• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content
Curs 7 contrastele cromatice
 

Curs 7 contrastele cromatice

on

  • 1,070 views

 

Statistics

Views

Total Views
1,070
Views on SlideShare
1,070
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
27
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Microsoft Word

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Curs 7 contrastele cromatice Curs 7 contrastele cromatice Document Transcript

    • Educaţie plastică şi metodică Cursul 7 Contrastele cromatice Se vorbeşte de contrast când se observă diferenţe evidente între două efecte cromatice aflate în comparaţie. Dacă aceste diferenţe sunt absolute, se vorbeşte despre contrast de polaritate. Mare-mic, alb-negru, rece-cald, în gradul lor maxim de opoziţie sunt contraste de opoziţie. Simţurile noastre apreciază întotdeauna şi numai prin intermediul comparaţiei. Cele şapte contraste cromatice propuse de pictorul şi cercetătorul în domeniul cromatologiei, Iohannes Itten, sunt urmatoarele: - 1.Contrastul culorilor pure; 2.Contrastul clar/obscur; 3.Contrastul rece/cald; 4.Contrastul culorilor complementare; 5.Contrastul simultan; 6.Contrastul de calitate; 7.Contrastul de cantitate. 1. Contrastul culorilor pure. Contrastul culorilor pure este cel mai simplu dintre cele şapte contraste. Nu prezintă o complexitate vizuală, astfel încât se formează prin apropierea (alaturarea) oricăror culori aflate pe punctul cel mai înalt de saturaţie. După cum opoziţia alb-negru constituie vârful contrastului clar/obscur, tot aşa apropierea de galben, roşu, şi albastru reprezintă gradul maxim de tensiune între culorile pure. Pentru a crea acest tip de contrast sunt necesare cel puţin trei culori, distincte. Rezultă de aici întotdeauna un efect puternic, energic şi hotărât, destinat să piardă în mod proporţional din forţă pe măsură ce culorile folosite se îndepărtează de cele trei culori primare. Astfel oranjul, verdele şi violetul au un caracter mai puţin pronunţat decât galbenul, roşul şi albastrul. Efectul culorilor terţiare este şi mai slab. Dacă se separă culorile prin linii negre sau albe, acestea dobandesc o mai mare evidenţă: capacitatea lor de influenţă reciprocă este definitiv blocată, fiecare culoare dobândind astfel o valoare reală, concretă:
    • Educaţie plastică şi metodică Cursul 3 2. Contrastul clar/obscur. Lumină şi întuneric, clar şi obscur, au valoare de contraste absolute. În pictură, albul şi negrul reprezintă punctul extrem de contrast clar/obscur. Negrul şi albul sunt polare din oricare punct de vedere, dar între ele se desfăşoara gama griurilor. O suprafaţă gri, unitară se poate inunda de o vitalitate misterioasă prin acţiunea modulaţiilor minime a valorilor sale tonale. Griul poate rezulta dintr-un amestec de alb şi negru; din amestecul de G+R+A+Alb, sau din amestecul oricărei perechi de complementare+Alb. Într-o serie continuă de douasprezece gradaţii tonale de alb şi de negru este important ca gradaţiile tonale să se afle la distanţă egală: griul mediu trebuie să se afle în centrul seriei.
    • Educaţie plastică şi metodică Cursul 7 3. Contrastul rece – cald. După cum s-a văzut, pe discul cromatic, galbenul este cea mai luminoasă culoare iar la polul opus, violetul e cea mai întunecată, adică ître ele exista cel mai puternic contrast clar/obscur. La dreapta şi la stânga axei galben-violet, la două grade diferenţă, se află, diameral opuse culorile terţiare: RO(roşu/oranj) – Ave(albastru/verde), adică cele două polarităţi ale contrastului rece-cald. Ro, adică roşu Saturn este culoarea cea mai caldă; Ave, adică oxidul de magneziu este culoarea cea mai rece. Galbenul(G),galbenul/oranj(GO),oranjul(O),roşul/ oranj(RO), roşul(R) şi roşu/violet(Rvi) se definesc în mod comun a fi culori calde, în timp ce galbenul/verde(Gve),verdele(Ve),albastru/verde(Ave),albastrul(A),albastrul/violet(Avi) şi violetul(Vi) sunt numite reci. Ca şi în cazul tonurilor de culori închise şi deschise, unde apropierea de o altă culoare poate să schimbe această percepţie, şi în cazul temperaturii culorilor, alăturarea de o culoare pură a griurilor cromatice sau acromatice poate schimba temperatura acestora din urmă. Când privim un peisaj, obiectele mai depărtate apar mai vagi, adică mai deschise dar totodată mai reci din cauza interpunerii între noi şi obiectele respective a mai multor straturi de atmosferă. În acest caz contrastul rece/cald are posibilitatea să sugereze apropierea sau depărtarea. Este deci instrumentul esenţial în producerea perspectivei şi iluzionismului plastic. Dacă se doreşte realizarea unui contrast de-a dreptul antitetic, care să prezinte maxima polaritate rece-cald, este necesară formarea unei scări de gradaţii cromatice care să meargă de la Ave până la RO trecând prin A,Avi,Vi,Rvi,R: În mod firesc, între această vastă gamă cromatică se pot folosi mai mult sau mai puţine gradaţii intermediare. Gama contrastelor de cald-rece care merge de la galben la roşu/oranj, prin culorile reci, devine folositoare doar dacă culorile deţin acelaşi grad de luminozitate ca şi galbenul, altfel predomină contrastele clar/oscurale. Frumuseţea acestor modulaţii este pusă în plină lumină doar când lipsesc opozitiile de tonalitate:
    • Educaţie plastică şi metodică Cursul 7 4. Contrastul culorilor complementare. S-a văzut, în descrierile de mai sus, că acele culori care sunt într-o opoziţie totala, în cercul cromatic, respectiv: G-Vi; O-A; R-Ve, se numesc culori complementare şi între ele se afla o opoziţie, adică un contrast de complementare. Din punct de vedere fiziologic este verificat faptul că, fie imaginea succesivă, fie efectul de simultaneitate determină un fenomen singular, a cărui cauză nu este încă cunoscută, potrivit căruia ochiul, care pretinde integrarea fiecărei culori cu complementara sa, în lipsa acesteia şi-o reprezintă ca şi cum ar fi prezentă. Culorile complementare, folosite în raporturi cantitative juste, dau efecte solide de static (tocmai datorită echilibrului dintre ele: una este caldă, cealaltă este rece; una este luminoasă, cealaltă întunecoasă). 5. Contrastul simultan. Contrastul simultan este fenomenul prin care ochiul nostru, în faţa unei anumite culori, pretinde în acelaşi timp de la ea complementara sa, şi neprimind-o şi-o reprezintă singur. Fenomenul dovedeşte că prin armonia cromatică devine esenţială respectarea legii culorii complementare. Culoarea produsă în acelaşi timp există numai în percepţia cromatică a privitorului şi nu în realitatea exterioară, cum se demonstrează prin faptul că nu poate fi fotografiată. Efectul de simultaneitate nu se naşte doar între gri neutru şi o culoare pură, ci şi între două culori pure care nu sunt complementare: în asemenea caz fiecare dintre ele încearcă să o împingă pe vecina ei spre propria complementară, pierzându-şi amândouă caracterul real şi dând naştere la noi efecte de luminozitate:
    • Educaţie plastică şi metodică Cursul 7 Culorile par să fi câştigat o extremă nelinişte dinamică, pierzându-şi stabilitatea şi intrând într-un joc nestatornic de vibraţii. Îşi părăsesc caracterul obiectiv pentru a varia pe un plan ireal, ca şi cum ar fi proiectate într-o altă dimensiune. Culoarea se dematerializează. 6. Contrastul de calitate. Prin calitate cromatică se înţelege gradul de puritate sau de saturaţie al culorilor. Contrastul de calitate înseamnă contrastul între culorile intense, luminoase şi cele palide sau întunecate. Culorile pot să fie modificate sau “rupte” prin procedee diferite şi reacţionează la procesul de întunecare de asemenea în maniere foarte diferenţiate. 1. Putem să “rupem” o culoare pură cu alb, pentru sa o face mai rece. Roşul carmin “tăiat” cu alb dobândeşte o tentă azurie şi se modifică în mod considerabil, galbenul devine puţin mai rece, albastrul rămâne aproape neschimbat. Violetul este în mod deosebit sensibil la alb. 2. Se poate “rupe” o culoare cu negru: procedând aşa, galbenul pierde, aspectul său luminos şi iradiant devine bolnăvicios, înşelător şi veninos. Îi dispare mai ales luminozitatea.
    • Educaţie plastică şi metodică Cursul 7 Roşu carmin în amestec cu negrul, dobândeşte o nuanţă de violet. Închizând roşul cu negru se obţine un amestec ars de culoare roşu/brun. Amestecat cu negru, albastrul rămâne paralizat. Suportă doar puţine gradaţii de tonuri închise spre negru şi luminozitatea sa se stinge repede. Verdele are mai multe posibilităţi de modulare ca violetul şi albastrul şi chiar mai multă varietate. 3. Se poate “rupe” o culoare saturată amestecând-o cu alb şi negru, adică cu gri acromatic (cenuşiu). Procedând astfel se pot obţine tonuri de o mai mare sau mai mică luminozitate, dar întotdeauna mai întunecate (estompate) faţă de culoarea iniţială. Culorile “tăiate” cu cenuşiu sunt fără viaţă. 4. Se poate estompa o culoare pură amestecând-o cu complementara ei. 7. Contrastul de cantitate. Contrastul de cantitate se naşte din raportul cantitativ reciproc între două sau mai multe culori. Este opoziţia “mult/puţin”, “mare/mic”. Goethe a stabilit o scară numerică a valorilor luminoase foarte simplă şi destul de uşor de utilizat. Raporturile de cantitate valabile pentru culorile complementare sunt următoarele: galben:violet = 1/4 : 3/4; oranj:albastru = 1/3 : 2/3; roşu:verde = 1/2 : 1/2. sau: a)- galben:oranj = 3 : 4; b)- galben:rosu = 3 : 6; c)- galben:violet = 3 : 9; d)- galben:albastru = 3 : 8; e)- galben:rosu:albastru = 3 : 6: 8; f)- oranj:violet:verde = 4 : 9 : 6 ...
    • Educaţie plastică şi metodică Cursul 7 Roşu carmin în amestec cu negrul, dobândeşte o nuanţă de violet. Închizând roşul cu negru se obţine un amestec ars de culoare roşu/brun. Amestecat cu negru, albastrul rămâne paralizat. Suportă doar puţine gradaţii de tonuri închise spre negru şi luminozitatea sa se stinge repede. Verdele are mai multe posibilităţi de modulare ca violetul şi albastrul şi chiar mai multă varietate. 3. Se poate “rupe” o culoare saturată amestecând-o cu alb şi negru, adică cu gri acromatic (cenuşiu). Procedând astfel se pot obţine tonuri de o mai mare sau mai mică luminozitate, dar întotdeauna mai întunecate (estompate) faţă de culoarea iniţială. Culorile “tăiate” cu cenuşiu sunt fără viaţă. 4. Se poate estompa o culoare pură amestecând-o cu complementara ei. 7. Contrastul de cantitate. Contrastul de cantitate se naşte din raportul cantitativ reciproc între două sau mai multe culori. Este opoziţia “mult/puţin”, “mare/mic”. Goethe a stabilit o scară numerică a valorilor luminoase foarte simplă şi destul de uşor de utilizat. Raporturile de cantitate valabile pentru culorile complementare sunt următoarele: galben:violet = 1/4 : 3/4; oranj:albastru = 1/3 : 2/3; roşu:verde = 1/2 : 1/2. sau: a)- galben:oranj = 3 : 4; b)- galben:rosu = 3 : 6; c)- galben:violet = 3 : 9; d)- galben:albastru = 3 : 8; e)- galben:rosu:albastru = 3 : 6: 8; f)- oranj:violet:verde = 4 : 9 : 6 ...