Legumicultura

4,823 views
4,726 views

Published on

0 Comments
2 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
4,823
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
148
Comments
0
Likes
2
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Legumicultura

  1. 1. LEGUMICULTURA CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN TEHNOLOGIA CULTIVĂRII LEGUMELOR1.1.OBIECTIVUL ŞI CONŢINUTUL DISCIPLINEI DELEGUMICULTURĂ Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice aleomului. Însă, o dată cu apariţia societăţii, s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şimetodele de cultivare a plantelor legumicole, acest ritm devenind deosebit derapid în epoca modernă, ceea ce a dus la consolidarea legumiculturii ca o ştiinţăde sine stătătoare, desprinzându-se astfel de fitotehnie, din care făcea parte. Legumicultura poate fi definită ca: ştiinţa care se ocupă cu studiereaplantelor legumicole sub aspectul particularităţilor biologice, al relaţiilor bio- şiecosistemice ale acestora pe baza cărora se stabilesc cele mai adecvate tehnologiide cultură în scopul obţinerii unor producţii ridicate din punct de vedere cantitativşi calitativ, eşalonate în tot timpul anului, în condiţii de eficienţă economicăridicată. Legumicultura are două părţi distincte:- partea generală, care tratează importanţa alimentară şi economică, bazelebiologice ale legumiculturii, ecologia plantelor legumicole, înmulţirea acestora,construcţii specifice pentru legumicultură, bazele tehnologice de cultură aplantelor legumicole, producerea seminţelor etc.- partea specială, care se referă la tehnologia de cultură a fiecărei speciilegumicole în câmp, adăposturi din mase plastice, sere şi răsadniţe.1.2. IMPORTANŢA ŞI LOCUL LEGUMICULTURII ÎN CADRULPRODUCŢIEI AGRICOLE Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc din ce în ce maimult în hrana omului alte produse ca: pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuindla o mai bună asimilare a acestora. Valoarea şi importanţa consumului de legumese apreciază nu numai strict din punct de vedere nutritiv şi mai cu seamă dupăefectul favorabil asupra organismului uman. Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţinaproximativ 78-93% apă şi 7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl au 1
  2. 2. LEGUMICULTURAlegumele din grupa cepei (de la 13,5 % - praz la 38% -usturoi) iar cel mai scăzut(4,8 -5%) castraveţii, salata, marula etc. Referitor la hidraţii de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele dingrupa cepei şi cele pentru rădăcini tuberizate (usturoiul, ceapa, morcovul, sfeclaroşie, hreanul etc.). Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % dintotalul necesar. Se remarcă printr-un conţinut mai ridicat de proteine, între 2% şi8%, ciupercile, usturoiul, fasolea, mazărea, bobul, conopida, spanacul etc. Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1-0,9%), fiind încantităţi mai mari în seminţele de dovleac, pepeni etc. Acizii organici îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bunădigestie a hranei. Conţinutul în acizi organici este mai ridicat în frunzele de:revent, măcriş, ştevie, spanac, lobodă etc. Vitaminele împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoarealimentară a legumelor, fiind substanţele absolut necesare pentru buna desfăşurarea proceselor metabolice din organism. Vitamina C în cantităţi mari se depozitează în părţile comestibile la ardei,pătrunjel pentru frunze, mărar, spanac, conopidă, varză de Bruxelles, gulie etc Vitamina A (vitamina antinfecţioasă, cu provitaminele sale carotenele) segăseşte în cantităţi mari în morcov, pătrunjel, dovleac, varză creaţă, varză roşie,ardei, spanac etc.(până la cca 9-10 mg la 100 g s.p.). Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic)joacă rol important în procesul biologic de creştere a organismului uman. Alte vitamine care se găsesc în legume sunt: E, K, P, PP, D, cu rolimportant în prevenirea unor boli şi în echilibrarea metabolismului organismuluiuman. Substanţele minerale. Este deosebit de important faptul că în produselelegumicole predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P,S), explicându-se astfel efectul alcalinizant al celor mai multe produse legumicole,care duce la neutralizarea acidităţii determinată de consumul susţinut de alimentebogate în proteine (carne, ouă, pâine etc.). Necesarul zilnic de elemente minerale al unei persoane adulte esteurmătorul: 2,l6 g K, 1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P, 12 mg Na. Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unorcompuşi cu sulf şi care se mai numesc şi „fitoncide”. Astfel de substanţe se găsesc 2
  3. 3. LEGUMICULTURAîn hrean, ceapă, usturoi, ridichi etc., având efect bactericid. Sunt şi legume careconţin substanţe antibiotice. Asemenea substanţe se găsesc în varză, ceapă, usturoietc. Pentru asigurarea organismului uman cu vitaminele, sărurile minerale,precum şi cu celelalte componente importante ale produselor legumicole, un omadult trebuie să consume anual aproximativ 200 kg legume. Prin ponderea pe care legumele o ocupă în alimentaţia omului, consumulacestora constituie un indicator al nivelului de trai. Ca urmare importanţa socialeconomică a legumiculturii poate fi sintetizată în următoarele:- legumicultura reprezintă una din cele mai intensive forme de folosire a terenului;- comparativ cu alte culturi, legumicultura asigură o mai bună valorificare aterenului agricol prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi înspecial a celor succesive;- în legumicultură producţiile ce se obţin sunt mult mai mari în comparaţie cu alteculturi;- asigură condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă, înlăturându-seprin aceasta caracterul sezonier al muncii;- legumicultura asigură condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi eşalonate întot timpul anului; CAPITOLUL II ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE Plantele legumicole au însuşirea de a se înmulţi pe cale vegetativă(asexuată) sau pe cale generativă (sexuată). Folosirea uneia sau alteia din metodereprezintă posibilităţi de înfiinţare a culturilor şi de reducere a ciclului deproducţie.2.1. ÎNMULŢIREA PE CALE VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) În cadrul acestei metode, materialul folosit pentru înmulţire reprezintăpărţi sau organe vegetative ale plantelor. Înmulţirea pe cale vegetativă a plantelorlegumicole dă posibilitatea menţinerii în descendenţă a unor însuşiri valoroase pecare le posedă planta mamă, iar prin caracterul său profund utilitar şi-a găsit olargă aplicabilitate în producţie. 3
  4. 4. LEGUMICULTURA Pentru unele specii ca: hreanul, batatul, cartoful, usturoiul, ceapa de Egipt,usturoiul de Egipt (Rocambole), reprezintă singura posibilitate de înmulţire,deoarece în condiţiile naturale din ţara noastră aceste specii nu formează seminţesau dacă le formează sunt seci (hrean). Pe lângă avantajele pe care le prezintă înmulţirea pe cale vegetativă,aceasta are şi unele neajunsuri de ordin economic generate de volumul mare delucrări şi material necesar înfiinţării culturilor, fapt ce, în prezent limiteazăaplicarea acestei metode la un număr relativ restrâns de specii. Ca metode de înmulţire pe cale vegetativă menţionăm:-înmulţirea prin bulbi (ceapa eşalotă) ;-înmulţirea prin bulbili. (usturoi,ceapa de Egipt şi usturoiul de Egipt);-înmulţirea prin tuberculi (cartof);-înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la batat;-înmulţirea prin drajoni (anghinare şi tarhon);-înmulţirea prin rizomi sau porţiuni de rădăcini se foloseşte la revent, sparanghel,măcriş (rizomi) şi hrean (porţiuni de rădăcini);-înmulţirea prin butaşi se practică mai des la batat şi tarhon şi mai rar la cartof,tomate şi castraveţi;-înmulţirea prin marcotaj se aplică la tarhon şi cardon;-înmulţirea prin despărţirea tufei -tarhon, revent, anghinare, cardon, leuştean,măcriş şi cimbrişor;-înmulţirea prin altoire se foloseşte mai puţin în legumicultură, utilizându-se lapepeni, castraveţi, tomate, ardei, vinete;-înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci;-înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive “in vitro”(micromultiplicarea), reprezintă o metodă de mare actualitate care înlăturădezavantajele menţionate anterior la metoda înmulţirii pe cale vegetativă.2.2. ÎNMULŢIREA PE CALE GENERATIVĂ (SEXUATĂ) Majoritatea speciilor legumicole se îmnulţesc pe cale sexuată, folosind înacest scop seminţele (ardei, pătlăgele vinete, tomate, bame, castraveţi, pepeni,fasole, mazăre etc.) sau fructe uscate indehiscente denumite în practică impropriuseminţe (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, salată, măcriş, ştevie, anghinare,cimbru etc.). 4
  5. 5. LEGUMICULTURASub aspect practic metoda este mult mai accesibilă datorită avantajelor pe care leprezintă pentru procesul de producţie:- coeficient mare de înmulţire (de la o singură plantă obţinându-se un număr marede seminţe);- posibilitatea de păstrare în condiţii bune un număr mare de ani (de la 2 la 8 ani,în funcţie de specie) datorită conţinutului scăzut în apă şi a volumului redus;- executarea mecanizată şi cu precizie a semănatului, utilizând cantităţi reduse deseminţe;- posibilitatea introducerii în practică prin intermediul înmulţirii sexuate ahibrizilor cu efect heterozis. Controlul calităţii seminţelor. Necesitatea folosirii unor seminţe cuînsuşiri biologice şi fizice superioare reprezintă una dintre condiţiile de bază înobţinerea unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.Însuşirile biologice definesc aspectul calitativ, fondul genetic, capacitateaseminţelor de a dispune de un potenţial vital ridicat. Alături de acestea, calitateaseminţelor şi valoarea lor de întrebuinţare este întregită de însuşiri ca:autenticitatea, puritatea, facultatea şi energia germinativă, puterea de străbatere,umiditatea şi starea fitosanitară. Autenticitatea exprimă gradul în care un lot de seminţe corespunde unuianumit gen, specie sau soi. Puritatea fizică reprezintă cantitatea de seminţe întregi, normal dezvoltate,care aparţin speciei sau probei analizate şi se exprimă în procente din greutate. Sedetermină cu ajutorul formulei: greutatea semin]elor curate P= × 100 greutatea total a probei analizate Facultatea germinativă sau germinaţia totală reprezintă capacitateaseminţelor de a germina în condiţii favorabile într-un anumit număr de zile,caracteristic fiecărei specii şi se exprimă în procente din număr. Energia germinativă se determină o dată cu facultatea germinativă şireprezintă numărul de seminţe care germinează în 1/3 până la 1/2 din duratastabilită pentru determinarea facultăţii germinative. Valoarea culturală sau sămânţa utilă reprezintă procentul de seminţe dinlotul de semănat pe care se poate conta că vor da naştere la plante normale; sedetermină pe baza purităţii şi a facultăţii germinative, după relaţia: 5
  6. 6. LEGUMICULTURA P×C Vc = 100în care: P = puritatea, %; G = germinaţia, % Valoarea culturală sau sămânţa utilă stă la baza stabilirii normei reale de A ×Bsămânţă la unitatea de suprafaţă, folosind relaţia: Q = în care: CQ = cantitatea de sămânţă la ha din lotul de care dispunem;A = norma de sămânţă la ha de calitatea I;B = valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;C = valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat. CAPITOLUL III ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE Dintre factorii abiotici (climatici, geografici, orografici, edafici) de ceamai mare însemnătate pentru plante, de care depinde optimul ecologic sunt ceiclimatici (lumina, căldura, regimul apei şi aerului). Factorii geografici şiorografici influenţează indirect agroecosistemul prin variaţia factorilor climatici şiedafici. Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorii de mediu s-au format înmod lent, în decursul filogenezei speciei, şi sunt foarte bine consolidate. Încultură, cu cât se asigură condiţii de mediu mai apropiate de cele în care s-auformat filogenetic plantele, cu atât creşterea şi dezvoltarea plantelor, deci şiproductivitatea va fi mai mare3.1. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU LUMINA3.1.1. Radiaţia solară Radiaţia solară ajunge la suprafaţa terestră în special sub formă de luminăşi căldură. Cantitatea de radiaţii, ajunsă la nivelul solului este dependentă de unghiulde incidenţă al razelor, durata de strălucire a soarelui, nebulozitatea specificălocului, distanţa de la pământ la soare şi efectul atmosferei (densitatea radiaţiilorajunse în atmosferă este micşorată datorită fenomenului de absorţie exercitat decătre vaporii de apă şi de componentele gazoase ale atmosferei). Din această 6
  7. 7. LEGUMICULTURAcauză, radiaţia totală suferă modificări de la sub 100-200 cal/cm2 în timpul ierniipână la peste 600-700 cal/cm2 în timpul verii. Factorul lumină exercită o puternică influenţă asupra creşterii, structuriianatomice, transpiraţiei şi nutriţiei minerale a plantelor şi condiţioneazăparcurgerea stadiului de lumină la plante. Numeroase fenomene fiziologice alemetabolismului plantelor sunt direct legate de cantitatea şi calitatea luminii. Când se analizează cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul lumină,trebuie avute în vedere următoarele aspecte:-plantele legumicole dau producţii mari la unitatea de suprafaţă, unele dintreacestea chiar într-o perioadă scurtă. Aceasta presupune un proces de fotosintezăintens cu începere din primele faze de creştere;-culturile forţate precum şi producerea răsadurilor pentru acestea se execută şi înunele luni când intensitatea luminii este mai mică, insuficientă pentru creştereanormală a plantelor neadaptate la astfel de condiţii;-culturile legumicole sunt intensive, necesitând o desime mare a plantelor peunitatea de suprafaţă, fapt ce determină scăderea cantităţii de lumină primită defiecare plantă;-cantitatea, calitatea şi epoca de livrare a producţiei nu depind numai deintensitatea luminii, ci şi de durata timpului de iluminare;-pentru obţinerea unor producţii de calitate superioară, la unele culturi legumicole(sparanghel, conopidă, andive, ţelină de peţiol, etc.), lumina într-o anumităperioadă a creşterii nu numai că nu este necesară, dar poate fi chiar dăunătoare(Daskalov, 1965). Referitor la importanţa factorului lumină pentru producţia legumicolăinteresează în mod deosebit următoarele aspecte: intensitatea, calitatea, durataperioadei de iluminare, sursele de lumină, cerinţele plantelor legumicole faţă deacest factor în diferite perioade şi faze de creştere şi posibilităţile de îmbunătăţirea regimului de lumină.3.1.2. Intensitatea luminii În condiţiile din ţara noastră, intensitatea luminii poate să ajungă în lunilede vară de la 30-40 mii lucşi până la 100 mii lucşi, pe când iarna aceasta are valorimult mai scăzute, fiind de 8-10 mii lucşi. Plantele legumicole asimilează cel mai bine când intensitatea luminii estede 20-30 mii lucşi. La o intensitate corespunzătoare a luminii transformările 7
  8. 8. LEGUMICULTURAchimice din celule se petrec cu o viteză foarte mare, creşterea şi dezvoltareaplantelor având un ritm intens. După Maier, 1969 şi Bălaşa, 1973, în funcţie de pretenţiile faţă deintensitatea luminii, plantele legumicole se grupează astfel: -pretenţioase la lumină: tomatele, bamele, ardeiul, pătlăgelele vinete,pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii, fasolea şi sparanghelul, care necesită oiluminare de 8000 lucşi; -puţin pretenţioase la lumină: spanacul, ridichile de lună, mărarul,pătrunjelul, reventul, morcovul, asmăţuiul, ţelina şi măcrişul, care necesită oiluminare de 4000-6000 lucşi; -nepretenţioase: ceapa pentru frunze, mazărea, sfecla pentru frunze,putând fi cultivate cu succes primăvara devreme sau iarna; -plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile:andivele, sparanghelul, ciupercile, conopida etc.3.1.3. Durata perioadei de iluminare Durata de iluminare prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa plantelorlegumicole. Ca şi intensitatea luminii, durata de iluminare diferă în cursul anului,în sensul că iarna lungimea zilei este redusă scăzând până la 8 ore şi 30 minute iarîn lunile de vară ajunge la 15 ore şi 30 minute. Sub raportul pretenţiilor faţă de lungimea zilei plantele legumicole segrupează astfel: -de zi lungă (14-16 ore): plantele legumicole din grupa verzei, morcovul,ceapa, cicoarea, spanacul, ridichea de lună, mărarul, plantele perene; -de zi scurtă(8-12 ore): fasolea, castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelelevinete, pepenii;-indiferente la durata de iluminare (neutre). În prezent, ca rezultat al selecţiei,există soiuri mai puţin sensibile (neutre) din punct de vedere fotoperiodic, ceea cea permis extinderea arealului de cultură a diferitelor specii legumicole pe aproapetot globul. În practica productivă, cunoaşterea reacţiei plantelor la fotoperioadă estenecesară la stabilirea perioadei de cultură ca şi a duratei de iluminare îneventualitatea folosirii luminii artificiale suplimentare. 8
  9. 9. LEGUMICULTURA3.1.4. Posibilităţile de dirijare a luminii în culturile legumicole Lumina fiind un factor cosmic nu poate fi dirijată de către om. Se poatevorbi despre îmbunătăţirea regimului de lumină, mai mult prin procedee indirectede folosire raţională a luminii solare şi de suplimentare a luminii naturale culumină artificială (Indrea D., 1974). Îmbunătăţirea regimului de lumină în legumicultură se poate realiza pedouă căi: prin mărirea intensităţii luminoase şi prin micşorarea acesteia. Mărirea intensităţii luminii se poate realiza prin următoarele căi:-amplasarea culturilor legumicole cu pretenţii mari faţă de acest factor pe terenuricu expoziţie sudică;-alegerea celor mai corespunzătoare epoci de înfiinţare a culturilor;-reglarea judicioasă a distanţelor dintre rânduri de plante şi dintre plante pe rând;-răritul plantelor în cazul unor desimi prea mari;-înlăturarea factorilor care determină umbrirea plantelor (distrugerea buruienilor,curăţirea geamurilor la sere şi răsadniţe, folosirea de pelicule de mase plasticerezistente la acţiunea razelor ultraviolete etc.);-orientarea serelor, solariilor şi răsadniţelor şi alegerea unghiului de înclinaţie alacoperişului serelor, care trebuie să fie de 30-40° la serele care au acoperişul cu osingură pantă şi 25-30° la serele cu două pante; reducerea la maxim posibil aprofilelor de schelet şi vopsirea acestora în alb pentru a evita umbrirea; alegereasticlei sau a foliei de material plastic de acoperire cu transparenţă ridicată sau cu ocoloraţie convenabilă pentru anumite culturi;-folosirea soiurilor specializate pentru cultura în sere, care sunt mai puţin sensibilela insuficienţa luminii;-dirijarea temperaturii în funcţie de intensitatea luminii;-iluminarea suplimentară a răsadurilor cu lămpi de diferite tipuri. Micşorarea intensităţii luminii se poate face prin:-înfiinţarea culturilor primăvara devreme sau din toamnă a legumelor de zi lungă(rezistente la frig), atunci când intensitatea luminii este mai redusă şi ziua maiscurtă, fapt ce determină întârzierea înfloritului;-acoperirea inflorescenţelor de conopidă cu una-două frunze din rozeta plantei învederea evitării deprecierii calitative a inflorescenţelor sub influenţa luminii;-muşuroirea peţiolurilor frunzelor de ţelină şi cardon, a plantelor de sparanghel şicicoare de grădină, a bulbului fals la feniculul de Florenţa în vederea etiolăriiorganului de consum; 9
  10. 10. LEGUMICULTURA-umbrirea serelor şi a ramelor de răsadniţă prin diverse procedee şi tipuri deinstalaţii, printre care se numără: cretizarea (stropirea acoperişului şi a pereţilor desticlă cu o suspensie de cretă, humă, mocirlă sau spumă de defecţie de la fabricilede zahăr), pânză de apă colorată (ecran) ce se prelinge continuu pe acoperişulserei, jaluzele confecţionate din şipci de lemn sau material plastic montate în afaraconstrucţiilor, perdele din ţesături textile sau materiale plastice amplasate îninteriorul serelor, folosirea sticlei speciale “Thermex” fotosensibilă, care areposibilitatea de a deveni opacă când creşte intensitatea luminii.3.2. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CĂLDURA Sursa principală de căldură necesară pentru creşterea şi dezvoltareaplantelor este radiaţia solară, care în zona spectrală de 620-26000 nm are efectcaloric. Din punct de vedere legumicol, o importanţă practică o prezintă variaţiatemperaturii în timpul unui an, perioada când solul nu este îngheţat şi se poatelucra, apariţia şi frecvenţa brumelor. Pentru speciile legumicole mai puţin pretenţioase la căldură se considerăîn general că perioada activă de vegetaţie începe când în aer şi sol se stabilizează otemperatură de cel puţin 5°C, iar pentru culturile termofile (tomate, ardei, vinete,castraveţi, pepeni, fasole) data când se înregistrează temperaturi egale sausuperioare valorii de 10°C , respectiv 15°C pentru pepeni. Pentru caracterizarea potenţialului termic al teritoriului ţării noastre s-aţinut cont de următoarele aspecte: data medie a ultimului îngheţ de primăvară;data stabilizării temperaturii medii a aerului egală sau mai mare de 10°C; prima zicu temperaturi medii zilnice egale sau mai mari de 15°C (Voinea, M. şi colab.,1977).3.2.1. Însemnătatea căldurii pentru cultura plantelor legumicole Radiaţia calorică, resimţită sub formă de căldură sau frig, constituie unfactor ecologic la fel de complex ca şi lumina. Regimul termic prezintă asupraproducţiei legumicole o importanţă hotărâtoare, deoarece determină arealul decultură al speciilor şi soiurilor în câmp neprotejat. Deci plantele legumicole sunt la fel de dependente faţă de temperatură caşi de lumină. Tocmai de aceea, alături de fotoperiodism, la acestea se remarcă şi 10
  11. 11. LEGUMICULTURAfenomenul de termoperiodism. În acest sens, stadiul de vernalizare constituie oetapă obligatorie pentru dezvoltarea plantelor.Importanţa căldurii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţia careexistă între fotosinteză şi respiraţie, procese de care depind în primul rândcreşterea plantelor şi producţia biologică. Astfel, intensitatea ridicată a procesuluide fotosinteză duce la acumularea unei cantităţi mari de substanţă uscată în plantă,însă intensificarea respiraţiei determină un consum ridicat de substanţefotosintetizate anterior. Analizând curba de variaţie a intensităţii fotosintezei, la mai multe speciilegumicole, rezultă că fiecare specie are o temperatură minimă, optimă şi maximă. Temperatura minimă: în prezenţa acesteia ambele procese alemetabolismului, asimilaţia şi dezasimilaţia, sunt foarte mult încetinite şi se află înraport de 1/1, deci nu se acumulează nimic. Dacă temperatura scade sub acestnivel plantele pier. Temperatura optimă când se înregistrează cel mai mare raport întreasimilaţie şi dezasimilaţie, deci cel mai mare ritm de acumulare, respectiv decreştere sau depozitare a rezervelor în organele adaptate în acest sens, careconstituie organele comestibile ale acestor plante. Temperatura maximă când raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţiedevine iarăşi 1/1, iar la temperaturi mai mari dezasimilaţia creşte iar asimilaţiascade şi în scurt timp plantele mor. Temperatura optimă este caracteristică fiecărei specii legumicole, darvariază între anumite limite, în cursul diferitelor faze de creştere, precum şi înfuncţie de prezenţa şi intensitatea celorlalţi factori de mediu, mai ales a luminii aconţinutului în CO2 din atmosferă şi a umidităţii din sol şi atmosferă. După Markov şi Haev (1953), temperaturile optime pentru faza de creşterevegetativă la speciile legumicole sunt următoarele:- 25°C, pentru: castraveţi, pepeni galbeni şi pepeni verzi;- 22°C, la: ardei, vinete, tomate, fasole şi dovlecei;- 19°C, pentru: sfeclă pentru masă, sparanghel, ceapă ceaclama şi din arpagic,usturoi şi ţelină;- 16°C, la: cartof timpuriu, salată, mazăre, morcov, pătrunjel, păstârnac, cicoare,spanac. mărar, marulă, măcriş, ceapă de tuns şi revent;13°C, pentru: varză, ridichi şi hrean . 11
  12. 12. LEGUMICULTURA Pentru stabilirea temperaturii optime pe perioade şi faze de creştere, înfuncţie de regimurile optime de temperatură ale speciilor legumicole, Markov(1931) a elaborat următoarea formulă: T0 = t ± 7°Cîn care:T0 = temperatura optimă de creştere vegetativă; t = temperatura optimă pe faza de vegetaţie. În general plantele legumicole şi mai ales speciile termofile suportă greuoscilaţiile mari de temperatură. Variaţiile de ± 7°C faţă de temperatura optimă nusunt dăunătoare, dar dacă acestea se ridică între 7-14°C faţă de optim, planteleîncep să sufere. La oscilaţii de ± 14°C şi mai mari faţă de optim, plantelelegumicole stagnează în vegetaţie şi după câteva zile pier. Abaterile de ± 14°C faţă de optim indică la fiecare specie temperaturileminime şi maxime de vegetaţie. Pornind de la cerinţele plantelor faţă de căldură, speciile legumicole segrupează în mai multe categorii şi anume: -foarte rezistente la frig: speciile perene(sparanghel, revent, tarhon, ştevie,măcriş, leuştean etc.), care suportă cu uşurinţă geruri de -10°C; o perioadă maiscurtă rezistă la -20°C şi chiar -27°C. Aceste specii pot rămâne iarna în câmp fărămăsuri speciale de protecţie; -rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, varza de Bruxelles,salata, spanacul etc., care suportă temperaturi de 0°C; unele din acestea sepretează la semănatul din toamnă pentru a obţine producţii timpurii; -semirezistente la frig, cartoful la care temperaturi sub 0°C cauzeazădistrugerea plantelor; asimilează bine la temperaturi moderate; -pretenţioase la căldură: tomatele, ardeii, pătlăgele vinete, castraveţii etc.,se dezvoltă la temperaturi de 25-30°C; temperaturile de 3-5°C duc la moarteaplantelor (excepţie tomate); temperatura de 10°C într-o perioadă lungă poatedeveni letală (castraveţi, pepeni, pătlăgele vinete); se cultivă în mod obişnuit prinproducerea răsadurilor; plantarea în câmp are loc după trecerea pericoluluibrumelor târzii de primăvară sau se iau măsuri de protejare; se pretează la culturaforţată în sere şi răsadniţe şi la cea protejată cu mase plastice; -rezistente la căldură: castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi etc.;suportă temperaturi de 30°C până la 40°C (Meier, 1969).3.2.2. Măsuri pentru îmbunătăţirea regimului de temperatură 12
  13. 13. LEGUMICULTURA Îmbunătăţirea regimului de temperatură şi prevenirea daunelor cauzate detemperaturile extreme se poate realiza pe două căi: sporirea rezistenţei plantelorlegumicole la variaţiile mari de temperatură şi îmbunătăţirea temperaturii înmediul de cultură. Sporirea rezistenţei plantelor se poate realiza prin folosirea soiurilorrezistente la frig, călirea plantelor, fertilizarea culturilor cu îngrăşăminte fosfaticeşi potasice, care sporesc rezistenţa plantelor la temperaturi extreme. Dintre măsurile directe care urmăresc îmbunătăţirea temperaturii în mediulde cultură amintim:- alegerea terenurilor cu expoziţie sudică, adăpostite de vânturile dominante reci,cu soluri uşoare sau mijlocii şi apa freatică la adâncime mai mare;- mulcirea terenului cu mase plastice trasparente;- aerisirea solului prin lucrări profunde şi când este nevoie superficiale;- modelarea terenului în straturi înălţate pentru încălzire, evacuarea excesului deumiditate şi evaporarea apei;- mulcirea cu gunoi de grajd sau alte materiale şi fertilizarea cu cantităţi mai maride îngrăşăminte organice;- măsuri de combatere a brumelor şi îngheţurilor prin: perdele de fum, încălzireaaerului, omogenizarea mecanică a aerului, irigarea de protecţie;- evitarea răcirii solului prin irigarea execesivă;- stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor (depăşirea perioadei cuîngheţuri şi brume târzii de primăvară în cazul speciilor termofile) şi adoptareamăsurilor pentru protejarea provizorie a plantelor în momentele critice survenitedupă înfiinţarea culturilor;- încălzirea construcţiilor pentru cultură şi producerea răsadurilor cu surse denatură organică (gunoi de grajd) sau tehnică(apă caldă, aburi, curent electric).În cazul excesului de căldură se folosesc măsuri pentru înlăturarea acestuia şimăsuri pentru prevenirea lui. Folosirea raţională a terenului şi a posibilităţilor naturale:- alegerea suprafeţelor cu expoziţie nordică;- modelarea terenului pe direcţia E-V, în straturi cu taluzuri inegale şi plantarearăsadurilor pe versantul nordic al stratului înălţat. Reducerea excesului de căldură prin lucrări tehnologice şi tehnice:- irigarea ori de câte ori este nevoie pentru răcirea solului;- irigarea prin aspersiune pentru răcorirea plantelor; 13
  14. 14. LEGUMICULTURA- aerisirea puternică, liberă şi forţată a construcţiilor pentru culturi forţate,protejate şi de producere a răsadurilor;- reducerea excesului de lumină prin umbrirea acestor construcţii;- menţinerea aparatului foliar al plantelor pentru umbrirea părţilor comestibile;- mulcirea solului cu produse reflectorizante;- programarea culturilor în sere în raport cu evoluţia temperaturiii etc.3.3. AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE ÎN LEGUMICULTURĂ Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi dezvoltareaplantelor legumicole, o deosebită importanţă prezintă aerul. Alături de ceilalţifactori de vegetaţie, regimul de aer şi gaze exercită o influenţă deosebită asupraplantelor legumicole. Compoziţia aerului atmosferic este în mod obişnuit alcătuită din 78% N,21% O2, 0,03% CO2. Aerul mai conţine gaze rare Ar, He şi Ne precum şi alte gazeşi particole de impurificare. Dintre aceste gaze importanţă deosebită prezintăpentru cultura plantelor: oxigenul, bioxidul de carbon, gazele şi particulele nocivece se pot acumula în aerul atmosferic (Indrea, 1974). Oxigenul. Principalele procese vitale se desfăşoară normal numai înprezenţa oxigenului, atât din aer cât şi din sol, deoarece plantele legumicolerespiră atât prin părţile aeriene cât şi prin rădăcini. Aprovizionarea organelor aeriene ale plantelor cu oxigen se realizează înmod normal, deoarece cantitatea de oxigen din atmosferă este suficientă pentruviaţa plantelor. În sol însă oxigenul este folosit nu numai de către plante ci şi demicroorganisme şi deci în anumite condiţii poate deveni insuficient. Pe soluriletasate, cu crustă sau pe cele care stagnează apa, plantele legumicole duc lipsă deoxigen, ceea ce determină asfixierea rădăcinilor. Bioxidul de carbon din aer şi sol prezintă o deosebită importanţă pentrumetabolismul plantelor verzi, deoarece participă direct în procesul de fotosinteză.Conţinutul în CO2 din atmosferă este în medie de 0,03%, dar s-a constatat că înspaţii închise, în perioada de maximă activitate fotosintetică poate să scadă la0,02% şi chiar 0,01%. O astfel de scădere se produce şi atunci când atmosfera estefoarte calmă şi nu există curenţi (minim 0,5m/minut) care să împrospăteze aerul lasuprafaţa frunzelor. Alte gaze. În răsadniţele, solariile şi serele solar cu substratul încălzit pecale biologică se degajă amoniacul care, în concentraţie de 0,1% dăunează 14
  15. 15. LEGUMICULTURAplantelor, iar în proporţie de 3-4% devine nociv. La culturile din sere nu serecomandă folosirea pentru fertilizare a gunoiului de grajd proaspăt, deoarece prindescompunere degajă amoniac care este dăunător plantelor. Tot în cadrulconstrucţiilor pentru producerea răsadurilor şi a culturilor forţate poate să apară şibioxidul de sulf, care este dăunător plantelor chiar în concentraţii reduse (0,001 -0,002%). În afară de oxigen şi bioxid de carbon, în legumicultură se folosesc îndiverse scopuri şi alte gaze cum ar fi de exemplu etilena, acetilena şi azotul.3.4. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a proceselormetabolice în plantele legumicole se asigură, în principal, pe baza regimului deprecipitaţii specific fiecărei zone şi se completează, la nivel optim, prin irigaţii. Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezintă mareimportanţă, atât la cultura legumelor în câmp cât şi la cea protejată.3.4.1. Însemnătatea apei pentru plantele legumicole În plante, apa se găseşte în stare lichidă şi gazoasă. Sub formă lichidă seaflă în celulă, iar în stare gazoasă în spaţiile intercelulare. Celula vegetală funcţionează normal numai dacă este saturată cu apă.Starea de saturare, aparent staţionară, se menţine în plante prin două procese ce secoordonează reciproc: procesul de absorţie şi cel de eliminare a apei (Maximov,1951). Conţinutul în apă al diverselor organe ale plantelor legumicole estevariabil, fiind de: 98-99% - în celulele meristematice ale conurilor de creştere şi înorganele de reproducere; 80-85% - în frunzele tinere; 60-65% - în frunzeleîmbătrânite; 40-45% - în seminţe. Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, care estecondiţia fundamentală pentru menţinerea stării fizice şi fiziologice a plantelor. Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata, spanacul,lobodă, pătrunjelul pentru frunze, mărarul, castraveţii, fasolea şi mazărea degrădină, morcovul, păstârnacul, ridichile, sparanghelul etc. îşi pierd uşorturgescenţa în lipsa apei. În asemenea cazuri ele capătă aspectul de ofilire,depreciindu-se astfel calităţile comerciale. 15
  16. 16. LEGUMICULTURA Răsadurile sunt plante tinere cu meristeme active, cu o intensă activitatefiziologică şi cu un conţinut mare de apă (88-95%), motiv pentru care asigurareaunei cantităţi optime trebuie să contribuie la compensarea integrală a consumuluispecific şi a pierderilor prin transpiraţie, în scopul menţinerii în stare deturgescenţă a celulelor şi asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a proceselorfiziologice şi biochimice de creştere şi dezvoltare. Apa este necesară creşterii şi serveşte într-o mică măsură şi ca substanţănutritivă în procesul de fotosinteză (Grumeza, 1969). Dar, ea îndeplineşte şi altefuncţii în viaţa plantelor. Apa dizolvă şi transportă sărurile minerale din sol. Eadizolvă şi gazele. Apa este şi “motorul” mecanismului privind schimbul desubstanţe care are loc la nivelul celular, fenomen ce se realizează prin intermediultensiunii superficiale şi care uşurează adsorbţia şi fixarea diferitelor substanţe încelulă. Sărurile minerale nu pot fi absorbite de către plante decât în soluţii foartediluate. Motiv pentru care cantitatea de apă absorbită de către plante este mult maimare decât necesarul pentru funcţiile de nutriţie. În general concentraţia soluţiei solului este scăzută. Creşterea concentraţieisoluţiei solului măreşte presiunea osmotică a acesteia, din care cauză absorţia apeide către plante este mult îngreuiată (Davidescu D., 1963). Excesul de apă se elimină continuu prin procesul fiziologic de transpiraţie.De mare utilitate pentru producţia legumicolă sunt aspectele privind: coeficientulde transpiraţie, productivitatea transpiraţiei, bilanţul hidric, coeficientul devalorificare a apei consumate (Bălaşa., 1973).3.4.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului şi a atmosferei Majoritatea speciilor legumicole se caracterizează prin cerinţe mari faţă deumiditatea solului iar pretenţiile faţă de umiditatea atmosferică sunt într-ooarecare măsură în concordaţă cu acestea. La stabilirea necesarului pentru umiditatea din sol şi atmosferă trebuieavute în vedere următoarele:-pretenţiile plantelor legumicole faţă de factorul umiditate sunt variabile de la ospecie la alta şi chiar de la soi la soi;-cerinţele faţă de umiditatea solului se modifică la aceeaşi specie în cursulperioadelor şi fazelor de vegetaţie;-sistemul radicular, felul, dimensiunile şi repartizarea lui în sol; 16
  17. 17. LEGUMICULTURA-desimea plantelor la unitatea de suprafaţă;-tehnologia aplicată culturilor. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului. În funcţie de consumul de apă şi capacitatea de absorţie a apei, TrummerA. (1952), citat de (Grumeza ,1969), împarte plantele legumicole în următoarelegrupe: Grupa I - cuprinde plantele cu un consum redus de apă datorităposibilităţii acestora de a-şi micşora transpiraţia şi care au un sistem radicular binedezvoltat atât în profunzime cât şi lateral: tomatele , morcovul, pătrunjelul,pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul comestibil. Grupa a II -a - cuprinde plante care se caracterizează printr-o capacitateredusă de absorţie a apei datorită sistemului radicular slab dezvoltat şi printr-unconsum neeconomic al apei datorită aparatului foliar care este expus uneievaporări puternice. Cele mai reprezentative plante din această grupă sunt:legumele din grupa verzei, castraveţii, salata, ridichile de lună, spanacul, ardeii,ţelina, fasolea de grădină. Grupa a III -a - cuprinde plante cu o capacitate mare de absorţie a apei şicu un consum ridicat de apă (cartoful timpuriu şi sfecla roşie). Grupa a IV -a - plantele din această grupă se caracterizează printr-unconsum de apă mic datorită suprafeţei reduse a aparatului foliar şi printr-ocapacitate mică de absorbţie ca urmare a sistemului radicular slab dezvoltat(ceapa, usturoiul, mazărea, etc.), Daskalov (1965) şi Bălaşa (1973), grupeazăspeciile legumicole, sub raportul cerinţelor faţă de apă, astfel: -foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ridichilede lună, prazul, usturoiul, ceapa şi mărarul; -pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful,morcovul, pătrunjelul, fasolea, mazărea; -moderat de pretenţioase: sparanghelul, reventul, leuşteanul, anghinarea; -puţin pretenţioase: pepeni verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleaculcomestibil. Majoritatea plantelor legumicole au cea mai importantă parte a sistemuluiradicular răspândit către suprafaţa solului, acolo unde activitateamicroorganismelor şi schimbul de substanţe nutritive sunt mai active. În vedereastimulării creşterii şi fructificării plantelor este necesar ca stratul superficial al 17
  18. 18. LEGUMICULTURAsolului să aibă un anumit grad de umiditate şi să se ia măsuri ca aceasta să nuscadă sub o anumită valoare. Multe specii legumicole însă, mai ales cele cultivate în câmp, extrag ocantitate apreciabilă de apă şi substanţe hrănitoare din straturile mai profunde alesolului, sistemul lor radicular exlorând un volum mare de sol. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate variază şi în funcţie detehnologia aplicată. Astfel, plantele de varză sau tomate provenite din răsad suntmai pretenţioase faţă de umiditate decât cele provenite din semănat direct în câmp. Nevoia de apă a plantelor legumicole creşte şi atunci când culturile seefectuează pe terenuri cu fertilitate ridicată, bine aprovizionate cu materieorganică. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea atmosferică. În afară de umiditatea solului pentru viaţa plantelor legumicole prezintăimportanţă şi umiditatea relativă a aerului. Cerinţele plantelor legumicole faţă deaceasta variază foarte mult. Astfel, principalele specii legumicole au următoarelepretenţii faţă de umiditatea atmosferică: castraveţi 90-95%, salată, spanac, varză,conopidă, ţelină 80-90%; legumele pentru rădăcini tuberizate, cartoful, mazărea70-80%; vinete, ardei, fasole 60-70%; tomate 50-60%; pepeni galbeni şi verzi,dovlecelul şi dovleacul comestibil 45-55%.3.4.3. Mijloacele de îmbunătăţire a regimului de umiditate Îmbunătăţirea regimului de umiditate la plantele legumicole se poaterealiza prin:-alegerea judicioasă a zonei şi a terenului de cultură avându-se în vedere regimulde precipitaţii, nivelul apei freatice şi proprietăţile fizico-chimice ale soluluiprivind capacitatea de reţinere a apei;-măsuri tehnologice care au drept scop reţinerea sau eliminarea excesului de apădin sol;-lucrările de bază ale solului;-lucrările cu caracter general (combaterea crustei şi a buruienilor, îngrăşareasolului);-protejarea terenului prin perdele de protecţie şi culise care îmbunătăţesc regimulumidităţii relative a aerului şi micşorează pierderile de apă prin evaporare;-irigarea culturilor; 18
  19. 19. LEGUMICULTURA-drenarea terenului şi folosirea tehnologiei de cultură a plantelor legumicole peteren modelat. În cazul culturilor legumicole din sere sau a celor protejate cu maseplastice, pentru reglarea umidităţii, în special a umidităţii relative a aerului, seintervine prin aerisiri atunci când umiditatea relativă este prea ridicată, ridicareatemperaturii în sere, udarea cu furtunul la culturile de tomate sau folosireametodei de udare prin picurare. Atunci când umiditatea relativă este scăzută se fac şpriţuiri cu instalaţia deaspersiune, timp de 1-2 minute. În ciupercării, în faza de formare a ciupercilor se menţine o umiditaterelativă de 90-95% prin pulverizarea straturilor cu apă şi udarea potecilor sauchiar a pereţilor.3.5. SOLUL ŞI HRANA Valorificarea la un nivel corespunzător a potenţialului genetic presupunecunoaşterea aprofundată a particularităţilor nutriţiei minerale a speciilorlegumicole, în raport cu solul şi rolul fiziologic pe care îl joacă fiecare macro saumicroelement în parte.3.5.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul lormaterial cât şi cea mai importantă sursă de hrană. Diferitele tipuri de sol existente se deosebesc între ele prin textură,structură, chimism etc. Tipurile de sol sunt determinate de climă, rocă, vârstă,relief, vegetaţie şi diferă de la o zonă la alta. După Weawer şi Clemens (1938), un sol are 5 componente:-particule minerale de diverse mărimi în diferite stadii de transformare chimică;-materia organică în diverse stadii de humificare;-soluţia solului cu diverse săruri;-atmosfera solului care ocupă spaţiile libere;-microorganismele vegetale şi animale. Solurile formate pe argile, marne, calcar sunt mai bogate în săruriminerale, prezintă o troficitate mai bună în timp ce solurile formate pe nisipuri,gresii, pietrişuri, având particule minerale mult mai mari, prezintă o capacitate dereţinere a apei mult mai redusă, sunt mai levigate, dar au o aeraţie mai bună. 19
  20. 20. LEGUMICULTURA Fertilitatea solului reprezintă rezultanta proprietăţilor solului legate dealcătuirea granulometrică a acestuia şi de capacitatea lui de a pune la dispoziţiaplantelor în cantităţi suficiente substanţele nutritive şi apă, fără deficit de aer şiexces de săruri. Excesul de săruri ca şi cel de umiditate are efect nefavorabilasupra nutriţiei, limitând capacitatea plantelor de a asimila substanţele hrănitoare.În vederea creşterii fertilităţii solului se impune cunoaşterea tuturor factorilor, atâtcu caracter fizic cât şi biochimic, ce o influenţează. Textura şi structura solului. Prin textura solului sau compoziţiagranulometrică se înţelege proporţia în care intră în alcătuirea solului particuleleelementare de diferite mărimi. Solurile nisipoase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate marepentru apă, au în schimb o capacitate de reţinere a apei mică, sunt bine aerate, nusunt coezive şi nici plastice. Se încălzesc uşor şi se răcesc repede, se lucrează într-un interval mare de umiditate. Solurile argiloase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate micăpentru apă, au în schimb o mare capacitate de înmagazinare a apei. Sunt neaerate,foarte coezive, plastice şi aderente. Solurile lutoase au proprietăţi intermediare, între cele nisipoase şiargiloase, ele au permeabilitate bună pentru apă şi un raport favorabil între fazele:lichidă, solidă şi gazoasă, sunt cele mai indicate pentru cultura plantelorlegumicole. Structura solului este dată de modul de reunire a particulelor elementare înagregate structurale. De obicei, se deosebeşte macrostructura solului care estereprezentată prin agregate mai mari de 0,25 mm în Ø şi microstructura cu agregatemai mici de 0,25 mm în Ø. Structura solului poate fi: glomerulară, nuciformă,bulgăroasă, prismatică şi lamelară. Un sol cu o structură glomerulară prezintă condiţii foarte bune pentrucreşterea şi dezvoltarea plantelor. Un asemenea sol are un raport optim între fazelesolidă, lichidă şi gazoasă. Structura glomerulară este caracteristică orizontului Aal cernoziomurilor, solurilor brune şi rendzinelor.În cazul solurilor cu agregate mai mari (peste 2-4 mm în Ø), spaţiile dintre acesteasunt excesive, schimbul prin difuziune al aerului este înlocuit de curenţi de aer ceduc la pierderea apei din sol. Pentru a menţine sau a îmbunătăţi structura solurilordestinate culturilor legumicole pe care se aplică irigarea cu cantităţi mari de apă,trebuie ca arătura să nu se facă la aceeaşi adâncime în fiecare an, să se axecute 20
  21. 21. LEGUMICULTURAperiodic o afânare profundă (sub straturile compacte), iar după arătură solultrebuie lăsat să se aerisească înainte de pregătirea patului germinativ. Deasemenea, este necesar să se folosească o rotaţie raţională şi să se reducă laminimum lucrările solului. Este necesar să se cunoască bine cerinţele sau gradulde pretabilitate a speciilor legumicole pentru tipuri de sol. Soluţia solului se compune din substanţe în stare de dispersie molecularăionică şi coloidală, de natură organică sau minerală şi chiar de gaze. Concentraţia soluţiei solului variază în funcţie de tipul de sol, climat,aportul freatic, calitatea apei de irigat, activitatea microorganismelor, naturaîngrăşămintelor, amendamentele aplicate. La culturile legumicole în sere se are în vedere în mod deosebitconcentraţia ionului de Na+, care dacă este prea mare determină reducereafotosintezei, o creştere a respiraţiei şi o dinimuare efectivă a producţiei. Laculturile din sere, prin folosirea unor cantităţi mari de îngrăşăminte, în funcţie detextura solului şi sub influenţa apelor de irigaţie s-a constatat o creştere aconţinutului de săruri ceea ce a dus la reducerea accesibilităţii apei şi asubstanţelor nutritive din sol pentru plante; degradarea proprietăţilor fizice alesolului; reducerea activităţii microorganismelor din sol; scăderea producţiei delegume. Reacţia solului constituie unul dintre factorii importanţi care condiţioneazăregimul de nutriţie al plantelor. Reacţia solului este determinată de proporţiadintre ionii de hidrogen şi cei de oxidril din soluţia solului şi de proporţia dintrecoloizii cu caracter acid şi cei cu caracter bazic pe de altă parte. Reacţia solului exprimă convenţional prin simbolul “pH”. Din acest punctde vedere solurile pot fi: neutre (pH =7), acide (pH mai mic de 7) şi bazic (pHpeste 7). Capacitatea tampon reprezintă o altă proprietate a solului de care depinderegimul nutritiv. Ea reprezintă însuşirea solului de a se opune tendinţelor de a-imodifica reacţia. Capacitatea de tamponare a solului este cu atât mai mare cu câtcapacitatea de schimb cationic a acestuia este mai mare, adică cu cât conţine maimulte particule coloidale (organice şi minerale).3.5.2. Nutriţia minerală a plantelor legumicole şi rolul fiziologic alelementelor minerale 21
  22. 22. LEGUMICULTURA Prelevarea de către plantele legumicole a elementelor minerale, diurnă saupe întreaga perioadă de vegetaţie, se desfăşoară în raport cu creşterea şidezvoltarea lor. Marea majoritate a elementelor nutritive sunt luate de către plante dinsoluţia solului; ele se pot clasifica după mai multe criterii:-după sursă: din aer (C,O); din apă (O,H); din sol (N şi elementele din cenuşă);-după criteriul chimic; metaloizi anioni (N, P, S, Ce, Si); metale cationi (K, Ca,Fe, Mg);-după raportul cantitativ: macroelemente (0,01-10% - C, P, O, N, S, Mg, Ca, K);microelemente (0,001 -0,0001% - Cu, Bo, Mn, Mo, Zn); ultramicroelemente(elemente radioactive). Pentru a putea îmbunătăţi regimul de nutriţie al plantelor legumicole, esteabsolut necesar să se cunoască rolul pe care îl îndeplinesc diferitele elementenutritive în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Azotul - prezintă importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltareaplantelor legumicole. Participă la alcătuirea proteinelor. Este legat de procesul defotosinteză şi de activitatea enzimelor. Acţiunea lui asupra plantelor depinde deprezenţa celorlalte elemente, de apă şi de activitatea sistemului radicular. Fosforul stimulează fructificarea şi sporeşte precocitatea plantelor.Influenţează pozitiv calitatea produselor. Stimulează sinteza azotului. Împreună cuK, Ca şi Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi temperaturi scăzute. Potasiul ajută sinteza hidraţilor de carbon, a proteinelor şi lipidelor,reţinerea apei în complexul coloidal cu efecte favorabile asupra rezistenţei latemperaturi scăzute şi secetă, temperează efectele negative ale excesului de azot. Calciul influenţează mult producţia de legume prin efectul de neutralizarea acidităţii sucului celular în plante şi a acidităţii solului. Are influenţă favorabilăasupra formării rădăcinilor şi a nodozităţilor la plantele leguminoase. Joacă rol detampon, deoarece are acţiune antagonică faţă de Mg, K, N. Contribuie lamenţinerea stării active a protoplasmei. Magneziul participă direct la formarea clorofilei, intră în compoziţia anumeroase enzime hidrolizante şi respiratorii, participând la desfăşurarea normalăa proceselor biochimice din celule. Reglează metabolismul apei celulare,respiraţia şi sinteza hidraţilor de carbon. Microelementele - borul, cuprul, manganul, molibdenul, zincul şi fierul,deşi se absorb în cantităţi foarte mici, au influenţă foarte mare asupra creşterii şi 22
  23. 23. LEGUMICULTURAfructificării plantelor legumicole. Cerinţele se manifestă specific pentru fiecarespecie în parte.3.5.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele minerale Marea majoritate a plantelor legumicole prezintă cerinţe foarte mari faţăde elementele minerale. Desimea mare şi producţia biologică foarte ridicată care se înregistrează laculturile legumicole, asigură una dintre cele mai intensive metode de folosire aterenului. Consumul de elemente minerale este în raport cu producţia obţinută darşi cu însuşirile specifice ale plantelor legumicole. În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se potgrupa astfel:-specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de căpăţână, varza deBruxelles, gulia, ţelina;-specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa, sparanghelul;-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;-specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună şi castravetele. Cantitatea de substanţe nutritive extrasă din sol se raportează la o tonă deprodus şi este variabilă de la o specie la alta, reprezentând consumul specific . Consumul de elemente minerale este mult mai mare la cultura din serădecât la cea din câmp, deoarece în acest caz creşterea vegetativă este mult mailuxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă iar producţia este mult mai mare decâtîn câmp. În acest caz, în mod deosebit, pe lângă elementele de bază se va ţine contşi de Mg şi Ca. Cantitatea totală de substanţe extrase din sol de către plantele legumicoleîn cursul unei zile depinde atât de lungimea perioadei de vegetaţie cât şi de recoltabiologică sau recolta utilă. CAPITOLUL IV BAZELE TEHNOLOGIEI CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE Termenul de tehnologie, ca ansamblu de procedee şi operaţiuni necesare laobţinerea producţiilor în legumicultură, a intrat în uz, o dată cu trecerea procesuluiproductiv în etapa modernizării 23
  24. 24. LEGUMICULTURA Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în funcţie desistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de specificul culturii.Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi a materialelornecesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă; întreţinerea culturilor;recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute. Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după: loculde cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea producţiei, naturasubstratului de cultură. După locul de cultură: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferitespaţii special construite şi amenajate în acest scop. În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare încâmp deschis, fără protecţie. Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop (sere,solarii încălzite, răsadniţe calde), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întregciclul de cultură, iar produsele legumicole proaspete se obţin în perioade deficitareale anului (iarna, primăvara devreme sau toamna). Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii, sere-solar, adăposturi joase din materiale plastice, răsadniţe reci), în care plantelebeneficiază numai parţial de un microclimat artificial. În interiorul acestorconstrucţii se realizează o temperatură cu 2-5°C mai ridicată decât în exterior.Această diferenţă poate să ajungă până la 9°C în cazul dublei protejări. La dublaprotejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit polietilena serecomandă ca cea de a doua peliculă să fie din PVC, deoarece aceasta, spredeosebire de polietilenă, nu este transparentă pentru razele infraroşii, deci în acestcaz nu mai poate avea loc fenomenul inversiunii termice. Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai simple,sub formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele şiculise de protecţie etc.) sau a frigului (clopote şi paravane individuale, folii dinmateriale plastice aşezate direct pe culturi). Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de cucurbitacee. Deexemplu, la zece rânduri de castraveţi se amplasează două rânduri de porumbzaharat. Orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântuluidominant. Prin acest procedeu se protejează plantele de curenţii reci şi devânturile care le răsucesc vrejurile. 24
  25. 25. LEGUMICULTURA După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare aplantelor legumicole:- culturi prin semănat direct în câmp practicate la majoritatea speciilor legumicolecultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac, pepeni, fasole, bame etc.)şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi, mărar, spanac, pătrunjelpentru frunze etc.);- culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor la majoritatea speciilor cultivate înspaţii protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii (tomate, castraveţi, ardei,pătlăgele vinete) sau chiar pentru culturile de vară-toamnă (tomate, castraveţi,varză). După destinaţia producţiei deosebim:- culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după recoltare sau după oanumită perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase, bulboase,cartof etc.);- culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie specifică, produselefiind destinate fabricilor de conserve. În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută, sistemelede cultivare pot fi:- extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;- timpurii, de primăvară;- semitimpurii, de vară;- târzii, de toamnă;- întârziate, de toamnă târziu sau pentru postmaturare. După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc următoarelesisteme de cultură:- pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite amestecuri de pământurinaturale fertile;pe medii nutritive artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive care conţin înanumite proporţii macro şi microelemente necesare nutriţiei plantelor.4.1. ELEMENTELE DE BAZĂ ALE TEHNOLOGIILOR Tehnologia de cultivare a legumelor, amplu diferenţiată în funcţie deobiectul şi obiectivele programate, însumează numeroase măsuri tehniceasemănătoare, constituindu-se în elemente de bază în fluxul tehnologic. 25
  26. 26. LEGUMICULTURA4.1.1. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a solului înlegumicultură Alegerea terenului Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie omăsură tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii superioare dinpunct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului trebuie să se ţină contde factorii pedoclimatici şi social-economici. Factorii pedoclimatici. Elementele climatice care trebuie să se aibă învedere la alegerea terenului sunt: temperatura şi umiditatea relativă a aerului,nebulozitatea, precipitaţiile şi vânturile. În mod obişnuit interesează temperaturamedie anuală; temperatura medie a lunii celei mai calde; suma precipitaţiilor înluna cea mai secetoasă; numărul de zile fără îngheţ; epocile calendaristice aleîngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă; umiditatea atmosferică înluna iulie; frecvenţa grindinei precum şi grosimea stratului de zăpadă în timpuliernii (Indrea D., 1974). Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau sud-vest,neinundabil, asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil protejatîmpotriva vânturilor, cu apa freatică la adâncime mare şi ferit de surse de poluare. Solul trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată, custrat arabil profund; conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau mijlocie (celemai bune sunt solurile nisipo-lutoase sau luto-nisipoase); structură bună;capacitate mare pentru apă şi aer. Cele mai potrivite pentru cultura legumelor suntsolurile de luncă, aluvionare, cu proces de solificare avansat. Nu sunt recomandatesolurile puternic podzolite, compacte şi sărăturile. Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul destinatcultivării plantelor legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fiecât mai aproape de pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi decomunicaţie (şosele asfaltate, căi ferate); să fie în apropierea fabricilor deconserve, dacă producţia este destinată prelucrării industriale; să existeposibilitatea asigurării forţei de muncă necesare; pe cât posibil să se găsească înapropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea fi folosite în mod eficientîngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse legumicole. Asolamente legumicole 26
  27. 27. LEGUMICULTURA Exploatarea raţională a terenului şi a solului în legumicultură impunepracticarea asolamentelor. Necesitatea folosirii asolamentelor decurge dinurmătoarele:- proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale solului se degradează uşor datorită:irigaţiei, mecanizării complexe a lucrărilor, cantităţilor mari de îngrăşăminte şipesticide folosite şi extragerii unilaterale a elementelor nutritive din sol de cătreplante;- cultivarea continuă, ani de-a rândul pe acelaşi teren a aceloraşi specii legumicolesau a unor specii înrudite din punct de vedere sistematic, contribuie la înmulţireaşi răspândirea masivă a bolilor şi dăunătorilor specifici culturilor respective;- succesiunea raţională în timp şi spaţiu, a culturilor legumicole, în scopul evităriivârfurilor de producţie, deci şi a folosirii raţionale a forţei de muncă;- folosirea raţională a îngrăşămintelor. La baza organizării asolamentelor legumicole stau criterii economice,organizatorice, biologice şi tehnologice. Spre deosebire de asolamentele din alte ramuri de producţie agricolă, încadrul asolamentului legumicol, noţiunea de “rotaţie” a culturilor are osemnificaţie specifică. Aceasta datorită faptului că în acelaşi an, pe acelaşi terense cultivă două sau mai multe specii legumicole. Deci în majoritatea cazurilor, nuputem vorbi de cultură premergătoare ci de culturi, deoarece folosirea intensivă aterenului şi a solului în legumicultură presupune cultivarea în cadrul unorasolamente, a 2-3 culturi succesive în acelaşi an. Rotaţia culturilor legumicoletrebuie să fie astfel concepută, încât într-o solă să nu se cultive speciile din aceeaşifamilie botanică decât după 4 ani. La stabilirea rotaţiei culturilor trebuie să se ţină cont de culturilepremergătoare (tab.4.1). Culturile succesive şi asociate de legume Culturile succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea maiintensivă de utilizare a terenului legumicol, deoarece acesta este ocupat aproapeîntreaga perioadă a anului cu plante legumicole. În acelaşi timp, culturilesuccesive şi asociate, contribuie la o mai bună eşalonare a producţiei legumicoleşi o diversificare a acesteia mai aproape de nevoile consumului (Maier I., 1969). Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioada scurtă devegetaţie (salată, ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde, 27
  28. 28. LEGUMICULTURAspanacul, gulioarele etc.), acestea putând fi amplasate înaintea culturii de bază(culturi secundare anterioare) sau după aceasta (culturi secundare următoare). Tabelul 4.1 Amplasarea culturilor legumicole în funcţie de culturile premergătoare* Culturi premergătoare Foarte bune** Bune** Contraindicate** Pentru legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizateLegume solanacee Cereale păioase şi culturi furajere Legumele pentru rădăcinipentru fructe; pentru masă verde tuberizate; din grupa cepei şi celecucurbitacee pentru frunze (în cultură anticipată) Pentru legumele din grupa verzeiLegumele: solanacee Legumele cucurbitacee şi pentru Legumele din grupa verzei şi celepentru fructe; cartofi; rădăcini tuberizate pentru frunzepentru păstăi, seminţe şicapsule Pentru legumele solanacee de la care se consumă fructeleLucernă şi trifoi în Legumele pentru rădăcini Legumele solanacee pentru fructeprimul an după tuberizate şi cele din grupa cepei şi cartofidesfiinţare; legumepentru păstăi şi capsuleşi cele cucurbitacee Legume cucurbitaceeLegumele din grupa Cereale păioase, floarea soarelui, Legumele cucurbitacee şiverzei şi pentru păstăi şi legume pentru rădăcini tuberizate solanaceecapsule şi pentru bulbi Legume pentru păstăi, seminţe şi capsuleLegume solanacee; Legume cucurbitacee şi cele Culturile legumicole din grupăpentru rădăcini pentru bulbituberizate şi cerealepăioase Legumele din grupa cepeiMazăre, bob, bame Legumele solanacee pentru fructe Legumele din grupă şi pentru rădăcini tuberizate*) Prelucrare după Butnariu H. şi colab., 1992**) Atenţie la erbicidele folosite la culturile premergătoare Culturile succesive de legume constă în cultivarea succesivă, pe aceeaşisuprafaţă de teren, a 2-3 specii legumicole, în cursul unui an. La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se ţină cont deurmătoarele aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele plantelorfaţă de factorii de vegetaţie, producţiile obţinute la unitatea de suprafaţă pentrufiecare cultură şi cea totală din cadrul schemei de eşalonare folosite, valoareaalimentară şi economică a produselor ce se obţin, epocile şi modul de valorificarea produselor, destinaţia producţiei (consum în stare proaspătă sau conservată;consum intern sau export). În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe câtposibil, speciile legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi familie 28
  29. 29. LEGUMICULTURAbotanică (pentru a evita transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni), să fie cuperioadă de vegetaţie diferită (scurtă pentru culturile secundare), să aibă sistemradicular diferit în ceea ce priveşte dezvoltarea şi amplasarea în stratul arabil,pentru folosirea mai deplină a elementelor fertilizante din sol (plantele cu sistemradicular profund trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular superficial şiinvers). La stabilirea schemelor de succesiune se va ţine seama de cerinţeleplantelor legumicole faţă de temperatură, umiditate şi hrană. Speciile caracterizateprin rezistenţă la temperaturi scăzute şi cu o perioadă scurtă de vegetaţie pot fisemănate sau plantate toamna, reuşind să ierneze în câmp în bune condiţii şi să fierecoltate primăvara devreme (salata, spanacul, ceapa şi usturoiul verde). Alteplante legumicole suportă uşor temperaturi în jur de 0°C şi uneori chiar -1°C ....-2°C, ce pot surveni după răsărirea plantelor sau plantarea răsadurilor (varză,gulioare, conopidă, mazăre etc.). Speciile rezistente la temperaturi scăzute secultivă înaintea culturilor de bază care, de regulă au o perioadă de vegetaţie mailungă şi sunt sensibile la frig (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole de grădinăetc.). Din această cauză ele se vor semăna mai târziu, astfel încât să răsară dupătrecerea pericolului brumelor târzii de primăvară. La culturile înfiinţate prin răsad,plantarea se va face după trecerea acestui pericol. Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe aceaşisuprafaţă de teren, reprezentând forma cea mai intensivă de utilizare a terenului şia solului, deoarece pe această cale se realizează o desime foarte mare de plante peunitatea de suprafaţă. La aceste culturi specia legumicolă cu importanţă mai micăse încadrează printre rândurile culturii principale sau pe rând, între planteleculturii de bază. Pe lângă aspectele menţionate la culturile succesive, în cazulculturilor asociate trebuie să se ia în considerare şi habitusul speciilor care seintercalează, pentru ca să creeze pe cât posibil, condiţii reciproc avantajoase şi săse evite, în orice caz stânjenirea dintre componentele asociaţiei. Datorită faptuluică prin desimea mare de plante la unitatea de suprafaţă se împiedică mecanizarealucrărilor, crescând în acest mod consumul de forţă de muncă manuală, culturileasociate sunt mai puţin folosite în fermele specializate. Culturile intercalate. În curţi, grădini şi microferme, în condiţii de irigare,culturile legumicole se pot intercala printre rândurile de porumb, de vii şi livezitinere după cum urmează: 29
  30. 30. LEGUMICULTURA- în culturile de porumb (hibrizi din grupa 200-300) se intercalează: varzătimpurie, conopidă timpurie, salată şi fasole de grădină ;în vii şi livezi tinere se intercalează: specii cu talie joasă (mazăre de grădinăpentru păstăi, fasole de grădină, salată, spanac, ceapă şi usturoi verde, ceapă dinarpagic, morcov, pătrunjel, mărar, gulioare, lobodă, fasole pentru boabe) sauspecii cu talie semiînaltă (cartofi timpurii, tomate timpurii, varză de vară). Nu serecomandă să se folosească pepenii verzi, pepenii galbeni, dovleceii etc., deoareceprin întinderea vrejurilor pot împiedica lucrările de întreţinere şi înăbuşi culturilede bază .4.1.2. Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole4.1.2.1. Irigarea culturilor legumicole Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură deîmbunătăţire a regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporireaproducţiei, îmbunătăţeşte calitatea comercială şi precocitatea recoltei, asigurăfolosirea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor de plante legumicole,folosirea cu maximum de eficienţă a potenţialului de fertilitate a solului şi aîngrăşămintelor, practicarea culturilor succesive şi asociate. În ţara noastră, suprafaţa irigată a culturilor legumicole a crescut de la 12mii ha, în 1938 la 50,4 mii ha, în 1960, 170,1 mii ha, în 1981 şi 196,6 mii ha, în1985 (Butnariu H. şi colab., 1990). Amenajarea marilor perimetre irigate în sud, Sadova-Corabia, Călăraşi-Feteşti, Carasu-Medgidia şi cele din vest, au permis dezvoltarea legumiculturii înzonele mai secetoase ale ţării. După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilorlegumicole, se disting: Udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi are dreptscop completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800-1200 m3/ha Udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două variante: udareaprin inundaţie pe brazde sau fâşii şi udarea pe rigole lungi. Udarea prin idundaţie se foloseşte numai în sistem gospodăresc, în grădinipe suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi fâşii scurte (6-10m lungime), apa inundând întreaga suprafaţă de cultură. În acest caz se reduceposibilitatea mecanizării lucrărilor de înfiinţarea şi întreţinerea culturilor. 30
  31. 31. LEGUMICULTURA Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată întehnologia culturilor legumicole în câmp, caracterizată prin aceea că apa circulă lasuprafaţa solului, pe rigole, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturileînălţate - prin infiltraţie, mai ales lateral şi prin capilaritate, fără a lua contactdirect cu partea aeriană a plantei. Udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă (canaldeschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată în aer cuajutorul aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie.Aducţiunea şi distribuirea apei se realizează prin: sisteme, agregate şi aspersoare. Udarea prin picurare constă în distribuirea apei la plante sub formă de picături,într-o perioadă îndelungată de timp. Regimul de irigare la culturile legumicole Regimul de irigare la culturile legumicole trebuie înţeles ca o noţiunecomplexă, care cuprinde o serie de elemente specifice, cum sunt: norma de udare,momentul aplicării udărilor, intervalul între udări, schema udărilor şi norma deirigaţie. Norma de udare reprezintă cantitatea de apă (în m3) care se administrează la unhectar cu ocazia unei udări. Momentul udării Se determină urmărindu-se dinamica umidităţii solului, prin diferiteprocedee specifice aparatelor folosite sau chiar prin simpla palpare a probelor desol luate de pe profilul adâncimii de udare Intervalul între udări este condiţionat de evapotranspiraţia zilnică, deprecipitaţiile căzute, de adâncimea de udare şi de plafonul minim admis, ultimeledouă elemente condiţionând mărimea normei de udare. Intervalul dintre udărireprezintă timpul în zile în care se consumă norma de udare Numărul udărilor este strâns legat de lungimea perioadei de vegetaţie a plantelorcultivate şi de condiţiile naturale din zona respectivă (precipitaţii, umiditatea şitemperatura aerului, frecvenţa şi intensitatea vântului). Norma de irigare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unei culturi peîntreaga perioadă de vegetaţie (m3/ha).4.1.2.2. Îngrăşămintele folosite în legumicultură şi metodele de fertilizare laculturile legumicole Îngrăşămintele folosite în legumicultură 31
  32. 32. LEGUMICULTURAÎngrăşămintele folosite în legumicultură se pot grupa în îngrăşăminte organice şichimice. Îngrăşămintele organice sunt reprezentate prin: gunoiul de grajd, urina deanimale, gunoiul de păsări, mustul de grajd, mraniţa, composturile, turba şiîngrăşămintele verzi. Îngrăşăminte chimice pot fi simple şi complexeÎngrăşămintele simple conţin numai un element nutritiv. În această categorie intrăîngrăşămintele azotate, care conţin azotul sub formă nitrică, sub formă amoniacalăsau ambele forme de azot; îngrăşăminte chimice care conţin numai fosfor saunumai potasiu, îngrăşăminte cu microelemente.Îngrăşămintele complexe după numărul de elemente nutritive pe care le conţin potfi: binare, dacă au două elemente (N.P; N.K; P.K), ternare dacă conţin treielemente (N.P.K) şi polinutritive (complexe) când pe lângă cele trei elemente, maiconţin şi alte elemente nutritive (macro şi microelemente). Îngrăşămintele complexe de tip cristalin (Cristalin I, Cristalin II), serecomandă mai ales pentru culturile din sere şi solarii, aplicându-se o dată cu apade udat (fertilizare hidrolizantă). Îngrăşămintele lichide de tip C, fiind foartesolubile, se recomandă a fi utilizate ca şi îngrăşămintele de tip cristalin.Îngrăşămintele complexe extraradiculare (foliare) se pot aplica în 1-4 reprize în500 l apă/ha o dată cu tratamentele fitosanitare, în câmp, sere şi solarii; se aplicădoze de 5-10 litri/ha sub formă de soluţii în concentraţii de 0,2-1,0-1,5%, înfuncţie de tipul îngrăşământului folosit.Îngrăşămintele organo-minerale sau ionitice au ionii minerali fixaţi pe suportorganic (praf de lignit, reziduri celulozice, praf de turbă), la care se adaugă răşiniureoaldehidice, sunt solide, granulate (∅ = 1 - 4 mm), neaglomerabile. Seadministrează la fertilizarea de bază, toamna sau primăvara, în doze de 1600-3200kg/ha, înlocuind cu bune rezultate gunoiul de grajd. Metode de fertilizare Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:- de menţinere a fertilităţii;- de creştere a fertilităţii;- de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie. Eficienţa fertilizări chimice este strâns corelată cu metoda de aplicare cetrebuie să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi însuşirilesolului. Cantităţile de îngrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se 32
  33. 33. LEGUMICULTURAadministrează folosind metodele: fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o dată cuînfiinţarea culturii); fertilizarea fazială.Fertilizarea de bază constă în aplicarea îngrăşămintelor şi încorporarea lor în solînainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte de arătura adâncă, se administreazăîngrăşămintele organice semidescompuse şi îngrăşămintele chimice greu solubile(2/3 din doza de P şi K), iar primăvara îngrăşămintele organice bine descompuse(mraniţa) şi îngrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din doză).Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub numele defertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor în condiţiioptime în primele 20-30 zile de la răsărire sau de la plantare.Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor pentru anumiteelemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele pot fi aplicate radicularsau extraradicular (foliar). Această fertilizare nu suplineşte ci completeazăfertilizarea de bază şi cea starter.4.1.2.3. Erbicidarea culturilor legumicole Dacă, în general, combaterea buruienilor, concurente rapacee pentru hrană,apă, lumină şi spaţiu ale plantelor de cultură, constituie o preocupare deosebit deimportantă în scopul obţinerii unor producţii superioare din punct de vederecantitativ şi calitativ, aceasta are o semnificaţie deosebită în cazul culturilorlegumicole. Combaterea chimică a buruienilor prezintă o mare complexitate, datorită:numărului mare de specii legumicole existente în cultură, dintre care unele (ceapă,legume pentru rădăcini tuberizate, legume cucurbitacee, legumele pentru frunzeetc.) sunt deosebit de sensibile la concurenţa buruienilor în perioada răsăririi (careuneori durează 10-20 zile) şi imediat după aceasta, impunând în lupta cuburuienile măsuri speciale; diversităţii sistemelor de cultură practicate (culturisuccesive, culturi asociate, culturi forţate şi protejate cu mase plastice) carecontribuie la folosirea intensivă a terenului, ceea ce impune utilizarea anuală aunor mari cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele surse de îmburuienaredetermină de asemenea, deosebiri esenţiale în combaterea buruienilor încomparaţie cu alte culturi; condiţiilor favorabile, create pentru plantele de cultură,în unele cazuri în condiţii dirijate (sere), de care beneficiază şi buruienileînregistrând un ritm de creştere deosebit de rapid. 33
  34. 34. LEGUMICULTURA Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative)împotriva buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o verigătehnologică absolut necesară. În acest scop se utilizează un număr mare deerbicide, sub diferite forme, dintre care o parte sunt eficiente pentru un numărrestrâns de buruieni, în special anuale şi cu o mare selectivitate pentru plantelelegumicole. Pentru a înţelege mai bine modul lor de acţiune, domeniul de utilizare,timpul şi modul de aplicare este necesară cunoaşterea grupării lor pe baza naturiichimice a substanţei active ca şi a caracteristicilor grupei din care fac parte. Erbicidele cu acţiune sistemică germinală sau de absorbţie prin coleoptilsau hipocotil se aplică fie la pregătirea patului germinativ (ppi) dacă sunt volatile,fiind necesară încorporarea lor în sol (Treflan, Balan, Ro Neet), fie la semănat saudupă semănat (pré), pentru a surprinde buruienile în curs de germinare (Dual-500,Ramrod, Dymid etc.). Erbicidele de contact neselective se aplică cu una-două zile înainte derăsărirea plantelor de cultură (pré), dar după ce buruienile au răsărit (Gramoxone),iar cele selective cu absorţie foliară se aplică postemergent (Basagran, Semeronetc.). După modul lor de acţiune erbicidele pot fi împărţite în: erbicide sistemiceşi de contact.Erbicidele sistemice sunt absorbite de frunze sau rădăcini şi apoi sunt transportateîn ţesuturile întregii plante.Erbicidele de contact distrug buruienile în urma contactului direct cu ele.Acţiunea lor are în general un caracter acut şi planta piere repede.La aplicarea erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de următoareleaspecte principale:- alegerea celui mai eficient erbicid;- stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;- stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;- factorii care influenţează aplicarea etc. Doza aplicată este specifică fiecărui produs şi depinde de: conţinutulpreparatului în s.a.; natura acestuia; forma de prezentare (lichidă, pudră muiabilă,granule); tehnica de aplicare; condiţiile de sol şi meteorologice; conţinutul înhumus al solului; cantitatea de îngrăşăminte organice aplicate; compoziţia 34
  35. 35. LEGUMICULTURAfloristică a buruienilor; modul de aplicare (în benzi sau pe toată suprafaţa) şinumărul de reprize în care se aplică erbicidul; costul unităţii de produs etc. Dozele de erbicide se exprimă în kg pentru erbicidele granulate sau subformă de pudră muiabilă şi în litri pentru cele lichide. Momentul erbicidării se stabileşte în funcţie de: natura erbicidului folosit(volatil sau nevolatil); specia cultivată şi sistemul de cultură practicat; compoziţiafloristică a buruienilor de pe suprafaţa de teren pe care se erbicidează. Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de înfiinţareaculturilor, cu încorporare în sol pentru cele mai multe dintre erbicide (ppi), dacăsunt volatile; în timpul semănatului, o dată cu introducerea seminţelor în sol; înperioada de la semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a buruienilor(preemergent); după ce plantele de cultură au răsărit şi au un stadiu de creşteremai avansat decât buruienile care nu au depăşit faza de rozetă cu 2-3 frunze laburuienile dicotiledonate sau 5-6 cm în înălţime la buruienile monocotiledonate(post emergent); după ce răsadurile s-au prins şi au început să crească(postplantare); în timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie. Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de16-20°C. La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată.Temperaturile ridicate au efect nefavorabil, deoarece determină o pierdere rapidăa substanţelor ce se volatizează uşor (Dymid, Treflan, Balan etc.). Umiditatearelativă a aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de contact, aplicatepostemergent, deoarece reduce procesul de volatizare şi favorizează absorbţiasubstanţelor active ale erbicidelor de către organele vegetative ale buruienilor. Lao umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa erbicidelor scade mult datorităpierderilor mari de substanţă prin volatizare. Vânturile influenţează erbicidareaprintr-o distribuire neuniformă a soluţiilor la suprafaţa solului sau a plantelor deburuieni. Depunerea erbicidelor pe plantele din cultura respectivă sau din culturileînvecinate poate provoca pagube însemnate în cazul când culturile sunt sensibilela erbicidul folosit. De aceea, nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci cândviteza vântului depăşeşte 15-20 km/oră. Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea tratamentelor.Eficienţa erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce considerabil, dacădupă tratament survin precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore după erbicidaresurvine o ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsaprecipitaţiilor timp de 10-12 zile după erbicidare cu erbicide sistemice reduce mult 35
  36. 36. LEGUMICULTURAefectul. În acest caz, la 5-6 zile după erbicidare, trebuie să se aplice o udare prinaspersiune, cu 150-200 m3 apă/ha.4.2. TEHNOLOGIA GENERALĂ A PRODUCERII RĂSADURILOR DEPLANTE LEGUMICOLE Importanţa şi necesitatea folosirii răsadurilor Plantele legumicole cu cea mai mare pondere pentru legumicultura ţăriinoastre se cultivă prin răsad (tomatele, ardeii, pătlăgele vinete, varza, conopida,castraveţii, salata pentru culturi protejate etc.). Obţinerea unor producţii timpurii, superioare din punct de vederecantitativ şi calitativ este condiţionată de producerea unor răsaduri de calitate. Răsadurile sunt plante legumicole tinere, de o anumită vârstă, produse înconstrucţii destinate acestui scop sau în teren neprotejat. Cu toate că pentru producerea răsadurilor se fac cheltuieli suplimentare,folosirea lor este absolut necesară datorită avantajelor pe care le prezintă: asigurăcondiţii pentru obţinerea unor producţii extratimpurii şi timpurii superioare;contribuie la eşalonarea producţiei şi a consumului de produse legumicoleproaspete; asigură desimea optimă la unitatea de suprafaţă şi uniformitateaculturilor; permite lărgirea arealului de cultură a speciilor termofile şi micşoreazăconsumul de seminţe etc. Organizarea producerii răsadurilor priveşte în primul rând dimensionarea acesteiverigi tehnologice, în legătură cu proporţia culturilor care se înfiinţează prin răsad,raportată la scara întregii producţii. În ţara noastră trebuie să se producă anualaproximativ 10-12 miliarde răsaduri, pentru plantarea a cca. 150.000 ha cultivatecu legume înfiinţate prin răsad (Butnariu H. şi colab., 1990), ceea ce presupune unnecesar de 3500-4000 ha destinate producerii acestor răsaduri. În acest scop,producerea răsadurilor este organizată atât în microferme specializate cât şi însectoare cu producţie de tip gospodăresc.Fermele specializate sunt proiectate în module cu capacitatea de producţie până la15-20 milioane răsaduri într-un ciclu. Aceste ferme sunt organizate în cadrulsocietăţilor comerciale sau asociaţii ale cultivatorilor.4.2.1. Pregătirea construcţiilor, maşinilor şi utilajelor, pământurilor şiinventarului pentru producerea răsadurilor 36
  37. 37. LEGUMICULTURA La pregătirea construcţiilor pentru producerea răsadurilor se va ţine contde specificul bazei materiale folosite, luându-se următoarele măsuri:- în cazul serelor înmulţitor se vor efectua următoarele lucrări: revizia tehnică şireparaţiile curente (aceste lucrări se fac de către echipe de muncitori specializaţi şise execută imediat după desfiinţarea culturii anterioare şi îndepărtarea resturilorvegetale, mobilizarea solului, mărunţirea solului, dezinfecţia solului şi ascheletului serei, evitarea reinfestării);- la solariile încălzite biologic: verificarea scheletului, montarea foliei, dezinfecţiasolului, introducerea biocombustibilului, urmărirea temperaturii, aşezareasubstratului;- la solariile simple: verificarea scheletului, montarea foliei, afânarea solului,aşezarea substratului;- în cazul răsadniţelor cu încălzire biologică: confecţionarea de noi tocuri,repararea tocurilor vechi, confecţionarea de noi rame de aerisire, repararea celorvechi, dezinfecţia tocurilor şi a ramelor, pregătirea biocombustibilului, instalareatocurilor, acoperirea lor cu ferestre, introducerea amestecului nutritiv. Maşinile şi utilajele se pregătesc prin reparare şi punerea lor în stare defuncţionare. Pregătirea amestecurilor de pământ constă în: mărunţire, omogenizare,cernere, dezinfecţie, sporirea fertilităţii şi corectarea pH-ului. Înainte de folosire,mraniţa şi turba, se mărunţesc cu ajutorul maşinilor de mărunţit, se omogenizează.În scopul îndepărtării impurităţilor (cioburi de sticlă, pietre, resturi vegetalegrosiere-nemineralizate etc.) componentele se cern. În funcţie de cantitatea de amestec ce urmează a fi pregătită se alege şilinia tehnologică corespunzătoare pentru pregătirea amestecului nutritiv. În cazul unor cantităţi mici, lucrările de pregătire a amestecului de pământse efectuează manual. După preparare şi omogenizare, amestecurile nutritive se aşază înplatforme de aproximativ 3 m lăţime şi 2,5 m înălţime. După pregătire amestecurile nutritive se dezinfectează cu aburi sau cusubstanţe chimice. La dezinfecţia cu aburi în interiorul platformelor se introduc conductele dedezinfecţie termică, racordate la conducta de transportare a aburului. Apoi seacoperă platformele cu prelate de polietilenă termorezistentă şi se introduce aburulsub presiune la temperatura de 120°C, menţinându-se până în momentul când în 37

×