ticluit această formulă abia în clasa a şasea de liceu şi, deşim-am convins foarte repede că n-are nici un haz, am continuat totuşis-o repet multă vreme. Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei — dealtfel, singurul — găsea că sunt dominat de ideea răzbunării şi aconştiinţei cetăţeneşti şi această apreciere a profesorului a pus toatăclasa pe gânduri, ceea ce m-a jignit profund. În cele din urmă, unuldintre colegii mei, băiat cu limba foarte ascuţită, cu care abia dacăschimbam câteva cuvinte în decurs de un an, îmi spuse grav, fără sămă privească: — Fireşte, sentimentele acestea îţi fac cinste, căci, fără îndoială, tepoţi mândri cu ele; dar în locul dumitale nu m-aş fuduli într-atât că suntcopil din flori... s-ar zice că-ţi faci un merit deosebit din asta! Din ziua aceea am încetat să mă mai laud — cu faptul că sunt unbastard. Trebuie să repet că e foarte greu să scrii ruseşte: constat că amumplut trei pagini mari ca să arăt cât de furios am fost toată viaţa penumele meu şi tare mi-e teamă ca cititorul să nu se fi grăbit cumva săvadă în pricina supărării mele faptul că nu sunt prinţ, ci un Dolgorukioarecare. Totuşi consider mai prejos de demnitatea mea să mai încerca lămuri lucrurile şi a mă justifica. Aşadar, printre numeroasele slugi de la curtea boierească se maigăsea, pe lângă Makar Ivanov, şi o fată de vreo optsprezece ani; într-obună zi, lui Makar Dolgoruki, pe atunci în vârstă de cincizeci de ani, i senăzări s-o ia de nevastă. După cum se ştie, pe vremea iobăgieicăsătoriile între slugi se încheiau numai cu încuviinţarea stăpânilor, bauneori chiar după bunul lor plac. La moşia lui Versilov locuia pe vremeaaceea şi o mătuşă, ea însăşi moşiereasă; de fapt, nu-mi era mătuşăbună, dar cine ştie de ce, atât eu cât şi întreaga familie Versilov, cucare era pare-mi-se înrudită de departe, ne obişnuiserăm să-i spunem"mătuşă" Tatianei Pavlovna Prutkova. Pe atunci mai avea o sfoară demoşie cu vreo treizeci şi cinci de suflete, tot în gubernia noastră, bachiar în acelaşi judeţ. Fiind vecini, ea administra, adică mai degrabăsupraveghea moşia lui Versilov (cu vreo cinci sute de suflete), dar,după câte am aflat, obţinea rezultate tot atât de bune ca unadministrator cu şcoală. Despre ea n-aş putea spune câtă carte ştie şinici nu mă interesează acest lucru; ţin să adaug însă — deşi e departede mine gândul de a o măguli sau a o linguşi — că Tatiana Pavlovna are
  5. 5. un suflet nobil, mai mult, că este un om cu totul deosebit. Tocmai de aceea, ea nu numai că nu s-a opus intenţiilormatrimoniale ale ursuzului Makar Dolgoruki (toată lumea îl socotea peatunci un om ursuz), ci dimpotrivă, le-a încurajat cu toată inima. SofiaAndreevna (slujnica de optsprezece ani, care avea să fie mama mea)rămăsese de câţiva ani orfană de ambii părinţi; răposatul ei tată, care îipurtase lui Makar Dolgoruki un deosebit respect şi o mare recunoştinţă,fusese şi el slugă la curte, iar cu şase ani în urmă, simţind că i seapropie sfârşitul — unii pretind că abia cu un sfert de ceas înainte dea-şi da sufletul, aşa încât la nevoie se poate susţine că aiurase, dacănu ar fi fost oricum iresponsabil, ca orice iobag — îl chemase pe MakarDolgoruki, şi în faţa tuturor slugilor adunate şi a preotului îi ceruse culimbă de moarte, răspicat şi stăruitor, arătând spre fiică-sa: "Creşte-o şiia-o de nevastă". Acest lucru l-au auzit toţi cei de faţă. Cât despreMakar Ivanov, nu ştiu ce l-o fi îndemnat mai târziu să se însoare: i-a datinima ghies sau şi-a îndeplinit numai o datorie? Cred mai degrabă cănu a făcut mare caz de căsătoria lui. Era încă de pe atunci un om care"ştie să se impună". Nu fiindcă ar fi fost prea bisericos sau învăţat (deşiştia tipicul şi vieţile câtorva sfinţi pe de rost, dar le învăţase mai multdupă ureche), nu fiindcă ar fi trecut drept un fel de înţelept printreslugi, ci numai datorită firii lui îndărătnice, uneori chiar nesăbuite;vorbea sentenţios, judeca fără apel, şi în concluzie "trăia cuviincios",după propria lui expresie cu totul neaşteptată. Ţinând seama de felullui de-a fi de pe vremea aceea, e firesc să-şi fi câştigat stima tuturor,dar pe cât se pare nu şi dragostea cuiva. Situaţia s-a schimbat însăcând a ieşit din rândul slugilor: din acel moment toată lumea a începutsă vorbească despre el ca despre un sfânt care a pătimit mult. Nuîncape îndoială că aşa s-au petrecut lucrurile. Despre maică-mea ştiu că Tatiana Pavlovna a ţinut-o pe lângă eapână la vârsta de optsprezece ani, în ciuda stăruinţelor vechilului de ao trimite la Moscova să înveţe o meserie, şi că i-a dat şi o oarecareeducaţie, adică a învăţat-o să coasă, să croiască, să se poarte ca o fatăbinecrescută şi chiar să citească câte puţin. Să scrie ca lumea,maică-mea nu a învăţat însă niciodată. Ea privea căsătoria ei cu MakarIvanovici ca pe un lucru hotărât de mult şi socotea totul spre binele ei,fiind cât se poate de mulţumită; de aceea s-a şi dus la cununie cu aerulcel mai liniştit pe care-l poţi aştepta de la o fată în asemeneaîmprejurări, încât până şi Tatiana Pavlovna i-a spus că vădeşte atâtasânge rece, de parcă ar fi peşte nu om. Toate câte le ştiu despre fireamaică-mi de pe atunci, le-am auzit chiar din gura Tatianei Pavlovna.Versilov a sosit la moşie tocmai când se împlineau şase luni de laaceastă căsătorie. Vreau să adaug în treacăt că, din câte am aflat sau bănuiesc,n-am izbutit niciodată să mă dumeresc pe deplin cum a început totulîntre el şi maică-mea. Sunt aproape convins că, după cum măîncredinţa el însuşi anul trecut, înroşindu-se, deşi povestea toate
  6. 6. acestea cu tonul cel mai firesc, ba chiar oarecum în zeflemea, nicivorbă nu a fost de vreo idilă între ei şi că totul s-a întâmplat aşa, pe ne-aşteptate. De crezut cred că s-a întâmplat aşa, iar acest cuvinţel "aşa",oricât de plin de tâlc ar fi, nu-mi lămureşte câtuşi de puţin ceea cedoresc să aflu de atâta vreme, şi anume de unde li s-a tras totul. Înceea ce mă priveşte, am urât toată viaţa asemenea tărăşenii. Fireştecă ceea ce mă îndeamnă să aflu adevărul nu este o simplă curiozitatebolnăvicioasă. În treacăt fie zis, pe maică-mea nu am cunoscut-oaproape de loc până anul trecut, deoarece am trăit din copilărie printrestrăini, ca nu cumva să-l stingheresc pe Versilov, dar asupra acesteichestiuni voi reveni mai târziu. Amintesc aci faptul în sine numai ca săexplic de ce nu-mi pot închipui de fel cum o fi arătat maică-mea pevremea aceea. Cum nu cred să fi fost de o frumuseţe neobişnuită, nuvăd prin ce a atras pe un om ca Versilov pe atunci. Această întrebaremă frământă nu dintr-o curiozitate perversă, ci fiindcă dezvăluie otrăsătură foarte ciudată a acestui om. Deşi posac şi închis, mi-amărturisit chiar el, cu acea sinceritate naivă, fermecătoare, pe care odădea pe neaşteptate la iveală când era strâns cu uşa (de parcă ar fiscos-o din buzunar), că pe atunci mai era "cu caş la gură", sentimental,dar nu din fire, ci numai aşa, fiindcă abia citise Anton Sărmanul şiPolinka Saks, două cărţi care au avut o covârşitoare influenţăcivilizatoare asupra tinerei generaţii din vremea aceea. De obicei, eladăuga pe un ton foarte grav că poate numai datorită lui AntonSărmanul se stabilise la ţară. Bine, dar cum anume s-a apropiat acesttânăr "cu caş la gură" de maică-mea? Acum mă bate însă gândul cădacă aş avea fie şi un singur cititor, acesta ar râde de bună seamă înhohote de mine, socotindu-mă un băieţandru caraghios, un copil naivşi prost, care se încumetă să judece o situaţie ce-l depăşeşte. Da, nimicmai adevărat: deocamdată, problema mă depăşeşte şi mărturisesc căacest lucru nu-mi face cinste, căci îmi dau seama cât e de caraghios caun vlăjgan de douăzeci de ani să fie într-atâta de lipsit de experienţă;cu toate acestea trebuie să-i spun pe şleau domnului cititor că în cazulde faţă e cel puţin tot atât de naiv ca mine şi i-o voi dovedi. E drept cănu ştiu nimic despre femei şi nici nu vreau să ştiu, fiindcă am jurat sănu mă sinchisesc de ele cât voi trăi. Dar cu toate acestea sunt convinscă unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumuseţea lor, fie prin cineştie ce alte însuşiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreoşase luni ca să le înţelegi farmecul; dar ca să dibui de la început oastfel de femeie şi să te îndrăgosteşti de ea, nu e de ajuns s-o priveştişi să fii în stare de orice sacrificiu — pentru asta se mai cere un darînnăscut. În ciuda lipsei mele de experienţă, sunt convins de acestlucru, căci de n-ar fi aşa, ar însemna să coborâm toate femeile latreapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai înaceastă calitate, situaţie ce le-ar conveni poate multora dintre noi. Deşi n-am văzut portretul mamei mele de pe vremea aceea (ştiucă există unul pe undeva), m-am dumerit din spusele altora că n-a fost
  7. 7. niciodată o frumuseţe. Aşadar, nu poate fi vorba de o dragoste de laprima vedere. Iar ca "să se distreze", Versilov ar fi putut să-şi aleagăalta mai potrivită, cu atât mai mult cu cât avea la îndemână pe AnfisaKonstantinovna Sapojkova, şi ea slujnică la curte, nemăritată. Undemai pui că unui om care suferise înrâurirea lui Anton Sărmanul ar fitrebuit să-i fie ruşine de el însuşi să pângărească o căsnicie, fie şi aunui iobag al său, în virtutea drepturilor de moşier, mai ales ţinândseama de faptul că — aşa cum am spus — abia acum câteva luni,adică după douăzeci de ani, mai vorbea cu atâta respect de AntonSărmanul. Şi unde mai pui că lui Anton nu i s-a furat decât calul, şinicidecum nevasta! Aşadar, spre ghinionul domnişoarei Sapojkova (euaş zice mai degrabă spre norocul ei), trebuie să se fi petrecut ceva cutotul neaşteptat. Anul trecut, când am putut, în sfârşit, să stau devorbă cu el (prilej care nu se oferea prea des), am stăruit de câteva orisă-mi răspundă la toate aceste întrebări, dar de fiecare dată amobservat că, deşi trecuseră douăzeci de ani de la acele întâmplari,Versilov, aristocratul sigur de sine, se fâstâcea. Totuşi, nu m-am datbătut. Îmi amintesc că într-o zi, dându-şi acele ifose aristocratice pecare şi le îngăduia cu mine, a îngăimat câteva vorbe stranii: cum cămaică-mea ar fi fost una din acele făpturi — lipsite de apărare, desprecare nu poţi spune că le iubeşti, ba chiar dimpotrivă, dar care îţi inspirăun soi de milă — prin blândeţea, prin sfiala lor şi, fără să-ţi dai preabine seama de ce, mila asta te urmăreşte multă vreme şi până la următe leagă pe nesimţite de ele... "Într-un cuvânt, dragul meu, sentimentulăsta te prinde într-atât, încât uneori nici nu te mai poţi desprinde." Iatăce mi-a mărturisit; şi dacă într-adevăr aşa s-au petrecut lucrurile, tre-buie să recunosc că nici pe vremea aceea nu era el ţâncul "cu caş lagură" cum ar fi vrut să pară. De fapt, aici am şi vrut să ajung. Tot cu acel prilej, a căutat, de altfel, să mă încredinţeze cămaică-mea l-a îndrăgit din umilinţă; nu mai lipsea mult să pretindă cădragostea ei a fost un rezultat al iobăgiei! Aşadar, minţea ca să facă pegrozavul, minţea, călcându-şi în picioare conştiinţa, onoarea şidemnitatea! După toate câte le-am înşirat până aici s-ar putea de bună seamăcrede ca vreau s-o laud pe maică-mea, deşi am arătat de la început cănu ştiu nimic despre felul ei de a fi din acea perioadă. Ba mai mult,cunosc prea bine apăsarea mediului şi mentalitatea îngustă care şi-aupus încă din copilărie pecetea pe sufletul ei, pecete pe care a purtat-otoată viaţa. Cert e că a dat năpasta peste ea. Fiindcă veni vorba,trebuie să mai precizez un lucru: lăsându-mă furat de gânduri, am uitatun fapt pe care trebuia să-l arăt în primul rând şi anume că la ei totul aînceput de-a dreptul de la năpastă (sper că cititorul nu se va preface căn-a înţeles numaidecât ce vreau să spun). Pe scurt, toată povestea aînceput după vechiul obicei moşieresc, dacă lăsăm la o parte faptul cădomnişoara Sapojkova scăpase cu faţa curată. Iar pentru a evita oriceînvinuire neîntemeiată, ţin să afirm de pe acum că nu mă contrazic
  8. 8. câtuşi de puţin. Căci la urma urmei despre ce dracu ar fi putut vorbi pevremea aceea un bărbat ca Versilov cu o femeie ca maică-mea, chiardacă presupunem că între ei s-ar fi înfiripat o dragoste irezistibilă? Amauzit din gura unor destrăbălaţi că adesea aventurile amoroase începfără ca bărbatul sau femeia să scoată vreun cuvânt, ceea ce estedesigur culmea depravării şi nu poate inspira decât scârbă; cât despreVersilov, chiar de-ar fi vrut, tot n-ar fi izbutit să se apropie altfel demaică-mea. Doar nu era să se apuce să-i explice mai întâi ideile ro-manului Polinka Saks?! Unde mai pui că nu de literatura rusă le ardealor; dimpotrivă, după cum mi-a povestit chiar el o dată (când l-a luatgura pe dinainte), la început se ascundeau prin colţuri, se pândeau pescări, săreau ca nişte mingi unul din braţele celuilalt, cu obrajiiîmbujoraţi, de câte ori auzeau pe cineva apropiindu-se şi "tiranul deboier" ajunsese să se teamă şi de ultima lui slujnică, în ciudadrepturilor sale de moşier. Chiar dacă totul a pornit după tradiţiileiobăgiei, mai târziu nu le-au mai respectat întocmai, deşi mi-e cuneputinţă să explic de ce şi cum. Cu cât încerc să-mi lămuresclucrurile, cu atât mi se par mai încurcate. Pentru mine au rămas oenigmă până şi proporţiile pe care le-a atins dragostea lor, căci Versilov— după obiceiul celor de teapa lui — ar fi trebuit să o părăsească în-dată ce şi-a atins scopul. Totuşi s-a întâmplat altfel. Să-ţi faci mendrelecu o slujnică drăguţă şi uşuratică (deşi maică-mea nu a fost de feluşuratică) era nu numai un lucru îngăduit, dar şi inevitabil pentru unţânc "cu caş la gură" şi destrăbălat (căci destrăbălaţi erau dumnealorcu toţii, atât cei progresişti, cât şi cei retrograzi), mai ales ţinândseama de situaţia lui romantică de văduv tânăr, care ducea o viaţă dehuzur. Dar şi o dragoste până la moarte ar fi fost de necrezut dinparte-i. N-aş putea să jur că a continuat să o iubească, deşi, ce-i drept,a târât-o toată viaţa după el. Şi pe mama am hărţuit-o cu tot felul de întrebări, dar mărturisesccă pe cea mai importantă n-am îndrăznit să i-o pun făţiş, cu toate că înultimul an m-am apropiat foarte mult de ea şi nu obişnuiesc să mă portcu mănuşi, ci mai degrabă ca un mucos grosolan şi ingrat, care-isocoteşte pe ceilalţi vinovaţi faţă de el. Iată întrebarea: cum de-a pututea, măritată fiind numai de şase luni, ba încă şi strivită de prejudecăţidespre "sfânta taină a căsătoriei", supusă şi neputincioasă ca o muscă,ea care-l venera pe Makar Ivanovici al ei ca pe un zeu, cum a pututtocmai ea să se lase târâtă într-un asemenea păcat, numai după vreodouă săptămâni? Nu cumva o fi fost şi maică-mea o femeiedestrăbălată? Dimpotrivă. Ţin să afirm de la început că nici nu-şi poateînchipui cineva un suflet mai curat decât al maică-mi, care şi-a păstrattoată viaţa puritatea sufletească. Poate că singura explicaţie ar fi că nuşi-a dat seama ce face — prin asta nu vreau însă să spun că ar fi fostinconştientă, aşa cum pretind azi avocaţii care încearcă să-şidezvinovăţească clienţii — hoţi sau ucigaşi — ci numai fiindcă s-a lăsatîn voia unei porniri atât de puternice, încât, curată şi naivă cum era,
  9. 9. trebuia să-i cadă victimă în mod fatal şi tragic. Cine ştie, poate că afăcut-o să-şi piardă capul croiala hainelor, pieptănătura pariziană,accentul francez, deşi ea habar n-avea de limba franceză, ori poate adat-o gata romanţa pe care a cântat-o, acompaniindu-se la pian,într-un cuvânt s-a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe care nu le maivăzuse şi nu le mai auzise niciodată (unde mai pui că pe atunci el erafoarte chipeş) şi o dată cu ele a îndrăgit la nebunie şi omul, cu hainele,apucăturile şi romanţele lui cu tot! Am auzit că multe fete — şi dintrecele mai cinstite — trăind la curţile boiereşti, au păţit la fel pe vremeaiobăgiei... Eu unul înţeleg asemenea porniri şi socotesc un ticălos peacela care le pune numai pe seama iobăgiei şi a "umilinţei"! De ce n-arfi putut oare acest tânăr chipeş să aibă atâta farmec pentru a seduce ofăptură atât de curată până atunci şi mai ales atât de deosebită de el— o fiinţă din cu totul altă lume, plămădită din alt aluat — încât să oducă în mod fatal la pierzanie? Că a dus-o la pierzanie, sper cămaică-mea a înţeles toată viaţa, şi poate că numai în clipa când a făcutprimul pas nu şi-a dat seama de urmări, după cum se întâmplăîntotdeauna cu oamenii "lipsiţi de apărare": chiar şi atunci când ştiu căse duc la pierzanie, ei merg orbeşte înainte. De cum au săvârşit păcatul, au început amândoi să se căiască.Chiar el mi-a povestit cu destul haz cum a plâns pe umărul lui MakarIvanovici, pe care-l chemase în biroul său anume pentru a i se spovedi,în timp ce ea zăcea leşinată în cămăruţa ei de slujnică... Nu are rost să mai stărui asupra întrebărilor care mă framântă şiasupra amănuntelor scandaloase. Aşadar, după ce o răscumpără pemaică-mea de la Makar Ivanovici, plecă în curând de la moşie şi deatunci — după cum am amintit mai sus — o ducea cu el aproape pestetot, afară de cazurile când avea intenţia să lipsească vreme maiîndelungată şi când o lăsa de cele mai multe ori în grija mătuşii, adicăa Tatianei Pavlovna Prutkova, care în asemenea împrejurări răsăreaîntotdeauna ca din pământ. Au locuit un timp la Moscova, apoi pe rândla moşiile lui, în diferite oraşe, iar în cele din urmă s-au stabilit laPetersburg. Despre peregrinările lor voi povesti mai târziu dacă va finevoie. Deocamdată, menţionez numai că la un an după ce mama s-adespărţit de Makar Ivanovici, m-am născut eu, iar în anul următor avenit pe lume sora mea şi mult mai târziu, peste vreo zece-unsprezeceani, fratele meu mai mic, un copil bolnăvicios, care a murit dupăcâteva luni. Pe câte ştiu, după naşterea grea a ultimului copil,frumuseţea maică-mi s-a vestejit; de atunci a rămas cu sănătateaşubredă şi a început să îmbătrânească repede. În tot acest răstimp, relaţiile lor cu Makar Ivanovici nu s-auîntrerupt niciodată. Oriunde s-ar fi găsit mama şi Versilov, fie că trăiauîntr-un loc de câţiva ani, fie că abia se stabiliseră acolo, MakarIvanovici avea întotdeauna grijă să trimită veşti "familiei". Sestatorniciseră între ei nişte relaţii ciudate, oarecum protocolare, dardestul de trainice. Sunt convins că în orice altă familie boierească
  10. 10. asemenea relaţii ar fi căpătat o notă comică, ceea ce nu s-a întâmplatîn cazul de faţă. Scrisorile lui soseau de două ori pe an, nici mai des,nici mai rar, şi semănau grozav între ele. Am văzut aceste scrisori şieu; nu conţineau aproape nimic personal, dimpotrivă, se mărgineauaproape exclusiv la comunicări ceremonioase cu privire la evenimenteşi la simţăminte cu totul comune — dacă e cu putinţă să afirmi una caasta despre simţăminte. În primul rând, le trimitea veşti despresănătatea lui, apoi se informa despre sănătatea întregii familii, dupăcare urmau urări, salutări, binecuvântări solemne — atâta tot.Pesemne că în lumea lui, caracterul general şi impersonal al scrisorilorconstituia o dovadă de bună creştere şi o desăvârşită cunoaştere aregulilor de politeţe. "Preaiubitei şi stimatei mele soţii, SofiaAndreevna, plecăciune adâncă"... "Scumpilor noştri copilaşi le trimitbinecuvântarea mea părintească, ce-i va ocroti de-a pururi." Toţicopilaşii, printre care mă număram şi eu, erau amintiţi pe nume, înordinea naşterii lor. Ţin să subliniez cu acest prilej că Makar Ivanoviciavea destul umor ca atunci când pomenea de "ecelenţa-sa,preacinstitul domn Andrei Petrovici", să nu-l numească "binefăcătorulsău", deşi îi trimitea în fiecare scrisoare câte o plecăciune preasupusă,rugându-l să-l ocrotească şi implorând la rândul său cerul să-ibinecuvânteze stăpânul. Maică-mea îi răspundea numaidecât lui MakarIvanovici şi totdeauna scrisorile ei erau ticluite după acelaşi tipic ca alelui. Versilov, fireşte, nu lua parte la această corespondenţă. MakarIvanovici scria din diferite colţuri ale Rusiei, din oraşe şi mânăstiriîndepărtate, unde petrecea uneori vreme îndelungată, căci deveniseun fel de hagiu care cutreiera sfintele lăcaşuri. În scrisori nu punea niciun fel de întrebări; în schimb, venea regulat, cam o dată la trei ani, săne vadă şi trăgea la mama, care-şi avea totdeauna locuinţa ei separatăde a lui Versilov. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; deocamdată nuvreau decât să arăt că atunci când venea la mama, Makar Ivanovici nuobişnuia să se lăfăiască pe canapelele din salon, ci se retrăgea modestîntr-un ungher după o perdea sau un paravan. Nu rămânea la noi decâtvreo cinci zile, cel mult o săptămână. Am uitat să spun că Makar Ivanovici ţinea foarte mult la numelesău de Dolgoruki, care-i inspira un respect grozav. Aceasta era desiguro trăsătură caraghioasă şi stupidă, cu atât mai stupidă, cu cât numelelui îi plăcea tocmai fiindcă îl purta o familie princiară. Ciudatăconcepţie: e ca şi cum ai pune carul înaintea boilor! Deşi am afirmat că familia noastră era nedespărţită, trebuie să faco rezervă în ceea ce mă priveşte. De când îmi amintesc, am trăitîntotdeauna ca un copil părăsit, căci aproape de când m-am născut amfost lăsat printre străini, şi aceasta cred că nu dintr-o intenţie precisă,ci numai fiindcă aşa s-a nimerit. Când m-am născut, mama era încătânără şi frumoasă şi Versilov ţinea desigur s-o aibă mereu în preajmalui, iar un sugaci, care plângea când ţi-e lumea mai dragă, i-ar fistingherit mai cu seamă în călătorii. Iată motivul pentru care până la
  11. 11. vârsta de douăzeci de ani pot spune că aproape n-am cunoscut-o pemaică-mea, pe care n-o văzusem decât de două, trei ori, şi atuncinumai în fugă. Această situaţie nu se datoreşte sentimentelormaică-mi, ci dispreţului şi nepăsării lui Versilov faţă de oameni. Acum să trec la cu totul altceva. Cu o lună înainte, mai precis cu o lună înainte de 19 septembrie,luasem hotărârea să-i părăsesc pe toţi şi să mă consacru definitiv"ideii" mele. Am folosit anume această formulă: "să mă consacru ideiimele", fiindcă ea cuprinde aproape pe de-a-ntregul ţelul meu decăpetenie, mai bine zis scopul vieţii mele. În ce constă "ideea mea" măabţin să vorbesc acum, căci mai încolo va trebui s-o lămuresc în celemai mici amănunte. În toată existenţa singuratică de visător, pe caream dus-o ani de zile la Moscova, această idee nu m-a părăsit o clipă,începând din clasa a şasea de liceu, când mi-a încolţit în minte. Deatunci, ea a pus stăpânire pe toată viaţa mea. Şi înainte trăiam maimult în vise decât în realitate; încă din copilărie mă refugiasem într-oîmpărăţie a visurilor de o anumită nuanţă; însă odată cu apariţiaacestei idei de căpetenie, care mă absorbea în întregime, visurile meles-au conturat, căpătând deodată o formă definitivă, şi fantezia mea aînceput să fie călăuzită de raţiune. Faptul că urmam liceul nu măîmpiedicase pe vremuri să visez, şi nici mai târziu să-mi urmărescideea. Ce-i drept, n-am terminat liceul în chip strălucit, căci în ultimulan nu m-am prea ţinut de carte, deşi până în clasa a şaptea fusesemîntotdeauna printre primii la învăţătură; la urmă mă lăsasem petânjeală datorită ideii, mai bine zis datorită concluziei greşite, poate,pe care o trăsesem din ea. În orice caz nu şcoala m-a împiedicat să-miurmăresc ideea, ci ideea m-a împiedicat să-mi văd de şcoală şi apoi deuniversitate, îndată ce am absolvit liceul, am luat hotărârea să ruporice legătură nu numai cu familia, dar şi cu lumea întreagă, dacă va finevoie, deşi abia împlinisem nouăsprezece ani. I-am înştiinţatnumaidecât pe ai mei, printr-o scrisoare trimisă corespondentului meude la Petersburg, să mă lase în pace o dată pentru totdeauna, să nu-mimai trimită nici un ban şi, dacă se poate, să uite până şi de existenţamea (bineînţeles dacă îşi mai aduceau vreodată aminte de ea) şi, însfârşit, îi anunţam că n-am de gând să intru la universitate "nici înruptul capului". Mă găseam în faţa unei dileme cumplite: trebuia săaleg între "idee" şi universitate, deoarece continuarea studiilor m-ar fisilit să amân cu încă patru ani punerea în practică a "ideii"; m-amhotărât fără şovăială pentru "idee", fiind matematic convins de succes.Drept răspuns la scrisoarea mea, transmisă prin altcineva, Versilov,tatăl meu, pe care nu-l văzusem decât o singură dată la vârsta de zeceani, şi atunci numai o clipă (dar acea clipă a fost de ajuns ca să măuluiască), a catadicsit să-mi scrie personal, invitându-mă la Petersburgşi făgăduindu-mi o slujbă particulară. Invitaţia primită din partea unuiom atât de rece şi trufaş, dispreţuitor şi indiferent faţă de mine, dinpartea unui tată care nu numai că m-a părăsit după ce m-a adus pe
  12. 12. lume, dar nici măcar n-a regretat fapta sa atâta amar de vreme (cineştie, poate că nu-şi amintea de existenţa mea decât vag şi confuz, căcidupă cum am aflat mai târziu, nici măcar banii pentru întreţinerea meala Moscova nu-i trimitea el, ci alţii) — aşadar invitaţia acestui om care,după cum spuneam, îşi adusese pe neaşteptate aminte de mine şiacum mă onora cu o scrisoare scrisă de mâna lui, m-a măgulit profundhotărând totodată soarta mea. E ciudat de ce m-a încântat printrealtele faptul că în scrisorica lui (o singură pagină de format mic) nupomenea nimic despre universitate, nu mă ruga să-mi schimbhotărârea, nici nu mă dojenea fiindcă nu voiam să studiez, într-uncuvânt, nu recurgea la nici unul din tertipurile pe care le folosesc deobicei părinţii în astfel de împrejurări; dar tocmai această atitudine nu-ifăcea cinste, pentru că vădea şi mai limpede nepăsarea lui faţă demine. M-am decis mai uşor să plec, deoarece această călătorie nu erao piedică în calea ţelului meu principal. "Văzând şi făcând, îmi ziceameu, în orice caz am de gând să intru numai provizoriu în relaţii cu ei, peun timp cât mai scurt. Îndată ce voi simţi însă că pasul acesta, deşiformal şi neînsemnat, mă abate de la ceea ce este esenţial pentrumine, rup imediat cu ei, las totul baltă şi mă retrag în carapacea mea."Chiar aşa îmi spuneam! "Mă voi ascunde ca o broască ţestoasă încarapace", îmi repetam şi comparaţia mă încânta. "De acum înainten-am să mai fiu singur, mă tot gândeam în ultimele zile petrecute laMoscova, cutreierând oraşul ca un besmetic, de acum înainte n-o sămă mai apese niciodată singurătatea, care m-a chinuit atât amar deani, fiindcă mă va însoţi pretutindeni ideea mea, pe care n-am s-otrădez niciodată, nici măcar dacă ai mei m-ar cuceri cu totul şi m-aşsimţi atât de fericit în preajma lor, încât aş rămâne chiar zece ani laei!" Trebuie să adaug, anticipând, că tocmai acestor iluzii, acestorplanuri şi scopuri contradictorii care mi s-au conturat în minte încă laMoscova, iar apoi m-au urmărit tot timpul la Petersburg (unde nu-miamintesc să fi petrecut o zi pe care să nu o socotesc ca ajunul rupturiidefinitive cu ei şi al plecării mele), tocmai acestor şovăieli şicontradicţii se datoresc în cea mai mare măsură nenumăratele faptenesăbuite, urâte şi chiar josnice — ca să nu mai vorbesc de neghiobii— pe care le-am săvârşit în ultimul an. Fireşte că nu-i puţin lucru să-ţi găseşti pe neaşteptate părintele,când te-ai socotit întotdeauna un copil părăsit. La gândul acesta erammereu buimac de bucurie în ultimele zile petrecute la Moscova, cândmă pregăteam de plecare, şi în drum spre Petersburg. Nu mă încântaatât gândul că am un tată, căci nu sunt prea duios din fire, ci mai alesfaptul că era tocmai omul care n-a vrut să ştie niciodată de mine, carem-a înjosit atâţia ani, în timp ce eu mă agăţam cu toate visurile melede el (dacă pot spune aceasta despre visuri), încă din cea mai fragedăcopilărie, fiecare gând, fiecare vis al meu tindea spre el, se învârtea înjurul lui şi, în cele din urmă, se concentra asupră-i. Nu ştiu dacă-l uramsau îl iubeam, dar ştiu că în toate planurile mele de viitor, în toate
  13. 13. nădejdile mele îşi avea locul şi, fără să-mi dau seama, pe măsură cecreşteam, locul acesta devenea din ce în ce mai important. Mai aveam încă un motiv foarte puternic să plec din Moscova, maibine zis o ispită care încă cu trei luni înainte de plecare (pe când nicipomeneală nu era de Petersburg) îmi făcea inima să tresară de bucurieşi să-mi bată mai tare! Mă atrăgea spre acel ocean necunoscut şi faptulcă puteam naviga nestingherit pe el, ca un despot, ca un stăpânabsolut, nu numai pe soarta mea, dar şi pe a altora, şi încă a cui!Pentru ca nu cumva cuvintele mele să fie răstălmăcite, ţin să atrag dela început atenţia că eram însufleţit numai de sentimente generoase şinu de porniri tiranice. Unde mai pui că Versilov putea să-şi închipuie(presupunând că ar fi catadicsit să se gândească la mine), că sunt unmucos abia ieşit de pe băncile şcolii, un băieţandru oarecare. Parcă-l şivedeam înlemnind de uimire, atunci când avea să afle că îi cunosctoate intimităţile, ba că mai deţin şi un document de cea mai mareimportanţă, pentru care, dacă i-aş fi mărturisit de la început taina mea,ar fi fost gata să-şi dea câţiva ani din viaţă (presupunere ce s-a doveditîntemeiată). Dar îmi dau seama că am îngrămădit prea multe enigme.Şi apoi, nu poţi reda sentimentele înaintea faptelor care le-au stârnit.De altfel, voi lămuri totul cât voi putea mai amănunţit la timpul şi lalocul potrivit — doar de aceea m-am şi apucat de scris. Până aici însăpovestirea mea e prea dezlânată, se destramă ca o halucinaţie sau caun nor. Ca să ajung, în sfârşit, la ziua cu pricina, trebuie să arăt pe scurt,mai bine zis în treacăt, că am găsit toată familia — adică pe Versilov,pe maică-mea şi pe sora mea (pe care atunci am văzut-o pentru primaoară) într-o situaţie foarte grea, aproape în mizerie sau pe punctul de acădea în mizerie. Aflasem încă de la Moscova că o duceau prost, dar num-aş fi aşteptat să-i găsesc într-un asemenea hal. Încă din copilăriemi-l închipuiam pe acest om, pe "viitorul meu tată", înconjurat de-oaureolă, ocupând în toate împrejurările locul de frunte. Până atunciVersilov n-a stat niciodată cu maică-mea, pentru care închiriaîntotdeauna o locuinţă separată, conformându-se, fireşte, "moralei"false şi ticăloase a lumii sale. Acum însă, trăiau cu toţii împreună, într-ocăsuţă de lemn, pe o străduţă dosnică, lângă cazarma RegimentuluiSemionovski. Văzând că îşi amanetaseră toate lucrurile mai de preţ, num-a lăsat inima să nu-i dau maică-mi, pe ascuns de Versilov, celeşaizeci de ruble pe care le păstram în mare taină, ca pe o comoară.Pentru mine ele reprezentau într-adevăr o comoară tainică, fiindcă leeconomisisem în doi ani de zile din cele cinci ruble pe care le primeamca bani de buzunar în fiecare lună; începusem să pun deoparte ban cuban chiar din ziua când mi se înfiripase în minte "ideea", de aceea şitremuram ca nu cumva Versilov să le dea de urmă. Dar ajutorul meu nu le-a fost de mare folos. Maică-mea lucra, soramea cosea şi ea, luând lucru la domiciliu; numai Versilov huzurea, eraplin de toane, păstrându-şi multe din vechile sale tabieturi destul de
  14. 14. costisitoare. Devenise grozav de mofturos şi de cicălitor, mai cu seamăla masă, şi-i tiraniza pe toţi ai casei. Totuşi, mama, sora mea, TatianaPavlovna şi întreaga familie a răposatului Andronikov (acela carefusese şef de serviciu la o instituţie şi administrase în acelaşi timpaverea lui Versilov, şi murise de vreo trei luni), alcătuită dintr-o droaiede femei, se închinau în faţa acestui despot, divinizându-l ca pe un idol.Eu unul nu puteam înţelege de ce, mai ales că — între noi fie zis — cunouă ani în urmă, când îl văzusem pe Versilov, era cu mult mai chipeşşi mai impunător. După cum spuneam, el îşi păstrase în închipuireamea un fel de aureolă, astfel încât nu izbuteam să pricep cum poatecineva doar în nouă ani să decadă şi să îmbătrânească într-atâta;gândul acesta îmi stârni din prima clipă tristeţe, milă şi ruşine.Schimbarea ce se petrecuse cu el mi-a lăsat cea mai penibilă impresiedin toate câte m-au copleşit la sosire. De altfel, nu se poate spune căera bătrân, abia împlinise patruzeci şi cinci de ani, iar pe măsură ce-lpriveam mi se părea cu mult mai frumos şi mai atrăgător decât îlpăstrasem în amintire. Înfăţişarea lui îşi pierduse din strălucireaaparentă, din farmecul izbitor, chiar şi din eleganţa de pe vremuri, darîn schimb viaţa îi întipărise acum pe faţă o expresie cu mult maiinteresantă. Sărăcia nu prezenta decât o mică parte din necazurile şi eşecurilelui. Pe lângă mizerie, îl mai ameninţa o primejdie cu mult mai mare;unde mai pui că Versilov era îndreptăţit să spere că va câştiga procesulintentat familiei prinţului Sokolski, cu care se judeca de un an pentru omoştenire, de unde ar fi putut să-i revină foarte curând o moşie învaloare de vreo şaptezeci de mii de ruble, dacă nu şi mai mult. Amamintit mai sus că Versilov risipise până atunci încă vreo trei moşteniri,dar şi de astă dată avea să-l salveze tot o moştenire! Soarta procesuluitrebuia să se hotărască într-un răstimp foarte scurt, de aceea mă şichemase la el. Ce-i drept, nimeni nu-ţi dă credit pe o simplă speranţă,aşa că deocamdată, neavând de unde împrumta bani, o duceau foartegreu. Dar Versilov nici nu se ducea la nimeni să ceară ajutor, deşi uneorilipsea toată ziua de acasă. Ştiam că de un an şi mai bine fusesealungat din înalta societate. În zadar m-am zbătut o lună întreagă,începând din ziua sosirii mele la Petersburg, să mă lămuresc cum de-aajuns în această situaţie. N-am izbutit să mă dumiresc dacă Versilovera vinovat sau nu, deşi acest lucru avea o mare importanţă pentrumine, altminteri pentru ce mai venisem la Petersburg! Fapt e că toţi îlocoleau — în primul rând toate cunoştinţele lui simandicoase, de vază,cu care se pricepuse de minune să întreţină toată viaţa relaţii strânse— datorită zvonului că în Germania Versilov ar fi săvârşit, cu un an înurmă, o infamie care stârnise pe deasupra şi un scandal (ceea ceconstituie o crimă de neiertat în ochii "lumii bune"); se vorbea chiar căar fi primit o palmă în public şi anume de la un prinţ Sokolski, fără să-lprovoace măcar la duel. Până şi copiii lui (legitimi), atât fiul cât şi fiica,
  15. 15. rupseseră legăturile cu el şi se mutaseră din casa lui. E drept că fiul şifiica lui Versilov se învârteau în cercurile cele mai înalte, datorită atâtfamiliei Fanariotov, cât şi bătrânului prinţ Sokolski (care fusese pevremuri prieten cu tatăl lor). De altfel, după ce l-am cercetat cu atenţieo lună întreagă, mi-am dat seama că Versilov este un om extrem deorgolios, pe care nu societatea l-a îndepărtat din mijlocul ei, ci care,mai degrabă, s-a îndepărtat el însuşi de ea, atât de puţin se sinchiseade părerea lumii. Dar era oare îndreptăţit dispreţul lui faţă desocietate? Iată întrebarea care mă frământa! Eram hotărât să afluadevărul, cu orice preţ şi cât mai curând, fiindcă venisem la Petersburgnumai cu gândul să-l judec pe acest om. Deocamdată, îi mai tăinuiamcă soarta lui e în mâinile mele, căci mai întâi voiam să mă convingdacă trebuie să-l preţuiesc sau să rup pentru totdeauna cu el. Cummi-ar fi fost îngrozitor de greu să iau această ultimă hotărâre, măzbuciumam cumplit. În cele din urmă, mă văd silit să mărturisescîntregul adevăr: omul acesta mi-era foarte drag! Până una, alta, locuiam împreună cu familia, munceam şi adeseaabia mă puteam stăpâni să nu fiu mojic, dar nu izbuteam întotdeauna.După o lună petrecută în preajma lui, eram din ce în ce mai convins căpentru a lămuri lucrurile pe deplin, nu trebuia să mă adresez lui. Dinpricina orgoliului său, Versilov continua să-mi pară o enigmă, ceea cemă umilea profund. Recunosc că se purta prietenos cu mine şi glumeaneîncetat: eu însă aş fi preferat cearta glumelor de acest fel. Discuţiilenoastre erau cam în doi peri, mai bine zis el îmi vorbea cu un fel deironie ciudată. De când sosisem de la Moscova, nu încetase să mă ia înzeflemea. N-am izbutit sa înţeleg de ce se purta aşa. E drept că peaceastă cale a izbutit să rămână impenetrabil, dar nu e mai puţinadevărat că nici eu nu m-aş fi înjosit până într-atât, încât să-l rog să măia în serios. Şi apoi, mă dezarma şi mă cucerea prin felul lui de a fineobişnuit şi fermecător. Într-un cuvânt, se purta cu mine de parcă aşfi fost un băieţandru naiv — atitudine care mă scotea din sărite, deşi oprevăzusem. Până la urmă am renunţat şi eu să mai vorbesc serios cuel şi am început să aştept: mai mult, mă şi feream să intru în vorbă cuel. Aşteptam să sosească la Petersburg cineva de la care puteam săaflu întregul adevăr şi în care îmi pusesem ultima nădejde. În orice caz,mă pregătisem sufleteşte şi îmi luasem toate măsurile în vederea uneirupturi definitive. Numai de maică-mea îmi părea rău, totuşi aveam degând să o pun şi pe ea şi pe sora mea în faţa alternativei: "Ori el, orieu..." Fixasem chiar şi ziua decisivă; până atunci aveam să-mi văd maideparte de slujbă. CAPITOLUL AL DOILEA Tocmai în ziua de 19 trebuia să primesc şi leafa pentru prima lunăde slujbă "particulară" la Petersburg. Nici nu mă întrebaseră dacă îmi
  16. 16. convine sau nu slujba, hotărâseră fără mine şi mă trimiseseră acolochiar din ziua când sosisem. Era un abuz din partea lor şi cred că ar fitrebuit să protestez. M-au anunţat că voi lucra în casa bătrânului prinţSokolski. Dacă m-aş fi opus de la început, ar fi însemnat să rup pe loccu ei; deşi acest lucru nu mă înspăimânta de fel, ar fi dăunat scopurilormele viitoare de aceea acceptasem pentru moment postul,apărându-mi demnitatea doar prin tăcere. Vreau să lămuresc de peacum că acest prinţ Sokolski, putred de bogat şi consilier secret, nu seînrudea nici de departe cu prinţii Sokolski de la Moscova (calici decâteva generaţii), cu care se judeca Versilov. Faptul că purtau acelaşinume era doar o coincidenţă. Cu toate acestea bătrânul prinţ seinteresa îndeaproape de soarta lor şi ţinea mai cu seamă la unul dintreei, un tânăr ofiţer, care era — ca să zic aşa — şeful familiei. Până decurând, Versilov avusese în toate împrejurările o înrâurire covârşitoareasupra bătrânului, deoarece era prieten cu el, ce-i drept un prietenciudat, căci după cum am observat, bietul prinţ se temea cumplit de elşi aceasta nu numai în perioada când am început să lucrez acolo, ci, pecât se pare, încă de la începuturile prieteniei lor. De altfel, nu se maivedeau de mult, fiindcă infamia de care lumea îl învinuia pe Versilovprivea tocmai familia prinţului; eu am fost angajat numai datorităintervenţiei făcute de Tatiana Pavlovna la momentul oportun, atuncicând bătrânul căuta un "tânăr" pentru treburile cancelariei. Mai mult,s-ar fi zis că prinţul dorea grozav să-i intre în voie lui Versilov, cu altecuvinte, să facă primul pas spre o împăcare, ceea ce Versilov i-aîngăduit. Bătrânul prinţ a luat această hotărâre în lipsa fiicei lui,văduvă de general, care desigur l-ar fi împiedicat să facă un asemeneapas. Dar asupra acestor chestiuni voi reveni mai târziu. Menţioneztotuşi că atitudinea lui ciudată faţă de Versilov m-a impresionat înfavoarea acestuia. De vreme ce şeful familiei jignite continua să-ipoarte respect lui Versilov, însemna că zvonurile despre ticăloşiaacestuia erau absurde sau cel puţin îndoielnice. Şi această împrejurarem-a determinat în oarecare măsură să nu resping slujba: primind-o,speram să mă lămuresc definitiv. Tatiana Pavlovna, pe care am găsit-o la Petersburg, juca pe atunciun rol ciudat. Uitasem aproape cu totul de existenţa ei şi nu m-aş fiaşteptat de fel să se bucure de asemenea influenţă. O mai întâlnisemde vreo trei, patru ori, pe vremea când trăiam la Moscova, şi de fiecaredată apărea pe neaşteptate, din însărcinarea cuiva, când trebuia să seproducă o schimbare în viaţa mea; bunăoară atunci când am intrat lapensionul de mâna a doua al lui Touchard, sau cu doi ani şi jumătatemai târziu, când am trecut la liceu şi m-am mutat în casa neuitatuluiNikolai Semionovici. De câte ori apărea, petrecea ziua întreagă cumine, îmi revizuia rufăria, hainele, mă ducea cu trăsura în oraş, pestrada Kuzneţki, îmi cumpăra cele de trebuinţă, într-un cuvânt îmipunea la punct toată zestrea, de la cufăr până la briceag; tot timpul câtstătea cu mine mă cicălea, mă ocăra, mă mustra, mă supunea la
  17. 17. examene, îmi dădea de exemplu alţi băieţi de ai cunoştinţelor saurudelor ei, înzestraţi cu calităţi extraordinare, cică incomparabil maibuni decât mine, şi zău că uneori mă şi ciupea, ba mă şi înghiontea devedeam stele verzi. După ce mă rostuia şi mă instala undeva, dispăreacâţiva ani fără urmă din viaţa mea. Şi de astă dată, cum am sosit, aapărut şi ea să mă căpătuiască. Era puţintică la trup şi uscăţivă, cu unnas mic şi ascuţit, ca un cioc, şi cu nişte ochişori ageri de pasăre. Îlslujea pe Versilov cu o supunere de roabă, se închina înaintea lui caînaintea papei, dar o făcea din convingere. Curând însă am observat cumirare că oriunde se ducea, toată lumea o respecta şi, ceea ce era maicurios, absolut toată lumea o cunoştea. Bătrânul prinţ Sokolski nutrea odeosebită stimă faţă de ea; la fel se purta şi familia lui, şi copiii ceitrufaşi ai lui Versilov, şi familia Fanariotov, cu toate că Tatiana Pavlovnatrăia din munca ei: cosea, spăla nu ştiu ce dantele, primea de lucru dela magazine. De cum ne-am întâlnit, ne-am şi certat, fiindcă i s-anăzărit numaidecât să mă bruftuluiască, aşa cum făcea pe vremuri,acum şase ani, şi am continuat să ne sfădim în fiecare zi, ceea ce nune împiedica însă să stăm câteodată de vorbă, şi trebuie să recunosccă după o lună bătrânica începuse să-mi placă, pesemne datorită firii eiindependente. Nu i-am mărturisit însă acest lucru. Mi-am dat seama imediat că mă trimiteau la prinţul cel bătrân şibolnav numai ca să-l "distrez" şi că numai în aceasta consta slujbamea. Fireşte, situaţia era înjositoare pentru mine şi era cât pe aci să ocurm de la început; dar în curând bătrânul prinţ, plin de ciudăţenii,mi-a stârnit o impresie neaşteptată, un soi de milă, şi spre mirareamea, după o lună mă simţeam legat de el, sau cel puţin renunţasem laintenţia de a fi mojic. Pe atunci prinţul nu trecuse de şaizeci de ani. Decurând trecuse printr-o păţanie curioasă. Cu vreun an şi jumătate înurmă, într-o călătorie, avusese pe drum un moment de nebunie carestârnise oarecare scandal. Cum zvonul se răspândise în totPetersburgul, bătrânul fusese neîntârziat dus în străinătate, aşa cum seobişnuieşte în astfel de împrejurări, de unde se întorsese peneaşteptate după cinci luni, când, cu toate că era perfect sănătos, îşidăduse demisia din slujbă. Versilov susţinea sus şi tare (şi cu vădităcăldură) că nici vorbă nu fusese de nebunie, ci de un simplu acces denervi. Mi-am dat seama pe loc de însufleţirea cu care-l apăra Versilov,de altfel, ţin să adaug că eu însumi eram aproape de aceeaşi părere. Edrept că uneori se arăta cu mult mai nechibzuit decât s-ar fi cuvenit lavârsta lui, trăsătură pe care se spune că nu o avusese înainte. Am auzitcă, pe vremea când era consilier, dădea sfaturi foarte înţelepte şi că odată s-a distins în mod cu totul deosebit în îndeplinirea unei misiuni cei se încredinţase. Deşi îl cunoşteam de o lună, n-aş fi bănuit de fel căfusese un consilier neobişnuit de capabil. După accesul de nervi, ceidin jur constataseră la el (lucru pe care eu nu-l observasem) dorinţadin ce în ce mai stăruitoare de a se căsători cât mai curând şi că de unan şi jumătate încoace manifestase de mai multe ori această intenţie.
  18. 18. Pe cât se pare intenţia lui era cunoscută în "lumea bună", stârnindinteresul anumitor persoane. Cum însă planurile prinţului încurcaufoarte mult socotelile altor persoane din preajma lui, bătrânul erasupravegheat pas cu pas. Rude apropiate avea foarte puţine; soţia îimurise de douăzeci de ani şi singura lui fiică era acea văduvă degeneral, aşteptată să sosească din zi în zi de la Moscova, o femeietânără, de al cărei caracter se temea în mod vădit. În schimb, avea omulţime de rubedenii îndepărtate, mai ales de-ale răposatei lui soţii,toate ajunse aproape la sapă de lemn; apoi mai avea pe deasupra şi odroaie de protejaţi — şi bărbaţi şi femei, crescuţi din mila lui, careaşteptau cu toţii câte o părticică din moştenire şi de aceea o şi ajutaupe fiica lui să-l supravegheze. Pe deasupra, prinţul mai avea, dintinereţe, încă o manie despre care n-aş putea spune dacă ecaraghioasă sau nu, şi anume, să mărite fete sărace. De douăzeci şicinci de ani tot mărita fete — fie rude îndepărtate, fie fiice îndepărtateale unor veri de-ai soţiei lui, ori fine; cununase până şi pe fiicaportarului său. De obicei, le lua în casă de mici, le creştea cu dădace şiguvernante franţuzoaice, apoi le dădea la cele mai bune şcoli, şi în celedin urmă le mărita cu zestre. Aşadar, în jurul lui se îmbulzeaupermanent o droaie de oameni. Fireşte, fetele crescute şi măritate deel aduceau pe lume altă generaţie de fetiţe, care la rândul lor căutausă obţină favoarea de a fi crescute în casa lui; pretutindeni trebuia săboteze, toţi protejaţii veneau să-l felicite de ziua lui şi această forfotăneîntreruptă îi făcea prinţului o deosebită plăcere. De cum am începutsă vin la el, am observat — şi acest lucru era cât se poate de vădit —că în mintea bătrânului se înrădăcinase convingerea dureroasă că, dela un timp, toată societatea lui îl priveşte într-un mod ciudat şi că toatălumea se poartă cu el altfel decât înainte, când îl socotea sănătos;această impresie îl urmărea până şi în timpul celor mai vesele petrecerimondene. Bătrânul devenise foarte suspicios; i se părea că citeşte înochii fiecăruia o îndoială. Gândul că toată lumea îl consideră nebun îlchinuia de bună seamă; chiar şi pe mine mă cerceta uneori cuneîncredere. Iar dacă ar fi aflat că cineva răspândeşte sau confirmăzvonul care circula pe socoteala lui, bătrânul, atât de bun, de altfel, i-arfi devenit duşman de moarte. Asupra acestei trăsături ţin să atragatenţia în mod deosebit, fiindcă m-a determinat să nu fiu grosolan cu eldin prima zi; mai mult, eram încântat de câte ori izbuteam să-lînveselesc sau să-l distrez. Nu cred că această mărturisire ar puteaarunca vreo umbră asupra demnităţii mele. Prinţul îşi învestise cea mai mare parte din capitalul lui. Dupăboală, devenise mare acţionar al unei importante societăţi anonime, dealtfel, foarte serioasă. Deşi societatea era condusă de alţii, bătrânulurmărea cu mult interes treburile ei, se ducea regulat la adunărilegenerale, era membru în consiliul de administraţie, lua parte la toateşedinţele, unde ţinea discursuri lungi, îşi apăra cu însufleţire punctul devedere şi îl combătea pe al altora, ceea ce îi dădea o satisfacţie vădită.
  19. 19. În general îi plăcea foarte mult să ţină discursuri: măcar în asemeneaîmprejurări le putea dovedi tuturor că avea o minte teafără şi ageră.De altfel, chiar şi în viaţa lui particulară, intimă, îi făcea o deosebităplăcere să-şi presare vorba cu aforisme şi calambururi, ceea ce eu unulînţeleg prea bine. Îşi organizase chiar în casă, la parter, un fel decancelarie particulară, unde unul şi acelaşi funcţionar se ocupa detoate treburile, ţinea socotelile şi registrele, administrând în acelaşitimp şi casa. Funcţionarul acesta, care pe deasupra mai avea şi oslujbă la stat, putea prea bine s-o scoată singur la capăt cu toate; însă,după dorinţa prinţului, fusesem angajat şi eu, ca să-l ajut cică pefuncţionar; totuşi, de la început, am fost trecut în biroul lui particular şiadesea nu aveam nimic de făcut, nici o corespondenţă, nici un registrude ţinut, măcar pentru a salva aparenţele. Acum scriu despre toate acestea ca un om care s-a trezit dintr-ovrajă şi în multe privinţe a izbutit să se desprindă din ea; cum sădescriu însă tristeţea mea de atunci (pe care o trăiesc aievea în clipaaceasta), tristeţe ce mi s-a cuibărit în suflet, şi mai ales zbuciumul meude atunci, care mă tulbura şi mă chinuia într-atât, încât nici nuînchideam ochii noaptea din pricina nerăbdării de a dezlegaproblemele aproape insolubile, pe care mi le pusesem singur? E penibil să ceri bani, chiar când e vorba de leafă, mai ales dacăsimţi în adâncul conştiinţei că nu-i meriţi pe deplin. Dar în ajun, oauzisem pe mama vorbind în şoaptă cu sora mea, în ascuns de Versilov("ca să nu se necăjească Andrei Petrovici"), şi împărtăşindu-i că sepregăteşte să ducă la amanet o icoană, la care ţinea însă prea mult casă se hotărască cu una, cu două. Fusesem angajat cu o leafă decincizeci de ruble pe lună, dar nu ştiam de fel cum aveam s-o primesc;când m-au trimis să lucrez, ai mei nu mi-au dat nici un amănunt. Cutrei zile în urmă, întâlnindu-mă în cancelarie cu funcţionarul prinţului,l-am întrebat pe el cine dă leafa aici. El m-a privit mirat şi cu unzâmbet ironic (căci nu mă prea înghiţea): — Cum, dumneata primeşti leafă? Mă aşteptam ca după răspunsul meu afirmativ să adauge: — Dar pentru ce, mă rog? El s-a mărginit însă să-mi arunce un "nu ştiu nimic", pe un ton sec,pentru ca apoi să se cufunde în registrul lui liniat în care trecea cifreleînsemnate pe nişte hârtiuţe. De altfel, avusese prilejul să vadă că totuşi făceam şi eu câte ceva.Cu două săptămâni în urmă, muncisem patru zile întregi la o lucrare pecare mi-o dăduse chiar el să o transcriu pe curat, şi pe care a trebuitpână la urmă să o redactez din nou. Era vorba de un talmeş-balmeş de"idei" de-ale prinţului, pe care acesta avea de gând să le comuniceconsiliului de administraţie. Totul trebuia pus în ordine ca săalcătuiască un întreg, conceput într-un stil unitar. O zi întreagă amrevăzut apoi lucrarea cu prinţul, care a discutat destul de vehement cumine, dar până la urmă a rămas mulţumit; dar nici până acum nu ştiu
  20. 20. dacă a trimis-o sau nu. Nici nu mai vorbesc de alte două-trei scrisori,tot comerciale, pe care le-am scris de asemenea din însărcinarea lui. Mi-era penibil să-mi cer leafa şi din pricină că eram hotărât sărenunţ la slujbă, presimţind că anumite împrejurări nefavorabile mă vorsili să plec şi de aici. Când m-am trezit în dimineaţa aceea, în timp cemă îmbrăcam în cămăruţa mea de la mansardă, am simţit că inimaîncepe să-mi bată mai tare; deşi mă prefăceam că nu mă sinchisesc,totuşi, în clipa când am intrat în casa prinţului, m-a cuprins aceeaşitulburare: în dimineaţa aceea trebuia să sosească persoana, maiprecis, femeia de la care aşteptam răspuns la toate întrebările melechinuitoare! Era vorba de fiica prinţului, de tânăra văduvă a generaluluiAhmakov, despre care am mai pomenit. Între Ahmakova şi Versilov erao duşmănie neîmpăcată. În sfârşit, am izbutit să aştern acest nume pehârtie! N-o văzusem niciodată, fireşte, şi nici nu-mi puteam închipuicum voi vorbi cu ea sau dacă voi îndrăzni măcar s-o fac; totuşi speram(şi aveam destule motive să sper) că sosirea ei va rupe vălul deîntuneric care îmi ascundea adevăratul chip al lui Versilov. Aş fi vrut săfiu dârz, dar nu puteam: mi-era o ciudă grozavă că de la primul pas măarăt atât de fricos şi de stângaci; totodată eram grozav de curios, darmai ales stingherit: aceste trei sentimente contradictorii mă copleşeau.De câte ori îmi amintesc de ziua aceea o şi retrăiesc. Prinţul nu ştia nimic despre sosirea atât de apropiată a fiicei lui, pecare nu o aştepta să se întoarcă de la Moscova decât după osăptămână. Eu însumi aflasem această veste numai în ajun şi numaidin întâmplare: vorbind cu maică-mea, Tatiana Pavlovna, care primise oscrisoare de la văduva generalului, a scăpat un cuvânt în prezenţamea. Deşi vorbeau în şoaptă şi numai în aluzii, am ghicit numaidecât lace se refereau. E de la sine înţeles că nu trăgeam cu urechea, dar eracu neputinţă să nu ascult, văzând cât de tare s-a tulburat maică-mea lavestea sosirii acelei femei. Versilov nu era atunci acasă. Bătrânului nu voiam să-i comunic vestea, fiindcă ajunsesem să-midau seama cât de mult se teme de sosirea ei. Mai mult, cu trei zile înurmă făcuse o aluzie timidă şi îndepărtată că din pricina mea se temede venirea ei, sau mai precis că din pricina mea se teme de un perdaf.Trebuie să adaug totuşi că în relaţiile familiale izbutise să-şi păstrezeindependenţa şi libertatea de a hotărî, mai ales în chestiunile băneşti.La început, îl socoteam slab şi supus ca o muiere; mai târziu, am fostsilit să-mi schimb părerea, văzând că deşi în anumite împrejurări sedovedea într-adevăr slab şi influenţabil, în altele cel puţin manifesta unfel de încăpăţânare, dacă nu curaj. În ciuda caracterului său fricos şiinfluenţabil, în anumite momente era de neclintit. Mai târziu, Versilovmi-a explicat toate acestea cu de-amănuntul. Un fapt curios pe carevreau să-l amintesc e că prinţul şi cu mine nu vorbeam niciodatădespre fiica lui, mai precis evitam acest subiect: îndeosebi eu îl evitam,în timp ce el se ferea să vorbească despre Versilov; îmi dădeam pur şisimplu seama că ar refuza să-mi răspundă dacă i-aş pune deschis
  21. 21. vreuna din întrebările delicate care mă frământau. Dacă cineva ar vrea să ştie despre ce am discutat noi doi în timpulacelei luni, va trebui să-i răspund că am vorbit despre câte în lună şi înstele, însă, în fond, numai despre lucruri ciudate. Îmi plăcea mai alesîncrederea şi bunătatea neobişnuită cu care se purta faţă de mine.Uneori îl cercetam cu mirare şi mă întrebam: "Cum şi unde putea ficonsilier un astfel de om? Locul lui ar fi mai degrabă la liceu, să zicemîn clasa a patra — ce coleg minunat ar fi fost." De multe ori m-a miratşi figura lui: era uscăţivă, avea o expresie foarte serioasă (şi trăsăturiaproape frumoase); avea părul des, cărunt şi ondulat, iar ochii mari şivii; şi la trup era uscăţiv, dar înalt şi bine legat; faţa lui avea însă omobilitate neplăcută, aproape necuviicioasă, putând să treacă dintr-odată de la o expresie neobişnuit de serioasă la una prea uşuratică,schimbare ce surprindea pe oricine îl vedea pentru prima oară. I-amîmpărtăşit această impresie şi lui Versilov, care m-a ascultat cu interesşi curiozitate, de parcă nu m-ar fi crezut capabil de asemeneaobservaţii; apoi a adăugat în treacăt că acest obicei al prinţului eradesigur o urmare a bolii, deoarece îl căpătase numai în ultimul timp. Discuţiile mele cu prinţul aveau un caracter abstract, general,învârtindu-se în jurul a două teme principale, Dumnezeu şi existenţalui, cu alte cuvinte dacă există sau nu, şi femeile. Era foarte credinciosşi sentimental. În biroul lui avea un chivot plin cu icoane, în faţa căruiaardea o candelă. Dar câteodată îl găsea câte o toană şi atunci începeasă se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu, îndruga vrute şi nevrute,provocându-mă făţiş să-mi exprim părerea. Cu toate că, în general,eram destul de indiferent faţă de religie, sfârşeam întotdeauna prin adiscuta cu aprindere neprefăcută. Şi azi îmi aduc aminte cu plăcere deaceste convorbiri însufleţite. Dar mai mult decât orice îi plăcea să vor-bească despre femei şi cum eu, din pricina aversiunii mele faţă deaceastă temă, nu puteam fi un bun interlocutor, îl dezamăgeam şi îlîntristam uneori. În dimineaţa aceea, de cum am intrat pe uşă, prinţul a şi deschisacest subiect. Îl găsisem în foarte bună dispoziţie, pus pe glume în doiperi, deşi în ajun îl lăsasem copleşit de o tristeţe inexplicabilă. Totuşitrebuia să-mi obţin cu orice preţ leafa în ziua aceea, înainte de sosireaanumitor persoane. Mă aşteptam să fim întrerupţi dintr-o clipă în alta(de aceea îmi şi bătea inima atât de tare) şi atunci poate că avea să-mipiară curajul de a aduce vorba despre bani. Cum nu mă puteam însă cunici un chip hotărî să pomenesc de ei, prostia mea mă scotea, fireşte,din sărite şi-mi aduc perfect de bine aminte, de ciudă că îmi pusese oîntrebare uşuratică din cale-afară, i-am trântit părerile mele desprefemei pe nerăsuflate şi cu un ton extrem de pătimaş. Am obţinut însărezultatul contrar celui urmărit: discuţia s-a încins şi mai aprig. — ...Nu-mi plac femeile pentru că sunt necioplite, stângace,fiindcă depind totdeauna de alţii şi, în afară de asta, mai poartă şi oîmbrăcăminte indecentă! mi-am încheiat eu tirada lungă şi incoerentă.
  22. 22. — Nu mai spune, puiule! strigă el, înveselit la culme, spre mareamea furie. Sunt un om slab, care cedează uşor în lucrurile mici, însă când evorba de ceva important nu fac niciodată concesii. Când e vorba defleacuri, bunăoară la seratele din lumea bună, se poate obţine de lamine orice, slăbiciune pe care o blestem întotdeauna. În asemeneaîmprejurări devin îngăduitor la culme, aşa încât uneori sunt în stare să-idau dreptate până şi unui filfizon de aristocrat numai fiindcă m-amlăsat cucerit de politeţea lui, sau să mă iau la harţă cu un prost, ceeace e o greşeală de neiertat. Toate acestea mi se trag din lipsa mea destăpânire şi din faptul că am crescut în umbră. De fiecare dată plecfurios, jurându-mi să nu mai procedez niciodată astfel, dar a doua zi oiau de la capăt. Iată de ce uneori lumea mă privea ca pe băieţandru deşaisprezece ani. Dar, în loc să învăţ să mă stăpânesc, prefer până înziua de azi să mă retrag în colţul cel mai întunecat, cu riscul de a fisocotit un mizantrop: "Ei şi dacă sunt stângaci, tot nu mă sinchisesc depărerea voastră! Tot n-am de gând să trăiesc printre voi!" O spunfoarte serios şi o dată pentru totdeauna. De altfel, toate acestea nu sereferă la prinţ, nici măcar la discuţia amintită. — Nu v-am spus părerea mea ca să vă înveselesc, ci am vrutsă-mi exprim convingerea, spusei eu, aproape răstindu-mă la el. — Cum adică, toate femeile sunt necioplite şi indecent îmbrăcate?Asta-i ceva nou pentru mine. — Sigur că sunt necioplite. Dacă vă duceţi la teatru sau laplimbare, o să vedeţi că orice bărbat merge numai pe dreapta şi trececuviincios pe lângă alţii, fiecare ţinând dreapta. În schimb, femeile, maibine zis doamnele — căci despre ele vorbesc — dau buzna peste tinefără să te bage măcar în seamă, ca şi cum ai fi de-a dreptul dator să tedai la o parte ca să le faci loc să treacă. Eu unul sunt gata să mă dau lao parte ca înaintea unor făpturi mai slabe, dar stau şi mă mir de cefiecare dintre ele e atât de convinsă că sunt dator s-o fac. Iată ce măjigneşte! După o asemenea ciocnire cu o doamnă rămân dezgustat.Unde mai pui că tot ele mai ţipă că se simt jignite şi pretind drepturiegale, dar ce fel de egalitate mai e şi asta, când ele mă calcă înpicioare sau îmi aruncă praf în ochi! — Ei aş, de unde praf? — Chiar aşa; sunt îmbrăcate indecent din cale-afară. Numai undestrăbălat nu-şi dă seama de asta. La tribunal se declară şedinţăînchisă de câte ori e vorba de situaţii indecente. Atunci de ce suntîngăduite pe stradă, unde e şi mai multă lume? Îşi pun fără ruşineturnură la spate ca să-şi arate nurii, şi asta în văzul tuturor! Doar nupot să nu observ! Orice tânăr, orice băieţaş, până şi un copil îşi dăseama, şi asta-i o infamie. N-au decât să le admire bătrânii depravaţi şisă alerge după ele cu limba scoasă, totuşi există şi un tineret curat,care trebuie ferit de asemenea provocări dezgustătoare. Vezi câte odoamnă mergând pe bulevard, foşnind dintr-o trenă de doi coţi,
  23. 23. măturând praful de pe uliţă; dacă te nimereşti în spatele ei, nu-ţirămâne decât s-o iei la fugă ca să o întreci, sau să sari în lături, dacănu vrei să te alegi cu ochii şi gura pline de praf. Unde mai pui că rochiadoamnei e de mătase şi dumneaei îi freacă poalele de caldarâm versteîntregi, numai de dragul modei, în timp ce soţul nu câştigă la senatdecât cinci sute de ruble pe an: asta explică de ce iau funcţionarii mită.Iată de ce sunt atât de scârbit, de ce le dispreţuiesc şi le ocărăsc îngura mare. Deşi reproduc discuţia subliniindu-i latura umoristică şi păstrându-iîntocmai caracterul pitoresc de atunci, astăzi nu mi-am schimbatpărerile. — Şi-ţi merge? N-ai păţit-o? întreabă bătrânul, curios. — Nu, o ocărăsc în gând şi mă dau la o parte. Dumneaei, fireşte,simte, dar se preface că nu bagă-n seamă, trece semeaţă, fără săîntoarcă măcar capul. O singură dată am ocărât serios două cucoanecare se plimbau pe bulevard, dând din coadă; bineînţeles nu le-amspus vorbe murdare, ci mi-am exprimat numai cu glas tare părerea cătrena este o jignire pentru ceilalţi. — Chiar aşa le-ai spus? — Întocmai. În primul rând fiindcă nesocoteşte buna-cuviinţă şi înal doilea rând fiindcă ridică praful, iar bulevardul este al tuturor, şi almeu şi al tău şi al celorlalţi, al lui Feodor, al lui Ivan, oricine ar fi el.Asta le-am şi spus-o pe şleau şi apoi am adăugat mai pe ocolite că, îngeneral, nu-mi place mersul femeilor văzute din spate. — Bine, dragul meu, dar puteai să intri într-un bucluc; dacă te luaula poliţie? — De ce să mă ia? Doar nu poţi reclama un om numai pentru că întimp ce trecea pe lângă tine vorbea de unul singur cu glas tare. Oriceom are dreptul să-şi exprime părerea în vânt. Şi apoi, nu m-am adresatlor, ci am vorbit în general. Ele, însă, s-au luat la harţă cu mine, auînceput să mă suduie, folosind cuvinte cu mult mai urâte decât mine:că sunt un mucos, că aş merita să fiu trimis la culcare nemâncat, căsunt un nihilist, că mă vor da pe mâna vardistului şi că am îndrăznit sămă leg de ele numai pentru că sunt două femei singure şi fără apărare,căci dacă ar fi fost însoţite de un bărbat aş fi dat bir cu fugiţii, în locsă-mi iau nasul la purtare. Eu le-am declarat cu sânge rece că dacă îşimai caută ceartă cu mine am să trec peste drum. "Şi ca să vădovedesc că nu mă tem de bărbaţii voştri şi că sunt gata să mă bat cuei în duel dacă mă provoacă, vă voi însoţi până acasă, mergând cudouăzeci de paşi în urma voastră, apoi am să mă opresc la poartă şiam să vă aştept bărbaţii." Zis şi făcut. — Serios? — Fireşte că a fost o prostie, dar îmi ieşisem din sărite. M-au târâtdupă ele trei verste şi mai bine pe arşiţă, până în dreptul institutelor,apoi au intrat într-o casă de lemn cu un singur cat — ce-i drept, foartecurăţică — şi în care se vedeau pe fereastră multe flori, doi canari, vreo
  24. 24. trei javre şi stampe înrămate pe pereţi. Am stat pe stradă în faţa caseicam jumătate de oră. De vreo trei ori ele s-au uitat pe furiş la mine şi,în cele din urmă, au lăsat storurile. În sfârşit, a ieşit pe poartă unoarecare funcţionar, om mai în vârstă; deşi nu purta halat, ci un fel dehaină de casă, se vedea că dormise şi că ele îl treziseră chiar atunci;omul rămase în poartă cu mâinile la spate şi începurăm să nemăsurăm unul pe altul cu privirea. Din când în când, îşi întorceaprivirile, apoi se uita iar la mine şi deodată îmi zâmbi. Atunci i-amîntors spatele şi mi-am văzut de drum. — Parcă ai fi un erou al lui Schiller, dragul meu. Totdeauna m-aiuimit: eşti rumen la faţă, plesneşti de sănătate, aşa că nu înţeleg deunde ţi se trage această aversiune faţă de femei! Cum e cu putinţă cala vârsta ta femeia să nu-ţi facă impresia cuvenită? Eu, mon cher, nuaveam decât unsprezece ani când preceptorul m-a mustrat că prea-miholbez ochii la statuile din Parcul de vară. — V-ar plăcea desigur să mă încurc cu vreo Josefină de pe la noi şisă vin să vă raportez. Degeaba vă osteniţi: am văzut şi eu latreisprezece ani o femeie goală din creştet până în tălpi şi de atuncisunt dezgustat. — Adevărat? Află, mon cher enfant, că o femeie tânără şi frumoasăe ispititoare ca un măr, aşa că de dezgust nici vorbă nu poate fi! — Încă înainte de a intra în liceu, pe când eram intern într-unpension de mâna a doua, al lui Touchard, aveam un coleg, anumeLambert. El mă bătea întruna şi, fiindcă era cu trei ani mai mare decâtmine, mă silea să-l slugăresc şi să-i scot cizmele. Înainte de a pleca laconfirmare, a venit la el abatele Rigaud ca să-l felicite cu prilejul primeiîmpărtăşanii şi s-au aruncat, plângând, unul în braţele celuilalt, iarabatele a început să-l strângă pătimaş la piept, făcând nişte gesturicare îi trădau emoţia. Şi pe mine m-au podidit lacrimile, căci tare îl maiinvidiam pe colegul meu. Când i-a murit tatăl, a părăsit şcoala şi abiapeste doi ani l-am întâlnit din nou pe stradă. Mi-a făgăduit că va venisă mă vadă. Pe atunci urmam liceul şi locuiam la Nikolai Semionovici. Avenit într-o zi de dimineaţă, mi-a arătat un teanc de cinci sute de rubleşi m-a invitat să plec cu el cu trăsura. Mi-a mărturisit că, deşi cu doi aniîn urmă mă bătea, a avut întotdeauna nevoie de mine, şi nu numai casă-i scot cizmele, ci şi în chip de confident. Mi-a mai spus că furasechiar în ziua aceea caseta maică-si, cu ajutorul unei chei false, fiindcătoţi banii lăsaţi de tatăl lui i se cuveneau după lege, aşa că ea n-aveadreptul să nu-i dea cât cerea, că în ajun venise la el abatele Rigaud să-ifacă morală şi încă de la uşă a început să-l ia la rost, să se văicărească,prefăcându-se îngrozit şi ridicând mâinile la cer; "drept răspuns, mi-amscos cuţitul şi l-am ameninţat că-l omor" (el pronunţa: omoh). Ne-amdus pe strada Kuzneţki. Pe drum, mi-a spus că mama lui este în relaţiicu abatele Rigaud, că el a observat lucrul acesta, că puţin îi pasă detoţi şi de toate şi că tot ce spun ei despre împărtăşanie sunt baliverne.Îşi cumpără de pe strada Kuzneţki o puşcă cu două ţevi, o tolbă de
  25. 25. vânătoare, gloanţe, o cravaşa de călărie şi pe deasupra o jumătate dekilogram de bomboane. Apoi am plecat la vânătoare, afară din oraş,dar, pe drum, am întâlnit un vânzător de păsări încărcat cu colivii, de lacare Lambert a mai cumpărat şi un canar. Când am ajuns într-un crâng,a dat drumul canarului şi, ştiind că o dată ce a stat un timp în colivienu poate zbura prea departe, a început să tragă în el, dar nu l-animerit. Trăgea doar pentru prima oară în viaţa lui, dar încă de pevremea când eram împreună la Touchard dorea să-şi cumpere o puşcă,obiect pe care amândoi îl râvneam de mult. Acum nu-şi mai încăpea înpiele de bucurie. Lambert avea părul negru ca pana corbului, pieleaalbă şi faţa rumenă ca o mască, nasul lung şi coroiat ca un franceztipic, dinţi strălucitori şi ochi negri. Legă cu o sfoară canarul de ocreangă şi trase de două ori de foarte aproape, de la vreo cincicentimetri, din amândouă ţevile deodată, aşa încât penele îi zburarăcare încotro. După aceea ne-am întors în oraş, ne-am luat o cameră lahotel şi am tras un chef cu şampanie; apoi a apărut şi o femeie... M-auimit cât era de elegant îmbrăcată, parcă o văd aievea în rochia ei demătase verde. Atunci am şi văzut tot... ceea ce v-am povestitadineaori... După aceea ne-am pus iar pe băutură, şi el o întărâta şi oocăra într-una; ea stătea dezbrăcată, căci el îi scosese rochia; când eaa început să-l înjure şi să-l roage să-i dea rochia ca să se îmbrace, els-a pornit s-o lovească din toate puterile cu cravaşa peste umerii goi.Atunci m-am ridicat şi, apucându-l cu dibăcie de păr, l-am trântitdintr-o dată la pământ. Când s-a ridicat, a apucat o furculiţă şi mi-aînfipt-o în pulpă. La strigătele noastre s-a adunat lumea, dar între timpeu am apucat s-o şterg. De atunci mi-e şi scârbă să mă gândesc la untrup gol, deşi, vă rog să mă credeţi că femeia era foarte frumoasă. Pe măsură ce vorbeam, de pe faţa prinţului pieri veselia şi apăru otristeţe adâncă. — Mon pauvre enfant! Am fost întotdeauna convins că în copilărieai avut parte de multă amărăciune. — Vă rog să nu vă neliniştiţi din pricina mea. — Doar tu mi-ai spus cât ai fost de singur; măcar să fi avut partede un prieten ca lumea, ceea ce nu-mi vine să cred despre Lambert,după cum mi-l descrii: păţania cu canarul, împărtăşania cu lacrimi şiîmbrăţişări, apoi peste un an, doi, istoria cu maică-sa şi cu abatele... of,mon cher. În vremurile noastre copiii au devenit o problemă îngrozi-toare: când sunt încă mici de tot, cu căpşoarele lor aurii, cu buclele şinevinovăţia lor, când aleargă în jurul tău cu râsul lor proaspăt şi teprivesc cu ochişorii lor strălucitori, par nişte îngeri din cer sau niştepăsărele fermecătoare; mai târziu însă îţi vine să spui uneori că maibine n-ar mai fi crescut! — De ce sunteţi atât de abătut? Vorbiţi de parcă aţi avea copiimici. Doar nu aveţi copii şi nici nu o să mai aveţi vreodată. — Tiens, şi într-o clipă se lumină la faţă, chiar acum trei zile,Alexandra Petrovna, ha, ha, ha! — ştii, Alexandra Petrovna Siniţkaia, mi
  26. 26. se pare că ai întâlnit-o aici acum vreo trei săptămâni — închipuieşte-ţi,acum trei zile, drept răspuns la o glumă de-a mea, că dacă m-aş însuraacum cel puţin pot fi liniştit că nu voi avea copii, mi-a trântit curăutate: "Dimpotrivă, fii pe pace, cei de-o seamă cu dumneata au cusiguranţă copii, chiar din primul an". Ha, ha! Nu ştiu de ce îşi închipuietoată lumea că mi s-a năzărit să mă însor; deşi răutăcioasă, trebuie sărecunoşti şi tu că observaţia era spirituală. — Spirituală, dar jignitoare. — Ei, cher enfant, nu oricine te poate jigni. Eu preţuiesc cel maimult la oameni umorul, care, din păcate, începe să dispară; cât despreAlexandra Petrovna, cine ia în seamă cuvintele ei? — Cum aţi spus? am stăruit eu. Că nu oricine te poate jigni... Aveţidreptate! Nu oricine merită să-l iei în seamă. Straşnic principiu! Aresă-mi prindă foarte bine. Am să mi-l şi însemn. Dumneavoastră spuneţiuneori nişte lucruri grozave. Faţa prinţului se lumină de bucurie. — Nest-ce pas1? Află, mon cher enfant2, că adevăratul umor disparepe zi ce trece. Eh, mais... Cest moi qui connaît les femmes3. Crede-mă,viaţa fiecărei femei, orice ar povesti despre ea însăşi, nu-i decât ocăutare continuă a omului căruia să i se supună... Ca să zic aşa, oricaretânjeşte după un stăpân. Şi ţine minte: nu există nici o excepţie de laaceastă regulă. — E perfect adevărat! Straşnic: am strigat eu încântat. Altă dată, ne-am fi pornit numaidecât pe o discuţie filozofică de unceas pe această temă, acum însă m-am roşit deodată, de parcă m-ar fiînţepat ceva. Mi s-a năzărit brusc că laud vorbele lui de duh numai casă-i intru în voie şi să obţin banii, şi că el va ghici negreşit intenţia meaatunci când îi voi cere. Nu întâmplător am pomenit acum de acestincident. — Excelenţă, vă rog din suflet să-mi daţi chiar acum cele cincizecide ruble pe care mi le datoraţi pe luna aceasta, izbucnii eu penerăsuflate şi, de tulburare, eram de-a dreptul mojic. Mi-aduc aminte (după cum îmi amintesc toate întâmplările dindimineaţa aceea în cele mai mici amănunte) că între noi s-a petrecutatunci o scenă îngrozitor de penibilă, atât în fond cât şi în formă. Laînceput el nu m-a înţeles, m-a privit lung şi nedumerit, fără să priceapădespre ce bani e vorba. Nici nu-şi închipuia, desigur, că primesc leafă— şi la urma urmei o meritam oare? E drept că pe urmă a început sămă încredinţeze că uitase, şi, când a priceput despre ce era vorba, ascos imediat cele cincizeci de ruble, însă cu un gest prea grăbit, bachiar a şi roşit. Văzându-l atât de încurcat, m-am ridicat în picioare şii-am declarat tăios că acum nu mai pot primi banii, că pesemne mi sevorbise de leafă din greşeală, ori cu intenţia de a ma înşela, ca să nu1 Nu-i asa?2 Dragul meu copil3 Eu cunosc femeile.
  27. 27. refuz postul şi abia acum îmi dădeam seama că n-am pentru ce săprimesc bani, fiindcă nu aveam nici un fel de îndatoriri precise. Prinţuls-a speriat şi a început să mă asigure că i-am făcut nenumărateservicii, că pe viitor îi voi face şi mai multe şi că cincizeci de ruble nureprezintă nimic, că, dimpotrivă, are de gând să-mi mărească leafa,fiindcă se socoteşte dator, că el însuşi stabilise doar totul cu TatianaPavlovna, dar că "a fost o scăpare de neiertat" din partea lui. Dreptrăspuns, am izbucnit şi i-am declarat hotărât că ar fi josnic din parteamea să primesc leafă numai pentru istorioare picante, bunăoară cumam însoţit până acasă două fandosite cu trenă, că nu mă angajasem casă-l distrez, ci ca să fac treabă, şi, cum nu este de lucru pentru mine,trebuie să încheiem povestea şi aşa mai departe. Nici nu mi-aş fi pututînchipui că cineva se poate speria în halul în care l-am văzut pe el dupăizbucnirea mea. Se înţelege că până la urmă am încetat să mă opun,aşa că el a izbutit să-mi vâre în mână cele cincizeci de ruble; până înziua de azi roşesc de câte ori îmi aduc aminte că le-am primit! Pelumea asta totul se încheie cu o josnicie, dar şi mai grav e că prinţul areuşit să mă convingă aproape că merit incontestabil banii, iar eu amfăcut prostia să-l cred, mai mult, mi s-a părut cu neputinţă să-i refuz. — Cher, cher, enfant! exclamă el, îmbrăţişându-mă şi sărutându-mă(mărturisesc că eu însumi eram cât pe-aci să izbucnesc în plâns, dracuştie de ce, dar în ultimul moment m-am stăpânit, însă şi acum cândscriu despre asta simt cum îmi ard obrajii), dragul meu prieten, am a-juns să te îndrăgesc ca pe o rudă apropiată; în luna aceasta mi te-ailipit de suflet! În "lumea bună" nu găseşti decât "lume bună", şi nimicmai mult; până şi Katerina Nikolaevna (fiica lui), o femeie atât de sclipi-toare, de care sunt mândru, mă jigneşte adesea, dragul meu, chiarfoarte, foarte des... Ce să mai spun de fetiţele astea (elles sontcharmantes4) care vin împreună cu mamele lor să mă felicite de ziuamea — de la ele nu pot aştepta decât să-mi dăruiască la nesfârşitperne brodate pe canava, căci nu sunt în stare să-mi spună un cuvântpornit din inimă. Am adunat până acum vreo şaizeci de perne dinastea, şi toate reprezintă ori căţei, ori cerbi. Le iubesc foarte mult, detine însă mă simt cu mult mai legat, nu ca de un fiu, ci mai degrabă cade un frate şi îmi place mai cu seamă când mă contrazici; tu cunoştiliteratura, ai citit mult, eşti capabil de entuziasm... — N-am citit mai nimic şi nu mă pricep de fel la literatură. Pevremuri, citeam ce îmi cădea în mână, dar de doi ani încoace n-am maipus mâna pe o carte şi nici de acum înainte nu mai vreau să citesc. — De ce nu mai vrei? — Fiindcă urmăresc alte ţeluri. — Dragul meu... ar fi păcat ca la sfârşitul vieţii să ajungi şi tu săspui ca mine . "Je sais tout, mai je ne sais rien de bon5". Eu n-am habarpentru ce am trăit pe lume! Oricum... mă simt foarte îndatorat faţă de4 Sunte fermecatoare5 Stiu totul, dar nu stiu nimic bine.
  28. 28. tine... voiam chiar... Deodată, se opri, se întristă brusc şi căzu pe gânduri. După un şocnervos (şi în fiecare clipă putea să aibă unul, chiar fără motiv) îşipierdea pentru câtva timp luciditatea şi autocontrolul, dar, din fericire,îşi revenea repede, aşa că totul trecea fără urmă. Am tăcut amândoivreun minut. Buza de jos, pe care o avea foarte groasă, îi atârna...Ceea ce mă uimise îndeosebi era faptul că îmi vorbise despre fiica sa şiîncă atât de deschis. Eu socoteam că sinceritatea lui se datoreştedesigur tulburării. — Cher enfant, sper că nu te superi fiindcă te tutuiesc, nu-i aşa?îngăimă el pe neaşteptate. — Câtuşi de puţin. Mărturisesc însă că la început acest lucru m-acam umilit şi am avut chiar de gând să vă tutuiesc şi eu, dar mi-am datseama că ar fi o prostie, doar nu-mi spuneţi tu cu intenţia de a măjigni? Dar el nu mă mai asculta şi părea să fi uitat ce mă întrebase. — Ce mai face tatăl tău? spuse el pe neaşteptate, privindu-măîngândurat. Tresării la întrebarea aceasta, în primul rând fiindcă recunoşteaastfel că Versilov e tatăl meu — ceea ce nu-şi îngăduise până atuncifaţă de mine — şi în al doilea rând fiindcă deschisese pentru primaoară vorba despre Versilov. — E lefter şi în toane rele, i-am răspuns laconic, abiastăpânindu-mi curiozitatea. — Da, o duce cam prost cu banii. Azi trebuie să se dea sentinţa înprocesul lor şi-l aştept tocmai pe prinţul Sereoja să-mi aducă rezultatul.Mi-a făgăduit că de la tribunal va veni direct aci. Azi li se hotăreştesoarta; sunt în joc şaizeci de mii, dacă nu chiar optzeci de mii de ruble.Desigur că şi lui Andrei Petrovici (adică lui Versilov) i-am doritîntotdeauna numai bine şi pe cât se pare el va câştiga procesul, iarprinţii nu se vor alege cu nimic. Legea hotăreşte! — Tribunalul SE pronunţă astăzi? exclamai mirat. Gândul căVersilov nici n-a catadicsit măcar să mă anunţe mă uimea la culme. "Tepomeneşti că nu i-a spus nici mamei, că n-a suflat nimănui un cuvânt,mi-a trecut atunci prin minte. Ce caracter!" — Prinţul Sokolski e la Petersburg? întrebai eu, tot atât de mirat. — A sosit ieri de la Berlin, anume pentru proces. Şi aceasta era o veste extrem de importantă pentru mine."Aşadar, azi va veni aci omul care i-a dat lui o palmă!" — Ei şi, făcu prinţul, înveselindu-se pe neaşteptate, va ţine maideparte predici şi... şi iar o să alerge după fetiţe, după puicuţe, căroranu le-au crescut încă penele. Ha, ha! În privinţa asta s-a născocit oanecdotă foarte hazlie... Ha, ha! — Cine ţine predici? Cine aleargă după puicuţe? — Andrei Petrovici! Poate că n-ai să crezi, dar se ţinea scai de noitoţi şi nu mai contenea cu întrebările: ce mâncăm, ce gândim şi altele
  29. 29. de felul acesta. Ne ameninţa şi ne îndemna să ne pocăim: "Dacă eştiîntr-adevăr credincios, zicea, de ce nu te călugăreşti?" Parcă voia să neimpună părerea lui Mais quelle idée! Chiar dacă îndemnul lui era îndreptăţit, nu ţi se pare totuşi preasever? Dintre toţi, pe mine mai ales îi plăcea să mă ameninţe cujudecata de apoi. — N-am observat nimic din toate acestea, deşi de o lună trăiesc încasa lui, i-am răspuns, nerăbdător. Mă scotea din sărite faptul că nu-şi venise încă în fire şi vorbeafără noimă. — Fiindcă se fereşte să-şi mai spună părerile; crede-mă că cele ceţi-am povestit sunt adevărate. Fără îndoială că e un om spiritual şifoarte învăţat, dar mă întreb dacă are o minte sănătoasă. S-a schimbatdupă cei trei ani petrecuţi în străinătate. Trebuie să-ţi mărturisesc căm-a uimit şi nu numai pe mine... Cher enfant, jaime le bon Dieu...6 Eu cred în Dumnezeu, cred cât pot, totuşi pe atunci a izbutit să măscoată şi pe mine din sărite. Admiţând chiar că am folosit un argumentcam neserios, şi o făceam dinadins, de ciudă, totuşi, în esenţă, obiecţiamea era foarte serioasă şi veche de când lumea: "Dacă există o fiinţăsupremă, îi spuneam, şi dacă ea se întruchipează într-o formă indivi-dualizată şi nu în chip de spirit care se revarsă peste întreaga creaţie,sau ca un fluid (ceea ce e şi mai greu de conceput), atunci undesălăşluieşte? Recunosc, dragul meu, că cétait bête7 fără îndoială, dar înultimă instanţă toate obiecţiile se reduc la aceasta. Un domicile e unlucru foarte important". S-a supărat foc pe mine. După câte ştiu, înstrăinătate a trecut la catolicism. — Am auzit şi eu zvonul acesta. Dar nu cred să aibă vreun temei. — Ba eu sunt gata să jur pe ce am mai sfânt că aşa este.Observă-l mai atent... De altfel, tu însuţi recunoşti că s-a schimbat şicând te gândeşti cum ne mai chinuia pe toţi înainte! Crede-mă că pevremea aceea îşi dădea aere de sfânt ale cărui moaşte aveau să facăminuni. Pretindea să-i dăm socoteală de purtarea noastră, zău aşa!Halal sfânt! En voilà une autre8! Când un călugăr sau un pustnic secrede sfânt, mai treacă-meargă, dar când un om îmbrăcat în frac facepe sfântul prin saloane... asta-i prea de tot! Ciudat rol pentru un om delume! După mine e lipsit de gust. Încolo n-am nimic de obiectat, căileDomnului sunt neînţelese, şi apoi câte nu se întâmplă... unde mai puică toate astea ţin de linconnu9. Totuşi, o asemenea purtare nu-i şadebine unui om de lume. Chiar dacă aş cădea şi eu în mania religioasă,sau dacă mi-ar vârî cineva în cap una ca asta, îţi jur că n-aş mergepână acolo. Închipuieşte-ţi, dacă aş lua azi masa la club şi după aceeami s-ar năzări deodată s-o fac pe sfântul! Aş ajunge de râsul lumii! Am6 Draga copile, il iubesc pe bunul Dumnezeu7 Era o prostie8 Uite-l si pe-asta!9 De necunoscut
  30. 30. căutat să-l fac şi pe el să priceapă că e ridicol... Pe vremea aceea purtachiar un lanţ greu de gât. M-am roşit tot de furie. — L-aţi văzut cu ochii dumneavoastră? — Nu l-am văzut, dar... — Atunci aflaţi de la mine că toate astea sunt minciuni, o urzealăde uneltiri infame, nişte calomnii scornite de duşmanii lui, mai precisde un duşman, puternic şi necruţător, fiindcă el n-are decât un singurduşman şi acesta e fiica dumneavoastră. De astă dată prinţul îşi ieşi din sărite. — Mon cher, te rog stăruitor ca de azi înainte să nu mai rosteştinumele fiicei mele când pomeneşti de această poveste murdară. M-am ridicat să plec. De furios ce era îi tremura bărbia. — Cette histoire infame10!... Eu nu i-am dat crezare, n-am vrut s-ocred niciodată, dar... toată lumea caută să mă convingă: crede, crede,şi eu... În clipa aceea un lacheu intră ca să-i anunţe o vizită, ceea cemă determină să mă aşez din nou pe scaun. Numaidecât îşi făcură apariţia două domnişoare; una era, dacă numă înşel, fiica vitregă a unui văr de-al răposatei soţii a prinţului, înorice caz fusese crescută de prinţ, care-i şi pregătise o zestre, deşi fataavea ea însăşi avere (amănunt ce se va dovedi important în viitor);cealaltă era Anna Andreevna Versilova, fiica lui Versilov, cu trei ani maiîn vârstă decât mine, care locuia împreună cu fratele ei la doamnaFanariotova şi pe care nu o văzusem decât o singură dată în viaţa meaşi atunci numai o clipă pe stradă, cu toate că avusesem cândva cufratele ei o scurtă ciocnire la Moscova (se prea poate să revin ulteriorasupra acestei ciocniri, dacă voi socoti potrivit, deşi, în fond, cred că numerită). Această Anna Andreevna se bucura încă din copilărie de odragoste cu totul deosebită din partea prinţului (Versilov şi prinţul secunoşteau de foarte multă vreme). Eram atât de tulburat de celepetrecute înainte, încât nici nu m-am sculat în picioare când au intrat,deşi prinţul se ridicase să le întâmpine; după aceea însă, m-am gânditcă nu mai are nici un rost să mă scol şi nu m-am mai urnit. Eramîncurcat mai ales pentru că nu ştiam dacă trebuie să plec sau sărămân, dat fiind că nu trecuseră nici trei minute de când prinţul serăstise la mine. Dar, ca de obicei, bătrânul uitase şi se însufleţise lasosirea fetelor. Ba chiar în clipa când intrau pe uşă se schimbase bruscla faţă şi apucase să-mi şoptească în pripă, făcându-mi misterios cuochiul: — Uită-te bine la Olimpiada, cerceteaz-o atent, cât mai atent... peurmă am să-ţi povestesc ceva... Am privit-o cu luare-aminte, dar n-am observat nimic deosebit: erao fată nu prea înaltă, durdulie, cu obrajii foarte rumeni. Avea oînfăţişare destul de atrăgătoare, care plăcea desigur oamenilor cupicioarele pe pământ. Părea bună la suflet, dar nu peste măsură. Nu10 Povestea asta infamă!

×