inliniedreapt a.net                         http://inliniedreapta.net/dereferinta/frumusetea-si-profanarea/Frumuseţea şi p...
arăta frumuseţea, precum Stevens a dezvăluit frumuseţea unei „seri obişnuite în New Haven” (AnOrdinary Evening in New Have...
crucifixul murat în urină al lui Andres Serrano. De aici rezultă scenele de canibalism, dezmembrare şidurere fără sens în ...
în întărirea puterii noastre – lăsăm lumea să se prezinte şi să îşi găsească alinarea în aceastăprezentare. Aceasta este o...
împliniţi ca oameni. Este o nevoie ce răsare din condiţia noastră metafizică de indivizi liberi ce îşicaută locul într-o l...
la noi cu o cerinţă care, într-un fel, nu este din această lume. Aceasta se întâmplă în prezenţamorţii, în special a morţi...
demni de reverenţă şi respect. Toţi suntem tentaţi de ideea cărnii şi de dorinţa de a reface fiinţaumană în carne pură, un...
lucrurilor obişnuite în spiritul lui Wallace Stevens şi Samuel Barber, arătând că împreună cu ele nesimţim acasă şi că ne ...
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Inliniedreapta.net frumusetea si-profanarea (roger scruton)

136

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
136
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
1
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Inliniedreapta.net frumusetea si-profanarea (roger scruton)

  1. 1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/frumusetea-si-profanarea/Frumuseţea şi profanareaDacă aţi fi întrebat o persoană educată, oricând între 1750 şi 1930, care este scopul poeziei, arteisau al muzicii, răspunsul ar fi fost „frumuseţea”.Şi dacă aţi fi întrebat care era rostul frumuseţii, aţi fi aflat că frumuseţea este o valoare, la fel deimportantă în felul ei precum adevărul sau bunătatea, şi într-adevăr cu greu diferenţiabilă de ele.Filosofii Iluminismului vedeau frumuseţea ca un mod prin care valorile permanente morale şispirituale capătă formă senzorială şi nici un pictor, muzician sau scriitor romantic nu ar fi negat căfrumuseţea constituie scopul final al artei lui.La un moment dat, ca o consecinţă a modernismului, frumuseţea a încetat să mai primească aceleomagii. Arta a devenit tot mai hotărâtă să tulbure, submineze sau contravină convingerilor moraleşi nu frumuseţea, ci originalitatea – indiferent de cum era atinsă sau de costul moral pe care îlpresupunea – a ajuns să câştige premii. Ba chiar a apărut o suspiciune generală că frumuseţeaduce la kitsch – ceva prea drăguţ sau inofensiv pentru ca să poată fi urmărit de un artist modernserios. Într-un articol embrionar – “Avant-Garde and Kitsch”, publicat în Partisan Review în 1939 -,criticul Clement Greenberg a contrastat avantgarda vremii lui cu tabloul figurativ care se afla încompetiţie cu ea, respingându-l pe acesta (nu numai pe Norman Rockwell, dar şi pe mari pictoriasemenea lui Edward Hopper) ca produs derivat şi fără importanţă de durată. Pentru Greenberg,avantgarda promova tulburătorul şi provocatorul în dauna mângăietorului şi decorativului şi deaceea trebuie să o admirăm.Greenberg a susţinut că valoarea artei abstracte se afla nu în frumuseţe, ci în expresivitate. Acestaccent pe expresivitate era o moştenire a mişcării romantice, dar acum era asociat cu convingereacă artistul se află în afara societăţii burgheze, definit în opoziţie cu ea, astfel încât exprimareaartistică a sinelui este în acelaşi timp o încălcare a normelor morale obişnuite. Această atitudine oputem vedea adoptată public în arta interbelică din Austria şi Germania, de exemplu în tablourile şidesenele lui Georg Grosz, în opera Lulu (un încântător portret al unei femei a cărei unică ţintă carese putea desluşi era haosul moral) a lui Alban Berg şi în romanele ponosite ale lui Heinrich Mann. Şicultul încălcării este tema principală a literaturii postbelice a Franţei, de la scrierile lui GeorgesBatailles, Jean Genet şi Jean-Paul Sartre la goliciunea deprimantă a nouveau roman.Desigur, au fost şi artişti care au încercat să salveze frumuseţea de la distrugerea din societateamodernă, aşa cum a încercat T.S. Eliot să recompună, în Four Quartets, fragmentele pentru care s-a îndurerat în The Waste Land. Şi au mai fost aceia, în special în America, ce au refuzat să vadăsordidul şi culpabilul ca adevărul lumii moderne. Pentru artişti precum Hopper, Samuel Barber şiWallace Stevens, încălcările ostentative erau doar sentimentalism, un mod ieftin de a stimula unauditoriu şi o trădare a funcţiei sacre a artei, aceea de a a ridica in slăvi viaţa aşa cum este şi de a-i
  2. 2. arăta frumuseţea, precum Stevens a dezvăluit frumuseţea unei „seri obişnuite în New Haven” (AnOrdinary Evening in New Haven), iar Barber pe cea a lui Knoxville din vara lui 1915” (Knoxville:Summer of 1915). Dar cumva aceşti mari susţinători ai vieţii şi-au pierdut locul din fruntea culturiimoderne. Cel puţin din punctul de vedere al criticilor şi al culturii în ansamblul ei, căutarea frumuseţiise afla la marginea proiectului artistic. Trăsături precum dezagregarea şi imoralitatea, care înaintesimbolizau eşecul estetic, au devenit însemne ale succesului, în timp ce urmărirea frumuseţii s-atransformat într-o retragere de la adevărata menire a creaţiei artistice. Procesul a fost atât destandardizat că a devenit o ortodoxie importantă, determinându-l pe filosoful Arthur Danto săargumenteze recent că frumuseţea este în acelaşi timp înşelătoare ca scop şi într-un anume sensopusă misiunii artei moderne. Arta a dobândit un alt statut şi un alt rol social.Marea dovadă a acestei schimbări poate fi găsită în producţiile de operă care oferă cetăţenilorculturii postmoderne o oportunitate nemaiîntâlnită de a se răzbuna pe arta trecutului şi de a-iascunde frumuseţea în spatele unei măşti obscene şi sordide. Toţi presupunem că asta se vaîntâmpla cu Wagner, care „şi-a cerut-o” crezând prea puternic în rolul mântuitor al artei, dar acumasta se întâmplă în mod obişnuit cu furnizorii inocenţi de frumuseţe, imediat ce producătorulpostmodern a pus mâna pe una din lucrările lor.Un exemplu care m-a frapat în mod deosebit a fost producţia din 2004 de la Komische Oper Berlina Die Entführung aus dem Serail a lui Mozart (vezi „The Abduction of the Opera”, vara 2007). DieEntführung spune povestea Konstanzei – naufragiată, separată de logodnicul ei Belmonte şi luatăsă servească în haremul Paşei Selim. În urma unor diverse uneltiri, Belmonte o salvează, ajutat declemenţa paşei, care, respectând castitatea Konstanzei şi dragostea loială a cuplului, refuză să oaibă cu forţa. Această intrigă neverosimilă îi permite lui Mozart să îşi exprime convingerea iluministăcă mila este o virtute universală, la fel de reală în imperiul islamic al turcilor ca şi în imperiul creştin aliluminatului Iosif al II-lea. Chiar dacă viziune inocentă a lui Mozart este în mare lipsită de fundamentistoric, credinţa lui în dragostea dezinteresată este exprimată peste tot şi sprijinită de muzică. DieEntführung promovează o idee morală şi melodiile ei împărtăşesc frumuseţea acelei idei şi oprezintă convingător ascultătorului.În prezentarea lui a Die Entführung, directorul catalan Calixto Bieito a fixat acţiunea din operă într-un bordel din Berlin, cu Selim ca peşte şi Konstanze una dintre prostituate. Chiar şi în timpul celeimai delicate muzici, cupluri care se împerechează sunt împrăştiate pe scenă şi nu este ratată nici oocazie pentru violenţă, cu sau fără apogeu sexual. Cuvintele şi muzica vorbesc despre dragoste şicompasiune, dar mesajul este înecat în scene de profanare, crimă şi sex narcisist.Acesta este un exemplu de ceva foarte cunoscut în toate aspectele culturii noastrecontemporane. Nu numai că artiştii, directorii, muzicienii şi alţii legaţi de arte fug de frumuseţe, darde fiecare dată când frumuseţea ne aşteaptă, răsare dorinţa de a preîtâmplina chemarea ei, de a osufoca cu scene de distrugere. De aici rezultă multele lucrări de artă contemporană care sebazează pe şocuri administrate credinţei noastre, tot mai clătinate, în natura umană, precum
  3. 3. crucifixul murat în urină al lui Andres Serrano. De aici rezultă scenele de canibalism, dezmembrare şidurere fără sens în care abundă cinematograful contemporan, repertoriul emoţional al regizorilorasemenea lui Quentin Tarantino fiind lipsit de aproape orice altceva. De aici invadarea muzicii popde către rap, ale cărui cuvinte şi ritm vorbesc despre violenţă constantă, care respinge melodicul,armonia şi orice alt mecanism care ar putea să facă legătura cu vechea lume a cântecului. De aici şivideoclipul, care a devenit o artă în sine şi este deseori dedicat concentrării pe durata unui cântecpop a unei înfiorătoare noi relatări de haos moral.Acele fenomene înregistrează un obicei al profanării în care viaţa nu este sărbătorită de artă, ciluată în vizor de ea. Astăzi artiştii îşi pot face o reputaţie prin construire unui cadru în care săexpună o figură umană în care să arunce cu excrement. Ce să înţelegem din asta şi cum ne putemîntoarce la acel ceva după care tânjesc mulţi, viziunea frumosului? Poate că sună un picsentimental să vorbeşti despre „viziunea frumosului”, dar ceea ce am în vedere nu este o dulceagăimagine tip vedere a vieţii umane, ci modurile fundamentale în care idealurile şi politeţurile intră înviaţa noastră de toate zilele şi se fac cunoscute, aşa cum dragostea şi caritatea se fac cunoscuteîn muzica lui Mozart. Există o mare foame pentru frumos în lumea noastră, o foame pe care artapublică eşuează în a o recunoaşte şi pe care arta noastră adevărată o sfidează de multe ori.Am folosit cuvântul „profanare” pentru a descrie atitudinea propagată de regia lui Bieito a DieEntführung şi de tentativele jalnice ale lui Serrano de a însemna ceva. Ce implică exact acesttermen? Este legat, etimologic şi semantic, de sacrilegiu, şi în consecinţă cu ideea de sanctitate şide sacru. A profana înseamnă a distruge ceea ce altminteri ar putea fi separat în sfera lucrurilorsfinte. Putem profana o biserică, un cimitir, un mormânt, o imagine evlavioasă, o carte sfântă sau oceremonie religioasă. Putem profana un corp, o imagine preţuită, chiar şi o altă fiinţă umană vie –în măsura în care acestea conţin (aşa cum şi este) o minune dintr-o sfinţenie originară. Frica deprofanare este un element esenţial al tuturor religiilor. Ba chiar, asta desemna iniţial cuvântul religio,un cult sau o ceremonie destinată protejării de sacrilegiu a unui loc sacru.În secolul al XVIII-lea, pe vremea când instituţiile religioase şi monarhia ceremonială se aflau înprocesul de pierdere a autorităţii, spiritul democratic punea la îndoială instituţiile moştenite şi era lamodă ideea că nu Dumnezeu, ci omul a făcut legile pentru lumea umană, ideea sacrului a suferit oadumbrire. Pentru gânditorii Iluminismului, credinţa că obiecte, clădiri, locuri şi ceremonii ar puteaavea caracter sacru este nimic mai mult decât o superstiţie, din moment ce toate acestea erauproduse de om. Ideea că divinul s-a revelat lumii noastre şi că ne cere sa îl venerăm părea extremde neverosimilă în sine şi incompatibilă cu ştiinţa.În aceeaşi perioadă, filosofi asemenea lui Shaftesbury, Burke, Adam Smith şi Kant au recunoscutcă nu privim lumea numai cu ochii ştiinţei. Exista şi o altă atitudine pe care o direcţionăm către lumeîn căutarea înţelesului ei, una nu a cercetării ştiinţifice, ci a contemplaţiei dezinteresate. Cândadoptăm această atitudine, ne punem interesele la o parte, nu mai suntem preocupaţi deobiectivele şi proiectele care ne propagă în timp, nu mai suntem angajaţi în explicarea lucrurilor sau
  4. 4. în întărirea puterii noastre – lăsăm lumea să se prezinte şi să îşi găsească alinarea în aceastăprezentare. Aceasta este originea experienţei frumuseţii. S-ar putea să nu existe posibilitatea de arăspunde pentru acea experienţă ca parte a căutării noastre obişnuite pentru putere şi cunoaştere.Ar putea fi imposibil să o asimilăm folosirii obişnuite a facultăţilor noastre, dar este o experienţăcare există de la sine şi care este de mare valoare pentru cei ce o trăiesc.Când are loc această experienţă şi ce înseamnă ea? Să luăm un exemplu: să presupunem că văîntoarceţi acasă în timpul unei ploi şi aveţi gândurile preocupate de munca voastră. Străzile şicasele trec neobservate; la fel şi oamenii care trec pe lângă voi. Nimic nu vă invadează gândirea, cuexcepţia intereselor şi temerilor voastre. Apoi, deodată, soarele iese din nori şi o rază de luminăcade pe un vechi zid de piatră de lângă drum si tremură acolo. Priviţi cerul în locul unde norii sedespart şi o pasăre izbucneşte în tril într-o grădină din spatele zidului. Inima voastră se umple debucurie şi gândurile egoiste sunt împrăştiate. Lumea se află în faţa voastră şi sunteţi mulţumiţidoar să o priviţi şi să o lăsaţi să fie.Poate că astfel de experienţe sunt mai rare astăzi decât erau în secolul al XVIII-lea, când poeţii şifilosofii le-au evidenţiat ca un nou drum către religie. Graba şi dezordinea din viaţa modernă,formele alienante ale arhitecturii moderne, zgomotul şi distrugerea din industria modernă, toateaceastea au făcut ca întâlnirea cu frumuseţea să fie mult mai rară, mai fragilă şi mai neprevizibilă.Totuşi, toţi ştim cum este să ne simţim deodată transportaţi, prin lucrurile pe care le vedem, dinlumea obişnuită a poftelor în sfera iluminată a contemplaţiei. Se întâmplă adeseori în copilărie, deşieste rareori interpretată atunci, se întâmplă în adolescenţă, când se împrumută dorurilor noastreerotice, ş se întâmplă, de o manieră îmblânzită, în viaţa adultă, când modelează pe ascunsproiectele noastre de viaţă, oferindu-ne o imagine a armoniei pe care o urmărim prin vacanţe,construcţia de case şi prin visurile noastre.Să luăm un alt exemplu: o ocazie specială la care familia se reuneşte pentru o cină ceremonială.Puneţi pe masă o un acoperământ dintr-o ţesătură înflorată şi curată, aranjaţi farfuriile, paharele,pâinea într-un coş şi câteva carafe cu apă şi vin. Faceţi asta cu dragoste, bucurându-vă deaparenţe, străduindu-vă pentru un efect de curăţenie, simplitate, simetrie şi căldură. Masa adevenit un simbol al întoarcerii acasă, al braţelor întinse ale mamei universale care îşi cheamă copiiişi toată această abundenţă de înţeles şi veselie bună este cumva conţinută în prezentarea mesei.Şi asta este o experienţă a frumuseţii, una pe care o întâlnim, într-o versiune sau alta, în fiecare zi.Suntem fiinţe cu nevoi şi cea mai mare nevoie a noastră este aceea pentru o casă, locul unde neaflăm, unde găsim protecţie şi dragoste. Obţinem această casă prin reprezentări ale apartenenţei,nu în singurătate, ci împreună cu ceilalţi. Toate încercările noastre de a face ca ambientul să aratecum trebuie – prin decoraţiuni, aranjat şi creat – sunt tentative de a extinde o urare de bun venitnouă şi celor pe care îi iubim.Acest al doilea exemplu ne sugerează că nevoia noastră umană pentru frumuseţe nu este numai oadăugare inutilă la lista dorinţelor umane, nu este ceva de care am putea duce lipsă şi a mai fi încă
  5. 5. împliniţi ca oameni. Este o nevoie ce răsare din condiţia noastră metafizică de indivizi liberi ce îşicaută locul într-o lume obiectivă. Putem rătăci prin lume, alienaţi, resentimentari, plini de suspiciuneşi neîncredere sau ne putem găsi aici casa, putem veni să ne odihnim în armonie cu ceilalţi şi cu noiînşine. Experienţa frumuseţii ne ghidează de-a lungul acestei a doua cărări: ne spune că în lumesuntem acasă, că lumea este deja ordonată în percepţiile noastre ca loc potrivit pentru fiinţeasemenea nouă.Priviţi orice tabloul al marilor pictori de peisaje – Poussin, Guardi, Turner, Corot, Cézanne – şi veţivedea aceea idee de frumuseţe celebrată şi fixată în imagini. Arta pictării peisajului, ce a apărut însec. al XVII-lea şi rezistă până în vremea noastră, este devotată moralizării naturii şi prezentăriilocului libertăţii umane în ordinea lucrurilor. Pictorii de peisaje nu au închis ochii în faţa suferinţeisau imensităţii şi ameninţării universului din care ocupăm un colţ atât de mic, departe de aşa ceva.Pictorii de peisaje ne arată moartea şi decăderea în însăşi inima lucrurilor: lumina de pe deal sepierde; pereţii de ghips ale caselor lui Guardi sunt peticiţi şi pe cale de a se prăbuşi, dar imaginile lortrimit către bucurii care se află inerent în decădere şi către eternul implicat în vremelnic. Suntreprezentări ale ideii de „acasă”.Deloc surprinzător, ideea frumuseţii i-a frământat pe filosofi. Experienţa frumuseţii este atât de vie,imediată şi personală, încât cu greu pare să aparţină ordinii naturale aşa cum este ea observată decătre ştiinţă. Şi totuşi, frumuseţea străluceşte asupra noastră din lucrurile obişnuite. Este ocaracteristică a lumii sau o creaţie a imaginaţiei? Ne spune ceva adevărat şi real care necesitănumai această experienţă pentru a fi recunoscut? Sau este doar un înălţător moment de senzaţie,fără semnificaţie dincolo de bucuria persoanei care îl trăieşte? Aceste întrebări sunt de mareimportanţă pentru noi, întrucât trăim într-o epocă în care frumuseţea este eclipsată: o întunecatăumbră de batjocură şi alienare s-a târât pe suprafaţa cândva strălucitoare a lumii noastreasemenea umbrei pământului pe Lună. Prea des, acolo unde căutăm frumuseţe găsim întuneric şiprofanare.Obiceiul contemporan al profanării frumuseţii sugerează că oamenii sunt la fel de conştienţi caîntotdeauna de prezenţa lucrurilor sacre. Profanarea este un soi de apărare împotriva sacrului, otentativă de distrugere a pretenţiilor acestuia. În prezenţa sacrului, vieţile noastre sunt judecate şipentru a scăpa de aceea judecată distrugem lucrul care pare că ne acuză.Creştinii au moştenit de la Sf. Augustin şi de la Platon viziunea asupra lumii trecătoare ca simbol alunei alte şi imuabile ordini. Ei înţelegeau sacrul ca o revelare aici şi în prezent a sentimentului eternal fiinţei, dar această experienţă a sacrului nu se limitează la creştini. Conform multor filosofi şiantropologi, este o universală umană. În cea mai mare parte, obiective efemere ne organizeazăvieţile: grijile economice de zi cu zi, căutarea la scară mică a puterii şi confortului, nevoia de relaxareşi plăcere. Puţine dintre aceastea sunt memorabile sau impresionante. Din când în când, suntemzdruncinaţi din automulţumire şi ne simţim a fi în prezenţa a ceva mult mai important decâtinteresele şi dorinţele noastre din prezent. Simţim realitatea a ceva preţios şi misterios care ajunge
  6. 6. la noi cu o cerinţă care, într-un fel, nu este din această lume. Aceasta se întâmplă în prezenţamorţii, în special a morţii cuiva drag. Ne uităm cu înfricoşare la corpul uman din care viaţa a fugit. Numai reprezintă o persoană, ci „rămăşiţele” pamanteşti ale unei persoane şi acest gând ne umple cuun sentiment de nefiresc. Ezităm să atingem un corp mort; îl vedem, într-un fel, ca nefăcând partedin lumea noastră, de parcă ar fi un vizitator dintr-o altă sferă.Această experienţă este un exemplu al întâlnirii noastre cu sacrul şi ne cere un tip de recunoaştereceremonială. Corpul mort este obiectul unor ritualuri şi acte de purificare, destinate nu numai să îltrimită în lumea de dincolo pe fostul ocupant al corpului – căci participă la ele chiar şi cei care nucred in viaţa de apoi -, ci să depăşească ciudăţenia, calitatea supranaturală, a formei umanemoarte. Corpul este recîştigat pentru lumea asta prin ritualuri care recunosc şi că este diferit de ea.Punând altfel problema, ritualurile sfinţesc corpul şi îl purifică de miasmele sale. În acelaşi mod,corpul poate fi profanat şi acesta este în mod evident unul din actele fundamentale de profanare,unul la care oamenii oamenii s-au dedat din vremuri străvechi, aşa cum a fost atunci când Ahile atârât în triumf, de-a lungul zidurilor Troiei, corpul lui Hector.Prezenţa unei cerinţe transcendentale ne sperie din preocupările noastre de zi cu zi şi cu alteocazii. În mod deosebit, experienţa îndrăgostirii. Şi aceasta este o universală umană şi este o trăirede cel mai ciudat tip. Faţa şi corpul celui iubit sunt impregnate cu cea mai intensă viaţă, dar sub unaspect crucial, sunt asemenea corpului cuva mort: nu par să aparţină lumii empirice. Iubita îl priveştepe îndrăgostit aşa cum Beatrice îl privea Dante, dintr-un punct din afara cursului lucrurilortemporale. Obiectul îndrăgit cere să îl preţuim, să ne apropiem de el cu o reverenţă aproaperitualică şi din acei ochi, acele membre şi acele cuvinte radiază un tip de împlinire a spiritului careînnoieşte totul.Poeţii au trudit cu mii de cuvinte despre această experienţă pe care cuvintele par să nu o poatădescrie în întregime. A hrănit simţul sacrului de-a lungul veacurilor, amintindu-le unor oameni atâtde diferiţi precum Platon şi Calvino, Virgiliu şi Baudelaire că dorinţa sexuală nu este simplul apetit pecare îl observăm la animale, ci materia prima a unui dor care nu are satisfacţie uşoară saulumească, cerându-ne nimic mai puţin decât o schimbare a vieţii.Mare parte din urâţeniile cultivate în lumea noastră fac trimitere la două trăiri pe care le-amevidenţiat: corpul în chinurile morţii, corpul în chinurile sexului – aceste lucruri care ne fascinează cuuşurinţă. Ne fascinează prin profanarea formei umane, arătându-ne corpul uman ca un simpluobiect printre atâtea altele, spiritul uman ca eclipsat şi inutil, fiinţa umană dominată de forţeexterioare mai degrabă decât ca individ liber legat de legea morală. Şi arta din vremea noastră paresă se concentreze pe aceste lucruri, oferindu-ne nu numai pornografie sexuală, dar şi opornografie a violenţei care reduce fiinţa umană la o bucată de carne suferindă devenită demnă demilă, neajutorată şi dezgustătoare.Toţi avem dorinţa de a fugi de cerinţele unei existeţe responsabile în care ne tratăm unii pe alţii ca
  7. 7. demni de reverenţă şi respect. Toţi suntem tentaţi de ideea cărnii şi de dorinţa de a reface fiinţaumană în carne pură, un automat ascultător de dorinţe mecanice. Pentru a rezista acestei tentaţii,trebuie să îndepărtăm principalul obstacol: natura consacrată a formei umane. Trebuie să murdărimtrăirile precum moartea şi sexul care altfel ne-ar îndepărta de tentaţii şi ne-ar îndrepta spre viaţaînaltă a sacrificiului. Această profanare voluntară este o negare a dragostei, o tentativă de areface lumea de parcă dragostea nu ar mai face parte din ea. Şi asta, desigur, este cea maiimportantă caracteristică a culturii postmoderne: este o cultură lipsită de dragoste, hotărâtă săportretizeze lumea umană ca de neiubit. Regizorul modern de piese care pradă lucrările lui Mozartîncearcă să sfâşie dragostea din inima lor pentru a confirma propria viziune despre lume ca un locunde numai plăcerea şi durerea sunt reale.Iar asta sugerează un antidot simplu, acela de a rezista tentaţiei. În loc de a profana forma umană,trebuie să reînvăţăm să o respectăm, căci nu poate fi obţinut nimic din insultele aruncatefrumuseţii de aceia – asemenea lui Calixto Bieito – care nu pot să o privească în faţă. Da, putemneutraliza înaltele idealuri ale lui Mozart împingând muzica în fundal astfel încât să devină unsimplu acompanient al unui carnaval inuman de sex şi moarte, dar ce învăţăm din asta? Cecâştigăm, în planul emoţional, spiritual, intelectual sau al dezvoltării morale? Cu excepţia anxietăţii,nimic. Trebuie să învăţăm ceva din acest tip de profanare: în încercarea de a ne arăta că idealurileumane sunt lipsite de valoare, se dovedeşte a fi el însuşi lipsit de valoare. Şi când ceva se aratălipsit de valoare, a venit momentul să renunţăm la el.De aceea, este clar că această cultură a exceselor nu înfăptuieşte nimic cu excepţia pierderii încare se complace, pierderea frumuseţii ca valoare şi scop. Dar de ce este frumuseţea o valoare? Înviziunea antică, adevărul, binele şi frumuseţea nu pot intra, în cele din urmă, în conflict. Poate cădegenerarea frumuseţii în kitsch provine din pierderea postmodernă a adevărului şi, împreună cu el,a direcţiei morale. Acesta este mesajul moderniştilor timpurii de tipul lui Eliot, Barber şi Stevens, şieste unul pe care trebuie să îl ascultăm.Pentru a da o ripostă totală obiceiului profanării, trebuie să redescoperim afirmarea şi adevărulvieţii fără de care frumuseţea artistică nu poate fi realizată. Nu este o sarcină uşoară. Dacă neîndreptăm privirea spre adevăraţii apostoli ai frumuseţii din timpul nostru – compozitori precumHenri Dutilleux şi Olivier Messianen, poeţi precum Derek Walcott şi Charles Tomlinson, scriitori deproză precum Italo Calvino şi Aleksandr Soljeniţîn -, suntem imediat loviţi de marele efort, izolareastudioasă şi atenţia pentru detaliu care caracterizează meşteşugul lor. În artă, frumuseţea trebuiecâştigată, dar munca devine mai grea pe măsură ce zgomotul pur al profanării, amplificat acum şide Internet, îneacă vocile calme care murmură în firea lucrurilor.Un răspuns ar fi să căutăm frumuseţea în formele ei din viaţa de toate zilele – frumuseţea străzilorliniştite şi a feţelor vesele, a obiectelor naturale şi a peisajelor geniale. E posibil să arunci mizerie şiasupra acestora şi urmarea unei astfel de căi pentru atragerea atenţiei noastre, via negativa aprofanării, este specifică artiştilor de mâna a doua, dar este la fel posibil să te întorci asupra
  8. 8. lucrurilor obişnuite în spiritul lui Wallace Stevens şi Samuel Barber, arătând că împreună cu ele nesimţim acasă şi că ne intensifică şi purifică viaţa. Astfel este calea năpădită de buruieni pe caremoderniştii au făcut-o, cândva, pentru noi, via positiva a frumuseţii. Nu există nici un motiv pentru acrede că trebuie să o abandonăm.În original: Beauty and desecration (traducere Vlad M.)

×