Profetii despre Romania. Cine este G.?

1Gavriil Stiharul Profeţii despre România

3 CAP. I Viziunea din „Poiana Descătuşării“ n poiană, un schimnic, îmbrăcat ca un păstor ― cămaşă de in, cioareci, cojoc Î lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti ―, şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un stratgros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţivapaşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletuluisău, o voce care îi opreşte: „Să nu mergi mai departe!“ Surpins, G. împietreşte despaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc,asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. credecă în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârna un şiragde mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să lenumere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cumâna dreaptă să se apropie şi îi zice: „Ai fost oprit pentru că în gândurile tale sestrecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte.“ G.îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşteUnchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şiel se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniilede la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără săvrea capul până când bărbia îi atinge pieptul. „Trebuie să înduri dacă vrei să vezilucrurile viitoare“, şopteşte Unchiaşul cu blândeţe.“ „De altfel, ai să te obişnuieştirepede“, adaugă Unchiaşul imediat şi continuă, „acum numără patruzeci de boabe pemătăniile tale.” G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreaptă anevoiegrumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric. Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor,dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentimentciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce,de siguranţă. Doar câteva clipe...

4 Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lungfăcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare călanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poianăse aude tânguirea a mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţiigem, femeile bocesc ca după mort. De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patruoameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunteîngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care seaflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune.Bărbatul cel îmbrăcat în costumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scânteide ură şi răzbunare, îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticulordonă bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile deoameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt repedeînfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea apropiată îşi facapariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţii reuşesc să se facă nevăzuţiîn pădure. Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prindelacătul în două belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se aflaun lup alb. Apoi încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheiasub o piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare călupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentrunenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru,încât G. îşi simte picioarle paralizate. Unchiaşul parcă lăcrimează. „Nu sunt ai tăi, ci aimei!“ strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să iacheia. Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă: „Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eutrăiesc!“, apoi se trage deoparte. „Încă nu s-a terminat, priveşte aici!“ se aude un glas de femeie ce veneadinspre balanţă. Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochilimpezi, senini şi purta o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iarîn stânga un pelican cu penele albe ca zăpada.

5 Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are înmâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul.Sub greutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc în stigăte deurare. „Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni!" zice femeia tânărului. Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede laei, voind să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, darcălăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni.G. ar vrea să strige la ei să se ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. Înschimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul. Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cumdintr-un singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicaniizboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabefamiliare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i- son, ki-ri-e-e-le-i-son", ca într-un cor bisericesc. Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îlînlăţuieşte pe pitic zicând : „Să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii.“ Arcaşii piticului îl părasesc şi fug. Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câteo căţuie plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile, cu câte ocunună de trandafiri, îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează lapicioarele tânărului zicând: „Iată, îţi vom sluji doar ţie.“ Tânărul ia punga cu bani de petalerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând: „Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meuînscris în hrisoave!“ Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenitaur, mult mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plinide lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pebrânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioarede ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. sebucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se întreabă: „Oare ce scrie în hrisov?“Atunci, aude limpede vocea Unchiaşului: „Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Airăgaz patruzeci de zile să te cureţi.“ „Unchiaşule”, zice G. şi vocea şi-o aude clar

6răsunând înăuntru, „la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă.Tălmăceşte-mi, te rog!“ Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie braziişi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbăînfiorând-o. Nici urmă de Unchiaş, de munte şi de cetate... Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G.a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoielicare nu-i dau pace: „Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el esteSfântul creştin, care, judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron depiatră arată că ocupă un loc de cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificândtemelia Bisericii. Stratul de muşchi, ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadarBiserica este foarte bătrână. Balanţa suspendată în aer închipuie, fără doar şi poate,biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru fiindarătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi, din aceasta cauză,nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei. De aceea,vocea mea interioară m-a oprit. Şiragul de mătănii cu boabele de cremene şi cu o crucede cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să aratecă evenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poatesăptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. Faptul că mătăniile suntgrele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată că nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă oasemenea povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătatprin nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnificăunităţi de timp, poate zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poatesecole. În poiană s-a făcut întuneric, ceea ce ar putea însemna că întunericul aîngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iarzalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporescnecontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul esteunealta unui tiran, a piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vreasă întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân sau unmag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în Noua Eră, simte că a venit vremealui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar banii ologului

7atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească peoameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduitsă devină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei,purcede la înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltelepiticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată căeste şi el o unealtă a magului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarelebarbare de dininainte de încreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, esteîn formă de corb, deoarece, în vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilorse preschimbau în astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă, pentru aînrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magicăde a se tranforma, de a fi om, în timpul zilei, şi fiară, în timpul nopţii. Ologul carecălătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie financiară sau unsistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte corporaţii sau sisteme pe carese sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-i smulge magului roadele. Înscena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pecei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puteriifinanciare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţii îi săgetează pe ceiînrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cineeste pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. Oalegorie pentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor.Minunea cu pelicanul care se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângelemartirilor este sămânţa Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul esteînlănţuit arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută deboabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani,decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta arătând că suntmartirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure, în timpul înrobirii, se întorc. Tânărulreturnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşa că, de acum, oameniisunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea.Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ...”

8 G. simte o bucurie de nespus văzând cum poate pătrunde cu minteasemnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov?Aici este toată înţelepciunea...

9 CAP. II Primul mesaj lăuntric Motto: „Calea aici ce greu se găseşte. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai târziu, numai o clipă uitată pe urmă şi ea, îţi dezvăluie nebănuitele trepte." (Lucian Blaga) a puţin timp de la prima întâlnire cu Unchiaşul, G. visă ceva neobişnuit. Se L făcea că o scară cu o infinitate de trepte şerpuia spre abis, precum cochilia de calcar a unui melc uriaş. G. păşeşte atent pe fiecare treaptăsculptată parcă în lumină. Vârtejul de piatră ce părea că purcede din adânc, un adâncnebănuit şi nesfârşit, se înşuruba în Univers, avansând în sensul invers acelor deceasornic. Un sentiment plăcut îl cuprinse pe G. Un fior magnetic sacru şi familiar. Cufiecare treaptă, lumina devine mai intensă. Dintr-o dată, vede o uşă de piatră aflatălateral. O împinge uşor cu mâna şi ea se deschide. Se pomeneşte într-o salămajestuoasă, discret luminată. Bolta se sprijinea pe douăsprezece coloane demarmură. Pereţii erau sculptaţi, totul având înfăţişarea unei dantelării minerale lăsândsă pătrundă prin ochiurile sala o lumină colorată de vitralii. În mijlocul sălii, o masă demarmură. Pe ea, un pergament pe care era scris ceva. G. se apropie şi se apleacăasupra lui. Văzu un scris caligrafic, cu semne necunoscute. Totuşi, lucru de mirare, G.putu să citească. Era scris un singur cuvânt: „Acasă". G. cere ajutor Unchiaşului. O voce blândă, caldă şi familiară îi vorbeşte lăuntric:„Scara cu multe trepte coboară în abisul subconştientului tău. Şerpuieşte printre gândurişi emoţii asemenea cochiliei unui melc. O lumină fosforescentă vine din interior, atât câtsă nu te rătăceşti. Este lumina divină. O uşă de piatră se află lateral. Cea dintâi uşă. Dăîntr-o sala majestuoasă a cărei boltă se sprijină pe douăsprezece coloane, cele

10douăsprezece luni ale anului. Douăsprezece adevăruri. În mijlocul sălii se află masasupremei afirmaţii, iar pe ea un pergament pe care este scris supremul cuvânt. Unulsingur: «Acasă». Ai pătruns, aşadar, în sala primului popas şi ai citit primul mesaj cătresemenii tăi. Acum împărtăşeşte-l cu ceilalţi. Ajută-i pe semenii tăi să ajungă acolo şi să-lvadă cu ochii lor.“ G. se trezeşte brusc şi, după câteva clipe, înţelese că primise un mesaj în somnşi că acest mesaj este cheia de boltă ce-l va călăuzi să meargă înainte. Înţelese că deacum înainte călăuzirea Unchiaşului s-a încheiat. Nu va mai avea nevoie de el, căci i-afost descoperită calea directa ce-l va duce la Adevăr. A înţeles că orice mesaj profetictrebuie văzut lăuntric de fiecare, căci fiecăruia i s-a dat acest dar. Oamenii aleg liber să-l folosească sau nu. Aleg să pătrundă în propriul lor subconştient sau să asculte retoricaaltora. Aleg să vadă ei înşişi sau să-i lase pe alţii să vadă pentru ei. Ei sunt ca nişte orbice poartă în cârcă pe văzători şi-i roagă să vadă în locul lor. Dar şi văzătorii au nevoiede picioarele orbilor, căci sunt tot atât de infirmi ca şi aceştia, în spatele cărora stau.„Dar ce să însemne acest «Acasă»?“ se întreabă G. încurcat, şi pentru prima dată simţilipsa Unchiaşului. „Desigur“, îşi răspunse el, „aici sunt acasă... Pentru totdeauna!“

11 CAP. III Al doilea mesaj lăuntric: înviere în „Cimitirul speranţelor pierdute“ .se minună cât de uşor ajunsese în împărăţia subconştientului şi nu-şi G dădea bine seamă dacă mai visează încă. Se afla în odaia lui pe care o ştia dintotdeuna şi constată că toate lucrurile sunt la locul lor: masăsimplă de stejar, scaunele, mică bibliotecă asupra căreia timpul îşi lăsase amprenta şipendulă veche de peste o sută de ani. Deschise larg fereastra ce dădea în pădure şipriveliştea minunată pe care o ştia dintotdeauna veni să-i întărească convigerea că seafla în lumea reală şi că totul este aievea. Privi norii albi ale căror nebănuite forme ar fiinvitat pe orice muritor la visare şi se lasă purtat de metamorfoză lor celestă. Înţelese cătrebuie să caute aici, în viaţa reală, ceea ce fantasmele vedeniei de noapte îi revelaserăîntr-un moment de graţie, ca un preludiu a unei pasionate căutări de-o viaţa. Să cauteaici? De unde să înceapă? În nerăbdarea lui ar fi vrut să vadă dintr-o dată ceruriledeschise şi draperiile ignoranţei date la o parte ca în profeţiile sacre. Totuşi nu seîntâmpla aşa şi G. avea să petreacă ani de zile în neistovite căutări prin munţi, peşteri,schituri, locuri sacre. Fără somn. Fără odihnă. Fără popas. De fapt ce căuta el? Poartăpe care aceeaşi graţie divină să i-o deschidă spre subconştient. Ocazia s-a ivit într-o binecuvântată zi de vară, în preajmă Sânzienelor, când,aflându-se pe o culme acoperită cu jnepeni, văzu o pasăre cernită strângandu-şi aripileşi picând că o săgeată la sol. G. cercetă locul unde căzu sperând să-i găsească trupulneînsufleţit, dar chiar acolo unde văzuse limpede că se izbise de glia mamă nu găsiabsolut nimic. Se aşeză pe pământ chiar în locul acela şi stătu aşa o vreme. Noaptea îl găsi în aceeaşi stare de priveghere şi primele stele clipiră deasupralui cu o strălucire ciudată. O toropeală plăcută îi invadă fiinţa, semn că oboseala începesa-şi spună cuvântul. Îşi aminti că privegherea este suprema probă iniţiatică a omului

12pe care nici Ghilgameş, nici cei trei ucenici ai lui Iisus nu au putut-o trece acolo, pemuntele Măslinilor. Simţi cum se prăbuşeşte într-un hău ce părea fără fund şi se pomeni coborândîn fugă o scară spiralată asemenea cochiliei unui melc uriaş, aşa cum visase el cu cevatimp în urmă sau doar i se păruse că visează. Îşi aminti de cuvântul „Acasă" şi îlpronunţă cu glas tare şi tresări la ecoul pe care nu-l bănuise. „Acasă" era repetat dezeci de ori până ajungea să se stingă undeva în infinit. O lumină vagă se revărsa petrepte, dar de când G. repetă cuvântul misterios, se transformă el însuşi în lumină, aşacă acum ea era atât de intensă încât închise instinctiv ochii. Orbit, pipăi pereţii şi coborîmai atent pentru a nu cădea. I se păru că pereţii cedează şi el se afundă adânc în ei. Deschise ochii şi mai uimit văzu că se află trântit undeva pe zăpadă sub crengileunui cireş bătrân. Era cireşul lui din fundul curţii, din vechea casă părintească, loculunde se născuse şi îşi petrecuse copilăria. Acum casa şi cireşul nu mai existau, căcipropritatea fusese înstrăinată demult. Era o noapte senină de iarnă şi stelele sclipeautăioase. Recunoscu imediat momentele acelea petrecute sub cireş într-un decembriegeros, din preajma Anului Nou. Îşi amintea totul cu o prospeţime uimitore. Atunci avăzut clar viitorul. A văzut deceniul de strâmtorare şi înfometare ce avea să vină, apoivărsarea de sânge din timpul revoltei, confuzia de atunci, explozia de zvonuriasemenea unei bombe de distrugere în masă, execuţia conducătorilor, îmbogăţirearapidă a unor indivizi, degradarea continuă a ţării, pauperizarea oamenilor, lichelismulpolitic, triumful minciunii şi al făţărniciei. Mai mai presus de toate a văzut Hrisovul. În else găseau cuvintele de-o importantă crucială pentru ţara noastră. Cine le cunoştea,avea să cunoască şi transformarea. Căci duh de viaţa veşnică aveau cuvintele. Cine lepătrundea avea să pătrundă Taina. Căci în Hrisov era scris secretul semnelor pe careDumnezeu ni le trimite neîncetat, dar pe care le ignorăm totdeauna. O galaxie desemne este zugrăvită pe fresca anilor, anotimpurior, zilelor. O parte din universaşteaptă Secretul. Taină semnelor pe care G. o uitase, dar pe care acum avea să orecitească în hrisovul amintirilor. Odată reînviată, avea să vadă în fiecare semn oprovocare şi o proorocire, aşa cum văzuse atunci, în acea noapte de iarnă din preajmăAnului Nou.

13 CAP. IV Legământul lui Dumnezeu cu neamul românesc Motto: „Porumbii-proroci îşi scaldă aripile înnegrite de funingine în ploile de sus. Eu cânt – semne, semne de plecare sunt.” (Lucian Blaga) risovul… Semnele… Putea G. să le tălmăcească? Se aşază pe una din H treptele scării spiralate şi privi în gol. Lumina, care strălucise până atunci intens, diminuă sensibil până se stinse aproape de tot. Acum G. eracufundat într-un ocean de semiîntuneric şi îl cuprinse frică. O speranţă care revenise laviaţa era pe cale să se întoarcă în nefiinţă. O stea pâlpâia undeva în beznasubconştientului, atrâgandu-i atenţia. Un astru a cărui poziţie era inversată, strălucirealui venind de jos, de undeva din inima pământului, sclipea ca un diamant. G. priviîndelung stelele, ce se aprindeau şi se stingeau necontenit, şi simţi o toropelă plăcută înîntrega lui fiinţă. Porni pe scară, călăuzit doar de lumina stelară, coborând treptele într-o lungăcălătorie prin subconştient, prin somptuoasele odăi ale amintirilor. Revăzu cireşul bătrânal copilăriei şi trecu mai departe, spre ceva necunoscut şi sacru. La un moment dat,ceva îi dădu de înţeles că trebuie să se oprească. Simţi că picioarele îi sunt afundate înceva mătăsos şi privi în jos. O iarbă fragedă se unduia sub adierea zefirului,mângâindu-i ritmic genunchii, parcă pământul s-ar fi aprins cu flăcări verzi, mistuind ojerfă. De jur-împrejur, zarzării fremătau, parcă încercând să se scuture de păsările care

14se năpustiseră asupra micuţelor poame dulci ca zahărul. În depărtare se vedea o cetatecu zidurile albe. G. se apropie cu băgare de seamă şi se hotărî să intre. Bătu la o poartă masivăde aramă şi un oştean tânăr şi vânjos, cu mustăţi lungi, îi deschise imediat. „Ce vrei,bre?” i se adresa străjerul, ce era îmbrăcat cu o armura de oţel, bine lustruită, peste ocămaşă de zale. „Dacă se poate, v-aş ruga să îmi daţi drumul înăuntru. Vin de departeşi va trebui să rămân peste noapte.” „Trebuie să-mi plăteşti parale, altfel nu-ţi daudrumul înăuntru, bre!” G. îi puse în palmă o monedă de aramă. Oşteanul o privi cu ovădită nemulţumire şi nu retrase mâna, dând de înţeles că mai trebuie să mai pună. G.îi mai puse una şi primi permisiunea să intre. Înăuntru văzu bărbaţi şi femei îmbrăcaţi foarte diferit. Unii în haine de mătasebrodate cu fir de aur, alţii în zdrenţe de postav ieftin. Când trecea un om de vază, untoboşar mergea înaintea lui bătând din darabană şi strigând celorlalţi să facă loc. Toţi sedădeau la o parte, lăsând un culoar liber pentru demnitar şi suită lui. Câţiva oşteniloveau fără milă cu biciul pe nefericiţii care nu se grăbeau îndeajuns. Ajunşi pemargine, toţi trebuiau să cadă în genunchi şi să privească în pământ. Dacă cineva ridicadin întâmplare ochii, veghetorul poruncea oştenilor să-l salte şi să-l arunce într-o cuşcăce se afla într-o căruţă, în urmă convoiului. Căruţă nu era trasă de cai, ci de patruoameni înhămaţi la ea. G. avu ghinionul să întâlnească un astfel de convoi. O butcă cu un demnitar în eatrece cu mare fast pe uliţa principală. Mulţimea se dădu îngrozită la o parte. Neobişnuitcu astfel de moravuri, G. rămase derutat în mijlocul drumului. Imediat un oştean serepezi ca un uliu şi îl lovi cu biciul peste faţă, umeri, spate. Alţi doi oşteni, sosiţidegrabă, în luară pe sus şi îl aruncară în cuşcă mai mult mort decât viu. G. fu nevoit săprivească prin zăbrelele cuştii jalnicul spectacol care îi provoca scârbă şi indignare. Ajuns acasă, demnitarul dete porunci slugilor. G. fu dat jos şi dus înaintea lui. Eraun bărbat îngrijit, ce se cunoştea a fi ieşit la obraze, brunet, cam la treizeci de ani, cu obarbă lungă, ce lucea nefiresc în lumină, semn că şi-o ungea cu uleiuri. Purta un caftanvişiniu, ornat cu fire de aur, meşteşugit lucrate, având la mâneci blană de samur. Pecap avea un işlic de blană de samur. Fuma dintr-un ciubuc făcut din lemn de trandafir,frumos ornamentat. Faţa îi era oacheşă şi privirea vicleană. La dreapta şi la stânga se

15afla câte un slăvitor care îi cântă ditirambi, acompaniaţi fiind de un lăutar, ce se afla înspate, cu o cobză mare: „O, preamărite stăpâne,/ Soare al nostru mare,/ Lumina câştigăîn strălucire/ şi pământul în fericire/ când numele ţi-l şopteşte…” „Plecaţi!” strigăbărbatul. „Nu cântaţi, ci vă faceţi.” Lăsă să cadă câţiva gologani şi cei trei se aruncară îngenunchi pentru a-i culege. Unul din gologani se rostogoli la picioarele demnitarului şi,cum primul slăvitor se târî să-l ia, stăpânul îi strivi mâna, apăsându-i-o cu talpa cizmei.Slăvitorul începu sa urle sinistru de durere. Într-un târziu, demnitarul se resti la G.: „În genunchi, calicule! Să te văd că faci înfaţa mea o sută de temenele.” Cum „calicul” nu se aruncă în genunchi, demnitarulcontinuă să urle: „Puneţi-l în genunchi!” Oştenii îndeplini cu brutalitate porunca. Puţinmai calm, bărbatul se adresă lui G.: „Cum îndrăzneşti, ştii cine sunt eu?” „Nu ştiu,domnule, sunt străin aici.” „Aşa deci”, zise el mai potolit, „atunci află că eu mă numescKir Iamandi, dar pentru tine sunt arhon Iamandi, ai înţeles?” „Am înţeles, arhonIamandi.” „Acum să-mi spui ce treburi te aduce în cetatea noastră”, făcu Iamandi cuglas mieros, voind să-l supună la un lung tacrir, care, se pare, îi făcea mare plăcere.„Am venit pentru Hrisov”, i-o întoarse G. stăpân pe sine. Curiozitatea bărbatului crescula culme: „Hrisov? Care Hrisov? Hrisovul ăla care îţi spune unde sunt ascunse paralele?De-aia ai bătut drumul până aici? Basne! Minciuni!“ G. nu înţelegea de unde Iamandiştia de legenda Hrisovului, căci era încredinţat că taină acestuia îi fu descoperită numailui, în acea viziune din «Poiană Descătuşării». „Acum mă vei întrebă de unde ştiu”, ziseIamandi ghicindu-i gândul, după ce trase din ciubuc o gura de fum. „Ei bine, de la uncalic ca tine ce i se zicea Unchiaşul, un techea-berchea, care născocise acest basn,îndemnând pe rumâni la revoltă. Potlogarul ăsta povestea tuturor că Hrisovul le dădreptul ghiaurilor de rumâni să stăpânească Ţara Rumânească. Ba chiar să facăproorociri şi să slobozească şi alte neamuri. Am pus pe gealat să-i croiască o sută debice. Ha! ha! ha!” Un sfetnic se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. Faţa lui Iamandi selumină. „Uitasem. La noi umblă o basnă. Cică, înainte de a stăpâni noi pe acestemeleaguri, voi, rumânii, prinzând de veste că armia otomană este la Dunăre şi că vreasă intre în ţară, l-aţi înştiinţat în taină pe domnul vostru, Constantin, şi el a ascunscomoara într-o peşteră. Trădătorul ăsta, înainte de a fi dus la Stambul pentru a dasocoteală şi a i se tăia capul, cum i se cuvine unui trădator, a întocmit un hrisov. Cred

16că ştii şi tu, de vreme ce umbli după acel Hrisov. Spune-mi cinstit, nu pentru asta aivenit?” „Îţi voi spune arhon Iamandi dacă îmi vei spune domnia ta mai întâi ce s-aîntâmplat cu Unchiaşul”, zise G. hotărât. „Aşa deci”, se încruntă Iamandi, „acum puicondiţii. Ei, bine, îţi voi spune. A reuşit să scape din temniţă şi să dispară, deşi nu ştiucum a făcut, căci încuietoarea am găsit-o neatinsă. Poate că el te-a trimis aici să măispiteşti, să cauţi Hrisovul şi să găseşti comoara. Comoara e a noastră, auzi, şi nu văvoi lasă să o luaţi, atât timp cât stăpânim noi.” După ce cugetă câteva secunde, Kir Iamandi făcu un gest imprevizibil: poruncislugilor să-l pună în libertate. Ei se repeziră, îl scoase pe G. în curte şi, după ce îl maiciomăgi de câteva ori, îi dădu drumul. Demnitarul îşi mângâie barba şi le spuseoştenilor: „Luaţi-i urma, dar fiţi cu băgare de seamă să nu va simtă că-i şiret. Îmiraportaţi fiecare mişcare.” Apoi zise ca pentru sine: „Dacă va da de Hrisov, comoara vafi a mea.” G. pleca de la Kir Iamandi şchiopătând rău. Buzunarele îi fuseseră golite degealaţi şi acum umbla să găsească un codru de pâine să-şi astâmpăre foamea. La hannu putea trage fără parale, iar să cerşească îi era ruşine. Nu ştia că este urmărit pas cupas, dar un presentiment vag tot avea, căci din când în când întorcea capul şi privea înurmă. La un moment dat simţi că cineva îl apucă de braţ şi îl scutură cu putere. Întoarsecapul şi văzu o bătrână îmbrăcată într-o dulamă cernită. Avea părul alb strălucitor şipurta o broboadă de lână, de asemenea cernită. „Hai cu mine băiete!” zise ea pe un tonporuncitor. Bătrâna îl trase cu putere de mânecă şi-l împinse printr-o uşă îngustă într-ocasă văruită, cu olană mâncată de ploaie. G. privi cu uimire odaia. Era o cămăruţă cuferestrele joase şi cu pereţii proaspăt văruiţi. În faţa lui se afla o altă uşa mică. Bătrânao deschise. Îl impinse înăuntru şi uşa se închise la loc. G. se pomeni în întuneric.Bătrâna scăpără amnarul şi făcu lumină. Locul pe care îl credea a fi o altă cămăruţă era, de fapt, o peşteră. Stalactitele şistalagmitele păreau că sprijină bolta. Se auzeau picăturile de apă ce cădeau cu oritmicitate de ceasornic. Candele imense erau prinse de pereţi şi bătrâna le aprinse perând. Acum peşteră părea poleită. Uşiţa prin care intraseră dispăruse.

17 Bătrâna îl prinse de mână şi îl conduse până la o firidă, înăuntrul căreia se găseaun ulcior. Scoase ulciorul afară şi îl lovi de peretele de rocă spărgându-l. Un pergamentros de vreme se rostogoli la picioarele ei. Îl desfăcu cu grijă şi îl întinse apoi lui G.,zicând: „Iată Hrisovul!” G. îl luă în mâna tremurândă, privind-o insistent. Apoi o întrebă:„Cine eşti tu?” ”Biserica”, veni prompt răspunsul, „citeşte Hrisovul!” La lumina tainică acandelelor, G. citi murmurând: „Legământul lui Dumnezeu cu neamul rumânesc…”

18 CAP. V „Şi se va zidi Hagia Sofia cea Nouă!“ Motto: „Ea, cupola Agiei Sofia, pare a nu zace pe temei solid, ci parcă, atârnând de cer de o funie de aur, ar acoperi spațiul.“ (Procopius din Cezareea, 500 ― cca 565) . citi Hrisovul pe nerăsuflate, minunându-se continuu. Când isprăvi G închise ochii. Era în extaz. Bătrâna îl privi lung şi semnificativ: „Ţi-a fost dat să cunoști izvodul prin care Domnul Dumnezeu dă dreptulneamului românesc să stăpânească cel mai sfânt, frumos, bogat şi tămăduitor pământ.Să zidească aici cel mai mare și mai bineplăcut locaş de închinăciune: «Hagia Sofia ceaNouă», cea din urmă minune de pe pământ, ce fi-va apărată de îngeri şi heruvimi șiunde vor fi cântate cele mai frumoase şi sfinte imne ale Ortodoxiei... ! «Hagia Sofia ceaNouă» se va ridica în zilele cele hotărâte şi fi-va speranța neamurilor. «Hagia Sofia ceaNouă» a cărei zidire ar fi fost începută de însuşi Constantin Vodă Brâncoveanul dacănu ar fi fost mazilit, purtat în lanţuri şi batjocorit pe uliţele Ţarigradului, pentru ca apoi săi se taie capul, împreună cu cei patru fii ai lui... ! G., cu ochii larg deschişi, asculta cavrăjit și o privi pe bătrână: „Cine a scris toate acestea?“ zise el în cele din urmă. „Unînger, de bună seamă: Însuși Sfântul Arhanghel Mihail.“ „Cum a ajuns izvodul înaceastă peşteră?" „După ce domnul Constantin fu mazilit, pergamentul a fost dus lamănăstirea Hurezi. Se răspândise zvonul că grosul averilor Mucenicului se află în țară,păstrare la loc sigur, iar taină lor este dezvăluită în acest hrisov. Cum oamenii agiei i-auluat urmă, un călugăr curajos l-a ascuns într-o peșteră aflată în apropiere.“ „Este chiaraceasta, nu-i aşa?“ „Chiar aceasta e, dar acum trebuie să iei izvodul şi să pleci. Ţine-o

19tot înainte prin galeria aceasta și vei ajunge undeva. Ai să vezi atunci. Ai grijă depergament ca de ochii din cap. Trebuie să ajungă în lumea ta.“ Bătrâna luă o torţă, o aprinse de la una din candele şi i-o dete. Se întoarse șise pierdu în negură. G. credea că totul e vis. Porni la drum în stare de transă. I se păreacă merge printr-un tunel, ca acela descris de indivizii aflați în moarte clinică şi revenițiulterior la viaţă. Se aştepta să vadă entităţi de lumină care să-l călăuzească, dar nuvăzu nimic. Mergea totuși înainte nesimţind niciun fel de oboseală. La un moment dat,lui G. i se păru că aude un cântec duios, mlădiat de un glas de femeie, o doină careduce în lume tristețea unui suflet sfâșiat de doruri. Dar nu avea timp să se oprească şisă-l asculte mai bine. Mergea înainte fără oprire şi din pereții de granit ieșeau scântei,reflexe ale flăcării torței ce o trecea dintr-o mână într-altă. Galeria părea o temnița depiatră din care avea impresia că nu va mai ieși niciodată. La un moment dat, totul seînvârti în jurul lui şi-şi pierdu cunoştinţa... ...G. se trezi întins pe iarbă. Soarele se ridicase doi stânjeni pe cer și razelelui cădeau pieziş peste chipul lui, scăldându-l într-o lumină caldă și prietenoasă. Primulgând fu să vadă dacă mai are Hrisovul la el, dacă nu l-a pierdut cumva. Se pipăi şi văzuca buzunarul dinăuntru al hainei este gol. Nici urmă de pergament. Înciudat, se lăsă peiarba şi privi îndelung cerul: „Am fost un nevrednic. Am pierdut Hrisovul. Nu merit samai trăiesc!“ Se ridică totuşi anevoie și observă că se află în curtea unei catedrale. Ungrup de turiști, având în frunte un ghid tânăr, îmbrăcat într-o reverendă scrobită,impecabilă, venea către el. Tânărul părea a fi un proaspăt absolvent de teologie, poateun doctorand. Un bărbat brunet, cam la treizeci de ani, purtând un barbişon îngrijit, celucea nefiresc la lumina, semn că şi-l ungea cu uleiuri. „Kir Iamandi“, izbucni G.deodată. „Imposibil“, se răzgândi el. „Dar semăna atât de mult. “ G. se alătură grupuluiși ascultă cu atenție explicațiile teologului, ce vorbea popeşte, adică voit pe nas:„Catedrala pare că nu se sprijină pe temelie pământească, ci se revelează asemenea«Sfintei Sofia», care nu se înalţă spre nimic, care pur și simplu se arată, se revelează.Aici, mai mult decât oriunde muritorii vor sesiza coborârea Transcendentului...“ Păreacă strănepotul lui Kir Iamandi repetase aceste fraze de mii de ori şi acum le turuiamaşinal. „Acum vom intra în muzeu“, continuă el cu glas sforăitor. Descoperindu-l peG., tânărul ghid veni la el şi-l întrebă: „Dumneata faci parte din grup?“ „Nu, domnule",

20răspunse G., „dar aş dori să văd şi eu muzeul.“ Ghidul îl măsura din cap până înpicioare cu privirea şi-i zise cam deranjat: „Mă rog, în acest caz trebuie să achiţi taxa devizitare.“ „Taxa de vizitare!“ exclamă G. surprins. Deodată îşi aduse aminte că nu aveanici un ban, căci îl buzunăriseră lefegii lui Kir Iamandi. „Dar nu am niciun ban la mine“,se scuză el. Răspunsul veni prompt şi sec: „În acest caz, n-ai ce căuta înăuntru!“ ... Întins pe iarbă, G. contempla catedrala. Era cea despre care bătrâna îivorbise: «Hagia Sofia cea Nouă». O minune! Parcă nu avea nimic pământesc. Parcăera suspendată în văzduh. Parcă era o revelaţie... G auzi gălăgie. Grupul terminase devizitat clădirea şi acum era condus de ghid către catedrală. Oamenii vorbeau cu glastare, în ciuda apostrofării ghidului care le atrăgea atenţia să nu tulbure liniştea. G. auzidesluşit un glas de femeie, ce povestea entuziasmat: „Ca să vezi, Acela era Hrisovul!Dar bine s-a mai conservat...“ Văzându-l pe G. a doua oară şi mirându-se că mai e încăacolo, ghidul se opri şi, scrâşnind din dinţi, îi zise: „Şterge-o imediat! Vrei să chembodyguarzii să te dea afară cu forţa?“

21 CAP. VI O noapte care a schimbat un destin „S cara! Trebuie s-o cobori. Sau s-o urci. Oricum, să ieși de-aici, să ieși cât mai repede. Câtă umilință, câtă desconsiderare, câtă aroganţă. Oh! Dacă aș fi Iisus Hristos aș face un bici și le-aș răsturna mesele lornegustoreşti, infatuarea lor fariseiească și ipocrizia saducheiească. Dar pentru asta El aplătit cu viaţă. Și-a făcut dușmani, iar vechile ranchiuni au răbufnit acolo, în faţa lui Pilat:«Rătigneşte-L! Răstignaşte-L!» El a avut curaj, a privit moartea în faţă. Cine a spus:«Soarele și moartea nu pot fi privite în faţă» ? Da, dar Soarele poate privi moartea înfaţă. Dar tu? Tu ești laș, vrei să fugi. De ce bâjbâi căutând scara? Nu, nu ești Soare, darai primit lumina de la Soare: , Veniți de luați Lumină! Lumina lui Hristos lumineazătuturor…” „…Nu-nţelegi!", insistă ghidul privindu-l pe G. cu dispreț. „Dacă te vedepărintele administrator mă va certa pe mine din cauza ta." O femeie tânără, cam latreizeci de ani, se desprinse din grup și se adresă ghidului: „Îl plătesc eu intrarea.Lăsați-l să viziteze muzeul." Teologul o trase deoparte și îi spuse: „Nu vă implicați,doamnă. Trebuie să fie vreun vagabond sau cerșetor. După cum ați aflat și din presă,acum o lună ne-am confruntat cu o spargere…” „Ştiu”, zise femeia, „atunci când se zicecă s-ar fi furat nimburile de aur ale sfinților. Totuși, ușile, ferestrele nu prezentau urmede forţare. S-ar părea că hoții ar fi pătruns pe căi necunoscute…” „Posibil, doamnă. Latehnica de azi, totul e posibil… Trebuie să fim fermi cu hoții. Toleranţa noastrăproverbială a încurajat pe astfel de indivizi. Așa s-a ajuns să se spună că suntem unpopor de hoți. . . Am ajuns celebri până și-n proverbe ălora, bunăoară: «Quand

22quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une mânie. Quandtout un peuple vole, c’est la Roumanie»...” „Îl cunosc pe acest om”, făcu în modneașteptat femeia, pălind ușor, căci era clar că minţea. „Ei, bine”, concluzionă ghidulvădit stânjenit că îi fu întreruptă fraza pe care se vedea că o citise undeva. „În acestcaz, mergeți la terminalul de acolo și luați-I un tichet!" Femeia făcu întocmai. Terminalul îi citi un cip si-i eliberă tichetul. Femeiaînmână tichetul lui G. „Va trebui să mai stai până se formează un nou grup”, zise ea șiplecă fără să aștepte ca G. să mai apuce să mai spună ceva. Merse ceva mai încolo șise așeză pe o bancă. G. avu vreme să o privească îndelung. Era îmbrăcată cuviincios,cu gust, purtând un taior și o fustă bleumarin, care nu îi trecea dincolo de genunchi. Pecap, purta o băsmăluță dintr-un material fin ornat cu figuri geometrice. Nu era foartefrumoasă, dar avea trăsături fine. Părul negru încadra un ten palid. Privirea părea căoglindește în mod nemijlocit sufletul. Era sinceră și directă. G. intră cu noul grup care se formase și ieși după o jumătate de oră. Rămasesurprins când văzu că femeia îl așteptase în tot acest timp. Se apropie oarecumstânjenit și îi zise: „Vă mulțumesc, doamnă. Vă rămân îndatorat.” „Nicio problemă”, veniimediat răspunsul. „Pe mine mă cheamă Maria. Pe dumneata?” „Spuneți-mi G." „Dar eo inițială", zise Maria surprinsă. „În sfârșit, dacă insişiti…” „Am lipsit mult din București,puteți să-mi spuneți ce e cu aura sfinților?” schimbă bărbatul vorba „S-a întâmplatacum o lună de zile. Toate ziarele au vuit. Le poți citi online.” „Dar eu nu am calculator”,se scuză G. Femeia rămase pe gânduri un timp. Părea că deliberează îndelung. Zise:„Îmi pare râu , dar nu am laptopul la mine. Vino cu mine acasă. Am să-ți arăt. Am salvatîntr-un folder câteva documente. Le poţi citi pe îndelete. În plus, vreau să-ți mai aratcâteva cărți vechi pe care le am în mica mea bibliotecă. Eu sunt medic. În timp cedumneata vei citi netulburat, eu voi termina un raport care îmi trebuie mâine la serviciu.De când cu nebunia asta de implantare a cipurilor în organism suntem foarteaglomeraţi…“ „Implantarea cipurilor în organism! Se miră G. Am trăit să o aud și pe-asta." „Nu ai auzit de acest proiect până acum? În sfârșit, vei citi despre el pe net…" Maria deschise portiera mașinii și după ce îl invită pe G. să se facă comodporni motorul și demară. Conducea tăcută și prudentă. Pe tot parcusul drumului nu ascos o vorba. Intră pe o strada liniștită, străjuită de tei și opri în faţa unui bloc cu opt

23etaje. Urcară amândoi într-un lift, care opri la etajul opt. Apoi intrară într-un apartamentce avea două camere. Maria dădu drumul la un laptop și se opri la un articol de presă, datat 2 mai,ce titra cu litere de o șchioapă: „Spargere la «Catedrala Mântuirii Neamului» - hoții suntîncă în libertate". Articolul fusese scris cu o vădită notă de ironie: „Din relatărilepărintelui T. am aflat că seara, înainte de a adormi, părintele s-a privit de câteva ori înoglindă și parcă a văzut un cerc galben înconjurându-i capul. Somnul l-a luat repede. Avisat mult. Dimineață, a deschis biserica și a constatat că sfinții îl apostrofează.Uitându-se mai bine, a văzut că aceștia nu mai aveau pe cap discurile lucrate din foițăaurite. Părintele a mers imediat la poliţie și a reclamat furtul. Din primele cercetări arezultat că ușile și ferestrele erau intacte. Niciun indiciu nu confirmă că s-ar fi intrat prinefracție. Dar partea cea mai interesantă a fost aceea că, deși polițiștii au constatat larândul lor că nimbul de aur al sfinților dispăruse într-adevăr, confirmând așadartemeinicia reclamației, ulterior fotografiile au arătat contrariul. În fotografii, sfințiiapăreau cu nimbul lor pe care îl aveau dintotdeauna. Să fi contat faptul că, de Întâi Mai,părintele a ieșit ca tot omul la iarba verde și a petrecut cu mâncare și băutură, dar, maiales, cu băutură, până noaptea târziu, cinstind cum se cuvine «Sărbatoarea deArmindeni», numită în popor şi «Ziua pelinului» sau «Ziua beţivilor»? Se pare că pânăla sosirea părintelui protopop, hoții ar fi avut timp să le aşeze la loc, căci acesta ainfirmat categoric că s-ar fi întâmplat ceva anormal, catalogând afirmațiile partintelui T.drept „oboseală”, deşi unii enoriaşi cred ca ar fi fost vorba de „viziuni". „Așadar, a fost vorba de o iluzie sau poate o farsă", concluzionă G. nu pedeplin lămurit. „Cred că de o iluzie", răspunse Maria, "căci, de atunci, fenomenul a fostsemnalat și în alte biserici din ţară." „Iluzionism?” se întrebă G. retoric. „Cine ar putea fiacest iluzionist?" "Asta aș vrea și eu să aflu. De aceea mă duc pe la biserici, așteptândreapariția fenomenului. Până acum nu am văzut nimic... Am văzut însă altceva." „Ceanume?" Maria nu răspunse nimic și G. spuse într-un târziu: „Trebuie să plec. Iartă-măcă v-am reținut." „Am să te mai văd?" „Îmi pare rău, plec definitiv." Maria privi în gol,apoi hotărâtă se destanui: "Știi, te-am mințit cu laptopul. Mai am unul în mașină, dar...Iar povestea cu cărțile vechi este iarăși o minciună. De ce am făcut-o? Nu știu, poate cănu voiam să ne despărțim așa. M-ai întrebat adineauri ce am văzut. Acum pot să-ți

24spun. Un nimb. Capul tău era inconjorat de un nimb de aur, ca cel al sfinților. Te rog, nupleca! La aceste vorbe, G. fu cuprins de un sentiment de milă. Știa precis că și Maria areun cip implantat în organism și că, în curând, sentimentele ei sincere și atât de firești sevor schimbă. Deodată, avu o sclipire de lumină. I se adresă autoritar: „Scoate-ți imediatcipul!" Propunerea era atât de neobișnuită, încât femeia rămase surprinsă. „Scoate-l",insistă el, "și apoi vino cu mine!" „Nu pot aici acasă", răspunse ea. "Trebuie să merg laInstitut. Acolo am tehnologia necesară. Și nu pot singură, trebuie să găsesc un colegcare să mă ajute." „Găsește-l!" Miezul nopții. La poarta Institutului își făcu apariția o mașină condusă de ofemeie. Lângă șofer, se află o altă femeie. Femeia opri și merse un scaner care oidentifică. Poartă se deschise și mașină pătrunse înăuntru. Portarul, care tocmai atuncifusese trezit din somn, veni la mașină și zise: „Faceți ore suplimentare, domnişoarăMaria.” Apoi, adresansu-i-se celeilalte: „Și dumneavoastră doamnă..." Neprimind niciunrăspuns se duse în cabina lui şi se culcă la loc. Automobilul merse pe o aleee lungă,apoi se opri. La intrare, un alt scaner începu să bâzâie. Trecând și de acesta, celedouă femei pătrunseră înăuntru. După aproximativ o oră, ele ieșiră grăbite. „Ești foarte amețită Maria, lasă-măpe mine să conduc!" Maria încuviință. „Știi", spuse ea într-un târziu, „mă simt ciudat... debine!"

25 CAP. VII Cine este G.? uţin după miezul noptii, G. auzi motorul unui automobil care opri în faţa P blocului. Îl recunoscu imediat. Privi precipitat pe fereastră şi văzu pe cele doua femei coborând în grabă. G. Deschise uşa de la intrare şi aşteptăca liftul să se oprească. O veşnicie. Când, în sfarşit, în cadrul uşii de la lift, îşi făcuapariţia Maria ― probabil că prietena ei coborâse între timp ―, G. avu o revelaţie.Pentru prima dată, o vedea altfel: mai tânără, mai deosebită. Unde mai văzuse chipulacesta ? Un chip aparte, nobil deşi acum atât de tulburat. Nu avu timp să-şiamintească… Femeia intră grăbită în apartament: „Sunt nebună”, murmură ea pierdută, „debună seamă sunt nebună. Acum sunt o proscrisă, o fugară, o condamnată. Voi fiinternată într-un ospiciu-închisoare, unde voi fi supusă unei terapii de reeducare.” G. sesimţi vinovat şi Maria băgă imediat de seamă. „Iartă-mă”, se scuza ea, „nu-ţi fac niciunreproş. Eu însămi mi-am asumat responsabilitatea gestului meu nebunesc… dar…dacă stau mai bine să mă gândesc, nu a fost chiar atat de nebunesc.” „Dacă mai aiîncredere în mine”, şopti G., „trebuie să mai faci un lucru. Să plecăm imediat de aici.”„Şi unde vom merge?” spuse ea mirată.” „În peştera prin care am venit. Îţi sunt dator cucâteva explicaţii. Am venit de undeva din subconştientul vostru. Am venit printr-opeşteră, aducând un hrisov, un document întocmit chiar de Constantin VodăBrârancoveanul. Hrisovul nu este acelaşi cu cel pe care l-am văzut în muzeu. Ştiu căpeştera trebuie să fie pe undeva prin Oltenia. Poate «Peştera lui Pahomie». Să ocăutăm întâi pe aceasta. Să mergem acolo deci şi s-o găsim. Hrisovul? Vom căutaoarecum acul în carul cu fân, dar am presentimentul că îl vom găsi. Sunt sigur că l-am

26pierdut în această peşteră.” „O nouă aventură?” făcu suprinsă Maria… „Totuşi”,completă ea, „ceva îmi spune că trebuie să merg până la capăt. În definitiv, trebuie săgăsesc răspunsurile la intrebările pe care mi le puneam încă din timpul liceului. Cinesunt? De unde vin? Încotro? De ce tocmai eu?...” Maria pregăti automobilul. Puse în portbagaj pături groase, o lanternă, hainecălduroase. Se gândise şi la benzină. Acum că nu mai avea cipul, îi va fi greu să-şialimenteze rezervorul. Găsi soluţia: buna ei prietenă, Ana, o va ajuta. O va convinge săo însoţească. Noroc că erau vecine. „Aşteaptă-mă”, zise femeia, „voi urca până la trei şivoi incerca să o conving pe Ana să vină cu noi. Avem nevoie ca ea să ne ajute cucipul.” G. aşteptă în maşina timp de un veac, adică un sfert de oră. Din bloc îşi facuapariţia Maria însoţită de Ana. Ce uşurare! După ce facu prezentările, Maria urcă lavolan şi porni motorul. Ana stătea lângă ea pe scaunul din dreapta. Părea mai tânarădecât Maria, şi poate că era. O femeie zveltă, frumoasă. Par castaniu, bucălat, ochialbaşti-verzui, ca apele adânci şi tainice, nas drept, ten fin. Totul la ea era bineproporţionat. Deosebită era vocea. Muzicală, hipnotică, misterioasă, mlădiind ca ochemare a legendarelor sirene. Întreaga făpură imprăştia discret un parfum deiasomie. Automobilul opri la o staţie de benzină şi Ana, folosindu-si cipul, facu plinulrezervorului. După o jumătate de oră, automobilul se afla pe şosea, rulând cu viteză sprevestul ţării „Ce scria în Hrisovul domnitorului Brâncoveanul?” rupse Maria tăcerea.Puţin emoţionat, G. răspunse: „Cu dumnezeiasca lui clarviziune, domnitorul proorocisevremurile ce vor urma… Dar nu numai atât! De fapt, Hrisovul este Testamentulvoievodului. Prin el, Mucenicul lasă românilor bunuri materiale şi spirituale. Lasă uninventar al datornicilor şi al datoriilor acestora către poporul român, o lista cu toţi aceiacare furaseră din vistieriea ţării şi jefuiseră ţara, căci mult s-a furat. Mai lasă şi obligaţiade a se desăvârşi lucrarea pe care el o începuse. Fiecare generaţie va avea datoria săinventarieze jaful, pentru ca, în ziua scadenţei, Tânărul Voievod să-i execute silit pedebitori, să-i tragă la răspundere. Nu există termen de prescripţie, iar judecata o vor

27face bătrânii cei drepţi şi cinstiţi. Fără subterfugii avocăţeşti, fără amânări suspecte.Cine crede că, odată cu moartea Mucenicului, au dispărut toate documentele se înşală.” „Cine-i Tânărul Voievod? interveni Ana.” „E cel cu paloşul pe care l-am văzut în«Poiana Descătuşării», Fiul femeii cu chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini ce purta odiademă de argint pe cap.” „Mă tem ca nu-nţeleg”, adăugă Ana. „Cine-i aceastăfemeie?” „Nu ştiu. Asta vreau şi eu să aflu.” Era o noapte caldă de vară, iar ţârâitul greierilor pusese stăpânire pe întreagacâmpie, măcinând întinderea nesfârşită. Deodată, G. întoarse capul şi o privi pe femeieîntr-un mod ciudat. Într-un târziu, se hotări să o întrebe: „Ai copii, Maria?” „Mi-ar fiplăcut, dar nu sunt nici măcar măritată.” G. tăcu. Farurile maşinii continuau săsfredelească întunericul. Din când în când, venea din sens opus câte un automobil saucâte un camion, care trecea nepăsător, orbindu-i cu farurile. Deşi obosită, pentru căavusese parte de o zi atât de încărcată, deşi era la volan de mai bine de o oră, Mariaparcă trăia clipe deosebite, întreaga ei fiinţă şi-o simţea învăluiă într-o liniştesuprafirească, care venea de undeva dinlăuntul ei. Se predase acestui nou sentimentde năzuinţe şi idealuri, de vrajă şi mister. Automobilul merse toată noaptea, ca o pasărecălătoare în drumul ei spre casă. Începuse să se lumineze şi, doborâtă de oboseală, ieşi cu maşina de pecarosabil şi opri undeva pe câmp, pentru a se odihni. Ana se oferi să treacă la volan,dar nici ea nu fu în stare să se menţină trează. Pâlca nopţii se risipea treptat, iardealurile înverzite răsăreau unul câte unul. După trei sferturi de oră, automobilul rula iarşi pe şosea. La volan se afla Ana,iar de data aceasta, pe scaunul din dreapta stătea Maria. După ce pierdu ceva timppentru a citi indicatoarele, îşi dădu seama că se rătacise. Traversă totuşi Oltul, intrândîn Râmnicu Vâlcea. Călătorii nu fură interesaţi să admire oraşul, cum nu fuseserăinteresaţi să admire nici Piteştiul, pe care-l străbătuseră mai devreme. Voiau să ajungămai repede la „Peştera lui Pahomie”. Ieşiră din oraş şi se pomeniră iaraşi pe şosea.Aceeaşi monotonie. Ana opri de vreo douăzeci de ori pentru a citi indicatoarele, careparcă intrau intenţionat în conflict unele cu altele, indicand direcţii diferite. „Trebuie să întrebăm pe cineva cum putem ajunge la peştera”, concluzionă Ana.„De altfel, se pare că norocul ne surâde.” Apăsă uşor pedala de frână şi opri lângă o

28maşină ce staţiona pe dreapta. Observă că şoferul stătea aplecat peste volan, căutândceva pe hartă. Era un bărbat tânăr, înalt, bine făcut, îmbrăcat cam neglijent. Părulblond-roşcat, încreţit. Barba era roşcată şi ceva mai îngrijită decât părul, care îi stăteavâlvoi în cap, ca un rug aprins. Maria deschise geamul şi i se adresă: „Fiţi amabil, vărog! Cum putem ajunge la «Peştera lui Pahomie»?” Omul ridică privirea şi o încrucişăcu cea a femeii. Maria obsevă că ochii îi erau albaşti şi limpezi. Atunci se petrecu cevaneaşteptat, un fel de miracol. Fiecare privea fascinat la celălalt, niciunul nu se-ndura să-şi dezlipească privirea de la chipul celuilalt, ca şi cum doi magneţi se atrăgeau reciproc.Secundele treceau şi cei doi ignorau cu desăvârşire scurgerea timpului, mângâindu-seunul pe altul cu privirile. Într-un târziu, bărbatul, trezit ca dintr-o transă hipnotică, spusepoliticos şi cam timid: „Şi eu mă-ndrept tot într-acolo. Dacă nu vă e cu supărare am sămerg înainte, pentru ca dumneavoastră să mă puteţi urma. De altfel, nici nu e mult demers. Aveţi încredere, cunosc bine munţii aceştia. Sunt geolog. Mă cheamă Constantin.Să ştiţi că peştera este închisă şi nu se poate intra. Dar găsim noi o cale. Aveţiîncredere.” Bărbatul demară uşor. Cealaltă maşină făcu la fel. „Interesant om”, zise Ana, „dartrebuie să fim totuşi cu băgare de seamă. Îl cunoaştem doar de cinci minute şi nu ştimcine este şi ce gânduri are. Se pare că este fascinat de tine, Maria. Şi tu de el. Bine cănu eşti tu la volan, căci nu sunt sigură că ţi-ai revenit, iar pe marginea şoselei sunt preamulţi plopi bătrâni…” „Pe mine mă cheamă Maria”, răspunse ea cu întârziere, adresându-se unuipersonaj imaginar, absentă fiind la tot ce spusese până atunci buna ei prietenă.„Maria… Maria… Mă cheamă Maria… Îmi pare bine de cunoştinţă, Constantin…” G. îşi aminti în sfârşit: „Oare cum de nu mi-am dat seama? făcu el. Fărăîndoială… «o femeie cu un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini purtând o diademăde argint pe cap. Ţine în mâna dreaptă un hrisov, iar în stânga un pelican cu penelealbe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei…» Desigur,e femeia din «Poiana Descătuşării». Dar tânărul? Desigur, fiul ei… Negreşit, va aveaun fiu… E încă tânără…”

29 „Maria! O cheama Maria! izbucni el, absorbit de neaşteptata descoperire. Anagândi că amândoi şi-au pierdut minţile şi se felicită că acceptase să meargă cu ei, altfelcine ştie cum s-ar fi sfârşit această aventură. Automobilul din faţă părea că ştie bine drumul. După ce lasă în urma OcneleMari, coti la dreapta, trecu prin Băile Govora, apoi prin Horezu şi, în final, ajunse înPolovragi, îndreptându-se spre Cheile Olteţului. Apoi se opri. Şoferul coborî şi îi aşteptazâmbind. „Acolo este peştera pe care o căutaţi”, zise el întinzând braţul. „Se mainumeşte şi «Peştera Polovragi»”. Are o lungime de zece kilometri şi se spune că arexista şi o galerie care ajunge în Transilvania. Dar nu putem să intrăm. Totuşi, eu amgăsit o intrare secretă. Hai să v-o arăt. Veniţi după mine!” Porni înainte, urcând cuuşurinţă panta, dovadă că era antrenat. Toţi ceilalţi îl urmară cu dificultate. Se opri la unmoment dat. „Să ne aşezăm”, zise el şi începu să se uite la cer. O pasăre cernită îşistrânse aripile şi căzu ca o săgeată la sol. „Acolo este intrarea”, facu el. Să mergem! G. se pomeni încă o dată coborând în fugă binecunoscuta scară spiralată, cesemăna cu o cochilie de melc. Împinse uşa de piatră ce se afla lateral şi se pomeniiarăşi în sala majestuoasă a cărei boltă se sprijinea pe cele douăsprezece coloane.„Acasă”, murmură G. Merse în mijlocul sălii şi, pe masa „Supremei Afirmaţii”, găsi unpergament. Era Hrisovul… G. întinse mâna şi-l luă. Îl desfăşură atent şi-l reciti. Auzi un glas cunoscut cevenea din spatele lui: „Pe acesta îl căutai?” Era Ana. Geologul şi Maria erau şi ei lângaea. „Da, acesta este. Să-l citim deci cu toţii pe îndelete!” Îl desfăşură pe masa şi ceilalţiputură să-l vadă mai bine. Geologul scoase telefonul mobil şi încercă să-l fotografieze.Nu reuşi. Pe ecranul mobilului nu apărea nimic. Miracol? Care să fi fost explicaţia? G.se gândi la fenomenul dispariţiei nimbului sfinţilor din Catedrală. „Nu putem să-l citim!”adăugă Maria. Este scris cu alte litere.” „Ai dreptate”, confirma G., „cum de nu m-amgândit. Este scris cu slovă chirilică. Aşa se scria pe atunci. Am să vi-l citesc eu.” G.începu să citească silabisit. Nici el nu era obişnuit cu slova chirilică. Geologul scoaseun carnet şi scrise totul, ca după dicteu. Toţi ascultau vrăjiţi. Din când în când, geologulîl ruga pe G. să reia. Voia să fie sigur că nu a scăpat niciun cuvânt. Când ispravi, G. îlpuse înapoi pe masă. Geologul se oferi să facă o copie pentru fiecare. „Poftim copiile”,zise el, după ce termină de scris. După ce mai citi încă o dată cele scrise, Ana i se

30adresă lui G.: „De fapt, cine eşti? Ce se ascunde în spatele acestei iniţiale ― «G»?Cum de-ai avut atâta influenţă asupra Mariei, încât ea ţi-a urmat imediat voinţa? Ceurmăreşti?” G. se gândi o clipă şi răspunse: „Fiul Mariei va fi executorul testamentar altestatorului Constantin Vodă Brâncoveanul. El va mântui neamul românesc. „Bine, dareu nu am niciun fiu. Nu sunt nici măcar măritată”, protestă Maria. „Nu încă, dar vei fi,dar vei avea”, replică G. „Cât în privinţa căsătoriei…” Fără să-şi termine fraza, G. privisemnificativ la geolog. Maria privi la Constantin şi amândoi se îmbujorară. Ana admisecă, în aceasta privinţă, G. spunea adevărul. „Numele meu? Nu are nicio importanţă”,continuă G. imperturbabil. „Cine sunt? Exist în subconştientul fiecăruia. Cum de amatâta influenţă? Sunt mesagerul năzuinţelor de veacuri ale neamului românesc. Ele segăsesc adormite în adâncimile insondabile ale subconştientului colectiv, iar eu am fostchemat să le trezesc. De ce tocmai eu? Am fost iniţiat de rădăcinile duhovniceşti aleneamului. Iniţiala mea? Poate veni de la… “ G. nu apucă să-şi termine fraza. Se pomeni că urcă scara spiralată, Urca spreveacul lui atât de drag şi totodată atât de parşiv.

32*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În textul de faţă a fost inserat un minitextîncifrat, prin care se poare identifica autorul real, precum şi un scurt blestem împotrivaprofanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluaretrebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul.

Profetii despre Romania. Cine este G.?

by Gavriil Stiharul on Jun 15, 2012

Accessibility

Categories

Upload Details

Usage Rights

Statistics

Profetii despre Romania. Cine este G.? Document Transcript