Cultivare infiintarea si intretinerea plantatiilor pomicole
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×
 

Cultivare infiintarea si intretinerea plantatiilor pomicole

on

  • 5,298 views

 

Statistics

Views

Total Views
5,298
Views on SlideShare
5,298
Embed Views
0

Actions

Likes
1
Downloads
215
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

Cultivare infiintarea si intretinerea plantatiilor pomicole Cultivare infiintarea si intretinerea plantatiilor pomicole Document Transcript

  • ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE Pentru înfiinţarea unei livezi, sunt necesare fonduri mari, proporţionale cu suprafaţacare se va planta. Aceste fonduri sunt blocate un timp destul de mare, deoarece recuperareainvestiţiei se face treptat începând cu anul 5-7 de la plantare, în funcţie de specie şi soi.Deoarece terenul este ocupat cu pomi o perioadă lungă de timp (15-30 ani) şi fructificareaîncepe după câţiva ani, eventualele greşeli de alegere a sortimentului sau de amplasare aspeciilor în teren, se manifestă târziu şi sunt foarte greu de remediat. Pentru a evita acesteaspecte negative, înaintea înfiinţării livezii, trebuie studiate toate aspectele referitoare laecologia, biologia şi cerinţele speciilor pomicole. Este de preferat întârzierea înfiinţăriiplantaţiei, cu 1-2 ani, decât plantarea în grabă, fără o fundamentare suficientă şi cu problemegrave mai târziu. Sunt situaţii în teren, de amplasare greşită a speciilor şi soiurilor, de alegerenecorespunzătoare a polenizatorilor, de pregătire necorespunzătoare a solului cu implicaţiinegative asupra producţiei şi calităţii fructelor. Alegerwa soiurilor si speciilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole La înfiinţarea unei livezi, pentru a alege corespunzător sortimentul de specii şi soiuri,trebuie avut în vedere modul de valorificare a fructelor. În funcţie de mărimea suprafeţei deteren de care se dispune, deci de mărimea livezii, există mai multe posibilităţi de alegere asortimentului de specii. Pentru livada familială de lângă casă, care va asigura numai necesarulde fructe pentru consumul familial, se alege un sortiment cât mai variat de specii, pe câtposibil toate speciile care găsesc condiţii optime pentru creştere şi fructificare în zonă. Prinsortimentul variat, se asigură diversificarea consumului de fructe şi o lărgire a perioadei încare, în livadă, se găsesc fructe proaspete, fructe care sunt bogate în vitamine, săruri minerale,aminoacizi, etc. În cadrul speciei, se asigură un conveier de soiuri cât mai larg ca perioadă dematurare, dar cu număr mic de pomi pe soi, uneori numai un pom este suficient pentruconsumul familial. La alegerea soiurilor în cadrul speciei, trebuie acordată atenţie cuvenităcelor cu probleme la polenizare (prun, vişin, cireş, migdal, măr, păr, etc.). Pentru măr şi păr,specii ce se pot păstra şi în perioada de iarnă se alege un sortiment care să asigure necesarulde fructe pe perioada iernii. Dacă suprafaţa de teren permite şi sunt resurse pentru valorificarea fructelor pe piaţăca fructe de desert, (fiind apoape de oraşe, unde cererea este mare sau de litoral), sortimentulales corespunde cu cel familial, dar trebuie ţinută seama de perisabilitatea unor specii şisoiuri, la stabilirea numărului de pomi din fiecare. De exemplu, trebuie ştiut faptul că mereleşi perele de vară nu au capacitate de păstrare decât de câteva zile (la mere 1-2 săptămâni), nuacumulează substanţă uscată multă şi nu pot fi valorificate prin industrializare. În general, capondere, aceste soiuri nu trebuie să depăşească 10-15% în cadrul speciei. De asemenea,pentru piersici şi prune, în perioada august-septembrie există o mare concurenţă făcută destruguri şi pepeni verzi, deci atenţie la cantitatea de fructe care se poate vinde în condiţii bune.Valorificarea fructelor prin distilarea borhotului şi obţinerea ţuicii, este cel mai puţineconomic dintre toate variantele posibile (fructe poaspete, uscate, prelucrate, etc.). Caiselesunt destul de mult căutate în lunile iunie-iulie, pot asigura venituri bune acolo unde nu existăriscul gerurilor târzii. La cais, trebuie asigurată o eşalonare a maturării fructelor prin soi (deci
  • soiuri cu perioadă diferită de maturare) deoarece în cadrul unui soi, fructele se matureazăsimultan (în circa o săptămână) şi cad din pom. Fructele căzute nu mai pot fi valorificate cafructe de desert (pentru consum în stare proaspătă). O altă variantă de livadă o poate constitui asocierea a 2-3 specii care au condiţiifoarte bune în zonă, cu câte 2-4 soiuri fiecare pentru a obţine partizi mari de fructe şivalorificarea acestora la export sau industrializare locală, prin contract cu fabricile deprelucrare. Pentru consum familial se pot planta pomi din alte specii în conveierul dorit. În partea de sud a ţării, dar nu numai, cultura căpşunului, a cireşului şi vişinului potasigura venituri foarte bune, dar la stabilirea suprafeţei cu aceste specii trebuie avute în vederedouă aspecte şi anume: - sunt specii foarte perisabile, de la recoltare la valorificare nu trebuie să treacă maimult de o zi, altfel fructele se alterează şi devin nevandabile; - recoltarea este anevoioasă şi necesită multă forţă de muncă. Dacă nu sunt recoltateîn timp, mai ales căpşunele, se depreciază şi producţia este mult diminuată. Este de preferat, ca aceste specii să nu fie plantate în zonele în care în luna iunieplouă frecvent, deoarece fructele sunt afectate, cireşele crapă, iar căpşunele sunt atacate deBotrytis cinerea. Alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii Relieful prin elementele sale, influenţează direct microclimatul local, determinândneuniformitatea condiţiilor de mediu chiar pe suprafeţe mici. Pe locurile mai joase, pe văi seacumulează o umiditatea atmosferică mai ridicată, aerul este mai rece, este riscul mai mare debrume târzi, sunt condiţii favorabile pentru bolile criptogamice şi bacteriene. În zonele mairidicate, aerul circulă mai bine, riscul brumelor este scăzut. Pentru favorizarea scurgeriiaerului rece în lungul văii, se recomandă evitarea blocării acesteia prin plantarea pomilor, cureducerea riscului de acumulare în amonte a aerului rece şi creşterea riscului de îngheţprimăvara. Dacă există versanţi lungi, iar plantarea acestora nu se face decât în jumătatea sautreimea dinspre vale, se recomandă înfiinţarea unei perdele de protecţie în amonte deplantaţie, perdea care să oprească scurgerea curenţilor reci. Pentru fiecare specie sau uneori chiar pentru anumite soiuri, se alege terenul carecorespunde din punct de vedere al asigurării cerinţelor ecopedologice, în sensul că, în anumitecondiţii concrete, dacă o suprafaţă de teren trebuie plantată cu pomi, se vor planta speciile şisoiurile care merg cel mai bine în condiţiile date. Fiecare specie sau uneori soi are anumitecerinţe climatice şi faţă de sol, cerinţe ce pot sau nu fi asigurate într-un areal dat. Pentru aasigura plantaţii încheiate şi longevive, la înfiinţarea plantaţiilor, trebuie evitate toateelementele restrictive privind răspândirea în spaţiu a soiurilor şi speciilor. Au fost elaborate oserie de principii care stau la baza amplasării în teren a pomilor din fiecare specie, dintreaceste se pot aminti: - respectarea cerinţelor faţă de factorii de mediu a speciilor şi soiurilor ce urmează ase planta (temperatură, precipitaţii, insolaţie, etc.); - efectuarea bonitării solului privind gradul de favorabilitate pentru cultura speciilorpomicole (pH, starea de aprovizionare cu elemente nutritive, structura, textura, conţinutul încalcar activ şi săruri, grosimea profilului să fie de cel puţin un metru, etc.); - studiul reliefului (panta, expoziţia, etc);
  • - studiul florei specifice zonei şi a tradiţiei în cultura speciilor pomicole, etc. Se vor evita terenurile cu apă freatică la mică adâncime, luncile cu risc de inundare,zonele cu conţinut ridicat în săruri, zonele nisipoase cu solul neameliorat, zonele cu apăstagnantă, etc. Prin cultivarea cu specii pomicole, se pot valorifica terenurile cu pante mai mari de14-15% prin amenajarea acestora ca plantaţii cu alei de trafic tehnologic, sau pentru suprafeţemici, prin plantarea pomilor în mici terase individuale care se măresc pe măsura creşteriipomilor. Pe aceste terenuri în pantă, deşi sunt ceva mai greu de lucrat, se obţin fructe decalitate foarte bună datorită insolaţiei puternice şi expunerii foarte bune a fructelor. Un sol ideal pentru speciile pomicole ar trebui să aibă un pH neutru sau slab acid, unconţinut în substanţe organice în jur de 2-2,5%, conţinutul în calcar activ sub 3-4%, conţinutulîn argilă să nu depăşească 40-45%, să fie reavăn, profund, bine drenat şi cu o bună fertilitatenaturală. Este greu de găsit un astfel de teren în zona colinară, zonă unde predomină culturapomilor şi arbuştilor fructiferi, dar prin plasticitatea soiurilor şi portaltoilor existenţi încultură, se valorifică o gamă largă de tipuri de sol. Pregătirea terenului în vederea plantării După alegerea terenului pe care se va înfiinţa livada, acesta trebuie să fie eliberat devegetaţia existentă, de obicei vegetaţie lemnoasă, pe cât posibil şi rădăcinile mari şi eventualdacă terenul necesită, se nivelează. Aceste lucrări sunt specifice plantaţiilor comerciale şi maipuţin plantaţiilor familiare. Pentru asigurarea condiţiilor optime necesare creşterii sistemului radicular şiasigurarea unui regim aerohidric optim, solul trebuie afânat pe o adâncime de 50-60 cm.Această lucrare adâncă se poate face în mai multe feluri, în funcţie de condiţiile concrete alezonei şi de însuşirile solului. Pe solurile relativ plane sau în pantă mecanizabile, cu profilul depeste un metru, fără calcar activ mult (sub 3-5%) şi fără schelet în substrat, se executădesfundarea cu plugul balansier. Dacă însă solul nu permite inversarea straturilor (calcar activmult în Dobrogea, sau substratul are mult schelet) se execută o lucrare de afânare adâncă la45-50 cm cu subsolierul. Pe supafeţe mici, în sol nelucrat mecanic, sau pe pante mai mari, seexecută mobilizarea adâncă locală a solului prin executarea gropilor de plantare de100/100/80 cm. Această afânare adâncă executată prin una din cele trei posibilităţi, esteindispensabilă creşterii normale a pomilor, asigurării condiţiilor optime pentru creşterea şiînmulţirea microorganismelor (responsabile de fertilitatea naturală a solului), asigurarea unuidrenaj mai bun, înmagazinarea unei cantităţi mai mari de apă în perioada repausului de iarnă,etc. A doua lucrare foarte importantă la pregătirea solului este fertilizarea de bază. Prinaceastă fertilizare se administrează îngrăşămintele organice (40-80 t/ha, în funcţie deposibilităţi) şi chimice greu mobile în sol (500-800 kg/ha superfosfat şi 300-500 kg/ha sarepotasică). Odată cu aplicarea îngrăşămintelor chimice (care trebuie împrăştiate separat, dacăse amestecă formează conglomerate şi nu se distribuie uniform pe teren) se aplică şi osubstanţă pentru dezinfecţia solului şi distrugerea viermilor tericicoli (Aldrin, Heclotox, 60-80kg/ha). Îngrăşămintele trebuie aplicate după lucrarea adâncă a solului (desfundare) şi nuînainte, cum se mai practică încă, deoarece aplicate înainte, ele se încorporează la 50-60 cm şinu sunt accesibile pomilor în primii ani, când sistemul radicular este slab dezvoltat.
  • Încorporarea îngrăşămintelor se face printr-o arătură la 25-27 cm, urmată de discuirea soluluiîn vederea mărunţirii. Pe solul nelucrat mecanic, administrarea îngrăşămintelor se facelocalizat la groapă. Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi Plantarea pomilor este bine să se facă toamna atunci când este posibil (terenul a fostpregătit corespunzător şi materialul săditor a fost scos din pepiniară) sau primăva devremecând terenul s-a zvântat şi permite acest lucru. Pentru suprafeţe mai mici, se poate lucra laplantare şi în ferestrele din iarnă, când temperatura este pozitivă şi solul nu este îngheţat.Înaintea plantării, pe teren se marcheză locul fiecărui pom, prin pichetare. Schemele depichetare diferă în funcţie de configuraţia terenului. Distanţele de plantare sunt foarte diferite de la o specie la alta, iar în cadrul speciei dela un soi la altul în funcţie de vigoarea acestora şi de capacitatea lor de ramificare. Lastabilirea distanţei de plantare, trebuie reţinut faptul că, la pomii maturi, distanţa dintrerânduri trebuie să fie mai mare sau egală cu înălţimea pomilor. Alegerea unor distanţe preamici, determină interpătrunderea coroanelor pomilor vecini, umbrirea reciprocă a pomilor şidegarnisirea acestora, cu implicaţii negative asupra potenţialului productiv. Dacă se intervineprin tăieri pentru a menţine forţat pomii în anumite limite, necorelate cu potenţialul biologicde creştere, pomii reacţionează prin creşteri puternice şi nu fructifică sau fructifică puţin. Laalegerea unor distanţe prea mari de plantare, nu se valorifică eficient terenul, nu se realizeazăun volum optim de coroană productivă şi producţia nu va ajunge la potenţialul soiurilorfolosite. Greşelile de pichetare, deci de amplasare greşită a pomilor, au efecte negativedeosebite în timp. Pentru a se evita acest aspect, obligatoriu amplasarea pomilor se va facedupă un proiect făcut anterior, cu un sortiment de soiuri corect ales în funcţie de zonă. Acestsortiment trebuie respectat, iar dacă anumite soiuri nu pot fi procurate, în momentul plantării,trebuie înlocuite cu altele, numai de aceeaşi vigoare şi cu acelaşi comportament în procesulpolenizării. Nu sunt puţine cazurile, mai ales pe suprafeţe mici, în livezile familiale, când sesapă gropile în livadă şi apoi se cumpără materialul săditor, în funcţie de oferta pepinierelor,fără a corela distanţele de plantare cu vigoarea, de obicei, din necunoaşterea soiurilor noiintroduse în sortiment. Pentru a evita astfel de aspecte, se pot cere unele informaţiipepinierelor care distribuie materialul săditor, pepiniere prezentate în anexa 2. Într-o parcelă,se va folosi aceeaşi distanţă între rânduri, pentru executarea mai uşoară a întreţinerii solului,iar între pomi pe rând distanţa se va corela cu vigoarea soiurilor. Orientarea rândurilor trebuie făcută pe direcţia nord-sud, pentru o expunere egală apomilor la soare în cursul zilei. Pe terenul în pantă, orientarea rândurilor se face paralel cucurbele de nivel şi numai pe pantele mici, până la 6-8%, perpendicular sau oblic pe versant.Dispunerea perpendiculară a rândurilor pe panta terenului favorizează eroziunea solului şi nutrebuie folosită decât în situaţii bine justificate. Săparea gropilor se poate face manual sau mecanizat, în terenul lucrat, cu diametrulde 50-60 cm şi 40-50 cm adâncime pentru pomi şi 30-40 cm în diametru şi 25 cm adâncimepentru arbuşti, iar în terenul nelucrat, gropile vor fi de 100/100/80 cm. Înainte de plantare,pomilor li se fasonează rădăcinile principale la 20 cm, se împrospătează rănile vechi, sescurtează rădăcinile rupte până la ţesuturi sănătoase. Cu ocazia fasonării, se face şi triereamaterialului de plantat, înlăturându-se plantele deshidratate, cu atac de cancer, cu rădăcinile
  • sau scoarţa coletului distrusă de rozătoare, etc. După fasonare, pomii se mocirlesc într-unamestec format din pământ, balegă proaspătă de bovine, apă şi eventual substanţestimulatoare de înrădăcinare (Radistim), de consistenţă fluidă, care să adere bine pe rădăcini,după care pomii se distribuie la gropi. Mocirlirea are rolul de a asigura un contact mai bunîntre rădăcină şi sol, evită rămânerea aerului în jurul rădăcinilor ce provoacă mucegăireaacestora şi le stimulează creşterea. Plantarea trebuie făcută înainte ca mocirla să se usuce perădăcini, altfel efectele acesteia sunt contrare scopului urmărit. Este foarte important ca de la cumpărarea materialului săditor şi până la plantare, câtşi pe timpul plantării, cu excepţia pomilor care se fasonează, mocirlesc sau se planteazăefectiv la un moment dat, ceilalţi să fie stratificaţi provizoriu (să aibă rădăcinile acoperite cupământ reavăn) pentru a fi ferite de soare şi vânt. Dacă nu se protejeazjă rădăcinile în cursulunei zile, pomi pot fi deshidrataţi şi prinderea compromisă. De asemenea, transportul saumanipularea materialului săditor nu se va face niciodată la temperaturi sub 0°. Plantarea propriu-zisă se face de o echipă formată din 2-3 muncitori, din care unulfixează pomul în groapă, al doilea asigură alinierea pe rând şi al treilea adaugă pământ. Petimpul umplerii gropii, pământul se tasează pentru a fixa corespunzător pomul. Trebuieacordată atenţie mare adâncimii de plantare. Punctul de altoire trebuie să rămână deasuprasolului. Pentru aceasta, punctul de altoire a pomului se fixează la circa 5-7 cm deasuprasolului pe terenul orizontal, astfel ca, după aşezarea pământului din groapă, punctul de altoiresă fie deasupra nivelelui solului. Pe terenul în pantă, adâncimea de plantare diferă, astfel labaza pantei pomii se plantează mai sus (7-10 cm) deoarece prin eroziune terenul se ridică, lamijlocul pantei pomii se plantează ca pe teren orizontal, iar în partea de sus a pantei pomii seplantează mai jos, deoarece de aici solul este spălat. Pentru arbuşti, semiarbuşti sau altmaterial pe rădăcini proprii înmulţit vegetativ, plantarea se poate face mai adânc decât înpepinieră, deoarece formează rădăcini adventive pe zonele îngropate. La speciile la care prin combinaţia de altoire se obţin pomi de vigoare mică, estefoarte important ca altoiul să nu vină în contact cu solul pe perioada exploatării livezii (prineroziune, lucrările solului), deoarece există riscul emiterii rădăcinilor din altoi, trecerea perădăcini proprii şi revenirea la vigoarea biologică, cu implicaţii negative asupra întreţineriiulterioare a plantaţiei. Pentru speciile de arbuşti, semiarbuşti şi căpşun, plantarea se poate face pe rigole,care se deschid mai uşor şi mai repede decât gropile. Indiferent de modul de plantare, în gropi sau pe rigole, după plantare pomii trebuieudaţi, chiar dacă solul este reavăn, udarea având rolul de scoatere a aerului din jurulrădăcinilor favorizând astfel prinderea pomilor. La plantarea de toamnă, în jurul coletuluipomilor se face un muşuroi cu rolul de a proteja punctul de altoire peste iarnă, iar la plantareade primăvară o copcă pentru udare. După infiltrarea apei, pomii se muşuroiesc pentru amenţine apa cât mai bine şi a favoriza prinderea. Pentru plantarea unor suprafeţe mici, uneori se procură material săditor din pieţe, dela persoane necalificate în producerea pomilor altoiţi. De cele mai multe ori, pomii astfelprocuraţi nu sunt altoiţi, nu corespund soiurilor sub numele cărora se comercializează. Laprun şi vişin, foarte frecvent se comercializează drajoni recoltaţi din plantaţii bătrâne şibolnave, drajoni care au şanse mici să se prindă, nemai vorbind de producţie. Procurareamaterialului săditor trebuie făcută de la unităţi specializate în acest scop, de obicei,
  • subordonate staţiunilor de cercetare din zona respectivă. Lista staţiunilor şi pepinierelorpomicole aferente este prezentată în anexa 2. Pepinierele produc cu precădere speciilepomicole specifice zonei respective şi în cantităţi mai mici alte specii. Pe bază de comandăfermă sau contract, încheiat cu un timp înainte, pepinierele pot livra un anumit sortiment dematerial săditor şi în cantitatea dorită. Este de preferat să se folosească la plantare material săditor de un an, cu excepţianucului, la care poate fi de 2-3 ani. Pomii mai bătrâni, de obicei, sunt prea înalţi pentru a ficonduşi în livadă cu trunchi mic-mijlociu, necesită scurtări severe pentru proiectarea coroaneişi pornesc mai greu în vegetaţie după plantare. Tipuri de plantaţii pomicole În funcţie de suprafaţa de care se dispune şi de modul de valorificare a fructelor, sepot înfiinţa mai multe tipuri de plantaţii pomicole: - plantaţiile extensive, în care pomii ocupă o pondere mică în cadrul suprafeţei,distanţele de plantare sunt mari între rânduri, iar intervalul se cultivă cu alte specii horticolesau de cultură mare. Prin aceste plantaţii se asigură, de obicei, numai consumul familial defructe. De multe ori, pomii sunt plantaţi sub forma unor aliniamente pe marginile terenului.Trebuie acordată atenţie la înfiinţarea unor astfel de plantaţii, care nu sunt economice şi lacare pot apare probleme de umbrire a suprafeţelor de teren a vecinilor şi o serie deneînţelegeri. Dacă se impune înfiinţarea unei plantaţii de acest fel, pomii vor fi plantaţi la celpuţin 2-3 m faţă de hotar, dacă sunt de talie mică, sau 4-5 m dacă sunt de talie mare.Plantaţiile extensive cu rânduri echidistante (plantaţiile clasice) sunt prezente în zona colinarăcu relief neuniform, mai greu de amenajat. De obicei, în aceste plantaţii terenul este folosit şipentru producerea furajelor, lucrarea solului se face numai sub coroana pomilor. Atenţie lamomentul cosirii fânului, trebuie corelat acest moment cu efectuarea tratamentelor fitosanitareîn livadă şi respectarea timpului de pauză specific produselor chimice, altfel pot aparetoxialimentaţii la animalele hrănite cu astfel de furaje. - plantaţiile intensive sunt plantaţii cu densităţi de circa 500-1000 pomi/ha, scopulacestora fiind exclusiv producerea de fructe. Sunt plantaţiile cele mai folosite la toate speciilepomicole. Trebuie ştiut faptul că, cu cât numărul de pomi creşte la unitatea de suprafaţă, crescinvestiţiile la înfiinţarea livezii şi tehnologia de întreţinere şi exploatare se complică.Plantaţiile cu număr mai mare de pomi, se dezechilibrează mai uşor, au cerinţe mari faţă deapă şi îngrăşăminte, necesită o tăiere de normare a rodului precisă, altfel se instaleazăperiodicitatea de fructificare. Frecvent apar fenomene de umbrire reciprocă a pomilor,degarnisirea părţii inferioare a coroanei cu efecte deosebite asupra producţiei şi longevităţiiplantaţiei. - plantaţiile superintensive au densităţi de peste 1000-1200 pomi/ha, se pot înfiinţanumai cu specii pomicole la care există soiuri de vigoare mică (măr, păr), necesită investiţiifoarte mari la înfiinţare şi o tehnologie foarte bine pusă la punct pentru întreţinere. Pentru condiţiile ţării noastre, consider că, plantaţiile intensive sunt cele maipotrivite, corelând numărul de pomi la unitatea de suprafaţă cu vigoarea soiurilor folosite, sepot obţine fructe de calitate şi producţii bune şi foarte bune din punct de vedere economic. Pentru valorificarea superioară a terenului în plantaţiile tinere, se recomandă culturaasociată printre rândurile de pomi a altor specii: arbuşti, căpşun, specii legumicole, care
  • asigură producţii bune şi ajută la recuperarea cheltuielilor de investiţie într-un timp mai scurt.Speciile folosite pentru cultura intercalată, trebuie să nu concureze creşterea pomilor (să nufie rapace şi să nu-şi dezvolte rădăcinile mult în profunzime), să nu copleşească pomii (să nuaibă talie mare) şi să suporte substanţele fitosanitare folosite la protecţia livezii. Posibilităţilede intercalare diferă în funcţie de talia plantelor folosite, se poate cultiva întreg intervalul, iarcirculaţia mijloacelor mecanice (unde se face întreţinerea solului şi stropitul anticriptogamicmecanizat) se realizează peste cultura intercalată, în benzi de o parte şi de alta a rândului (sepretează bine căpşunul) rămânând mijlocul intervalului liber pentru mijloacele mecanice,cultivarea alternativă a rândurilor, etc. La speciile pomicole cu creştere mai înceată şi carenecesită distanţe mari de plantare (nuc, castan comestibil) se pot cultiva intercalat speciipomicole precoce şi cu longevitate mai mică (piersic, alun, arbuşti) prin plantarea unui rândpe mijlocul intervalului speciei de bază şi a unui pom pe rând între cei ai speciei de bază. Princombinarea speciilor de bază cu cele intercalate, pot rezulta o multitudine de variante, carepot fi întâlnite în plantaţiile tinere. Forme de coroane folosite Forma de coroană care se alege trebuie să fie în corelaţie cu distanţa de plantare (nuse poate forma o coroană tip vas la distanţe mici de plantare) cu nevoile de lumină ale specieişi cu capacitatea de ramificare a soiurilor folosite. Coroanele alese trebuie să fie cât maiaproape de tendinţa naturală de creştere a pomilor, pentru a le construi şi întreţine uşor. Dinpunct de vedere tehnic, orice pom se poate conduce în orice tip de coroană, dar nu estepractic şi nici economic. La alegerea formei de coroană se ţine seama de: - tipul de creştere naturală a pomilor: acrotonie, bazitonie, etc.; - vigoarea de creştere şi capacitatea de ramificare a soiurilor folosite; - mărimea plantaţiei şi posibilităţile financiare de realizare. Pentru câţiva pomi lângăcasă, se poate realiza uşor o coroană mai greoaie, dar pe suprafeţe mari sunt necesare mijloacemateriale pentru susţinere, legare şi forţă de muncă; - construcţia coroanelor să fie cât mai simplă şi uşor de realizat şi întreţinut; - să nu întârzie intrarea pe rod a pomilor; - să asigure o bună expunere a fructelor asigurând o calitate optimă a acestora; Se folosesc mai multe tipuri de coroane dintre care: - coroanele vas cu 3-4 braţe (fig. 6.1), sunt recomandate la cais, migdal şi piersic,specii cu pretenţii mari faţă de lumină şi mai puţin la prun, unde de fapt sunt mult folosite,deoarece prunul dă rezultate bune condus în forme zvelte cu volum mic (fus svelt, fus tufă)sau de volum mare (piramide); - piramidele, etajată şi modificată, sunt recomandate pentru cireş, păr, prun şi uneorivişin, specii care natural cresc mai bine prin ax şi nu au cerinţe mari faţă de lumină şi la mărulplantat la distanţe mai mari (fig. 6.2); - fusul svelt şi fusul tufă sunt recomandate mărului şi părului la densităţi mai mari deplantare sau chiar soiurilor de prun şi piersic cu vigoare mai mică (fig. 6.3 a şi b); - palmetele, liberă şi etajată, sunt recomandate în plantaţiile cu densitate medie şimare, la măr, păr, prun, piersic, etc., unde distanţa dintre rânduri este mai mică asigurând ocalitate bună a fructelor (fig. 6.4);
  • - tufa vas recomandată în ultimii ani la cireş, vişin şi mai puţin la piersic şi cais, esteo coroană cu trunchi mic, 20-30 cm şi 5-7 braţe distribuite uniform în jurul axului, scurt de10-20 cm, coroană prin care se reduce simţitor înălţimea pomilor (fig. 6.5); - coroanele artistice sunt folosite pentru efectul lor estetic, de obicei pentru pomii dinapropierea casei sau pentru mascarea unor garduri, ziduri sau construcţii mai puţin estetice. În ultimul timp există tendinţa de a se folosi coroane simple ca mod de formare,coroane formate numai prin tăieri, cu intervenţii minime în primii ani, până la apariţia rodului,după care se face tăierea de încadrare în forma de coroană şi se elimină elementele de prisos.În acest mod intrarea pomilor pe rod se anticipă cu 1-2 ani, cu efecte favorabile asuprarecuperării cheltuielilor. Pretabile la acest mod de formare sunt palmeta liberă, fusul svelt,tufa vas şi piramida mixtă. Întreţinerea plantaţiilor pomicole Pentru asigurarea condiţiilor optime de creştere şi fructificare a pomilor, în livadă seexecută o serie de lucrări specifice: întreţinerea solului, fertilizarea, irigarea, tăierea, protecţiafitosanitară, protecţia recoltelor împotriva brumelor, recoltarea şi valorificarea fructelor, etc. Întreţinerea solului în livadă are drept scop înlăturarea concurenţei pentru apă şihrană pe care buruienile o fac pomilor, asigurarea unui regim aerohidric optim în sol, necesarmicroorganismelor, distrugerea crustei şi evitarea pierderii apei prin evaporare, etc. Există mai multe metode de întreţinere a solului, fiecare având avantaje şidezavantaje. Dintre cele mai utilizate posibilităţi de întreţinere a solului amintim: - ogorul lucrat se practică în general în plantaţiile tinere, asociat sau nu cu culturiintercalate, şi în plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii mai puţine. Întreţinerea soluluiconstă în lucrarea repetată a acestuia cu grapa cu discuri sau cultivatorul. Are avantajul cădistruge buruienile şi elimină concurenţa făcută de buruieni, se asigură un regim aerohidricbun în straturile superficiale ale solului, se conservă bine apa, iar solul se încălzeşte mai uşorprimăvara. Dintre dezavantaje amintim: calitatea mai slabă a fructelor şi o perioadă mai micăde păstrare (mere), nu se permite intrarea cu mijloacele mecanice pentru stropiri după ploaie,humusul se mineralizează mai repede şi deci fertilitatea solului scade dacă nu se intervine cuîngăşăminte organice. - înierbarea totală sau alternativă a intervalului dintre rânduri, constă în semănareaintervalului dintre rânduri cu amestecuri de ierburi şi lucrarea solului numai sub coroanapomilor. Iarba cosită periodic, se poate folosi pentru furajare sau ca mulci pe rândul de pomi.Este un sistem din ce în ce mai folosit în plantaţiile pe rod, deoarece permite accesulmijloacelor mecanice pentru efectuarea tratamentelor fitosanitare când solul este ud, asigură omai bună calitate a fructelor, în zonele umede, iarba consumă o parte din apa în exces, etc.Dintre dezavantaje se poate aminti faptul că, solul este mai rece şi primăvara riscul brumeloreste mai mare, se favorizează răspândirea rădăcinilor în straturile superficiale ale solului.Înierbarea se poate aplica numai acolo unde există suficientă apă din precipitaţii sau dinirigare, iar în anumite cazuri, în iarba existentă se instalează mamifere rozotoare (şoareci,şobolani) care pot distruge scoarţa din jurul coletului. Unde sunt carenţe hidrice se practicăînierbarea alternativă a rândurilor cu schimbarea periodică a acestora. Pentru evitarea formăriirădăcinilor în straturile superficiale ale solului, se recomandă distrugerea periodică aînierbării.
  • - erbicidarea intervalului şi lucrarea solului pe rândul de pomi, se practică mai alesîn plantaţiile mature şi bătrâne. Nu se recomandă folosirea erbicidelor în plantaţiile tinere,deoarece pomii nu au sistemul radicular bine dezvoltat, iar prin spălarea erbicidelor se poateproduce afectarea rădăcinilor cu implicaţii grave asupra creşterii ulterioare a pomilor. - înierbarea totală a livezii după intrarea pe rod, este foarte mult practicată în EuropaOccidentală, cu distrugerea vegetaţiei care se formează şi lăsarea acesteia pe sol. Areavantajul că îmbogăţeşte solul în materie organică, dar se menţin dezavantajele de laînierbarea intervalului şi anume: riscul mai mare de îngheţ primăvara, competiţia pentru apăîntre pomi şi iarbă şi riscul rozătoarelor. În unele cazuri, pentru economie de forţă de muncă, se practică erbicidarea soluluipe rândul de pomi cu lucrarea sau înierbarea intervalului, dar numai în plantaţiile mature, sauerbicidarea vetrelor cu buruieni perene greu de combătut: pir, pălămidă, susai, etc. În plantaţiile tinere, indiferent de modul de întreţinere sau cultivare a solului peinterval, este bine ca în jurul pomilor să se practice mulcitul cu resturi vegetale (iarbă, frunze,paie), care asigură o menţinere relativ constantă a umidităţii în sol, inhibă creştereaburuienilor, asigurând astfel o bună creştere a pomilor. Fertilizarea are drept scop asigurarea pomilor cu elementele minerale necesare uneicreşteri şi fructificări normale. Fertilizarea se face în funcţie de perioada de vârstă în care seaflă pomii, de producţia de fructe care se tinde a se obţine, de cantitatea de precipitaţii dinzonă şi de însuşirile fizico-chimice ale solului. În mod normal, înainte de fertilizare, trebuieefectuate analize de sol pentru a vedea starea de aprovizionare cu elemente minerale. Dacă nueste posibil acest lucru, se pot lua ca repere pentru fertilizare starea de vegetaţie a pomilor şilungimea lăstarilor indicatori (lăstarii de la periferia coroanelor pomilor maturi). Dacă pomiiau creşteri normale pentru vârsta lor, atunci cantitatea de îngrăşăminte trebuie să fie de circa150-200 kg/ha azotat de amoniu, 120-180 kg/ha superfosfat, 80-100 kg/ha sare potasică anualşi 30-40 t/ha gunoi de grajd aplicat la 2-3 ani. În plantaţiile tinere, înainte de intrarea pe rodsau în primii ani de fructificare, dacă pomii au creşteri mari, uneori peste un metru, nu serecomandă fertilizarea cu azot, care prelungeşte perioada de vegetaţie şi aşa mare la pomiitineri, determină creşteri viguroase şi întârzie intrarea pe rol. În perioada de vegetaţie se pot aplica şi stropiri fertilizante cu îngrăşăminte specificesau uree în concentraţie de până la 1%, în special pentru a corecta unele carenţe. Deasemenea, pe plan local, se pot folosi îngrăşăminte rezultate din gospodărie: gunoi de păsărimacerat şi diluat 1:20, gunoi de porcine după fermentare, diferite composturi din deşeurimenajere sau frunze, etc. Trebuie menţionat faptul că, îngrăşămintele trebuie aplicate în zona rădăcinilor activepentru a fi valorificate mai bine. În practică, acest lucru se poate face repartizândîngrăşămintele la nivelul proiecţiei coroanei, fie de jur împrejurul pomului (unde este posibil)fie sub formă de fâşie de o parte şi de alta a rândului de pomi. Nu se recomandă administrareagunoiului de grajd la nivelul coletului şi lăsarea lui peste iarnă (apare frecvent în livezile mici,particulare) deoarece gunoiul pe de o parte se spală pe timpul iernii, se pierde azotul, iar pe dealtă parte constituie adăpost pentru o serie de dăunători. Dacă nu este bine fermentat, gunoiulde grajd poate provoca leziuni la nivelul scoarţei pomilor. Indiferent de modul de administrarea îngrăşămintelor, în special cele organice trebuie încorporate imediat după aplicare, pentru afi valorificate corespunzător de pomi.
  • Pentru fertilizarea solitară a pomilor de talie mare din plantaţiile clasice, se potadministra circa 30-40 kg gunoi de grajd la intervale de 3-4 ani şi câte 500 g azotat deamoniu, 800 g superfosfat şi 200 g sare potasică/pom. Administrarea îngrăşămintelor pe bază de azot trebuie făcută eşalonat, în 2-3 etape,din care 1/3 toamna, 1/3 primăvara la înflorire şi restul la circa o lună după înflorit. Pe terenurile cu textură uşoară (nisipoase, luto-nisipoase, etc.) şi pe cele cu conţinutmic în substanţă organică, se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, care se pot semănade toamna sau primăvara devreme şi se încorporează când cel puţin jumătate din plante auînflorit. Pe cât este posibil, se pot folosi plante melifere care atrag insectele polenizatoare cuefecte bune asupra procesului de legare a fructelor. Irigarea Irigarea este necesară acolo unde cantitatea de precipitaţii nu este suficientă sau nueste bine repartizată pe perioada de vegetaţie şi în livezile tinere. În funcţie de specie şi dezonă, cantitatea de apă consumată diferă cu vârsta pomilor, starea de vegetaţie şi producţia defructe. Pe lângă asigurarea umidităţii optime a solului şi asigurarea condiţiilor normale pentrucreşterea şi fructificarea pomilor, apa poate fi folosită şi pentru protecţia acestora împotrivabrumelor târzii (irigarea prin aspersie în dimineţile cu risc de brumă), pentru valorificareasuperioară a îngrăşămintelor (udarea după fertilizare), udarea de aprovizionare efectuatătoamna şi eventual pentru umectarea solului în vederea lucrării mecanice. Momentele critice pentru fiecare specie în parte sunt specifice, dar în linii marinevoile pentru apă a speciilor pomicole sunt: la 2-3 săptămâni după legarea fructelor, ladiferenţierea mugurilor de rod, înainte de pârgă şi în perioada de maturare a lemnului.Cantitatea de apă care se administrează trebuie să asigure umectarea stratului de sol pe oadâncime de cel puţin 60 cm, (zona de distribuire a rădăcinilor) ceea ce corespunde cu 350-400 m3/ha sau 200 l/pom la udarea individuală a pomilor de vigoare mare şi 100 l/pom la ceide vigoare mică. Pentru udarea solitară a pomilor se fac şanţuri în zona de proiectare acoroanelor, iar după infiltrarea apei, şanţurile se acoperă. Metodele de udare a pomilor sunt cele cunoscute: pe brazde, prin aspersie şi picurare(udarea localizată), fiecare cu avantaje şi dezavantaje. Aplicarea uneia sau alteia dintremetode, depinde de sursa de apă, baza materială şi financiară a proprietarului. Apa de udarenu trebuie să conţină săruri, în special cloruri, mai mult de 5‰ sau metale grele. Tăierea Tăierile, după scopul şi perioada din viaţa pomilor în care se aplică, sunt de treifeluri: de formare, de producţie şi de regenerare. Tăierile de formare se aplică în primii 4-5 ani de viaţă ai pomilor şi urmărescrealizarea formei de coroană dorită şi mai puţin obţinerea fructelor. Tăierile sunt specificefiecărei forme de coroană în parte, în funcţie de structura permanentă care se va forma(scheletul pomului). Se recomandă ca în perioada de tinereţe să se reducă pe cât posibiltăierile în uscat, formarea pomilor făcându-se prin intervenţii în verde sau dirijări aleramurilor. Intervenţiile severe de tăiere, pentru formarea unor coroane rigide, standardizate,au drept efect întârzierea intrării pe rod şi de multe ori amplificarea ritmului de creştere şi aşamare la unele specii pomicole (prun, cais, piersic, etc). Dirijarea creşterii ramurilor şi
  • lăstarilor se face prin: dresare, înclinare, arcuire şi mai puţin prin alte intervenţii: frângere,inelare, crestare, etc. Dresarea se referă la modificarea unghiului de inserţie, prin apropierea de ax a uneiramuri de vigoare slabă, pentru a favoriza ritmul de creştere. Se realizează prin legarea de axîn poziţia dorită (fig. 6.6). Înclinarea se referă la îndepărtarea faţă de ax a unei ramuri viguroase, cu scopul dea-i reduce ritmul de creştere (fig. 6.7), iar arcuirea constă în legarea unei ramuri aproape deorizontală sau sub orizontală în vederea diferenţierii mugurilor de rod (fig. 6.8). Arcuirea seaplică numai ramurilor care nu interesează în formarea scheletului, iar după o perioadă defructificare, se epuizează şi se înlătură din coroană. La speciile care emit uşor lăstari anticipaţi (piersic, cais, unele soiuri de prun şivişin), pe perioada de vegetaţie se execută ciupiri (ruperea vârfului de creştere) pentru astimula ramificarea, înlăturarea lăstarilor concurenţi (lăstarii apropiaţi celui de prelungire şi cupoziţie superioară pe ramura mamă), pentru a obţine ramuri anuale lungi, ramificate şi pentrua scurta perioada de formare a coroanelor. La piersic, este necesară degajarea vârfului decreştere prin ruperea în fază erbacee a lăstarilor, pe 15-20 cm sub lăstarul de prelungire,pentru a obţine creşteri bune şi a forma mai repede scheletul. Numărul intervenţiilor înperioada de vegetaţie, depinde de specie şi ritmul de creştere a lăstarilor, şi poate fi de 2-3 pean. La soiurile cu vigoare mai mare şi care nu ramifică bine, pentru a forma coroane binegarnisite, este necesar să se intervină cu tăieri ale ramurilor anuale, la 50-60 cm faţă depunctul lor de inserţie, sau pentru ramurile de prelungire la 50-60 cm faţă de ultima scurtare. Tăierea de producţie. Din ultimii ani ai perioadei de formare, (anul 4-5) paralel cutăierile de formare se fac şi tăierile de producţie, care continuă pe toată perioada de exploatarea livezii. Aceste tăieri au ca scop două aspecte: - întreţinerea coroanelor; - normarea încărcăturii de rod. Prin tăierea de întreţinere a coroanelor se urmăreşte menţinerea dimensiunilorcoroanei în funcţie de spaţiul lăsat prin distanţa de plantare, prin tăierea de plafonare aînălţimii şi limitarea extinderii laterale pe rând şi între rânduri. De asemenea, se asigurărărirea coroanei pentru o bună pătrundere a luminii, se înlătură ramurile lacome, rupte, uscate,bolnave, etc. Concomitent cu tăierea de întreţinere, se execută şi normarea încărcăturii, înlăturândsurplusul de muguri de rod, lăsând pe fiecare ramură şi pom un număr de muguri directcorelat cu vigoarea, deci fiecărei ramuri îi va reveni o cantitate de fructe pe care o poate hrănişi susţine în condiţii optime. Din această cauză, la noi în ţară, se practică o tăiere în detaliu laprincipalele specii pomicole (măr, păr, prun, piersic, cais), nemaifiind, de obicei, nevoie denormări ulterioare a rodului prin rărirea fructelor. Cu ocazia tăierii de producţie, se opereazăpe ramurile de semischelet, care se reduc la o treime sau jumătate din lungime, în funcţie degrosime şi cantitatea de muguri de rod pe care o au. Ramurile de semischelet epuizate sesuprmă la inel, fără a lăsa ciot (fig. 6.9). La măr şi păr nu se recomandă scurtarea ramuriloranuale, indiferent că sunt sau nu purtătoare de muguri de rod. Se poate norma (scurta) mlădiţa(ramură cu doi sau mai mulţi muguri de rod), în special la păr, după 2-4 muguri micşti launele soiuri. Scurtarea nuieluşelor sau a mlădiţelor, determină pe de o parte înlăturarea
  • rodului la soiurile cu fructificare tip standard (Golden delicious) şi provoacă îndesireacoroanelor prin stimularea creşterii sub punctul de intervenţie. Ramurile scurte (ţepuşele saupintenii) nu se răresc indiferent de numărul lor. La soiurile cu fructificare tip spur(Starkrimson), la care ţepuşele predomină, normarea se face prin reducţia semischeletuluidupă un anumit număr de ţepuşe, în funcţie de grosimea lui. La cireş, vişin, prun şi cais, scurtarea ramurilor anuale nu influenţează semnificativproducţia, dar stimulează creşterea vegetativă (fig. 6.10) şi deci nu se recomandă. Dacănumărul ramurilor anuale lungi, purtătoare de muguri de rod sunt mai multe decât necesarulpentru o producţie optimă, acestea se răresc şi nu se scurtează. Scurtarea ramurilor anuale esteacceptată numai la pomii cu ramurile degarnisite, unde se scurtează o parte din ramurileanuale în cep, pentru a stimula regarnisirea. De asemenea, cu ocazia tăierii de producţie, la toate speciile cu excepţia piersicului,se urmăreşte întinerirea periodică a semischeletului, astfel încât acesta să nu depăşescă vârstade 4-5 ani. Există o corelaţie pozitivă între vârsta semischeletului şi calitatea fructelor, însensul că cele mai bune fructe se găsesc pe ramuri cu suport de 2-3 ani. Este bine de precizat faptul că, toate intervenţile de scurtare sau transfer a creşterii peramuri laterale, se fac deasupra şi cât mai aproape de o ramificaţie slabă, fără a lăsa cioturi,care se usucă şi afectează sănătatea ramurii rămase. Pentru piersic, tăierea este specifică şi se bazează pe normarea ramurilor mixte lanivel de pom, în funcţie de vigoarea acestora, între 150-300 buc/pom, fără să prezinte interesramurile de semischelet (fig. 6.11). Rărirea ramurilor mixte se face în general la 20-30 cm unade alta pe ramura suport şi se scurtează dacă lungimea lor depăşeşte 60 cm. În zonele maidegarnisite ale coroanei se recomandă lăsarea unor cepi pentru formarea ramurilor de rodpentru anul următor. După fructificare, ramurile mixte la piersic se epuizează şi la tăierea dinprimăvara următoare, se suprimă. Pentru coacăz şi agriş, tăierea constă în normarea tulpinilor în cadrul tufei, păstrândun echilibru între tulpini, pe vârste. La o tufă normală în plină producţie, se lasă câte 3-4tulpini de 1-5 ani, tufa având astfel, 16-20 de tulpini de vârste diferite, uniform repartizate înspaţiu. Tulpinile anuale de vigoare mică, sub 50 cm nu prezintă interes ca tulpini de înlocuire,dacă este cazul se scurtează în cepi, pentru fortificarea tufei sau se suprimă. La zmeur, tăierea constă în suprimarea tulpinilor de 2 ani care au fructificat,înlăturarea vârfului tulpinilor anuale care a degerat peste iarnă, sau care a fructificat înseptembrie, suprimarea tulpinilor mai mici de 50 de cm şi rărirea celorlalte în cadrul benzii la25-30 cm, în funcţie de vigoare acestora (fig. 6.12). Banda se menţine cu o lăţime de circa 50cm, iar înălţimea tulpinilor se limitează, dacă este cazul, la 1,6-1,8 m.