4. Arbutus este de origini celtice ar = aspru, butus = arbust;
unedo derivă din latinul unus = un, edo = a mânca.
Denumiri populare – Strawberry Tree, lendj, arbousier.
Distribuţie şi Habitat – specie originară din bazinul
Mediteranei şi de la coastele Atlanticului până în Irlanda.
Descriere – creşte încet, până la 3 – 10 m; scoarţa
roşietică, ramurile tinere sunt roşii-aprins, coroana deasă.
Frunze alterne, eliptic-lanceolate, 5-10 cm lungime, serate,
netede, cu excepţie nervurile, de culoare verde închis
lucios; nervaţiune penată. Flori albe până la roz pal,
câteodată pătate cu roşu, 5-10 mm lungime, campanulate,
inodore, dispuse în panicule de 5 cm lungime; antere
pendule. Fructul este o capsulă globoasă, culoare roşie-
portocalie, 2 cm diametru, apar în acelaşi timp cu înflorirea
din toamnă. Înfloreşte din octombrie-ianuarie.
Toleranţe – alcalinitatea solului, poluarea industrială; este
rezistent la incendii şi se foloseşte pentru reîmpăduriri şi
protecţia solului.
5. Cerinţe – creşte bine pe soluri bine drenate, argiloase, cu
expoziţie însorită; soluri sărace şi acide. Specie xerofită.
Management – se pretează pentru garduri vii, e necesară
efectuarea de tăieri periodice. În regiunile cu ierni reci e
bine ca peste iarnă sa fie protejat de ger.
Înmulţire – prin seminţe în martie, sau prin butaşi semi-
lignificaţi în iulie; pe un teren nisipos, umed, se fertilizează
regulat.
Boli şi dăunatori – larvele de Chrexes jasius.
Parteneri naturali şi de grădină – Chamaerops humilis,
Myrtus communis, Olea europaea, Phillyrea angustifolia,
Pistacia lentiscus, Quercus ilex, Quercus suber.
Cultivaruri şi varietăţi – ‘Compacta’, ‘Elfin King’, ‘Marina’.
Proprietaţi şi Utilizări – fructul şi frunzele conţin un tanin
antocian (37 %) cu proprietăţi antidiareice, anti-inflamator,
stimulator al sângelui. Un decoct din 20 g de frunze la un
litru de apă este doza indicată. Seminţele conţin 39 % ulei.
Florile au proprietăţi sudorifice. Fructele conţin vitamina C.
Rădăcinile sunt depurative şi decongestionante. Frunzele
au proprietăţi astringente, uşor antiseptice şi diuretice.
6. Se culeg în mai-august, doar frunzele de un an, se usucă
la umbră în strat subţire şi se conservă în saci de hârtie.
Pentru inflamaţii ale intestinului, a rinichilor şi a vezicii se
face o infuzie din 2 g frunze uscate în 100 ml apă; se beau
două-trei ceşti pe zi.
Din seminţe se obţine un ulei gras, folosit la producerea
vopselelor.
În insula Corsica, din fructele de Arbutus unedo se prepară
vin.
Scoarţa conţine taninuri utilizate în industria pentru
prepararea coloranţilor.
Mit, legendă şi folclor – această plantă înseamnă stimă,
iar florile albe simbolizează ospitalitatea.
9. Ginkgo biloba este originar din Extremul Orient
şi considerat a fi cea mai veche specie de arbori din
lume; mai poarta şi denumirea de Arborele vieţii.
În Europa este cunoscut şi sub numele de Arborele de
40 de taleri sau Arborele celor 40 de steme, în Japonia i
se mai spune şi Bradul sacru, Părul fecioarei, Arborele
templier sau Arborele pagodelor şi se consideră sacru şi
înzestrat cu o putere curativă extraordinară, fiind folosit
ca medicament de peste 5000 de ani.
Ginkgo biloba este un arbore cu o origine foarte veche,
fiind unicul reprezentant al unui mare numar de specii de
arbori dispăruţi, existenţi odinioară, în mezozoic. El a
supravieţuit de-a lungul perioadelor geologice, înfruntând
vreo 350.000.000 de ani.
În ţările de origine (China, Japonia, Coreea) creşte
luxuriant, izolat sau în pâlcuri, atingând grosimi
apreciabile şi vârste matusalemice.
12. Originea: Asia (Iran, Irak, Afganistan, India)
Istoric: Din Asia, Punica granatum a fost dusă de
fenicieni în zona mediteraneană, fiind un arbust
cunoscut şi cultivat în antichitate mai ales în Grecia şi
Carthagina (azi Tunisia). În general, în antichitate, fructul
acestui arbust a fost asociat cu fecunditatea şi vitalitatea.
Spre exemplu a fost simbolul Afroditei din Cipru, iniţial
zeiţă a fertilităţii, ulterior a frumuseţii. Rodiul era atât de
răspândit pe litoralul tunisian al Mediteranei încât romanii
numeau rodia "mărul punic" sau" mărul carthaginez".
Rodiul este una dintre plantele sfinte, menţionate de
Vechiul testament. În sec. al VIII-lea, rodiul este introdus
de arabi în Spania, fiind cel mai mult cultivat în
Andaluzia (SE Spaniei), unde un oraş chiar a luat
numele fructului: Granada. În Evul Mediu, rodia a fost un
atribut al Sfintei Fecioare. În Franţa, cultura rodiului a
fost introdusă târziu, în vremea lui Ludovic al XIV-lea,
mai ales în regiunea Provence.
13. Descrierea plantei: arbust foarte longeviv, fructifer, cu
dimensiuni de 3 – 8 m, în funcţie de varietate. Frunzele
sunt căzătoare, de formă lanceolată, lungi de 3-8 cm,
strălucitoare. Toamna capătă o culoare frumoasă, aurie.
Rodiul înfloreşte în perioada mai-august, având flori
simple sau duble, de culori diverse: roşu-orange, roşu-
orange cu tiv alb, alb, somon sau galben . Corola, în
formă de clopot, este formată din 5 – 7 petale. În
general, rodiul fructifică de la vârsta de 3-4 ani şi până la
20 de ani. Nu toate varietăţile de Punica granatum fac
fructe, unele sunt strict ornamentale. Fructele (rodiile)
sunt comestibile, de formă globulară, cu un diametru de
aprox. 10 cm, culoare roşietică. În interior, fructul are o
pulpă de culoare roz şi foarte multe seminţe, separate
între ele prin membrane.
14. Înmulţirea: se poate face prin seminţe, prin butaşi sau
prin marcotaj. Cele mai mari şanse de prindere a
butaşilor sunt în luna august. Pentru conservarea
caracteristicilor genetice ale plantei este de preferat
înmulţirea prin butaşi sau prin marcotaj
Condiţii de cultivare: rodiul preferă solul neutru, bine
drenat, dar suportă şi solurile acide, ba chiar şi pe cele
cu o salinitate redusă. iubeşte enorm lumina şi soarele,
drept pentru care este de dorit o amplasare la soare. În
general, este un arbust rezistent la frig, părţile aeriene
rezistă până la -12 grade Celsius, iar rădăcina până la -
15 grade. Suportă foarte bine căldura, chiar şi canicula.
Sfaturi de îngrijire
Exemplarele tinere trebuie protejate iarna de îngheţ, prin
acoperirea pământului de la baza plantei cu frunze
uscate sau cu paie. Este de preferat amplasarea plantei
în locuri ferite de vânturile reci. Nu sunt necesare tăieri
15. decât în cazul în care se constată îngheţarea unor
ramuri.
Utilizarea plantei: De-a lungul timpului, rodiul a fost
cultivat ca plantă medicinală, fiind folosite atât fructele,
cât şi florile, coaja fructului sau scoarţa de pe tulpină şi
rădăcină. Fructul conţine foarte multe vitamine (A, B, C,
D) şi oligo-elemente (fier, magneziu, potasiu, fosfor, zinc,
etc). Din el se pot face sucuri sau siropuri. Infuzia din
flori de rodiu este folosită în tratarea astmului. Coaja
fructului, pusă la macerat, se foloseşte pentru tratarea
dizenteriei, iar scoarţa de pe rădăcini la tratamentul
împotriva teniei. Scoarţa arbustului a fost utilizată şi în
antichitate şi în Evul Mediu pentru vopsirea ţesăturilor.
Boli şi dăunători: este un arbust, în general, foarte
rezistent la dăunători
18. Denumire populară - arborele de lalele
Specie originară din sud-estul Americii de Nord. Arbore
de talia I, cu tulpina dreaptă şi scoarţa cenuşie-închis,
netedă.
Coroana ovoidală, se remarcă prin frunzişul foarte
ornamental: limb mare cu formă aparte, cu 4 lobi, având
aspectul unei lire.
Coloritul frunzelor este verde intens, cu luciu pe faţa
superioară şi verde-deschis pe cea inferioară, iar toamna
devine galben-auriu intens.
Florile, sunt mari, solitare, terminale, erecte, galbene-
verzui, cu baza petalelor portocalie. Înfloreşte în mai-
iunie. Fructul are formă de con (6-8 cm), cu numeroase
carpele (octombrie).
Forme horticole:
Aureomarginatum – talia mai redusă, frunze tivite cu
galben.
Fastigiatum – port erect, piramidal.
19. Caractere biologice:
Creşte rapid, longevitatea în arealul natural până la 500
de ani; lăstăreşte bine în tinereţe. Este sensibil la
transplantare.
Cerinţe ecologice:
Este o specie de climat mai cald şi mai umed. În tinereţe
este afectat de gerurile mari, apoi devine foarte rezistent,
însă sensibil la îngheţuri târzii.
Nu rezistă la secetă; este heliofil, pretinde soluri bogate,
profunde, revene, lipsite de calcar activ.
Folosire:
Izolat şi în grupuri mici, în apropierea aleilor, pentru a
putea fi bine observat (florile nu sunt prea vizibile,
datorită coloritului cu nuanţă verzuie).
Înmulţire:
prin seminţe – toamna, imediat după recoltare;
prin marcotaj – chinezesc sau arcuit;
prin altoire – în seră, în despicătură, pe puieţi plantaţi în
ghivece cu un an înainte.
21. Denumire populară - arborele Iudei, de Iudeea
Originar din Europa de Sud, este mai cultivat decât
Cercis canadensis, fiind mai decorativ. Creşte ca mic
arbore cu tulpina neregulată şi coroana largă, bine
ramificată; uneori rămâne arbust. Frunzele frumoase
sunt deosebite prin forma rotunjit-reniformă. Florile mai
viu colorate, roz-violacei, puţin mai mari (până la 2 cm),
apar în fascicule numeroase înaintea înfrunzirii (aprilie-
mai), pe lemnul de toate vârstele, adesea pe trunchi.
Păstăile mici, negricioase se menţin mult timp pe plantă.
Cultivaruri: Alba – cu flori albe.
Caractere biologice: în tinereţe cresc destul de repede.
Lăstăresc moderat. Sunt sensibili la transplantare.
Cerinţe ecologice: termofil, sensibil la ger şi îngheţuri
târzii, mai ales în tinereţe. Necesită expoziţii luminate,
soluri uşoare, fertile, sărace în calcar. Rezistă la secetă
moderată.
22. Folosire: exemplare solitare şi grupuri.
Înmulţire: prin seminţe – toamna, eventual în răsadniţe;
primăvara, cu seminţe stratificate;
prin altoire – pe fragmente de rădăcină, iarna, în seră.
Este indicată formarea cu balot de pământ pe rădăcini.
24. Familia: Cornaceae
Origine: Japonia
Planta are o creştere lentă ajungând la 1-2 m, în funcţie
de condiţiile oferite.
Lumina şi temperatura: este o plantă foarte puţin
pretenţioasă care se simte excelent în spaţii răcoroase,
culoare, scări, holuri, care, în general, sunt mai puţin
luminoase, iar dacă este ţinută în grădină poate creşte la
umbra arborilor. Trebuie protejat de razele directe ale
soarelui pe perioada de vară.
Frunze, flori, fructe: este plantă decorativă prin frunzele
sale persistente, lucioase, de culoare verde cu
numeroase pete galbene mai mari sau mai mici, în
funcţie de varietate, cu o lungime de 8-25 cm. Frunzele
sunt ovale sau eliptice, cu marginea întreagă sau
dinţată. Florile au culoare purpurie şi un diametru de 4-8
mm, iar fructele au 1 mm, culoare roşie şi apar doar pe
plantele feminine, dar foarte rar.
25. Solul: Creşte bine într-un amestec format din pământ de
grădina + turbă neagră (sau pământ de frunze), în părţi
egale + puţin perlit (sau nisip grosier).
Udarea: Din primăvară până în toamnă, în perioada de
vegetaţie se udă atât în ghiveci (dar nu foarte abundent)
cât şi foliar, având nevoie de umiditate atmosferică. Între
2 udări pământul trebuie să se usuce pentru că o
cantitate prea mare de apă determină apariţia petelor
negre pre frunze. Iarna se udă mai puţin pentru a se
asigura un repaus.
Aerul: Are nevoie de umiditate relativ ridicată.
Îngrăşăminte: Se fertilizează cu îngrăşăminte
complexe, aplicate în apa de udat
Condiţii de iernare: Iarna se ţine într-un uşor repaus; se
udă puţin şi poate fi menţinută în încăperi răcoroase la
temperaturi de 8 – 10 grade C, dar suportă şi
temperaturi mai joase
26. Înmulţire: Se înmulţeşte prin butăşire. Momentul optim
este primăvara sau spre sfârşitul verii, când
temperaturile încep să scadă (august - septembrie);
butaşii recoltaţi pentru înmulţire trebuie să fie lemnificaţi
şi să prezinte 1 - 2 noduri, înrădăcinarea durând 3-4
săptămâni la o temperatura de 20-22 grade C. Se poate
înmulţi şi prin seminţe care germinează în 1-3 luni la o
temperatură de 20 grade C sau prin marcotaj aerian.
Boli şi dăunători: Frunzele se pulverizează des cu apă
pentru a preveni apariţia brunificărilor pe marginea şi
vârful frunzei precum şi apariţia dăunătorilor (păduchi
lânoşi şi ţestoşi, păienjeni). Dacă totuşi aceştia apar, se
combat prin tratamente cu Mospilan , 0,02% (păduchi) şi
Nissorun (păianjenul).
Este o plantă foarte puţin pretenţioasă. Plantele tinere se
ciupesc pentru stimularea ramificării şi se aplică tăieri de
corectare a înălţimii, în primăvară, la plantele mature.
29. Specie întâlnită în Grădina Botanica Timişoara
Familia: Verbenaceae
Aspect: arbust
Perioada de înflorire: vara-toamna
Expunere: soare, penumbră
Udare: medie
Origine - regiunile tropicale şi subtropicale, în special
Africa şi Asia, sunt cultivate pentru florile deosebit de
parfumate care se deschid de regulă la sfârşitul verii.
Genul cuprinde numeroase specii arbustive şi
agăţătoare; sunt decorative prin florile parfumate, divers
colorate (roşu, alb sau roz) aşezate în buchete
compacte, terminale. Specia Clerodendron thomsoniae -
"Arborele norocului" are florile uşor pendule, albe, cu
extremităţile roşii. Înfloreşte toată vara şi se înmulţeşte
uşor prin butăşire.
30. Îngrijire
Manifestă cerinţe specifice faţă de umiditate şi, în special,
faţă de umiditatea atmosferică. Faţă de lumină, are
pretenţii moderate (nu suporta acţiunea directă a soarelui);
aceste cerinţe faţă de umiditatea atmosferică şi faţă de
lumină, recomandă cultivarea clerodendronului mai mult în
interior, sau vara, şi afara, în condiţii de semiumbră;
substratul de cultură trebuie să fie aerat, (turbă, pământ de
frunze, mraniţă, pământ de grădină) cu un pH uşor acid.
Ca lucrări de îngrijire, alături de udatul abundent în timpul
perioadei de vegetaţie, asigurarea temperaturilor de 22 -
25o C primăvara (pentru creştere şi înflorire) şi 10 - 12 o C
iarna. În timpul repausului vegetativ, se aplică tăierile de
dirijare a plantelor.
Cultivare: Se cultivă în pământ fertil şi se udă bine în
perioada de creştere, apoi moderat. Plantele nu au viaţă
prea lungă, de aceea, periodic este bine să se cultive
31. plante noi.
Reproducere : se înmulţesc uşor prin seminţe, primăvara
sau toamna, sau prin butaşi semilemnoşi în august-
septembrie.
Specii şi soiuri :
Clerodendrum bungei - arbust cu frunza căzătoare,
potrivit pentru gard viu sau în grupuri izolate. Florile roz
închis înfloresc din vară până toamna.
Clerodendrum thomsonae - are în timpul verii flori
formate dintr-un caliciu alb-crem din care se desface o
corolă de petale roşii înconjurând staminele albe.
34. Specie întâlnită în Grădina Botanică Timişoara
Denumire ştiintifică: Acer palmatum „Inaba Shidare”
Denumiri comune: Arţarul japonez sau Arţarul roşu
Familie: Aceraceae
Origine: Japonia, China şi Koreea de Sud
Aspect şi prezentare: Acer palmatum este o specie de
arţar ce atrage atenţia prin frunzişul sau foarte elegant şi
care constituie o piesă de rezistenţă în grădinile însorite.
Este pus în evidenţă de la începutul primăverii, când
ramurile suple şi lucioase încep să se îmbrace cu frunze
dense, palmate, cu 7-11 lobi ascuţiţi, nervuri vizibile şi
margini dinţate, de culoare roşiatică intensă.
Condiţii de îngrijire/cultivare: Arbust ce atinge 2 m
înălţime, se poate acomoda în aproape orice locaţie, cu
condiţia să aibă umiditate atmosferică şi să fie ferit de
vânturi puternice.
35. Lumina este un factor important pentru Arţarui japonez.
Pentru a forma un port compact şi spectaculos are nevoie
de spaţii însorite, plantarea în semiumbră afectând
calitatea frunzişului şi intensitatea culorii.
Se dezvoltă bine la căldura, temperatura potrivită
situându-se între 18 şi 24 de grade Celsius. Poate fi
cultivat uşor, în zone cu ierni blânde, ferite de vânt şi geruri
puternice, tolerând temperaturi minime de minus 10 grade
C.
Nu ridica pretenţii nici în ce priveşte substratul de
cultură, suportând la fel de bine un pământ de grădină ca
şi unul humos. Totuşi o condiţie de cultivare absolut
necesară, o reprezintă nivelul pH-ului ce nu trebuie să
depăşească 7,5. Solurile uşor acide sunt de preferat celor
alcaline, întrucât accentuează nuanţa roşiatică a frunzişului
atât de decorativ.
Pe perioada verii, când temperaturile depăşesc 24 de
grade Cesius, are nevoie de udare abundentă, în restul
anului, mulţumindu-se cu foarte puţină apă.
Nu necesită fertilizare, fiind şi din acest punct de vedere
adaptabil şi nepretenţios.
36. Înflorirea este nesemnificativă, florile roşii - purpurii,
grupate în inflorescenţe mici, fiind vizibile doar de la mică
distanţă.
Acer palmatum se înmulţeşte foarte bine din seminţe.
Acestea germinează relativ uşor şi puii astfel obţinuţi au un
ritm rapid de creştere şi o rezistenţă foarte bună la
uscăciune şi la frig. Se mai poate înmulţi şi prin butăşirea
lăstarilor semilemnificaţi, prelevaţi primăvara şi toamna.
Specii şi varietăţi: A.amoenum, A.japonicum,
A.matsumurae, A.sieboldianum, A.shirasawanum,
A.tenuifolium.
39. Specie întâlnită în Grădina Botanică Timişoara
Origine - originar din SE Americii de Nord
Caracteristici
Arbore de talia aIII-a, cu coroana largă şi rotundă, lăstari
brun-roşcaţi cu peri glanduloşi, lipsiţi de spini sau cu spini
foarte mici. Frunzele au foliole numeroase şi sunt rar
păroase pe faţa inferioară. Florile au culoare roz şi sunt
reunite în raceme compacte, pendule, numeroase.
Înfloreşte în iunie-august.
Caractere biologice
Salcâmul comun creşte rapid, în tinereţe lăstăreşte şi
drajonează puternic, stânjenind alte specii; aceste
caracteristici se diminuează cu vârsta. Rădăcinile au relaţii
de simbioză cu bacterii fixatoare de azot.
Salcâmul roşu are un ritm moderat de creştere, ambele
specii având longevitate de peste 100 ani, în condiţii
ecologice bune.
Cerinţe ecologice
Este o specie subtermofilă care necesită sezon lung de
vegetaţie şi suficientă căldură estivală
40. Are o rezistenţă medie la ger, dar suferă de îngheţuri
timpurii şi este vătămat de vânt şi polei.
Este heliofil, dar tolerează umbrirea laterală. Vegetează
bine pe soluri mediocre, însă permeabile, uşoare, chiar pe
nisipuri. Nu suportă soluri grele, compacte, calcaroase.
Rezistă destul de bine la secetă. Comparativ, salcâmul
roşu este mai rezistent la ger, dar mai sensibil la secetă,
adaptabil şi la soluri mai grele şi compacte.
Utilizare - se utilizează ca arbori de aliniament pe străzi, de
alei, ca exemplare izolate sau în grupuri, în componenţa
masivelor. Datorită capacităţii sale de drajonare, poate
servi la consolidarea pantelor instabile din zonele de deal.
Înmulţire - prin seminţe, primăvara în urma unor tratamente
care reduc duritatea tegumentului seminal;
- prin altoire, pentru cultivaruri, la 25 cm deasupra solului.
42. Origine
Arbust originar din Statele Unite ale Americii, creşte înalt
de 1,5-3 m, având caracteristic mirosul aromatic degajat
de rădăcini, lăstari şi de frunze. Frunzele ovale, până la
alungite, sunt păroase pe dos. În iunie-iulie decorează prin
florile mari de 4-5cm, roşii-brunii, stelate, cu numeroase
petale catifelate, parfumate.
Cerinţe ecologice
Specia este subtermofilă, creşte bine în poziţii însorite, pe
sol obişnuit.
Utilizare
Se plantează solitar sau asociat cu alte specii.
Înmulţire
- prin seminţe, dacă acestea se maturizează complet;
semănatul se face imediat după recoltare, în răsadniţă
rece;
- prin marcotaj arcuit, în iunie; până în toamnă
înrădăcinează; după detaşare, marcotele se stratifică în
răsadniţă rece, iar primăvara se plantează.
45. Specie întâlnită în Grădina Botanică Timişoara
Origine - China, creşte până la 2 m, are frunze elliptic-
alungite şi flori lipsite de importanţă, mici, de culoare roz.
Este ornamental mai ales în septembrie-octombrie, prin
fructele bace foarte mici, violet de ametist. Frunzele se
colorează toamna în galben până la purpuriu
În cultură se preferă varietatea “Giraldii”, cu fructificare
abundentă şi rezistenţă mai bună la ger.
Cerinţe ecologice - în tinereţe este sensibil la ger, de
aceea se cultivă în locuri adăpostite. Creşte pe soluri
foarte variate, cu excepţia celor foarte calcaroase.
Utilizare - singură sau asociată cu alte specii, în poziţii mai
adăpostite şi care pun în valoare frumuseţea fructificării.
Înmulţire - prin seminţe, toamna sau primăvara, în seră;
se pot semănă chiar fructele întregi;
prin butaşi erbacei, în seră.
Particularităţi de cultură
Se taie primăvara pentru stimularea creşterii de noi ramuri
fructifere.
49. Denumire ştiinţifică: Actinidia deliciosa
Familie: Actinidiaceae
Origine: Kiwi este originar din valea râului Yangtze, din
nordul Chinei şi din provincia Zhejiang, pe coasta estică a
Chinei.
Descriere
În pădurile din care este originară, planta care face kiwi
poate fi descrisă ca un arbust cu viţe lungi, viguroase şi
lemnoase, asemănătoare lianelor, cu aspect de arbust
căţărător. Nu este neobişnuit ca un astfel de arbust să
acopere o zonă de 3-4,5 m lăţime, 5-7 m lungime şi 2,7-3,6
m înălţime. De aceea, kiwi are nevoie absolută de spalier.
Foliaj: frunzele mari, de culoare verde închis, cu aspect
lucios, au formă ovală înspre rotundă, cu 17-25 cm
diametru. Frunzele şi lăstarii tineri sunt acoperiţi cu peri
roşiatici, pe când frunzele mature au peri de culoare verde
închis pe partea superioară şi albi, cu vene albicioase pe
partea inferioară.
Florile : sunt mari, au 2,5-5 cm diametru, de culoare albă
spre crem şi puţin parfumate; apar câte una sau câte trei,
pe viţe, la axilele frunzelor. Perioada de înflorire se întinde
50. pe mai multe săptămâni, din mai până în iunie, în funcţie
de condiţiile climatice. Kiwi este un arbust androsteril,
adică florile poartă fie organele reproductive masculine, fie
cele feminine, aşa că este nevoie de arbuşti de sex diferit
pentru a se produce fructe. Există specii cu flori ale căror
organe reproductive masculine pot produce fructe, dar
aceste nu sunt de calitate bună.
Florile : sunt mari, au 2,5-5 cm diametru, de culoare albă
spre crem şi puţin parfumate; apar câte una sau câte trei,
pe viţe, la axilele frunzelor. Perioada de înflorire se întinde
pe mai multe săptămâni, din mai până în iunie, în funcţie
de condiţiile climatice. Kiwi este un arbust androsteril,
adică florile poartă fie organele reproductive masculine, fie
cele feminine, aşa că este nevoie de arbuşti de sex diferit
pentru a se produce fructe. Există specii cu flori ale căror
organe reproductive masculine pot produce fructe , dar
aceste nu sunt de calitate bună.
51. Fructul : este oval, ovoid sau oblong, lung de 7,5 cm, cu
pieliţa maronie, acoperită cu peri mici, tari. Pulpa fructului
este fermă, tare, până când e complet copt şi are o
culoare verde deschisă, strălucitoare, uneori gălbuie sau
maronie. Mijlocul fructului este suculent, cu linii
demarcatoare între care se află seminţe mici, de culoare
purpuriu închis sau aproape negre. Aroma fructului este
dulce acrişoară înspre acidă.
Cultivare şi îngrijire
Arbustul kiwi are nevoie de o lungă perioadă de
dezvoltare (cel puţin 150 de zile calde, fără îngheţ), care
nu trebuie să se suprapună peste perioadele reci din
toamnă sau iarnă târzie. Când este în perioada de repaus,
kiwi poate rezista şi la temperaturi de -12 grade Celsius,
poate chiar şi mai puţin. Totuşi, arbustul trebuie
aclimatizat uşor cu temperaturile scăzute pentru că orice
scădere bruscă poate duce la crăparea trunchiului şi astfel
52. la îmbolnăvirea viţelor. Îngheţurile care pot interveni
iarna târziu omoară mugurii lipsiţi de apărare, lucru care
limitează recolta de fructe.
Toate varietăţile de kiwi au nevoie de o perioadă de
adaptare la frigul iernii. Cel mai des cultivată varietate de
kiwi este Hayward, care are nevoie de o perioadă de
800 de ore la temperaturi între 0-7 grade Celsius pentru
a face faţă cu bine iernii. În zonele în care iernile sunt
blânde, se pot cultiva cu succes varietăţi ca Elmwood,
Dexter, Abbott, sau Vincent; în aceste zone, viţele de
kiwi îşi pot păstra frunzele, caz în care nu vor înflori în
sezonul următor. Kiwi poate fi cultivat foarte uşor şi în
ghiveci, ca plantă de interior.
Locul de plantare
Kiwi poate fi plantat şi într-un loc cu parţială umbră, dar
cel mai bine se dezvoltă într-un loc însorit, în care se
poate întinde pe un spalier Viţele trebuie protejate de
53. De vântul puternic pentru că rafalele puternice pot rupe
lăstarii nou apăruţi de pe tulpină.
Pregătirea locului de plantare
Kiwi are nevoie de un spalier mare, bine realizat, sau de
orice altă suprafaţă peste care să îşi întindă viţele lungi.
Pentru un simplu spalier se pot confecţiona unele în
formă de T, la care ambele laturi să fie lungi de 2,4
metri, dintre care 60 de cm trebuie să fie în pământ, iar
prin laturile de sus să treceţi nişte sârme (desigur,
acesta este cazul în care kiwi este cultivat în seră sau în
zonele în care poate fi plantat afară - pentru cultivare în
ghiveci, dimensiunile vor fi mult mai mici).
Pământul
Kiwi preferă solurile mai acide, cu pH-ul între 5-6,5, bine
drenate, bogate în materii organice. Frunzele vor arăta
lipsa de azot dacă pământul nu este acid. Arbustul nu
tolerează solurile cu concentraţie mare de sare.
54. Udarea
Kiwi trebuie udat din abundenţă, mai ales în perioada
activă, când este în plină dezvoltare, şi pentru a evita
problemele care pot apărea din această cauză, pământul
trebuie să fie foarte uşor drenabil. Udarea regulată vara,
când este foarte cald, este un lucru absolut necesar.
Stresul cauzat de secetă se manifestă prin căderea
frunzelor, îngălbenirea sau arderea marginilor acestora,
iar în cazuri extreme se ajunge la căderea tuturor
frunzelor şi apariţia unor lăstari tineri.
Fertilizarea
Kiwi trebuie tratat cu substanţe fertilizatoare, mai ales
azot, element de care are nevoie din plin, mai ales în
prima jumătate a sezonului de creştere. Adaosul de
nitrogen la sfârşitul perioadei va duce la apariţia unor
fructe mai mari, dar acestea nu vor rezista la depozitare.
În solurile bazice, un fertilizator pentru arbuşti fructiferi
trebuie turnat în jurul tulpinii, după care pământul trebuie
udat bine - această operaţie trebuie efectuată la
începutul lunii martie.
55. Urmează apoi tratamente suplimentare, la începutul
verii. Se pot folosi substanţe care conţin şi alte elemente
nutritive şi minerale necesare plantelor. Acoperirea
pământului din jurul tulpinii cu bălegar şi/sau paie uscate
este foarte benefică. Totuşi, stratul nu trebuie sa intre în
contact direct cu tulpina, pentru că poate putrezi coroana
arbustului.
Tăierile
Pentru a obţine o bună producţie de fructe, tăierile de
formare sunt absolut necesare. Tehnicile de tăiere se
bazează de obicei pe înlocuirea trunchiului principal şi
diferă numai în funcţie de sistemul de spalier folosit.
Viţele de kiwi trebuie, după cum am mai spus, să fie
antrenate pe un sistem din următoarele: o singură
sârmă, 3-5 sârme întinse pe un sistem în T sau pe un alt
fel de spalier. În toate cazurile, una din viţe va fi
antrenata în sus, pe sârme. Când vârful vitei se
încolăceşte ca un cârcel, acesta trebuie tăiat, iar de la
tulpină se lasă să mai crească încă o viţă.
56. După doi ani, arbustul va avea deja mai multe astfel de
viţe, în sezonul de creştere, fiecare ramură laterală va da
câte un lăstar nou, la cam 1/3 din distanţa de la care a
crescut chiar ea. În iarna următoare, tăiaţi trunchiul
bătrân şi repetaţi aceasta operaţie în fiecare an.
Înmulţire
Seminţele din fructele cumpărate pot fi plantate
primăvara. Trebuie folosit un amestec de pământ fin,
nisipos, care trebuie menţinut umed, dar nu îmbibat cu
apă. Seminţele germinează în 4-5 săptămâni. Plantele
obţinute astfel vor trebui altoite pentru a produce arbuşti
viguroşi. Kiwi cumpăraţi din sere sunt, de obicei, deja
altoiţi. Atât arbuştii altoiţi cât şi cei nealtoiţi au fiecare
avantajele lor. Arbuştii de kiwi obţinuţi din butaşi sunt de
obicei mai rezistenţi la frig; dacă se usucă până la nivelul
solului, un kiwi obţinut din butaş va da lăstari noi la
primăvara, lăstari care vor avea aceleaşi caracteristici ca
planta iniţială.
57. Boli şi dăunători
Kiwi nu are prea multe probleme din acest punct de
vedere, probabil şi datorită faptului că dăunătorilor nu
prea le plac frunzele, scoarţa şi rădăcina arbustului.
Melcii pot ataca ramurile tinere. Alţi dăunători mai sunt
cârtiţele, puricii plantelor, precum şi nematodele, care
reduc vigoarea arbustului.
Recoltarea
Rapiditatea cu care se coace kiwi depinde de soiul
cultivat şi de condiţiile climatice. Din punct de vedere
comercial, fructul se recoltează când este matur, adică
în momentul în care zaharurile solubile din el ating 6,5
unităţi pe un refractometru, în general până la 1-15
noiembrie, când seminţele din interior sunt deja negre.
Specii:
Kiwi rezistent: Actinidia arguta, Actinidia kolomikta
Kiwi roşiatic: Actinidia melanandra
Kiwi cu ramuri argintii: Actinidia polygama
Kiwi purpuriu: Actinidia purpurea
