140096509 oglinda81(1)
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Like this? Share it with your network

Share
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Be the first to comment
    Be the first to like this
No Downloads

Views

Total Views
695
On Slideshare
695
From Embeds
0
Number of Embeds
0

Actions

Shares
Downloads
1
Comments
0
Likes
0

Embeds 0

No embeds

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
    No notes for slide

Transcript

  • 1. www.oglindaliterara.ro 3702 Coperta 1: Ricardâo - Călăreţul de foc Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Edi- turilor din România (APLER) şi Associazione della Stampa Estera din Italia, membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa Editată de S.C. ZEDAX Focşani cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea, Asociaţiei Culturale "Duiliu Zamfirescu" REDACŢIA Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu Redactor şef adj: Gabriel Funica Senior editori: Laurian Stănchescu, Daniel Stuparu, Liviu Comşia, Florentin Popescu, Valeria Manta Tăicuţu, Adrian Dinu Rachieru. Secretar literar: Ştefania Oproescu Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, Cosmin Dragomir, Constantin Miu, Theodor Codreanu, Lili Goia, Sava Francu, Ioana Petcu, Ion Deaconescu, Constantin Ghiniţă. Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, Carmen Săpunaru, Nicolette Franck, Mihaela Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. Administraţie: Mircea Ghintuială Tehnoredactare: Adrian Mirodone Culegere: Ionica Dobre În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătura proprie. "Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piaţa Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, Bucureşti, România la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau e-mail abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on line la adresa www.rodipet.ro". • Gabriel Funica • Cornel Ungureanu • Adrian Dinu Rachieru • Cristian Neagu • Vlad Zbârciog • Valeriu Rusu • Radu Cernătescu • Ionel Necula • Ion Pachia Tatomi- rescu • Valeria Manta Tăicuţu • Ion Murgeanu • Mircea V. Homescu • Monica Patriche • Marius Stan • Gheorghe Dobre • Gheorghe Andrei Neagu • Ioan Dumitru Denciu • Victor Eftimiu • Adrian Irvin Rozei • Ion Rotaru • Marlena Lică Maşala • Cosmin Dragomir • Lucia Cherciu • Dumitru Huţanu • Teodor Codreanu • Maria Cogălniceanu • Robert toma • Traian Călin Uba • Eugenia Bădilă Karp • Aureliu Goci • AL. Florin Ţene • Veronica Anghelescu • Uzeyir Lokman Cayci • Dan Anghelescu • Ştefania Oproescu • Andreea Bodi • Petre Moldoveanu • Sergiu Matei Lucaci • Constant Tenegaru • Liviu Comşia • Silvia Dumitrache • Matei Romeo Pitulan • Gheorghe Istrate • Petry Hyamat • Violeta Ion • Marius Nica • Octavian Mihalcea • Alexandra Loredana Radu • Ion Micheci • Titi Damian • Marius Tiţa • Vlad Pohilă • Mariana Vârtosu • Ion Lazu • Cristian Tiberiu Popescu • Radu Cosmin • Sava Francu • Doru Emanuel Iconar În acest număr: Revista figurează la poziţia 4699 în Catalogul Presei Române Abonamente numai prin RODIPET Revista se află şi la chioşcul Muzeului Literaturii Române ISSN 1583-1647 ADRESA REDACŢIEI: str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8, ap. 6, Focşani, jud. Vrancea Mobil: 0722-284430 E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com OGLINDAliterară o puteţi citi şi pe site-ul www.oglindaliterara.ro actualizat de: www.bootsoftware.com şi www.seven.com Asociaţia Culturală "Duiliu Zamfirescu" Cont: RO98 RZBR 0000 0600 0166 3440 deschis la RAIFFEISEN BANK FOCŞANI OOGGLLIINNDDAA lliitteerraarrãã AATTEENNŢŢIIEE::ÎÎNNCCUURRÂÂNNDDRREEVVIISSTTAASSEEVVAADDII-- SSTTRRIIBBUUIINNUUMMAAIIPPEEBBAAZZĂĂDDEEAABBOONNAAMMEENNTT PPRRIINNRROODDIIPPEETTSSAAUUPPOOŞŞTTAARROOMMÂÂNNĂĂ..
  • 2. 3703www.oglindaliterara.ro EEEEDDDDIIIITTTTOOOORRRRIIIIAAAALLLL Gabriel Funica Încă de la primele ore, dacă ai proasta inspiraţie să deschizi televizorul, primeşti în plină figură o rafală de ştiri. Re- porterul, de modă nouă, indiferent unde s-ar afla, pe o pajişte cu văcuţe melanco- lice sau la un combinat chimic dezafectat, îţi va servi un duş verbal, de cele mai multe ori incoerent, cu aerul că transmite, în di- rect, pentru adormiţi, însuşi sfîrşitul lumii. Probabil, nu poţi să-ţi bei cafeaua dacă nu afli primul că la marginea localităţii pe un loc viran (mîndru şi tăpşan) cineva a arun- cat niscai saci cu moloz. Cum să începi o nouă zi fără ca televiziunea ta preferată să nu-ţi aducă în cel mai scurt timp informaţia de care n-ai nevoie? Cum altfel să te ur- neşti din casă fără ca postul respectiv să nu-ţi inoculeze matinal un procent semnifi- cativ de gîfîială? Te ia somnul pe la mijlocul unei emisiuni isterice şi te trezeşti în toiul evenimentelor relatate cu sufletul la gură. Practic, n-ai dormit, ai visat că dormi. Apoi umbli chiaun dintr-un loc în altul, presat de urgenţe, cît reale cît închipuite, somat de tot felul de scadenţe, termene şi avertizări. Cozile ne agasează, statul la taclale ne calcă pe nervi, bîţîim din picior, sărim brusc din fotoliu ca să privim buimaci frigiderul. Ideea de plimbare ne scoate din minţi. La magazin cumpărăm de-a valma, doar ca să scăpăm, să ieşim odată. Nu mai citim pe etichete, nu mai comparăm, nu mai selec- tăm. Mîncăm deplorabil şi în fugă, ne îm- brăcăm ca dracu’ şi în grabă.Iar după cum se ştie, graba strică Prada.Filmele, îndoiel- nice desigur, ne implementează şi ele, su- bliminal, un spor de viteză. Poliţişti turbo care izolează răul cît ai clipi, între două caf- turi şi cinci explozii, din care ies vii şi nevă- tămaţi, se pun la patru ace, se îndrăgostesc, se însoară, îşi cumpără casă, au copii, merg la biserică, candidează şi la primărie. Rapid, curat, eficient. Precum re- clamele care ne pun pe jar oferindu-ne bonus tot felul de mizilicuri adiacente pro- dusului cu multiple calităţi, abia ieşit pe piaţă, numai pentru noi, în caz că ne vom grăbi să-l comandăm. Aşadar, dacă vrei să exişti trebuie să participi activ, interactiv, ra- Observaţii, comentarii şi bombăneli Viaţa cotidiană, cu toate ale ei, ne impune un ritm din ce în ce mai alert. ”Festina lente” dictonul care îndeamnă să ne grăbim încet va fi doar apana- jul înţelepţilor. În rest, ai n-ai treabă, te grăbeşti.Ce faci? Mă grăbesc, vine, grăbit, răspunsul. Sîntem de neoprit. Rulăm. Circulăm nonstop. Avem mania vitezei. Realitatea se accelerează, devine halucinantă. Distanţele se micşorează, noaptea-i mai scurtă, ziua pe terminate. Acum mănînci acum te culci. dioactiv la toată această streche cvasi-ge- neralizată. Trebuie să intri în lot, în cadenţă, în marş, în galop, “hohotind tropotind prin camere obscure”, vorba poetului. Trebuie să-ţi amenajezi, prin dietă, o siluetă cît mai aerodinamică, dacă vrei să prinzi spiritul timpului. Altminteri rămîi de căruţă, defazat, anacronic, retrograd, frînar de felul tău, pu- nînd saboţi, bariere şi contrafixe clasei muncitoare care acum merge în week-end. Cu maşina pe cadavre călcînd. Frenezia actualităţii şi arta fugii de la locul acciden- tului. Pînă şi vorbirea ne este afectată.Nu mai conversăm. Ne transmitem informaţii într-un mod sacadat, schematic, lapidar. Parcă am fi staţii de emisie-recepţie nevro- zate. Nu mai poţi pretinde răgaz pentru căutarea unor cuvinte potrivite, efectuarea pauzei între enunţuri, nuanţarea ideii. Zi mai repede că mă grăbesc, ţi-o trînteşte amicul odată cu portiera. Prezenţa fizică a celuilalt ne plictiseşte, ne încurcă, ne ră- peşte timpul, ne dereglează cutia de viteze. Te ambalezi ca apoi să plăteşti yoghini şi terapeuţi ca să te dezamorseze. Sau te în- scrii la “Şcoala vieţii”, recent înfiinţata Uni- versitate londoneză, ca să înveţi normalitatea. Căzuţi din timp doar bosche- tarii îşi vor mai permite să discute oarecum relaxat. Statul pe gînduri e o meteahnă, pri- vitul, oblomovian, pe fereastră, un handi- cap. Cum să mai ai dispoziţia cititului din cărţi? Cărţile sînt citate, survolate, foiletate. Oricum, lumina ecranului este mai puter- nică decît lumina tiparului. Pare că nici scrii- torii nu mai insistă cu subtilităţi.Se scrie, în general, avînd în vedere un public grăbit, în criză de timp, acaparat de cu totul alte prio- rităţi sau modalităţi de evaziune pe care so- cietatea multimediatică le pune la dispoziţie. Nu mai buchisim, blogoslovim. Navigăm pe google, sărim, impacientaţi, de pe un site pe altul. Butonăm nerăbdători, stăm cu mîna pe mouse pregătiţi să intrăm cît mai repede în trafic. Noul freamăt oxiu- ric al secolului XXI. Din ce în ce mai mobili, bîntuim fantomatic în tot acest du-te vino, bîiguind incontinent la telefoane mobile. Cum să mai ai dispoziţia cititului din cărţi? Cărţile sînt citate, survo- late, foiletate. Ori- cum, lumina ecranului este mai puternică decît lumina tipa- rului. Nu mai bu- chisim, blogoslovim. Na- vigăm pe google, sărim, impacien- taţi, de pe un site pe altul. Butonăm nerăbdători, stăm cu mîna pe mouse pregătiţi să intrăm cît mai repede în trafic. Noul freamăt oxiuric al secolu- lui XXI.
  • 3. tole foarte frumoase despre Lilian Gish. Mi le va trimite – scria ea – după ce vom vedea cum au apărut primele capitole, cum au ieşit reproducerile, pozele, ş.a.m.d. Încă ezita să facă o ediţie engleză şi una italiană; Fitz mu- rise şi ea…şi ea nu se prea descurca în această Italie care n-avea prea mare chef de americani. Peste trei ani m-a întrebat totuşi ce- i cu TRIDENT. Era în State, avea bani, era gata să mă invite acolo “ca să preluăm moştenirea culturală a celui mai brav bărbat al Hol- lywood-ului, J.J.”. Mai adăuga – în cazul în care revista mai apare – un capitol din memoriile lui Fitz, Cinematograful, prohibiţia şi lupta cu interdicţiile) (J.J. Fitzzcarraldo/Carla Ionescu) Prohibiţia, introdusă în America la presiunea bisericilor protestante, durează din 1919 până în 1933. America modernă, cu preşedinţii, politicienii, detec- tivii, gangsterii şi miturile s-au făurit în acei ani. Fără prohibiţie, America ar fi fost o ţară oarecare, pitorească şi dinamică, desigur capabilă să construiască zgârie nori, rachete şi graniţe europene, dar nu forţa magnetică absorbantă - dizolvantă şi coagulantă de- opotrivă. America nu şi-ar fi construit subteranele, tunelurile, ca- nalele secrete pe care Europa şi le-a făurit într-o preistorie anterioară creştinismului. Fără prohibiţie, subteranele Americii erau firave, mereu ameninţate de sufocare. America n-avea demoni. Prohibiţia a construit cealaltă Americă, subterană, damnată, răzbunătoare. A validat răul ca forţă ordonatoare. A canalizat emi- granţii diferitelor patrii către locuri care să-i adune, să le redea ţara pierdută. A dat un echilibru al puterii într-o lume în care iluzia era că toţi suntem egali. Când, adunat de Mejides din faţa cinematografului chinez şi aruncat în bucătăria vilei sale, am deschis robinetul, m-a izbit întâi culoarea lichidului; pe urmă gustul Nu mai băusem niciodată whisky, iar bucătăreasa: în casa domnului Mejides nu se bea al- tceva! Dacă vrei apă, du-te la nenorocitul de Wilding! Wilding era concurenţa. Familia Wilding se otrăvise de mai multe ori cu alcoo- luri proaste şi decretase abstinenţa. Cunosc o sumedenie de case americane unde între 1919 şi 1933 nu s-a băut decât whisky. Era o modă, un snobism, o epi- demie. Nu erai nobil, nu era bogat, nu erai bărbat dacă nu trăgeai zilnic o beţie. Dacă nu zilnic, săptămânal. Şi fără prohibiţie lumea bună a Hollywood-ului ar fi făcut chefuri. Dar ele n-ar fi fost atât de sălbatice, de absurde, de îndo- bitocitoare. Înainte de a deveni el însuşi, homo americanus a tre- cut printr-o iniţiere obligatorie, printr-un drum infernal, pentru o clipă, o seară, o săptămână de îndobitocire. Iar prohibiţia a pres- curtat această perioadă a dobitoacelor. Şi fără prohibiţie ar fi exis- tat nebunia circului existenţial. Şi fără artişti isterizaţi, şi fără alcoolici asasinaţi de boală. Dar prohibiţia înmulţeşte cu zece, cu o sută numărul lor. Prohibiţia îi pune alături pe pariorii riscurilor şi îi aşează în avanscenă: îi pune alături. Dacă America e o piaţă a drogurilor fără egal în lume, e fiindcă prohibiţia a pregătit terenul. Ar fi existat Hollywood-ul fără prohibiţie? Desigur, dar fără să selecteze cu atâta tandreţe, cu atâta necruţare valorile. Fără să-şi creeze obstacolele pe care să le învingă. Prohibiţia şi-a avut eroii ei – sfântul ei din Hollywood ar putea fi Roscoe Arbukle. Prima sfântă, Virginia Rappe. Grasul de Fatty. Citesc sau recitesc cu detaşare melancolică paginile despre Fatty. Cititorul ar putea crede că grasul de el a fost exclus din lumea filmului fiindcă trebuia un ţap ispăşitor. Aşa, dintr-un exces al destrăbălărilor, frumoasa Virginica s-a îmbătat rău (fetele din acel timp al filmului păreau inocente!) şi Fatty a trebuit să plătească www.oglindaliterara.ro 3704 JJJJUUUURRRRNNNNAAAALLLL (Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi, sal- timbanci şi maimuţe”. Primul volum se ocupa de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratarea unor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea unor universuri insulare. Volumul al pa- trulea, din care fac parte aceste pagini se opreşte în lumea filmului. Cartea e în curs de apariţie la Editura Palimpsest.) Trident şi şansele postrevoluţionare ale filmului (urmare din numărul anterior) În faţa noastră era un acvariu uriaş – o mare în miniatură. Am cumpărat doi peşti răpitori, sunt cei mai necesari dintre toţi, fi- indcă ei fac curăţenie. În acvariul meu ei au distrus exemplarele cele mai frumoase – cele mai frumoase erau şi cele mai leneşe. Domnul Griffith mi-a spus că filmul (vorbitor, vorbitor…) n- o să mai caute femeia imaculată. Femeia care să păstreze riturile lumii, Magna Mater. Suntem prea mulţi încât nu vom mai avea timp să ne gândim la o mamă. Decât ca la o femelă care, în timpul exerciţiilor biologice, a creat. De fapt, a procreat. Dacă până şi Cecil B de Mille şi-a bătut joc de Ioana D Arc. Fiecare producător vrea spectatori plătitori, iar spectatorul plătitor cere ca filmul să-i vorbească pe înţelesul lui. Eu nu sunt pe măsura lor. Lumea a pornit-o pe un drum greşit, dar nu mai avea înco- tro. Spunea nu mai avem încotro ca şi cum ar fi spus un banc. Ea, lumea, a fost trasă pe sfoară. Am simţit asta de la spanacul acela numit Cântăreţul de jazz, spunea. Discuţia înainta totuşi; am încercat să-l fac să-l contac- teze pe Schenk: bineînţeles mental Nu vreau să mai am de-a face cu Schenk. Spune-i că totul e pierdut. Dar, am îndrăznit, domnule Griffith, dumneavoastră, maso- nii, aţi câştigat războiul. Aţi câştigat în ultimele două sute de ani tot ce v-aţi dorit să câştigaţi. Lumea a fost în mâinile voastre. Da, răspunse domnul Griffith, şi chemă femeia să-i mai aducă un whisky. Femeia îl privea ca pe un zeu. Pe el toate fe- meile priveau ca pe un zeu. Dacă Schenk te-a trimis la mine, înseamnă că eşti cineva în imperiul lui. Am doar gradul trei, i-am răspuns. Păi vezi, a zâmbit ironic DWG. Am câştigat împreună toate războaiele Când o să ajungi la gradul meu o să înţelegi de ce un război câştigat este un război pierdut. Noi doi am pierdut împreună toate războaiele. Servitoarea , care semăna cu Ava Gardner, ne-a mai adus câte un whisky. Aş mai fi vrut să o văd. Spune-i lui Jo, a încheiat marele Griffith discuţia, că în anul 1948 logodnicele Americii trebuie să arate altfel. Viitorul este al târ- felor.. Şi, după ce a sorbit din paharul cu apă minerală: ţi-am spus că lumea a luat-o pe un drum rău. Era ironic sau doar mi se părea? Ştia cu ce se ocupă Me- jides şi urmărea un anume dialog? Cu acest capitol ar fi trebuit să înceapă altă carte a mea. Dar nu puteam să explic, fără această introducere, de ce ofer ro- mânilor această istorie a filmului – o carte în premieră mondială. Nu aş fi putut să explic cum i-am cunoscut pe marii mei prieteni de la Hollywood. Şi, în primul rând, pe Marilyn. Pe Marilyn am cunoscut-o graţie lui Jean Negulescu, care nu era DWG, dar care în două momente importante ale vieţii mele a rostit aceleaşi cuvinte: cinematograful a luat-o pe un drum greşit. Lumea a luat-o razna. Şi a adăugat, de fiecare dată: dar nu mai e nimic de făcut. Jean Negulescu nu era Griffith – era chiar foarte departe de DWG. Nu era încă pe treapta 33, dar era un prieten fermecător, un degustător rafinat de materii feminine cum puţini se găseau chiar în această capitală a experţilor. În fine, datorită lui Jean n-am uitat să vorbesc româneşte. Şi bănuiesc că nici el. (Dana Demetra Ionescu îmi scrie că urmează două capi- (continuare în nr. viitor) Cornel Ungureanu
  • 4. 3705www.oglindaliterara.ro RRRROOOOMMMMÂÂÂÂNNNNIIIIIIII DDDDEEEE LLLLÂÂÂÂNNNNGGGGĂĂĂĂ NNNNOOOOIIII Atacând un subiect „bătătorit” (precum literatura autenti- cităţii în segmentul interbelic), Diana Vrabie în recentul său op (Cu- noaştere şi autenticitate, Editura Augusta, 2008) îşi oferă o cursă cu obstacole. Unele ţin de bibliografia impresionantă, de cariera spectaculoasă a conceptului (elastic), folosit inflaţionar, cunoscând reformulări, reevaluări şi inevitabile revizuiri. Încât, provocând o astfel de discuţie (suspectată, poate, de caducitate), autoarea iden- tifică varii puncte de vedere şi se încumetă la o limpezire termino- logică avertizându-ne că avem în faţă un dosar deschis. Ceea ce sună ca o promisiune. Ea aduce acum în atenţie câteva studii de caz şi ne promite, ferm, o continuare a aventurii editoriale, atrasă de complexitatea şi polivalenţa fenomenului. Implicit, de „redimen- sionarea” conceptului, trecând prin experienţa noului roman fran- cez (pentru care lumea este, pur şi simplu) şi ajungând, bănuim, la noua practică epică impusă de optzecism; de la tirania convenţiei la convenţia autenticităţii, aşadar, în numele voinţei autenticiste, prinzând palpitul existenţial, vibraţia vieţii, noua sensibilitate etc. Altă serie de dificultăţi ţin însă, paradoxal, de hărnicia au- toarei. Mereu va fi ceva de adăugat, alte ispititoare lecturi rodesc şi cer parcă o dulce amânare. Îmboldită de himera perfecţionis- mului, semnatara cărţii ştie prea bine că materia e în prefacere, completările bat la uşa demonstraţiei, cartea creşte, se vrea îm- bogăţită ideatic. Fiindcă Diana Vrabie ne previne că impozantul op e perfectibil; iar acest gând îi temperează cumva elanul. Totuşi, iată, s-a hotărât: a pus punct unui prim volum şi l-a încredinţat ti- parului, brascând o amânare sine die. Nerecomandabilă, oricum... Îndatorată sever textelor, îmbrăţişând neutralismul şi cal- mul analitic, fără elogii inflaţioniste ori încrâncenări partizane (de largă gesticulaţie), pe un ton mai degrabă casant, Diana Vrabie cercetează acribios o epocă prolifică, eflorescentă, de amplitudine culturală. Nimbată mitic, nescutită de ispita idealizării ori supusă, dimpotrivă, unor lecturi în cheie ideologizantă (acumulând preju- decăţi punitive), Arcadia interbelică fascinează, îndeosebi prin de- ceniul „de răscruce” (al treilea, fireşte). Poetica autenticităţii cere, la rându-i, dincolo de clişeistica înfloritoare, o lectură contextuală, devoalând frământările epocii. Iar barometrul politic influenţază, vai, orice gest recuperator. Să ne amintim, de pildă, de soarta lui Mircea Eliade, o figură renascentistă, certamente, mânată de nă- zuinţa totalităţii. „Reîntoarcerea” lui în literatura română, în anii ’70, a generat entuziasm. Dar recuperarea a fost sinuoasă, embargoul sau valul contestărilor împiedicând o recepţie calmă, în regimul normalităţii. Să ne amintim de generaţia lui, cea mai „făgăduitoare”, cum însuşi se exprimase, semnând un cec în alb. Profeţie împlinită, confirmată, finalmente, în pofida timpurilor deloc priincioase. Era, în fond, setea de autenticitate a noii generaţii, „sufo- cată” de Istorie, dornică de a se despărţi de lumea părinţilor, se- dusă de experimenţialism, de un „trăirism” frenetic, taxat de Mihail Ralea drept „rasputinism” literar şi văzut de Eugen Simion, un devot al diarismului, teoretician şi practician, deopotrivă, ca va- rianta românească a existenţialismului francez. Ideea de autenti- citate, se ştie, a fost pusă în discuţie (Pompiliu Constantinescu, de pildă), conducând la o firească întrebare: poate ea particulariza /le- gitima un program estetic? Dacă avem în vedere stricto sensu o experienţă trăită în chip direct, estetica autenticităţii devine proză biografică, naraţiune confesivă. Dar Eliade, atipicul, cel care nu punea mare preţ pe scriitură, cel care scria greu, chinuit, impunând însă o tipologie avea obsesia stilului de viaţă, repugnându-i analiza. El căuta plenitudinea pierdută de omul modern. La Camil Petrescu, cultul experienţei înseamnă „esenţă de viaţă trăită”, substanţiali- tate pe când la febrilul Anton Holban acest experimenţialism (cum l-a botezat Petru Comarnescu) exprimă „o tranşă de viaţă”, ivind ro- mane „rupte” din propria-i existenţă, devenind literatură nudă. Să mai observăm că lupta pentru autenticitate se voia o metodă „de viaţă şi gândire”, netrădând fiinţa spirituală. Or, das- călul de gândire, adevărat „director de conştiinţă” (cf. Mihail Seba- stian) în epocă era Nae Ionescu. Şi dacă unii desluşeau în noua direcţie o semnificaţie metafizică, varianta Nae Ionescu propunea „un cod de trăire”. Încât ramura trăiristă nu va pune accent pe cunoaştere (impli- cit analiză / acţiune) ci pe înţelegere / trăire, ceea ce în contextul ortodoxiei, a metafizicii răsăritene înseamnă pătimire, contemplativism, chiar o încurajare a diarismului. Interesat de „mica istorie”, suportând deformări ficţionale, biografis- mul capătă statut literar, foloseşte, s-a zis, o materie turbulentă şi încheie „pac- tul” invocat de Philippe Lejeune, pendu- lând între autenticitate şi credibilitate. Înainte de a fi „un fel de literatură”, jurnalul intim rămâne spectacolul unei personalităţi, con- sfinţind revanşa „marelui exilat” (Autorul). Discursul diaristic, chiar străin de superstiţiile stilului rămâne o tehnică de creaţie şi, ne- greşit, ecoul unor experienţe (în sensul Erlebnis-ului lui Gusdorf). Să ne întoarcem însă la Eliade, cel preocupat de dezvăluiri expe- rienţialiste (pe linia Papini-Gide) ca „documente interioare”, vădind o curiozitate „înspăimântătoare” (nota prietenul Cioran). A scris Eliade literatură? Reproşul de „roman latent” (rostit de acelaşi Pom- piliu Constantinescu), acuzele de „incapacitate epică”stau în pi- cioare şi Eliade însuşi nu părea a agreea eticheta de prozator. Păcat că Diana Vrabie ignoră episodul lusitan (1940-1944), Eliade conchizând (şi o spune răspicat) că Jurnalul este, totuşi, opera „cea mai importantă”. În fine, pagini remarcabile sunt consacrate lui Mihail Se- bastian, mentoratului lui Nae Ionescu, spaimelor iscate de fai- moasa prefaţă la De două mii de ani. Sau „celui mai proustian” prozator de la nou (adică A. Holban), interesat de notaţia pe viu, de poetica incertitudinii, blamând falsificarea literară. Străină, spuneam, de eseismul sprinţar, cel care – iubind volutele speculative – se dispensează aproape de bibliografie, Diana Vrabie lucrează pe texte, citează cu sfinţenie, propune sub- soluri bogate referenţial. E de apreciat efortul documentaristic al universitarei din Bălţi. Chiar dacă omisiuni există (un număr din Ca- iete critice, să zicem, dedicat Jurnalului intim, în 1986). Strădaniile restitutive privesc, desigur, şi alte nume. De pildă, basarabeanul Ioan Sulacov, obsedat de „noua structură”, despre care autoarea noastră aducea informaţii interesante în Urme pe nisip (Ed. Inte- gritas, Chişinău, 2005). Poate că o mai incisivă lectură „în ramă” (contextualizatoare, deci) şi un mai hotărât ton critic, polemic chiar, ar fi prins bine întreprinderii domniei-sale*) . După cum sancţionarea iluzionărilor, a supralicitărilor (în genul demitizărilor propuse recent de Eugen Negrici, în război cu inconsistenţele „vechiştilor”; vezi Ilu- ziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, 2008)**) ar fi des- trămat viziunea paradisiacă, îmbrăţişată, de regulă, de către cei doritori a se preumbla (exegetic) în Arcadia interbelică. În totul însă ne bucurăm pentru reuşitele Dianei Vrabie, convinşi fiind că ambiţiosul său proiect, vizând – într-un posibil tri- ptic – autenticismul promovat de falanga textualistă şi, mai apoi, noul terorism al autenticităţii (prin schimbarea de cod a douămiiş- tilor) va prinde chip editorial. Chiar dacă trăim în „epoca ferparelor”, atinşi de o disperare apocaliptică, îngrijoraţi de soarta literaturii, vai, mereu în criză. Chiar dacă, sub presiunea constrângătoarelor evidenţe, vom recunoaşte că asistăm (neputincioşi) la reculul lec- turii într-o epocă în care foiesc teleintelectualii. Aventura va conti- nua, bănuim... *) Evident, avem în vedere „răutatea disciplinei”, cum se spune; nu cerem, neapărat, maliţiozitate ci doar exercitarea spiritului critic, o „obligaţie de statut”, în fond (ar zice Al. Cistelecan). **) Previzibil, „răutăcismele” nu s-au lăsat aşteptate, E. Negrici fiind admonestat că ar fi înlăturat „vălul fudul” (cf. N. Coande; vezi Cul- tura, nr. 28/17 iulie 2008, p. 22), propunându-ne să ieşim din auto- suficienţă. Dar o fi dispărut „vălul”? ÎN ARCADIA INTERBELICĂ AdrianDinuRachieru
  • 5. cioarele şi a trebuit să mă aşez pe o bancă, spunând soţiei mele, care mă întovărăşea: „ Iată ceva nou!” Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţiam din ce în ce mai slăbit, dela întoarcerea mea din Rusia, în februarie 1929, încă nu mă considerasem, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci numai aşa cum fusesem mai întotdeauna, un debil, un slăbănog pe picioare, consecinţă a unei grave pneumonii, urmată de un început de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de 18 ani. Această debilitate însă nu mă împiedicase, timp de 30 de ani, să fiu un om rezistent, să cutreer o bună parte a pământului, şi să execut adesea muncile cele mai grele, trăind, mai toată vremea, rău hrănit şi rău adăpostit. Şi de- odată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea, la Menton, toc- mai când opt ani de viaţă scriitoricească, adică de „autor cu succes” cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul altceva, poate chiar la mai multă sănătate. Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om a cărui primă pasiune din copilărie a fost să hoinărească din zori şi până în noapte, pe drumuri fără sfârşit.......” Ochii i se umplură de lacrimi, gemând sfâşietor de nepu- tinţă, fapt care îi accentua tremurul mâinilor, şi numai după ce se lăsă preţ de câteva minute împietrit liniştii, spre a se reculege, continuă să scrie: „ Dacă n-ar fi fost decât această suferinţă, -trei ani de zăcere la pat, cu ochii în tavan şi cu răni la şolduri!- şi încă ar fi fost de-ajuns să-mi doresc moartea, şi chiar să mi-o dau. De ce atunci, această nebănuită şi nejustificată dorinţă de a trăi, de a continua? Zic dorinţă, dar cuvântul e greoi. Era, nu o dorinţă, erau două braţe descărnate ce implorau în singurătatea lor, pe cineva pe care-l bănuiau tot atât de singur. Şi acum, iată-mă în miezul acestei spovedanii, sau profesii de credinţă.......” Îndrăznesc a-l identifica aici pe Istrati, conceptului filosofic enunţat de Albert Camus în eseul „Le Mithe de Sisyphe, - 1942, unde acesta se străduieşte a fundamenta viaţa, şi nu sinucide- rea; ca atare, deşi prizonier între „ziduri absurde” omul de ţinută morală nu acceptă sinuciderea. Dar să continuăm: „ Mai întâi, de ce voiam să se realizeze această epocă a existenţei mele: august 1884- august 1934? Ce avea să se în- tâmple la împlinirea acestor cincizeci de ani ai mei? De remarcat că nu voiam să trăiesc, decât să ating august-ul 1934, şi asta mi- am dorit-o mai ales, în zilele de grea încercare, trăite la Monăsti- rea Neamţu, (iunie 1932 – ianuarie 1933), când nici nu mai puteam să mă spăl fără ajutorul soţiei mele; mult am întins, de nimeni văzutele mele braţe către nevăzutul meu cineva, căruia nu-i ce- ream nimic. Trebue să spun numai decât că acest cineva nu era nici unul din Dumnezeii pe cari oamenii i-au închis între pereţii unui templu, făcând din ei, când o teroare, când nişte nedrepţi distri- buitori de bunuri pământeşti şi cereşti. Nu. Credinţa într-un su- flet de Dumnezeu am pierdut-o încă din copilărie, când vedeam zilnic în juru-mi preoţi, 9 din 10, rugându-se fără pietate şi trăind într-o nepotrivită îmbelşugare, fără milă de aproapele lor........” Din astfel de convingeri publică în 1933, eseul „ L`homme qui n`adhere a rien”, confundându-se personajului ra- cinian, „ Aman”,prin care Istrati, trăieşte în adâncimea tragediei re- gretul unui orgoliu avut cândva faţă de Dumnezeu, şi aidoma eroilor din vechea tragedie profană, el refuză să fugă, să pără- sească tragedia, confirmând funcţionalitatea teologiei raciniene de www.oglindaliterara.ro 3706 EEEESSSSEEEEUUUU Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor, ajungând în cele din urmă să mă intere- seze omul Panait Istrati. Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunos- cute distinsului cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spi- rituală) resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului de drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate. Dacă în rândul poeţilor, tragismul eminescian impresionează la modul superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzi- mea tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă există un moment fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după ce îi va citi Chira Chiralina semnându-i prefaţa- îl va numi „Gorki al Balcanilor”. Aşadar, urmând etapele fireşti ce se impun întru ob- ţinerea aprobării accesului la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu a instituţiei ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bă- tute la maşina de scris cu exact 74 de ani în urmă, de chiar Pa- nait Istrati. Pe prima pagină iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată lui Mihail Sadoveanu: „ Mihai. Eu n-am să pot la Iaşi, nu vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi po- trivite momentului. Al tău, Panait” Tre- buie menţionat faptul că ne aflăm în 1934, an în care Istrati ducea povara unui T.B.C. în ultima fază, abia întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari, aflase totuşi cu oarecare mul- ţumire –prin intermediul lui Sadoveanu- că la Iaşi i se pregătea sărbătorirea celor cincizeci de ani ai vieţii, fără a şti pe mai departe că adversarii săi organizau în ca- pitala moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului care n-a mai avut loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care palpită de nedefinire şi remuşcări sufletul lui Pa- nait Istrati, aveau să fie sortite arhivei. Mărturisesc starea afectivă la care m-a supus lectura jur- nalului, constatând cât de nedreaptă poate fi câteodată Posterita- tea, dând uitării asemenea esenţe ale filosofiei de viaţă, specifică –în mare parte- condeierului care îşi înfruntă destinul, rămânând credincios purităţii literare, ducând sinceritatea slovei, -după cum vom vedea în cazul lui Istrati- până la autocondamnare. Rog ci- titorul să-şi imagineze camera insalubră unde, un schelet în piele al unui bărbat încărunţit, zace într-un pat de fier cu aşternutul numai petice, aşezat în dreptul unicei fărâme de fereastră prin care nici lumina zilei nu mai are loc să intre de atâţia soli ai morţii. Suflă greu şi la fiecare acces de tuse, caută cu înfrigurare ghemotoacele de cârpă ascunse sub pernă, spre a-şi opri podiditul sângelui pe gură. Priveşte îndârjit catre măsuţa „şchioapă” pe care se află maşina de scris, şi după câteva momente de relaxare de- pune efortul „supraomenesc” de a se ridica, sprijinindu-se în tablia patului. Îşi trage scaunul confecţionat rudimentar din scândură brută, şi cu degetele mâinilor tremurânde porni ţăcănitul rar în sal- turile uniforme ale benzii de tuş: „ August 1934. Luna aceasta la 10 sau 11, împlinesc cinci- zeci de ani. Mărturisesc c-am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai fi- indcă de trei ani sunt greu bolnav. Exact acum trei ani, în august 1931, pe când mă plimbam într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit brusc un gol în inimă, apoi imediat mi s-au înmuiat pi- Cristian Neagu PANAIT ISTRATI (jurnalul confesiunii faţă de moarte)
  • 6. 3707www.oglindaliterara.ro RRRREEEEMMMMEEEEMMMMBBBBEEEERRRR Fara indoiala, Gheorghe Ursu a fost un poet autentic, care - in cursul vietii sale, nu s-a bucurat de notorietatea cuve- nita. Atata volumasul "Mereu doi" tiparit la Editura "Litera" in 1971, cat si poemele postume permit acum o apreciere dintre cele mai categorice. Titlul primei plachete sugera, in general, natura lirismului lui Gheorghe Ursu: e vorba de o poezie pe eterna tema a iubirii, care - atunci cand isi alege forma traditio- nala, de obicei forma fixa a sonetului - devine un tipic lirism ma- drigalesc, asa cum o arata sonetul fara titlu care incepe cu versul: "Cum ai facut de-ai amagit hazardul". Specificul ei con- sta in perspectiva ampla, de dimensiune cosmica, in care se sa- varseste aventura erotica: cuplul, in poeziile lui Gheorghe Ursu, nu este nici arhetipal, nici individualizat, ci oarecum stihial, in sensul in care Erosul ar fi o drama jucata de doua dintre ele- mentele primordiale, - de pilda, pamantul si apa. Intr-un poem intitulat "Dusmanul dragostei", poetul enu- merand adversarii inexorabilei sale porniri rosteste peste ere: "dragostea mea fara sir / pe care n-au putut-o contesta nici uria- sele reptile tertiare / nici vantul plin de vesti contrare / nici mafia oglinzilor sperjure / nici zorii care prada zeii din padure." Altadata, in "atacul" sau pasional, autorul, pentru a "sparge" reduta "streina", invoca un termen biblic: "Veniti, voi, trambiti de la Ierihon…" Dezamagirile in spatiu si timp, de tip ex- presionist, stimulate tocmai de intalnirea cu un corp femeiesc li- mitat de propriile-i fragede contururi, pasiunea amoroasa amalgameaza regnurile si amesteca realul tern cu sublimul im- aginar: "esti atat de tanar si fara margini, / de aceea campul tau magnetic prinde plante carnivore si porumbeii heraldici / orice moarte incepe in dragoste / si moare-n moara domnului Qui- jote…" Vesnic pendul intre "triumf si disperare" (poemul "Iti sarut"), sufletul indragostit e asemenea unui ceva caruia "i s-a stins puzderia de stele", "care urca Golgota zilelor", iar iubita ii apare ca o "intunecata amiaza". Oximoronul nu apare ca gratuit, caci extazul amoros se configureaza adesea ca un act nimicitor de ceea ce adora: voluptatea nu poate sa nu se insoteasca de o delectatio morosa, suprema implinire fiind ucigasa: "chipul din vis l-am ars cu apa tare / Si-crunt-unde acidul nu intrase / Pe sini, pe ochi, intre sprancene groase / Am dat cu cenusiu peste culoare." Nu lipsesc desigur din acest in- terminabil epitalam expresiile manie- riste, in care forta cedeaza pasul nuantei si rafinamentului, caligrafiei gratioase: ma gandesc la un alt sonet fara titlu, care incepe cu strofa: "O ploaie lina parca-ti sta pe fata / Minus- cula ca-n mana lui Cellini / E ploaie doar, sau chiar acum feline / Miscari de curbe genereaza viata?" Primul volum manifesta un acu- zat suprarealism, de buna calitate, va- dind lecturi poetice moderne, si o propensiune spre lucid, mergand pana la jocuri verbale subtile, la efecte de intertextualitate, surprinza- toare pentru anii respectivi. Acum, Gheorghe Ursu apare mai calm, mai echilibrat, mai "clasic": cu acel-amintit-rafinament dezabuzat (Cu acele in- toarse, ceasul coase / Un ceas-al nostru zilnic. Si-o tigare) care constituie indubitabilul semn al modernitatii, care-l salveaza de la orice sentimentalism. Caci Gheorghe Ursu, este in fond, un sentimental gene- ros, pe care cultura si gustul il ocrotesc de banalitatea expre- siei. Modelul rafinamentului sau se afla in sonetul "Piata Navona", o mica bijuterie lirica, nu fara gratioase insertii baroce; dupa cum modernismul sau, reintalnind nenumarate mostre din "Mereu doi" il ilustreaza poemul "Dupa calatorie", singurul care aduce, intr-o anumita masura, cu scriitura unui Constant Tone- garu. Martir al neamului romanesc, cazut la lupta cu cea mai rusinoasa tiranie a istoriei noastre, Gheorghe Ursu-fermecatorul si spiritualul Babu, pentru prietenii sai - n-a fost numai un inte- lectual de un caracter neinduplecat, de o exemplara fidelitate fata de normele morale in care credea, ci iata - si un poet re- marcabil, caruia posteritatea nu mai poate sa-i refuze cununa pe care o merita. mântuire inversă: omul fiind acela care îl răscumpără pe Dum- nezeu, când El, dă omului dreptul de a fi vinovat, culpabilitatea eroului fiind o necesitate funcţională: dacă omul este pur, atunci Dumnezeu este impur şi lumea se destramă. Numai că, iată ce mărturiseşte în continuarea jurnalului său: „ Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari mişcări muncitoreşti în portul nostru, (Brăila,- n. a.) auzisem că el înseamnă „dreptate” pentru cei obidiţi, şi văzusem un om ucis în bătaie la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta am asistat la câteva întruniri socialiste, şi am înţeles că socialismul cuprinde în sânul lui toate virtuţile pe cari în zadar le căutam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, şi mai presus de orice, o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie noua mea religie, adoptată de men- talitatea adolescentului aflat pe drumul maturizării. Apoi, mult mai târziu, - după un sfert de veac de practică conştientă a nouei mele religii,- viaţa avea să-mi dovedească cu cruzime că credinţa în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic pământesc, ori cât ar fi de sublim, că omul murdăreşte cu mâinele, tot ce creiază cu su- fletul, ba chiar că e nevrednic şi de Dumnezeu, adică: nimic nu-l poate salva şi ridica deasupra multelor şi deşertelor lui nevoi tru- peşti. Tot viaţa mi-a dovedit că aceiaşi nemernicie ne paşte pe toţi: că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi mate- riale, iar altul, fiindcă îl roade viermele invidiei, dorinţa de strălu- cire. Şi într-un caz şi într-altul, se face dovada că existenţa nu e posibilă decât cu preţul unor nesfârşite abdicări. Toate acestea nu m-au împiedicat să mă mint pe mine însumi şi să urlu în cor cu lupii flămânzi, contra celor sătui. Pedeapsa iat-o: în ziua în care am răcnit adevărul, am fost sfâşiat de ambele haite, ne mai ră- mânându-mi altă mângâiere decât cuvintele simplei mele mame.......” Aici plânse din nou, amintindu-şi chipul celei ce îi ofe- rise protectoratul matern, pe care-l ignorase în copilăria-i neferi- cită, şi cu vocea sugrumată de suferinţă încecă să-şi dicteze scrierea: „.......care îmi spunea mereu: „Maică, nimeni nu vine să-ţi lingă buzele când îţi sunt amare, afară doar de bunul Dumnezeu !” Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa de părăsit... Şi doar atâta am crezut în iubirea omului pentru om ! Acum către cine să-mi îndrept privirile? Nimic nu mă mai poate întoarce la cre- dinţa mamei mele, şi mă simt incapabil de a lupta cu moartea su- fletului meu, care bâjbâie într-un întuneric de nepătruns. Panait Istrati ” După opt luni de la scrierea acestui document, -şi numai o lună de la scrierea prefeţei franceze la romanul lui George Orwell, „În neagra mizerie” - , Panait Istrati îşi dădea obştescul sfârşit,(16 aprilie 1935) în sanatoriul Filaret din Bucu- reşti, evenimentul fiind marcat doar de pustiul unei singurătăţi gla- ciale. Îngropat la cimitirul Bellu, fără ceremonial religios, fu dăruit spiritelor pământului, lipsit de gestul unei mâini care să-i arunce pe coşciug ţărâna. Odihnească-se în Pace ! Poetul Gheorghe Ursu ŞŞtteeffaann AAuugguussttiinn DDooiinnaass GheorgheUrsu
  • 7. www.oglindaliterara.ro 3708 MMMMEEEERRRRIIIIDDDDIIIIAAAANNNNEEEE CCCCUUUULLLLTTTTUUUURRRRAAAALLLLEEEE (urmare din numărul anterior) Date despre viaţa/ literatura mon- golilor sunt cunoscute din scrieri stră- vechi, ca Istoria secretă a mongolilor/ Mongɣol-un niɣuca tobčiyan1 , conside- rată cea mai veche scriere mongolă, da- tată undeva după moartea lui Genghis Han, cel mai probabil de un autor ano- nim, întâi în scriere uigură1 . Textul în- cepe cu originea/ genealogia mitică a Marelui Han Genghis. Personaje ca Genghis Han sau Kubilai au loc major în crea- ţiile populare. Funcţie de regiune, unele creaţii conţin termeni cal- chiaţi din chineză, sanskrită ş.a. De pildă, în Mongolia estică, dată fiind convieţuirea cu chinezii, sunt termeni chinezi. Walther Heissig (care împărţea creaţiile literare mongole în 23 de „grupe”) anali- zează o astfel de baladă, recitată de Kiliigetei bayatur2 la moartea lui Ginghis Han, în care apar mulţi termeni proveniţi/ de influenţă chineză: ang-ch’kn (varianta mongolă: nionggun joyos – ban de ar- gint), yang-yen – fum străin ş.a. Cea mai veche piesă de teatru creată în limba mongolă (Saran khökhöö – tradusă în Occident cu titlul Cântecul cucului) compusă de Danzanravjaa, s-a pierdut la începutul secolului XX. Danzanravjaa (Danzan Ravjaa) (1803-1856), cunoscut şi ca Dulduitin Ravjaa, al 5-lea Noyon Khutaght din Gobi3 , considerat poate cel mai influent poet budist mongol, s-a născut în districtul Gobi Mergen, din provincia4 Tusheet Khan (azi sum5 Khuvsgul/ Hövsgöl, din aymag/ provincia Dorno Gobi6 . După moartea timpurie a mamei a trăit, împreună cu tatăl lui, din cerşit7 . În 1809 a devenit discipol al unui maestru budist, Is- hdoniilkhundev, pe Râul Ongiin şi, în scurt timp, se spune, a do- vedit înclinare deosebită pentru literatură, mărturie fiind poemele, cântecele lui în acea perioadă. În 1811, recunoscându-i-se calită- ţile artistice şi intelectuale deosebite, i s-a atribuit titlul de „Cea de- a 5-a reîncarnare a lui Gobiin Noyon”, sau „Teribilul şi Nobilul Sfânt din Gobi/ Gobiin Dogshin Noyon Khutagt”8 (Hutagt în mongola standard, care foloseşte alfabetul uigur9 ), sau „Marele şi Mâniosul Stăpân Dharma din Gobi”. La 19 ani s-a decis să fondeze cele trei mănăstiri de la Gal- byn Uul – toate au devenit importante centre de cultură –, acor- dând mai multă atenţie pentru Khamariin Khiid (azi Mănăstirea Khamar; era centru important al budismului roşu10 ), în partea de est a zonei Gobi. La Khamar a fondat teatrul profesionist Saran Khukhuu/ Cântecul Cucului, prima companie de gen din Mongolia (a pus în scenă şi piese proprii), o bibliotecă publică, o şcoală pri- mară (datsan) – unică atunci în Mongolia. Educaţia la această şcoală era non-religioasă, elevii (fără discriminare de clasă socială, sex) erau instruiţi în literatura mongolă, tibetană, matematici, isto- rie. În 1840 Danzanravjaa a fondat, se consideră, primul muzeu din Mongolia, la Khamar. Se consideră că opera literară a lui Danzanravjaa ar consta din mai mult de 300 de poeme, peste 100 de cântece (multe po- pulare şi azi, ex: Ulemjiin Chanar, cântat la sărbători), un tratat fi- losofic, 10 volume de operetă pentru Saran Khukhuu şi mai multe tratate religioase, scrise în tibetană şi mongolă. Un efort nobil pentru cunoaşterea vieţii/ culegerea operei/ poeziei lui (în Yaruu Nairgiin Tsomoth) au făcut în secolul al XX-lea Ts. Damdinsuren şi studentul acestuia, D. Tsagaan. În 2006, an în care Mongolia a sărbătorit a 800-a aniver- sare a statului lui Ginghis Han (care a unificat triburile mongole în 1206), au trecut şi 150 de ani de la moartea lui Danzanravjaa, pri- lej cu care au fost editate şi o serie de cărţi şi în limba engleză. Printre acestea, Perfect Qualities/ Calităţile perfecte, însumează, în 500 de pagini, 230 de poeme ale lui Danzanravjaa, în traducerea lui Simon Wickham-Smith11 . S-a remarcat deschiderea lui Danzanravjaa, depăşind pro- blematica referitoare doar la şcoala budistă Vajrayana12 , al cărui adept era. Fără ca în poeme să pară neapărat ancorat în precep- tele filosofiei budiste, dezvoltă idei despre existenţă în genere, na- tura lumii, înţelegerea a vieţii, a ce înseamnă budismul/ Buda, universul, omul ca parte a acestuia ş.a.; în Practicile secrete şi pu- blice: „Densa şi întunecata suferinţă/ A înşelătoarei false aparenţe/ A tranzitoriilor stări a naşterii şi a morţii” sau „Ce este perceput ca multiplu/ Este tăinuit în adânc”. Danzanravjaa aprecia băutura (se spune că era „băutor adevărat”) caii, şi ca artist, femeile (le-a permis prezenţa în mă- năstirea sa), sexul – prin care se apropia de lume, dar îi putea Marius Chelaru Dincolo de Munţii Sayan, unde şamanii călătoreau spre cerul poeziei vedea şi aspectele mai puţin bune, falsitatea. Căutarea, explorarea contrastelor era o cale de a atinge desăvârşirea, nu prin exagera- rea practicilor de meditaţie/ ezoterice, în izolare, în diverse locuri în- depărtate, ci o înţelegere a locului nostru în univers, a ceea ce înseamnă mintea noastră, spiritul ş.a. Înţelegerea condiţiei umane şi controlul minţii ar trebuie să definească natura contemplaţiei şi esenţa ei. Dr. G Mend-Oyoo, de la Mongolian Academy of Poetry and Culture scria: „Poezia lui Danzanravjaa este plină de magie, muzică şi meditaţie”. Poemele respectă, majoritatea, modul în care se scria în Mongolia: fiecare vers (în limba mongolă) începe cu aceeaşi literă şi sfârşeşte cu acelaşi cuvânt – traducătorul fiind nevoit să renunţe însă la aceste aspecte din cauza diferenţelor sensibile, nu doar în ce priveşte gramatica, între engleză şi mongolă. Un exemplu în acest sens poate fi poezia Ichig Ichig/ Ruşine, ruşine: „Vai, bătrânilor care au trăit fără să facă fapte bune, ruşine/ Vai, stilaţilor tineri care nu au grijit de suflet, ruşine”. Opera îl arată ca un adversar al ipocriziei, critic al societăţii sale, al duplicităţii, critică pe cei care critică pe alţii, fără a-şi vedea greşelile lor (vizând diverse tipuri/ profesii: „Vai, doctorilor care gân- desc să nu ajute decât pe bani, ruşine/ Vai, şi celor care nu văd greşelile lor ci le caută pe ale altora, ruşine/ Vai, şi profesorilor care îi învaţă pe alţii ziua, dar ei se risipesc noaptea, ruşine/ Vai, şi băr- baţilor care se întorc de la altele dar sunt geloşi faţă de soţii, ru- şine…” – Ruşine, ruşine). Nu e de mirare că şi-a atras destui duşmani, între care şi preaputernica curte Manchu, fapt care i-a grăbit moartea (după legendă, a fost asasinat – în votcă i s-a tur- nat otravă). Dar, spune poetul, „Când soseşte moartea şi e vre- mea să pleci/ ce mai contează dacă eşti bătrân sau tânăr?”, după ce ai navigat pe „oceanul bucuriilor profunde” ale vieţii (Calităţile tale perfecte). ____________________________ 1 Primul european care a descoperit acest text: călugărul rus Palladij Ka- farov, din Misiunea Bisericii Ruse în China. În 1866 a tradus parte din aces text, din chineză în rusă, cu numele Старинное монгольское сказание о Чингис-хане (O poveste mongolă străveche despre Genghis Khan). Între 1971-1985, Igor de Rachewiltz a publicat Istoria Secretă în 11 volume cu multe note de subsol, explicaţii amănunţite (Inner Asian Library. V. 7.(Lei- den; Boston, Brill, 2004) 2 vol.:cxxviii-644 and iv-708 pp). 2 Unele fragmente se pare că au fost descoperite în scrierea h`Pags-pa. 3 Heissig, Walther, Oralitat und Schriftlichkeit mongolischer Spielmannsdi- chtung, Rheinisch-Westfalische Akademie der Wissenschaften, Vortrage G317, Opladen, Germany, Westdeutscher Verlag, 1992. 147 pages., Ap- pendix of vernacular texts. i Calendarul UNESCO, anul 2006: a 150-a comemorare a morţii lui Dan- zanravjaa Dulduitin (1803-1856). 4 Aymag (aĭmag, aimak, Аймаг) cuvânt care înseamnă trib, dar desem- nează şi cele 21 de „provincii” din Mongolia. 5 Un „sum” (lb. mongolă: сум; pl.: plural somon, сомон) – unitate adminis- trativă de nivel doi, componente ale aymag; în Mongolia sunt 331 somon. 6 Dornogovĭ (Дорноговь аймаг)/ Dorno Gobi. 7 Despre viaţa lui: Michael Kohn, Lama of the Gobi. The Life and Times of Danzaan Rabjaa, Mongolia’s Greatest Mystical Poet, 2006. 8 (Khutagt, Khutugtu, Khoutoukhta: titlul de „reîncarnat”; lideri religioşi mon- goli. 9 N. N. Poppe, Introduction to Mongolian Comparative Studies, 1955; Mon- golian Language Handbook, 1970; J. E. Bosson, Modern Mongolian, 1964 ş.a. 10 Budismul a fost introdus în Tibet în sec. al VII-lea, în timpul regelui Son- gtsen] Gampo (cca. 617-650), care s-a căsătorit cu două prinţese budiste (din Nepal şi China). Budismul tibetan (bazat pe Madhyamika şi Yogacara, care ţin de Mahāyāna), numit şi „lamaism”, a devenit din sec. al X-lea, do- minant în Tibet, proliferând în diferite secte, sub-secte. Considerat mai mis- tic decât alte ramuri ale budismului (adepţii practică în secret mudra – posturi rituale, mantra, yantra ş.a.); a adoptat ritualuri/ practici simbolice ale budismului tantric, Vajrayāna, precepte ale vechii religii tibetane, „bon”. Una din cele mai influente secte: Nyingmapa (Şcoala Veche): originea cca. 750 e.n., prin Padmambhava; numită şi Secta Roşie: adepţii poartă robe roşii. 11 S. W.-Smith, n. în Anglia, 1968, a trăit doi ani ca un călugăr budist, la şcoala de budism tibetan Karma Kagyu; translator de literatură mongolă contemporană. 12 Vajrayāna, ad litt.: „carul (lui) vajra”; vajra: trăsnetul lui Indra, armă dintr- o substanţă necunoscută, indestructibilă, de neoprit. Alteori, vajra: tradusă „diamant”. Vajrayāna: (cunoscut şi ca budism tantric, Tantrayana, Man- trayana, budism esoteric, Carul de Diamant, sau, în China, Jingangcheng) se trage din mahāyāna/ Marele Car (chineză: Dàchéng) (diferenţierile ţin mai mult de upaya/ tehnici, decât de doctrină/ filosofie). Azi, Vajrayāna este manifestă în două şcoli importante: budismul tibetan (Tibet, Bhutan, nordul Indiei, Mongolia şi unele zone din Rusia), şi budismul shingon (din chineză: zhenyan) în Japonia.
  • 8. cele 16 volume ale Enciclopediei Religiilor. Specializată în hinduism, în SUA se ştie bine că ea este “the succesor to Mircea Eliade at University of Chicago”. In campania, să-i spunem “românească’, de înlocuire a lui Eliade (acuzat pe nedrept de compromisuri politice) cu Ioan Petru Culianu pe care compromisurile politice l-au costat viaţa (si umilirea din momentul executării sale în WC de către cei cărora din tinerţe le făcuse jocul), când nu se afirmă direct că urmaşul lui Eliade ar fi fost Culianu, minciuna se insinuează indirect, prin formulări ce invocă “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa … lui Mircea Eliade” (v. Leon Volovici, rev. 22, 16 iulie 2007), trecând sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, iar la Groningen era profesor de italiană si, mai ales, neglijând faptul că opera lui Ioan P. Culianu ţine de psiho- sociologie, cum bine a observat Mircea Eliade. De acest aspect, mai greu de sesizat de cei dispusi să execute «comenzi politice», nu au ţinut seamă cei care au botezat cu numele lui Culianu recent înfiinţatul «Institut de istoria religiilor ‘I. P. Culianu’». Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon (Paris, 1990) au marcat pe coperta Dicţionarului religiilor, cu corp de literă mare prestigiosul nume al lui Mircea Eliade drept autor, si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele necunoscutului Culianu, în manipularea ideologică post-decembristă s-a rătăcit de mult calea adevărului: La Universitatea din Iaşi se vorbeşte de «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la Bucureşti, primul editor al Dicţionarului religiilor pune numele lui Culianu pe acelasi rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade. Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să sugereze minciuna unei consideraţii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică occidentală ambii autori ai dicţionarului atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea autorilor, cu acordarea de spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei lui Eliade până a rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici aşa nu a putut să ajungă la o dimensiune comparabilă cu opera pe psiho-sociolog a profesorului de italiană. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11 titluri de cărţi ştiinţifice la Eliade, 9 titluri la Culianu, dintre care două romane. Desigur, pecetea minciunii a trebuit să se lăţească si să multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentării drept cărţi diferite, una in franceză şi alta în engleză, a uneia şi aceleiaşi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980, publicată la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris, Payot) si tradusă în engleză cu titlul Out-of-this World (Boston, 1991) după ce a fost uşor remaniată de profesorul de gnosticism, înainte de a fi asasinat, spre a deveni pe placul publicului american, amator de «ştiinţe ale cogniţiei». Că în diversitatea operei ştiinţifice, în volumele personale (dovedind o reală aplecare spre erudiţie) şi în contribuţii la volume colective, Culianu a folosit cam acelaşi material din lucrările pregătite pentru examene, se vede din teza de licenţa (1975, Milano) publicată în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas), prelucrată zece ani mai târziu sub forma doctoratului (1987) de la Sorbona, Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, 1990). Sistemul său de lucru este menţionat de Ioan P. Culianu când scrie despre geneza lucrării Eros şi magie. Cartea publicată în 1984 cu ajutorul lui Mircea Eliade la Flamarion ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă (cu Nina Facon) de la Bucureşti din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări în româneşte din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce i-au fost aduse din ţară de Cicerone Poghirc. Acest material ideatic a fost prelucrat si în Jocari serio – ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii. 3709www.oglindaliterara.ro LLLLEEEECCCCTTTTOOOORRRR Motto : «Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată» (Lucian Blaga,1940). Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o în anul universitar 1940-1941 la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu în timp ce noua administraţie ungureascã masacra românii din jumătatea de Ardeal (1) oferită pe tavă Ungariei de către Hitler -, s-a adeverit întocmai. E suficient să ne gândim la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Horia Stamatu, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu si multi, multi altii. Cultura românească, în ce avea ea mai bun din ce rămâsese în ţară, trebuia trimisă după gratii, interzisă, mutilată si trecută la fonduri secrete. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a ieşit la lumină si după abolirea comunismului, divulgată de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase si absurde, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade. Dar si de încercarea de înlocuire a “celui mai mare istoric al religiilor din vremea noastră” (2) printr-un psiho-sociolog al practicilor religioase aflat (si din nefericire rămas) la început de drum. Tendinţa oficială post-decembristă de a-l propune pe Culianu (3) în locul lui Eliade, coborându-l pe Eliade (până la a-l “exclude din cultura română”, apud. Sorin Alexandrescu, 2007) si înălţându-l pe psiho-sociologul născut în 1950, se vede cu uşurinţă din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas DICTIONARUL RELIGIILOR (1993, cu reeditări ulterioare), tradus de Cezar Baltag. Dar si din modul în care este asiduu promovat Culianu, ca istoric (genial) al religiilor, «uitând», prea sistematic spre a nu părea înadins, că în Olanda (din 1976) el nu a predat istoria religiilor ci a fost profesor de italiană, numit conferenţiar la Litere în 1986 (v. scrisoarea lui Culianu către Eliade din Groningen, 14 ian. 1986) şi că la universitatea olandeză unde preda italiana a ţinut doar o dată un curs (1981-1982) despre magia din Renaştere. Mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori, scria Vintilă Horia în 1977 (v. Revista Scriitorilor Români, Muenchen). Acţiunea de «lichidare» a istoricului religiilor - prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» alcatuit in Israel (v. Toladot, 1972) spre blocarea (reiterată) a candidaturii la Premiul Nobel -, o vedem în Romania de aproape două decenii contrabalansată de propulsarea lui Culianu pe toate căile imaginabile. Cu toate că profesorul Mircea Eliade, coordonator al Enciclopediei religiilor (16 vol.), nu i-a publicat lui Culianu (ca istoric al religiilor) decât cele patru sau cinci fişe de dicţionar revizuite de profesorul Cicerone Poghirc (tipărite la Iasi în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’ de Polirom sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor), mediatizarea post- decembristă încearcă (în România) să-l impună ca istoric al religiilor pe Culianu, un psiho-sociolog, nerecunoscut de mediul academic occidental. Altfel spus, să-l înlocuiască cu un literat si un psiho-sociolog pe cel mai mare istoric al religiilor “din toate timpurile”. Aşa l-a desemnat Culianu pe Eliade în faţa studenţilor americani si a profesoarei Wendy Doniger O’Flaherty (v. I. P. Culianu, Eros si magie în Renaştere, Ed. Nemira, Buc., 1999, p. 364), cu care Eliade îşi ţinea seminarul si care îi era secretară la Isabela Vasiliu-Scraba CCCCuuuulllliiiiaaaannnnuuuu îîîînnnn llllooooccccuuuullll lllluuuuiiii EEEElllliiiiaaaaddddeeee???? (continuare în nr. viitor)
  • 9. a avea bunătate să mă înştiinţaţi ce re- zultat veţi lua cu betul Mihai. Cu deose- bită salutare, Henrietta Eminovici. (Preiau textul în editarea lui Ge- orge Muntean, vezi „Eminescu, 100 do- cumente noi”, Ed. Eminescu, 2000, p.114-115) Ce poţi să spui în faţa unei asemenea mistificări?! Cum să lipsească din această scrisoare „absolut orice re- ferire, cât de aluzivă, la capitalul mobil”? De acord că Harieta nu are pro- prietatea strict juridică a termenilor, ea vorbind şi de lucruri mişcătoare (ani- male) şi nemişcătoare (clăi de fân, mobile). – dar când face refe- riri exacte la acestea, când aminteşte şi un înscris de 6000 de franci? Titu Maiorescu (sau un economist de azi) putea estima pre- ţul a 27 de vite; este vorba de o cireadă întreagă de altfel. De ce-i trebuie lui Călin L. Cernăianu o sumă exactă în bani? Pur şi sim- plu pentru a contabiliza cu cât ar creşte averea lui Maiorescu dacă ar deveni curatorul poetului, mai exact spus: pentru a scădea din această sumă chetele organizate ulterior şi a obţine venitul net. Este cazul?! Că Titu Maiorescu era zgârcit, se ştie. Dar averea sa era destul de frumoasă. Când va divorţa de Clara, peste câtva timp, ei îi va lăsa 100.000 în numerar; fiicei sale îi va asigura o rentă de câteva mii pe an. În câteva scrisori privitoare la banii ne- cesari pentru Eminescu atrage atenţia destinatarilor că sumele nu contează, doar să fie cheltuiţi cu scop. E greu să câştigi simpatia cititorului pe aceste căi… Ospeţia criticului Deocamdată, ca detalii necesare, trebuie spus că Nicu s-a sinucis prin împuşcare chiar la 7 martie 1884, în ziua când este datată prima scrisoare a Harietei către Titu Maiorescu, cea la care răspunde criticul cerând detalii despre „capitalul mobiliar”; Ge- orge Muntean o editează, arătând într-o notă că scrisul nu-i apar- ţine ei – ci altei persoane. Călin L. Cernăianu cunoaşte aceste lucruri, de vreme ce emite frumoasa ipoteză (de lucru, în fond), argumentată, însă, iarăşi incorect: „Epistola în discuţie este ciudată şi în ceea ce pri- veşte grafia. În mod cert, ea nu a fost scrisă de mâna Harietei. Întrucât, potrivit datelor trecute în capul primei pagini pare a fi concepută la Ipoteşti, unde atunci nu exista o a treia per- soană care să i-o pună pe hârtie, este posibil ca această scri- soare să constituie ultimul document scris de fratele ei Nicu înainte de a-şi face testamentul şi de a explica sumar ce l-a împins la sinucidere (9 martie 1884). Însă, la fel de bine, epis- tola poate fi un fals comis cu un scop anume.” (p.85) Repet: Nicu Eminovici a murit la 7 martie; 9 martie este datat actul de deces unde scrie „mort alaltăieri pe la ora şapte şi jumătate a.m. în casa sa din Com. Cucorăni, Cotuna Ipo- teşti, prin împuşcare de sine însuşi.” De ce mută autorul gestul sinuciderii cu două zile? Simplu: pentru că la 7,30 dimineaţa e greu să demonstrezi că Nicu ar fi scris mai întâi, în numele surorii sale, lui Titu Maiorescu – iar apoi s-ar fi împuşcat. Şi apoi, în actul de deces nu este trecută Harieta ca martoră, ci doi vecini, Costache Cărăuşu şi Ioan Lăzăreanu. Reiese că Harieta nu era în Ipoteşti ? (Scrisoarea „pare a fi concepută în Ipoteşti”, ne asigură Călin L. Cernăianu într-una din extrem de rarele clipe de îndoială ale sale). Din simplă curiozitate consultăm actul de deces al lui Gheorghe Eminovici, datat 9 ianuarie 1884: aici sunt trecuţi ca martori alţi doi vecini, Ioan Razanu şi Manoli Roibu. Nu era acasă nici Harieta (care îngrijise, totuşi, de bătrân) – nici Nicu, cel atât de suferind ?! Mai în jos, la actul de deces al Ralucăi Eminovici, datat 15 august 1876, martori sunt Ioan Razanu şi Const. Leancă. (Toate actele, la Augustin Z.N.Pop: „Contribuţii documentare…”,p. 93 squ). Re- zultă că este o regulă – şi iată unde era nevoie de mintea plină de coduri de legi a juristului. În loc să ne spună că, să zicem, potrivit cutărei legi, cutărui paragraf, martorii la un deces nu trebuie să fie din familie – Călin L. Cernăianu, care vorbeşte cu majusculă des- pre Lege, care aduce precizări în atâtea alte chestiuni de interes – acum „o dă pe probabil”, ca să-i imit jargonul – părând a crede chiar că Harieta nu era la Ipoteşti în 7 martie, la moartea lui Nicu. www.oglindaliterara.ro 3710 NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ I. „Dosarul Maiorescu” Foarte puţin convingător este Călin L. Cernăianu atunci când vrea să demonstreze izolarea lui Mihai Eminescu de familia sa în vara lui 1883, de către Titu Maiorescu. Repet: şi mie mi-ar place să fie adevărat, simt oarecum unda bănuielii plutind în aer – dar argumentele sunt strâmbe şi trebuie să închid ochii, să tac, să aştept eventuale probe noi, - şi să-i atrag atenţia autorului „Conju- raţiei anti-Eminescu” asupra unei consecinţe posibile a acestui mod de abordare ca a sa: compromite tema şi dacă cineva, cân- dva, o va relua cu informaţie şi demonstraţie nouă se va putea zice că nu vrea decât să calce pe urme bătute o dată în… nisip. Şi de aceea sunt dornic să storc de minciuni sau rătăciri logice studiul acesta îndelung al lui Călin L. Cernăianu: pentru a rămâne din su- tele de pagini înfoiate cele câteva zeci cu adevărat necesare; pen- tru a izola, adică, ce cred că trebuie înţeles şi preţuit. Averea criticului Plonjez în mijlocul demonstraţiei lui Călin L. Cernăianu, şi citez: „14 martie 1884 – Abil, când răspunde Harietei, Maio- rescu o întreabă, între altele: „Bătrânul D-voastră tată, când a fost pe la mine la Bucureşti în August anul trecut, mi-a spus că tot capitalul său mobil era de 18.ooo franci. Care este par- tea, care îi revine acum lui Mihai, după moartea tatălui său?” Patru zile mai târziu, Harieta îi trimite o scrisoare de răs- puns, din care lipseşte, însă, absolut orice referire, cât de alu- zivă, la „capitalul mobil” ori la vizita tatălui ei la Bucureşti. E ca şi cum n-ar fi citit fraza subliniată…” (p.75) Titu Maiorescu răspunde scrisorii Harietei din Ipoteşti, 7 martie 1884, în care i se cer relaţii despre locul şi starea în care se află Mihai Eminescu. Citeşti la Călin L. Cernăianu şi nu-ţi vine să crezi. Cum aşa?! Dar scrisoarea de răspuns a Harietei la această epistolă e de faţă, iar peste câteva pagini Călin L. Cernăianu chiar redă un fragment din ea. Este locul cunoscut unde Harieta poves- teşte ce s-a întâmplat imediat după înmormântarea lui Gheorghe Eminovici. Redau în întregime: Ipoteşti, 1884, Marte, 18/30 Stimate Domnule Maiorescu Primiţi sincera mea mulţumire pentru scrisoarea din 14 Mar- tie a.c. şi mă grăbesc a vă comunica următoarile. Sunt deja 2 luni trecute de când au murit tatăl meu. La în- mormântarea lui au fost de faţă şi fratele meu locotenentul Matei din Râm. Sărat; după înmormântare, în loc ca să facă fratele meu o catagrafie, el au început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său Neculai la sine la 15 marti. El au vândut toate vitele, la număr 27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, 3 vagoane de popuşoi, făcând trei părţi, adică mie /,lui/ Neculai şi lui Mihai, luând bani şi toate hâr- tiile de valoare, mai ales o obligaţie de 6000 fr. şi biblioteca /lui/ Neculai de mare valoare, zicând că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şi mai multe lucruri le-au făcut, care, deşi am o creştere de tot sim- plă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunde că el le va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dân- sul. Spre a vă încredinţa că vă scriu adevărul o pot dovedi prin un înscris ce au lăsat el însuşi, precum şi marturi, mătuşile şi toţi cas- nicii, în fine, satul, întreg. Deci eu vă rog din inimă şi suflet a vă adresa la fratele meu Matei, care este obligat a-l ţine, luându-i toată partea lui. Eu sunt singură, pribeagă, deoarece în Ipoteşti au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta pe lângă o mătuşă la mănăstire. Mu-mi ţine Vă rog de rău, că nu m-am interesat de fratele meu Mihai, dară necontenita sufirinţă de timp de un an a bietului Nicu – care numai pe mine mă putea suferi, probă este testamen- tul şi scrisoarea – ce le-au făcut înainte de a-şi lua viaţa, moartea tatălui meu foarte iute, eu singură şi oloagă, puteţi sânguri să gân- diţi poziţiea mea – cât au fost de critică şi astăzi este şi mai critică; iar că nu se interesează fratele Matei, vă rog să vă răspundă Dlui singur. Primiţi – Vă rog – profundele mele mulţumiri pentru părin- teasca îngrijire a iubitului meu frate Mihai, rugându-vă încă odată Nae Georgescu Maiorescu (continuare în nr. viitor)
  • 10. s-a zidit pe de-a-ntregul, asemenea pie- trarilor săi, care „Coboară-n propria lor soartă/ Unde de vii s-au fost zidit” şi unde „piatra-n piatră a săpat/ Un mit al ei şi tot de piatră…” Poetul şi-a clădit în carte de- stinul cu „Literă de dălţi…” Citeşti în ace- ste poeme-pietre lacrima de dor a străbunilor, originile noastre traco-geto- daco-române − adevărate fişe de arhivă gravate pe lespezi de roci cu iz de le- gendă. Tradiţională ca formă, dar absolut modernă ca inspiraţie, acesta ar fi diag- nosticul cel mai reuşit al poeziei lui Ana- tol Codru. Poet de un specific aparte, original, meditativ, de o nemaipomenită „iscodire filosofică, pusă cu greutate în metaforele esenţiale ale gândirii” (V. Crăciun). Gândind plânsul, poetul vede în interiorul lac- rimii şira spinării ei. Arcadie Suceveanu nota într-un eseu că Ana- tol Codru a reuşit să fie „un poet modern, un spirit inovator, deschis către cu totul alte structuri şi orizonturi decât cele cunoscute şi exp- lorate în mod tradiţional”. Fireşte, poezia a evoluat enorm în ultimul pătrar de secol, a atins alte dimensiuni stilistice, s-a democratizat şi limbajul poetic, însă constant a rămas aspectul ideatic, cel este- tic. Retras în „cariera de piatră” a mitului său personal, Anatol Codru (născut la 01.05.1936. s. Malovata-Nouă, jud. Dubăsari) continuă să cioplească la chipul marii poezii româneşti, întrep- ătrunzându-şi cugetul cu misterul transcendental, cu lumea meta- forei, a mitului ancestral. Multe din metaforele moderne îi aparţin, revărsate parcă din spiritul său deosebit de complex, sensibil şi re- ceptiv la vibraţiile cosmice, la măreţia clipei pe care o trăieşte in- tens, la eternele raporturi dintre om, natură, univers. În poezia lui se întrepătrund, fuzionează, se completează două modalităţi, două registre poetice: în unul vibrează statornic şi constant sufletul ne- amului, iar în celălalt se face evident un univers de o cu totul altă structură – un spirit inovator de un limbaj şi o structură moderne, de o imaginaţie imprevizibilă, graţie cărora poetul reflectează atent şi profund asupra destinului neamului românesc. Criticul literar Mihai Cimpoi menţiona într-o cronică faptul că „Piatra, simbolul central în creaţia poetului, este expresia tim- pului însuşi, al stratificărilor adânci temporale”. Am adăuga aici că simbolul pietrei sau mitul pietrei în poezia lui Anatol Codru mai va să însemne viabilitatea şi statornicia, echilibrul, stabilitatea, pe de o parte, şi cuminţenia, rădăcinile, veşnicia neamului, pe de altă parte. Poetul, de unul singur în lirica românească, a încercat să descifreze taina pietrei, să pătrundă în elementul ei cel mai ascuns, să-i probeze tăria şi să-i detecteze, să-i redimensioneze structu- rile, sensurile şi echilibrul cosmic. Poetul trece cu uşurinţă de la o stare la alta, păşeşte dincolo, în transcendenţă, încercând să recl- ădească metafore şi simboluri, misterul, sublimul, vibraţia sufle- tească, armonia divină: „Primiţi-mă. Eu sunt cel de demult,/ care transcrie timpul mai încoace,/ care pe sine-ntruna se reface,/ care confruntă, dar şi-ndură mult/ şi are-o angajare la soroace,/ şi poartă în fiinţă un tumult./ Eu parcă din uitare m-aş întoarce,/ Eu parcă din durere m-am fost rupt”; sau: „Doară eu cu necuprinsa,/ „De la Nistru pân’ la Tisa”,/ Ţara mea cu mâna-ntinsă,/ Mama mea cu faţa plânsă”. Anatol Codru, poetul, este unic sub aspectul sintezei lirice, al structurii şi intuiţiei, al metaforizării, în literatura română. Conto- pit cu fiinţa şi destinul neamului, el sapă în materia propriei simţiri, descoperind tulburătoare prin dramatismul lor adevăruri, despre care aproape nimeni nu s-a încumetat să vorbească: „Pe culmi/ la cetate,/ ţepoase-n ambiţia lor, suverane,/ Cresc ierbile, bărbile daco-romane…”; sau: „Greu e, Doamne, raiu-n doi/ Sap în mine, dau de noi:/ Să te mici,/ Să nu te miri,/ un popor de răstigniri…”, sau „Mormintele-au sosit în gări:/ cer vizele de-nstrăinare…” Sunt aspecte-crâmpeie din marea dramă a neamului românesc – un popor de răstignirii – ajuns la capătul suferinţei, sintetizată în poeme de mare rezonanţă social-filosofică… 3711www.oglindaliterara.ro IIIISSSSTTTTOOOORRRRIIIIEEEE LLLLIIIITTTTEEEERRRRAAAARRRRĂĂĂĂ Era un program, pe care l-a urmat, dar îl mai urmează şi astăzi. Poetul îşi formulează cu o tonalitate rigidă gândurile filoso- fice despre durerea umană, despre neliniştea secolului, despre locul omului în această lume. Volumul Linia a impus un nou fel de a scrie, un nou concept de carte. Unitatea ei este obţinută printr- un întreg, adică fiecare poem constituie un detaliu important în structura volumului. Din acest unghi de vedere, cartea se cere ana- lizată în ansamblul ei, ea reprezentând o gândire în spirală, susţi- nută şi de o filozofie în desfăşurare. Această linie îi va fi punte de trecere şi pentru alte volume, tot atât de unitare ca concepţie. Linia, însă, impunea o revenire la lectură, pentru a o pătrunde în totali- tate. Autorul ei dezvoltă din plin meditaţia filosofică, scriind o poe- zie a metaforelor şi simbolurilor, substanţa ei fiind alcătuită din reflecţii despre rostul omului pe pământ, iubire de neam, de pări- nţi, strămoşi, despre neliniştile epocii. Au urmat, în mod firesc, alte cărţi: Temerea de obişnuinţă – în care poetul apelează la „stări şi situaţii poetice complexe, de un acut dramatism, la senzaţii şi aparenţe abia perceptibile, dar de o considerabilă putere de răvăşire a sufletului” (M. Dolgan). Mulţi dintre criticii literari îl consideră pe Mihail Ion Ciubotaru un reformator al poeziei româneşti din Basarabia. De fapt, scrie o poezie modernistă, plină de metafore, o poezie care poate concura cu cele mai originale formule poetice din lume. Printre temele la care apelează Mihail Ion Ciubotaru preponderentă rămâne înto- arcerea la rădăcini, la izvoare, moment ce constituie un act de cin- stire a fiinţei noastre. Poetul ne îndeamnă să nu uităm originile, pământul natal, să purtăm în suflet memoria strămoşilor, izvoarele şi rădăcinile. A uita aceste lucruri sacre, înseamnă a nu mai avea rădăcini, înseamnă a nu mai şti cine eşti şi de unde vii… Se consideră că poezia este instrumentul afectiv intelectual prin care se sporeşte sentimentul fiinţei. Astăzi, când poezia a eli- minat toate tabuurile şi autorii scriu „despre orice” şi „în orice chip” punând cititorul în situaţii inimaginabile altă dată, poezia şi-a pier- dut vizibilitatea în societate. Nimeni nu poate şti cu siguranţă înco- tro se îndreaptă poezia, mai ales cea tânără. Nu mai aflăm în ea subiect, idee, mesaj. De multe ori e doar o adunătură de fraze fără logică, fără înţeles. Poezia îşi pierde statutul pe care şi l-a dobândit pe parcurs de secole. Genurile, speciile se contopesc. Şi dacă ac- ceptăm ideea că la începuturile literaturii nu existau genuri, situaţia literaturii de astăzi ne trimite la gândul că cercul evoluţiei ei se apro- pie de faza de la care a început. Adică revine la punctul iniţial, de unde şi-a luat începutul – o literatură care nu impune nici un crite- riu artistic sau estetic… Spunea cineva că poezia este un permanent fenomen de criză, de luptă cu sine însăşi, de înnoire a posibilităţilor sale. Mihail Ion Ciubotaru este unul dintre poeţii care urmează aceste aserţiuni. Poezia lui vine, cum am accentuat ceva mai devreme, dintr-un fond nelimitat, deosebit de adânc, dintr-o rădăcină viguroasă a fiinţei noastre. Îi lecturezi poemele şi-ţi vine ideea că poate prin aceste versuri vorbeşte strămoşul din el, strămoşul care trăieşte în celu- lele lui, cu memoria-i spirituală, o memorie care nu poate fi eva- luată în secole sau milenii… De aceea, poate, poezia lui necesită o lectură înceată şi gânditoare, vorba lui Eugen Simion. Pentru a- i descoperi mesajul liric ascuns, încifrat în „carnea” versului… Preponderent descriptiv-contemplativă la începuturi (Nopţi albastre, 1962), autorul elaborând mai apoi o formulă novatoare, dinamică, „vulcanic-metaforică, punând accentul pe şocul imagis- tic” (M. Cimpoi), poezia lui Anatol Codru cucereşte noi zone de exp- loatare, noi motive poetice în volumul Îndărătnicia petrei. Este cartea care l-a consacrat total, poetul conturându-şi o traiectorie nouă a liricii sale – mitul pietrei – metaforă care l-a ales şi l-a urmat pe parcursul anilor, atingând noi dimensiuni, net superioare, în vo- lumele ulterioare Piatra de citire (1980), Mitul personal (1986), Bolta cuvântului (1997), Întâmplarea mirării (1998), Ruperea din nefiinţă (1999), Piatra de citire (2000, 2004, ed. III-a). Acest „am- basador la Curtea Poeziei” (A. Suceveanu) a reprezentat prin scri- sul său durerea şi suferinţa românilor de la margine de ţară, a revalorificat cu asupra de măsură tradiţiile, viaţa de zi cu zi a băşti- naşilor, creându-şi un mit personal – cel al pietrei – devenit pe pa- rcurs de ani un „spaţiu ideatic”, dar şi un „univers artistic” în care Vlad Zbârciog (urmare din numărul anterior) (continuare în nr. viitor) Literatura anilor şaizeci-optzeci din Basarabia sau Descoperirea conştiinţei de sine…
  • 11. Adevărul şi numai adevărul Era o cabană în munţi sau poate într-o pădure, un- deva pe un deal asta sigur, undeva pe un deal în orice caz era ceva de mers se urca sau poate se cobora, nu mai ştiu din scândură vreau să spun trei încăperi ba nu, patru şi în acele încăperi nu era nu era nimeni. M-am aşezat pe marginea patului am netezit cu degetele pătura aspră sau nu, nu aşa am pus mai întâi pe masă pâinea şi sticla de votcă am găsit o cană ciobită pe un raft şi abia apoi M-am aşezat pe marginea patului am netezit cu degetele pătura aspră erau chiar două căni pe raft erau poate chiar mai multe numai lângă mine nu era nu era nimeni Apoi, când s-a înserat am reparat instalaţia electrică de fapt nu era nici un fel de instalaţie elec- trică am aprins pur şi simplu o lumânare nici lumânări nu erau cred că n-am reuşit să fac lumină deloc ba nu, era o candelă acum ştiu sigur, era o candelă cu flacără subţire M-am lungit pe podea şi am închis ochii dar înlăuntru nu era nu era nimeni. Mănuşa cu diamante Aşa ca o pală de vânt a coborât din trăsură într-o vâlvătaie de rochie ce sfârâia pe trupul ei lichefiat a trecut prin mulţime cu acea tristeţe de împrumut acoperindu-i chipul ca un voal a privit într-o parte cu nările fremătând şi a grăbit pasul precum căprioarele în bătaia lunii Cu o mişcare uşoară a mâinii A risipit mai apoi ceaţa şi a stârnit uruitul turmei de bivoli pe bulevardul muni- cipal vârtejul sângeriu care m-a târât prin ţărână către locul din care tocmai plecase către urma trupului incandescent pe care l-a părăsit în grabă veşmintele ei decupate pe cer Există oameni care au văzut-o şi sunt încă în viaţă oamenii care pot mărturisi cum în zadar mă agăţam de stâlpii de telegraf de chioşcurile de ziare în zadar încercam să înăbuş zgomotul produs la izbirea numelui ei de faţada baroc a clădirilor de trunchiurile văruite ale platanilor uriaşi de fântâna arteziană şi de caldarâmul în- stelat Ah şi pasărea asta care mi s-a aşezat pe inimă Aşteptare Peştii răsădesc în nisip propriile trupuri. Marea îi iartă de păcate, mereu îi iartă. Noi înotăm în cerul vânăt ca în mormânt, şi nimeni nu ne iartă. Norii, care nu ştiu numele soarelui să-l scrie pe cer, sunt aceiaşi din cartea vieţii, coboară în picuri pe pământ. Rămânem noi, cei netrebnici, pe noi nu ne ia nimeni, nu ne ridică, nu ne coboară până ce nu vei veni iară Eu sunt cununa ta Sunt o învinsă, deşi lupta nu a avut loc şi nici nu va fi. Sunt învinsă şi plâng de fericire: aştept să fiu dusă cu carul învingătorilor şi purtată pe străzi ca o pradă de război Pe străzile inimii tale, toţi vor veni să mă vadă, mă vor privi ca pe un trofeu. M-am pregătit ca de sărbătoare: e o sărbătoare când cei învinşi cântă pentru învingători. Cămaşa nopţii o rup, căci nu mai încap în noapte. Un braţ gol – luna îţi sprijină capul când dormi şi îţi aşază cununa. Liturgică Te îmbrăţişez cu fiecare vers, Tu te furişezi în el şi îl faci viu Poezia e nuntă dar vinul cel bun, pe care-l păstrăm pentru sfârşit, o întrece cu mult. Mă dezbrac de cuvinte până la tăcerea în care Tu mă aştepţi ţinând potirul. Inima mea priveşte spre cer – Acest poem ca o mână cu degete Pe inelar stai Tu care rosteşti din adânc. Inelul meu, pecetea mea, Tu: poetul MMAARRIIUUSS SSTTAANNMMOONNIICCAA PPAATTRRIICCHHEE GGHHEEOORRGGHHEE DDOOBBRREE www.oglindaliterara.ro 3712 PPPPOOOOEEEEZZZZIIIIAAAA Amintiri Ferestrele au început să dea muguri şi mugurii au ferestre să nu uitaţi acest mic amănunt Fisură în memorie Nopţi de vis pierdute-n zăpezi olimpul dimineţilor în spatele retinei păianjenii ţes haine pentru o nouă speranţă Noi Noi, două lucruri atinse sub care verbele se-nghesuie tăcute. Noi doi, pietre sub ninsoare, calde şi mute. Noi doi călătorind spre capătul pământului… A spune a spune că a spune şi a mai iubi a mai minţi a spune vai a spune stai a spune eşti a sune cai a spune capul meu e orgă a spune cartea mea e cergă în cerul nord a spune şi?! uiţi a iubi uiţi a muri descoperind o plictiseală mai tai o zi mai spui ei bine, şi?! e bine, şi?! Convins că-n pneuri e cerneală.
  • 12. tept, cu nerăbdare, lectura ei instructivă. Şi voi veni ca s-o primesc chiar din mîi- nile d-v., de care nu s-au atins consacră- rile giberneticei lingvistice… Poate că (abia acum!), prin acest prilej, vom reuşi să ne încropim o fotografie, de mult dorită de mine, şi de mult necesară (şi cu M.Gregorian!). Dar „adlevatus sum” să-l exclu- dem! Literatura română aşteaptă de la d- v. Amintirile unui aromân care vor rămâne memorabile în vecii-vecilor amin! Judece oricine:pătimirea celui din urmă mare cărturar, aro- mân va fi o lecţie de românism pentru viitorime. Dicţionarul dv. (în ed. II) şi Images, IV, etc.? N-am nicio în- doială că va veni vremea dreptăţii lor! Images d’ethnographie…? Altă operă monumentală a d-v., pe care toţi fotogenicii şi corop- carii etnografiei româneşti au privit-o, au folosit-o, au copiat-o (gen Bădăuţă, şi alte etceterale!), dar n-au mărturisit-o. Cei ce vă iu- besc, vor avea – oricum ar fi îndoitura vremii – grijă de ea! Mă so- cotesc printre aceştia!! Iar la Bucureşti voi veni, probabil, în cursul lunii de faţă, cînd primul gînd va fi să vă văd. Nu Bucureştiul academiştilor (speţa Al. Graur!); ci Bucureştii marii culturi româneşti, fără bala- muţi, farsori, venetici! Cu aceleaşi „bune urări” şi cu devotamentul lui Ion Diaconu *** Primită în ziua de luni, 12 Noiembrie 1973.T.P. I-am răspuns imediat recomandat. T.P. Iaşi, 9 novembrie 1973, Bd. Cantemir, nr. II A – Bloc I.3, Par- ter, Apart. I, IAŞI (3) Mult Stimate Domnule Profesor Papahagi, Astăzi – 9 novembre 1973 – ale cinci luni trecute fără să fi putut răspunde la importanta Dv. scrisoare din 9.VI. c.! Aşa mi-a fost scris: să trec din leagănul străbunilor mei ciobani vrânceni în lumea „mare” focşăneană, de-acolo în puşcăria politică a lui Ghe- orghiu-Dej (pe care linguşitorul tuturor regimurilor politice stil Carol II: Tudor Arghezi, îl socoteşte „genialul … bărbat de Stat şi ctito- rul noilor noastre timpuri, Gheorghe Gheorghiu-Dej”; v. Scrieri, vol. XVII, pag. 203 – pe când titanul bibliografiei româneşti este „genialul haotic Niculaie Iorga”; ibid. pag. 206). Iar din vârtejul de- magogiei focşănene să păşesc în gloata pensionarilor mizeri: plă- tit mai rău decât un „activist de partid” (care e pensionat cu peste 2000 de lei lunar; pe când eu primesc doar suma ridicolă de 1376 de lei, la care Statul nostru socialist mi-a adăugat graţios, în- cepând din octombrie c., 7 lei republicani: „Se adaugă 7 lei com- pensaţie” , scrie pe cuponul de pensie! „Gloria in excelsis Deo”… Din această imensă „perduta gente” am ajuns - aşa cum v-am in- format – în Iaşii încă patriarhali pe unele străzi şi în câteva colţuri ferite de invazia pletarilor cu chicile murdare (actualii „studenţi”, îm- puţiţi şi ignoranţi, care merg, ziua mare, pe strada Lăpuşneanu, cu aşa-zisele „studente” ţinându-le pe după gît, împinngîndu-le şi chiar sărutîndu-le în plină lume!!). Iar în Iaşi mi-a fost dat să trăiesc cum- plita mea dramă familială, mai teribilă decît puşcăria de-un an şi jumătate (cea a lui „Dej” stalinistul!)… Şi-am mers şi mai departe: am dat mîna cu enigmatica moarte, în seara zilei de 15 iulie! Vă voi povesti verbal cum m-a zvârlit cu occipitalul pe peronul gării Nico- lina un hoţ de buzunare (ţigan!) care umbla să mă prade (a fost pe la orele 9 şi jum.seară de vară, cînd eu mă plimbam, discret, după o zi de robot mintal la vol. III Ţinut. Vranc.; cum a trebuit să mă opereze, la spitalul de neuro-chirurgie de pe „Tătăraşi”, un chirurg tînăr, dar excelent în meserie, începînd de la orele 11 şi jum. Noap- tea pînă la 2 şi jum. Dimineaţă de vară. Am suferit o operaţie de fină chirurgie craniană. Şi mi-a fost destinat să scap şi din întîmplarea asta îngrozitoare, după 21 de zile de odihnă la M-rea Agapia (acolo a fost prima mea odihnă în vieaţă, la o staţiune climaterică. 3713www.oglindaliterara.ro IIIINNNNEEEEDDDDIIIITTTT *** ETHNOS REVISTĂ DE GRAI, CREAŢIE , ŞI STUDIU ROMÂNESC Direcţia Liceul “Unirea” Focşani Mult Stimate Domnule Profesor şi scumpul meu Profesor, Vă mulţumesc profund pentru că n-aţi uitat pe vechiul D-v. – cu adevărat vechiul ! – student de-acum treizeci de ani, cît şi pe cel din Heidelbergul provinciei romîneşti de pînă prin 1948… Am arătat prietenului M. Gregorian de cîte Scyle şi Carybde m-am împiedicat şi continui să mă ciocnesc. Aşa se explică de ce tîrziu am ajuns să văd preţioasele D-v. rînduri pentru mine. „Dorinţa de-a vă revedea”, din parte-vă, arde-n mine. Între- văd să pot veni pe curînd la Bucureşti. Atunci voi încerca să vă determin a scrie nişte „Amintiri des- pre Ovid Densusianu” în vederea unui volum comemorativ pentru care am la dispoziţie un material documentar rarisim (naţional şi internaţional). Am auzit de monumentalul D-v. dicţionar macedo-romîn. Îl doresc pe curînd tipărit şi urmat de alte opere filologice şi folklorice, pe care sînt convins că numai D-v. le puteţi da culturii romîneşti dintre toţi elevii marelui nostru Ovid Densusianu. Cu multe urări de sănătate! Vă rog să credeţi în toată afecţiunea mea. Ion Diaconu Focşani, 16 mai 1955 P.S. Am auzit că a ieşit în public, la Bucureşti, un nou dic- ţionar al Academiei Romîne din R.P.R. Pe la librăriile de-aici el însă n-a apărut. L-aţi văzut? Cum credeţi că se prezintă? Ar mai fi apărut şi-o Antologie de literatură populară. Cine- a direcţionat-o şi ce va fi făcut din ea? Eu n-am putut-o vedea. *** Primită azi, marţi, 3 oct. 1967 Năruja – Vrancea, 1 octombrie 1967 Mult Stimate Domnule Profesor Papahagi, Prea îmbucurătoarea d-v. scrisoare – din 19 iulie c. – nu m- a nimerit la Focşani: eram, atunci, în Vrancea, unde am rămas con- tinuu ( de la 3 iulie încoace ), în vederea firescului adio-etnografic (vorba d-v. „scripsi et….”) de la Vrancea. Mă obligă vîrsta! Şi trei luni de teren etnografic, folkloric, dialectal nu sînt uşurele la 64 de ani! Scrisoarea mi-a fost trimisă, cu altele de soţia mea, aici la Năruja, locul de baştină, după tată, al lui Barbu Delavrancea!). Şi la timp. Dar, vînturînd toate hăurile cetăţii de piatră a Moldovei” (Vrancea, după Sadoveanu!), am găsit-o la Năruja cu o atît de mare întîrziere, pe care – sper – mi-o veţi înţelege şi tolera. Aici, iubitul meu dascăl universitar, dar multe s-au mai în- tîmplat de-atunci încoace! Însă mai presus: premiul „Herder” (combinat cu Goethe-Schiller!), dat de Viena lui Ioseph Pommer uriaşului pigmeu „folcloristic” Mihai Pop! Dacă-i aşa, apoi s-a tică- loşit şi cultura germană! Al doilea eveniment cultural pe planiglo- bală: un congres „internaţional” de filologie – diactologie, în care, cu siguranţă iar s-a impus oficial solemna nulitate Mihai Pop! Aţi aflat, cumva, de afacerea asta colosală? Aţi luat parte la vreun prandiu academic? Pe mine, o rablă de folklorist-dialectolog pro- vincial, nu m-a luat nimeni în seamă, parcă n-aş fi jumulit şi eu măcar o pagină de dialectologie românească… Mă bucur de apariţia Poesiei lirice populare!! Şi eu am pus suflet curat pentru imprimarea ei la editurile vremii noastre! Lu- crare monumentală care ne trebuia de mult celor cîţi am mai rămas de la Ovid Densusianu cetire… După cum mă simt onorat că v-aţi gîndit să mi-o dăruiţi! Aş- Valeriu Rusu Documente cu ION DIACONU (urmare din numărul anterior) (continuare în nr. viitor)
  • 13. www.oglindaliterara.ro 3714 SSSSIIIIMMMMPPPPLLLLEEEE NNNNOOOOTTTTEEEE Orgoliul iniţiatului, al celui „ales“, această nelinişte metafi- zică strecurată sub pecetea tainei, îl va însoţi pe Spătar şi în au- toexilul rus de după 1671, când cărturarul militează activ pentru înfiinţarea Ligii popoarelor creştine ortodoxe. E vorba de o altfel de Fratrie, menită de această dată să lupte activ, pe frontul creştinis- mului militant, împotriva pericolului turcesc, „a hoardelor lui Gog şi Magog“. Călătoriile în Siberia şi China, care l-au impus cu adevărat în conştiinţa epocii sale, închid marele ciclu iniţiatic al vieţii Spăta- rului. Cu ele se calchiază din nou modelul iniţiatului absolut pe care l-a creat şi l-a impus prin mii de exemple personale secolul al XVII- lea: miticul fondator al Fratriei Crucii cu trandafiri, „părintele“ Chri- stian Rosenkreurz, cel ce căutase şi găsise desăvârşirea în călătorii făcute tot în Orient. Cu mult înainte însă de a călători spre noile lumi, Spătarul Nicolae Milescu aparţinea deja unei alte lumi, o lume în care, aşa cum iniţiaţii tuturor timpurilor o mărturisesc, „moartea e o sărutare a lui Dumnezeu“. [1] Del Chiaro este mai puţin ştiutul autor al unei preţioase Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Venezia, 1718. [2] N. Mavrocordat a tradus din Theatrum politicum de A. Marliani, iar tatăl său, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, cu care începe tradiţia înaltei culturi bizantine la această familie a fost chiar autorul unor tratate de medicină, filosofie şi istorie. [3] v. I.F. Golubev, Vstreča Simeona Polockogo, Epifanija Slavineskogo i Paisiia Ligaridi s Nikolaem Spathariem i ich be- sěda, în Trudy oldelenija drevnej russkoj literatury, XXVI, Lenin- grad, 1971, p. 294 sq. [4] Manuscrisul a fost publicat în 1978 de O.A. Belobrova, cercetător ca şi F. Golubev la Institutul de Literatură Rusă Veche din Leningrad, în Nikolaj Spatarij, Estetičeskie traktaty, Lenin- grad, Nauka, 1978. [5] v. M. Moraru, A fost Milescu în Italia?, în R.I.T.L., 2/1985, p. 112-116. [6] Şi totuşi, în vechea bibliotecă de la Fălticeni a lui V. Lo- vinescu, vandalizată şi aceasta în anii celui de-al doilea război, am putut vedea, între altele, un Lexikon triglasson (grec-francez- italian) tipărit la Viena în 1790 de italianul Giorgio Ventoti pe chel- tuiala unui alt principe mason din familia Mavrocordaţilor, Alexandru Ioan. [7] Semn că avem de-a face aici cu o adevărată tradiţie stă faptul că şi fiul Stolnicului, Răducan, împreună cu Crisante Notarà, nepotul patriarhului Dositei al Ierusalimului (prietenul Spătarului Mi- lescu), au studiat la Universitatea padovană. Succedându-i un- chiului său pe scaunul patriarhal, C. Notarà va dona un important fond de carte prietenilor săi moldoveni, o bună parte intrând în Bi- blioteca Academiei Vasiliene din Iaşi. Tot la Padova, Stolnicul îşi va imprima în 1700 celebra sa hartă a Valahiei, pe care apare lo- calizat uimitor de exact podul construit de Constantin cel Mare peste Dunăre la Sucidava (Celei), cu menţiunea în limba greacă: „Aici a fost odinioară pod“. Harta a fost reprodusă în mai sus citata carte a lui del Chiaro despre Valahia (v. ed. N. Iorga, Buc., 1914, p. 10 sq). [8] v. N. Cartojan, R. Ortiz, Un grande erudito romeno a Padova. Lo stolnic Cantacuzino, Buc. 1943. [9] v. Onuphrius Patavinus, Orac. Sib,. Paris, 1607, p. 49. [10] Mss. 227, f. 27 v – 28 şi 29. [11] O ediţie mai acersibilă, La Magie naturelle, qui est les Secrets et Miracles de Nature, mise en quatre livres, par Jean- Baptiste Porta Neapolitain..., nouvellement traduitte de latin en français, à Lyon, par Jean Martin, 1565. [12] V. Paques, Les Sciences occultes d’après les do- cuments literaires italiens du XVI-a siécle, thèse de doctorat, Paris, 1971, p. 23. [13] ap. G. Călinescu, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, în Diplomatarium Italicum, I, 1925, p. 71, n. 5. [14] cf. N. Milescu, în Închinăciunea (urmare din numărul anterior) Adevărul despre nasul Spătarului Milescu RRaadduu CCeerrnnăătteessccuu A desea când oamenii merg în locuri binecuvântate de Dum- nezeu cu darul neuitării, simt nevoia să ia cu ei ceva anume, o piatră, o frunză, un grăunte de pământ cu rol de talisman purtător de prospeţime a simţirii. Rodit din rădăcinile satului Maghereşti – (judeţul Gorj) dr. Constantin Bălăeţ a plecat în lume încărcat cu vorbe şi le împarte ca pe leacuri miraculoase sperând că va putea astfel păstra legă- tura între „ce a fost” şi „ce va fi”. În poezie, căci despre poet este vorba aici, dincolo de alte „vorbe”, autorul decantează esenţe pe care le oferă celor care mai simt nevoia gustului primordial al naşterii. Întrupat în Parâng, loc pe care l-a părăsit doar fizic şi doar temporar poetul C. Bălăeţ se lasă jefuit de iubire tentând cititorii cu metafore aromate şi picturale: „Sunt / ca un amestec de cer/ De pământ / De lumină / Vântul îmi este străjer / şi mă dăruie / La marginea lumii / Destrămându-mă-n Parâng / (SUNT). Cred că puţini din cei care traversează acest grăbit secol XXI mai cunosc mirajul florilor de corn, această minune a naturii prevestind prin culoare şi miros anotimpul deschiderii spre viaţă. „Copilăria este ca o ramură de corn cu muguri, ce stau gata să pleznească gălbui în strălucirea soarelui”/. Amprenta dul- ceag-amăruie a florii de corn se asociază în simţirea poetului cu imaginea mamei ca prim izvor de căldură lumească: „Uite, şi / Acum păstrez căldura ta / când picioarele mele erau pi- cioruşe / şi îmi aminteai apăsat / că mi le încălzeşti la sân” /(MAMA1). Conştient de precaritatea trecerii prin timp autorul nu se resemnează cu vârsta, el cere îngăduinţă destinului în registru hö- derlian, acel titan care declama: „Numai o vară mai lăsaţi-mă amarnicelor /şi o toamnă, cât să mi se pârguie cântul”/. Vine iată, Constantin Bălăeţ cu dorul de viaţă în sânge alăturând prin cuvânt alt timp, dar aceeaşi simţire: „Mai lasă-mă-n toamnă / Lângă univers / S-ascult sori / Să văd lumini de stele”/. (MAI LASĂ-MĂ-N TOAMNĂ) Născut poet, legănat de „plaiul, soarele şi stâlpul Parâng” (DILEMA) umblând prin lume „cu stejarul în coastă”, Constantin Bălăeţ speră în intimitate că: „Cele uitate se iscă iarăşi / când în- floresc cireşii-n dealuri Gorjeneşti / Frumuseţe … / Uite am vrut să strig /” ,speranţa tulburată de viermele îndoielii: „/ Dar eram sin- gur / Sub soare / În iarbă / cu ochii închişi” / (VISARE). Aşa ar tre- bui să fie, să continuăm taina frumuseţii de sub soare. Ne ferim ca de lepră să nu cădem cumva în vetust ca şi cum de-acolo ne-ar veni pierirea, izolarea în univers. Putem parcurge fără interes spusa autorului „Să con- struim iubirea şi dragostea de oameni, oamenii prin iubire au făcut totul şi prin iubire s-a născut pământul”. Dar astfel, ignorăm şi răspunsul Învăţătorului din Pateric dat celui care neştiind, întreabă: „Şi când va veni sfârşitul?” / Când nu vor mai fi cărări între oameni”. Asta doreşte Constantin Bălăeţ, plecat în lume de la poa- lele munţilor Parâng, să întindă cărări. „Mă caut în mine / Începând cu ieri / Creşteam / Dându- mi seama că simţurile / Se cheamă şi iubire” / (MĂ CAUT). Am convingerea că dacă va continua să se lase desco- perit în acest fel doctorul Constantin Bălăeţ nu va avea doar „Un om aşa aproape”. Ştefania Oproescu DIN GORJ- VORBE… VORBE… VORBE…
  • 14. duc la PĂLTINIŞ. ICA povesteşte cum a evoluat starea de sănătate a lui NOICA şi zice că au fost la el în vizită, după ce i s-a pus sonda şi se simţea bine şi au stat de vorbă două ore. NELU povesteşte ce ştie, cum s-a întâmplat accidentul. ICA spune că aveau cu el comunicare per- manentă, că cel puţin odată pe săptă- mână era la SIBIU. ICA le serveşte cafea. Vorbesc despre nepoata lui NOICA, că e originară din CRAIOVA şi numele de familie STĂVRESCU. Aceasta a venit şi spune că nu au nevoie de cameră, că au venit la priveghi. Unul din vizitatori povesteşte despre fraţii lui NOICA (morţi). Fac pre- supuneri cu privire la cauzele care l-au făcut să cadă şi ICA pre- supune că a fost o tulburare de circulaţie şi zice că şi la spital vedea şoarecele. Zice că afirma că i-a dat lui LIVIU POPA 5.000 lei, lucrau care era inexact, că i-a dat numai 1.500, dar avea şi momente de perfectă luciditate. Vorbesc despre cazare şi programul de a doua zi când va fi înmormântarea. MARIANA admiră liniştea obiectivului şi spune că îi place foarte mult. LĂZĂRESCU pleacă şi spune că merge în str. Cocea nr. 4 iar NELU îl conduce. ICA şi MARIANA discută despre servi- toarele care le-au avut şi zic că acestea le furau. MARIANA a venit cu MIRCEA şi spune că acesta e văr primar cu NOICA şi acesta văr primar cu JUVARA, care e sora lui MIRCEA şi e născută CASA- TOVICI. MARIANA zice că JUVARA s-a pensionat de un an. Spune că tatăl lui MIRCEA era fratele mamei lui NOICA, iar mama lui NOICA era născută CASATOVICI. Discuţia a continuat despre genealogia lui STAVRESCU, soţul lui ICA. MARIANA povesteşte cum a reuşit să vină cu MIR- CEA cu maşina. ICA spune că LIICEANU a stat lângă NOICA şi s- a ocupat de el. Spune că după înmormântare vrea să-i aducă pe LIICEANU, pe ANDREI PLEŞU, KLEININGER la ei la masă. Zice că mai vrea să aducă şi pe SCHERG, că NOICA a ţinut mult la el şi l-a ajutat la traduceri. MARIANA zice că pleacă mulţi oameni de valoare în stră- inătate şi rămân cei de calitate proastă. Spune că în Bucureşti e multă ţigănie, lume multă şi ea nu prea iese, că nu-i place, preferă să stea acasă. ICA povesteşte apoi că a fost supărată pe NOICA, fiindcă atunci când a venit SIMINA l-a chemat numai pe RELU şi s-au în- tâlnit în oraş, iar de ea a făcut abstracţie ca şi cum nici n-ar fi exis- tat. Spune că s-au întâlnit în oraş de două ori. MARIANA zice că SIMINA e bizară, că atunci n-a vrut nimeni să afle că a venit. Zice că SIMINA nu cunoaşte aici decât pe fosta ei guvernantă, pe fata acesteia cu care e în corespondenţă şi pe ea. RELU zice că aceasta – SIMINA – a venit cu avionul direct la mare. MARIANA spune că SIMINA a venit cu trenul direct la SIBIU, când s-a întors de la SIBIU fata guvernantei a aşteptat-o la gară şi au venit la ea la masă. Zice că a doua zi dimineaţă SIMINA a plecat la CON- STANŢA. În BUCUREŞTI a dormit la fosta ei guvernantă. ICA zice că prin această nenorocire au comunicat amândouă – ea şi SI- MINA – la telefon. MARIANA zice că ea e în corespondenţă şi cu mama co- piilor lui NOICA, WENDY şi aceasta i-a dat telefon şi se interesa de starea lui. RELU zice că medicii spuneau că operaţia n-ar fi fost pro- blematică. ICA spune că diagnosticul pus e embolie pulmonară, adică un cheag care s-a rupt din fractură şi a ajuns în plămâni, dar ea nu-şi poate da seama dacă chiar aceasta a fost cauza morţii. Spune că doctorul ISPAS crede că embolia a fost cerebrală, adică la creier. Zice că moartea s-a produs în somn. MARIANA vorbeşte apoi de copiii ei DINA şi RĂZVAN, care sunt în ANGLIA şi nepoţii din care sunt unii handicapaţi. RELU este întrebat la telefon de bă- iatul lui CAPAS când vor pleca autobuzele sus şi vorbesc apoi că ei nu ştiu acest lucru esenţial. ICA şi MARIANA povestesc diverse întâmplări cu haz, apoi RELU povesteşte de o nepoată care trăieşte în ITALIA, ple- cată de mult şi de 12 ani nu mai ştie de ea. În continuare se discută pe tema talentului şi destinului. Revin cu discuţia despre NOICA şi obiceiurile lui. 3715www.oglindaliterara.ro IIIINNNNEEEEDDDDIIIITTTT Înregistrarea discuţiilor din locuinţa lui Aurel Cioran în preziua înmormântării lui Noica Ora 13,00 Obiectivul discută cu NICOLAE (OCTAVIAN, ed. n.) în timp ce servesc masa. NICOLAE povesteşte că a fost înştiinţat de familia LIICEANU şi că s-a grăbit să vină. NICOLAE zice că a urcat ieri împreună cu LIICEANU la PĂLTINIŞ, au mers în camera lui Noica, apoi s-au dus şi au aprins o lumânare, după care LIICEANU s-a întors în cameră, iar el a coborât. În continuare NICOLAE propune cum să organizeze în- mormântarea lui NOICA, oameni care să scoată sicriul din bise- rică. Vine ICA şi le aduce friptura. NICOLAE zice că ei trebuie să urce la PĂLTINIŞ ca să se ocupe de înmormântare. Vorbesc că a venit un TV de la Bucureşti şi ICA zice că l-a văzut. NICOLAE întreabă dacă au adus şi coroanele, iar ICA zice că nu ştie. ICA spune apoi că MARIANA (NOICA, ad. n.) a plecat la ora 10,00 din BUCUREŞTI, zice că aceasta va fi la ei. Spune că NOICA ţinea totuşi la MARIANA, că îi trimitea bani. ICA zice că ea o înţelege că aceasta este bolnavă. NICOLAE e chemat la telefon de TOMUS. Zice că acesta i-a spus că NOICA a fost luat de la spital. NICOLAE spune că i-a spus că se grăbeşte să ajungă şi el. Spune că la întoarcere le va da un telefon şi le va face o vizită. ICA îi zice să vină neapărat. După aceasta NICOLAE pleacă. După plecarea acestuia RELU îi spune lui ICA că lumea va afla de la radio de moartea lui. *** Domnul îi spune lui ICA că el a luat caietele de lectură şi manuscrisele lui NOICA pentru ca să nu se întâmple ceva cu ele. Zice că îi va spune doamnei NOICA să i le lege, că el e în măsură să se ocupe de ele, dar dacă ea se va opune, i le va da. Acesta este LIICEANU. RELU discută cu un alt domn. Acesta îi spune că a vorbit cu Serpan care a spus că nu se vor trimite patrule pe drumul spre PĂLTINIŞ. RELU zice că nu se poate avea încredere în cuvântul lor”. Domnul zice că SERPAN e de cuvânt. Domnul este STAMP OTTO. Discuţia a continuat despre organizarea înmormântării lui NOICA. LIICEANU zice că părintele CASIAN e foarte operativ şi el se va ocupa de organizare. RELU spune că nu găseau care să facă groapa şi că până la urmă NICOLAE a rezolvat . Au discutat apoi despre felul cum să se îmbrace, cum să se repartizeze pe maşini. LIICEANU este chemat de Nicolae la telefon şi vorbesc despre cazarea celor care vin. În continuare s-a discutat despre locul de înmormântare a lui NOICA şi că ION ALEXANDRU a vorbit cu mitropolitul şi că acesta a acceptat ca să fie înmormântat la PĂLTINIŞ. LIICEANU zice că doamna NOICA îl va întreba unde sunt manuscrisele lui NOICA, a lui NICOLAE şi a lui LIVIU POPA. LII- CEANU zice lui ICA să-i spună că sunt la el, că nu i le ia de tot, dar să i le lase în păstrare şi să lucreze cu ele. Vizitatorii pleacă şi stabilesc să se vadă a doua zi la ora 9,30. După plecarea lor, ICA zice că vrea să termine mâncarea, iar RELU se culcă. Ora 15,00 Vine doctorul de la Timişoara şi se discută despre moar- tea lui NOICA, ICA spunând că a fost ca o stea strălucitoare care apune, că altfel ar fi fost epavă, compătimit de toată lumea, situa- ţie care nu era pentru el. ICA îi serveşte mâncare şi băutură. So- sesc noi musafiri şi ICA face prezentările: MARIANA NOICA, dr. LĂZĂRESCU de la Timişoara, medicul curant al lui NELU, specia- list în neuropsihiatrie. ICA o informează pe MARIANA că la PĂLTINIŞ sunt GA- BRIEL LIICEANU şi TOMUŞ cu grupul de scriitori sosiţi din Bucu- reşti şi se ocupă de cazarea lor. Le spune că NOICA a fost transportat sus la ora 13,30. Nelu şi Ica zic că de la ei Liiceanu s-a dus la gară să-i aducă pe PALEOLOGU, KLEININGER, VIERU, SORIN DAN şi îi (continuare în nr. viitor) Ionel Necula Supravegherea privegherii
  • 15. www.oglindaliterara.ro 3716 EEEESSSSEEEEUUUU „Plagiatul“ se pare că este un fe- nomen care s-a născut de-a dreptul „matur“, o dată cu înfăşurarea semantic- sincretică a unui semnificant pe un sem- nificat, o dată cu apariţia primelor „mitograme“, a primelor „pictograme“ / „ideograme“, o dată cu apariţia scrisului în Europa Rupestră dintre orizonturile ani- lor 30.000 şi 8.175 î. H., mai precis, în Euro-Pelasgia, şi care, în „epoca interne- tizării“, nu dă nicidecum vreun semn „de oboseală“, nu lasă a se înregistra deloc vreun semnal că poate fi stopat „prin lege“, ci, dimpotrivă, astfel de „cancer“, desemnând „furtul de creier / suflet“, se extinde fără precedent, „fără frontiere“, atât în orizontul cunoaşterii ştiinţifice cât şi orizontul cunoaşterii metaforice, dovedind imperios Uniunii Mondiale a Logosului / Cuvântului că, „democratic“ şi în numele „ele- mentarelor drepturi ale Omului“ vorbind, trebuie realizate mai întâi monografiile naţional-plagiatologice (siglă: MNPl) cu încorolarea tu- turor acestora, mai apoi, în Carta Universal-Plagiatologică (siglă: CUnPl). Şi pentru că ideea ne aparţine, este absolut original-valahă, se impune – sine ira et studio (Tacitus) – respectarea semnificant- semnificaţilor de mai sus, înclusiv „nedeformarea“ siglelor. Primul volum, datorat muncii absolut-voluntar-sisifice a d-lui prof. univ. dr. Alexandru Dobrescu, evident, din istoria plagiatului / plagiatologiei din România, este deja „omologat“ la noi şi în U. E., sunt convins, purtând un titlu admirabil (ce se doreşte a nu fi plagiat în vreun prezent-viitor): Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagia- tului la români, I (Iaşi, Editura Emolis, 2007; pagini: 182 H 257 / B- 5-JIS: 376). Prin „ghilimelarea“ primului cuvânt, plagiat, urmat de sin- tagma părelniciei fenomenului, din textul de faţă, am vrut să atrag atenţia asupra a două chestiuni legate de istoria plagiatologiei, pe mirabilele văi ale imaginarului. (1) Termenul plagiat este la origini produs de un autor, e drept, „anonim“ pentru noi; desigur, ivit pe filieră cultă, cu oarecari eforturi documentare, s-ar putea afla autorul / creatorul termenului plagiat, autor ce m-ar putea acuza de faptul că i-am copiat creaţia. Între termenii creaţi şi lansaţi de mine, ca poet / eseist, se află şi die- noc, spre a desemna „ciclul noapte-zi“ („24 de ore)“, inexistent în limba noastră valahă / dacoromână. L-am utilizat pentru prima dată, în urmă cu nişte decenii, într-o comentariu la drama de întemeiere a paradoxismului, din anul 1968, Iona, de Marin Sorescu; dacă-l voi reîntâlni, nu în contexte obişnuite ale comunicării, ci – să zicem – pe coperta unui volum de versuri, Dienoc, de Dochiana Dunăreanu, eu nu o acuz de plagiat, deşi pot s-o fac, pentru că rostul cuvântului / conceptului este de a circula, bucuria mea de „creator de cuvânt“ fiind aceea de a-l reîntâlni pe buzele tuturor utilizatorilor cuvântului. Şi totuşi, ca să fie cinstită cu ea însăşi, Dochiana Dunăreanu extrage fraza cu termenul dienoc şi o pune drept motto la un poem. Fireşte, bucu- ria mea de „părinte“ al conceptului dienoc ar fi şi mai mare. Dar aceasta este o realitate ideal-valabilă, deon- tologic vorbind, numai pe ultimul segment temporal, al modernei circulaţii a informaţiei, în jur de un secol şi ceva, cam de pe când s-a diminuat straşnic analfabeti- smul prin punerea bazei unui învăţământ modern în mai toate statele, ori, mai exact spus, cam de pe când lumea a introdus şi legea anti-plagiat în codurile civile / pe- nale. Revenim la problema cuvântului / conceptului diecnoc. Deşi cuvântul dienoc (< die-, din dies, „zi“ + - noc, prima silabă din nocte, „noaptea“ – ablativul lui nox cu sens ad- verbial) aparţine unei sfere, unei dimensiuni fundamentale, sacre, a existenţei, timpul, nu se bucură de statutul „Cuvântului Dintâi“, nu mai are „cantitatea“ / „capacitatea“ de sacru, în spiritul frazei din Evanghelia după Ioan: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul» (1,1). (2) Pentru o anumită vârstă a omenirii, pe unitatea culturală a Europelasgiei, de la Asturia la Don, mai bine de 21 de milenii, cu începere din orizontul anului 30.000, copierea unei imagini (din rea- lismul rupestru-animalier, ori, treptat-treptat, mai târziu, cu simplifi- cările fireşti, de la santuarul-peşteră la „sanctuar-la-purtător, ajungându-se la „ideogramă“ / „semn sacru“ – infra) avea o funcţie vitală. După 21 de milenii ale Europelasgiei, sacrul registru al „pla- giatului“ înregistrează în arta parietală înfăşurarea semantic-sincre- tică a pictogramei, a semnului, a ideogramei, „scrierea“, „primele mitotexte“. Evoluţia de la „cap de iapă“ la „semnul“ Iepei Sacre. Peste epoca antică şi evmezică, pe lângă abaţii / mânăstiri, au funcţionat şcolile de copişti de texte sacre; esenţial nu era auto- rul, „dreptul de autor“, ca în vremurile noastre, ci tezaurul de cunoa- ştere, de învăţături „vitale“, transmis următoarelor generaţii; până pe la iluminism, plagiatul unei învăţături / icoane aparţinea sferei sa- crului. Clasicii şi romanticii, cu apoteozarea expresioniştilor din epoca interbelică, au impus „Auctoriala Sacralitate“. (3) Pentru crearea literaturilor naţionale, chiar pentru temelia acestora, romanticii şi spiritul paşoptist al veacului lor admit imitarea / prelucrarea, ori „plagierea“ în lamură a folclorului, trans-punerea acestuia în text cult, mai ales, în eminescianul sens de a turna ve- chea, înţeleapta limbă a poporului valah „în formă nouă“. Precizăm că prin „plagierea“ în lamură a folclorului înţelegem o lucrare ge- nială, ca a lui Eminescu, trecând esenţa ba- smelor valahe, Domniţa din Grădina de Aur şi Zâna fără corp – după ce le versifică în Fata- n Grădina de Aur şi Miron şi frumoasa fără corp –, în lamura poemului Luceafărul (prin versificarea basmelor valahe, Eminescu şi-a apropiat „viersuirea“ anonimului rapsod mun- tean, ascultat în orizontul anului 1860, de fraţii- ingineri, licenţiaţi în mecanică la Universitatea din Berlin, călăuze ale lui Richard Kunisch prin România; bineînţeles, cele două oralo-texte fost-au tâlmăcite „pe loc“, din valahă în ger- mană, de cei doi ingineri-călăuze lui Kunisch, astfel cele două basme trecând între însem- nările „diplomatului“ berlinez, călător prin Ro- mânia şi Imperiul Otoman – cf. ELuc, 55 – 168). După un inconfundabil, indiscutabil şi in- contestabil Avertisment (pp. VII – XXIV), volu- mul lui Al. Dobrescu, Corsarii minţii, îşi relevă în macrostructurarea materiei secţiunile: Cronicarii / Cronicile se fac din cronici (pp. 3 – 64), Savanţii / Ştiinţa de contrabandă (pp. 65 – 132), Dascălii / Parada dascălilor (pp. 133 – 172), Predica- tori şi oratori / Verba volant (pp. 173 – 212), Tâlmăcitorii / Arta de a traduce (pp. 213 – 240), Juriştii / Lupul moralist (pp. 241 – 254) şi Anexe (pp. 255 – 358). Mai semnalăm un binevenit rezumat, The Corsairs of the Mind (pp. 359 – 361) şi valoroasa „exactitate“ a unui Indice de autori (pp. 363 – 371). Fireşte, noi, cei de la „radiografieri“, ne angajăm să respectăm „codul“ întrutotul, „până-n evanghelica lui li- teră“, de vreme ce, în primele două rânduri ale Averti- smentului, autorul ne spune foarte clar: «Această carte nu este o vânătoare de vrăjitoare. O expediţie cinegetică de asemenea amploare ar presupune, îndărătul ei, o doctrină...» (p. VII). În esenţă, „doctrina“ – din temeiul „in- ventarului de cameleon-creiere“, constituindu-se în „do- sarul penal“, Corsarii minţii – se rezumă la definiţia foarte exactă a fraudei plagiatului din finalul „avertis- mentului“: «însuşirea nemărturisită şi ad litteram a unui text cu întindere de la nivelul propoziţiei simple până la acela al cărţii întregi» (p. XXIV). Fenomenul plagiat-cancerului cunoaşte o ne- maiîntâlnită amploare planetară, datorată nu numai „in- flaţiei mass-media“, ori „biblos-inflaţiei“ / „autorlâcitei“, ci şi unor internetizate servicii „specializate“ de tip Wikipedia, Meta- pedia etc., care nu permit semnarea de către autori a articolelor / studiilor puse în „marele circuit“ (cu scopul „pa-luxării“ legii dreptului de autor şi a dirijării „fondurilor“ astfel obţinute, ori a „donaţiilor“ / „sponsorizărilor“, numai către anumite „persoane-patroni“ dinspre vârful piramidei), cultivând şi astfel confuzia, absenţa răspunde- rii, atât în faţa instanţelor judecătoreşti cât şi a generaţiilor prezent- viitorului preluatoare de falsuri etc., de la lucrările de diplomă / licenţă ale absolvenţilor de licee pedagogice, ori ale studenţilor, ale maste- ranzilor şi ale doctoranzilor, până la lucrări semnate de impostori „universitari“, „academicieni“, „miniştri“ ş. a. / etc. Primul volum dintr-o istorie a plagiatologiei... Ion Pachia Tatomirescu (continuare în nr. viitor)
  • 16. 3717www.oglindaliterara.ro NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ Aurelia Rusu este un nume de referinţă atunci când se vor- beşte despre editarea operelor complete ale lui Eminescu. Puţini ştiu însă că ea este, deopotrivă, eseistă şi critic literar. Zecile de ar- ticole, cronici şi conferinţe, toate având ca scop valorificarea patri- moniului naţional, demonstrează probitatea, cultura şi meticulozitatea unui adevărat om de cultură. „Eminescu. Orizonturi succesive”), de exemplu, este o mărturie a capacităţii de selecţie, analiză şi comparaţie a unor documente dintre cele mai diverse, pentru a pune în lumină sensurile ascunse ale unor lecţiuni, sin- tagme sau manuscrise întregi. Vorbind despre dificultăţile de re- cuperare a operei eminesciene, Aurelia Rusu remarcă lipsa de atenţie, superficialitatea şi, uneori, graba cu care s-a lucrat uneori în recuperarea unor documente. Ediţiile scoase de Petru Creţia pă- cătuiesc, spune autoarea „Orizonturilor succesive”, prin maniera „deloc editorială, a ajustării textelor” şi prin distribuirea „versiunilor din manuscrise după tiparele propriilor fantasme” (p. 92). Astfel, printr-o nefericită inspiraţie, se preferă lecţiunea dulceagă „scum- pilor” în locul „tîmpilor” (formă veche pentru „timpi”, preferată de Eminescu) sau, şi mai rău, se citeşte şi se publică „Pisa” în loc de „Tisa”, creându-se confuzii şi făcând deservicii creaţiei emines- ciene. Aurelia Rusu este capabilă, pentru descifrarea sensului unei lecţiuni, să străbată toată mitologia, începând cu cea greacă şi ter- minând cu cea nordică, filosofia şi religia, să caute asemănări şi posibile surse de inspiraţie, să cerceteze cu răbdare în lucrări de semiotică şi semiologie, de lingvistică generală şi comparată, pen- tru ca termenului folosit de Eminescu în cutare sau cutare context să i se releve bogăţia semantică. Pentru manuscrisul „Gruie Sânger. Măr însângerat”, Aure- lia Rusu face un studiu comparatist menit să valorifice textul în sin- cronie, şi în diacronie, dar şi să-i descopere tiparele mitice, legendare, folclorice. Paginile sunt dense, uneori obositoare prin cantitatea de informaţii dintre cele mai diverse pe care o conţin, dar stilul este vioi şi accesibil: „Dacă prin substanţa arhetipală Gruie Sânger este ataşat miturilor şi tipurilor de eroi magici exem- plari, prin caracterul liric al textelor şi accentele biografice conţi- nute, proiectul dramei se înscrie în dimensiunea tragicului interiorizat; nu fabula, ci eroul central, prins în înlănţuirea situaţii- lor limită, destinale, constituind axul meditaţiei filozofico-estetice eminesciene” (p. 68). Cu aceeaşi migală, Aurelia Rusu îşi determină / convinge cititorul să mediteze la destinul unor manuscrise din perioada de gazetar-publicist a lui Eminescu, precum şi la deja uitata „Doină, doiniţă”. Impresionează, în demersul de „eseistică disociativă”, (este denumirea preferată de autoare pentru lucrarea sa), atât ri- goarea ştiinţifică, respectul pentru creator şi pentru actul de crea- ţie, cât şi fantezia combinatorie, aptitudinile interpretative şi obsesia comparatistă. Sau, cum este mărturisit încă din prefaţa cărţii” :m- am ataşat5 cu linişte şi răbdare clasicei tradiţii editoriale, cultivate cu exigenţă şi atenţie în pilda marilor mei înaintaşi şi pelerini-edi- tori, Perpessicius, Murăraşu... asumându-mi riscul unei activităţi pândite de tot soiul de capcane, memorând şi clipele fecunde, şi re- versul unor confruntări nu întotdeauna reconfortante” (p. 15). Laurian Stănchescu: „ieşirea din cuvinte / coming out of words”, Ed. Domino, 2008 Ediţia bilingvă (versiunea în limba engleză este semnată de Daniela Budică) pe care tocmai a publicat-o Laurian Stănchescu este prefaţată de regretatul Cezar Ivănescu şi debutează cu poe- mul „viaţa”, un discurs despre rostul poetului şi despre importanţa iluziei atât în meseria de a trăi, cât şi în actul de creaţie: „am intrat / în urma mea / porţile s-au închis / cu zgomot // am tras de ele // parcă erau înţepenite / încă de la începutul lumii // şi atunci / abia Aurelia Rusu, „Eminescu. Orizon- turi succesive”, Ed. Atlas-Clusium, Cluj-Napoca, 2006 atunci // am văzut / două rânduri / scrise în grabă / pe spatele lor // eu iluzia / ţi-am dat drumul // trăieşte cu înţelepciune / viaţa / pe care ţi-am dăruit-o”. Definitorie pentru textul poetic al lui Laurian Stănchescu este privirea de sus, de la o înălţime de la care detaliile se estompează, percepţia lumii obiec- tuale surprinzând doar esenţialul. În- treaga fiinţă a poetului se concentrează în privire, ceilalţi analizatori senzoriali re- ducându-şi sau încetându-şi activitatea. Rezultă poeme cu substrat ideatic, în care nu se face risipă de cuvinte şi unde mai importantă este denotaţia: fiecare termen are un sens precis, operaţia de dezambiguizare a lexemelor devenind fundamentală pentru struc- turarea discursului: „sieşi nevăzut // dumnezeu / seamănă cu ve- derea noastră // sieşi nevăzută // vederea noastră / nu este nimic altceva // decât / unghiul lucrurilor / plutind departe / de unghiul uni- versului” („unghiul fără lucruri”). Universul este mineralizat / pietrificat, lumina, pietrele, for- mele geometrice suplinind şi sentimentul, şi prezenţa celorlalţi: cu- vintele nu transmit decât idei în stare genuină: „în sinea ei // piatra e rotundă / şi galbenă // noaptea // pare o câmpie // pe care paşte calul troian // alb / singur / ca o ninsoare născătoare // fiind astfel în sinea ei piatra // calul troian // alb / singur / ca o ninsoare năs- cătoare // ce altceva ar mai putea fi /7 decât văzduhul pietrei” („pia- tra şi calul troian”). Textele au puţine mărci ale autoreferenţialităţii, impresia creată la lectură fiind aceea de mesaj al unei instanţe im- personale enunţătoare, care încearcă să ilustreze, în manieră ni- chitastănesciană, tensiunea dintre semnificat şi semnificant: „din pielea soldatului creşteau muguri // spărgându-i mantaua // explo- dau în jurul lui / ca praful de puşcă // astfel // soldatul înflorit // era prezentat la lecţia de istorie” („lecţia de istorie”). În general, Laurian Stănchescu se fereşte de abordarea te- melor majore ale poeziei, centrându-şi discursul pe concepte care nu pot forma un sistem, pentru că nu acesta este scopul pentru care au fost lăsate să pătrundă în text. Relaţia cu divinitatea pare totuşi a intra în sfera de interes a discursului poetic, chiar dacă nu este înviorată de o simţire autentică. Rămâne o imagine mentală transcrisă conştiincios, cu o oarecare eleganţă, dar şi cu răceală: „doamne // cât de frumoase / erau picioarele tale // înveşmântate cu iarbă // când // peste cuiele ruginite de veacuri / căzuse întâia zăpadă” („revelaţie”). Drumul către Dumnezeu are ca obstacole atât bagajul cognitiv personal al poetului, cât şi „memoria lucrurilor”, funcţionând cumva în afara voinţei celui dintâi: „privirea / mea // devenise // o / greutate / fizică // apocaliptic // priveam / toate lu- crurile // toate // până când // lucrurile / deveniră gânduri de-ale mele // înlăuntrul / cărora // gândirea mea // se stingea / gândindu- se pe sine” („în drum către Dumnezeu”). Poemele propun o vedere în infraroşu a lucrurilor, ceea ce reprezintă un mod inteligent de a crea un univers poetic personal: „plecat în linie dreaptă / spre toate lucrurile // eu sunt o jumătate- a lor / ivit în ele deodată // pe margini // lumina / se opreşte sfărâ- mată // de lucrurile // care trec prin ea / în linie dreaptă” („în linie dreaptă”). Victoria Milescu: „Conspiraţii celeste” (Editura Domino, 2008) Victoria Milescu este poetă, critic literar, traducătoare, dis- tinsă cu numeroase premii la festivaluri şi concursuri literare, cu- noscută publicului cititor datorită volumelor sale de versuri („Fiat lux”, 1994, „Şlefuitorul de lacrimi”, 1995, „Inimă de iepure”, 1998, „Arleziana”, 2000, „Ecoul clipei”, 2003, „Flacăra nevăzută” – ediţie bilingvă, română-maghiară, 2008), dar şi datorit[ prezenţei con- stante în majoritatea revistelor de specialitate. Recentul volum, „Conspiraţii celeste” (Editura Domino, 2008), reia teme mai vechi, adâncindu-le şi dându-le acel fior al simţirii / trăirii fără de care nu poate exista semn poetic / poezie. ValeriaMantaTăicuţu
  • 17. www.oglindaliterara.ro 3718 RRRREEEEMMMMEEEEMMMMBBBBEEEERRRR S-a mutat de la mine într-o gazdă evident mai aristocrată, din str. Popa Soare, dar nu ştiu cum s-a brodit, că eram cât de curând din nou „vecini”: mă trăsesem şi eu mai la centru (apartamentul vărului era tocmai în naiba la Macaralei), într-o anexă a fostului atelier al lui Paul Miracovici, cunoscutul pictor şi profesor la Institutul de Arte Plas- tice, lăsat moştenire, după moarte, elevu- lui său Romeliu Copilaş – un jaf de om în curând. Cu fiecare zi Cezar mă dezamă- gea tot mai mult, tot mai tare, îl introduse- sem în cercul meu de prieteni pictori, era „specialitatea” mea, din senin, iar el îşi exersa cu ei amoralismul şi cinismul para- noid; nu intenţionez să-i completez aici „fişa medicală” şi nici „nota informativă”; cineva tot o făcea pentru amândoi, sau cine şltie, dacă aserţiunea lui Mircea Ciobanu, privindu-i pe „băieţii care de la o vârstă sea- mănă tot mai mult taţilor”, nu va da în curând la iveală „noi nume de cod”. Cert este că într-o zi i-am închis uşa de la „atelierul Miracovici” în nas, bunului meu prieten, pentru care un lung timp jurasem, atât de mult şi de insistent, recomandându-l tuturor, drept cel mai bun, cel mai mare, cel mai frumos, deşi mulţi nici nu auziseră de numele lui. În Contemporanul Eugen Mandric îi răspunsese la Poşta re- dacţiei; şi tot aici, într-o bună zi, Valentin Silvestru (un profesionist al umorului deci), m-a apostrofat serios: „Mai lasă-l pe prietenul tău să se odihnească în pace şi vorbeşte mai bine despre dumneata: suntem siguri că ai să ne spui chiar lucruri mai interesante.” Am avut, de-atunci, o vacanţă lungă şi „neagră”, de câţiva ani cu Cezar Iv., pri- meam mesaje, acum, prin Aurel Dragoş Munteanu de la Luceafărul, unde lucrau pe-atunci ambii, cu ironia lui de şarpe paradisiac Aurel îmi spunea că „plângea” el după mine. Mă gândeam şi eu la dânsul, îi urmăream evoluţia sigură, dacă nu chiar spectaculoasă, înainte de a ne despărţi temporar (eu ştiam acest lucru); înainte de asta eu EPISODUL CEZAR (urmare din numărul anterior) Ion Murgeanu îl dusesem pe „durul” la „marele singuratic” Marin Preda, şi îi lăsa- sem câtva timp împreună… Cum vi s-a părut omul? L-am întrebat pe Dl. Preda, după ce „omul” ieşise din biroul lui: „Ohooo!” mi-a răs- puns Monşerul. Iar eu ca să-l distrez l-am îngânat la fel, onomato- peic, dar mai mult pe consoane: „Îmhîîî”. Îmhîîî!” Frumuseţi literare, tablouri din anotimpul trecut: timpul rămas în urmă. El, din când în când mă ciupea răutăcios la revista lui, fără să-mi spună şi numele, în articolele sale, şi într-un rând mi s-a spus, din redacţie, că m-ar fi atacat direct, minţind că unele poezii dintr-un ciclu propus spre pu- blicare, ar mai fi apărut şi-n altă parte. Asta-i situaţia, deci, cu prie- tenii literari, Mult-Prea-Cuvioase! Trebuia să mă confrunt cu ea şi în faţa primei busculade cu cenzura, şi-a primei mele cedări şi înfrân- geri; de fapt mi-am propus că era mai bine, un timp, să trăiesc clipa „prinzând fluturi” prin Capitală. Despre „frivolităţile” mele se ducea vestea şi la urechile fostului meu, incomparabil şi incompatibil, de fapt prieten; nu merita să duc o luptă care, în orice situaţie, şi la orice nivel s-ar fi dat, îşi avea coeficientul ei de laşităţi şi de risc. Am scris şi am tipărit, în general cărţi-eboşe sau cărţi-bruioane, nu a fost ni- ciuna fără probleme de cenzură; nu a fost niciuna să-mi meargă şi să-mi treacă din plin. Mircea Ciobanu era însuşi exasperat de „in- succesul” meu ca de un fel de blestem: Lasă-mă să-ţi fac eu o carte! Mi-a spus până în ultima clipă lucrul acesta. Iar ultima clipă cu el a fost în metroul de la Piaţa Victoriei, cu două zile înainte de a muri. Vorbisem lung timp, pierdusem poate noţiunea timpului, spaţiului, într-o plimbare prelungă. „Şi acum eu unde mă duc?” m-a întrebat la despărţire. I-am arătat direcţia staţiei lui. Vestea morţii lui am comentat-o a doua zi, în tren spre Iaşi, cu acelaşi etern Cezar, capriciosul nostru prieten literar: el sau eu? Ce mai contează. Mer- geam la Iaşi la un târg de carte, să-mi lansez mica mea antologie li- liput Aur şi flacără, apărută la Editura Helicon din Timişoara. Îmi recomandase şi editura şi numele, Cezar însuşi, într-una din oca- ziile de bunătate absolută şi mirobolantă, drept pentru care i-am de- dicat cărticica integral lui. Iar soţia mea, când a descoperit acest lucru s-a cam supărat. De ce acesta mereu şi tot timpul? Poezia nu- i bucătăria ta, i-am răspuns cinic. Apoi, după ce mi-a apărut Turnul Onoarei, a venit şi a vorbit; şi ce a vorbit atunci ştiu toţi cei prezenţi acolo;cineva a şi înregistrat; era tot într-o ocazie de benevolenţă ma- ximă pe acea fază şi extază. În dedicaţia pe exemplarul lui trimis / aruncat de fapt în cur- tea casei lui din str. Silvestru, cu garduri înalte ca de chiabur, i-am scris fără menajamente, ultimativ: „Ingratului de Cezar, pe care lung timp l-am iubit mai mult decât pe mine – pentru că de fapt am iubit Poezia”. Şi punctum. Căci, aşa cum este îndeobşte cunoscut şi acceptat, nu vorbele în- grămădite la întâmplare imprimă poeticitate unui text, nu semnifi- cantul, ci semnificatul, încărcătura semantică a cuvântului, nu denotaţiile, ci conotaţiile sunt esenţiale într-un demers poetic. În general, discursul construit de Victoria Milescu este sobru şi emo- ţionant, lipsit de podoabe stilistice care să ascundă ori să dilueze semnificaţia. Universul personal este refăcut din elemente cu va- loare de simbol: clarobscurul oglinzilor, „paravanul de marochin”, câte o grădină, sau un parc, sau o cameră de hotel, „fereastra cu granate”, „acoperişuri din piele subţire de trandafir”, uneori o odaie prin care „trece râul / cu resturi de echipaj stelar”, arcade, bolţi, „turnul de cărămidă roşie”, un decor stilizat, în care importantă este suferinţa / spaima în faţa trecerii şi a morţii: „suntem rezervorul de suferinţă / al materiei” („Refuzul gloatei”). Etapele ontologice sunt încadrate într-o simbolistică ce nu pune mari probleme la decodi- ficare: „Nu mai miros a iarbă / nu mai miros a vultur / nu mai miros a fulger /despicând arborii cu comori / nu mai miros a pământ / căci pământul a plecat / a rămas doar o lacrimă / dintr-un mare potop / dintr-o ploaie / cu delfini de agat / călăriţi de îngeri cu suliţe / nici unul nu se îndură / să mă schilodească / să nu semăn cu el / cu re- gele regilor...” „Zarve de sensuri”. Deşi uşor de încadrat în ceea ce se cheamă poezie mo- dernă, discursul Victoriei Milescu lasă uneori loc tânguirii în stil bi- zantin: „Al cui va fi şalul meu de mătase / cumpărat din Iordania? // Ai cui vor fi pantofii mei aurii / ce ţi-au străpuns coastele // A cui va fi casa ce ne-a adăpostit / şi turnul / din care am sărit fără aripi // Ale cui vor fi zalele împrăştiate pe scară / şi trupurile / eliberate de ele / sunând cristalin // Cine va fi plutoniu / Cine va fi diamant // Ale cui vor fi inelele noastre de nuntă / pe care nu le-am purtat...” („Ruinele refăcându-se”).Moartea, ca şi scrisul, înseamnă revela- rea înţelesului fundamental al universului: „dintre atâtea cuvinte / nici unul / nu se va sinucide / să te-nţeleagă deplin / dintre atâtea zile / nici una nu va rămâne cu tine...” („Cu milă sau cu invidie”). Descoperirea sacrului, relaţia cu divinitatea şi apropierea morţii sunt teme fundamentale de meditaţie: „M-ai văzut şi mă cerţi / cum cerţi păsările cu zborul / heruvimii - / cu mulţimea de aripi / în care se rătăcesc / chiar şi puternicii zilei / nimic bun în afară de a trăi / nu-mi reuşeşte / şi tu ştii şi mă ierţi / cum ierţi ierburile / pen- tru veşnica înverzire / peste morminte / şi şarpele verii / înghiţind globul pe care scrii...” („La rădăcina ploii”). „Jocul de-a exista” presupune capacitate de sublimare a realului, de transformare a obiectelor şi a fenomenelor în idei şi concepte poetice: „M-am trezit în casă cu ploaia / udă, înfrigurată / s-a tras lângă jarul sticlind / în ochii jivinei de pe podele / şi-a stors lenjeria fină / din care săreau broaşte, şerpi / de smarald, perle / o priveam şi îmi era teamă / să rostesc dorinţa cea mai arzătoare / a ultimei supravieţuitoare / să nu o supăr / să nu o fac să plângă / şi micul nostru poem terestru / să se scufunde...” („Norocul de-a exista”). „Oraşul imaginar” în care se mişcă eul liric seamănă uneori cu oraşul de provincie bacovian: aceeaşi tristeţe / dezolare, acelaşi sentiment al inutilităţii, aceeaşi destrămare a fiinţei, aceeaşi mo- notonie: „Ninge / ninsoarea pare că plânge / pare că strigă şi iartă / căutând elixir / din cămară-n cămară // din candelabre / chipul tău se desface de ceaţă / ninge / peste cheia lăsată pe masă / pentru miraje / din care puţini se mai reîntorc // ninge / cu o linişte mai în- spăimântătoare / decât toate războaiele // mă vei ucide / din prea multă iubire / căci spre mine priveşti / cu atâta ardoare...” („Seninul singur”). (urmare din pag. 3717)
  • 18. 3719www.oglindaliterara.ro OOOOPPPPIIIINNNNIIIIIIII Motto: ”grăbeşte-te, se aud bolovanii căzând din marile basculante ale timpului”... -Romulus Bucur- Orizontul cultural autohton, este ameninţat de asteroizi anonimi care, profi- tând de faptul că-i haos, cu geana aţintită asupra generaţiilor crude vor, - printr-un impact dezastruos - a însămânţa cultul re- semnării, emiţând regulamentul lui, „nu avem ce face” şi al lui, „trebuie să”, scopul fiind acela de a dilua spiritualitatea româ- nească. Auzisem eu o Muză bârfitoare cum că un subtil curent masonic (ramură orien- tală) ne-a purtat grija manualelor şcolare al- ternative, a finanţat punerea în scenă (teatrul din Iaşi) a unei piese cu temă blas- femică, (regizoarea, căci femeie pare, nu va avea cinstea să-i pomenesc numele) iar în literatură, simbriaşii aceluiaşi curent maso, au decis că lirismul este desuet, conceptul filosofic inutil, noţiunea de patriotism, aler- gică, (pentru ei) aşa că mai bine promovăm, premiem, vulgul, nesimţirea, poema chiloţi- lor pe sârmă; (vezi revista Poezia nr.4 (42)/2007, pag.118). Răsfoind revista Dunărea de Jos, nr.75/mai 2008, m-am oprit asupra titlului „Poezia modernă sau sentimentul ca argu- ment” de la pag. nr.8 . În contextul celor ară- tate mai sus, m-a frapat motto-ul ales de autor: „Dansează! Nu există altă cale......” Probabil, dar eu nu stau într-un genunchi, darămite în doi. Trec peste această notă iri- tantă şi încerc să surprind tonul literar al conţinutului, dar constat că am în faţă textul unui subamator, reprezentat de repetiţia disconfortantă a subiectului logic în dativ: „trebuie să”. Ca şi cum ar avea pe umeri povara unei vieţi de septuagenar, autorul pare a ne prinde părinteşte de lobul urechii, şi precum un Mesia al fondului funciar poetic, ne predă sfătos, „Facerea”, adică dimensiunile spirituale de la care, porni-va construcţia creaţiei: „ Poezia modernă va trebui să se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea să îşi epuizeze timpul, cea mai preţioasă resursă, dacă nu obţine nimic în schimb”. Are drep- tate! Am citit nu de mult, volumul unui pos- tmodernist intitulat „Insomnii” unde am aflat că puroiul este purulent, (Mişcări în afara unui tipar) şi probabil frustrarea l-a determi- nat să pună în poem „Piramida falusului” aşa că, nevrând să-mi epuizez timpul, am aruncat cartea! Dar să reluăm ideea: ape- lând la o subtilitate rafinată, ne atrage aten- ţia: „Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte.....Nu mai avem timp să ţinem cont de consecinţele gândurilor noastre. Iată de ce poezia, dacă vrea să se adapteze şi să su- pravieţuiască în inevitabila nouă realitate, trebuie să se adapteze acestor cerinţe”. Trecând peste repetiţia stânjenitoare, în re- gionalism moldovenesc asta ar însemna, „dă-i la vale” adică, ce-ţi mai trebuie fior emoţional, profunzimea meditaţiei, mesaj afectiv ori reflectiv? Are totuşi o temere în „„PPEETTRREE,, FFLLUUIIEERRAAŞŞII AA PPAAGGUUBBĂĂ!!......”” numărul 76/iunie 2008 al aceleaşi reviste: „Poezia de astăzi pare să refuze noutatea, în loc să accepte schimbările de perspec- tivă apărute odată cu evoluţia, creatorii in- sistă să păstreze vechile mituri”. Sărmanul, nu poate înţelege faptul că nimeni nu a mai cuprins paleta cromatică bacoviană, inte- grată stărilor sufleteşti, după cum nimeni nu a mai putut fi numit „poet la porţile rugăciu- nii” precum Vasile Voiculescu, esenţa poe- tului pribeag numit şi „modernul de expresie clasică” a celui care a fost Mihail Steriade nu a înregistrat surclasarea încă. Abstrac- tul, gândirea analitică, coagularea şi reflec- ţia metaforei la Nichita te va face să îl schimbi cu un Flueraş Petre, care vine să ne propună involuţia ca şi schimbare, con- statând domnia-sa, neputinţa acelor încă- păţânaţi (printre care şi subsemnatul) de a înţelege ca respectivele modele sunt depă- şite? Vai cultură ci-n te face! Iată cum crede demi demiurgul secolului XXI că se poate crea poezia: „Poezia nu poate fiinţa în afara constrângerilor temporale.....” şi o altă idee: „Pentru a reuşi să-şi impresioneze cititorii, un poet trebuie să îi convingă că proble- mele pe care el le atacă sunt şi ale lor”. Iată o definiţie antologică de nivel intelectual clasa a VIII a. Va trebui să afle d-l Petre că poezia e un fenomen de multiple contin- genţe umane, sociale, istorice, un fenomen activ de sinteză, determinat de însăşi dia- lectica permanentelor raporturi cu realitatea contemporană, nefiindu-i interzis tradiţiona- listului să amintească izvorul, ţăranul, pajiş- tea, aşa cum SIMTE el, chiar dacă este pilot mercenar pe un F18. Referitor la constrân- gerea temporală, d-l Petre va trebui să-şi pună problema dacă universul civilizaţiei de astăzi, poate sau nu poate fi compatibil cu literatura; rămânem sensibili la peisagistică, implementând-o armonios trăirilor inte- rioare, sau vom crea poeme ţevilor de eşa- pament nichelate, download-ului, tastaturii ori erecţiei falusului, cum făcu d-lui, fără a ţine cont de rolul esenţial pe care îl are cul- tura, şi anume acela de a înnobila caracte- rele umane? În numărul 77/iulie 2008, (Dunărea de Jos) arhitectul poeziei „proprietate per- sonală” chiar cade în derizoriu afirmând: „Poezia poate fi citită în mijloacele de trans- port în comun, în pauza de masă, etc”. E clar, trăim un moment de expansiune a im- purităţilor în artă, în literatură în primul rând. Poezia citită, presupune ceasul liniştii su- fleteşti concomitent cu tehnica lecturii, iar poezia recitată public, înseamnă de fapt un ritual pios al manifestării dintre adiere şi fur- tună. Vai cultură ci-n te scrie! Iată cum arată în viziunea eroului nostru, un subcapitol de „sfaturi practice” adresat poeţilor în deve- nire: „În primul rând trebuie să descoperi punctele sensibile ale oamenilor. După ce ai identificat elementele care îi impresio- nează pe cititori, (n-or fi tot oameni?) tre- buie să construieşti pe baza lor imagini. Plasează la începutul poemului o imagine puternică iar cititorul va dori să meargă mai departe pentru a descoperi alte asemenea momente. Plasează în finalul poemului un element emoţionant, iar impactul acestuia va fi resimţit de cititor, care îl va generaliza asupra întregului poem”. (?) Prin 1978, eruditul scriitor şi critic literar francez Ro- land Barthes, prevedea moartea mitului ma- relui scriitor iar odată cu aceasta, apariţia destructorilor. Ceea ce propune acest copil- minune ca reţetă a construcţiei unui poem, confirmă previziunea maestrului. În anii uceniciei mele literare am învăţat, am apli- cat, şi am reuşit să mă afirm respectând dictarea sufletului, fie ca o mărturisire con- vulsivă a prăbuşirilor în adâncul idealurilor, fie că am ascultat în natură armoniile su- blime, fie că am construit o lume de simetrii căutate într-o realitate asimetrică, la bază a stat de fapt principiul selecţiunii şi organi- zării materialului oferit de toate experien- ţele vieţii. Cuvântul nu poate avea altă valoare decât aceea acordată de poet într- o utilizare adecvată desăvârşit mesajului dat. A plasa doar imagini premeditând efec- tul, fără filtrarea sufletească, se cheamă su- perficialitate, înşelătorie! Hai totuşi să probăm reţeta, chiar pe versurile semnate de el: „pumnalele se înfig unul după altul/ sângele pătează statuetele cu o karmă în- doielnică” (Pumnalele lui Ghedeon) ; „sunt prea mulţi masochişti în lumea asta să ştii/sângele lor acoperă gardurile/iar libaţiile îmi tulbură somnul/majoritatea visează să trăiască în filme/să îşi taie venele prizând marijuana/cărţi transformate în cult/halate albe care nu pot acoperi pupilele roşii/pereţi mâzgăliţi/emoţiile demitizate în rotocoale de fum/chitara îşi ascute tăişul/au transformat tablourile în tancuri/izolare într-un moment de unicitate/toţi muşcă din aceeaşi pătură/ şi nimeni nu înţelege că orice poate fi deş- irat/nu, nu, eu nu sunt masochist/eu sunt sadic” (Un sărut sadic) ; „atacaţi, în valuri! /sângele face bine la ten/...... înfig în tine speranţa pentru că mi-e frică de oglinzi/unde eşti tu?/ la capătul celălalt al trompetelor este argintul viu/plouă cu mem- bre”. (Haum, haum, haum) La modul cum se circulă cu transportul în comun, aceste poeme vor instiga sigur la declanşarea unui război civil; a le citi în pauza de masă... dăunează grav sănătăţii. Poate îşi mai aminteşte d-l Petre data de 21 iulie 2007, Casa Memorială Ar- ghezi (Mărţişor) când prezidiul Cenaclului Amurg sentimental, a decis excluderea sa din rândul membrilor acestuia, fiind decla- rat antiromân, adept al filosofiei macabre, agent destabilizator; (nu voi insista cu de- talii) Pas cu stângul la numai douăzeci de ani! (este născut în 1987) Îi recomand să studieze opera lui Marin Sorescu unde în poezie, ca şi în teatru, acesta este interesat de condiţia metafizică a omului, în linia lite- raturii post-existenţialiste. Concluzia la care au ajuns ilustrele condeie contemporane, referitor la curentul postmodernist, este aceea că aparţine unei stilistici dietetice, lipsindu-i „sarea şi pipe- rul” ca să nu mai vorbim de diformitatea me- trică (în cazul poeziei) Drept urmare, în dezbaterea de idei, câştigă teren recrearea retoricii, după cum ne sugerează însuşi Acad. Eugen Simion: „Retorica? La Rheto- rique est a reinventer”. Ca ultimă idee, îi mai recomand dis- tinsului Petre Flueraşu să deschidă numărul 73/martie 2008 al respectabilei reviste, la pag. 30-31, (Ancheta lui Dinescu, interviu cu Ion Manea) acolo aflându-se fasciculul de lumină atât de necesar „întunecimilor” prin care bântuie... CCrriissttiiaann NNEEAAGGUU
  • 19. www.oglindaliterara.ro 3720 FFFFOOOOIIIILLLLEEEETTTTOOOONNNN Domnul Ion Si- mionescu — Partidul Coope- ratist Îmi permit să-mi exprim ne- dumerirea că pînă acum pentru înlăturarea aces- tor două cauze nu s-a pus în discuţie elaborarea unui cadru de relaţii de muncă, de relaţii între patronat, sindicat şi salariaţi, care să înlăture acţiu- nile revendicative — marea majoritate din ele fiind justificate. Consider că o astfel de legislaţie sau reglementare, de creare a unui cadru de relaţii în interiorul căruia să se desfă- şoare atît acţiunile revendicative, cit şi în- treaga activitate de muncă, de relaţii de muncă, spuneam între patronat, salariat şi sindicate, este absolut necesară. în orice economie naţională se pleacă de la relaţii de muncă care de obicei sînt reglementate prin contracte de muncă, tratate şi stabilite de muncitori şi patronat prin intermediul sin- dicatelor. Considerăm că este absolut ne- cesară o astfel de măsură şi în ţara noastră. În ceea ce priveşte acţiunea de pri- vatizare, partidul nostru propune ca primii paşi care ar putea să fie făcuţi să fie trans- formarea întreprinderilor mici şi mijlocii în cooperative pe baza acordului liber expri- mat al întregului personal şi angajamentului colectivului respectiv de a plăti statului timp de 10—15 ani contravaloarea mijloacelor fixe şi circulante preluate. Aş vrea să preci- zez — deoarece aici s-a făcut pare-mi-se o confuzie de către un coleg de-al meu la se- siunea trecută — cooperativele sînt între- prinderi particulare ; după definiţia de dicţionar ele sînt organizaţii economice for- mate prin asociere pe baza liberului con- sim-ţămînt al unui grup de persoane pentru producţia în comun a unor bunuri sau pres- tări de servicii. De aceea am formulat această pro- punere, subliniind că prin Decretul nr. 66/1990, prin care se consfinţeşte caracte- rul privat şi independent al cooperaţiei, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a re- parat o nedreptate şi un abuz al vechiului regim comunist, nedreptate care a durat peste 4 decenii. Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu: Domnul Grama. Domnul Mihai Grama :Domnilor, foarte pe scurt, o să vorbesc ceva despre problema agrară asupra modului cum o vede Uniunea Democrat Creştină. Noi considerăm că ţăranii trebuie să fie proprietari de drept ai pămîntului; în acest sens preconizăm trecerea pămîntului în proprietatea individuală a ţăranilor cu drept de moştenire şi înstrăinare. Să se rea- lizeze mijloace pentru acordare de credite în scopul modernizării gospodăriilor ţără- neşti şi procurarea inventarului agricol ne- cesar. Sprijinim formarea de asociaţii pro- fesionale în scopul optimizării producţiei agrozootehnice, precum şi al valorificării acesteia în condiţii avantajoase. Milităm pentru formarea unor ferme model de stat, pentru sprijinirea unei agriculturi moderne. Considerăm că independenta politică a ţă- rănimii este legată de independenţa lor eco- nomică. Se impune împroprietărirea imediată a ţărănimii. Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu :Vreau să vă spun că este ora 2 şi am primit aici în mod firesc, din partea gu- vernului, rugămintea ca cei 3 miniştri : al co- merţului exterior, al agriculturii şi domnul preşedinte al Comisiei de Statistică să le acordăm cel puţin 5 minute la fiecare ca să dea răspunsurile cu care ne sînt obligaţi. Deci după ce vorbeşte domnul Berceanu vă rog să permiteţi celor trei să ne dea răs- punsul. Domnul Radu Berceanu :Eu am înaintat nişte propuneri domnului prim-mi- nistru şi aş avea alte 5 chestiuni care vor dura numai un minut. Propun guvernului să ia în discuţie Ministerul în-văţămîntului, deoarece acest minister a făcut — după părerea mea — o serie întreagă de greşeli, mai ales în do- meniul învăţămîntului superior, iar acum a dat aceste probleme spre rezolvare în ju- deţe pe tema autonomiei universitare ; avem greve, contragreve, admiteri la 5,95 şi o să ajungem la 4,95. Există de aseme- nea şi comisia de învăţămînt din cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională care nu ştiu de ce nu ia în considerare această problemă. A doua problemă este aceea a locuinţelor. Propun să se vină cu un act normativ în legătură cu cumpărarea locuinţelor după 31 decembrie. în actul nor- mativ deja adoptat se stipulează numai mo- dalităţile de vînzare a locuinţelor recepţionate pînă la 31 decembrie. Este o chestiune legată şi de drenarea banilor de la populaţie. A treia problemă : în legătură cu presa care în majoritate se declară in- dependentă, dar în multe cazuri este inde- pendentă de adevăr. Aş propune comisiei legislative să revadă legea presei, mai ales că ea începe cu presa „Republicii Socialiste România” ş.a.m.d. şi să ne prezinte nişte modificări, în aşa fel îneît dacă cineva scrie într-un ziar ceva, să fie orice, dar să fie adevărat. În legătură cu sănătatea, sînt pro- bleme legate de Ministerul Sănătăţii, care ar trebui să-şi pună mai mult problema in- vestiţiilor, mai puţin construcţii (care implică un efort bugetar mare), dar mai ales în do- meniul dotărilor. Noi avem în judeţ celebra Poiana Mare despre care s-a scris foarte mult şi care este adăpostită în nişte barăci. Vin străinii care vizitează cămine şi spitale, iar dotările de la Ministerul Sănătăţii ar tre- bui mult amplificate. În legătură cu locurile de muncă, ar trebui dată o reglementare pentru iniţiativa privată : cum să se completeze cărţile de muncă ale celor care lucrează în acest do- meniu. Am să închei cu problema pensiilor celor din fostul aparat de securitate şi de partid care sînt enorme, sînt mult mai mari decît pensia unui veteran din cel de-al doi- lea război mondial, chiar de foarte multe ori ; Ministerul Muncii ar putea să dea o regle- mentare în acest sens, eventual banii res- pectivi să treacă în fondurile pentru mărirea pensiilor ţăranilor. * * * CAPITOLUL XXV Lituanienii se răzvrătesc. Stanisla- vas Zemaitis de 52 ani este primul martir li- tuanian. Şi-a dat foc în faţa Kremlinului. În Gabon, regimul lui Banga a căzut. În Camerun, morţi şi manifestaţii violente. Gorbaciov este în admiraţia occi- dentalilor. Maiorul află că este în dizgraţia tuturor în mod irevocabil. Totuşi nu vrea să abandoneze. „Pe unde a pătruns rusna- cul?”, nu se poate să nu se întrebe maiorul într-un moment de orgoliu. Verificase clădirea de la acoperiş şi până la subsol. Geamurile nu aveau urme de violenţă. Nimeni nu fusese remarcat că ar fi intrat în clădirea ambasadei. Maiorul se hotărî să revadă clădirea pe îndelete. Coborî treptele spre adăpostul antiaerian, pivniţa de vinuri şi de alte bău- turi. Semiîntunericul treptelor de intrare fu înlocuit cu bezna adâncă pe măsură ce co- borârea continuă. Acţionă comutatorul. În- tunericul rămâne la fel de nepătruns. Repetă manevra fără rezultat. Se întoarse enervat să-şi ia lanterna şi unul din levierele pe care le avea centra- listul clădirii. Căută un bec. Coborî însoţit de centralist şi de bucătarul ambasadei. Înlocuiră becul şi lumina se revărsă vie peste rafturile cu provizii. Le ceru să fie lăsat singur. Se apucă de cercetat pereţii centimetru cu centimetru. Trecu pe lângă dulapuri, lovind pe- reţii cu metalul levierului. Nimic. Pipăi ten- cuiala pivniţei betonate fără a descoperi ceva. Presupuse că tavanul însuşi ar putea avea o taină. Nimic. Se întoarse dezamăgit cu becul în- locuit în mână. Vru să-l aşeze pe birou, nu mai înainte de a-l privi. Ciudat, filamentul era întreg. Intrigat, maiorul îl înşurubă la veioza de pe birou. Era perfect. Străluminat de o idee, coborî din nou în pivniţă. Studie cu atenţie fasungul. Deşurubă capacul ce susţinea glo- bul de protecţie. Sub el descoperi o minus- culă proeminenţă. Apăsă pe ea cu putere. Nimic. Îndreptă lumina lanternei asupra lo- cului, fără nici un efect. Îşi aminti atunci de propriul sistem de siguranţă al ascunzătorii ambasadei, pe care îl crezuse infailibil. Scoase bricheta, apropiindu-şi fla- căra de protuberanţa descoperită. Un zgomot uşor venit din capătul pivniţei îl făcu să-şi îndrepte fascicolul lu- minos într-acolo. Se apropie fără a observa vreo schimbare. În betonul masiv şi sclinisit, apăruse o adâncitură ce nu fusese desco- perită până atunci. Gheorghe Andrei Neagu Un securist de tranziţie (urmare din numărul anterior)
  • 20. 3721www.oglindaliterara.ro FFFFOOOOIIIILLLLEEEETTTTOOOONNNN Maiorul îşi apropie flacăra brichetei. Nimic. Atunci apăsă cu degetul arătător. Întregul perete cedă parcă sub im- pulsul unei forţe uriaşe. „De aceea nu suna gol”, îşi spuse maiorul, împingând cu mâna în continuare. Zidul din capătul pivniţei alunecă cu un zgomot abia perceptibil de la dreapta spre stânga, descoperind un alt şir de trepte. Descoperirea, în loc să-l bucure, îl întristă. Se crezuse mai bun. Coborî treaptă cu treaptă. Deodată simţi ceva extrem de fin la glezna piciorului, ce se căznea să pipăie treapta următoare. Îşi îndreptă fascicolul lanternei cu prudenţă. Un fir de nylon era întins între un pe- rete şi celălalt, de-a lungul treptei pe care trebuia să-şi pună piciorul. Se opri şi-şi re- trase piciorul cu deosebită precauţie. Plimba apoi lanterna spre capetele firului. Descoperi un mecanism detonator extrem de simplu şi de eficient. Se întoarse convins că mai erau şi alte lucruri necunoscute ce ar fi putut să-i pună în primejdie viaţa. Îl căută pe ambasador şi-i aduse la cunoştinţă descoperirea. - Decât să vă fi ţinut de ascultat te- lefoanele ambasadorilor, mai bine a-ţi fi descoperit acestea la timp, îi spuse acesta cu un ton dispreţuitor, umilindu-l. Maiorul se retrase tăcut şi furios. Acuzaţia i se părea tot atât de neîn- temeiată pe cât de zadarnică era strădania colegilor din ţară de a convinge opinia pu- blică de utilitatea lor. * * * Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu: Are cuvîntul domnul Cîrciumaru. Domnul Marias Cîrciumaru :Dom- nilor, în legătură cu expunerea făcută de către guvern, partidul nostru solicită să se aibă în vedere rolul pe care trebuie să-1 joace Camera de Comerţ şi Industrie şi Banca Naţională cu băncile comerciale. Fără aceste două elemente putem vorbi de liberalizare, oricît dorim noi. Trebuie să se realizeze statutul şi să treacă mai repede acele decrete de care se vorbeşte privind statutul Camerei de Comerţ şi Industrie şi al Băncii Naţionale cu băncile comerciale afiliate acesteia. Fără aceste două instru- mente, degeaba vorbim, în al doilea rînd — eliminarea verigilor birocratice ; este vorba de centrale- şi trusturi ; poate fi elaborat un decret prin care să se desfacă şi să se mic- şoreze rolul acestor centrale şi trusturi. Pentru a crea posibilitatea firmelor autohtone care doresc să ia fiinţă, să solici- tăm guvernului să aibă în vedere să elabo- reze un decret sau o normă, o hotărîre ca aceste firme să preia în folosinţă mijloace fixe cu posibilitatea cumpărării acestor mij- loace fixe în viitor: Pentru atragerea de capital străin, solicităm pentru porturile Mangalia, Sulina, Tulcea, Galaţi, Brăila statut de Porto- Franco ; este zona care poate atrage capi- tal foarte mare, mai ales că, aşa cum a spus şi prefectul de Galaţi, instalaţiile sînt deja existente. Vis-â-vis de şomajul care este atît de dezbătut solicităm să fie reglementat printr-un act ca alocaţia copiilor să fie acor- dată, indiferent dacă părinţii lucrează sau nu, şi aceasta mai ales să fie acordată mamei. Am dori, de asemenea, să se lu- creze mai rapid la decretul privind noua structură a ministerelor. Ministerele sînt un organism foarte important şi în perspectiva reaşezării întregului aparat de stat să se lu- creze la noua structură a acestora. O întrebare aveam şi noi pentru gu- vern, care este rolul firmelor ELF şi TOTAL în acordarea împrumutului de un miliard de dolari şi care sînt condiţiile pe care le-au pus aceste firme ? Vis-a-vis de problema agrară, solici- tăm, de asemenea, elaborarea unui decret prin care pămîntul — acei 2500 m2 —5000 m2 — să fie dat în proprietate particulară pe veşnicie, iar restul să fie dat în arendă, în folosinţă îndelungată, cu credite bancare atît sub aspectul valorilor materiale, cît şi a sumelor respective şi în primii cinci ani ţă- ranul să nu ramburseze nimic din acest cre- dit. În legătură cu presa, dorim să adu- cem aminte guvernului că s-au stabilit între partide şi guvern cotele de hîrtie care tre- buie să fie acordate cu prioritate partidelor şi după aceea, aşa cum spunea şi un ante- vorbitor, acelor ziare independente, de fapt independente de adevăr. O întrebare şi un apel către Ministe- rul de Interne si Procuratura Generală, să ia în discuţie situaţia Brăilei. Unde sînt mor- ţii Brăilei ? Acolo este o situaţie explozivă, au 41 de morţi, 278 de răniţi, dar procura- tura nu a luat nici o măsură, a arestat doar doi ser-genţi-majori. Atît au găsit. Cine a tras la Brăila în populaţie ? Atîta am avut de spus. Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu : Vreau să vă propun să fiţi de acord să dăm cuvîntul ministrului comerţului exte- rior, al agriculturii şi preşedintelui Comisiei de Statistică pentru răspunsuri. Are cuvîntul domnul ministru al comerţului exterior, Ale- xandru Mărgăritescu. * * * Iorga lipsit de „dispreţul de lume”, a rămas un om mare, iar Pârvan „s-a adâncit în săpături”, fiind mai mare decât Kierke- gaard. Cui nu-i plac realizările iluştrilor noştri înaintaşi, trebuie să se teamă cel puţin de judecata divină. Copii noştri şi copii copiilor noştri vor lapida numele celui ce-şi profanează părinţii. Iar existenţa cu care se încearcă definirea culturii mici, este tot atât de lipsită de sens ca atunci când te strădu- ieşti să afirmi şi să convingi că omul de cu- loare este altceva decât om. Cum se poate afirma despre „România şi-a dat seama de ea însăşi numaidecât în secolul trecut” sau „Că înainte de vreme au ştiut câţiva că sunt români este evident şi nesemnificativ”, se poate să nu aibă nici o importanţă Ştefan, Mircea şi Mihai?! Pentru un caracter antinaţional tipic lui Cioran chiar şi acest lucru este posibil. Dacă aş fi zulus şi tot nu mi-aş permite să afirm despre un popor în care şi-au frânt colţii marele imperii, o asemenea enormi- tate. Care civilizaţie l-a putut opri pe Ba- iazid? Ce făceau pe atunci germanii şi fran- cezii domnului Cioran? Pândeau într-o firească derută, aşteptând să culeagă res- turile ospăţului otoman. Iar dacă ruşii le-au dat peste labele hrăpăreţe n-au avut nici măcar a se şterge la gură. Îmi vine să re- nunţ la formularea aceasta, dar revolta nu-mi permite. Ca fiu al naţiei române atât de în- sângerate, batjocorită în mod barbar, cu calmul perfid al vânzătorului de neam, ros- tind rece sentinţe false, mă simt îndreptăţit să strâng durerea şi nedreptatea dincolo de limitele unui limbaj academic. Să-ţi vezi specificul cultural naţional murdărit cu sânge rece, cu eticheta de „naţionalism” este egal cu a afirma că Hegel este fascist. Ori aşa ceva n-ar putea îndura nici un ger- man autentic. A reproşa României că a des- coperit Europa prea târziu este egal cu a nu recunoaşte Japoniei meritele de a se dez- volta în suprapunere, tocmai prin refuzul de a cunoaşte „binefacerile” Americii. Să fii „nemângâiat” că România a refuzat prin Eminescu să imite Europa, este o dovadă în plus de de şovinism exacerbat împotriva unei naţii care a opus ferocităţii „Cavalerilor Mesei Rotunde” filozofia „Mio- riţei” şi a sacrificiului „Meşterului Manole”. Orice cavaler seamănă ca aspiraţie lui Toma Alimoş. De aceea enunţul domnului Cioran „O revoluţie, cât de proastă, este mai bună decât o pasivitate ruşinoasă”, îşi are moti- vaţia în însăşi crezul domniei sale de a fi într-o permanentă răsturnare de echilibru, ca un miner, cu bâta în mână, pe străzile unei Românii vlăguite de poftele puternicilor de astăzi. De cât înţeles poate să se bucure o naţiune care nu vrea să-şi vândă copiii, în faţa puterilor ghiftuite şi pline de confort ma- terial nici măcar Emil nu ne poate convinge. Şi nu mă mai mir când într-o singură pa- gină, 109, de exemplu, întâlnim următoa- rele: - Eliade-Rădulescu este cuprins de „elan inconştient”. - Eliade-Rădulescu este cuprins de elan „reformator”. - Eliade-Rădulescu „s-a compromis” cu atâta zel pe toate terenurile. - Eliade-Rădulescu a făcut eforturi stupide şi absurde, ininteligibile. - Eliade-Rădulescu are „o multilate- ralitate confuză şi filozofie îndoielnică şi en- gro-ismul lui cultural”. - Eliade-Rădulescu este în conclu- zie „obligat a recunoaşte că este o piatră unghiulară a României”; Pas de mai înţelege ceva. Prin com- paraţie, la aceeaşi pagină întâlnim: - Titu Maiorescu are o „luciditate rece, distanţată şi paralizantă”. - Titu Maiorescu în comparaţie cu Eliade-Rădulescu, „piatra unghiulară a Ro- mâniei” este doar „un profesor mare şi ono- rabil”. Şi uite-aşa din confuzie în confuzie, filozoful Cioran se opinteşte să convingă lumea culturnicilor occidentali cât de proşti sunt românii şi cât de puţine merite are Ro- mânia. Dacă se mai străduiesc puţin şi tra- ducătorii, se ajunge la alungarea tuturor ro- mânilor din Europa, undeva unde Cioran şi ai lui vor crede de cuviinţă că merităm a vie- ţui. Dacă Europa şi-ar permite să fie con- ştientă de meritele României, ar trebui să ne ridice în slavă clipă de clipă meritele de a fi oprit la porţile Dunării, „reversul negativ al spiritului”. Imperiul Otoman „puterea im- becilă a Turciei”. Ce s-ar fi ales de Berlin, Paris, Londra şi Amsterdam, dacă Ştefan, Mircea şi Mihai n-ar fi sacrificat cei mai buni fii ai României? (continuare în nr. viitor)
  • 21. www.oglindaliterara.ro 3722 IIIINNNNEEEEDDDDIIIITTTT Făgăduielile lui Vodă nu se prea înde- plineau. Zbârcea nu le dădea tainul cu- venit, tot spunându-le să aibă grijă, că va veni şi ziua de răsplată. În vremea aceasta meşteri, calfe, ucenici şi salahori munceau de zor şi flămânzi. Azi aşa, mâine aşa, munca sporea, zidăria se în- ălţa şi îndurarea Domnului nu se arăta. Meşterii mârâiau nemulţumiţi pe la col- ţuri. - Muncim de dimineaţa până seara pentru ei…Ia te uită ce mâncare! Să n-o dai nici câinilor…! - Ne trudim cu lunile, cu anii, să le ridicăm locaşuri… Pe urmă, când e gata biserica, or podul, or cetatea, du-te pe ici pe colo, băiatule! - Dormim sub şoproane, cât ţine lucrul. Pe urmă, când le- am făcut lor casă nu mai avem casă noi… Porneşte iar la drum, ro- bule! - Ca robii! ne ţin cu paznicii şi cu bice, ca pe ţigani… ne păzesc logofeţii parcă o să le mâncăm cărămizile şi varul… - De aceea am bătut noi atâtea drumuri, prin cele strămoşeşti, să învăţăm meşteşugul şi să venim acasă şi să ne fălim cu învăţătura şi cu lucrul nostru?! - Pentru ei, de dimineaţă până seara! Manole îi ascultă, le dădea dreptate în sinea lui, dar căuta să-i îmbuneze: - Nu muncim pentru ei fraţilor! Pentru noi muncim şi pentru ţară. Pentru fala noastră şi pentru fala ţării… Şi ei şi noi suntem trecători, dar ceea ce rămâne e piatra peste piatră… E turla şi zidul, podul şi troiţa… fântâna adâncă şi boltită… Acestea n-au moarte şi vor trăi, pe când şi noi şi Zbârcea Vistierul şi egumenul vom fi ţărână… Ţărâna va fi însuşi Vodă, cu toţi boierii lui în fundul pământului vor fi ţărână… iar ceea ce le-am zidit noi va străluci în lumina soarelui, în vecii vecilor… Nu muncim pentru ei fraţilor! Pentru menirea noastră muncim!… Calfele ascultau cuvintele meşterului, se în- flăcărau de cuprinsul lor, îşi uitau de mâncare, ne- mâncare şi prindeau să caute încet cântarea zidarilor şi viersul lor se făcea tot mai puternic, se ridica până- n slăvile cerului, cutremurând liniştea înstelată a nop- ţii: Zidim! E cuvântul ce plânge Şi cântă-n noi şi-l slăvim… Cu piatră, cu var şi cu sânge Prin viaţă, prin moarte zidim! Dar viersul întrerupt nu ţine loc, prea multă vreme, nici de pâine şi nici de culcuş. Manole se hotărî să se înfăţişeze Domnito- rului şi să-i spună că lucrurile nu mai pot merge aşa până-n vecii vecilor. Băieţii sunt istoviţi de treabă, sleiţi de foame şi de nesomn, în bordeiele lor de pe lângă zidire, în şoproanele bă- tute de ploile şi de vânturile toamnei. Curând va veni iarna şi vor veni iarna şi vor îngheţa. Oameni sunt şi ei şi nu pot trăi mai rău decât vitele în coşare. Dar nu i-a fost uşor căpeteniei zidarilor să pătrundă până la Neagoe Basarab, înfundat în ceasloavele lui. Vi- stierul şedea de veghe şi dăduse poruncă să nu se apropie nimeni de Măria Sa. A trebuit să se întâmple o năpastă, că s-ajungă Manole în faţa Voievodului. O năpastă tot aşa de cumplită cum ar fi sfârşitul pământului: într-o bună zi, de zi senină zidăria s-a cutremurat, s-a aplecat, s-a năruit cu vuiet de ape tunătoare, cu rostogolirea de stânci trăsnite… N-a mai rămas din pereţii ridicaţi, din bolţile înce- pute decât uriaşe mormane de ţigle sfărâmate şi de moloz fume- gător, acolo, în mijlocul câmpului. Oameni spăimântaţi, alergând de colo până colo, unii în- nebuniţi, alţii ucişi sau betegiţi sub schelele care luaseră foc. Ce duh necurat, ce unelte ale Diavolului trântiră la pământ măreaţa clădire care aştepta numai coroana turnurilor, ca să fie gata? Victor Eftimiu Meşterul Manole Meşterii se uitau năuci la prăpădul din faţa lor… Ţineau mâinile încremenite pe piept, faţa le era searbădă, ochii plini de la- crimi. Mare a fost jalea tuturora, a lui Neagoe, a Despinei Doamna, mai mare durerea lui Manole, făuritorul acelui măreţ aşe- zământ, din care i se alesese praful şi cenuşa! Nemărginită, însă a fost bucuria lui Panaite Zbârcea, care se gândea la noile foloase ce le va trage de pe urma prăpădului: altă cărămidă o să coacă, alte boloboace de var o să vândă, biruri noi o să pună, cereri de plocoane, tuturora, şi din toate partea cea mai grasă lui o să-i rămână. Se bucura spânul în sufletul lui, de parcă ar fi fost frate cu necuratul, de parcă s-ar fi învoit în taină cu puterile întunecate ce năruiseră zidirea. Manole se sfătuia în taină cu ortacii lui şi nu ştia de unde a venit urgia. - E vina noastră, a mea şi a voastră! Nu trebuia să v-as- cult, când mi-aţi spus să rămânem. Mai bine plecam, decât să în- cepem o lucrare pe un loc nepotrivit şi cu pământ copt de alţii, cu var şi cărămizi turnate de mântuială, aduse nouă de oameni lacomi şi nepricepuţi. Meşterii dădeau dreptate lui Manole, îşi mărturi- seau vina. A lor era greşeala. Nu lucraseră în tragere de inimă, căutând să biruie nepotrivirea locului şi slă- biciunea uneltelor cu care lucrau. Doar nu erau nişte bieţi ucenici la începutul în- văţăturii lor! Erau meşteri încercaţi, umblaseră pă- mântul şi văzuseră multe, măcar că erau tineri. La Ţarigrad, învăţaseră tainele zidăriei Aghiei Sofia, iar la Veneţia cercetaseră aşezământul Sfântu- lui Marcu. Luni de zile se adăpostiră în umbra turlelor mos- covite şi la Nijni-Novgorod, printre iconari şi la Kazan, la monastirea cea vestită. Cum să nu fie norodul supărat şi Vodă mâniat, după atâta bucurie şi lucruri făcute? Ca dintr-un vis se trezi Neagoe din toropeala ceasloavelor şi rugăciunilor şi chemă pe Manole să-l întrebe şi să-l mustre de ce s-a făcut una ca asta. - Măria Ta! îi vorbi meşterul, am greşit. Poate că n-am cumpănit bine măsurătorile, nu mi-am făcut so- cotelile bine. Poate că lucrătorii mei nu s-au temut de poveţele mei. Dar nu este numai vina noastră! Locul ce ni s-a dat e plină de găuri, de izvoare şi de nisip. Dacă nu putem şi nu putem să-l schimbăm, să alegem altul, loc înalt, unde a mai fost biserică, loc puternic, loc încercat, atunci va trebui altă cheltuială, să-l nete- zim pe acesta, să-l aşternem în lespezi grele, una prin- tre alta şi pe aceasta nouă şi grea temelie, să ridicăm sfântă monastire… Pe urmă, nici varul, nici cărămida cu care lucrăm nu sunt de soi. Lutul moale, nu e ars cât trebuie, varul subţire şi cenuşiu, fără cheag. Aş zice să-l coacem singuri, ţiglele şi să ne alegem singuri lemnul, fierul, varul, uneltele, ca să răspundem noi de ele şi de uneltele cu care lucrăm. Şi mai e ceva, Măria Ta! Ni s-au topit şi nouă puterile de foame şi nedormire. Mâncare puţină şi slabă, somn buimăcit, pe pământul gol, sub streşini găurite... Nu putem cere oamenilor în- credere şi stăruinţă, dacă-i ţinem slăbănogi, ca stafiile. Poruncise Măria Ta să fim primiţi ca nişte oaspeţi dragi, să ne căpătuim pe aicea, însurându-ne, să rămânem de veci pe aceste meleaguri, să mai ridicăm şi alte de folos aşezăminte. Şi iată că suntem ţinuţi ca nişte zidari, robi tocmiţi cu ziua şi dispreţuiţi, vai de capul nostru de aşa tocmeală! Dă poruncă Măria Ta, să se ţină dregătorii de fă- găduielile Măriei Tale şi să ne dea ajutor să-ţi facem dorinţa după gândul Măriei Tale monastire. Iar dacă nu se poate, slobozeşte- ne, Doamne şi lasă-ne să plecăm pe ici-încolo şi-om găsi în altă parte înţelegere şi bună găzduire. Aşa grăi Manole, cu fruntea sus şi vorba răspicată. Era de faţă şi Despina Doamna şi logofătul Panaite Zbâr- cea. - manuscris neterminat - Din arhiva scriitorului Baki Ymeri
  • 22. 3723www.oglindaliterara.ro PPPPOOOOEEEEZZZZIIIIAAAA ÎNFRÂNGERE Pierdusem un război cu mine însumi Şi junghiuri sub armura De sânge şiroind Mă legănau Dar feţele ciuntite Fixându-mă cu trudă Suflau prin cheag în ultimă zvâcnire În ultimul îndemn La nou asalt Şi corturile arse tremurau. RECULEGERE Arzând se roteşte azurul creştin Şi buzele-mi crapă La-ndemnul spre rugă Urc treptele tale Mai urc Prin gol de cupolă cu aer străvechi Rotund rătăceşte O pasăre neagră Altarul mânjind cu penele sale În ziduri de piatră Odihna pulsează prelung Şi umblă ca umbre Cuvintele. * Se împlântă ca o gheară Vorba ta. Clonţul se prăvale-n carne. Cine să m-audă, cine ? Şi pe ochii mei – o pleavă. Cine să mă vadă, cine ? A căzut cu şuier frunza Şapte zile. Grijile Să îţi soarbă de pe buze Cine să mai poată, cine ? * Adu-ţi aminte tot ce-ai vrut să vezi La ceasu’ -n care ochiul de-ntuneric Veghează strâmb bătăile de inimi ! Prin geamul tău lichid trecând o mână Zadarnic pipăiai după un reazem În golul amândurora, Iubito... CATREN O noduroasă mână de tâmplar Ar vrea să ne sugrume glezna, vorba. Vezi, apele se-ncruntă arămiu, Ca luna zimţii să-şi ascută iar. CEAS TÂRZIU Cum stai aşa, cu-obrazul pe o blană A fiară hăituită mirosind, Ne intră-n casă foşnet Friguros. Pumnalele strivita răsuflare Îşi lasă-aici precum Văpaia lasă după răfuială Doar cenuşă. De voi ghici în măruntaie clipa Rupturii crude, Vei fi aceeaşi, însă alta, Şoaptă, sare... Zâmbeşti în blana picurând La ceas târziu. Pe cont propriu Mi-e dor de prostia analfa- betă, dârla-dârla, cu mămăliga-ntre dinţi şi cu ţărâna-ntre deştile de la picioare, care – ca şi bălegarul nevi- novat – face parte din binecuvântata natură… Aici, însă, prostia graseiază cu pauze de gândire, gesticulează cu pipa în mână, îşi mângâie galeşă barba sau îşi roade doctă ramele ochelarilor pe fundalul impresionant al bibliotecii, scuipând lung şi subţire printre dinţi cu nume grele şi termeni intraductibili… Nimic mai trist decât maldărele de reviste literare care mă înconjoară ; ar trebui să fie o sursă de viaţă, de entuziasm, dar toate sunt la fel pentru că toţi scriu la fel ; le lipseşte singurătatea, se înghesuie unii într-alţii într-o aglomeraţie compactă repartizată pe „generaţii”, de parcă le-ar fi frică să existe pe cont propriu. Pre limba oilor ! Când conspirau cum să atace turma, le-am opus poezia, când îşi ascuţeau colţii, când făceau prăpăd sfârtecând oile, le-am opus lenea şi somnul ; când mi-au explicat foarte clar că toţi, absolut toţi, chiar şi leneşii şi poeţii – mai ales poeţii – trebuie să urle împreună cu lupii, le-am adus scutiri medicale din care reieşea foarte clar că, pe urletul meu, nu se poate conta ; când au început să-şi dea seama că eu unul aduc mai degrabă a oaie decât a lup, m-au pus să behăi în faţa comisiei ca să se convingă dacă am vocea cores- punzătoare pentru a fi trimis de ei pre limba oilor, în mijlocul oilor, dar am făcut pe prostul (prost ca oaia !) atât de bine, încât au început să râdă şi, mulţumiţi de sine, în cele din urmă, m-au lăsat în pace. N-am avut însă, niciodată, curajul să-i înfrunt pe faţă, nici să mărturisesc răspicat adevărul care mă ţine în viaţă şi care-i deosebeşte pe lupi de oi, pentru că nu am vocaţie de martir. Aici cred că trebuie lucrat, până când poporul oilor sacrificate o să-i hărţuiască zilnic pe lupi cu mărturia de credinţă a oilor şi lupii, înnebuniţi, nu vor mai şti cum să scape de la înecul în sânge de oaie ! La ora La ora când se-mbină Amurgul de pământ Trec rebegiţi şi aspri Luceferi în cuvânt; Mă târâi în genunchi Prin glodul umbrei mele Şi viaţa se lăţeşte greoi Şi ochi de stele, Şi mâna mea mă-ndemână Să muşc şi-apoi să râd De fiară hăituită Din singurul meu trup. Vara fierbinte Vara fierbinte Ca buzele tale De vrăjitoare; Am jurat Că mă-mbăt Numai cu ploaie… Dar dragostea ta Curge şiroaie. Nicăieri De streaşina casei Stau atârnate Ierni; Cocorii s-au dus Şi S-au întors Zilele mele Se duc Nicăieri. Pornit-am Pornit-am Şi azi Ca şi ieri Către mâine; Clipa de urat Nu-mi ţine - Dorule ia-mă Cu tine… Haiku Ochiul mă vede Timpul stă ascuns Într-un lacăt ruginit. Într-o zi M-am întâlnit Cu mine Într-o zi Când îmi era Foame De stele, M-am pierdut De mine Într-o zi Cu aceeaşi foame De stele. RROOBBEERRTT TTOOMMAA TTRRAAIIAANN CCĂĂLLIINN UUBBAA EEUUGGEENNIIAA BBĂĂDDIILLĂĂ KKAARRPP
  • 23. specialitatea casei : « la pièce de cochon de montagne cuite au cordeau ». Pe o scândură de vreo trei metri, sprijinită pe două mese, a fost decupat de către însuşi patronul casei, cu mânecile suflecate, într- un balet demn de coregrafia lui Béjart şi înconjurat de o armată admirativă de chelnăriţe cu gura căscată ca la dentist, un biet animal prăjit, al cărui cadavru şi-a terminat existenţa în farfuriile comeseni- lor! Nu însă înainte ca bucătarul-artist să- şi primească aplauzele asistenţei fascinate de numărul de prestidigitaţie executat în direct! * * * Plecând din restaurantul lăudat am rămas oarecum « sur ma faim ». Asistasem la un spectacol, cert executat de un maestru al prestidigitaţiei culinare, dar nu prea vedeam legătura cu adevărata gastronomie. De abia în zilele următoare, citind diferite cronici culinare, am aflat că, fără să ştiu, mă găsisem în inima unei dezbateri internaţio- nale privind devierea luată în ultima vreme de bucătăria de vârf. Fusesem deja uimit constatând că Spania, ţară care în trecut nu se prea ilustrase prin calitatea gastronomiei, totalizează azi un număr impresionant de stele în ghidul Michelin : şase restaurante afişează acum nota maximă, cele trei stele! De unde afirmaţia că buc- ătarii spanioli i-au depăşit pe colegii lor francezi. Desţelenitorul acestor «drumuri noi» este Ferran Adrià, cele- brul şef dela restaurantul catalan « El Bulli », care arborează, bine înţeles, cele trei stele Michelin ! El a lansat pe piaţa spaniolă şi, mai apoi, internaţională, ce- lebra bucătărie moleculară, bazată pe pre- zentări spectaculoase, obţinute cu ajutorul unei baterii de procedee şi produse chimice. Este vorba despre ingrediente şi aditive co- mercializate sub numele de « că vor da « o nuanţă de magie bucătăriei Dvs. » Aceste produse, cunoscute sub numele barbar de « alginate, gluconate de calciu, carraghe- nate, metilceluloze » au fost numite pudic şi publicitar : Algin, Gluco, Kappa, Metil, Lecite, Xantana etc. Vândute în ambalaje sofisticate la preturi între 100 şi 200 Euro, însă compuse din produse chimice cu o valoare aproape nulă, aceste aditive permit realizarea unor tu- ruri de forţă culinare, cum ar fi « o spirală de untdelemn de măsline », o « îngheţată fier- binte » sau « o crochetă sferică inversă de şuncă » ! Ferran Adrià a lansat încă din 1994 o bucătărie evolutivă, ba- zată pe cuceririle moderne ale chimiei. Însă fundamentele acestei tehnici au fost puse încă acum douăzeci de ani de către Henri This, un fizico-chimist francez, fost elev la Ecole de Physique et Chimie de Paris, astăzi cercetător la Institut national de la recherche agrono- mique. El a creat încă din 1988, împreună cu fizicianul britanic Nico- las Kurti, aşa numita « gastronomie moleculară ». Mulţumită diferitelor metode fizico-chimice aplicate la gastronomie, Henri This reuşeşte tururi de forţă culinare, cum ar fi să fabrici 24 l de maioneză cu un sin- gur ou sau mousse au chocolat (chocolat Chantilly) fără niciun ou. O specialitate lansată de el este utilizarea azotului lichid pentru fabri- carea rapidă a îngheţatei. Rezultatul studiilor sale a fost încoronat de nenumărate premii, diplome şi distincţii, aproape exclusiv în Franţa. Însă, în mod straniu, vectorul care a lansat pe arena inter- naţională metodele lui Henry This a fost spaniol (Ferran Adrià şi dis- cipolii lui), iar principalii ei suporteri au fost cronicarii gastronomici anglo-saxoni. Succesul atrăgând succesul sau, mai bine zis, banii atrăgând banii, şi în Franţa au apărut specialişti ai bucătăriei mole- culare, cum ar fi Marc Veyrat, care însă o justifică prin utilizarea pe scară largă a produselor regionale şi, în special, al ierburilor locale. Bineînţeles că şi el a primit ploaia de stele binemeritată, în diferitele restaurante pe care le-a creat şi dirijat. Iată însă că ceea ce părea o « ştiinţifizare » a artei culinare duce şi la consecinţe neaşteptate. Un grup de cercetători englezi a stabilit de curând o ecuaţie care permite elaborarea sandvichului ideal. E drept că, deocamdată, ea nu este valabilă decât pentru sand- vichul cu brânză adaptat gustului englez! Şi totuşi ecuaţia ia în consi- www.oglindaliterara.ro 3724 GGGGAAAASSSSTTTTRRRROOOONNNNOOOOMMMMIIIIEEEE Acum câteva săptămâni am descoperit din întâmplare câteva articole, ba chiar şi o emisiune de televiziune, care anunţau cu tre- molouri în glas inaugurarea unui restaurant de cea mai înaltă calitate la Magalas, un sătuleţ obscur, « unde mâna omului n’a pus niciodată piciorul », din regiunea Languedoc-Roussillon, în sudul Franţei. Di- feriţii autori ai articolelor menţionate se grăbeau să înşire meritele tânărului bucătar, localurile unde învăţase şi exersase arta pe care o punea acum în practică pe cont propriu şi se grăbeau să tragă concluzia că, în mod inevitabil, acest « inovator » va fi răsplătit cât de curând cu prima treaptă a distincţiei supreme acordată în această profesiune : o stea în ghidul gastronomic Michelin. Cum acest sătuleţ se găseşte în inima regiunii unde îmi pe- trec vacanţele în mod regulat, m-am grăbit să rezerv o masă în res- taurantul menţionat, cu atât mai mult cu cât preţul afişat, cel puţin pentru meniul servit la prânz, reprezenta un nivel mai mult decât re- zonabil, având în vedere calitatea anunţată. În ziua şi la ora stabilite ne-am pre- zentat la restaurantul lăudat.Am descoperit o sală cu un decor modern, în tonuri de gri şi negru, oarecum decalat faţă de ambianţa lo- cului, un orăşel « circuladă » medieval, cu porţi ferecate şi ziduri de apărare străvechi, cu tunele întunecoase care reuneau case de piatră ce respirau povara anilor. Mi s-a spus chiar că, în locul noului restaurant, a existat timp de ani de zile un fel de zahana, cu numele « La Boucherie », ce- lebră în regiune prin calitatea şi cantităţile de carne servite, fără nici o căutare a sofisticării culinare. Însă surpriza a venit în momentul în care am decis să comand meniul anunţat cu surle şi trompete. În afara faptului că preţul evoluase între timp în creştere cu vreo 50%, mare ne-a fost mirarea când chelnăriţa ne-a întrebat nu ce- am dori să mâncăm, ci … ce nu vrem să mâncăm ! Pentru că princi- piul de bază, în afara meniului « à la carte », este că bucătarul alege felurile pe care le vei consuma, fără chiar a le descrie înainte de a ţi le servi ! Mai apoi am constatat că era inutil să-i indic preferinţele mele gastronomice, sau mai degrabă aversiunile, pentru că felurile pro- puse se compuneau din ingredientele cele mai stranii, pe care ra- reori le-aş fi imaginat împreună. Nu vorbesc numai de specialitatea casei : « galette de pied de porc en mousse de volaille », dar şi de cu- rioasele « lits de soja » cu sosuri greu de definit, petale de mac ce se plimbau prin farfurie (mi s-a precizat că sunt comestibile !), sau « dentelle de pied de cochon au cappuccino de champignons pimentés ». Între diferitele feluri soseau nişte păhărele, numite « verrine » (cuvânt modern, nerepertoriat în clasicul « Larousse ») umplute cu diferite emulsii, creme şi spume de culorile cele mai stranii ( în termen tehnic se spune « acidulate »), adică fistic cu bule de aer, « violet- parme » sau « café cappuccino ». Momentul de apogeu al de- junului l-am trăit când, la o masă al- ăturată a fost comandată Adrian Irvin Rozei Ce mâncăm diseară ? (continuare în pag. 3757)
  • 24. cu abile ingeniozităţi de psihologie gene- rală, a vrut să fie în “Dan” romancierul ce încrustează în concret sensibilitatea unei generaţii”. Pompilu Constantinescu nu se sfieşte să spună despre creaţiile lui Al. Vlahuţă că sunt “naivităţi”, “dulcegării”, “li- rism de esenţă mediocră”. Criticul avea sau nu avea dreptate, cert este că opera sa a continuat să apară, iar în perioada comunismului a figurat la loc de cinste printre scriitorii care au “infierat societa- tea burghezo-moşierească”, de fapt ce spunea şi criticul de mai sus când definea “preocupările unui spirit nemulţumit, ce-şi tra- vesteşte aspiraţiile şi resentimentele sub forma literară.“ AL. Vlahuţă preia multe din temele şi problemele emi- nesciene pe care le aduce la zi şi le reactualizează mereu.Mai ales este preocupat de ideea generaţiilor şi succesiunilor literare, pre- luând vechiul concept eminescian de “epigonism”. In cea mai cu- noscută capodoperă a sa, “Unde ni sunt visătorii” descoperim un Vlahuţă moralist, mai degrabă justiţiar decât filosof, preocupat de viitorul literaturii şi culturii româneşti:…”Dar, când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,/ Şi că toţi începătorii, de abia scă- paţi din şcoală,/ Ofiliţi în floarea vârstei, de-un dezgust molipsitor,/ Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,/ Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,/ Disperări de porunceală şi dureri închipuite,/ Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe/ Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,/ Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci/ Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,/ Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune/ În nepieritorul fagur adevăr, şi-nţelepciune !/ Câte nu-s de scris pe lume ! Câte drame mişcă- toare / Nu se pierd nepovestite…” Societatea pe care Eminescu o percepea ca pe o adu- nare de măşti, devine la Vlahuţă un adevărat carnaval, însă fără prea multe elemente de noutate, dar asociind şi preceptul biblic “deşertăciunea deşertăpciunilor: “A, nu-ţi tăvăli talentul prin salo- anele bogate,/ Unde capul nu gândeşte, unde inima nu bate/ Decât dup-o anumită şi stupidă învoială-/ Unde omul, i-o păpuşă şi vieaţa o spoială!/ Fugi de zâmbetul făţarnic şi de-o strângere de mână/ A acestor măşti, ce firea omenească o îngână…/ Fugi.- E un viclean ridicul, monoton din cale-afară;/ Veşnica deşertăciune ţine capătul de sfoară!…” Si în poezia de dragoste, Al.Vlahuţă copiază pe Emi- nescu, fără însă a atinge şi aceeaşi semnificaţie şi aceeaşi trans- cendenţă. În celebra “Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” -1941, G.Călinescu, deşi vorbeşte de un “epigon” şi un “poet minor”, îi acordă spaţiu cât marilor creatori şi îşi întrebui- nţează în exegeză toate virtuţile critice. Din text s-ar putea deduce că Vlahuţă scrie cu gândul la cititor - ceea ce lui Eminescu nu i se întâmpla prea des.Versificator cu simţire, însă nu lipsit şi de o anume discursivitate, Vlahuţă îi inspiră “divinului critic” problema complexă a eminescianismului:”Singur eminescianismul n-ar fi un argument împotriva lui Vlahuţă.Toţi urmaşii lui Eminescu sunt emi- nescieni şi nimeni nu scapă de ecourile unei mari poezii care l-a precedat, şi din care, prin interpretări noi, se poate scoate o altă po- ezie.Nici discursivitatea nu este o piedică pentru lirism. Eminescu însuşi este oratoric, sentenţios, uneori aproape, în aparenţă di- dactic. Poezia lui Al. Vlahuţă are multe tangenţe cu pictura lui Nicolae Gri- gorescu (pe care poetul l-a susţinut şi despre care a scris cu apli- caţie şi competenţă). În afară de ruralism în spirit umanitarist şi polemic, el dezvoltă la nivelul imaginilor şi un picturalism sugestiv, diferit de cel coşbucian. Mai mult, am spune că Vlahuţă şi Grigorescu formează micul grup de impresionişti români.Este una din dimensiunile omu- lui de cultură, în ipostază de Maestru care devine un sprijinitor al artelor. Al. Vlahuţă rămâne primul scriitor român care are casă la ţară, unde îşi caută liniştea, recluziunea, inspiraţia şi îşi primeşte admiratorii. Selectiv, poezia lui Al. Vlahuţă se dovedeşte mai rezis- tentă decât ne-am aştepta şi chiar acceptă o lectură modernă , dacă este eliberată din sistemul determinărilor sale restrictive, din epigonismul şi reţeaua conceptuală în care a fost răstignită. 3725www.oglindaliterara.ro IIIISSSSTTTTOOOORRRRIIIIEEEE LLLLIIIITTTTEEEERRRRAAAARRRRĂĂĂĂ Întotdeauna, când vine vorba de Al.Vlahuţă, se face refe- rinţă la epigonismul asumat (şi luminat), de modestia creaţiei, aflată în orbita unei opere geniale, şi la creator ca individ comun, om de bine şi cetăţean luminat care a reuşit să-şi înfrângă toate orgoliile şi aspiraţiile individuale.Evident, EL este chiar opoziţia geniului, a creatorului individualist şi neînţeles de contemporanii săi, dar agent al exponenţialităţii şi al reprezentativităţii colective, adică al speci- ficului naţional. Pe cât este de tristă, maladivă şi nefericită viaţa privată a lui Mihai Eminescu, pe atât rămâne mai expresivă şi per- formantă opera lui.Viaţa şi opera lui Al. Vlahuţă se suprapun cu mulajul virtual convenit pentru creatorul cetăţean, magistru şi exemplu pentru generaţiile următoare, care îşi asumă epigonismul ca pe o formă de continuitate. Desigur, discuţia este pur teoretică şi, dacă ne referim la specificul naţional, atunci opera puternic specifică a lui Lucian Blaga rămâne la fel de caracteristică precum şi opera aproape mi- noră a lui G.Topîrceanu. Fiecare mare sau mic creator poate avea norocul şi rezoluţia să surprindă câte o faţetă caracteristică din lar- gul spectru tipologic al psihologiei unui popor, pentru că un popor nu poate fi numai vesel sau numai tragic sau numai în starea tran- zitorie dintre cele două, ci într-o sinteză inefabilă, într-un amestec realizat de alchimia genială a spiritualităţii naţionale. Al. Vlahuţă a avut nenorocul să activeze chiar în prima generaţie de poeţi, afirmată după moartea lui Eminescu, alături de un Panait Cerna, St. O. Iosif, Al. T.Stamatiad sau Octavian Goga, dintre care numai ultimul - şi numai prin vigoarea transilvană şi prin exaltările sale programatric - naţionaliste, a reuşit să se desprindă de configuraţia eminesciană. De remarcat că celebrul studiu al lui Al. Vlahuţă “Curen- tul Eminescu “ a apărut în 1892, la puţin timp după stingerea din viaţă a poetului naţional. Problema eminescianismului rămâne activă aproape un sfert de secol şi primul mare debut cu subliniată rezoluţie va fi Ge- orge Bacovia , cu “Plumb” - 1916, iar după el vor apare poeţii sim- bolişti, precum Ion Minulescu sau naţionalişti, ca Nichifor Crainic. În fond, “momentul Eminescu” a reprezentat o epocă prelungită pînă la Primul Război Mondial, de care creaţia lirică românească s-a despărţit cu greu, printr-o direcţie sau poietică generală - sim- bolismul, care este o mişcare literară colectivă şi complexă. Dar dacă, finalmente, epigonismul eminescian va fi depăşit, asta nu înseamnă că marele epigon nu poate deveni, fie şi pentru un scurt timp, maestru - ceea ce este chiar cazul lui AL. Vlahuţă. Nu a fost un poet ridicat în slăvi de critică, dar a fost fo- arte iubit de adepţii lui Eminescu şi de începătorii în domeniul po- etic. Se poate spune că, aproape singur, s-a luptat cu şcoala macedonskiană, şi a fost mereu în atenţia marilor prieteni ai lui Eminescu: Maiorescu şi Caragiale care, fără să-i exagereze valo- area – dimpotrivă – i-au potenţat specificul. Marii critici de la începutul secolului XX, H.Sanielevici, Mi- hail Dragomirescu şi Ovid Densuşianu nu s-au arătat prea intere- saţi de opera lui, în schimb a revenit în atenţia criticilor interbelici profesionişti, un G. Călinescu , un Pompiliu Constantinescu, un Şerban Cioculescu sau Vladimir Streinu.Ultimul, un critic cu o per- cepţie mai modernă a actului poetic, vorbeşte de Al.Vlahuţă ca de un “scritor de tranziţie, subliniind “optimismul utilitar” al creaţiei sale, dar şi “limbajul cam uscat”, fără imagini puternice şi abundenţa de “simboluri raţionale” pentru a realiza “arta vieţii”. Scriitorul era adeptul unui soi de realism, fără să numescă termenul şi se socotea, fără să declare, adeptul lui Dobrogeanu- Gherea, deşi prin filiaţia eminesciană, făcea o clară opţiune pentru mişcarea post-junimistă. În fond, el care textualiza pe opera lui Eminescu era, în fond, foare apropiat de tehnicile de creativitate post-moderne care şi ele îşi asumă epigonismul. În 1926, Pompiliu Constantinescu, marcând condiţia tran- zitorie a artei sale şi legându-l de generaţia intermediară dintre Eminescu şi perioada modernă, nu poate, cu toată generozitatea, decât să acorde calificative severe: “Destinul literar al lui Vlahuţă a suferit rigorile tuturor scriitorilor de tranziţie(…) De structură emi- nesciană în lirică, personalist în satiră, şi limitat la revolta faţă de soarta scriitorului în societate, iubitor al trecutului răzăşesc al ne- amului.pe care l-a preamărit în “Din trecutul nostru”, îndrăgostit de frumuseţile naturale ale pământului natal cântat în “România pito- rească”, reluând neobosit, acelaşi sentiment de dezolantă neputi- nţă şi dezgust în care e cufundat inadaptabilul, Alexandru Vlahuţă, Aureliu Goci PPOOEEZZIIAA LLUUII AALLEEXXAANNDDRRUU VVLLAAHHUUŢŢĂĂ
  • 25. www.oglindaliterara.ro 3726 LLLLEEEECCCCTTTTOOOORRRR De la Horezu, bunul meu prieten Vasile Gavrilescu mă gratulează cu o nouă carte de parabole, deşi aştept cu înfrigurare romanul la care lucrează, din paginile căruia ne înfricoşează imag- inea fostei sale soţii, devenită turnătoare la securitate, dând note informative despre cel căruia îi jurase sprijin şi credinţă până când moartea îi va despărţi. Faptul în sine m-a buimăcit, m-a consternat şi m-a obligat să regândesc condiţia femeii din vremea ciumei roşii şi să conced că, mai mult decât condiţia masculină, e greu şi riscant să aşezăm totul într-o concluzie unitară. Îmi stăruie în minte o constatare a academicianului Cotea din Vidra Vrancei care spiralase ideea că, într-o vreme când era la modă ca soţiile deţinuţilor politici să di- vorţeze formal – pentru a scăpa de tracasări, pentru a-şi salva ser- viciul şi viitorul copiilor lor, - vrâncencele, soţiile celor ridicaţi din cauză că se împotriveau colectivizării, au refuzat să recurgă la acest truc. Niciuna n-a divorţat de soţul căruia i-a jurat credinţă şi pe care continua să-i aştepte cu ardoarea din prima lor zi de căs- nicie. Împrumutase câte ceva din duritatea granitului şi din stator- nicia muntelui şi refuzau să se ticăloşească. Îşi înfruntau soarta cu stoicism şi cu nădejdea în cel de sus şi nu concepeau nici un pact cu vrăjmaşul. Sigur că nu toate femeile au stofă de martir. Ba chiar este imoral să judecăm slăbiciunile oamenilor aflaţi în situaţii cumplite când însăşi supravieţuirea era o probă de grea şi dureroasă încer- care – cu conştiinţa confortului nostru psihic. Nu toate femeile au stofă şi tărie de mucenic şi nu ştiu dacă puterea de rezistenţă, difer- ită de la om la om, poate fi un criteriu operaţional genuin şi univer- sal. Fosta soţie a lui Vasile Gavrilescu (Dumnezeu s-o odihnească) s-a dovedit şi ea, până la urmă, cum spunea bătrânul Conachi, “o slabă fiinţă şi la patimi cu plecare”. N-a rezistat tracasărilore şi-a ac- ceptat delaţiunea în forma ei cea mai cumplită, denunţându-şi soţul cu care împărţea acelaşi cămin, acelaşi pat şi aceleaşi suplicii, căci uitasem să spun, în tinereţe împărtăşise şi ea ceva din dârzenia soţului, fusese şi ea arestată, judecată şi condamnată, făcând chiar câţiva ani grei de închisoare comunistă înainte de a se ticăloşi. Dus de problemă, văd că m-am depărtat de subiect; căci nu despre această carte (aflată în fază de lucru) mi-am propus să scriu, ci despre cele 1004 parabole, adunate de prietenul meu din Horezu între două coperte şi publicate la Editura Contrafort din Craiova în acest an. Ajuns la vârsta senectuţii, Vasile Gavrilescu se resoarbe, văd, în meditaţii profunde asupra lumii şi vieţii şi ne prop- une acest ansamblu de învăţături şi panseuri să ne fie de îndrep- tar şi de luminoasă înţelegere a vraiştilor ce ne împresoară din toate direcţiile. La experienţa sa de viaţă, era de aşteptat să se replieze în această savană a meditaţiei fragmentate şi să aşeze în portativ noianul gândurilor sale fugare. “Tot căutând un ideal căruia să mă dăruiesc în totalitate, spune undeva, am uitat să trăiesc cu ade- vărat”. Îl înţeleg, fără mirajul acelui ideal himeric, care l-a dus prin toate cavernele vieţii, ar fi rămas om normal, căci tot el spune: “Omul normal (este) omul fără ideal”. Toţi tânjim după confortul unei normalităţi odihnitoare, numai că fără acea scânteie care să ne ox- igeneze viaţa şi toate zbaterile noastre nevolnice, te întrebi dacă viaţa mai merită să fie trăită. Intro altă parabolă proclamă solemn că “adevărata liber- tate este să poţi alege. Iar dacă ai ales, contrinuă. Abandonul înseamnă cădere ireversibilă”. Multe din parabolele lui Vasile Gavrilescu, de fapt, maxime, cugetări, adagii, se resorb din realitatea noastră naţională, cu lufturile şi aiurelile ei. “Circul politic naţional pare de departe cel mai colorat. Realitatea din culisele scenei înseamnă de fapt o mare nenorocire al cărui efect continuă cu fiecare nemernicie”. Si încă una extrasă din tumultoasa luptă cu balaurul comunist, rămas şi după revoluţie cu capetele la locul lor: “Este foarte puţin probabil să mai pot schimba ceva în atitudinea mea rigidă faţă de comunişti, pe Faptul că Ion Popescu-Brădiceni,în Cristalizarea hazardului,Editura Napoca- Star,2008,n-a fost furat în întregime de mirajul metodei,deşi construcţia sa teore- tică este temeinică şi clădită pe lecturi se- rioase,e o probă că instinctul său critic a rămas intact şi nealterat de vanităţi meto- dologice.Eseurile incluse în acest volum sunt un produs al sintezei dintre concept şi metaforă,dintre idee şi stil,fapt subliniat în prefaţă de Virgil Bulat evidenţiind că autorul este un scriitor prolific,pentru care scriitura înseamnă pasiune,bucurie,minu- nare în faţa frumuseţii decelate în creaţia altora,satisfacţie în descoperirea unor sensuri inedite de interpretare a acesteia. Ion Popescu-Brădiceni are opţiunea pentru discursul cri- tic,dar,nu numai conceptual,ci şi metaforic,el este apropiat atât faţă de opera comentată,dar şi scriitorului.A abordat un evantai de cărţi,autori,repere trnsmoderniste,ontoretica literaturii,noua teorie a culturii şi multe alte probleme ale literaturii contemporane ce inte- resează specialiştii,dar şi cititorii împătimiţi.Acesta fiind un teoreti- cian avizat al noului concept al transmodernismului,componentă a noului curent globmodern(descoperit ,teoretizat şi “botezat” de sub- semnatul). O unitate teoretică există totuşi în această carte,în ciuda faptului că abordează o diversitate de cărţi scrise în diferite stiluri,şi ea vine din practicarea cu supleţe şi parcimonie a poeticii,a sub- textualităţii sau supratextualităţii şi hermeneuticii operelor anali- zate,fie că abordează scriitori clasici contemporani:Marin Sorescu,George Stanca,Gheorghe Grigurcu,Ioana Dinulescu,Horia Gârbea,Valentin Taşcu, Gabriel Chifu,dar şi mai tinerii în ale scri- sului ca:Gheorghe Drăghescu,D.M.Drăgan,Horia Muntenuş,Voi- chiţa Pălăcean-Vereş,Dinu Virgil,etc. O parabolă a literaturii poate fi considerată această carte de excepţie,în care interpretarea textelor literare e urmată îndea- propape de construcţia teoretică autoreflexivă şi riguroasă.Teoria transmodernismului(ca parte integrantă a globmodernului) trăieşte în această carte forma ei cea mai subtilă,căci conceptul e o dedu- blare a intuiţiei critice,iar hermeneutica o deghizare a analizei.Sce- nariul critic ascunde,prin urmare,o schemă teoretică,precum scoica poartă în sine perla. Cartea lui Ion Popescu-Brădiceni,familiarizată impecabil cu critica şi teoria literară modernă,cu o bibliografie bogată,e o ra- diografie chiar a spiritului teoretic din perioada postrevoluţio- nară:opţiunile autorului postulează o viziune deja consimţită de exegeza mai nouă,trăgându-şi rădăcinile din Serge Doubrovsky:din naratologie şi lingvistică,dar mai cu seamă din semiologia textu- lui.Abundenţa de referinţe bibliografice,exegeza lui Ion Popescu- Brădiceni poate fi înţeleasă,simbolic,şi ca un symposion al ştiinţelor literaturii:poetica,hermeneutica,retorica,lingvistica,naratologia,gra- matologia,fenomenologia,etc,sunt convocate în textul autoru- lui,pentru a da seamă de identitatea literaturii. Acest eclectism superior,altfel controlat ireproşabil,nu e departe însă uneori de rezumatul deghizat,de adaptare şi nuan- ţare,care sunt forme de obnubilare a originalităţii.Inovaţia trăieşte la limita dintre parafrază şi citat,dacă nu socotim marca subiectivi- tăţii şi facilitatea de a reformula,sistematiza şi reorganiza într-un discurs propriu toate achiziţiile de până acum ale ştiinţei literatu- rii.Totuşi limbajul critic,chiar dacă specializat,are supleţe şi pro- prietate.Eleganţa expresiei ia adesea o turnură aforistică,semn de asumare reflexivă a actului teoretic:Poemul pare a fi o însemnare de caligraf,dar şi un exerciţiu de înseninare. Rigoarea şi fineţea sunt,în cazul lui Ion Popescu –Brădi- ceni,două forme ale spiritului critic care pune demonstraţia şi in- tuiţia la baza unei noi hermeneutici:în înfăţişarea lor siameză,critica şi teoria,analiza şi sinteza,precizia şi rafinamentul se simt reciproc şi se întărâtă,fără a se putea înfrunta vreodată pe viaţă.Autorul este un analist temeinic şi înzestrat,care ştie să conjuge în chip fericit acribia,analiza cu spiritul critic. IIoonneell NNeeccuullaa VASILE GAVRILESCU ÎN 1004 PARABOLE PROFILACTICE Al. Florin Ţene IIoonn PPooppeessccuu--BBrrăăddiicceennii CCrriissttaalliizzaarreeaa hhaazzaarrdduulluuii
  • 26. 3727www.oglindaliterara.ro PPPPRRRROOOOTTTTEEEESSSSTTTT Într-o scrisoare deschisă adresată directorului Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici şi publicată joi în Fran- kfurter Rundschau sub titlul „Turnători la Academia de Vară”, scrii- toarea Herta Müller protestează împotriva invitării de către ICR la Berlin, a conferenţilor Andrei Corbea Hoisie şi Sorin Antohi. „E un scandal că România se prezintă în Germania cu aceste două persoane, care în timpul dictaturii au colaborat cu Securitatea“ spune Herta Müller. I se alătură în protest fostul ei soţ, scriitorul Ri- chard Wagner, în Tagesspiegel din 17 iulie. Intervenţia celor doi este preluată imediat în mass-media culturală germană. Democraţia neputincioasă Sub titlul „Vom Spitzel lernen“ (Învăţând de la turnător), Wagner relatează povestea celor doi presupuşi colaboratori ai Securităţii care au făcut carieră în România postcomunistă, isto- ricul Sorin Antohi şi germanistul Prof. Dr. Andrei Corbea-Hoisie, fost ambasador al României la Viena, laureat al premiului Herder în 1998 şi al Premiului Grimm al Oficiului German de Schim- buri Academice (DAAD), dotat cu 10.000 DM şi 1 lună de cercetare la institutele superioare ger- mane, în anul 2000. Acest premiu este acordat anual de preşedintele DAAD „unui savant dintr-o ţară sud-europeană, care ca germanist s-a preo- cupat în mod deosebit de Germania, în cerce- tările şi activitatea sa pedagogică“. În cadrul unor „cariere academice şi ce- tăţeneşti exemplare“ Antohi ar fi predat în timpul din urmă la Universitatea Central-Europeană de la Budapesta, fondată de George Soros, fiind ales şi în consiliul director al fundaţiei, spune Ri- chard Wagner, scriitor german născut în Banatul românesc (1951) şi care trăieşte din 1987 la Ber- lin. În toamna lui 2006, în urma dezvăluirilor din presă referi- toare la trecutul său de colaborator, Antohi şi-ar fi făcut publică po- vestea colaborării cu Securitatea, sub numele de cod „Valentin“, mai relatează Wagner. El menţionează faptul că Antohi s-ar fi folosit de un titlu de Doctor „ pe care nu l-a dobândit niciodată, cel puţin nu de la Uni- versitatea ieşeană în cauză“. Wagner presupune, ca urmare a dez- baterilor publice la temă, că lui Horia-Roman Patapievici, directorul centralei Institutului Cultural Român, de la Bucureşti, şi care a fost până în 2005 membru al consiliului de conducere al Consiliului Na- ţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (CNSAS) i-ar fi fost cuno- scut încă din anul 2002, trecutul securist al lui Antohi. Acesta figurează în programul Academiei de Vară de la ICR Berlin nu doar ca şi conferent, ci şi ca director de program, alături de Klaus Bochmann şi Jorn Rusen. Conferinţa şi şcoala de vară au fost concepute ca program integrat pentru studenţi avansaţi, doc- toranzi şi post-docto- ranzi buni cunoscători de germană, engleză şi româna şi interesaţi de tematica “Germania şi România - Transferuri academice, culturale şi ideologice”. Proiectul Institutului Cultural Român „Titu Maiorescu” Berlin, în colaborare cu Arbor-Mundi, Institutul pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural (Bochum) şi Institutul Moldova - Universita- tea Leipzig, ar urma să fie finalizat prin publicarea unui volum co- lectiv. Anticipând discuţiile de la Sommerakademie, Wagner spune: „Se va vorbi, ca pe vremuri, despre dialoguri între Est şi Vest, între idioţi folositori şi informatori ai serviciilor secrete, despre schimburi culturale, influenţe şi metode de cercetare. Aşa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi ca şi cum nu contează. Contează însă, în Germania, ca şi în România. Abia s-a început acolo cu prelucrarea trecutului, că se cade din nou în amnezie. Demo- craţia rămâne, fără valori de referinţă, neputin- cioasă”. Strigoii trecutului Herta Müller, în tonul ei caracteristic, mult mai emfatic decât al echilibratului ei fost soţ, con- sideră „un scandal, faptul că România se prezintă în Germania cu aceste două persoane”, respectiv Sorin Antohi şi Andrei Corbea Hoisie. Ea consideră, în scrisoarea deschisă către Patapievici, că „dacă ICR se prezintă în Germania cu aceste persoane, se va auto-blama definitiv, iar participanţii germani vor fi folosiţi la lustrul tur- nătorilor“. Născută în 1953 în Nitchidorf , scriitoarea Herta Müller părăseşte Banatul în 1987 şi se sta- bileşte în Germania, unde scrisul îi rămâne bân- tuit de strigoii Securităţii. În vizita din martie 2008 la Bucureşti, interviul acordat Evenimentului Zilei n-a mai avut loc în holul unui hotel, deoarece scriitoarea ar fi fost avertizată că are după ea „cozi”. „Crede ICR că trăieşte pe o altă planetă, pe care nu există noţiuni ca demnitate personală şi integritate morală a ştiinţei?” în- treabă retoric Müller în scrisoarea către Patapievici. „Promit că nu voi mai pune piciorul peste pragul ICR Berlin, şi nu voi fi singura”, continuă ea, încheind cu „salutări prieteneşti”, după tipicul episto- lar german. Protestele celor doi scriitori germani originari din Banat au fost transmise ca informaţie de presă, înmiit, prin mail. Preşedinta unei asociaţii de români din Berlin spune că există intenţia unui protest solidar, adresat Guvernului României. ICR nu şi-a exprimat încă, public, poziţia. Academia de Vară de la Berlin este în desfăşurare, iar cei doi contestaţi la catedră. Ce va fi contat în grila de selecţie, pentru nemţi şi români? Relaţiile, com- petenţa, un CV profesional beton? Din câte se pare, moralitatea mai puţin. Aici însă, răspunsul vine de mai sus. care îi consider criminali notorii, responsabili de pervertirea unui în- treg popor”. La martirajul îndurat de autor, chiar că trebuie credi- tat cu toată loialitatea. Decepţiile nu se iau în calcul de noi, ca cititori, nu de autor care le-a resimţit direct şi în modul cel mai ori- bil. “Ce-a fost oare în sufletul meu când mi-am dorit să mor pentru acest popore care nu merită nici un sacrificiu supreme ? Acum eram Eroul-schelet rămas anonim cu domiciliul permanent întro groapă comună”. Ce-aş putea să-i răspund la toate aceste meditaţii izvorâte dintr-o experienţă de viaţă dureroasă, trăită cu patos, cu asumarea unor idealuri generoase şi aducătoare de suferinţe nedecontate ? Cel puţin în ceea ce mă priveşte, num ă mai miră defel că dezamăgirea şi disperarea la noi, aşa de fericit puse în partitură de Cioran, urmează invariabil unei iubiri înşelate. Din pă- Herta Müller îl atacă pe Patapievici în presa germană DDaannii RRoocckkhhooffff HotNews.ro Foto:Hotnews cate, gândul bun vine întotdeauna mai târziu, şi de regulă prea târziu. Nu există popor mai nerecunoscător ca al nostru. Dar nu mereu din cauza lui, care nu are o aversiune generică la valoare, ci pentru că i s-a inoculat că mujicii, strungarii şi tractoriştii reprez- intă adevăratele valori ale ţării. Nu-mi place cugetarea de la pag. 77 unde spune: “asist neputincios la mizeria pretinsei democraţii şi îmi doresc uneori să fi rămas acolo în închisorile comuniste. Cel puţin eram scutit de cea mai neagră decepţie a vieţii mele”. Ocazia nu-i pierdută iremediabil. Si-n libertate se practică jocul de-a hoţii şi vardiştii. Cunosc simţământul ; te-aşteptai să ţi se facă din ochi şi când colo ţi se scoate limba. Conştiinţa tragică (“la conscience malheureuse”, cum ar spune Benjamin Fondane) începe nu cu pro- cesul trudnic şi dureros al aflării adevărului, ci cu constatarea dureroasă că nu mai ai ce face cu el. Poarta ICR Berlin
  • 27. Munţii Tatrei. Şi ca să fim … “răi” până la capăt, am putea, unii dintre noi, să ne în- trebăm: care dintre ostaşii, căzuţi pentru ţară, ar fi fost… mai eroi … cei care au pie- rit în apus, după eliberarea Ardealului, sau cei care ar fi murit în Carpaţii răsăriteni şi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi? Pen- tru noi însă, ca popor nefericit care am sângerat dureros, şi adesea inutil, nu se va pune niciodată problema cinstirii unora mai mult decât a altora; vor fi şi vor rămâne, cu toţii, ai neamului românesc şi le vom săruta cu veneraţie crucile, oriunde se vor afla, pe pământul ţării sau în afara fruntariilor ei arbi- trar impuse. Nimeni însă nu ne poate contesta dreptul de a ne în- treba… multe şi de tot felul, à propos de neinspiratul nostru act de la 23 August 1944. §. Câteva lămuriri s-ar mai cuveni despre “salvarea” oraşe- lor ţării de la dezastrul distrugerii, în situaţia în care s-ar fi opus re- zistenţă militară faţă de ruşi. Fireşte că astfel de anticipaţii s-ar fi produs, aşa cum s-a întâmplat la Budapesta şi în multe alte oraşe din Ungaria, Cehoslovacia. A existat însă pentru alţii şi ar fi putut exista şi pentru noi, soluţia reconstruirii. Invit însă pe orice individ cu onestitate şi raţiune, să îndrăznească să compare Bucureştii cu Bu- dapesta - primul “scăpat de la o posibilă distrugere (care nu s-a pe- trecut), al doilea distrus în mare parte luptele de tip “stradă după stradă şi casă după casă” care s-au dat acolo în iarna 1944-1945, şi reconstruit ulterior. Nu poate exista probă mai elocventă “câştigul” nostru obţinut prin actul de la 23August 1944 în materie de urbanism şi … urbanitate, al celor două capitale. Ce ne-a adus nouă 23August 1944 în materie de salvarea urbanităţii oraşelor noastre, dacă azi ele arată ca şi cum războiul s-ar fi terminat acum 4 - 5 ani, nu acum peste 50 de ani? 3 §. Dar pentru că ne aflăm la “ceasul dezgropării morţilor”, să mai formulăm o întrebare. De ce “puştiul regal” Mihai I, după ce l-a arestat - în dubioase circumstanţe morale - peAntonescu ( azi se ştie că acesta putea fi “neutralizat” fără arestare) l-a abandonat în totală nesiguranţă ( şi a ajuns în două săptămâni la Moscova), deşi în “pro- iectul” loviturii se prevăzuse ca Antonescu să beneficieze ulterior de protecţia şi custodia instituţiei regale a ţării? Nimic onorabil nu putem spune azi despre o atare custodie regală; şi să nu se uite că la vre- mea aceea Mihai I mai avea încă ceva putere în România. În acele zile şi ore “fierbinţi” generalul Sănătescu - prim ministru îndată după răsturnarea lui Antonescu - era speriat rău de tot din cauza “capturii” aflată în camera blindată a Palatului …şi a răsuflat uşurat când Pă- trăşcanu s-a oferit să preia “captura” şi s-o ascundă undeva pe strada Vatra Luminoasă nr. 47, în locuinţa uneia dintre amantele lui Emil Bodnăraş. Aşa zisa “echipă de muncitori comunişti” folosită pentru transportul “capturii” era constituită - de fapt - dintr-o adunătură oca- zională de … chelneri, decretaţi ad-hoc drept echipă muncitorească “de şoc” a partidului comunist. De ce a comis însă Mihai I abandonul la care mă refer? Fiindcă acumulase în el multe “refulări infantile, pe care dorea să le returneze lui Antonescu, care - în anii 1940 - 1944 - îl tratase pe rege… cum se cuvenea unui puber ajuns rege peste noapte; respectiv în acţiuni strict protocolare. Punând acum cap la cap evoluţiile mai târzii ale evenimentelor, din anii de după 1944, putem constata că toţi … datornicii din domeniul moralităţii ( de fapt el imoralităţii) şi-au primit - într-un fel - răsplata, după cum se cu- noaşte, L. Pătrăşcanu a fost împuşcat chiar de tovarăşii lui de ideo- logie. Mihai I a fost detronat şi exilat, Sănătescu şi toţi ceilalţi colaboratori la “isprava” de la 23 August 1944 au fost exilaţi sau ex- terminaţi prin puşcării; astfel că după zece ani de la “eveniment “ ni- ciunul nu se mai afla în viaţă, sau în ţară. Ca în “povestea” cu maurul care, după ce-şi joacă rolul … părăseşte scena. Inclusiv pseudo- maurul numit generalul Aldea care participase direct la arestarea lui Antonescu, jubilând de satisfacţie fiindcă avusese ocazia să-şi schimbe “poliţa” faţă de Antonescu, care cu câţiva ani înainte, îl în- depărtase din armată, din motive doar de Aldea şi de Antonescu ştiute. Despre Maniu, Brătianu şi mulţi alţii… tangenţial implicaţi în “act” …nihil nisi bene ! … nemaifiind de multă vreme printre noi; fiin- dcă dacă ar mai fi existat ar fi fost unele întrebări la care ar fi putut da unele răspunsuri, privind politicianismul nostru istoric, de atâtea ori compromis şi lipsit de demnitate, cu osebire în ultimul secol. §. S-ar mai putea - desigur - rosti câteva vorbe şi despre pretenţia unora precum că dacă la 23 August 1944 nu făceam ceea www.oglindaliterara.ro 3728 EEEESSSSEEEEUUUU În aceste şase luni armatele occidentale ar fi avut răgazul să ajungă la frontiera estică a Germaniei, eventual şi în Polonia şi chiar în Ungaria; iar în acest context poate că şi pentru România s- ar fi creat alte premise de opţiune politică, dacă am fi dispus de o frontieră “directă” cu zona de ocupaţie a occidentalilor. Dar … după isprava noastră de la 23 August 1944 ruşii au “cucerit”, fără nici o luptă, întreaga Românie - de la data respectivă - şi ulterior celelalte state din jurul nostru; noi devenind, astfel, o sărmană insulă înconju- rată tot de ţări bolşevizate: insulă aflată la mare distanţă de libertatea pe care o simbolizau - idealist - occidentalii şi după care am rămas să tânjim de peste patru decenii. Încă din “epoca de aur” a Ceau- şescului se vorbea în România, pe la colţuri, despre celebra “fiţuică”, atribuită lui W. Churchill, mâzgălită de acesta în cursul Conferinţei de la Yalta, prin care s-ar fi “stabilit” destinul României post-belice, din punct de vedere politic; fiţuică prin care România era “vândută” lui Stalin, în proporţie “dominatorie” de 80 % - 90 %, în schimbul Greciei, unde dominaţia post-belică urma să fie exact invers. Broderii pre- zumtive s-au făcut… multe . de-a lungul vremii şi până azi - pe tema acestei motivaţii, pentru care Churchill a vrut aşa şi nu altfel. Fr. D. Roosevelt nu intră în discuţie - în această problemă… fiindcă … gra- dul său de distrucţie scleroasă-cerebrală îl scoate din circuitul “bă- nuielilor”, sub aspectul responsabilităţii pentru deciziile adoptate… ceea ce Stalin s-a priceput foarte bine să speculeze, la toate întâlni- rile cu cei doi, Churchill şi Roosevelt. Abia după ce Churchill a murit şi memoriile sale, din vremea războiului, au pătruns şi în lumea citi- torului “de rând”, treburile au început a se “lumina”. Este vorba - bref! - de schimbarea neaşteptată de macaz a noastră, a românilor, de la 23 August 1944. Că prin acest “giumbuşluc” politic, strategic şi mili- tar, noi am fi scurtat războiul este un lucru posibil, dar nu unanim ac- ceptat… de către alţii. Tot mai des se vorbeşte azi despre “rolul” capitulării noastre de la 23 August 1944, în faptul că occidentalii s-au întâlnit cu ruşii… pe Elba… şi nu undeva mai spre est, măcar “după Berlin”… oricum. Ceea ce - să recunoaştem - nu putea să le cadă bine occidentalilor, atunci când a trebuit să cedeze în faţa “tocmelilor” şantajiste cu care Stalin a “argumentat” la Postdam şi ulterior în alte împrejurări similare. Singurul, relativ lucid, deşi îl “rodea” şi pe el scle- roza inevitabilă, provocată de senilitate şi uzură, din “tabăra” alianţe- lor occidentali era, în 1945, W.Churchill. F. D. Roosevelt era deja “terminat” ca integritate psihică, iar pe Ch. De Gaulle nu-l asculta ni- meni… iar el, ca să se “răzbune” oarecum, pentru marginalizarea la care-l “condamnaseră” anglo-americanii, pactizase intermitent cu Stalin. Iată de ce tocmai W. Churchill era - la Yalta, 11-13 febr. 1945 - “supărat” pe România, care deschisese “cale uşoară” lui Stalin spre inima Europei… unde occidentalii s-ar fi dorit pe ei sosiţi, înaintea ru- şilor. Drept “recompensă“ Churchill a decis ca România să fie a lui Stalin… precum noi înşine - prin reprezentanţii noştri, fireşte - se părea că am fi optat. Despre ce a urmat nu mai e nevoie să amintesc; ştim cu toţii. §. S-a mai pretins că prin al nostru 23 August 1944 am fi salvat o importantă parte a armatei naţionale de la oarecare jertfe omeneşti. Nimic mai fals. Odată “înhăitaţi” - nouă ne place să zicem “aliaţii” - cu bolşevicii ruşi, am fost constrânşi să continuăm războiul alături de ei până la sfârşitul acestuia; nu doar până la graniţa ves- tică a Ardealului, cum - poate - că s-ar fi cuvenit. Dacă pentru sa- crificiile făcute pentru eliberarea Ardealului de nord nu încape nicio discuţie, fiind la fel de legitime ca şi sacrificiile din cam- pania din răsărit, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei din 1941, pentru continuarea participării la război pe teritoriul Un- gariei, Cehoslovaciei şi Austriei… rămânem la fel de “descope- riţi” în materie de legitimitate, ca şi pentru campania din Rusia - din perioada 1942 - 1944 - până la Stalingrad şi până în zona Kuban. Nimeni nu poate calcula azi câţi români ar fi murit apărând ţara pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi pe Carpaţii răsăriteni, com- parativ cu zecile de mii de români care au “rămas” în Ungaria şi prin Mircea Homescu CCEE SSEEMMNNIIFFIICCĂĂ ÎÎNN RREEAALLIITTAATTEE 2233 AAUUGGUUSSTT 11994444 (un pachet de interpretări … necanonice, dar nici apocrife) Moto/memento: Un politician nu crede niciodată ceea ce spune, motiv pentru care nu poate să creadă … că cineva îl crede. (Charles De Gaulle) (urmare din numărul anterior)
  • 28. 3729www.oglindaliterara.ro LLLLEEEECCCCTTTTOOOORRRR În ceea ce-l priveşte pe V. Voiculescu, poetul suav-ermetic, situat la antipodul exaltării senzoriale blagiene sau pillatiene, printr-o alunecare predilectă către meta-fizic (înrudită cumva cu fer- voarea de tip neoplatonic), Cornel Ungure- anu îşi comunică astfel uimirea: ,,Nu ştiu dacă există în literatura română un hombre segreto mai convingător. Şi totuşi, o simplă excursie printre numeroasele studii, bi- ografii, bibliografii, broşuri apărute în mo- mentele aniversare sau comemorative lasă impresia că ştim despre el tot ceea ce s-ar putea şti. Şi încă altele”. Figura lui V. Voiculescu, interiorizată parcă la modul primitiv creştin, devine, treptat, un portret pe care contemporanii ,,voiau să-l fixeze într-o serie şi o definiţie a sfinţeniei”. Ei bine, accentuarea acestei dimensiuni morale severe a fost şi o consecinţă a suferinţei (iniţiatice, ar fi zis, probabil, Eli- ade) îndurate în închisorile comuniste: ,,Prozele, dar şi poeziile, alimentau vâlva în jurul unui autor care trăieşte, după arestarea sa din 1958, momentul cel mai înalt al martiriului său.” Un farmec straniu emană, în spaţiul de cultură interbelic, personalitatea lui Mihail Sebastian – scriitor evreu, de o in- teligenţă înaripată, pozitivă-complementară aceleia disimulate, mefistofelice, a maestru- lui său N. Ionescu (brăileanul cu ,,sofistica subţire”, cum îl aprecia G. Călinescu). Ex- istenţa fulgurantă a lui Sebastian stârneşte controverse încă: ,,Când în amiaza zilei de 29 mai 1945, autoduba condusă de cetăţeanul Ion Zăpodeanu îl accidenta mor- tal, nimeni nu mai avea timp să se întrebe dacă e vorba de un accident sau de o crimă. Cine avea interesul ca Mihail Se- bastian, aflat pe valurile suitoare ale celebrităţii, atât de agreat de cei care dirigu- iau treburile momentului, să dispară ?” Se desprinde totuşi, din aceste rânduri, sub- înţelesul asasinării scriitorului, din motive politice. Sebastian devenise, la sfârşitul an- ului 1944 ,,om al zilei pentru vedetele stângii”, dar şi ,,om al zilei pentru filo-amer- icani, pentru iubitorul democraţiilor occi- dentale, pentru cercurile de intelectuali rafinaţi, care vedeau în el, dacă nu un lider, o umbrelă protectoare.” Cel ce-a scris ,,Moartea căprioarei” ar fi fost şi el ucis. Bănuiala omorului dă ocol biografiei sale succinte, ca o ,,pasăre cu clonţ de fier”; dar nimeni nu poate pune, deocamdată cel puţin, punctul pe ,,i”. Două variante ale morţii poetului sunt mai răspândite: luarea pripită, din mers, a tramvaiului, mintea având reflexele încetinite de alcool, şi, respectiv, gestul ajutător, tot în direcţia de mers a tramvaiu- lui, al vreunui confrate literat invidios. Anul în care poetul nu a mai putut ,,lupta cu in- erţia” (1956) circumscrie, providenţial, în memoria generaţiilor succesive de cititori, o entitate lirică precoce şi gravă, deloc străină însă de zâmbetul amar-ironic, de ,,pitic tragic”, al lui Fr. Villon. În cel de-al doilea compartiment major al ,,Istoriei...” un capitol aparte îl con- stituie cel intitulat ,,Vârstele erotice ale lit- eraturii şi cele pornografice”. Discuţia se poartă pe terenul capricios al postmod- ernismului. Ajuns aici, autorul menţionează cu gratitudine isprăvile unor teoreticieni în linia investigării curentelor de avangardă, ivite la început de secol XX, ca o expresie a furiei negativismului, a noutăţii, şi sub tutela manifestelor incendiare conţinutistic, retoric sau laconic-enunţiative, şocante prin radi- calismul lor estetic. Această revoluţionară decapitare a modelelor consacrate, a con- venţiilor, s-a prelungit, sub o formă sau alta, până în pragul Mileniului III, în plină eră a Inter- net-ului, a ceea ce se cheamă ,,Galaxia Imag- inilor”. Înainte de toate, Cornel Ungureanu aminteşte în al său ,,Dicţionar de idei literare”, A. Marino vorbeşte nu de- spre avangardă, ci despre avangarde. O denumire generică nu s-ar putea da masei informe de programe şi de manifeste radi- cale. Nu este uitat percutantul Ion Pop, comparatistul de o fineţe clasică Matei Că- linescu (,,Cinci feţe ale moderniţăţii”) şi nici aulicul Marin Mincu, antologator cu aură ezoterică, de Sfinx. Ideea esenţială care alimentează capitolul (savuros prin înregistrarea ,,com- plice” a anecdoticului şi a pitorescului, la Creangă, bunăoară) este totuşi aceea că post-modernismul (adică, într-un fel, post- bunul-simţ) e un anotimp al desacralizării galopante şi al situării la rangul de ,,estetic” a elementului pur instinctual; un anotimp controlat de satyri, demenţial şi car- navalesc. ,,Epoca postmodernă, ni se spune, este legată de un şir de deschideri succesive spre imagine, iar în cadrul aces- tor deschideri filmul, revistele, ziarele, tele- viziunea comercializează atât imaginile-şoc, cât şi textele care să-i tul- bure, excite, confişte pe cititorii ceva mai fi- ravi.” Ca o subspecie a postmod- ernismului, este menţionat aşa-numitul frac- turism. Aflăm că, după dizolvarea cenaclului LITERE, prin 2001 a luat naştere un alt grup literar, având ca punct de ple- Robert Toma O decriptare pe marginea ,,Istoriei secrete a literaturii române” (urmare din numărul anterior) ce am făcut… am fi ratat recuperarea Ardealului de nord, preluat de Ungaria prin “diktatul” de la Viena din vara anului 1940. Relativitatea prezumţiilor invocate domneşte însă şi asupra acestui argument. Să nu se uite că atât în momentul capitulării Germaniei ( 9 mai 1945 ), cât şi la Paris, când s-a semnat “pacea” (după care a urmat “războ- iul rece”), România - cu toată groteasca ei trădare de la 23 August 1944 - n-a reuşit să beneficieze de statutul de ţară “co-beligerantă” alături deAliaţi, ci de un statut ambiguu, mai apropiat de învinşi decât de învingători. RetrocedareaArdealului nordic s-a făcut pe baza prin- cipiului, adoptat formal atunci, al restabilirii frontierelor din 1920 ( Tri- anon). Făceau “firească” excepţie concesiile Aliaţilor în faţa pretenţiilor abuzive, aberante şi impertinente, ale URSS - impuse de Stalin celor doi … sclerozaţi aflaţi, încă de atunci în evident deficit neuro-psihic, respectiv Roosevelt şi Churchill - privind unele terito- rii limitrofe; pe care Rusia, bolşevizată proaspăt, nu le putuse obţine în 1920, dar pe care le … vâna încă de pe vremea lui Petru Cel Mare, sub forma insaturabilului expansionism slavo-rus. În plus să nu omitem că dacă am fi “rezistat” pe lanţul răsăritean al Carpaţilor şi pe linia strategică Focşani-Nămoloasa-Galaţi, o perioadă de cca. şase luni (considerată posibil de realizat de către analiştii de specialitate) ar fi rezultat două ipostaze … diferite de ceea s-a petrecut faptic, ambele benefice pentru România: a) Ori Aliaţii ar fi avut răgaz să ajungă mai repede - adică înaintea armatei ruseşti - la Berlin şi apoi la graniţa răsăriteană a Germaniei, eventual şi în Ungaria şi Polonia, adică undeva prin apro- pierea graniţei noastre apusene. În această variantă fiind de presu- pus că Aliaţii - după înfrângerea Germaniei - ar fi dovedit un minim de bun simţ şi ar fi evaluat rezistenţa disperată a noastră pe Carpaţi şi pe fortificaţia Focşani-Galaţi, ca folositoare ajungerii lor la Berlin înaintea ruşilor, retrocedându-ne Ardealul… deşi luptasem alături de germani; b) Ori - în a doua ipostază - deloc imposibilă dacă germa- nii ar fi reuşit să finalizeze bomba atomică, rachetele purtătoare exis- tând deja sub numele de V-1 şi V-2, soarta războiului urmând a fi fost cu totul alta, inclusiv restituirea Ardealului, aparţinătorilor iniţiali, Un- gurii urmând a primi compensări în alte zone limitrofe, cu mase etnice maghiare dense (Slovacia, fosta Iugoslavie etc.). Epuizând aceste “accidente” de interpretare se pune firesc întrebarea: mai merită să cosmetizăm (românul numeşte sulimeneală … această cosmetizare) momentul 23 August 1944, după toate cele ce se ştiu - dar încă se ascund azi - după peste şase decenii de la “comitere” ? Eu cred că NU. Mai mult decât ce a fost şi mai “mult” decât ce ne-a adus… 23 August, nu ne mai poate revela absolut nimic. 1 Dovadă este absolvirea “mişcării legionare”, de către Tribunalul de la Nürenberg, în 1946, de orice acuzaţie de filo-hitlerism; pre- cum şi faptul că legionarii fugiţi în Germania, după confruntarea cu Antonescu din 21-23 ianuarie 1941, au fost internaţi în lagăre… tipic hitleriste. 2 Una dintre spioane a fost Veturia Goga, văduva poetului. 3 Materialul a fost conceput şi scris în anul 1993.
  • 29. www.oglindaliterara.ro 3730 MMMMUUUUZZZZIIIICCCCĂĂĂĂ Die neue Einfachheit sau „Noua Simplicitate”, cum am putea tra- duce termenul german, descrie o miş- care componistică declanşată la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, re- prezentată mai ales prin compozitorul Wolfgang Rihm10 care caută să esenţia- lizeze în lucrările sale volatilitatea emo- ţională a romantismului de secol al XIX-lea şi a expresionismului de secol XX. Stiluri ce pot fi găsite în alte ţări sunt adesea asociate cu Die neue Einfachheit; polonezul Henryk Gó- recki, estonianul Arvo Pärt (în lucrările lor de după 1970), britani- cul John Tavener care, spre deosebire de ceilalţi, s-a inspirat din modelele Evului Mediu şi Renaşterii11 . Curentul World Music îi grupează pe compozitorii care aleg să îşi constituie aparatele orchestrale din zone foarte diferite ale globului, de la Indonezia, China, până la India tradiţională. Se explorează, de asemenea, modurile est-europene şi orientale, chiar şi în lucrările muzicale structurate relativ tradiţional din punct de vedere al formei. Acest trend era deja prezent în anii 1920-1930, recognoscibil în creaţiile lui Béla Bártok, Henry Cowell, Colin McPhee, Alan Hovhaness şi Lou Harrison şi puţin mai târziu în lu- crările muzicale ale lui Olivier Messiaen, Chou Wen Chung, Halim El-Dabh şi Peggy Glanville-Hicks. Mulţi compozitori utilizează in- strumentele tradiţionale din propriile culturi, ca Toru Takemitsu, Mi- noru Miki, Chen Yi, Zhou Long sau Julian Kytasty. Influenţele curentului World music pot fi identificate şi în lucrările compozito- rilor Bright Sheng (compozitor american de origine chineză, con- temporan) şi Claude Vivier (compozitor canadian, decedat în 1983). Neoromantismul, promovând vocabularul muzical ce în- florise la începutul secolului XX, poate fi observat pe tot parcursul istoriei muzicii contemporane, deşi niciodată nu a fost considerat „şocant” sau „controversat”, termeni ce definesc, îndeobşte, crea- ţiile muzicale actuale. Este reprezentat, după 1975, de compozitori precum John Corigliano, George Rochberg (în unele lucrări), David Del Tredici, Ladislav Lupkovič, Gian Carlo Menotti, Krzysztof Pen- derecki şi Christopher Rouse. Muzica spectrală, rezumată de lucrările unor compozitori precum Hugues Dufourt, Gérard Grisey, Tristan Murail şi Horaţiu Rădulescu, presupune utilizarea spectrului unui sunet ca bază pen- tru compoziţie. Muzica spectrală poate fi, astfel, văzută, ca o con- tinuare logică a lucrărilor lui Debussy, Varèse, Messiaen şi ale tuturor celor care au fost preocupaţi de timbrul muzical. Muzica spectrală presupune adesea sinteze sonore, utilizarea armonicelor superioare, a pauzelor lungi încadrate în discursul sonor. Multe din lucrările lui Kaija Saariaho şi Claude Vivier sunt influenţate de cu- VeronicaAnghelescu SSccuurrttăă pprriivviirree aassuupprraa mmuuzziicciiii ccoonntteemmppoorraannee rentul spectral. În România, acest curent a avut ecouri importante, dez- voltându-se cu deosebire după anul 1960. Merită citaţi, aici, Octa- vian Nemescu, Iancu Dumitrescu, Călin Ioachimescu, Corneliu Cezar12 . Alţi compozitori de muzică spectrală: Philippe Hurel, Mi- chael Levinas, Phillippe Leroux, Joshua Fineberg şi Julian Ander- son. Compozitorii obţin adesea sunete neobişnuite sau tim- bruri instrumentale prin utilizarea unor tehnici neconvenţionale. Exemple de astfel de tehnici extinse includ ciocănirea în lemnul sau metalul instrumentului, utilizarea altui tip de arcuş decât cel corespunzător, poziţionarea instrumentului altfel decât în manieră tradiţională (chitaristul Alexandre Moschella ţine chitara ca pe un violoncel, aducându-i chiar şi modificări funcţionale în acest sens), suflarea într-un instrument fără muştiuc, inserarea de obiecte între corzile pianului. Îi menţionăm pe Henry Cowell (utilizarea pumnilor şi a braţelor pentru a lovi claviatura pianului, ciupirea corzilor în in- teriorul pianului), John Cage (introducerea de obiecte între corzile pianului), George Crumb, Luigi Nono, Luciano Berio, Helmut La- chenmann, Salvatore Sciarrino, Maia Ciobanu, Irinel Anghel, Laura Manolache. Originali în discursul muzical contemporan sunt şi com- pozitorii români Petru Stoianov, Sorin Lerescu, Adrian Enescu, Doina Rotaru, Liviu Dănceanu şi alţii, mulţi dintre ei fiind profesori de compoziţie în cadrul Facultăţilor de Muzică din ţară şi membri ISCM (International Society for Contemporary Music), societate in- ternaţională ce promovează muzica contemporană la nivel mon- dial. Trebuie să reţinem, aşadar, că muzica sfârşitului de secol al XX-lea şi începutului de secol XXI poate fi caracterizată printr-o diversitate fără precedent de forme şi stiluri componistice, diversi- tate care constituie o valoare per se a muzicii contemporane, o artă ce se construieşte continuu prin lucrări valoroase şi prin noi şcoli de compoziţie. Într-un viitor articol, vom încerca să detaliem caracteristi- cile proprii muzicii contemporane româneşti, prezentarea principa- lelor şcoli de compoziţie şi liniile evolutive fundamentale. Note 10 Wolfgang Rihm (n. 13 martie 1952, Karlsruhe, Germania), compozitor german ex- trem de prolific, numle lui se leagă mai ales de mişcarea New Simplicity. Creaţia lui Rihm este văzută de către comentatori ca o revoltă împotriva avangardei reprezentate de Boulez şi Stockhausen (cu care a şi studiat, între 1972-1973). 11 Audiţii recomandate pentru curentul Die neue Einfachheit: Symphony No. 3 - Symphony of Sorrowful Songs (Symfonia pieśni żałosnych) (1976) de Henryk Gó- recki, Cantus in Memoriam Benjamin Britten (1976) de Arvo Pärt, The Veil of the Tem- ple (2002) de John Tavener, Silent Songs (1977) de Valentin Silvestrov. 12 Audiţii recomandate pentru curentul spectral: Partiels de Gérard Grisey, Gon- dwana de Tristan Murail, Stimmung de Stockhausen, Mutation de Jean-Claude Ris- set, Stria de John Chowning (1978) Mortuos Plango Vivos Voco de Jonathan Harvey, lucrările compozitorului român Octavian Nemescu. (urmare din numărul anterior) Un colectiv de filologi coordonat de prof. dr. Mihaela Malea Stroe pregăteşte redactarea unui Dicţionar al scriitorilor braşoveni (sec. al XX-lea). Avem în vedere scriitori români, germani, maghiari şi de alte naţionalităţi, născuţi în judeţul/oraşul Braşov şi activi în acest spaţiu, născuţi în alte judeţe, dar stabiliţi şi activi în judeţul/oraşul Braşov, născuţi în judeţul/oraşul Braşov, dar stabiliţi şi activi în alte localităţi din ţară sau străinătate. Solicităm sprijinul şi colaborarea colegilor filologi de la Universitatea „Transilvania”, ale USR, ale ASPRO, ale bibliotecilor judeţene, ale comisiilor judeţene de cultură, ale editurilor şi, în cazul scriitorilor care nu mai sunt în viaţă, sprijinul urmaşilor în furnizarea datelor şi informaţi- ilor necesare pentru realizarea dicţionarului. Adresăm scriitorilor braşoveni rugămintea de a completa chestionarul alăturat şi de a trimite până la 1 de- cembrie 2008 răspunsurile (redactate cu diacritice!), în format electronic, ca document ataşat, la adresa scri- itori.brasoveni@yahoo.com, sau dactilografiate la două rânduri, pe adresa Muzeul Casa „Ştefan Baciu”, str. Dr. Gh. Baiulescu, nr. 9, 500107, Braşov/România. Mulţumim anticipat tuturor celor care vor contribui cu promptitudine şi seriozitate la realizarea acestui de- mers şi, implicit, la realizarea unei lucrări de referinţă. În atenţia scriitorilor braşoveni
  • 30. 3731www.oglindaliterara.ro MMMMEEEERRRRIIIIDDDDIIIIAAAANNNNEEEE LLLLIIIIRRRRIIIICCCCEEEE ÎMI CAUT ANII PIERDUŢI Ce importanţǎ mai are Cǎmaşa mea de muncǎ Albastrǎ şi sfâşiatǎ Pantalonii Şi ciorapii mei uzaţi ? Când eu îmi caut Anii pierduţi... Ce importanţǎ mai au Scrisorile primite Şi drepturile mele Pe nedrept confiscate Când eu îmi caut Anii pierduţi... Ce importanţǎ mai are Prietenia, fraternitatea Munca în colectiv Când eu îmi caut Anii pierduţi... Ce importanţǎ mai are Munca mea rǎmasǎ în urma Transpiraţia şi Eforturile mele considerate Acum toate nule Când eu îmi caut Anii pierduţi... Traducere din lb. francezǎ Mariana PÂNDARU PODUL Copilul de o curiozitate imensǎ Lacomǎ /însetatǎ Scruteazǎ peste pod Uşile ce se închid... Mulţimea de oameni Care privind în viitor Cu gânduri înşelǎtoare Vor sǎ ajungǎ Aproape de soare Când el va asfinţi Dincolo de podul înalt Dezamǎgirile Copilului de curiozitate imensǎ Se transformǎ în speranţe. PODUL În întunericul imens Copilu flǎmând şi însetat Priveşte de pe un pod La porţile ce se înshid... O mare de oameni Ce se ascund de ziua de mâine Cu gânduri fǎrǎ scuze Legaţi unii de alţii vor sǎ treacǎ Prin faţa soarelui... Vǎzǎnd cǎderea De sus de pe pod Înfrângerile Copilului din întunericul imens Se transformǎ în speranţe. Traducere din limba francezǎ, Prof Coca CODRIANU Lic. Rǎducǎneni Îmi caut anii perduţi Ce conteazǎ Cǎmaşa mea albastrǎ Ruptǎ de muncǎ, pantolonii scâlciaţi ? Eu, îlmi caut anii pierduţi... Ce conteazǎ Scrisorile mele deschise, Exilul meu, Drepturile mele furate ? Eu îmi caut anii pierduţi... Ce conteazǎ Prietenia, fraţia, Munca împreunǎ ? Eu îmi caut anii pierduţi… Ce conteazǎ, Lucrǎrile mele pierduţii mele, Eforturile mele zadarnice? Eu îmi caut anii pierduţi... Traducere din limba francezǎ, Prof Coca CODRIANU Lic. Rǎducǎneni Dacǎ acest pom n-ar avea decât o ramurǎ Dacǎ acest pom n-ar decât o ramurǎ Întâmpinându-se spre gândurile Celor ce iubesc... Dǎruind fructe de bunǎvoie Pe care le contemplu cu poftǎ de la freastrǎ.. Frunzele lui sǎ nu cadǎ vreodatǎ Pe umerii orbi ai pǎmântului Şi urcǎ... urcǎ... Pe braţele vântului. Dacǎ acest pom n-ar avea decât o ramurǎ Strǎpungând cerurile albastre Fǎcând stelele sǎ tacǎ Şi neascultând vântul. Traducere din limba francezǎ, Prof Coca CODRIANU Lic. Rǎducǎneni TU N-AI CUNOSCUT INCA AL- BASTRUL FIUL MEU Tu n-ai cunoscut încǎ albastrul Fiul meu... Dacǎ tu l-ai fi cunoscut Tu n-ai pâta cerul. Tu n-ai murdǎri marca... Şi încǎ... Şi încǎ Tu n-ai face sǎ cadǎ Pǎsǎri atât de tinere Tǎindu-le aripile. Tu n-ai cunoscut încǎ albastrul Fiul meu... Dacǎ l-ai fi cunoscut Ai vedea mâinile întinse cǎtre cer Şi n-ai cunoscut încǎ albastrul Fiul meu... Traducere de Elisabeta BOGǍTAN ¤ Am preluat integral, cu permisiu- nea scriitorului, o traducere a unui articol tradus din franceza de Doamna Profesor Coca Codrianu. Imi face placere sa va anunt ca Uzeyir isi publica acum texte in limbile en- gleza, franceza si spaniola pe site-ul nostru. Cei care vor gusta poeziile lui si care cu- nosc bine limbile respective sunt invitati sa incerce traduceri in limba romana ale texte- lor lui. Sunt convins ca acest scriitor turc va fi incantat de aceasta initiativa si va pro- mova fiecare traducere in parte cu creditele de rigoare pentru traducatori. ÜÜYYEEZZYYRR LLOOKKMMAANN CCAAYYCCII ((FFrraannţţaa)) Nǎscut in Turcia, trǎieşte din 1991 in Franţa şi este designer in ca- drul Asociaţiel pentru Formarea Pro- fesionalǎ a Adulţior. Scrie poezie în reviste din Turcia. Debutul editorial şi l-a fǎcut în anul 1975 cu volumul “Sentinţa nop- ţilor”. De atunci a publicat mai multe volume şi este mereu prezent mai ales in publicaţiile din Franţa şi Turcia. Mariana PÂNDARU
  • 31. Poezia, profesiune de credinţă Scriu poezie de când m-am descoperit cu adevărat proaspăt, dar, recunosc, nu m-am dedicat ei cu totul, ci amăgindu-mă şi alte orizonturi – proza vieţii şi a istoriei, mitologiile lor mai mult sau mai puţin intelec- tuale – am peregrinat pe căi îndelung rătăcitoare şi care abia acum încep parcă să se întâlnească. M-au dus ele din nou la poezie? Sper că da şi accept chiar, cu oarecare voluptate, pierderea naivităţii. Iar dacă e să dau o definiţie a concepţiei la care am ajuns, aceasta ar fi ecuaţia: poetic = lirism + transmodernitate (nu „post-mo- dernism”). Pentru mine, lirismul – în ciuda termenului precar, o etichetă, încă un -ism – este muzică şi dans al cu- vintelor. Mai puţin pictură, deşi… vedem cum mişcarea se opreşte câteodată într-un tablou de extaz. A izbuc- nit în vremuri imemoriale ca o sugestie din spatele eului, dintr-un decor deja animat şi luminat a giorno, însă inconştient de sine. S-a proiectat involuntar pe ziduri de tăcere şi întuneric, apoi a fost căutat, captat de aezi, împlântat în auzul vătuit, în privirea de ceară ale celor dimprejurul scenei – un foc în vatră, o sală de ospăţ, un loc de clacă, o poiană. I-a făcut să susure, i-a dis- tilat, hipnotizat (până la o a doua adormire naturală), i-a sedus să se caţăre măcar pe marginile ringului. Ulterior s-a constatat că vraja poate încăpea şi-n făcătură (etimologia verbului poiein?), ba încă pe burduful de piele al literelor (gr. diphthera > etrusco-lat. littera) şi mai târziu pe ecran. Însă, când s-a exagerat pe aceste coarde ori clape, magia s-a volatilizat. Su- netul-chinestezie s-a împrăştiat, căzând pulbere – fie şi auriferă – în prozaicul cotidian sau urcând spre „eterul” de sub bolţile frunţii. Din fericire, la limită lirism e şi matematica ştiinţei şi suflul / esenţa filozofiei. Ca să nu mai vorbim de misterele existenţei, care transformă nu rareori urâtul, abnormul în frumuseţe. Nu cred că există crize ale lirismului. Poate momente, perioade în care nu este ascultat, auzit, simţit. Poate se mai îmbolnăvesc lira şi degetele ce o ating, muşchii balerinului şi podeaua de sub poantele sale, coala de hârtie / computerul şi braţul scriitorului, ochiul în coadă de păun al unuia sau altuia dintre artişti. Mereu tonul şi gestul (gustul!) poetic revin, inefabile şi indescriptibile. Ori ne aşteaptă în pânzele nebuloase ale viitorului, să ne ajute să regăsim în prezent sacrul. Atunci când gândul nu mai prinde forme, cuvântul răsare din infoliul luminii aurorale şi ne face să i le redăm. O mare infuzie de iubire răstoarnă pustiul nostru nu tocmai temperat. Cât despre problema comunicării şi receptării poeziei, mi-e imposibil să mizez pe vreo tehnică public relations. Cultiv mai degrabă ieşirea experimentală din cadrele limbii materne prin autotraducere sau scriere direct în idiomurile străine la îndemână, spre a verifica rezistenţa sensurilor şi imaginilor într-un orizont mai larg şi a mă întoarce îmbogăţit, împrospătat, deruginit. Propun în continuare 3 poezii proprii în versiune română, italiană şi franceză. www.oglindaliterara.ro 3732 EEEEVVVVEEEENNNNIIIIMMMMEEEENNNNTTTT Cine sau ce Cine, închis între oglinzile lumii, pe sine se-ntreabă ce sau cine ascuns e sub talpa de pământ, în amiază amfore din zi nu plămădeşte. Nu-şi poate construi un chip mai frumos, nici chema o iubită din poveşti sublunare. Nu-i curge în vine decât un fluviu trădat. Naufragiu (Curând nu vor mai conta...) Curând o mulţime de lucruri scrise de mine nu vor mai conta nici cât negru sub un- ghie. Poate vreo intonaţie să rămână în fragila memorie a hârtiei, aceea care se citeşte singură în tăcerea noptatică a bibliotecilor, în timp ce carii îşi fac înfometata lor treabă. Sau ca un curios parazit prin reţeaua computerelor. Ori într-un sertar nerăscolit de urmaşi (nici un mănos testament nezăcând acolo) al unor prieteni defuncţi. Ar fi inspirată de tine acea arìpă de sunet, acea geană de ochi, Sine Doamne, pe când expiri parte din euritmia-ţi ce- rească Precum un greier rar ţârâi, scărmănându-mi harfa ventriculelor, Ioan Dumitru Denciu IOAN DUMITRU DENCIU 60 Chi o che cosa Colui che, chiuso tra gli specchi del mondo, si domanda chi o che cosa si nasconda sotto la suola di terra, a meriggio non plasma anfore dal giorno. Egli non può foggiarsi un volto più bello, né chiamar un’amante da racconti sottolunari. Nelle sue vene non scorre che un fiume tradito. Naufragio (Fra poco non conteranno più…) Fra poco gran copia delle cose da me scritte non conteranno nemmeno quanto un granello di terra sotto le unghie. Può darsi che qualche intonazione resti nella fragile memoria della carta, quella che da sola si legge nel silenzio notturno delle biblioteche mentre i tarli fanno il loro affamato lavoro. O come un curioso parassita nelle reti dei computer. Ossia in uno scorrevole non rovistato da eredi (poichè nessun testamento ferace vi gia- cesse) di certi amici defunti. Sarebbe ispirato da te quell’alito di suono, quello spiraglio d’occhio, Signor Sé, intanto che espirassi parte della tua cele- ste euritmia. A mo’ di un grillo raro stridulo, grattando l’arpa dei miei ventricoli, Qui ou qu’est-ce que Qui, fermé entre les miroirs du monde, se demande qu’est-ce que ou qui se tient caché sous la semelle en terre, à midi ne modèle pas des amphores du jour. Il ne peut pas se créer un visage plus joli, ni appeler une bien-aimée des histoires sublunaires. Dans ses veines ce n’est qu’un fleuve trahi qui coule. Naufrage (Bientôt beaucoup ne vaudra plus...) Bientôt beaucoup de ce que j’ai écrit ne vaudra pas même un grain de terre sous les ongles. Il se peut qu’une intonation quelconque reste dans la fragile mémoire du papier, celle qui se lit toute seule dans le silence nocturne des bibliothèques tandis que les vrillettes font leur affamé travail. Ou comme un curieux parasite dans les réseaux des ordinateurs. Ou bien en un tiroir non fouillé par les hé- ritiers (puisque pas de riche testament là) de certains amis défunts. Ils seraient inspirés de toi cette aile de son, ce filet d’oeil, Seigneur Soi, alors que tu expires une partie de ta ce- leste eurythmie. Tel un grillon rare je crisse,
  • 32. felice di scampar ancor’ un attimo alla puntura della Vedova Nera. Strano già, più esotico del caduto nella solitudine delle malattie della mente, provo a naufragar su una spiaggia dove potresti ritrovarmi. Esercizio d’estraniazione (Quando non puoi più sopportare…) Quando non puoi più sopportare, non piangere; estraniati. Immaginati in un ambito che, pur avendo tratti di quello in cui vivi, ti gettasse subito in una sensazione di freschezza mai conosciuta (se non in un altro mondo). Lasciati con un brivido in balia delle sue onde di suoni, luci e colori, nel suo vortice di promettenti desideri, sogni vissuti, versi catalettici... Fino a che tutta la ruggine dell’anima tua verrà sciolta, lavata. Allora vestiti a festa e va’ fare visita ad amici che abbracciano il medesimo parallelo. 3733www.oglindaliterara.ro PPPPOOOOEEEEZZZZIIIIAAAA fericit c-am scăpat încă o clipă de înţepătura Văduvei Negre. Straniu deja, mai exotic decât cel căzut în solitudinea bolilor minţii, încerc să eşuez pe o plajă unde m-ai putea regăsi. Exerciţiu de înstrăinare (Când nu mai poţi suporta...) Când nu mai poţi suporta, nu plânge; înstrăinează-te. Închipuie-te într-un decor care, chiar având trăsături ale celui în care tră- ieşti, te aruncă deodată într-o senzaţie de prospeţime nicicând cunoscută (dacă nu pe o altă lume). Lasă-te cu fior în voia valurilor sale de sunete, lumini şi culori, în vârtejul său de doruri promiţătoare, vise trăite, versuri catalectice... Până ce toată rugina din sufletul tău va fi topită, spălată. Atunci îmbracă-te de sărbătoare şi du-te să faci vizită unor prieteni ce-mbrăţişează aceeaşi paralelă. en grattant la harpe de mes ventricules, heureux d’échapper encore un moment à la piqure de la Veuve Noire. Étrange déjà, plus exotique qu’un tombé dans la solitude des maladies mentales, j’essaie à naufrager sur une plage où tu pourrais me retrouver. Exercice de dépaysement (Quand tu ne peux plus supporter…) Quand tu ne peux plus supporter, ne pleure pas; dépayse-toi. Imagine-toi dans un cadre qui, même ayant des traits de celui où tu vis, te donne la sensation d’une subite fraî- cheur jamais connue (sinon dans un autre monde). Laisse-toi avec un frisson au gré de ses vagues de sons, de lumières et couleurs, au tourbillon de ses désirs prometteurs, de songes vécus, de vers catalectiques… Jusqu’à ce que toute la rouille de ton âme soit fondue, lavée. Alors mets-toi des habits de fête et va rendre visite à des amis qui embrassent le même parallèle. octombrie-n prag aromeşte pe ramuri galbene feţe Ţipăt de corb soare topind zăpada argintie ţipăt de corb pe dealul nins luna picură argint singurătate Pustie vară pustie vară ţârâit de greiere sparge tăcerea ritmuri de tobă îşi scutură crengile nucul, bătrânul Moşul aşteaptă seară geroasă zăvoarele închise copii colindă ierni viforoase în casă, abandonat, moşul aşteaptă Mediterana măslini de rod plini fixând dealuri de calcar Mediterana trandafirii albi spini înşirând mărgele roşii pe degete Noapte albă trăiri intense noaptea îţi dăruieşte vise mănunchiuri aşteptându-te îmi ţine de urât un mail Turla de lemn în turla de lemn se tânguie clopotul seară cu viscol ţurţuri picură sub haina de zăpadă se naşte viaţă Octombrie-n prag după-amiază miresme pipărate de crizanteme DORU EMANUEL ICONAR Risipă în parc risipă în parc frunzele îşi arată feţele-arămii târzie clipă gutui îngălbenite lucesc pe ramuri Culori culori sărace cu şcolăreşti cuvinte: câteva versuri roş-cărămizii bogăţii de petale cârciumărese Neastâmpăr Martie iarăşi din cuib de neagră humă albul ghiocel primul fluture… neastâmpărul firii este acelaşi April e aici april e aici răzbate din frunzişuri cântecul mierlei în pantoful vechi
  • 33. www.oglindaliterara.ro 3734 CCCCRRRROOOONNNNIIIICCCCĂĂĂĂ LLLLIIIITTTTEEEERRRRAAAARRRRĂĂĂĂ Sinele şi Deşertul, volum de poeme semnat de Constantin Gherghi- noiu, mi-a readus în memorie aserţiunea lui Gerard Genette despre literatură ca or- dine intemeiată pe ambiguitatea sem- nelor, pe spaţiul îngust, dar vertiginos, care se deschide între două cuvinte. Aparţinând unei generaţii a cărei inocenţă se va fi pierdut, autorul apare marcat de semnele unei indimenticabile nostalgii faţă de predecesori, într-un anume fel ca- racteristică în post/modernitate. (Vorbind despre poezia fără frontiere a postmo- dernilor, Nicolae Manolescu observa că aceştia au întotdeauna ceva de împărţit cu înaintaşii lor, manifestând o nostalgie de înglobare a trecutului ce se referă la toată poezia scrisă înainte). Aşadar, poemele din amintitul volum, se remarcă prin fervoarea (cumva paradoxală), cu care-şi apropie lumi poetice îndepărtate în spaţiu şi timp. Translată în coloristica contemporaneităţii retorica lor penduleaza intre adoratie, tragism şi auto-ironie, între sfâşietoare melancolii şi cinic sarcasm: Privesc printre nervurile lunii/ şi văd trecând/ docheri vlăguiţi,/ducând în spinare/ încă o zi de nimi- curi/ şi de nimic./…/şi cârduri de păsări /colonizează dispera- rea mea. Accente, adesea încărcate de patetism, par să transfigureze o glorificare inversă(!) a deşertului, întrevăzut ca eşec şi neputinţă a cuvintelor, între care omenescul nu pare a se mai putea regăsi; de aici şi abandonul descurajant în faţa zilnicăriei: Dacă aş putea să-ţi smulg ochiul/ şi să ţi-l vând/ imagine cu ima- gine/ pe piaţa Rasdaq / Inima să ţi-o smulg/ şi lingourile de ură de-acolo/ să le valorific prin contrabandişti/ de profesie, prin ra- keţi/ la piaţa ruşilor…”. Întâmplare, deloc incomprehensibilă (ne aflăm pe terenul etern - şi oriunde - mişcător al literarităţii), autorul, în deplinătatea celor mai patafizice facultăţi, se mărturiseşte amantul de taină al lui Erato! Mărturia, inevitabil, induce cititorului supoziţia că se va afla în faţa unor poeme de amor. Iar - în virtutea faptului că deja in- tuisem posibilele implicaţii ale amintitei poezii fără frontiere – mă puteam lăsa legănat în iluzia că ar urma o resuscitare (de ce nu?) a vechilor chansons courtoises. Să recunoaştem, în plin veac XXI, reîntoarcerea la melodica unor Crestien De Troies, Godefroi De Chastillon, Adans de le Hale, sau Roufins De Corbie, pare plină de seducţii şi promisiuni. Şi pentru că imaginaţia nu e niciodată dispusă a se conforma unor oprelişti – în ceea ce mă priveşte - eram tentat să fantazez (adoraţiile auctoriale adresându-se Poesiei ca Doamnă a inimii) şi asupra tipologiei feminine ce ar fi urmat să încarneze personajul. Prin urmare (re)apariţia unei dantesc-renascentiste donna angelicata părea destul de probabilă. Dar, ca de obicei în astfel de împrejurări, eram în eroare! Nu hieraticul Dante era mo- delul aici. Imprevizibil, autorul optase pentru caligrafia burlescă a unui alt (tot) renascentist: Cecco Angiolieri. Prin urmare n-aveam să mă aflu învăluit de aeratele limpezimi stil-noviste; şi nici graţioasa umbră a unei Beatrice Portinari nu avea să-mi plutească pe dinainte. Profilul Poeziei va fi recompus după chipul plebeu al Bechinei, fiica de tăbăcar, celebra (plină de hachiţe), iubită a lui Angiolieri. Aşa se face că, pe un tipar apropiat de cel al redutabilului sienez, întâlneam o - minuţios elaborată şi amplă – retorică de afurisenii, reproşuri, maledicţiuni şi mizantropii, deci tot reţetarul cunoscut al certurilor dintre amanti: ”Paj ţi-am fost până ieri, Poezie,/ de azi m-ai ridi- cat la rang de scutier,/…/ Tot mai sper, Poezie,/să născocesc o cale/ pe unde să fug,/ să scap de durere,/ durerea că eu te slu- jesc,/ te spăl pe picioare,/ iar tu mă dispreţuieşti,/”. Desigur, apropierile amintite nu presupun, în nici o privinţă, epigonism. Surprinzătoare va fi prospeţimea acestor poeme îndatorată capacităţii de a refiltra ceva din aerul de tinereţe goliardică a poeziei. Care devine sesizabil atât prin tonalitatea şi volutele retorice, cât şi prin seria de leitmotive capabile să evoce – şi chiar cu pregnanţă – ceva din aerul şi trăsăturile esenţiale aparţinând epocii: femeia, amo- rul senzual şi plebeu, taverna, sărăcia. Dar şi o crepusculară me- lancolie villonescă, arborată aproape ca un semn heraldic: „..era normal François,/ să dansez singur,/ să mă uit după femei,/ era normal ca Pingelăreasa absolută / să aştepte să-i dau prăjituri de cofetărie/ cu linguriţa/ direct din gura mea,/ era normal să fiu tot o ură,/ François / …/ Era în firea lucrurilor/ să nu ne iubim/ în taverna mirosind a iad şi a vin,/ era firesc să nu cobor pe pământ/ să nu vin la balul înfocat / al lui sunt”. Stranie şi tragică lumea acestor poeme: Un eros desfrâ- nat/…/ şi o boare/ de sfârşit de viaţă/ …îmi mătură cele poveşti/ în care-mi ascunsesem/ sufletul, /inima vie / şi pe tine,/Dumne- zeul meu,/ Poezie/..../ Nu mai am bani să te întreţin, Poezie,/ sărac lipit pământului cum sunt/ nu mai am cum să plătesc diurna/ cuvântului/... In insaţiabila confruntare discursul devine vi- triolant. Dezolantă şi mizeră, condiţia poetului este aceea de prizo- nier al unui troc-magnific şi disperat: „traficam armele de foc ale poeziei, / le dădeam contra ani de viaţă, /până m-am trans- format / din marele foc/ într-un mare continent de gheaţă”. O coloratură specială surdinizează singurătăţile şi disper- area în aceste poeme. Deşertul nu e decât o altă exprimare a cunoscutului spleen al poeţilor; el delimitează o situatie existenţială însumând întregul destin al tuturor amanţilor Poeziei. Cel de aici se simte, asemenea lor: boem, maudit, scapigliato, copleşit de irepresibila malinconia. Dialoghează cu Eminescu, Nerval, Bau- delaire, Villon, Maiakovski, Esenin, reconfirmând - şi astfel – ideea că poezia contemporană este şi memorie purtătoare de încărcături şi reminiscenţe ale trecutelor vârste poetice. Şi – prin urmare aici – ea respiră într-o solidară coprezenţă cu întreaga stirpe poeti- cească. Sinele şi Deşertul se profilează şi ca imagine a unui timp fracturat: „Timpul inimii mele/ s-a dus pe apa sâmbetei/…/ tim- pul vorbirii mele / se prostituează prin slăvi cu porumbei…/ Şi ce revoluţie perfectă,/ ce răscoală am ratat/ acceptând să mă nasc,/ şi ce înălţimi ale neantului pur / m-ar fi aşteptat..”…” Nici o închisoare/ nu ne poate potoli durerea, François,/obezile pen- tru rupt fluierul piciorului/ şi tortura apei/ nu au putere/ asupra golului din suflet,/ asupra hoinărelii fără umblet,/asupra dorului/ de a fi Dumnezei,/ de aceea, François,/ trecem noi majes- tuos,/adiere de moarte printre femei/”… Morbul care macină interioritatea acestor poeme e fără-spe- ranţa mântuirii prin verb, vocalizând în golul şi pustiirea de sensuri a lumii: atins de bacilul/ îndoielii de sine,/ posedat de virusul mortal / al neîncrederii/ că viaţa are existenţă./ Foamea metafi- zică congelează sufletul…croit temeinic/ pe dos. Şi de aceea: Dezgustul, Doamne,/Deşertul/ sunt Eu, / de sus până jos .../ Pri- zonier al bucătăriilor de bloc, unicul spaţiu care îi e hărăzit, poetul e o singurătate care-şi ridică reichstagul sufletului…pardosit cu metafore: Lumpenproletariatul/ din metafora ta se revoltă, / pune la cale revoluţii, /conjuraţii, / şi atunci poezia se îmbujo- rează/ şi începe să facă libaţii, / să te cheme/ să-i fii soare şi vreme./ Terzimanul tău am vrut să fiu, /Doamne, /să te scriu / până la sânge, /până la aura din jurul frunţii, /până la stele/ şi nori /să mă scriu, /dar lumpenproletariatul / din poezia mea/ intră în solda lui nu/ şi pe tine, Poezie, te face neant, psihi-mu, / parighoria tu kosmu/.... Poezia lui Constantin Gherghinoiu are o privire tragică adre- sată depărtărilor şi unui real, mereu mişcător: „Aerul ciuruit de păsări/ închipuite/ şi împrejurul/ ca un imperialism al nesigura- nţei/ şi deziluziei/…/odaliscă în ruină pe colinele/dintre vis/ şi istoria recentă a inimii,/şi tu, protestând/ cu toate mâinile tale nezburătoare/ asemenea păsărilor de pământ/care ciuruiesc aerul/ şi împrejurul firav al fiinţei/unde apari câteodată,/ doar câteodată./... Evident, ea respiră întreaga toxicitate a acestui real, vădindu-se, poate tocmai de aceea, materie capabilă să spună fiinţa (mulţumesc Gilles Deleuze), exasperată de agresiunile şi in- solenţa derizoriului: la miezul nopţii sună sirena /Laminorului de tablă subţire,/… /o nouă zi de foame metafizică /se congelează în capul tău../…talazurile ruinelor tale,/ lăuntricele,/ erau mari cât viaţa…Şi de atunci am deschis un front/în cecenia/ metafo- rei/ şi-acolo am murit/ blestemat…/. Realul, o agresivă şi tragică maladie! O rostire celebră în universul poetic spune: lumea văzută nu mai e o realitate, cea- laltă nu mai este un vis. Poate - şi din acest motiv – autorul de- testă chiar ordinea spaţio-temporală de care aparţine: Adormire/ era numele timpului/ în care mi s-a părut/ că mă nasc/ Absenţă/ numele orelor/ care în tăcere mă pasc. Sinele şi deşertul este cartea unui poet interesant, pe care – în continuare - va trebui să-l urmărim cu multă atenţie, amintindu- ne mereu acea zicere a lui Samuel Beckett potrivit căreia din orice scriere nu rămâne decât un păcat împotriva eşecului din cu- vânt. Dan Anghelescu SSIINNEELLEE ŞŞII DDEEŞŞEERRTTUULL
  • 34. 3735www.oglindaliterara.ro MMMMEEEEMMMMOOOORRRRIIIIIIII Vineri 23 martie Maria Mă pregătesc să mă duc la mama. M-am trezit destul de devreme. Programul meu de insomnie de vară dă semne. Cu tot cu cele două diazepame luate aseară şi nitrazepamul luat când m-am trezit a doua oară cca 6 şi jumătate. Adormisem, ca de obicei, pe la 10 şi acum mă pregăteam pentru o zi lungă, fără obişnuitul mic somn de după amiază. Brusc şi foarte intens, în cele aproape două ore de semitrezie matinală m-am gândit, ca într-un vis, la …Maria, re- memorând : Era prin vara lui 1941, pe la începutul lui iunie, cu puţin timp înainte de intrarea României în dezastruosul război din est, alături de Germania. Aveam 17-18 ani, iar ea, Maria, avea pe cât puteam să- mi dau seama, cu un an sau doi mai puţin. Am cunoscut-o într-o du- minecă din acel început al vacanţei de vară, la o serbare şcolară, la Blăgeşti, actualmente sat de reşedinţă comunală de care aparţine Valea lui Ion, la vreo 2-3 kilometri spre miazăzi, cum treci puntea peste Pârâu şi urci pe cărăruia de la Boiţa, pe platoul încărcat de verdele violent al porumbului prăşit de-al doilea, printre loturi cu lu- cernă şi iarbă crudă, presărată cu albastrul florilor de sulfină şi de albul margaretelor sălbatice care pe la noi se cheamă ochiul boului. Nu ştiam, grăbind pasul printre ogoare, nici nu bănuiam, şi nici nu aveam cea mai firavă presimţire că aveam să mă întâlnesc cu prima şi cea mai mare iubire a vieţii mele, Maria. (Iată-mă-s deci în postura de sentimental… lacrimogen, care nu-mi place nicidecum. Erau o mulţime de soldaţi nemţi în regiune, fie la Bacău sau la Piatra Neamţ, ba chiar şi la Buhuşi sau la Blăgeşti erau vreo doi-trei, căscând gura la ceea ce se petrecea pe scena improvizată în curtea şcolii. Dom- nul Găină, directorul, anunţă solemn că o fată frumoasă venită de la Bucureşti urma să ne cânte ˝Mi-e dor de munţii Caraimanul!˝. Maria a urcat pe scenă cu paşi foarte siguri, cu un zâmbet larg, generos, fermecător, ca de… profesionistă într-ale spectacolului. Avea nişte ochi mari, jucăuşi, strălucitori cum nu mai văzusem, negri-căprii, părul lung, negru, lăsat pe spate până dincolo de mijloc. Cânta dum- nezeieşte ! Voce plină deosebit de sonoră, soprana, de parcă ar fi cântat la un instrument izvorât din fiinţa ei controlat şi prin efectul produs asupra auditoriului pe care îl vrăjea. De atunci am rămas cu ˝doriri˝ de munţii Caraimanul. Nu-i văzusem până atunci dar mi-au rămas în subconştient. Aveam să-i văd aievea în toamna anului 1946, când am fost luat la armată şi repartizat la Batalionul I Vânători de munte de la Sinaia, de unde păstrez urâte amintiri cazone şi mi- zere. Aveam să-i revăd mereu pe tot parcursul vieţii mele şi să mă bucur de frumuseţile lor, să-i urc, începând de prin 1950-1951, la Cruce, la Babele, la Peştera, la Omul. Îi iubesc enorm şi rămân la convingerea că sunt cei mai frumoşi munţi din România şi din toată lumea pe unde am umblat. Şi visul meu cel mai drag din toate ar fi fost să am – o cabană, undeva pe la Buşteni, pe la Poiana Ţapului, să le pot admira superba creastă aureolată de roşul amurgurilor se- nine. De câte ori îmi ofer această privelişte nemaipomenit de fru- moasă aud în memoria mea vocea aceea extraordinară a Mariei, pe scena improvizată în curtea şcolii de la Blăgeşti din iunie 1941, o voce pură, limpede precum cristalul, răspicată, puternică pentru cei 16 – 17 ani cât avea atunci. Aflasem pe loc, de la unii şi de la alţii, că e o fată de la Bucureşti venită în vacanţă cu părinţii şi fraţii ei ori- ginari din Blăgeşti, plecaţi de multă vreme în capitală. Atunci l-am cunoscut şi pe Vasile, unul dintre fraţii ei (a fost între timp ofiţer de securitate, dacă nu mă înşel, trecut la pensie îndată după cazul Pa- cepa) amândoi fiind elevi la Liceul Kretzulescu din Bucureşti. Pe Măria, Maricica, Cica (i se zicea în mai multe feluri, dar pentru mine a rămas Maria) ar fi remarcat-o, cu ocazia unei vizite la acel liceu, la o festivitate oarecare, chiar Maria mareşal Antonescu apreciindu-i vocea şi dispunând să fie dată la Conservator. Aşa se auzea prin- tre băieţi şi fete. Apoi am început să ne vedem, din când în când, la Lucica Gherasim, duminicile. Lucica era o cunoştinţă mai veche, făcea, mi se pare, gimnaziul din Buhuşi. Locuia într-o casă veche din Blăgeşti, o casă veche dar mare, prin comparaţie cu altele, trainic zidită, având pridvor – prispă cu stâlpi groşi din paiantă, văruiţi, cum nu erau alte case. Ar fi fost casa de vechil boieresc, pe vremuri, se zicea. Ne duceam la ˝balurile˝ de la Blăgeşti, frecventate de … ˝pro- tipendada˝ elevilor de liceu, din Blăgeşti şi din Valea lui Ion, sau de la Buhuşi, baluri unde era primită… pros- timea pe acea vreme. Maria mă vrăjea cu glasul ei ca de clarinet, cu accentul ei lite- rar-bucureştean foarte plăcut la auz. Părea, cum se zice, „disponibilă”, foarte îndrăzneaţă, nu umbla deloc însoţită de mamă pe la numitele baluri, era privită cu coada ochiului de acele… „bătrâne” care, se vedea, nu aprobau cu ochi buni încli- naţiile mele către fata cam… excentrică” de la Bucureşti, „cântăreaţa”, căreia ni- meni, între tineri, nu-i cunoşteau părinţii. Îmi mai aduc aminte că inflamarea mea a atins una dintre primele culmi cu ocazia unei excursii în grup, la Piatra Neamţ. Nu mai ştiu dacă mai fusese cu noi, în tren, altcineva decât Vasile, fratele Măriei şi Ionel Creţu, vărul lor, bucureştean şi el, de asemenea elev la Kret- zulescu venit în vacanţa de vară la Blăgeşti. A fost o excursie scurtă de tot, cu bani numai pentru tren, pentru câte o îngheţată, ceva şi cam atât. Am urcat pe monticul Cozla, am stat pe iarbă, în poiană, am găsit momentul să-i spun Măriei că o iubesc (ea a râs zgomotos şi m-a privit zeflemisitor). Apoi cu briceagul, am… „eternizat” numele noastre (iniţialele!) scrijelindu-le pe scoarţa unui copac lângă o… inimă străpunsă de o săgeată, cum cerea tipicul după care ne-am în- tors acasă, tot cu trenul… „Eternizat” nu-i chiar o vorbă de tot goală. De câte ori am trecut prin Piatra Neamţ, îmi fac timp şi trag o fugă până pe terasa de la Cozla unde contemplu copacul cu pricina. Şi numai eu ştiu să descifrez inscripţia de acum aproape o jumătate de secol buburuzată, deformată de trecerea timpului, cicatrizată pe trunchiul unui carpen de la marginea poienii care mai trăieşte încă. Îmi mai aduc aminte cum în aceeaşi vară am mai fost împreună la un bal de la Racova, sat mare, în prelungirea Buhuşului după ce treci podul peste Bistriţa şi urci dealul, cum vii dinspre Blăgeşti. Am dansat toată noaptea aproape numai cu ea, până la istovire. Numai cu mare greu, a doua zi, pe un soare torid, am ajuns acasă, fiecare la casa lui, cu picioarele ciumpăvite de atâta dans şi de atâta mers prin prunduri şi prin colburile drumului. Pe urmă nu-mi mai aduc aminte decât că-i tot scriam, lungi, înflăcărate scrisori, la care ea îmi răspundea destul de rar, laconic, plat, banal, prozaic, în timp ce filele mele erau grele de versuri (Doamne, ce fel de versuri vor fi fost) şi de nesfârşite poeme în proză. Şi nu visam altceva decât Bucureştii şi iarăşi Bucureştii, pe imaş, păzind vitele, mai ales – când completam apusurile de soare, roşii – portocalii, mirifice, incendiind dinspre partea transilvană mu- nţii Tarcăului şi Geamăna. I-am scris şi din zisul „refugiu”, după sau în preajma lui 23 august 1944 când au venit ruşii, apoi şi din armată, unde mă arun- case soarta de la Ineu, de la Arad, apoi de la Sinaia, exact sub Ca- raimanul cântat atât de frumos de iubita mea pe care n-o văzusem de atâta vreme. Am făcut ce-am făcut şi cu ajutorul unui prieten, m- am mutat cu armata în Bucureşti, ca … însoţitor pe lângă un mare mutilat de război – orb, colonelul Bogdan, cu care locuiam la Spita- lul Militar din strada Ştefan Furtună (sau cum se va fi numit atunci, sau cum se mai numeşte azi, nu ştiu). Cu mare greu, pe ascuns, fu- gind când puteam în oraş, am descoperit adresa (adresa de pe teren , vreau să spun) Mariei, în spatele Mitropoliei, pe strada Olim- pului la nr. 51, unde stătea cu familia, o cocioabă nenorocită din scânduri şi paiantă, acoperită cu carton gudronat, ţinut să nu-l zboare vântul, sub nişte pietroaie şi cărămizi. Sărăcia se vedea de- a dreptul, în cele câteva chichineţe, nu cu ochiul liber, zic, ba chiar orb să fi fost tot o simţeai… Maria era aceeaşi, mult mai rece însă, absolut indiferentă la flacăra care ardea în mine de atâta vreme. Zâmbea tot atât de fermecător, îmi răspundea cu – câte un „bonjur” şi, mereu grăbită, pleca de la diferite, cum se spunea atunci „întâl- niri”, „ceaiuri” etc. „Nu pot să mai stau cu tine, zicea, mă grăbesc, am o întâlnire, mă duc la cinema…” / „Cu cine, murmuram eu, nenoro- cit, în jegoasele mele haine militare?” / „Cu … Giurgiu, îmi răspun- dea, n-am timp, pa /… Şi mă lăsa cu bătrâna-i mamă, să-i ţin de urât, cu tatăl ei, sărmanul, bolnav, gemând pe o laviţă din acel bor- dei, amândoi bătrânii, privindu-mă compătimitor, lucru pe care nu l- am suferit niciodată în viaţa mea. Era, mi-aduc aminte într-o zi de Sfânta Maria, la 15 august 1946… Buchetul meu de crizanteme albe, cumpărat din Piaţa Sf. Anton cu 400 de lei toţi banii pe care îi aveam, zăcea aruncat pe colţul laviţei pe care zăcea bătrânul ge- mând, aruncat în graba mare de Maria. Îi adusesem, „de ziua ei” ne- norocitul de mine… Ion Rotaru JURNAL (continuare în nr. viitor)
  • 35. www.oglindaliterara.ro 3736 DDDDIIIIAAAALLLLOOOOGGGGUUUURRRRIIII PPPPAAAARRRRIIIIZZZZIIIIEEEENNNNEEEE Scriitor, profesor, scenarist, doctor în şti- inţe pedagogice, E.S. Ylljet Aliçka are un parcurs biografic profesional şi politic bogat şi dinamic. Între 1992-1997 a fost director al direcţiei Relaţii Internaţionale a Ministerului Culturii, Tineretului şi Spor- tului, Tirana; între 1998-2007, responsabil al Comisiei de Informa- ţie şi Comunicare a Delegaţiei Europene la Tirana. Din 2007 este numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Albaniei în Franţa (rezident), Portugalia şi Algeria (nerezident). A publicat proză şi lu- crări ştiinţifice. Scenariul filmului „Slogan”, coproducţie franco-al- baneză, i-a fost selecţionat pentru Festivalul de la Cannes în 2001. I-au fost acordate medalii si premii. - Excelenţă, spuneţi-ne vă rugăm, ce semnificaţie are pentru Albania această conferinţă găzduită de Senatul Franţei des- pre excepţia albaneză în contextul exterminării evreilor europeni în timpul dominaţiei naziste? - Aşa cum aţi remarcat, conferinţa a fost găzduită de Se- natul Franţei, ca spaţiu simbolic al libertăţii, nu doar unul în care se iau decizii politice. L-a iniţiativa colonelului Etienne Bommier am aderat mai mulţi parteneri instituţionali, Senatul Franţei, Ambasada Albaniei la Paris, Arhivele Naţionale albaneze. Albania i-a protejat pe evreii albanezi sau pe cei care s-au refugiat în ţara noastră din alte ţări vecine dintr-un profund respect pentru om şi demnitatea umană. Conferinţa a fost organizată ca o simplă mărturie despre atitudinea albanezilor şi nu ca revizuire a istoriei sau pentru a judeca, evalua ori măsura evenimentele de atunci. Poporul albanez, cu toate diferenţele religioase şi etnice ori politice, are în esenţa sa anu- mite valori morale pe care şi le-a păstrat până în prezent. Din punct de vedere re- ligios, evreii au fost protejaţi atât de bi- sericile creştine cât şi de musulmani. Deasemeni, rolul statului şi instituţiilor sale a fost important. Este o experienţă aproape unică în timpul celui de al doi- lea Război Mondial: în Albania nu au fost elaborate legi rasiale, iar evreii nu au fost obligaţi să poarte steaua galbenă ori alte marcaje cu caracter de discriminare ras- ială. - Ne puteţi spune, statistic, câţi evrei au fost protejaţi? - De-a lungul istoriei pot fi iden- tificate două valuri importante de evrei care au imigrat în ţara noastră: pe de o parte, cei veniţi în urmă cu trei secole, în special din Grecia, care s-au integrat, fiind adoptaţi de poporul albanez, iar pe de altă parte evreii care au venit chiar în timpul celui de al doilea Război Mon- dial, din ţările balcanice în general, şi în special din Sarajevo. În acei ani, în jur de 3000 de persoane, reprezentând atât evreii al- banezi, cât şi cei nou veniţi, au fost protejaţi de codul onoarei al- baneze, Besa. - Vă rugăm să ne explicaţi. - La noi tradiţia este de a nu trăda. Nu-l trădăm niciodată pe cel pe care îl adăpostim. Este mai mult decât ospitalitate. Este nobleţea cuvântului dat oaspetelui aflat în casa noastră ori în ţara noastră. Ne respectăm cuvântul de onoare, cuvântul dat oaspete- lui în virtutea căruia nimeni nu poate intra în casa noastră sau în ţara noastră pentru a-i face rău; îi oferim protecţia noastră. - În încheiere, vă rugăm, un cuvânt către cititorii din Ro- mânia. - Comunitatea albaneză din România este una dintre co- „Renaşterea albaneză a fost fondată în România” ― interviu cu Excelenţa Sa, domnul Ylljet Aliçka, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Albania la Paris ― Marlena Lica Masala Dedicăm aceste două interviuri prietenilor si colegilor de la redacţia revistei Comunităţii Albanezilor din Ro- mânia, „Albanezul”, cu ocazia aniversării celor 120 de ani de apariţie munităţile albaneze bine primite în străinătate. În România, alba- nezii au avut dreptul să înveţe în limba lor şi au reuşit să se pună în valoare. Cunosc familii albaneze deosebite care au emigrat în România şi care au reuşit să înflorească acolo. Am putea spune, fără să greşim, că Renaşterea albaneză a fost fondată în România. Paris, 27 ianuarie 2008 Albania are voinţa politică de a-şi găsi un loc în centrul Europei - interviu cu senatorul Bernard Fournier, coordonator al grupului parlamentar de prietenie Franţa-Albania - Domnule Senator, spuneţi-ne vă rugăm, este prima ma- nifestare franco-albaneză găzduită de Senatul Franţei? Senatul Franţei a găzduit în Palatul Luxemburg mai multe manifestări dedicate Albaniei, dar această conferinţă reprezintă prima manifestare cu caracter public. Relaţiile dintre Franţa şi Al- bania au devenit mai intense în ultimii ani, mai ales după căderea regimului comunist. În ultimul timp am primit în mod particular vizita primului ministru al Albaniei, ale miniştri- lor Afacerilor Externe care s-au succedat la acest minister, inclusiv vizita domnului Besnik Mustafaj, ulterior ambasador la Paris şi prietenul nostru, precum şi vizita preşedintelui Parlamentului, doamna To- pali, care a inclus un dineu oficial la Senat, în prezenţa preşedintelui Chri- stian Poncelet. Avem mai multe legături, care se concretizează de câteva ori pe an cu vizite ale delegaţiilor parlamentare albaneze la Senatul Franţei sau cu vizite ale senatorilor francezi în Albania. Aceste legături, privesc doar schimburi diplomatice ori vizează şi aspectele eco- nomice, culturale? Desigur. Ni s-a părut foarte important să putem prezenta o altă imagine a Al- baniei, necunoscută multora. Datorită co- lonelului Bommier, iniţiatorul Conferinţei, s-a putut vedea şi această „altă imagine” a Albaniei, decât aceea mai larg răspân- dită în Europa, în special în Franţa. Impresia era că această ţară a alunecat în mod particular pe o anumită treaptă a scării mondiale a crimei organizate, corupţiei, anumitor situaţii financiare care nu sunt compatibile cu regulile europene occidentale. Dar, cu ocazia fiecărei vizite, fie aici, fie în Albania, am descoperit că Albania are voinţa politică de a lupta pentru o democraţie reală, de a-şi găsi un loc în centrul Europei şi a-şi pregăti adeziunea la UE. Preşedintele Sarkozy şi noi, parlamentarii, apreciem aceste demersuri. Atunci când se credea că regimul acestei ţări este unul de „fier”, indiferent de epocă, colonelul Bommier ne-a demonstrat că această ţară, încă din timpul celui de al doilea război mondial, a luptat împotriva nazismului şi i-a apărat pe evreii alaţi pe teritoriul său, încă din tim- pul monarhiei. Desigur, admitem că ne aflăm în faţa unui model exemplar, ceea nu a fost cazul în anumite ţări occidentale. şi acest fapt merită spus. Pe de altă parte, Albania este una dintre puţinele ţări balcanice unde se vorbeşte franceza. Găsim acolo o fracţiune deloc neglijabilă care practică franceza şi încă într-o manieră ad- mirabilă. Palatul Luxemburg, 2008. Senatul Franţei a găzduit conferinţa „Albania, 1933-1944: Onoa- rea Umană, un exemplu pentru Europa”, dedi- cată protejării evreilor aflaţi în Albania în timpul ascensiunii naziste. Fenomenul, unic în epocă, numit în prezent „excepţia albaneză”, a fost po- sibil datorită codului onoarei albaneze „BESA”. Besa este intraductibil în limba română. Sau, mai corect, nu poate fi explicat altfel decât tau- tologic, Besa înseamnând cuvânt de onoare, credinţă, fidelitate, cinste, „vulturitate” faţă de cuvântul dat cuiva, mai ales oaspetelui. Casa aparţine mai întâi lui Dumnezeu, apoi oaspetelui şi abia apoi stăpânului casei. Marilena Lică (continuare în pag. 3755)
  • 36. 3737www.oglindaliterara.ro EEEESSSSEEEEUUUU ”Modele trec, demodaţii rămân”* Scriitorii se aricesc de fiecare dată când aud de generaţii, de punerile pe căprării ale criticilor şi istoricilor literari, dar suferă când, prin omisiune sau nu, ei nu apar în diferitele categorisiri din care se bat cu pumnul în piept că nu fac parte. În urmă cu câţiva ani tinerii scriitori, urmaţi apoi de către co- legii mai vârstnici, s-au etalat pe net. De aici şi până la abuz nu a mai fost decât un pas. Mic de tot. Mic.mic.mic. cel mai mic. O jum- ătate de ţară a văzut că se poate şi şi-a trimis wireless, prin cablu sau fibră optică aberaţiile numite poezii, cârdurile imense de cu- vinte alandala autointitulate proze, etc. A urmat o explozie de si- teuri cu profil literar, site-uleţe culturale, forumuri. Care mai de care mai penibile. În urmă cu aproximativ un doi ani, încep să apară blogerii. Numiţi jurnalişti independenţi, free-lanceri, opinatori dezinhibaţi sau pur şi simplu compilatori de ştiri şi filmuleţe gata scrise, respectiv regizate, aceştia au luat prim-planul. De aici până la abuz nu a fost decât un singur pas. Unul mic. Mic.mic.mic. cel mai mic. Sute, mii de inşi care nu au altceva mai bun de făcut acasă, plictisiţi de hi5 şi myspace s-au bulucit să îşi dea cu părerea despre ţară, politică, evenimente, situaţii, contexte. Vocea poporului. Portavoce ilegală a societăţii civile. Surogat al băncii din faţa blocului. Acum se vorbeşte mult mai rar de cultură pe net decât de presă pe net. Mai mult de Bobby Voicu decât de Radu Herinean. E mai tare Zosso decât Komartin. Şi pur si simplu e vorba de au- dienţă, de mentenanţă etc. Un război de care o să ne doară în cot. Sau poate nici acolo. Analizând istoria recentă a internetului mioritic nu am cum să nu observ GENERAŢIILE (sic!). Una de oameni de cultură, des- călicători de drumuri apoi jurnaliştii, mai siguri pe ei, fără să pipăie eroic cu bocancii după mine anti-personal. După tam-tamul legi- timării literaturii postate pe suport virtual, acum net-editorialiştilor le este mai uşor să se impună. După ce Manolescu a declarat că “dacă nu îi văd nu există”, a venit rândul lui Cristian Tudor Popescu să se îndoiască de calitatea multor texte jurnalistice de pe .ro. Însă şi unul şi celălalt au acceptat provocările internauţilor şi au partici- pat activ, dar fără prea multe soluţii la dezbateri publice. Spre deo- sebire de Manolescu (site-ul Uniunii Scriitorilor din România a fost lansat de curând şi nici nu arată prea bine, plus că nu e actualizat prea frecvent) CTP, pe când era şef la Gîndul, a lansat ziarul chiar şi pe Second Life. Trageţi concluziile. Şi nu putem vorbi de faptul că încurc capra cu varza. Mulţi bloggeri sunt scriitori, mulţi scriitori ţin jurnale, o mare parte a scrii- torilor sunt jurnalişti sau viceversa. Însă nu acesta e argumentul. Generaţiile despre care scriu sunt la modă pe internet. Iar modele se schimbă la câţiva ani... la fiecare generaţie. Deoarece “conştiinţa intelectuală, care o înmănunchează, posedă, la fel ca şi supraeul moral, o dimensiune socială”** * Daniel Cristea Enache, Sertarul scriitorului român, editura Polirom 2005, titlul interviului cu Augustin Buzura. ** Theodor W. Adorno, Minima Moralia, editura Art, 2007. Cosmin Dragomir Scriitori beat, jurnalişti emo Cînd cineva spune : “ Viaţa mea e un roman “ – ce clişeu … Şi fiecare gîndeşte asta despre el. To- tuşi nu trăim astăzi într-o lume care să încurajeze opinia personală. Tot ce vrem se învîrte într-un cerc mic al necesităţilor zilnice, apoi …ce rămîne ? De pildă ce gîndeşte un om care aşteaptă autobuzul în staţie, ce gîn- deşte un om în drumul său de la piaţă către casă ? Sfînta privire în gol te poate da chiar de gol : la nimic, nu ne gîndim la nimic. Ne uităm, înreg- istrăm, poate şi contemplăm. Auto- buzul mut îşi tîrăşte praful după el, urcăm, proasta dracului şi-a dat cu atîta parfum că-mi omoară ficatul.Vecinul din stînga e idiot, ăla din dreapta e cretin. Înghesuiala mai dezmorţeşte puţin simţurile şi de- zleagă vorbirea în minte, vorbirea cu rost, vorbirea despre ceva. Serviciul, facturile … nu contează. Nişte înţelesuri prind o formă logică, ordonată în minte. Acum vine iar privirea goală, fără obiect. Coborîm din autobuz şi ne în- dreptăm spre ceva, care ţine tot de viaţa nostră…un clişeu. Nu se poate fără ele. Vieţile amicilor noştri au şi ele mici orori clişeatice pe care le acceptăm cu îngăduinţă, căci altfel am rămîne singuri, foarte singuri…Apoi egoismul, răutatea, nu au devenit şi ele nişte clişee ? Sîntem atît de sătui de ele pentru că înseamnă acelaşi lucru, pentru fiecare individ în parte. Pe cînd latura bună, frumoasă a omului, în cîte chipuri nu-şi revarsă lumina ? Să trăieşti înconjurat de oameni fru- moşi la suflet, nu e numai o continuă victorie socială ci şi una culturală. Houellebecq în Particulele elementare vedea salvarea prin clonare : apariţia unei noi rase care să nu aibă de-a face cu ceea ce de regulă numim fapte omeneşti. Iată : “ După ce-am rupt cordonul ombilical ce ne lega de uman- itate, noi trăim. După aprecierea oamenilor, trăim o viaţă fericită; e drept că noi am fost în stare să învingem forţele egoismului, cruzimii şi furiei, de nedepăşit pentru ei; oricum, trăim o viaţă diferită. Ştiinţa şi arta există şi în societatea noastră; dar căutarea Adevărului şi a Frumuseţii, mai puţin stimulată de biciul vanităţii individuale, a căpătat în fapt un caracter mai puţin imperios. Oamenilor din vechea rasă, lumea noastră li se pare un paradis. De altfel, ni se întîmplă uneori să ne dăm noi înşine – pe un ton, ce-i drept, uşor umoristic – numele de “zei”, care-i făcea să viseze atîta .” Plictisitor, nu ? E greu de imaginat o astfel de lume, în toate detalile ei, ca şi atunci cînd, văzînd teoriile despre rai, îţi spui că n-ai vrea să te vezi plimbîndu-te cu o mutră id- ioată printre îngeraşi. Noile apariţii clonate ale lui Houellebecq mai spun ceva important : “ Această specie tristă şi mizerabilă, abia diferită de maimuţă, care totuşi purta în ea atîtea aspiraţii nobile. Această specie chinuită, contradictorie, individualistă şi certăreaţă, de un egoism fără margini, capabilă uneori de explozii de violenţă teribile, dar care totuşi n-a încetat o clipă să creadă în bunătate şi în iubire .” Aproape că ţi-e milă de om…Şi totuşi, cum ar fi fost viaţa unui om într-o astfel de lume ? Houellebecq ar fi trebuit să scrie continuarea Partic- ulelor aşa cum Saramago imagina o lume fără moarte. Căci dacă e puţin probabil să se întîmple asta vreodată, ce scrie Houellebecq nici atît. Ştiu, sînt ironică acum…De fapt, clonele nu mai au nimic din ceea ce fusese uman în stră- moşi, deci n-au de ce să se plîngă căci nu cunosc decît re- alitatea nevoilor lor actuale. Concluzia ? Răul nu poate dispărea decît o dată cu omul, cam asta spune scriitorul francez. Câte ceva despre noi Violeta Ion
  • 37. www.oglindaliterara.ro 3738 PPPPAAAATTTTRRRRIIIIMMMMOOOONNNNIIIIUUUU Sunt oameni cărora abia posteri- tatea le restabileşte legăturile cu locurile pe unde şi-au purtat paşii, nu fără folos, ci lăsând urme adânci, inconfundabile şi rezistente la acţiunea corozivă a pulberii de timp, îmbogăţite în sensuri, într-o pro- iecţie dată de concepţie prezentului faţă de moştenirea culturală a trecutului. Aşa se petrec faptele cu poetul I.M. Raşcu şi Focşanii. Firave în timpul vieţii, întreţinute doar de statornicia prie- tenie a câtorva administratori, elevi sau discipoli întru poezie, legăturile cu oraşul de pe Milcov sunt revitalizate şi redimensionate, apărând într-o lu- mină nouă, dătătoare de substanţă1 . Pentru prezent, aceste legături au depăşit simpla obârşie odobeşteană (după tată) sau activitatea profesională în cadrul Li- ceului „Unirea” din Focşani (1918-1924), concretizându-se în con- tribuţia sa la înviorarea vieţii culturale locale, în prestigioasa activitate profesională şi literară, în încercarea şi reuşita (chiar dacă nu deplină) a celor de astăzi de a restabili şi fixa locul şi rolul lui I.M. Raşcu în literatura şi cultura română. Au existat şi aprecieri ale contemporanilor lui, cu atât mai valoroase cu cât veneau de la nume ilustre ale istoriei şi criticii noastre literare, la care apelăm pentru că slujesc înţelegerii mai apropiate de adevăr a scriitorilor lui, adresate prietenului din Foc- şani. Poet, eseist, istoric literar, memorialist, redactor şi editor de reviste literare, I.M. Raşcu ( 31 martie 1890 – 7 decembrie 1971) a fost subsumat doar grupului de poeţi modernişti „care l-au se- condat cu atâta abnegaţie pe Ovid Densuşianu”2 . În câteva linii sigure, bine conturate, G.Călinescu îi realiza un portret literar încărcat de profunzime şi adevăr, pe care poetul nu l-a dezminţit în restul vieţii: „un simbolist statornic, cultivând poe- zia provinciei, a barierelor, a duminicilor. Discreţia omului şi ochiul prea sumar al criticii l-au ţinut în umbră. Profesor de o corectitudine fantastică… În acest mai catolic decât Papa se ascunde un foarte real şi delicat poet al recluziunii melancolice, al sfintelor bucurii bu- colice, îngăduie fiinţelor neprihănite. În tărăgănarea versurilor sale se surprinde o nuanţă proprie…”3 . Acelaşi simbolism, nuanţat, particularizat, îl surprinde şi Eugen Lovinescu, dispunând doar de volumele publicate până în 1927, subliniind, nu fără uşoară notă de fină ironie, convenţiona- lismul, „anemia sinceră” a multora dintre versurile poetului4 . Între 1911-1916, scoate la Iaşi, mai întâi „Versuri”, apoi „Versuri şi proză”, o revistă literară cu prestigiu printre cele- lalte publicaţii din capitala Moldovei. Re- vista va găzdui versurile lui G. Bacovia, între cei doi poeţi ai atmosferei de provin- cie se va închega, o trainică şi neştirbită (de vicisitudinile timpului) prietenie; I.M. Raşcu a fost, de fapt, acela care atrăgea atenţia în „Opinia” (29 oct. 1910, Iaşi) asu- pra valorii deosebite a „necunoscutului şi talentatului poet Bacovia”5 . Ca profesor al Liceului „Unirea” , I.M. Raşcu a trecut prin experienţa redac- tării, coordonării şi editării „Anuarului So- cietăţii Literare „Grigore Alexandrescu” a elevilor de curs superior” (1919/20; 1920/21; 1921/22), o revistă li- terară şcolară în adevăratul sens al cuvântului, cu o structură di- versă, direcţionată spre afirmarea potenţelor creatoare ale elevilor, mai mult, tinzând spre înviorarea vieţii culturale locale. În acest anuar au publicat ca elevi, viitorii poeţi Mihai Steriade şi Virgil Huzum, folcloristul Ion Diaconu şi alţii. La Focşani, şi cu acest pri- lej, pe fundamentul vastei şi solidei culturi deţinute, Raşcu şi-a in- tensificat preocupările de istorie literară, adâncite ulterior, cu prilejul şederii în Franţa, concretizate prin studiile apărute după 19306 . După reîntoarcerea de la Paris, I.M. Raşcu a scos la Bu- cureşti, revista literară „Îndreptar (1930-1931), în paginile căreia apăreau nume sonore ale poeziei moderniste, amplificându-i ră- sunetul nu numai în capitală, ci şi în ţară. Caracterul distins al omului, ţinuta intelectuală, bogata şi PPooeettuull II..MM.. RRaaşşccuu îînn ssccrriissoorrii profunda cultură a profesorului I.M. Raşcu – iată explicaţia gestu- lui făcut de Nicolae Iorga care, depăşindu-şi reţinerile avute faţă de oricare elev şi discipol al lui Ovid Densuşianu l-a acceptat, mai întâi ca oaspete apoi ca elev al Şcolii române pe care o înfiinţase şi-o conducea la Fontenay aux Roses (Paris), precizându-i un „vii- tor frumos”7 . Aceleaşi calităţi omeneşti, la care se adaugă valoarea stu- diilor literare publicate, a volumelor de poezie, prestanţa şi probi- tatea profesională, l-au făcut pe G. Ibrăileanu să-l dorească la catedra sa de la Universitatea ieşeană8 . Raportate, aşadar, dimensiunii reale a omului şi operei, scri- sorile trimise de I.M. Raşcu prietenului său de la Focşani, Paras- chiv B. Chiriţă9 , deşi puţine la număr, totuşi acoperind întreaga perioadă de timp petrecută la Paris (1924-1929), ne dezvăluie omul şi cărturarul Raşcu, cu gândurile sale, cu proiectele şi împli- nirile sale, măcinat de griji financiare, personale, dar şi preocupat de soarta ţării, a poeziei româneşti. Scrisoarea din 9 septembrie 1924 oferă imaginea proaspă- tului sosit la Paris, cu un scop bine definit, preocupat să-şi cântă- rească cu zgârcenie timpul, utilizându-l în biblioteci (în cea mai mare parte), cutreierând muzeele, vizitând monumentele oraşului de pe Sena. Regăsim pe poetul Raşcu emoţionându-se la contac- tul nemijlocit cu casele, mesele de lucru, oglinzile marilor scriitori, trăind „intens” monografiile acestora, studiind „literatura la faţa lo- cului”. Singurele abateri de la rigorile programului de lucru erau plimbările prin împrejurimile Parisului, tot atâtea prilejuri de discu- ţii literare, de schiţare a unor proiecte de lucrări ori simple şi vi- brânde momente de poezie10 . Îl frământa gândul că nu va mai putea continua şederea la Fontenay aux Roses, din pricini bugetare (cum îi argumenta Maes- trul Iorga). Discreţia, onestitatea şi deplina sinceritate a omului Raşcu îl obliga să-i relateze prietenului de la Focşani, mare şi statornic admirator al istoricului Nicolae Iorga, despre întâlnirile avute la Paris cu Ovid Densuşianu, adăugând: „sst! să nu audă Iorga!?”, nu din teamă sau interes, ci pentru a nu-l supăra sau a nu-i stârni în- doielile asupra caracterului său. Câteva zile mai târziu11 se arăta preocupat de situaţia orelor sale la Liceul „Unirea”, firesc, de acestea depinzând starea sa financiară, traiul la Paris. Se bu- cura de întâlnirea cu Vasile Bogrea şi-şi anunţa prietenul, cu o mândrie greu per- ceptibilă, redactarea aproape complexă, într-un timp foarte scurt, a studioului „Eminescu şi Franţa” asupra căruia va reveni continuu, până la publicare. Celelalte scrisori, datate 1926, 1927, amplifică ştirile des- pre viaţa şi opera lui I.M. Raşcu. În aceşti ani era membru perma- nent al Şcolii de la Paris, se integrase în atmosfera acesteia, privea cu mai multă atenţie oamenii şi întâmplările, îşi expunea părerile cu o ironie amară, dar şi cu un acut simţ al criticii12 , este preocupat de soarta ţării într-un moment destul de tulbure, bucurându-se la gân- dul de a nu fi contribuit câtuşi de puţin la „putrezirea” vieţii politice româneşti, atât de vizibilă în primele decenii de după război13 . Interesante, nu numai pentru istoria culturală locală inedite, surprinzătoare chiar, sunt referirile la fostul său elev, tânărul pro- fesor şi viitorul folclorist Ion Diaconu, la excepţionala impresie pe care acesta a produ-o asupra lui Nicolae Iorga. Pentru a doua oară (în cazul unor focşăneni) valoarea omului primează în faţa reti- cenţelor de orice natură şi marele istoric înscrie la Şcoala de la Fontenay aux Roses încă un discipol al criticului şi profesorului Ovid Densuşianu! Numai că… ghinion! Nicola Iorga face o confuzie de nume şi înscrie un „Dascălu” în loc de Diaconu. Explicaţia: orga publicase în tinereţe o antologie a poeţilor unionişti, în rândul că- rora focşăneanul Dumitru Dăscălescu îşi avea locul bine stabilit, prin 1926-1927 deja avea date despre boierul luminist Ştefan Dăs- călescu tatăl poetului, aprig luptător pentru unire14 şi, printr-un ca- priciu al memoriei geniale a lui N. Iorga, din suita de nume Focşani – Dăscălescu – Diaconu şi, din urmaşul la catedră a lui Iorga, a evoluat la intransigentul discipol literar şi ştiinţific (în folcloristică şi Dumitru Huţanu (continuare în pag. 3759)
  • 38. 3739www.oglindaliterara.ro PPPPOOOOEEEEZZZZIIIIAAAA Ileana Rusu Vrabie 1. Plecări în taină Privea plângând. Pierduse ochii. S-au prefăcut în felinare. Lumina lor încet tresare, Iar undeva, în depărtare, Cerşind destin şi îndurare – Aripi flămânzi de calul-popii. E prea târziu. Dar ea nu pleacă. Ea strigă-n şoaptă spre păcat, Pe care-atunci l-a botezat Cu-n nume trist. Şi drept pedeapsă, Goni la sânii ei pierduţi Doi licurici. Plecă în taină… 2. Lume fără morţi La cimitirul Din deal Nu mai Vine Nimeni. S-au săturat Să moară. 3. Furt la Polul Nord Vreau să ucid o amintire albă, Vreau s-o străpung cu lacrimile reci, Vreau să devin a lumii criminală, Să mă transform în suflete-bucăţi. Tu nu mai vii şi nu mai ninge-afară… Omătul a plecat la Polul Sud. Munţi de ghiaţă mâinile-nfăşoară Cu pene arse, piţigoii fug. Peisajul lumii nu mai e icoană - Tabloul veşnic s-a furat demult. Culori de-un galben-pal în călimară, Cu gheara morţii, pensula-mi ascut. Pictez teribil oameni fără harfă Un naş şi-o naşă, beţi într-un noroc Cinci dansatori valsând un dans pe loc. E nunta mea! Ospăţul să înceapă! 4. Călăul mi-a plecat în deplasare Călăul mi-a plecat în deplasare… S-a dus s-adune morţii la un loc. I-a aşezat încet pe o cărare Şi i-a stropit cu flori de busuioc. Un mort a înviat dintr-o cunună, Un altul s-a făcut un vreasc de foc. Trei minţi deşarte pe sub nas strănută Şi-şi prind o fundă albă la moţoc. E moda lor şi defilează-n voie Au juriu un copil plângând discret. În casa lor – corabia lui Noe, Se ceartă două babe de omăt. 25-1 zidul Nu pot pătrunde zidul, simt cum el pătrunde în mine este un zid sculptat dupa formele tale clădeşti in mine o forta- reaţă antitimp, ma pietrific şi eu între bătăile inimii de piatră ce sfarmă de pereţi carnea din pieptul meu. 26-2 nu eşti nu eşti bărbat nu eşti nici femeie te-ai gândit vre-odată ca ai putea pâlpâi in inima mea ca un înger? 27-3 A opta zi în ziua darurilor sfinte ne grăbim cuminţi spre ceruri să ne adunăm ca mici copii la fusta mamei. Cerul cerne îngeri. zidurile-şi refuză rezistenta cu ochii spre dragostea din înalturi ne ridicăm aripile ne incordăm într-un glas şi-o chemare Cerul cerne milă. masa fecundă devine ieslă si mormânt trupul veşnic cucereşte spatiul cărnii şi a sângelui, din nou Domnul vine adus de dor să se împartă în inimi de prunci tăcerea naşte suspine ochii alunecă-n pământ îngerii de aripi ne trag noi neclintiţi ,nemişcaţi…. El se intoarce nemângâiat În drum spre case inimile cern ceruri. 28-4 Gri Mă urăsc trebuie să mă pierd în tine nu suport culorile pure creierul meu cere gri griul din pene griul din zăpada murdară griul din crengile ude griul din ochii tăi griul din norii încărcati griul lacului Michigan când cerul ruşinos işi ascunde ochii, nu suport albastrul decât albastrul bolnav de gri verdele bolnav de gri albul murdar mă odihneşte mecanic stimulii sinapselor răsună a gri neutru de greutate nucul îşi clădeşte griul in irisul meu blase de atîta culoare vie îmi pâlpîie sufletul sub astenia de vară Gri. IILLEEAANNAA RRUUSSUU VVRRAABBIIEE AANNDDRREEEEAA BBOODDII Călăul meu e dus pe ceea lume… Şi-a cumpărat tichet la troleibuz, Drept felinar, aprinde o brichetă Şi vrea însoţitoare o cochetă Cu zâmbete ilare s-o adune. Călăul meu revine-ntr-un apus… 5. Protest Lăsaţi-mă să beau din cupa goală, Şi daţi-mi voie iar să mai greşesc. Să-l chem pe tata-n gând, în fapt de seară Şi, stând pe prispă, tristă să vorbesc. Nu vreau nici sfaturi, nici poveţe scumpe, Nu caut trabuc ieftin să m-alint. Îmi fac bagajul şi vâslesc pe-o luntre… Păcatele nu vreau să le dezmint. M-au racolat profeţii fără casă, M-au aruncat într-un bordei timid, Mi-au indicat la cină ciorbă rasă Şi au trimis iscoade-n răsărit. Şi? Ce-au văzut din dealul fără struguri? Un cârd de oi, cu un pierdut păstor? Opt miei, cinci lupi, o ceară şi doi vulturi Şi-o sanie cu-o pană la motor? Turnaţi în cupe vinul de pomană! Să beau cu tatăl până mă trezesc! M-am săturat să-ndur a voastră mană! Lăsaţi-mă să cred că nu greşesc! 6. Sunt singură Sunt singură ca floarea de la geam. Sunt ca un biet copil lăsat în ploaie. Sunt focul veşnic fără de alean. Sunt luna tristă la apus de soare. Sunt ochii verzi ai păsării ce zboară. Sunt masa din ungherul solitar. Sunt cea mai blândă, veselă mioară. Sunt jertfa vieţii, stinsă în altar. Sunt câinele fugar de la răscruce. Sunt moartea timpului hain. Sunt în cadavru-n noaptea, care pute, Sunt cea ce a plecat şi care vin. Sunt lampa din odaia poeziei. Sunt sarea de la fund de ocean. Sunt marele fior al nebuniei. Sunt steaua ce-a căzut acum un an. Sunt mortul din îngustul cimitir. Sunt soarele pierdut în agonie. Sunt tot, sunt un nimic, un tainic chin, Sunt vântul cu nisipuri din pustie. Sunt cel ce s-a născut ca să nu moară. Sunt sufletul bunicii răposate. Sunt chinul maicii de odinioară. Sunt buna, scumpa mea singurătate. Poezia Ilenei Rusu este ca o săgeată de vânătoare. Ca o singură săgeată de vânătoare, dar cu o mie de capete pentru toate cele o mie de începuturi ale unei singure bătăi de inimă, inima fiind ţinta poeziei Ilenei Rusu. Dar niciodată săgeata cu o mie de capete nu va lovi ţinta, pentru că numai drumul până la ţintă înseamnă străbaterea ei. Laurian Stănchescu
  • 39. O cultură poate fi organizată şi poate funcţiona dacă îşi stabileşte foarte clar valorile, direcţiile şi, cel mai important, dacă îşi examinează perspectivele şi ni- velul cu un ochi critic. Cultura română este un mecanism de interese care, momen- tan, se raportează exclusiv la incultură. Era să scriu impostură. Dar nu poţi vorbi despre libertatea de exprimare confun- dând-o cu preferinţele poporului. Oamenii de cultură oficială stau cu ochii în vârful nasului, selectează şi impun modele după criteriile tri- bale dinainte de ’89, din vremurile fericite în care, dacă îl cunoşteai personal pe Cineva, aveai acces la contextul în care ceea ce spu- neai devenea o excepţie perceptibilă, căpăta sens şi aveai automat susţinere. Azi, presa domină sistemul cultural, dar situarea în context şi aprecierea la rece a dinamicii şi calităţii mediului cultural este în con- tinuă derivă. Ne autodistrugem. Cu acelaşi sârg se neagă inovaţiile, se resping caracteristi- cile atipice, posibilele noi repere sunt concurate neloial de jungla in- stituţională baricadată în spatele „învingătorilor”. Chiar dacă îţi îngroşi obrazul şi, resemnat, de bunăvoie, vrei să te aliniezi în spa- tele învingătorului, nu se poate. ”Incultura este un handicap”, hm? Deci nu e un concurs de arătat cât de cult esti, corcitură culturală de elită supervizibilă, nu respingerea dreptului la comunicare, nu prezentul fără trecut şi vii- tor, non-identitatea culturală, hidra care ne reflectă cel mai clar limi- tele, spaimele şi neputinţele. Incultura înseamnă ce însemna şi înainte, să fii nealiniat. Personal, sfredelul meu nu a reuşit să străpungă butucul şi obezile roţii, spiţele mele nu prea au pe unde să intre. Şi am nişte spiţe lungi şi subţiri…, vorba bunicului meu. E aproape imposibil să trimiţi un produs cultural unei institu- ţii, şi aşa, fără recomandări speciale, să ţi se răspundă simplu şi clar dacă e potrivit sau nu cu profilul acelei instituţii, corespunde sau nu nivelului …ce ar trebui să schimbi pentru a reuşi să intri în raiul po- pular. Am ajuns să cred că bazale culturale sunt un fel de forumuri virtuale unde ţi se permite să foloseşti cuvinte-idei interzise, doar dacă respecţi regula jocului. Dar, ca tot animalul virtual, privesc admirativ “spontaneita- tea” cu care, din senin, hoitarii voluntari se adună, plonjând cu mare zel să apere micile sisteme parazitare care proliferează doar cu per- misiune. Acest material de jale s-ar fi dorit ţipăt. Am fost provocată să scriu un mic eseu (2500 de semne maxim!) despre cultură şi incul- tură. Dar e greu să fii obiectiv, exploziv şi util, dacă cerşeşti atenţie pe la marile porţi, decent şi respectuos. E şi mai greu să constaţi că reperele tale nu se suprapun niciodată peste modelele de succes. Al- ternativele sunt doar marginale, marginalii, mărginuţe neînsemnate în care dispari lent, învârtindu-te ca un pescăruş al deşertului, pe unde păreai să fi zărit naibii un lac strălucitor, limpede şi proaspăt ca oglinzile energetice din Moralia. De fiecare frază a mea atârnă câte o redacţie unde mi s-a spus că mi-am luat nasul la purtare, o publicaţie care mi-a cenzurat sinceritatea ars moriendi, câte o persoană pe care am coborât-o din icoană cu înjurături decente, pentru că nu mi-a permis să fiu eu în- sămi. Şi câte o înjurătură de ghişeu. Ars pugnandi. În proprii mei ochi am început să par suspectă. Dar frazele astea trunchiate de autocenzură, de refuzul unei culturi atât de generale pe cât de refractară la obiectivitate, mă obligă să renunţ la pudibonderiile retorice şi să întreb ca proasta la muzeu: Domnilor, la ce oră începe violul? Că mă tot uit la mumia asta acrită de micul ei zâmbet fals “atât de subţire...”, cultura română, marioneta care abia îşi mai ţine singură sforile, să nu afle lumea cât de nepotrivită este pentru noua scenă. Noroc cu PR-ul de partid şi de stat. Ataşez mai jos lista de nume spânzurabile, dublu click pe onestitate, cel mai rapid link pe care l-aţi văzut vreodată! www.oglindaliterara.ro 3740 NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ Un poet al imaginarului baroc frisonat,uneori,de o ironie fină,în spaţiul căruia construieşte un univers este Radu Vida în re- centul său volum Preumblare în Occitania,Casa de Editură Na- poca,2008.Remarcăm ţinuta grafică şi tipografică de excepţie. Incă din titlu autorul ne invită la o plimbare într-un univers numai de el cunoscut,simtomatic intitulat Occitania(cuvânt com- pozit şi aluziv),pentru a cunoaşte trăirile sale într-un timp arhetipal. Volumul este structurat în patru cicluri a căror tematică se interferează,dar fiecare cu o ideatică proprie:Ravagii în Forum,Hai cu mine!,Scrisori din Enyland,şi Scala Dei,cu un Cuvânt înainte semnat de autor. Obsedat de himera profunzimii,poetul desfide existenţa amorfă şi derizorie,sondând trăirile sale cu zâmbetul în colţul bu- zelor,răstălmăcind aparenţele pentru a descifra filonul spiritual:Par- tea nevăzută a lucrurilor/arată întodeauna adevărul:/trupurile contorsionate,/ruperi de ritm,/imn de slavă nemerniciei,/cine con- fundă cerneala/inundă cu petrol htonianul,/uitând neoticul din noi.(Numele criminalului).Departe,poezie dedicată regretatului pro- zator Vasile Rebreanu,este scrisă într-un registru patetic invocând un trecut intrat în mitul biografic,deacum,anistoric:Mi-am împodo- bit bradul de plastic,/Acelaşi de anul trecut,/Numai că atunci,man- darini şi portocale/Sufletul tău,sprijinit de soba cadă,/Arome trimitea şi muzici./Mai pe urmă ai plecat,departe/Se mai auzea lovind în bolţi medievale/Viers bolând,cum ziceai.Amestecul de recuzită ve- tustă şi de rememorare,Radu Vida are însă o prospeţime a imagi- naţiei incontestabilă şi o percepţie frustă a materialităţii răvăşită:Lumea în adâncuri,curcubei în zare,/Sufletul se scaldă în pustietate,ca-ntr-o mare/Drumul alb rămâne!(De se poate uita). Universul liric din acest volum are o recuzită livrescă,îm- prumutată din fondul cultural arhaic,mitologic şi isto- ric,adaptată,inteligent,la stările eului.Simţul barocului,a hrisoavelor,funcţionează ca un barometru în lirica lucidă a poetu- lui,sprijinindu-se de proiecţii culte.Există o corelaţie între prezenţa poetică cu structura semnului,iar apoi în relaţie cu structura sin- tactică.Prezenţa,fiind, cum spunea Cesare Brandi,ca manifestarea însăşi a realităţii la nivel fenomenic,constituindu-se în acelaşi timp punctul de grefare a investigaţiei transcendentale asupra fiinţei:Ce i-ar fi spus Ossian lui Homer/Despre câte-n Iad şi pe Pământ şi-n Cer?/:/atunci gonidiile se-nchinau spre Apus/Moire croşeta chipuri de zei şi sedus.(Ispitele lui Clovis).De multe ori astfel de simboluri au funcţia de a complecta scenariu,dublând nuanţele limbii folo- sită.Fondul ritualic şi arhaic întreţinut făţiş în scenariul liric,e toc- mai expresia imaginii unui tipar anistoric prin care poetul reuşeşte să-şi exprime ideile unor experienţe contemporane.Lirismul este emanat cu zgârcenie şi el provine din tensiuni veritabile,de extrac- ţie magică,cu iluminări suprinzătoare:Intr-o zi de albastru total/Pe lichide imensităţi/Bărbatul priveşte o depărtare/Numai a lui şi a mării./Acolo,foarte de tot/In depărtările lăuntrice/Barcelona şi Palma/(Previzibilă corespondenţă)/Sufletul a ridicat punţi/Şi s-a tre- zit siluetă albă/Minunându-se de Casa El Capricho.(Insula).Ob- servaţia nu e lipsită nici de aerul reflexiv şi,chiar când tema lirică devine gravă,o anumită tandreţe a tonului aureolează discur- sul,îmblânzindu-i suflul dramatic.Substanţa psihologică devine,în acest caz,o proiecţie superioară a poeticii. Seducţiile temelor umane,spirituale şi vocaţia profetică o înţelegem când un astrolog amator va semnala pe cer un punct ră- tăcitor(frumos vers) a lui Radu Vida.Rezonanţă luminoasă ce re- verberează pe aceeaşi lungime de undă cu emisia lirică.Acesta e întreg fermentul poeziilor din acest volum:educarea sensibilităţii prin inteligenţă şi simţ artistic. Iolanda Bob Cultul onestităţii Radu Vida - Preumblare în Occitania AAll..FFlloorriinn ŢŢEENNEE
  • 40. 3741www.oglindaliterara.ro NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ Citesc o nouă exegeză despre filosofia lui E. Cioran. Cartea este semnată de I. Necula şi apărută la Editura Saeculum I.O. (2003). Dacă judecăm după anul apariţiei, o descoperim relativ târziu. Însă astăzi difuzarea haotică, tembelă a tipă- riturilor ne împiedică, după cum s-a şi în- tâmplat, să nu ne mai întâlnim cu esenţialul. De aceea am ajuns la acest text după patru ani. Hrănim în sinea noastră credinţa că acest blestem culmi- nant va sfârşi nu peste multă vreme. Pe- simiştii vor spune că ne mişcăm într-o iluzie totuşi. Dar nu e bine să băltim în infinitudinea îndoielii. Titlul seducător - ca şi opera cioraniană - De la identita- tea popoarelor la neantul valah solicită pe cei care au pasiunea ideilor, curiozitate de ordin gnoseologic, şi “sunt preocupaţi de con- diţia etnologică a lumii europene”. Autorul ştie că orice carte despre Cioran presupune un risc deliberat şi subtextual, cu toate consecinţele colaterale. În fond, a vorbi despre Cioran înseamnă a vorbi despre convingeri, doctrine, stări de spirit, comunităţi - toate cu dozajul lor de contra- dicţii şi nestatornicii. Mai ales în probleme de istorie, reperele, bor- nele de referinţă sunt labile, capricioase, subiective1 . El îşi asumă cu luciditate acest risc, convins că merită, mai ales când în prezent România reintră în configuraţia geo-politică de unde fusese ex- clusă peste jumătate de secol. Exegeza este profundă şi concen- trată la obiect, dar uneori fulgeră spre actualitate. I. Necula extinde discuţia la aspecte contemporane pentru a lumina din perspectiva genialităţii lui E. Cioran un fond major ca: federalizarea Europei, grandoarea şi decadenţa popoarelor, neantul valah, mediocritatea, subomul şi altele. Admiraţia pentru scrierile acestui filosof nu înlătură opo- ziţia sa faţă de unele afirmaţii. Opiniile divergente se fundamen- tează pe o argumentaţie incasabilă, pe texte şi realităţi istorice. De altfel, încă din punctul iniţial, ni se reaminteşte că filosoful era sfâ- şiat de contradicţii; avea, însă, şi anticipări formidabile, viziuni apo- caliptice, negre, adeverite în postumitate. Cităm din comentariul cercetătorului: Lumea civilizată de azi,  aşteaptă venirea bar- barului cu porţile cetăţii larg deschise. E o exagerare? Poate, dar, de-ar fi prins momentul din 11 septembrie, nu l-ar fi estimat ca pe o confirmare a anticipărilor sale?2 Expunerea este academică, un veritabil curs de filosofie erudit şi în acelaşi timp accesibil genera- ţiilor studenţeşti şi nu numai acestora. Probe din care deducem că sinteza finală, concluzivă pentru fiecare capitol al studiului, apropie sau îndepărtează viziu- nea lui Cioran despre lume de punctele de vedere ale tâlcuitorului, pot fi ilustrate prin câteva fragmente. Astfel în Spiritul englez între aventură şi conformism notează: Îi credităm părerea. Profetis- mul britanic a început pe mare şi a continuat, într-o altă zodie, pe uscat. }i-a forţat aşa de mult starea, pân-a dobândit bunăstarea, în care s-a statornicit.3 Altundeva scrie despre religiozitatea spaniolilor care s-au hrănit cu Dumnezeu. Fireşte c-a intuit bine. Ce altă autoritate pământească ar fi putut conferi un sens şi o noimă înclinaţiilor spre exces şi spre eu- forie a spaniolilor?4 Exegetul constată că filosoful este în adevăr, când vor- beşte despre spiritul german: Cioran a observat bine5 , dar Fireşte că se înşală - precizează el - când atribuia francezilor teatralitatea ca marcă identitară. După cum se ştie, problematica cioraniană este vastă. I. Necula abordează totalitatea creaţiei, dar cu precă- dere insistă asupra unor lucrări cum sunt: Schimbarea la faţă a României, Caiete(le), Singurătate şi destin, Sfâşiere, Ispita de a exista. Ideea este descusută din toate scrierile şi ilustrată într-o sinteză logică. Cu laserul inteligenţei pătrunde materia densă, pen- tru unii de acum, obscură, pentru ca prin amplul dialog (nemarcat prin formă dar inclus) să realizeze o stare de spirit luminoasă între sine şi lectorii săi. Metoda ne duce cu gândul la maieutica socra- tică, fiindcă la interogaţii de tipul: Vrei să ştii? Să cunoşti? răs- punsul este dat cu bucurie intelectuală, precizând şi alt gând cioranian precum că filosofia e un sistem de întrebări, de înfundă- turi. Cea mai înaltă formă a neputinţei. În întregul ei cartea este foarte interesanta, dar câteva dintre eseuri ne-au atras mai mult. Printre acestea enumerăm: Co- Maria Cogălniceanu Prezenţa lui Emil Cioran incidentia oppositorum, cu opoziţiile dintre Eminescu şi Cioran, dintre Noica şi Cioran, anumite asemănări dintre spiritul rus şi spe- cificul românesc, Antisemitismul lui Cioran - o învăpăiere frac- turată şi mereu monitorizată, Zeflemeaua sau neantul valah în dezabié. Ion Necula acordă un spaţiu amplu acestor chestiuni ce ţin de specificitatea etnică românească. Nuanţând asupra formelor ironiei şi autoironiei (băşcălia, pişicherismul balivernic, mitocănia à la Caragiale, dar cu mult mai jos decât în timpul acela, şi coţcă- reala à la Creangă, dar trivializată) îl recunoaştem pe filosoful E. Cioran ca pe un “palavragiu devastat de disperare”. Dar noutatea incontestabilă a acestei scrieri rezidă în des- cifrarea, precizarea şi definirea determinărilor neantului valah. Ele configurează în jurul cifrei şase: scepticismul, excesul de raţiona- litate, zeflemeaua, nenorocul, media culturală scăzută şi implicatul religios. Tot şase erau, în viziunea filosofului de la Păltiniş, “mala- diile spiritului contemporan”. Cursul de filosofie la care participăm, continuă cu paran- teze, insistenţe şi reveniri, în stilul tranzitiv, dublat de cel artistic, vizualizant, într-o frază splendidă ca în acest loc: Privite din per- spectiva cunoscutei parabole biblice, lumea răsăriteană era lumea Mariei (smerită, contemplativă, interiorizată) în timp ce Occidentul activa trăsăturile Martei cu energia, activismul şi deschiderea ei spre lumea exterioară.6 Personalitatea gânditorului se suprapune specificului ţării sale, “nenorocului valah”. Este în firescul scafandrărilor lui I. Necula în fluviul gândirii cioraniene să cerceteze nu doar opera ci şi fişele de lectură ale adolescentului de 16-19 ani care evidenţiază nu numai largul orizont de cultură şi cunoaştere ci şi precocitatea for- mulărilor, curajul negaţiei, nonconformismul şi revolta împotriva “dictaturii reumatismului”. Desigur, n-a rămas la “ţâfna” contesta- tară de atunci, dar îl irita mediocritatea celor din “dumbrava nean- tului valah”. |ara marilor filosofi ignoraţi sau ştiuţi (D. Drăghicescu, Nae Ionescu, C. Rădulescu-Motru, Mircea Vulcă- nescu, L. Blaga, C. Noica, I. Petrovici ş.a.), ca într-o coinci- denţă a contrariilor, este şi ţara Miticilor şi a grătarului cu mititei. Dar în confreria celor care-i înţeleg iubirea disperată pen- tru ţara sa ne socotim şi noi. I. Necula îmbogăţeşte limbajul cu sintagme elocvente, creaţii personale în care alătură termeni-concept (“împreursarea lumii”, “înmasare”, “înstructurare”) şi expresii neaşteptate (“tentaţii balşoice”, “apelpisiri de metec”, “civilizaţie invadentă“, “comodis- mul existării”, “vicariantele invidiei” etc). Se observă interesanta prefixare a unor infinitive derivate. Prefixul “în” joacă un rol func- ţional. A scris în apărarea valorilor noastre de prim rang, sprijinindu- se pe textele lor, fără exaltare, ţinând cumpăna dreaptă şi dezvăluind neputinţa detractorilor, de ieri şi de acum, de a le des- fiinţa ori oculta în perpetuitate fizionomia şi opera. Afinităţile noastre pentru filosofia cioraniană este indiscu- tabilă. Am parcurs aceleaşi texte de la un capăt la altul, urmărind însă alte intenţii şi ajungând la puncte de vedere samblabile ori nu, în acelaşi nepotolit elan de dezghiocare a secretelor ideatice; am mers la aceleaşi izvoare sau nu, dar scrierile filosofului ne-au orien- tat drumul, calea spre Răşinari, Str. Dealului 40 din Sibiu, ori spre Sena, rue de l’Odéon şi Montparnasse. Am corespondat cu Aurel Cioran, “fratele fiului risipitor”. Ironia înscăunează un zeu tras la sorţi dintre îngeri. Propoziţia aceasta vizualizează, o dată în plus pentru noi, marmura neagră din Cimitirul Montparnasse cu numele lui Emil Cioran şi al Simonei Boué. Pelerini din toate zările au venit să-l omagieze pe scepticul mântuit-nemântuit: un pumnişor de bănuţi şi două zaruri, fiecare cu semnificaţia lor păgână, aşezate lângă de- licata cruce albă creştină. Cioran. De la identitatea popoarelor la neantul valah este şi o carte despre pericolele spiritului gregar (“gloatocraţia”), înfricoşător şi devastator ca în mineriadele româneşti sau ca în ma- nifestările de aiurea, din lumea civilizată. O carte necesară, ele- vată, de “cunoaştere spornică“ şi avertizatoare. __________________________ 1 Preliminarii, p. 5 2 Preliminarii, p. 7 3 Spiritul britanic sau vitalitatea [n recesiune, p. 36 4 Mistica spaniol` - de la Inchiziie la Tereza d’Avila, p. 48 5 Identitatea german` sau spiritul obsedat de principii, p. 53 6 Similitudinile spiritului rus cu specificul românesc, p. 81.
  • 41. nanţişti americani de pe Wall Street, în frunte cu John Pierpont Morgan Jr., fiul celui mai faimos bancher din istoria Americii (vezi Anexa II).Unul din aso- ciaţii acestuia, Paul Warburg, a cărui bancă a fuzionat ulterior cu cea a lui Morgan, avea un frate în Germania, Max, ce conducea compania M.M.War- burg, cu ramificaţii în SUA şi Olanda, precum şi banca Manufacturer Hanno- ver Trust, prin care Max Warburg, ală- turi de un industriaş german pe nume Stinnes, a finanţat cu 2 milioane de ruble crearea unei case de publicaţii, ce va edita ulterior ziarul Pravda. În urma unei analize asupra do- cumentelor din arhiva Departamentului de Stat american rezultă faptul că oficialii din cadrul acestuia, precum şi ambasadorul ger- man la Petrograd, erau foarte bine informaţi în privinţa scopului şi evoluţiei mişcărilor din Rusia.Despre pregătirile pentru re-revolu- ţie se ştia cu cel puţin şase săptămâni înainte de izbucnirea sa, iar un raport înaintează ipoteza lipsei de rezistenţă a guvernului Ke- rensky în faţa valului bolşevic.De altfel, guvernul britanic, şi el în cu- noştinţă de cauză, a avertizat rezidenţii britanici din Rusia, cu cel puţin şase săptămâni înainte de faza bolşevică a revoluţiei, să pă- răsească această ţară.Pe de altă parte, fiind constant în sprijinul său faţă de revoluţie, preşedintele american Woodrow Wilson a or- donat, pe data de 28 noiembrie 1917, ca nici o interferenţă să nu fie făcută în desfăşurarea fazei bolşevice a revoluţiei.Se pare că acest ordin venise ca replică la o solicitare a ambasadorului în Rusia, Francis, pentru o conferinţă a Aliaţilor, la care Marea Brita- nie îşi dăduse deja acordul.Departamentul de Stat american argu- menta că o astfel de întâlnire ar fi lipsită de utilitate, chiar dacă ambasadorul american la Paris, colonelul Edward M. House, îi ra- porta lui Wilson că, deseori, era contactat de reprezentanţi ai Alia- ţilor în privinţa problemei ruseşti. Problema principală cu care forţele aliate se confruntau, odată consumată re-revoluţia, era recunoaşterea Rusiei bolşe- vice.America va face acest act diplomatic abia în 1933, însă, după cum vom vedea în continuare, va oferi în mod indirect, prin mij- loace predominant economice, un sprijin ferm noii conduceri din această ţară.În decembrie 1917, generalul american Wiliam V. Jud- son i-a făcut o vizită lui Troţki, aparent în mare secret, deoarece, un raport al ambasadorului Francis ce recomanda categoric nerecu- noaşterea Rusiei, datat 5 februarie 1918, relevă faptul că adminis- traţia americană realiza astfel de manevre fără înştiinţarea diplomaţilor săi. Interesele Washington-ului erau, aşadar, stabilite clar în favoarea acceptării subtile a noii autorităţi în Rusia, fapt atestat de un raport al unui funcţionar din cadrul Departamentului de Stat american, Basil Miles, în care se spune că trebuie să dis- cutăm cu toate autorităţile din Rusia, inclusiv cu bolşevicii.În ciuda opoziţiei sale, ambasadorului Francis îi este trimis următorul mesaj de la Washington: departamentul doreşte ca dvs. să fiţi într-o le- gătură ceva mai apropiată şi informală cu autorităţile bolşevice uti- lizând căi de asemenea natură încât să se evite deocamdată o recunoaştere oficială.Poziţia momentan voalată faţă de actul re- cunoaşterii este împărtăşită de Secretarul de Stat american Ro- bert Lansing şi ambasadorului francez la Washington, J. J. Jusserand după cum urmează: Se consideră a fi neprielnică orice luare de poziţie care va crea un antagonism cu elementele ce deţin acum puterea în Rusia... Se pare, însă, că ambasadorul Francis nu a adoptat pozi- ţia dictată de la Washington, trimiţând, pe 20 februarie 1918, un raport prin care susţinea ideea că guvernarea bolşevică se apro- pie de sfârşit.De asemenea, peste două săptămâni, mai exact, pe 7 martie, Arthur Bullard, din cadrul Comitetului american pentru in- formaţii publice, se pronunţa şi el împotriva sprijinirii bolşevismului din Rusia, reluând ideea finanţării germane a acestei mişcări: ...ar trebui să fim pregătiţi să ajutăm orice guvern naţional cinstit.Însă bani sau echipamente trimise conducătorilor prezenţi ai Rusiei vor fi folosite împotriva ruşilor...Bullard îi trimite un mesaj şi colonelu- lui House, urmând aceeaşi idee: Sfătuiesc cu tărie împotriva acor- dării de ajutor material guvernului rus curent.Elemente sinistre din cadrul Sovietelor par să preia controlul. www.oglindaliterara.ro 3742 EEEESSSSEEEEUUUU Frecvent vehiculata ipoteză a originii germane a finanţării lui Troţki pare să fie autentificată de un document al Departamen- tului de Stat american, declasificat în anii ’70 : 9 Martie 1918, către: Consulul american, Vladivostok, de la dl. Polk, secretar de stat în exerciţiu, Washington D.C Pentru informarea dvs. confidenţială, aveţi în continuare un mesaj din 12 ianuarie din partea lui von Schanz, de la Banca Im- perială Germană, pentru Troţki ce confirmă acordarea acestuia unei sume de 5 milioane de ruble prin intermediul comisarului naval Kudrisheff. Observăm cum această finanţare s-a făcut în 1918, în mo- mentul în care Troţki propunea o alianţă cu Vestul.Însă, acesta nu a fost singurul promotor al bolşevismului ale cărui fonduri prove- neau din surse germane.De altfel, este de înţeles demersul Ger- maniei din Primul Război Mondial de a destabiliza puterea centrală a Rusiei, în scopul retragerii acesteia din război.Prin urmare, miş- carea comunistă părea a fi o foarte bună investiţie de război, după cum afirma şi ministrul de externe german al vremii, von Kühlmann, într-un mesaj adresat Kaiserului, pe 3 decembrie 1917: Nu s-a putut ca bolşevicii, până în momentul în care au primit de la noi fonduri sub diverse forme şi prin căi variate, să-şi construiască prin- cipalul organ de propagandă, Pravda, şi să-şi extindă considerabil baza, iniţial restrânsă, a partidului lor. În această ordine de idei, şi Lenin a fost unul din destinata- rii sprijinului german.În aprilie 1917, acesta, împreună cu 32 de re- voluţionari ruşi bolşevici, a călătorit cu trenul din Elveţia, unde trăise în exil din 1905, prin Germania, către Suedia şi, ulterior, Petrograd, Rusia.Tranzitarea teritoriului german de către aceştia făcea parte dintr-un plan aprobat de către Statul Major German.Efectele ulte- rioare ale instaurării comunismului în Rusia, nu au putut fi, însă, pe deplin prevăzute, după cum afirma generalul Max Hoffman, în memoriile sale: Nu am ştiut, nici anticipat, din consecinţele acestei călătorii a bolşevicilor către Rusia, imensul pericol la adresa uma- nităţii pe care îl reprezentau.Legătura cu Lenin, pe baza căreia aceste finanţări se făceau, îl avea la vârful său pe cancelarul Theo- bald von Bethmann-Hollweg, un politician cu o carieră deosebit de tumultoasă.Familia Bethmann din Frankfurt, în care acesta îşi avea ascendenţa, era una din cele mai prospere în domeniul bancar, fapt care, fără îndoială, contribuise la numirea sa în funcţie în 1909.Patru ani mai târziu, însă, acesta făcea obiectul primului vot de cenzură al Reichstagului german asupra unui cancelar.Printre altele, Bethmann-Holwegg fusese cel care, în 1914, anunţase că garanţia germană faţă de Belgia era o simplă foaie de hârtie.În- ainte de a pierde sprijinul politic al Reichstagului în 1917, fapt ce a determinat demisia sa, cancelarul aprobase tranzitarea Germaniei de către bolşevici, transmisă apoi prin secretarul de stat Arthur Zim- merman către legaţiile din Berna şi Copenhaga.Ministrul german din capitala scandinavă îl utiliza ca mesager pe un anume Alexan- der Israel Helphand, alias Parvus, şi supranumit ulterior de istorici Negustorul revoluţiei.Treapta finală în această piramidă era repre- zentată de Jacob Furstenberg, alias Ganetsky, ce avea contact di- rect cu Lenin. Scopurile germane, însă, nu constau doar în destabilizarea puterii din Rusia, ci şi în accesul la piaţa rusă postbelică, fapt con- tradictoriu cu dorinţa revoluţionarilor de a instaura dictatura prole- tară.Însă, lipsa unor mijloace de altă factură pentru îndeplinirea acestor scopuri i-a făcut pe germani să apeleze la bolşevici încă din 1915.Pe data de 14 august a acelui an, ministrul german din Co- penhaga, Brockdorff-Rantzau, îl recomanda oficialilor guverna- mentali pe Helphand(Parvus) după cum urmează: ...un om extraordinar de important ale cărui puteri rare cred că trebuie să le angajăm pe parcursul războiului.Totuşi, nici ministrul german nu are încredere deplină în acesta, declarând: Ar putea fi totuşi ris- cant să vrem să utilizăm puterea din spatele lui Helphand, dar ar fi în acelaşi timp o recunoaştere a propriilor noastre slăbiciuni dacă am da curs temerilor privind incapacitatea de a-i direcţiona pe cei ca el.După cum vom vedea în continuare, această idee a minis- trului german de a utiliza revoluţionari coincide cu cea a unor fi- Sergiu Matei Lucaci IINNTTEERREESSEE OOCCCCIIDDEENNTTAALLEE ÎÎNN RRUUSSIIAA RREEVVOOLLUUŢŢIIOONNAARRĂĂ (urmare din nr. anterior) (continuare în nr. viitor)
  • 42. 3743www.oglindaliterara.ro PPPPOOOOEEEEZZZZIIIIAAAA Cântec pe hârtie Nu ştiu dacă sunt îndeajuns poet mare să fiu păpuşă de ceara lângă Marat si Ca- mille Desmoullins, să n-am inima sau fitil ca oricare lumânare pe bulevardul Montmartre în muzeul Gré- vin. Totuşi am o inimă simplă ce bate cu dispe- rare să intre în femeile cu sânul fierbinte si crud în care desenez cu cerneală o mare al- bastră închipuindu-mi că sfârcurile sunt atolii din Sud. Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre: „Sunt condotierul Tonegaru fără spadă; mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă“. Iată, să-ţi aduc de la lupta femurul meu sub balcon am trecut un fluviu ce-şi sună solzii în galop arbitrar ducând în alte sfere ca pe un calareţ fan- tastic armătura mea proletara de var. Un înger îsi desfrunzeste din aripi albul arc- tic amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgula pe cer; trist, trist, lânga tombarina cu coardele sparte aştept sa plec cu o garoafă albă la rever. Doamna, aceasta e cea din urma floare pe care mi-o arunci şi de balcon îmi agăţ pielea ca pe o ca- mase deoparte – sunt Soarele ce-si gaseşte lancile aduse din spelunci în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate Februarie mistic Din umbra învelită cu vată pomii în larg au de sticlă câte-o cravată. Tot mereu gloria, nu ştiu cine, pe depărtări şi zăpezi vag se aude că vine. N-am la îndemână-un ochian dar după mersul care cutează treapta pe claviaturi la dreapta trebuie să fie neapărat un pian. E însă 13 din luna Februarie, domnule Vladimir Streinu, naşterea mea când m-a salutat Luna roşie cum e rubinu’ şi de-atunci am rămas ca vântul prin păduri despuiate numai glas. Mult vorbăreţ strig, scriu, oricum; deopotrivă femeia cu pisica înşală, durata noastră este o îndoială, căci noi suntem cenuşe puţină şi mult fum. Cu inima de cretă dau îndemn şi unde bat în locuri părăsite lasă viitorimii semn. Până totul ajunge o colină, cerul cu găuri de site presară pe dânsa făină. Deci mâine, mâine dintr-o pâine voi creşte şi-mi voi asculta trilul prin flora care astăzi dospeşte. În scorburi mierea a îngheţat cu cea din urmă rouă, mă îndoiesc dacă se-ntoarce ora când Soarele sclipeşte ca o potcoavă nouă. Mi-aduc vocea să şterg numele ce mi l-am scris pe pământ, Februarie e numele meu întreg, un cântec subţire, un vânt. Femeia cafenie Femeia pe care la Brăila am iubit-o într-o cameră de hotel purta pantofi verzi din piele de şarpe şi avea nasul turtit. Era o mulatră. Cum venise aici, habar n-am. părinţii, bunicii purtaseră poate odată în nări un inel. Gura îi era ca o ventuză. Sânii fierbinţi ca nişte pâini. Ochii tulburi. Îmi era trupul claviatură pentru dânsa. Numai mâinile îi erau reci, reci de gheaţă şi degetele cu vârfuri rotunde alunecau pe mine ca boabe de struguri. Îmi şoptea: - La Peru mi-a fost amant un spaniol. La Santa Clava avea plantaţii de zahăr. Un altul cu favoriţi în U.S.A. cincizeci de puţuri cu petrol la Smakover, dar amorul pentru pielea mea cafenie s-a lichidat cu două destupări de pistol. Am iubit la Brăila o mulatră. M-a iubit?...M-a minţit? Vedea - cine ştie - în mine un altul? Avea sâni fierbinţi şi mâini reci de gheaţă. Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceaţă. În port la lumini de fanare robii descărcau un vapor de lignit. Fiara care s-a pierdut Rămân poet cu versuri cununate scrise de inimă albastră şi urât, când aş fi vrut să fiu un porc mistreţ să-mi port prin lume colţii poleiţi de la rât. Caut pauza, mereu simpla cezură: nu ştiu că eşti, poate să fii un fum şi, Doamne, când sudui că m-ai făcut alt- cum îmi auresc dinţii din gură. Aş fi pus laba pe pământ izbind copita cât unghia de heruvim spre a bate clopotele în turle ca să vadă cine sunt. Pe norii aşezaţi în trepte încerc să umblu seara să mă aflu, îmi scot piciorul afară din odaie, dar curge ca ţărâna în spice drepte. Caut pauza, cu virgula viu, deocamdată pe hârtii o port după gât ca o blană de vulpi argintii - găsesc eu punctul ceva mai târziu. Acum mai fac un pas şi încă merg până rămân numai o mână, tot ce-a crescut înalt să îngroape, cînd mă presar în dealuri de ţărână. Iubita cu surâs neutral Uneori se trezeşte în mine Genovezul dar numai dimineaţa vrea să vadă urmărind şinele înzăpezite ale liniei de tramvai flota peste care a fost amiralul echipajelor încinse cu spade. poate acum vagabonzi ce sorb în speluncă cel mai decolorat ceai. Iubita mea cu reflexe de amurg pe pulpele albe ca sideful îmi şoptea surâzând neutral:-Frigul a încru- stat pe geam o hartă iar noi amândoi ca şi cum plecam spre Ter- ranova în sobă castanele trozneau ca tunurile de bord altădată. -Adu-mi ochianul. Nu-i un plan e un întreg comtinent; iată plante tentaculare şi arbori cu alge ră- mase pe ramuri, a fost desigur aici un tărâm tropical şi un ocean implorat de Pieile Roşii celebrând dansul vulturului pe maluri. Jos în speluncă trecea din mână în mână un pumnal; clipeau şiret matrozii, însă gândurile lor flu- turau ca un steag al nu ştiu cărei armate constrânsă să primească să primească ultima luptă urcând scara de-a valma şi la etajul acesta să fiu dat în vileag -Eşti din cenaclul nostru. Fără vârstă. Un spectru infailibil; în tine nimic nu mai pulsează şi licoarea din artere la un final de croazieră savantă prin enigme nerezolvate cu albastrul oceanului s-a evaporat spre alte sfere. Dragostea mea cu zâmbet neutral şi pulpe carmine prelungi se ofili cum prind paloare clapele învechite de pian; eu din licoare i-am oferit ultima picătură păstrată atent să graviteze melancolic în jurul sexului ei brun încă un an. Pat îmi făcusem din masa aceea, grea, pentru adormire după crugul zilelor. În ultimul pahar dansul baccililor ca un exod lunar se arcuia. Cântecul violei în pieptul osos se înăbuşea murind cu plămânii, mai palidă, uscată, pielea mâinii, pe ultimul pahar, tremura. Cei din urmă prieteni, baccilii, scânceau lugubra melodie a ultimei toamne: acompaniindu-i, gura mea, Doamne, te înjura şi ochii, demenţi, râdeau. Mercurul termometrului spart se scălda în vinul închegat al ultimei nopţi - în sângele altei neîndurate morţi. Sfârşitul, îndepărtatul sfârşit, zăbovea prin aluviunile coastelor rărite. CCOONNSSTTAANNTT TTOONNEEGGAARRUU
  • 43. www.oglindaliterara.ro 3744 NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ multe ori că că pot împinge virtutea până la culme, dar nu au făcut din asta o regulă, ci doar un principiu moral”. Ar fi fost altfel la ro- mâni? Nu cred. Cercetătorul coboară pe firul istoriei până la întâl- nirea cu acest principiu şi felul lui de a se manifesta în codul etic al românilor. O să întrebaţi: Bine, ni se pare corect şi exemplificator, dar ştim că începuturile civilizaţiei româneşti au stat sub semnul oralităţii? Până la Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung s-a pe- trecut o vreme de aproape un mileniu şi jumătate, atunci acest prin- cipii prin ce au fost transmise? Aveşi dreptate, dar Iulina Chivu ne dezvăluie calea prin care acest cod a ajuns la noi. Cum se manifesta capul familiei tradiţio- nale care mânca primul şi se ruga Divinităţii în numele tuturor? La fel ca la greci, indieni sau latini. De unde ştim? Din creaţia popu- lară. Iulian Chivu ia pe rând basmul, snoava, balada, proverbul şi ne dezvăluie cele trei raporturi ale paradigmei etice: cu sine, cu ceilalţi, cu Dumnezeu. Scrie cercetătorul: „Sintetizând, am putea spune că doina românului este aidoma simţirii sale, iar balada este aidoma vieţii morale; proverbul jalonează, ia snoava îi decantează prin umor fapta”. Atunci există o morală românească? Ne răspunde eseistul: „Din acest unghi găsim justificat să vorbim despre o mo- rală tradiţională românească, puternic statornicită, cu consecinţele ei în criteriu; criteriul general al binelui şi al răului cunoaşte note aparte în folclor şi se regăseşte în criteriul dreptăţii, al ruşinii şi bunei-cuviinţe, al respectului şi al fricii de păcat”. Şi încă: „În plan estetic, potrivit firii sale, opţiunile românului tind spre finalitate, nu spre modalitate. El nu are ispita monumentalului, a grandiosului epopeic, ci se limitează la armoniile simple ale proporţiilor, la epi- cul cotidian al evenimentului mundan”. Drept urmare: „Românii par uneori să nu încapă în lumea în care trăiesc, iar alteori sunt prea mici pentru ea; uneori cred că nu au motive să bată cu pumnul în masa naţiunilor, iar alteori bat după ce nu-i mai aude nimeni; uneori îi cer lui Dumnezeu ce pot face singuri sau se încăpăţânează să facă singuri ceea ce doar Dumnezeu îşi îngăduie. Şi mai mult decât atât, refuză să recunoască, în schimb insinuează cu candoare. Ei trec de la o morală mai mult de proiect decât de fapt, de tip clasic, la valorile moderne, neîncrezători din fire, după ce reuşesc sî îm- pace pe termen lung xenofobia cu cosmopolitismul tocmai pentru că sunt performeri ai acelei aurea mediocritas, unde totul se ate- nuează, ceea ce nu e totuna cu sancta simplicitas, unde totul se respinge. Fără să-şi propună o astfel de doctrină morală, ei o pro- movează în ciuda a ceea ce doresc, pentru că între ceea ce este virtual şi ce e actual, ei se complac cu orice fel de certitudine numai de teama de a nu merge din rău în mai rău. Iau greu decizii poli- tice majore, fiindcă se obişnuiesc uşor cu răul. Preţul conservato- rismului e mai mare decât al reformei şi îl achită mai ales în contextul corupţiei. Iată de ce sunt circumspecţi şi se mişcă greu”. De ce acest neobişnuit de lung citat? Pentru că aici se află concentrată întreaga demonstraţie a cărţii. Aici, ne regăsim noi în- şine aş cum suntem şi nu cum am vrea să fim, fără a ne mitiza, fără a ne exalta bunele şi relele, fără a ne canoniza, fără acel fals mesianism pe care tot încercăm să-l acredităm; valori transformate în nonvalori şi nonvalori devenite însuşiri naţionale… Această carte, alături de cea a înaintaşului Drăghicescu, cred cu tărie că poate sta temelie înţelegerii românismului ca entitate filosofică şi etică. Acum ne dăm seama mai bine şi mai ales mai corect unde începe miracolul şi se sfârşeşte enigma. Chiar dacă încercarea de- a actualiza cadrul moral românesc sau de a-l urmări în cotidian nu mi se par întru-totul la dimensiunea cercetării din prima parte a căr- ţii, cred că valoarea acestui cod moral a devenit istoric, bun al ci- vilizaţiei omeneşti, pe care ar trebui să ne bazăm astăzi, dar pe care îl încălcăm cu voioşie şi nepermisă uşurinţă intrând mereu în forma enigmatică a plămădirii noastre. O enigmă, un miracol, poporul român! Sintagma aceasta plină de miez, cuprinzătoare şi precisă a istoricului Gheorghe Brătianu continuă să pri- mească înţelesuri noi, să ne fie de-a dreptul inimii, dar şi să ne aducă încă destule înnegurări. Sistematic, cerceta- rea a început acum mai bine de o sută de ani prin studiul lui Dimitrie Drăghi- cescu cu a sa „Din psihologia poporului român”, carte încă neasimilată întru-totul de cultura română. Luci- ditatea cu care a privit acest miracol n-a fost deloc pe plac enigmei care suntem, autorul, în epocă, fiind acuzat de toate relele. Cum ar fi fost altfel înţeles atunci dacă scria: „Dacă n-ai conştiinţa clară a tăriei şi a însuşirilor ce posezi, este aproape ca şi cum nu le-ai avea. Neştiind cât poţi, nu întreprinzi decât lucruri cari sunt sau de- asupra sau desuptul puterilor tale. Oamenii şi popoarele cari, ne- cunoscându-se, se preţuiesc mai puţin decât sunt, rămân şi devin slabi. Este tot atât de periculos dacă îţi exagerezi sau dacă îţi sub- preţuieşti propriile-ţi puteri”. “Nimic nu poate ilustra mai luminos aceste reflecţii decât is- toria nefericită a neamului nostru. Acestui neam, timp de mai multe veacuri, i-a lipsit cu desăvârşire conştiinţa despre însuşirile sale, despre puterile, întinderea şi mărimea lui numerică”. Or, enigmei nu-i este nicidecum de folos cercetarea lucidă, sistematică, obiectivă pe cât se poate. Această iluminare i poate fi fatală! Cu cât exaltarea, căderea în mit sunt mai trainice şi mai pro- funde, cu atât îi sporeşte autoritatea. Din acest punct de vedere, chiar şi cartea lui Iulian Chivu, a doua cercetare serioasă, siste- mică a vieţii noastre interne, capătă străluciri polemice,întregind miracolul care este românul. „Mari paradigme etice şi etosul ro- mânesc” (Ed. Herald. Bucureşti, 2008) pare un studiu menit să lu- mineze şi să lămurească enigma, sporind consistenţa miracolului printr-o întrebare incomodă pentru noi toţi: Au avut românii un cod etic? Dacă l-au avut, cum a fost el transmis generaţiilor următoare ştiind bine că începuturile culturii româneşti stau sub semnul total al oralităţii? Putem să vorbim despre un cod moral fără a fi fost el scris? Să recunoaştem că avem de-a face cu un demers extrem de sensibil care ne poate oricând cufunda în mit şi, de aici, întărind încă odată enigma. Iulian Chivu, însă, îşi conduce studiul cu mă- iestrie ştiinţifică, ocolind tentaţiile metaforice sau subiectivismul pa- triotismului exaltat astfel golit de valoare. Cu măsură şi luciditate, ne propune mai întâi u periplu prin cultura etică a marilor civilizaţii ale lumii. N-o face doar pentru a-şi dezvălui erudiţia şi a ne înlătura eventuale suspiciuni, ci o face dintr-un calcul corect ştiinţific: cultura română nu s-a dezvoltat în găoacea Carpaţilor în singurătatea ei ancestrală, ci în consens cu marile civilizaţii, fie că se numea egip- teană, indiană, grecească, latină sau creştină. Astfel, demonstra- ţia lui Iulian Chivu înlătură spaţiul în câştigul timpului. Normele etice care reglează mersul social şi, în primul rând, ordonează şi pă- zeşte existenţa omenească, se regăsesc, în chip specific, într-o proiecţie universală, pentru că principiile şi legităţile după care se desfăşoară viaţa, sunt aceleaşi oriunde te-ai afla pe pământ. De aici, în stări singulare, ele se manifestă pe măsură specificului etnic, mai mult sau mai puţin adaptate normelor şi momentelor is- torice. Acest parcurs prin istoria civilizaţiilor vechi este de natură să cearnă obiceiurile şi tradiţiile în straiul lor de normă de convie- ţuire., supuse schimbărilor lente ale mentalităţii. De pildă, condiţia femeii, poziţionarea ei socială trece dintr-o cultură în alta, ca şi-n cea românească unde găsim aceleaşi temeiuri dramatice sau de contemplare şi încântare a virtuţilor sale. Scrie, la un moment dat, Iulian Chivu, venind vorba despre romani: „Ei au demonstrat de Despre codul moral al românilor Liviu Comşia
  • 44. 3745www.oglindaliterara.ro EEEESSSSEEEEUUUU Pe scriitorul Nicolae Breban îl ţin în graţii şi-n atenţie de multe decenii. Cum să nu mă ispitească? Reprezenta doar proto- tipul scriitorului realizat, împlinit, de succes. Nu toţi scriitorii mari, creditaţi cu recunoaşteri valorice de lumea criticii, sunt în egală mă- sură şi împliniţi; sunt incluşi în această categorie scriitorii a căror conştiinţă scriitoricească şi-a debordat condiţia narativă şi-a dat seama de lume şi de epoca traversată, asumându-şi rol de lumi- nător, de clarvăzător şi de înţelept al cetăţii în înţelegerea încurca- telor fire ale istoriei şi în asumarea ei responsabilă. Un scriitor, oricât de bine ar fi aşezat în topul aprecierii publice, dacă nu se eli- berează de claustrările turnului de fildeş şi rămâne impasibil la de- rapajelor istoriei pe care o străbate, riscă să se piardă în clişee anodine, obediente. Nicolae Breban şi-a refuzat din capul locului această ipos- tază de auto-suficienţă şi de acomodare cu dieta unei istorii bol- nave şi cu agenţii ei patogeni; a ales libertatea de a trăi în concordanţă cu principiile demnităţii umane, riscând totul, dar în primul rând condiţia sa de om de cultură, cariera şi chiar libertatea. Câţi dintre scriitorii noştri, din epoca ubicuă a dictaturii comuniste, au încercat sfâşierile riscului şi s-au poziţionat cu demnitate la toate opulenţele regimului totalitar? Ce-ar fi fost dacă scriitori ca Sado- veanu, Camil Petrescu sau G. Călinescu ar fi fost mai rezervaţi în relaţiile cu regimul pe care l-au girat cu reputaţia lor? Nicolae Breban a avut această îndrăzneală, de a se de- taşa de nesăbuinţele unui regim opresiv şi de a-şi asuma toate ris- curile derivate din această atitudine - care nu erau nici puţine şi nici de neglijat. În condiţiile unui regim despotic şi inclement cu cei ce ieşeau din dogmă, riscul omului de cultură care refuza încolo- narea era, înainte de toate, de ordin cultural şi Nicolae Breban a în- ţeles bine acest aspect. Ca parte a riscului social şi politic, riscul în cultură se pa- norama sub forma ratării, a oportunismului, a înghiţirii scriitorului cu tăvălugul istoriei brutale şi perfide şi, nu în ultimul rând, de a cădea din condiţia de om integru, cu demnitate, cu opinii şi cu puncte de vedere neomologabile într-un sistem dictatorial. Maximizarea riscului într-un regim egolatru şi odios de- riva din refuzul încolonării obediente şi din asumarea unui program estetic eliberat de infestările ideologiei de partid. Opoziţia la noi, în vremea totalitarismului exersa în general două forme de împotri- vire: exodul şi boicotul în masă. Ştim cât de cuprinzătoare deve- nise diaspora românească în vremea dictaturii lui Ceauşescu, dar opoziţia din ţară, din interiorul sistemului nociv organizat matema- tic şi fără nicio slăbiciune când era vorba de opozanţi, cum se ma- nifesta? Nicolae Breban evocă adesea grupul celor patru scriitori de la începutul anilor ‘60(Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag şi autorul) care încercau o detaşare de tirania marxismului estetic într-o vreme când, marxismul prin Sartre şi Marcuse, tre- cea printr-o fază de revigorare. Sigur că neavând susţinerea so- cietăţii civile, ca şi inexistentă la acea vreme, nu putea nici el să facă minuni. Bolnavul era mult prea puternic pentru slabele lor po- sibilităţi protestatoare. Mulţi scriitori, în locul unei atitudini opozante, deschise şi riscante, au preferat să se replieze în deghizajul unei evaziuni anodine pentru a-şi salva productivitatea. Poate cea mai importantă diviziune a cărţii este cea con- sacrată “Mediocrităţii ca boală”. Formele de manifestare ale aces- tei maladii opulente sunt variate; văicăreala, conflictul dintre generaţii, luptele mărunte dintre tabere constituite ad hoc, răbda- rea, renunţarea şi scepticismul arhetipal sunt tot atâtea forme ale mediocrităţii care, la noi la români, a căpătat şi câteva nuanţe de factură etnică. Conformismul nostru cronic, generic s-a prelungit, din păcate, şi asupra făclierilor din literatura noastră ante-revolu- ţionară. Nicolae Breban îi aminteşte pe Marin Preda şi Nichita Stă- nescu, dar, fireşte, numărul lor este mult mai mare. Ţucălarii şi lingăii, cei specializaţi în imnuri şi ode, nu-i punem la socoteală. “N-au ştiut sau n-au îndrăznit să-şi pună imensul lor prestigiu lite- rar în slujba - nu a unei revoluţii, cu adevărat imposibile în condi- ţiile sprijinului imens pe care îl avea din exterior dictatorul, ci a creării unei opoziţii apte de a limita dezastrul, de a îndigui arbitra- riul voievodului şi al grupului care-l înconjura (în ultimii ani, simpli IIoonneell NNeeccuullaa Nicolae Breban - o ipostază a scriitorului împlinit poliţişti paranoizi), aşa cum au făcut colegi ai noştri în ţări cu un regim comparabil, Ungaria, Jugoslavia, Polonia” (p. 130). Evocând colocviile literare de la Aix-en Provence, consa- crate “rezistenţei prin literatură”, Nicolae Breban subliniază încă o dată şi mai apăsat” “incapacitatea noastră, a scriitorilor români, de a depăşi un anumit spirit de grup”. Constatarea este dreaptă şi au- torul a avut destule ocazii s-o întâlnească, inclusiv în cadrul co- munităţilor româneşti din diaspora, în deceniul pe care l-a petrecut la Paris, în exilul liber ales, când şi-a preschimbat exilul interior în unul exterior, înţeles şi el tot ca o laşitate, ca orice “fugă din cetate. Autorul a luat calea înstrăinării în august 1971, după ce manuscri- sul romanului său “Bunavestire” a fost respins de editurile româ- neşti, iar scriitorul Titus Popovici, într-o Plenară a Comitetului Central, a deschis un atac public “amplu şi brutal” asupra sa. Eşecul trecerii manuscrisului peste graniţă, la o editură suedeză prin Rene Coelckeberghs, soţul Gabrielei Melinescu l-a adus în faţa generalului Pleşiţă şi a altor cadre din securitate, “o haită distinsă de colonei”. A revenit în ţară în aprilie 1972, după ce dobândise cetă- ţenia germană, ţara de origine a mamei sale, născută Böhmler, şi abia în 1975 mai obţine o viză de ieşire în Occident. A ales din nou între singurătatea din ţară şi disperările încercate peste graniţă. Pendulând între memorialistică şi eseistică, Nicolae Bre- ban dă seama de aspecte mai puţin cunoscute publicului larg; cine mai ştie azi că, împreună cu Nicolae Manolescu, St. Augustin Doi- naş, Al. Ivasiuc şi Ion Negoiţescu, a încercat să organizeze “un grup de rezistenţă” în cadrul Uniunii Scriitorilor? Cine mai ştie azi că la Congresul Uniunii Scriitorilor din mai 1977 doar Angela Mari- nescu a avut curajul să amintească participanţilor că unul dintre confraţii de breaslă (Paul Goma) se află în închisoare pentru mo- tive ce ţin de libertatea de exprimare a opiniilor? Cine mai ştie că scriitorimea românească a rămas indiferentă în chip absolut la ceea ce s-a numit Meditaţia transcendentală? Cine mai ştie de in- tenţia lui Nicolae Breban şi D. Ţepeneag, la Paris, de a înfiinţa o Uniune a Scriitorilor paralelă la cea din ţară, care-şi pierduse legi- timitatea din 1985 (când trebuiau organizate alegeri noi) şi care-ar fi trebuit să reunească pe toţi scriitorii români din exil, inclusiv pe cei din ţară care doresc să se conecteze la statutele ei? Greşeala scriitorilor români s-a petrecut în perioada cu- prinsă între amnistia generală a deţinuţilor politici (1964) şi mo- mentul ideologizării excesive a vieţii politice (1971), perioadă în care partidul arăta o oarecare bunăvoinţă faţă de intelectuali şi era mai dispus la concesii şi la toleranţă relative. Momente asemănă- toare au fost bine speculate de intelectualii altor ţări socialiste ve- cine (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), iar bruma de libertate câştigată atunci s-a sedimentat ca un bun statornicit, asupra că- ruia nu s-a mai putut reveni. N-a fost, nici în aceste ţări o demo- craţie reală şi articulată, de tip occidental, dar a fost un aer de prospeţime, mai respirabil în comparaţia cu ceea ce se întâmpla la noi. Ulterior, după transplantarea modelului ideologic asiatic, când partidul atotputernic a avertizat hotărât că nu este dispus la con- cesii sau toleranţă, nu s-a mai putut face nimic. Despre toate acestea şi încă despre multe-altele vorbeşte Nicolae Breban în cartea sa. Este mărturia unui scriitor împlinit şi realizat pe deplin, care putea deveni un privilegiat al regimului co- munist ( un Sadoveanu, sau un Petru Dumitriu), dar a renunţat zgo- motos şi scârbit de toată perspectiva ce i se propunea şi-a ales libertatea, viaţa în demnitate, neinhibându-se de riscurile asumate responsabil. Este o carte de eseuri, dar şi o mărturie despre isto- ria mai recentă a devenirii spiritului românesc. Dacă Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Tuculescu şi alţii s-au statornicit definitiv într-un exil interior, iar Vintilă Horia, Cioran, Eliade şi atâţia alţii s- au consolat cu ideea exilului exterior definitiv şi cicatrizant, Nicolae Breban le-a încercat pe amândouă, a trecut prin ele ca printr-un sistem de vase comunicante, încercând, atât cât i-a stat în putinţă, să le vitaminizeze îndrăzneala şi capacitatea prestaţiei atitudinale. Hotărât lucru, Nicolae Breban este un nume referenţial în cultura românească, iar cartea sa va figura, cu siguranţă, în bi- bliografia oricărui cercetător interesat de ceea ce s-a întâmplat cu noi în ultimele decenii ale regimului comunist de la noi. Este o de- poziţie vivantă, dar şi o radiografiere a realităţilor româneşti, privită prin grila unui reputat scriitor, care “s-a refugiat, instinctiv, în cultură şi în oficierea ei cea mai pură” (p. 57).
  • 45. www.oglindaliterara.ro 3746 EEEESSSSEEEEUUUU Motto: “Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban- Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate” (I.L.Caragiale, În Nirvana, p 67) Existenţa, în literatura română, a ex- presiei “poet national” a creat două reacţii antagonice, de susţinere şi deza- probare, cu extremele lor – apologie şi defăimare. Având în vedere că reprez- intă gradul absolut la care poate ajunge un poet, e normal ca cel care îl deţine să nască invidii şi respingeri. Astfel, Eminescu, la peste un secol de la moartea sa, este prezent în discuţiile criticii, care ori vede în el un impostor, ori consideră în- săşi expresia de “poet naţional” ca pe un anacronism în raport cu literaturile europene (articolele din numărul 265 /1998 al Dilemei şi din numărul 9/2007 al Dilematecii sunt relevante în acest sens). Dar, ca în orice sferă a vieţii, în literatură trebuie să existe o orga- nizare, ea nu poate fi un spaţiu haotic, chiar dacă tendinţe de tipul celor avangardiste pornesc de la premisa că orice regulă trebuie desfiinţată – prin însăşi încercarea de a dărâma totul, se naşte o nouă ordine. Este necesară trasarea unor linii ordonatoare, pre- cum şi existenţa unor puncte de reper, care să ofere conştiinţa unei stabilităţi culturale. Dacă unele calificative la adresa lui Eminescu, de genul “luceafărul literaturii române” au creat, în timp, senzaţia de clişeizare, acest fapt nu anulează rolul lui Eminescu în cadrul lit- eraturii române. Eminescu îşi menţine rolul unui axis mundi, care a ordonat un spaţiu până atunci haotic, ce încerca să se struc- tureze şi să îşi găsească un centru sau mai multe. Prin Eminescu s-a creat un prim, semnificativ axis mundi al literaturii române – o dovadă ar fi enorma sa influenţă, observabilă în creaţiile unor scri- itori importanţi ce au urmat – elemente eminesciene se constată în poeziile lui Blaga sau Nichita Stănescu, dar şi în proza fantastică a lui Eliade. Ceea ce ne conduce la ideea că imaginea emines- ciană nu este un simplu construct al criticii elogioase sau al didac- ticismului profesorilor de română, căci dincolo de clişee rămân opera şi reverberaţii ale acesteia în creaţii valoroase ale altor scri- itori. Eminescu este primul scriitor care a dat un contur şi a şlefuit o seamă de arhetipuri literare – natura, dragostea, moartea. Aceste arhetipuri au putut apoi să cunoască, de la scriitorii ulteriori, rami- ficaţii, adăugiri, împodobiri. Motiv pentru care statutul lui Eminescu de poet naţional nu este un clişeu – clişeul trimiţând la un aspect pretenţios, dar vid de orice semnificaţie, precum nu vedem un clişeu nici în sintagma de poet naţional - pentru cultura română a reprezentat o necesitate, din perspectiva organizării unui spaţiu li- terar slab definit şi a creării unui sentiment de stabilitate. Nu este benefică o restructurare la nivel de statut pe care îl ocupă Emi- nescu, ci la nivelul grilelor de interpretare a operi, ele ameninţând să o transforme într-un mare clişeu, dincolo de care nu se mai vede prospeţimea şi frumuseţea. La mai mult de un secol de la moartea poetului, discuţiile privi- toare la opera lui Eminescu şi, cu precădere, la statutul său, reuşesc să anime spiritele în domeniul criticii. Niciun alt scriitor nu a fost atât de mult timp în atenţia criticii, care simte încă nevoia unei juste poziţionări şi o nouă legitimare a celui care ocupă locul de “poet naţional”. Există, în prezent, o tendinţă care se axează pe o campanie de resemnificare (puncte esenţiale în perioada post comunistă sunt marcate de numărul 265/1998 al Dilemei, numărul 9/2007 al Dilematecii, precum şi o serie de articole ale lui H.R.Pa- tapievici) şi, evident, o reacţie la această campanie, văzută ca de- mitificatoare şi blasfemiatoare (unul dintre cei mai fervenţi apărători ai imaginii eminesciene este Theodor Codreanu). Putem vorbi de o nemulţumire resimţită de o parte a criticii me- nţionată mai sus, care consideră că imaginea eminesciană a de- venit deja un produs al clişeizării realizate în perioada comunistă, opera poetului transformâdu-se într-o lectură obligatorie, forţată, aşa cum apreciază Nicolae Manolescu în articolul E o întrebare! (“Dilema”, nr 265, p 6). Se simte nevoia unei resemnificări la nive- lul operei, dar şi la cel al imaginii eminesciene, se vrea un Emi- nescu al noului mileniu ( Ioan Bogdan Lefter, Poetul naţional între comunism şi democraţie , “Dilema”, nr 265, pp 6-7), un Eminescu dincolo de clişeele de tipul “luceafărul literaturii române” sau “poe- tul naţional”, care l-au pietrificat într-o sferă de unde el este “ne- muritor şi rece”, dar de unde cu greu mai rezonează. Pentru mulţi, Eminescu nu trece de sintagma de “poet naţional”, imaginea sa fiind una muzeală, mumificată, aşa cum vede Ioan Bogdan Lefter (idem). Astfel că, o serie de critici şi scriitori care au publicat în re- vista Dilema din 1998, au pornit de la ideea că trebuie să se reali- zeze o revigorare la nivelul receptării şi interpretării eminesciene. Motiv pentru care elogieri de genul “românul absolut”, “suma lirica de voievozi”- Petre Ţuţea, “ideea platonicã de român”- Blaga, “ex- presia integrală a naţiunii române”-Iorga (Petre Ţuţea- 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p 46) nu mai sunt accepta- bile. Totuşi, în unele articole din Dilema se poate sesiza o deviere de la linia de reinterpretare ce se anunţa iniţial, direcţia fiind mai mult îndreptată către o înlăturare totală a lui Eminescu din sfera culturală românească. De pildă, în articolul lui Zigu Ornea, Poetul naţional( Dilema, nr 265, p10) Eminescu este vazut în latura sa de ziarist considerat retrograd, paseist iar ca scriitor este observată latura sa xenofobă, antisemită. În alte articole, cum este cel al lui Mircea Cărtărescu – Fapte, din acelaşi număr al revistei, Eminescu este tratat dintr-o perspectivă extraliterară, fiind perceput în latura sa umană - sunt vizate gesturi, vorbe ale unui om care nu era scu- tit de vicii sau de slăbiciuni. Din articolele din Dilema am putea deduce faptul că mitul emi- nescian, perpetuat atâta vreme nu mai este văzut în concordanţă cu literaturile europene, în care nu se constată glorificări de am- ploarea celei întâlnite la noi. Nevoia de a face acceptabil un statut mai mundan al lui Eminescu, a determinat, la aproape un deceniu de la numărul din Dilema, apariţia unei noi serii de articole, pe linia iniţiată de Dilema. Există, însă, o accentuare a reacţiilor, o creştere în violenţă, vizibilă mai ales prin alcătuirea unei “antibibliografii se- lective”, care conţine nume şi titluri (din perioada 1996-2006) ce nu trebuie abordate, întrucât nu participã la acţiunea de decons- trucţie a prejudecãţilor. În aceastã listã figureazã nume precum Alexandru Melian, Theodor Codreanu, Dimitrie Vatamaniuc, iar în cazul lui Adrian Voica şi Mihai Cimpoi (care colaborase la alcãtui- rea Dicţionarului General al Literaturii Române) nu trebuie citit nimic! În alcătuirea listei nu se vede respectarea principiului în nu- mele cãruia s-a organizat toatã aceastã campanie de resemnifi- care- libertatea de expresie. Perpetuarea mitului eminescian este perceputã şi în această revistă ca fiind anacronicã (ibidem, p 19), iar Matei Florian, în Zilele lui Eminescu, de profesie poet naţional (Dilemateca, anul II, nr 9, februarie 2007, p 28) vede în Eminescu un personaj fictiv, deghizat politic. În plus, Eminescu trece de sta- tutul de brand şi devine un produs de utilitate imediatã, în concur- sul “Pune-l pe Eminescu la produs”, iniţiat în vara anului 2006, având ca model campanii asemãnãtoare din Uniunea Europeanã, de pildã “uleiul Dante”, “undiţa Shakespeare”. Despre acest concurs se vorbeşte şi în numãrul din februarie al Dilematecii (Ma- rius Chivu-Mitul lui Eminescu, contemporanul nostru, p 22) însă nu am putea spune că este o cale prin care se va ajunge mai uşor la partea de literaturã ci, cel mai probabil, nu se va mai trece dincolo de înţelesul eventualelor ţigãri sau bomboane “Eminescu”. Aceastã acţiune de reinterpretare şi de încercare a demon- tãrii unor clişee, nu putea sã nu nascã o reacţiune la fel de ferventã din partea celor care au simţit cã nu e vorba de o simplã schimbare de perspectivã, ci de o destrãmare şi o batjocorire a unui mit, care, ca orice valoare nu ar trebui atins, cu atât mai mult în modul în care s-a întâmplat. Au apãrut o serie de articole (cu precãdere online) ce au ca scop apãrarea poetului, însă argumentele aduse nu ţin strict de aspectul literar, ci merg pe traseul criticării direcţiei dorite de Di- lema – Dilemateca, precum şi a unor afirmaţii rostite de H.R.Pata- pievici. O atitudine pe care o putem considera logică, atâta vreme cât articolele apar ca reacţie la o seamă de atacuri ce nu vizează exclusiv preocupările literare ale lui Eminescu, ci întreaga sa sferă de activitate. Silvia Dumitrache POETUL NAŢIONAL – NECESITATE SAU CLIŞEU? (continuare în nr. viitor)
  • 46. 3747www.oglindaliterara.ro JJJJUUUURRRRNNNNAAAALLLL DDDDEEEE BBBBIIIIBBBBLLLLIIIIOOOOTTTTEEEECCCCĂĂĂĂ (urmare din nr. anterior) Teatrul Fenice din Veneţia – premiera la 6 martie 1853 La Traviata, melodramă în 4 acte de Giuseppe Verdi . Libretul de Francesco Maria Piave, adaptare după romanul lui Al. Dumas-fiul Teatrul de Opera din München, premiera la 21 iunie 1868. Maeştrii Cântăreţi din Nürnberg, comedie muzicală în 3 acte de Richard Wagner Libretul aparţine compozitorului Teatrul de Operă din Sankt-Petersburg – premiera la 8 fe- bruarie 1874 . Boris Godunov, dramă populară în 4 acte cu prolog de Mod- est Musorgski . Libretul: adaptare după drama lui Puskin şi Istoria Statului Rus de Karamazin Teatrul “ Opera Comique “din Paris – premiera la 3 martie 1875. Carmen, operă în 4 acte de Georges Bizet . Libretul de Henri Meilhac Halevy, adaptare după nuvela lui Prosper Merimée Teatrul Mic din Moscova – premiera la 29 martie 1879 Evgheni Oneghin, dramă în 3 acte de Piotr Ilici Ceaikovski Libretul de K. S. Silovski, după romanul lui Puskin . Teatrul Regio din Torino – premiera la 1 februarie 1896 La Bohéme, dramă în 4 acte de Giacomo Puccini Libretul de Giuseppe Giacosa şi Luigi Illica, adaptare după Henri Mürger Teatrul Constanzi din Roma – premiera la 14 ianuarie 1900 Tosca, melodramă eroicomică în 3 acte de Giacomo Puccini Libretul de Giuseppe Giacosa şi Luigi Illica, adaptare după Victorien Sardou. Teatrul Opera Mare din Paris - premiera la 13 martie 1936. Oedip, tragedie lirică în 4 acte de George Enescu . Libretul de Edmond Fleg, în româneşte de Emanoil Ciomac 4. Mai bine lucrezi degeaba, decât să stai degeaba . Parintele Dumitru Stăniloae. Schisma dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică a fost proclamată în iulie 1054 Patriarhul Constantinopolului fiind Mihail Cerullarios, iar Papa, Leon al IX –lea – cei doi părinţi ai lumii cre- ştine s-au excomunicat reciproc !?... La construcţia Catedralei din Pisa în sec al XI-lea, a contri- buit şi un Rosetti !... Familia Rosetti făcea parte din familiile greceşti care au fugit din Bizaţ şi pe care Mahomed al II-lea le-a obligat să se refugieze : Şuţu, Mavrocordat, Giuliano, Frangopeo, Negri, Rosetti... “Chi e orvu, surdu et tasci, campa cento anni in peci “ Cine nu aude, nu vede şi nu vorbeşte, trăieşte liniştit o sută de ani. (Proverb sicilian, cu trimitere directă la “ omerta “)!?... O scurtă notiţă, descoperită întâmplător pe internet :”Ga- briel Garcia Marquez s-a retras din viaţa publică din motive de sănătate “ cancer limfatic “... Se pare că boala s-a agravat din ce în ce mai mult în ulti- mul timp având o evoluţie dureros de rapidă. “ Gobo “, cum îl alin- tau prietenii, a trimis o scrisoare de rămas bun prietenilor, cititorilor şi admiratorilor săi ... Ciudate şi pline de mister sunt uneori preocupările noastre, dar, de cele mai multe ori, la sfârşit, constatăm, surprinşi, că nu sunt deloc “ per caso “...Cu o zi înainte de aflarea năucitoarei ştiri, îmi fişam scurtele notiţe regăsite poate nu întâmplător despre... frica... de moarte ?!... Napoleon Hill, descoperea şase frici esenţiale de care orice om suferă sub o formă sau alta, într-un moment sau altul . Majori- tatea oamenilor sunt norocoşi dacă nu suferă de toate şase …Enu- merate în ordinea obişnuită a apariţiei ele sunt : “ sărăcia, critica, boala, dragostea pierdută, bătrâneţea şi moartea “. Primele trei stau la baza grijilor esenţiale ale oamenilor . Toate celelalte frici sunt de importanţă …minoră(?)..Fricile nu sunt nimic mai mult decât stări de spirit . Totuşi, frica de moarte este cea mai crudă…Două lucruri compun lumea : energia şi materia . Dar nici materia şi nici energia nu pot fi create sau distruse … Ambele, în schimb, se pot transforma … Mai mult, viata este ener- gie...dar moartea nu este altceva decât, pur şi simplu, schimbare sau tranziţie, nu urmează nimc după moarte decât somn: lung, etern, liniştit... ...După Freud, spu- nea Eugen Ionescu, 5. trei lucruri ne impiedică să fim liberi: neliniştea, mila şi dezgustul - (sau “greaţa” lui Sartre ?! ) .Freud mai spune “ că spre sfârşitul vieţii sale fiinţa poartă cu sine instinctul morţii, aspiraţia spre odihnă,…Nirvana “...Dorinţa şi erosul, în schimb, ne ţin în viaţă … Problema lui Freud era …teama...să înveţe a muri... ...Eminescu “ Nu credeam să ‘nvăţ a muri vr ‘odată “... Groaza lui Eugen Ionescu în faţa morţii, descrisăă genial de nepreţuitul Eugen Barbu : ..”stupoare albastră, alcoolul ca drog, teroare în faţa nopţii, dar de câte ori am simţit eu astea ?...Nesi- guranţa când vezi că sănătatea te lasă, numai o clipă, incertitudi- nea unei reuşite, o veste proastă, atacul unui duşman care îţi vrea gâtul …Frica albastră … ...Această teamă albastră, această panică …De cum cade noaptea, mă copleşeşte, doresc singurătatea, dar nu pot s-o suport “ … …Tot Eminescu “ Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă ! “ ... Aici se opreşte textul la care lucram şi vă rog să citim în continuare scrisoarea lui Gabriel Garcia Marquez , tulburător de amară şi tristă “despre moartea care nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea“... Doamne, parcă ieri citeam vrăjit...“ Cent‘anni di solitu- dine”... “ – Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o mario- netă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic. Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pen- tru ceea ce semnifică . Aş dormi mai puţin, dar aş visa mai mult, întelegând că pen- tru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de se- cunde de lumină . Aş merge când ceilalti se opresc, m-aş trezi când celalţi dorm . Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o în- gheţată cu ciocolată ! Dacă Dumnezu mi-ar face cadou o bucată de viaţă, m-aş bucura foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu . Doamne Dumnezeul meu, daca aş avea inimă, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până la răsărit de soare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele, un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor …. Dumnezeul meu, dacă as avea o bucăţică de viaţă...n-as lăsa să treacă o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc . Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste . Oamenilor le-aş demonstra cât se înşeală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc .! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur . Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea . Atâtea lucruri am de învăţat de la voi, oameni … Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe varful mun- telui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. (continuare în nr. viitor) Matei Romeo Pitulan
  • 47. www.oglindaliterara.ro 3748 AAAAMMMMPPPPRRRREEEENNNNTTTTEEEE Îngândurată ca o lebădă neagră, hipersensibilă şi graţioasă, aşa trece prin oglinzile poeziei române contemporane Domnuca Victoria Milescu. Creaţia ei făptuieşte un zigzag molatic între viaţă şi moarte fără accente stridente, ba, mai mult, cu o aşezare în ru- găciunea celestă care împacă definitiv contrariile. Pe unde trece cuvântul ei – acesta sfinţeşte. Poezia Victoriei Milescu capătă uneori aură emi- nesciană. Acest reflex mi-l asum pe osatura tuturor cărţilor sale pe care le-am citit – şi mereu am rămas închis în meditaţie. E riscant să te pronunţi frag- mentar asupra unei poezii în evoluţie absolută, care surclasează cota din ce în ce mai putrezită a versi- ficaţiei de azi, mai ales după năvala cornută a no- uăzeciştilor şi milenariştilor (curios, în majoritate ,,poetese‘‘!). Victoria Milescu se înalţă curată din apele venu- siene ale poeziei, palpând verbele exacte şi la locul lor, ca pe o ţesătură se- cretă a existenţei de dincolo de existenţă, şi ferindu-se ferm de dramatismele simulate. Încărcată de (cu) multe premii şi diplome de excelenţă, Victoria Mi- lescu încă nu a fost aşezată de critica literară pe piedestalul statuar care i se cuvine cu prisosinţă. Despre opera Victoriei Milescu nu poţi să scrii sec, cronici algebri- zate, conceptualiste, fiindcă poezia ei este o dăruire suculentă, asemenea ro- diilor înşelătoare la înveliş, dar parfumate interior până la inundarea în răcori desfătătoare. Lirica ei alunecă pe jgheabul unui modernism ,,lustruit‘‘, fără asperi- tăţi şi provocări insalubre, accentuând, uneori, adevărate volute expresioniste, transpuse pe un basorelief liric absolut memorabil: ,,Ploaia aruncă râme li- chide-n ferestre/ dizolvându-se-n fosfor/ vântul urlă prin ţâţânile uşii/ maşinile împroaşcă arborii/ cu sânge proaspăt/ cineva se joacă cu focul/ în părul meu şi urlă/ vântul urlă mai tare/ ploaia astupă gura statuilor/ de la intrarea în sub- teran‘‘ (A te bucura de orice). Prin golgota poeziei sale se simte, totuşi, meri- tuos, un orgoliu bine strunit. Victoria Milescu are un con- trol estetic asupra cuvintelor. Bolnavă de poezie, ea se aruncă, uneori, premeditat, în boala verbelor imprevizi- bile, dar care, adeseori, creează portativele unei rostiri infailibile şi ager suprave- gheate. E vorba de o lirică temperată în toată desfăşu- rarea ei, cu o disciplinitate con- trolată, aşa cum am mai precizat, obţinând efecte nota- bile care o încoronează cu o grandoare solidă. Poeta scrie cu ,,mâini de papirus‘‘ şi, to- tuşi, e speriată: transcrie o notă biobibliografică de peste patru pagini, la sfârşitul cărţii, enumerându-şi fiecare pas evolutiv ori premiat, secundă de secundă, cu o teamă încor- porată în enunţ de a nu fi rătă- cită de reper. De reperul febril al consacrării. Aceste casete de sipet sunt inutile. Victoria Milescu e o poetă definită, ea are un statut omologat şi nu e cazul să se ascundă în spatele unor oma- gieri ameţitoare dar efemeride, pe care noi nici nu le luăm în seamă. Drumu- rile lungi sunt marcate din km. în km., şi nu din metru în metru. Conspiraţii celeste este, de fapt, un volum de mărturii lirice asupra poeziei, asupra actului zămislirii ei, a chinului şi delirului naşterii sale. Am nu- mărat în această carte peste zece ars poetica, finalizate magistral. Dar să des- chidem fereastra unor astfel de poeme: (…),,oh, când se va trezi/ cel gol şi singur/ ce frig aristocrat va fi-n cuvinte/ iar eu stăpâna lui voi fi/cu focurile sub morminte…/ veşminte albe coborâţi din ceruri/ veşmânt din piei de înger şi de diavol/ pentru acel/ ce m-a făcut să plâng şi să mă bucur/ cu toate aripile sfă- râmate‘‘ (Veşminte albe pentru prinţul negru).; ,,neluat în seamă de nimeni/ ca un colet abandonat, ca un aurolac/ însoţit de un câine murdar/ lângă mane- chinele vii, sexy/ ce fiinţă caraghioasă, poemul/ pe zebrele argintii/ luând parte la petrecerea lumii/ fără să fi fost invitat/ fără să se sinchisească de posteritate/ un ins din mulţime încearcă să îl ajute/ să se ridice, să bea absint/ refuză, scu- turându-şi pletele ude/ apoi brusc/ cu un gest oarecum tipic/ plonjează în tra- ficul greu al planetelor‘‘ (n.n. grandioasă imagine de un magic reflex eminescian!) (Mai-marii celor mai mici).; ,,Încep cuvântul/ pe care-l termină vântul/ viaţa pleacă/ lăsând în urmă vidul/ slujind artifexul/ viaţa pleacă/ luând cu ea înspăimântarea morţii/ neînvăţată încă să se desprindă/ să-şi poarte de grijă/ spre cerul ca un ochi de ciclop/ arunc piatra cuvântului‘‘ (Cealaltă vreme).; ,,sunt visători care cred/ că tu poţi orice/ când ţinteşti/ cu fulminante cuvinte- gloanţe/ dar cine se va lăsa ucis/ de un glonte/ din paradis?…‘‘ (Între două peceţi). E o onoare să scrii despre astfel de cărţi. Urmare din numărul anterior Lecţia care i se „predă” este învăţată şi asumată în acelaşi timp, este lecţia după care se va coordona şi conduce de acum înainte. Cea dintâi lecţie pe care o primeşte Steinhardt, şi care se subordonează până la un anumit punct, dacă nu chiar în întregime, celor două „poetici” pe care le-am luat în discuţie, este lecţia pe care o primeşte din partea tat- ălui său, o lecţie de o morală şi etică de-a dreptul excepţio- nale, este momentul care stârneşte un interes cu totul aparte în ceea ce priveşte jur- nalul său. O lecţie de viaţă şi de comportament faţă de aproapele tău, o lecţie în care frica, laşitatea nu au ce să caute, nu au voie să fie parte componentă şi integrantă a unor principii morale pe care el, Oscar Steinhardt, încearcă să le inoculeze fiului său: „Ce-ai mai venit acasă? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării.” Înainte de a-l lăsa să plece, bătrâ- nul „ovrei” îl încurajează, dar îl şi previne în privinţa fap- tului că oricare ar fi alegerea pe care o va face, destinul său nu va mai fi niciodată la fel, viaţa sa se va schimba complet: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare”, cuvinte urmate de o replică extrem de tăioasă, dar care avea darul de a-l încuraja, ce-i drept: „Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fi jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”. Nedorind să fie un fricos şi ascultând sfatul tatălui său, Steinhardt refuză să depună mărturie, să-şi acuze prie- tenii, pe Noica şi Voiculescu printre alţii, îşi asumă în acea clipă, începând din acea clipă un destin, astfel „in- telectualul care avea sentimentul ratării, al frivolităţii, a devenit, cu adevărat, un destin”. Portretul lui Nicolae Steinhardt, aşa cum reiese el din paginile Jurnalului fericirii, este foarte bine subli- niat de Eugen Simion, cu toate că aş spune că ade- văratul „personaj” al Jurnalului este credinţa, pe care Steinhardt o pătrunde şi se lasă pătruns de taina ei în in- teriorul universului concentraţionar: „Seamănă cu un sfânt venit spre lumea creştină după ce fusese educat ca Sfântul Pavel sau Sfântul Augustin fericitul, în altă credinţă. Un spirit care-şi asumă o lege, o morală, o cre- dinţă şi care apare, în lumea noastră necredincioasă şi intolerantă, să ne atragă atenţia că omul este o fiinţă care suferă şi că ea poate fi salvată prin credinţă. Cre- dinţa înseamnă, în cazul lui, o morală, un mod de a fi, o lege a moderaţiei şi o religie a iubirii.” Jurnalul fericirii este o carte splendidă, un ames- tec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confe- siune, istorie, metafizică, umor. „Epica e condensată, intensă, ca şi portretele şi descrierile. Chipul înlăcrimat al unui om care se roagă pe un pat de celulă e (…) ful- gurant în plasticitatea lui (…) nu numaidecât în nervul narativ trebuie căutată frumuseţea Jurnalului fericirii, ci şi în nervul ideatic, în capacitatea de a supune materia- lele de viaţă cele mai diverse la proba gândirii.” Gheorghe Istrate Petry Hyamat ZIDIREA DE SINE VICTORIA MILESCU: ,,CONSPIRAŢII CELESTE‘‘ Editura DominoR, 2008,versuri. Prefaţă de Florentin Popescu „Jurnalul fericirii”. O „poetică” a (re)găsirii şi a (re)culturalizării prin credinţă în universul concentraţionar românesc
  • 48. 3749www.oglindaliterara.ro PPPPOOOOEEEEZZZZIIIIEEEE Lângă zbaterea de stele Pasărea nesăgetată Bate-n cumpăna fân- tânii – Drum ocrotitor al mâinii, Peste buze, reci de fată Nu mă minte, nu mă iartă, Pasărea nesăgetată E zvâcnirea dintr-o piatră, Câinii stelelor o latră… Adânceşte-n mine frigul – Arc de boltă-n porţi deschise – Pasărea nesăgetată E un cer întreg de vise… Înălţând sublime triluri Prin melancolii rebele – Ne cutreieră în moarte, Lângă zbaterea de stele! Pastorală Uneori este parşiv Universul afectiv, Am să rup acum tăcerea Minus toamna plus averea , A prezis chiar şi Sihastra S-a dus Pasărea Măiastră Nu-i nimic îi dau un bip Nu mai pot să o desfid, Am Europirin un snop O să crească-n mine-un plop, Merg aiurea, sunt Ciclop, Mă duc la Dragonul şchiop… Am să scriu în testament Am fost mult prea abstinent, Voi lăsa drept moştenire, O mare dezamăgire; Doar clişeul mioritic, Unde am umblat eu zilnic Şi o stare depresivă, Care este longevivă… Dinspre galaxii inerte Mă cuprind numai regrete; E trăirea mea dintâi, Când eram al nimănui…! Apoteoticii Devenisem prea oniric, Consumasem acid clorhidric Şi din când în când mercur, Pentru toate acestea, jur…! Alergam prin intersecţii, Unde tropăiau abjecţii, Vorbeau despre saramură, Ucigând câte-o nervură, Obosiţi de aşteptare În antologii sumare… Spunând că sunt sicofanţi De critici împăunaţi Ne privesc din alte spaţii Se produc din nou mutaţii Îngropăm voit talanţii. Nu-i ajungi nicicum la nas, Ipohondri de pripas, Au dureri diamantine, Nu au un gram de ruşine… Sunt doar clasicii în viaţă Te inundă iar o greaţă, Trepăduşi autohtoni, Pentru noi sunt avortoni… Uneori sunt inefabili, Dar rămân mereu gonflabili, Am să beau acid clorhidric, Să fiu iarăşi un oniric. Nu-i nimic acesta-i mersul, Nu ucid eu Universul…! Flori sordide Fior şi val, între vederi pierite, Aduc spre lume zidurile-rază, Când chipul fără ştire, dens, vibrează În lupanarul serilor smerite. Cu ochi de cerber, ars pe calea dreaptă, Motivul se amână prin momente Uitate prea aproape, vag, elemente În faţa bolţilor de râs şi şoaptă. Un loc etern cu pietre înroşite – Ecou visat în ere prăbuşite, Atinge vremea vocilor candide Ce a uitare şi păcat au nume Ascuns în negură de suflet, spume Din albia cu glas de flori sordide. Rug Promit, vom surâde drepţi ca nişte zei, Ne vor întina ape nenăscute, Şi pe căi venale, veşnice alei, Voi privi în inimi ceruri prefăcute. Suflete ce ard, duhuri năruite, Actul tot repetă fără început, Iar în cercuri noi proaspăt dăruite Maurul va creşte sânge priceput. Spre domnia vieţii sunt trezit, uitat, Cetele stelare m-au crezut salvat Doar cu o credinţă – a uita de noi; Numai o cădere, numele proscris, Şuieră că mâine, balul de apoi Va stârni un suflet, rugul, vis în vis. Imperial Imperial, cu nervii de petale, Ascult căderea inimii, mânia, Revolta dintre limite-i solia Atâtor glasuri, izbucniri, rafale. Un ritm vibrant e inima închisă De nicăieri un chin alungă focul, În faţă, calm, zâmbeşte doar norocul Înstrăinat spre ziua cea mai stinsă. Iar fuga e doar pauza ce trece, Răpusă, amintirea prevestită, Dorinţa ca plăcerea să înece, Ca neclintirea să pătrundă-n şoapte, Iertare pentru patima greşită – Memorie, alături vene coapte. Studentă în anul al III-lea la litere, facultatea ro- mână-engleza, băcăoanca Alexandra–Loredana Radu scrie poezie de mai mult timp dar fără a avea curajul de a o prezenta cititorului,fie şi dintr-o anume timiditate, fie şi dintr-un bun simţ nativ. Într-o vreme când “ismele” de tot felul se îngh- esuie pe scara tramvaiului să prindă un loc, cât mai în faţă, în literatură, Alexandra-Loredana Radu crede că revenirea la sentimentele sincere, crude, curate, proaspete, aproape fruste şi la confesinea trăirilor pot să dea mai multă credibilitate poeziei şi speră să redea cititorului bucuria şi plăcerea lecturii. Poeziile Alexandrei-Loredana Radu par nişte mici “ scrisori de acreditate” din care se pot decripta o multitudine de sentimente, pur umane, sentimente care îşi propun să înnobileze şi nu să genereze doar an- goase. Cu bucuria descoperirii unor poezii în care sen- timentul este prioritar exchibiţionismului gratuit, propu- nem cititorului, spre lectură, câteva din creaţiile acestei, « muntence sănătoase » aşa cum îi place să se pre- zinte şi cu sentimentul că nu ne-am înşelat nici spera- nţele şi nici aşteptările. Emilian Marcu X X X Mi-am tăiat aripile şi n-am putut să ajung la tine, Mi-ai zdrobit visele şi mi le-ai înapoiat nepăsător. Mi-ai cerut,umil, inima Ca apoi să mi-o sfărâmi. Atotputernic, hrănit cu viaţa mea, Ai aruncat- în urmă. Atunci, muguri mi-au crescut sub pleoape. Lacrimile deveniseră flori. X X X Am închis sărutul tău în adâncul inimii. Am adunat mângâierile tale Şi mi-am umplut cu ele sufletul. Te-am căutat în fiecare ungher al minţii. Ţi-am sorbit fiecare cuvânt,clipă,tăcere… Ca să te pot uita… X X X Cobor înspre lumină Şi las în urma mea întunericul Plin de zumzetul singurătăţii. Sufocarea mă mână spre oameni. Vreau aer, vreau Univers, Vreau lumină, vreau dor... Vreau chiar pentru pentru o Frântură de vis Iluzia iubiri... X X X Mă îngheaţă sufletul şi Nu-ţi mai simt privirea. Ochii-mi plouă şi nu te mai zăresc. Fiinţa-mi tânjeşte după miracol. Mintea nu poate înţelege Că inima a murit demult Şi încă te mai caută. Ce repede eşti vânt .... ! MMAARRIIUUSS NNIICCAA OOCCTTAAVVIIAANN MMIIHHAALLCCEEAA AALLEEXXAANNDDRRAA LLOORREEDDAANNAA RRAADDUU
  • 49. www.oglindaliterara.ro 3750 EEEESSSSEEEEUUUU care paternitatea bardului este recunos- cută chiar de Eminescu“. (Unde?) (I.M.Raşcu - ,,Eminescu şi cultura fran- ceză”, Ed.Minerva, Buc. ,1976, p.329.) Dar aceeaşi imagine o aflăm şi la Bolintineanu în ,,O noapte la mor- minte”: Pe munţi regina nopţilor Păruse gălbenindă rezultând de aici că Eminescu trebuie să-şi dispute paternitatea şi cu Bolintineanu? Grigore Scorpan în critica făcută la acest studiu (,,Eminescu şi Alecsandri –,, Critica unei metode comparative”) atrăgea atenţia asupra gravelor erori ce s-ar comite interpretând ,,locurile comune, banale,simplele coincidenţe” drept reale influ- enţe, insistând asupra punctelor de diferenţiere de la o operă la alta, diferenţieri pe care ,,numai prelucrarea poetică a acestui ma- terial o poate determina” (Grigore Scorpan - ,,Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1977, p.145) Desigur, luna, ca obiect al contemplaţiei nocturne, poate să apară oricărui pot ca ,,regină”, existenţa metaforei la cei trei poeţi fiind nu atât efectul unor influenţe cât al unui ,,banal loc comun” ,,Există, afirmă W. Kayser, un tezaur de imagini poetice,de formule şi modalităţi tehnice fixe care pot fi învăţate şi pe care nici cel mai mare poet nu le dispreţuieşte” (W. Kayser -,,Opera lite- rară” ,Ed. Univers, Buc. 1979), tezaur fondat pe tradiţionalitatea li- terară (,,tradicionalidad literaria”) ,cu rădăcini în literatura antică şi căruia romanistul E. R. Curtius i-a dat denumirea de topos. Cer- cetarea topurilor se bazează tocmai pe descoperirea unor ,,clişee fixe sau scheme de gândire provenite din literatura antică”(W.Kayser, Op.cit.), fără a se neglija însă diferenţierile individuale în tratarea acestora de către autori. Un asemenea ,,clişeu “ pare a fi devenit şi metafora ,,luna – regină a nopţii”,unicul element comun între cei trei poeţi,căci în modul în care fiecare a receptat, adaptat sau în- cărcat cu sensuri noi un tipar transmis există diferenţieri frapante. În timp ce Bolintineanu şi Alecsandri par a fi receptat imaginea în mod intuitiv, metafora lui Eminescu poartă girul unei profunde cu- noaşteri a vechilor mituri, în care luna, printre multiplele-i semnifi- caţii o are şi pe aceea de Regină ,,adorată de traci în mod suveran sub numele de Bendis. Drept care şi apelativul ei Basileie (pentru prima oară la Herodot)în transmisia latină, Regină în cea latină, si- tuaţie care a dus pe unii cercetători la părerea că chiar acesta era înţelesul numelui zeiţei“(Ghe. Muşu - ,,Din mitologia traci- lor,Ed.Cartea Românească,1982,p.39.) Reducându-se cel mai adesea la o singură semnificaţie (protejarea cuplului de îndrăgostiţi la Alecsandri, martoră îngrozită a spectacolului macabru la Bolintineanu) ,,regina nopţii” pare la aceştia mai mult o metaforă accidentală,fericit descoperită, pe când la Eminescu ,prin frecvenţa utilizării ei, a valorilor multiple pe care i le conferă, pare mai mult rodul unei profunde filtrări, al unor cău- tări febrile în intenţia de a-i epuiza toate resursele .Numai adău- garea, de pildă,a epitetului ,,moartă” în cunoscutele versuri din ,,Melancolie”: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă / Prin care trece albă regina nopţii moartă, deschide o altă perspectivă, neintuită de înaintaşi, trimiţându-ne la constituirea primelor mituri în care luna apare ca ,,primul mort”,viziune bazată pe paralelismul dintre fazele lunii şi soarta omului, ambele descriind aceeaşi curbă în evoluţia lor: apariţie, creştere, descreştere, moarte. ,,Luna, spune G. Durand, apare ca marea epifanie dramatică a timpului. În vreme ce soarele rămâne asemănător cu el însuşi, în afara rarelor sale eclipse, în vreme ce nu lipseşte decât un scurt răstimp din peisajul uman, luna, în ce-o priveşte, e un astru care creşte, descreşte,dispare, un astru capricios, care pare supus temporalităţii şi morţii” (G, Du- rand - ,,Structurile antropologice ale imaginarului”,Ed. Univers,Buc. 1977,p.124) Că Eminescu avea cunoştinţă şi de această semnificaţie conferită astrului nopţii de vechea mitologie ne-o dovedesc versu- rile unei variante ale poeziei ,,La steaua”(lll): ,,De ce regina nopţi- lor / E tristă-ntotdeauna/ Au nu ştiţi că mii de ani/ Sunt azi de când moare luna?” Cu o altă rezonanţă şi dintr-o altă perspectivă, extinsă la scara întregii civilizaţii umane, Eminescu va fructifica tema ruine- lor în amplul poem ,,Memento mori”,un loc privilegiat în economia acestuia ocupându-l episodul dacic, după cum va valorifica ,de astă dată restrictiv, şi nota macabră asociată ambianţei nocturne din poemele lui Bolintineanu ,,Mihnea şi baba” şi ,,O noapte la mor- minte”, notă mult estompată în ,,Melancolie”, mai evidentă însă în ,,Rime alegorice”,,,Strgoii” şi ,,Gemenii”. Momentul de mare elevaţie şi care înlătură oarecum sen- timentul de inconsistenţă în evoluţia motivului îl constituie memo- rabilul tablou nocturn din balada ,,Zburătorul” lui Eliade, care anticipă de departe ,,Sara pe deal” şi care valorifică din plin filonul popular în prelucrarea cunoscutei teme a zburătorului ,tentaţie re- simţită şi de Eminescu în ,,Călin (file de poveste”) Cu nopţile macedonskiene, de inspiraţie mussetiană, noc- turnul capătă o neobişnuită amplitudine, nota particulară consti- tuind-o ,în primul rând, invectiva incendiară antifilistină, analogă ,,Scrisorilor” eminesciene, iar în al doilea rând, încrederea,,după dezamăgirile repetate, în virtuţile catarctice ale nopţii şi ale naturii în genere (,,Noapte de mai”). Între Eminescu şi Macedonski, cei doi mari contemporani şi adversari, există, în tratarea motivului, deosebiri esenţiale generate în primul rând de temperamentele lor artistice opuse, determinând la fiecare un alt mod de receptare a realităţii. Din acest punct de vedere apar îndreptăţite cuvintele lui C. Ciopraga referitoare la diferenţierile dintre cei doi poeţi : ,,Expansiv,dacă nu retoric, trecând de la meditaţia sar- castică la euforie, vizionar cu sensibilitatea plastică, încântat de rit- muri muzicale, Macedonski n-are în faţa universului fiorul liric eminescian, nici voluptatea reflecţiunii. Cu claviatura lui largă de poet mare, Macedonski apare exterior, în timp ce Eminescu, poet al naturii, îndrumează spre interior, de unde izbucnesc mari jerbe de lumină”(C. Ciopraga -,,Nocturnul în opera lui Eminescu”, în vol. ,,Studii eminesciene”, Ed.pt.lit., 1965) Ca element constitutiv al ambianţei nocturne, luna – as- trul romantic prin excelenţă - s-a bucurat din partea cercetătorilor de şi mai puţină consideraţie reducându-i-se funcţionalitatea în opera antecesorilor şi contemporanilor lui Eminescu la ,,modestul rol de accesoriu decorativ” (Gh.Macarie - ,,Sentimentul naturii în proza românească a sec. XIX, ed. Minerva, Buc. 1978, p.166”) sau la un ,,drept simplu cadru pentru desfăşurarea idilicului” (Dan.C.Mihăilescu – ,,Perspective emi- nesciene”, Ed. Cartea Românească, p.154) cel mai adesea ,,sub forma unui pitoresc vag, rămânând uneori exterioară, prea puţin asociată tonalităţii afective a peisajului” (Gh.Macarie –Op. cit., p.166) Atât de puţine conotaţii într-un domeniu care va vedea steaua lui Eminescu strălucind, sunt de natură să inculce senti- mentul inconsistenţei sau al convenţionalismului imagisticii sele- nare, dacă acest insidios sentiment n-ar fi rodul unei lecturări fugare, fie al deconcentrării în faţa unui imens material, estetic re- barbativ. Ilustrări pentru ultimul aspect s-ar putea copios furniza: ,,Insărasă bine, o lună frumoasă/ Făcuse lumină foarte vederoasă” (V. Aaron- ,,Reporta din vis”), ,,Lună, lună,te văz, lună/ Şi înfocată cu lumină/”( N. Dimache), ,,Seara când vine luna auroasă”(,,Eu vin”) şi ,,Luna doarme amoroasă”(Doamna şi scutierul”- D. Bolinti- neanu) , ,,luna auroasă / Mi-e vedea pe piept/“ -,,Margherita” (Eliade Rădulescu), esenţial este însă ca din acest inform material să se distingă reuşitele,existente desigur la nivel embrionar, numai ele putând prefigura eflorescenţa eminesciană. O asemenea reu- şită pare a fi metafora des uzitată de Eminescu pentru lună ca ,,re- gină”, fie a nopţii (,,Melancolie”), a stelelor (,,Cezara”), a norilor (,,Horia”), fie în mod generic ( ,,Mortua est”, ,,Miradoniz”), întâlnită şi la Alecsandri în poezia ,,8 mart”: Din marginea lumii, a nopţii regină, Vărsa-n calea noas- tră duioasa-i lumină, motiv pentru care ,după producerea şi altor mostre,I.M. Raşcu în studiul consacrat celor doi poeţi (Eminescu şi Alecsandri), în intenţia de a reabilita pe bardul de la Mirceşti, în confruntarea cu Eminescu , vrea să probeze ,,ceea ce autorul ,,Lu- ceafărului” datorează înaintaşului său”, să dea ,,indicaţii precise în Ion Micheci DIURN SI NOCTURN LA EMINESCU ŞI PRECURSORI (urmare din numărul anterior) (continuare în nr. viitor)
  • 50. 3751www.oglindaliterara.ro NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ N-am mai făcut o cronică de carte până acum, deşi poezie am predat şi am citit şi mai multă. Prin intermediul prie- tenului Marin Ifrim am intrat în posesia volumului buzoianu- lui(coleg de breaslă) Nicolae Pogonaru, intitulat “(Banc)note informative” apărut la editura ANASTASIA INA (2005). Avan- tajul lui este că nu-l cunosc personal. Dezavantajul meu este că volumul beneficiază de o prezentare densă de vreo şase pagini făcută de un alt coleg de breaslă, uitat prin Hârşova, Ion Roşioru, care este harnic, omniprezent, de mare profunzime şi rafinament, om de cultură care, oricând ar putea ocupa un fotoliu de universitar. Aşadar, pe nici unul dintre ei nu-i cunosc direct, ci doar din scris, fapt ce conferă textului meu mai multă credibilitate din partea cititorului căruia i ne adresăm toţi trei, din motive şi perspective diferite. Prima propoziţie care mi-a venit în minte după prima lectură a volumului a fost „Singur printre poeţi”. Desigur, trimi- terea e făcută la volumul de debut al regretatului Marin So- rescu. Acesta intenţiona să-şi anunţe spectaculos apariţia singulară într-un cor de iluştri tenori din generaţia sa. Nicolae Pogonaru e la al patrulea volum de poezii, după „Efectul de seră”(1995), „Viaţa-n bloc” (2002) şi „F.M.I.” (2004), fiind singur, adică unic în generaţia sa, menit şi hotărât să îndrepte ne- merniciile unei societăţi mereu în tranziţie, folosind inteligent armele ilustrului său înaintaş. Titlul prezentei cărţi, ca şi al celorlalte, incită, fiind o metaforă- capcană pentru cititor, făcând o aluzie subtilă, dis- cretă, racordându-l la problematica abordată. Descoperă ime- diat o glumă acidă la sinistrul unei societăţi care şi-a pierdut busola. Poetul se asigură de la început de solidaritatea şi de complicitatea acestuia. Volumul parodiază amar ceea ce vede şi trăieşte însuşi cititorul în fiecare zi, adică urâtul în toate formele sale: pe stradă, la cafenea, în piaţă, în mahala, la televizor. Cetăţeanul de pe stradă se simte solidar cu poetul „admirând” spectaco- lul grotesc al „lumii”conducătoare, politice: „simplu cetăţean/ pur şi simplu/ în această ţară/ tranzitată de istorie/ de istorii/ simplu cetăţean/ devenit complex/ ajuns la putere/ nu mai are complexe/ este radical/ extrage rădăcina/ din capetele pătrate/ ale simplilor cetăţeni/ ale maşinilor de vot/ manipulate/”. N. Pogonaru întinde capcane, polemizează inteligent, punând mintea leneşă în încurcătură, adică „simplul cetăţean” devine „lume” „într-o ţară/ cu rădăcinile/ adânc înfipte/ în nisi- purile muşcătoare/ ale noului turn babel/ al integrării în globa- lizare/” (simplu cetăţean xxi). Situat între cetăţean şi lume, poetul, aparent plictisit, scârbit şi absent, se confesează: „ziua de regulă/ observ oraşul/ care miroase/ ca un rahat/ într-o pă- dure/ de răşinoase/” (spleen fără ideal). Alteori se detaşează de spectacolul sinistru al ţării vă- zute prin televizor şi notează apocaliptic: „în oraşul atemporal/ echilibrul/ echidistanţa/ ecosistemul/ eşichierul politic/ potopul/ blestemul/” (oraş postelectoral”). În altă poezie, poetul se simte expulzat din ţară de Hades „în oraşul Buzău care m-a adoptat/ precum chifla un hot-dog/ cu mult khetchup şi muştar/ care uneori îmi mai sare/”( notă informativă). Pe măsură ce înaintezi Unic într-o lume imperfectă TTiittii DDaammiiaann în lectură, descoperi că poetului îi sare des muştarul în fiecare poezie. Nu poate asista pasiv la un „circ” într-un „cerc”care este ţara. Căznindu-se să se globalizeze, topeşte în ea, pe ne- mestecate, mizeria Occidentului şi murdăria Orientului.. Am fost mirat la începutul lecturii că potul nu foloseşte semne de punctuaţie, dar am descoperit repede că tocmai acesta conferă volumului unitate şi unicitate. Trecerea de la o idee poetică la alta este realizată subtil, dând lecturii profun- zime: „aerul irespirabil inundă oraşul/ oierilor de la Sibiu/ li se dezagregă/ pe tarabe caşul/ ciobanilor din judeţul Buzău/ li se strică brânza de Penteleu/” (caniculă). Ca să traducem pentru cititor, este inundat cu aer irespirabil oraşul „oierilor de la Sibiu”, dar, de fapt, „oierilor de la Sibiu”le putrezeşte caşul pe tarabe; în versurile următoare descoperi că „pe tarabe caşul ciobanilor din Penteleu li se strică”. Aşadar, sintagmele „oieri- lor de la Sibiu” şi „pe tarabe caşul” devin comune pentru cele două idei poetice care împreună crează imaginea unui oraş putred, cum ar fi zis Bacovia. Poetul însuşi se situează lângă acesta, făcându-l păr- taş pe cititor, într-o parafrazare amară: „degeaba/ te uită şi uită/ cum ninge decembre” („decembrie 2004 în oraş”). Acest tip de construcţie „în dungă” cum ar zice Nichita conferă specificitate fiecărei poezii şi întregului volum, din care mai citez: „primii stropi/ înmoaie praful stradal/ ca într-un ritual/ norii îşi dau mâi- nile/ ca la hora unirii/” (ploaie locco”) sau „nu mai avem de unde lua/ adeverinţe care adeveresc/ spre a servi la/ colţul străzii o romă vinde seminţe/” ( caniculă). Marea disponibili- tate stilistică a poetului scoate volumul din uniformitate. Tre- cerea bruscă de la un registru amar-ironic la unul graţios-sublim este făcută în manieră argheziană, având ecouri din Blaga: „vântul îşi desface drapelele/ peste lanul de grâu/ prin rochia transparentă/ a văzduhului/ soarele priveşte pe furiş/ trupurile goale ale fetelor/ ce-şi adapă coapsele-n râu/”( tablou estival). Capcană inteligentă: între cele două strofe ci- tate, de fapt, descoperi că „prin rochia transparentă/ a văzdu- hului/ soarele priveşte pe furiş/”. Jocul sintagmelor mişcătoare de la o idee la alta realizează o glisare de imagini plastice care conferă stilului originalitate. Poetul trece cu uşurinţă de la poezia modernă la cea clasică, dar fondul rămâne acelaşi- disperarea, exprimată amar: „ scoate atunci şi via cultivată şi altceva/ şi bea doar chi- micale cu aromă de surcea/ doar din telecomandă consiliul Eu- ropii/ te aşează cu tradiţii exact pe buza gropii/” („cântec de integrare pentru ţăranul rural”). Mânuieşte cu mare uşurinţă cuvântul pescuit din toate nivelurile limbii ( gnomic, neologic, argotic, popular, jargon) şi face din el după legi proprii, mare poezie. Nu întâmplător am amintit aici mari nume ale poeziei române. Ele se diferenţiază tocmai prin ceea ce se aseamănă, adică modelarea cu talent a limbii române, născută pentru poe- zie. N. Pogonaru scrie o poezie în care cititorul simte soli- daritatea poetului cetăţean. Şi mai descoperă printre rânduri: parodie, ironie, paradox, revoltă, amărăciune, dezgust, dispreţ, adică tot atâtea atribute ale unei poezii sortite să pătrundă în conştiinţe. Poetul îşi cunoaşte valoarea şi menirea sa, aşa cum spune într-o bijuterie lirică din finalul volumului, cu ecouri de artă poetică, chiar dacă tema ei este iubirea. Este vizibil sin- cretismul iubire- poezie: „şi după ce îţi dai seama că fuse şi se duse ics la raport cuvinte ce încă n-au fost spuse magnetul ei rămâne ca lampa pentru fluturi dar merită polenul oricum ca să ţi-l scuturi.” („efemeridă” )
  • 51. www.oglindaliterara.ro 3752 PPPPEEEERRRRSSSSOOOONNNNAAAALLLLIIIITTTTĂĂĂĂŢŢŢŢIIII În sus de Ploieşti, dinspre munţi, între podgoriile agă- ţate pe Dealu-Mare şi pânza de sonde din regiunea Praho- vei se aşterne, ca un covor înflorit din poveşti, bogata vale a Teleajenului. Din livezile de pruni, care de pe malurile râu- lui se ridică treptat pe poalele dealurilor, răsar din când în când biserici vechi şi case româneşti cu acoperişuri înalte de şiţă şi cu ceardacuri răcoroase. Pe sub frunzişul des şi verde se întrevăd sate mulţumite şi gospodărit bine rânduite. Pe aici, pe valea Teleajenului, prin Cheia şi Bratocea, tre- cea în vechime drumul mare de la Braşov la Bucu- reşti, pe timpul în care pe calea Prahovei în sus erau numai poteci de călăreţi. În întreaga regiune, de pe tim- purile când vadurile comer- ciale erau şi căile de penetraţiune ale culturii, se desprinde la fiecare pas acea notă specială ţinuturi- lor des cercetate de călători şi de negustori şi care dă vieţii locale un ritm mai ac- celerat. Cam pe la mijlocul distanţei între munţi şi şes, la îmbucătura Vălencei în Teleajen, micul târg al Văle- nilor de Munte taie drumul trecătorilor. În acest colţ de pământ, unde câteva case de cel mai curat stil românesc de odinioară şi câteva bise- rici vechi trăiesc în liniştită vecinătate cu magherniţele mai noi şi cu mostrele searbădului nostru stil oficial, reprezentat prin două şcoli primare şi un spital, în acest târg simpatic şi curăţel, Nicolae Iorga i-a ales o casă de odihnă şi a aşezat o Universitate populară. Poftit şi eu să ţin două prelegeri la această Universitate, am găsit la Văleni toate câte am aş- teptat să le găsesc, dar pe lângă toate acestea am mai găsit ceva – şi acest ceva mi-a părut atât de minunat încât nu mă pot opri să-l destăinuiesc. Da, să-l dest inuiesc, zic bine... fiindcă prea puţină lume cunoaşte opera desăvârşită acolo. Ştiam cu toţii că pe timpul vacanţelor, cărturari de tot soiul şi ascultătri de bunăvoie făceau la Văleni, îndrumaţi de Nico- lae Iorga, frăţeasca operă de cultură. Ceea ce mai nimeni nu ştie, însă este opera naţională de închegare sufletească pe Minunea de la Văleni care marele animator a întreprins-o şi pe care izbuteşte s-o realizeze. Am găsit la Văleni, pe lângă români din toate col- ţurile ţării, saşi, secui, unguri, ruşi. De diminea până seara în mijlocul lor, făcându-le prelegeri, plimbându-i prin ade- menitoarele împrejurimi ale Vălenilor, explicându-le rostul vechilor noastre aşezăminte, Nicolae Iorga, cu puterea de iradiere a inimii lui calde şi curate, desluşeşte fiecăruia, pe înţelesul lui, legăturile adânci ce unesc lucrurile şi oamenii pe tot cuprinsul ţării noastre. Legături vechi se lămuresc ast- fel, legături noi se pregă- tesc. Am asistat cu o adâncă emoţiune la pro- cesul de transformare a unor rezerve sufleteşti, lesne de priceput într-o caldă simpatie, şi fie că porneau de pe catedră fie că se ridicau din rân- durile ascultătorilor, am auzit în fine cuvintele de înfrăţire pe care le aştep- tam cu toţii de atâta vreme, şi pe care o poli- tică administrativă rău în- ţeleasp n-a ştiut sp le provoace pe buzele nimă nui. La Văleni s-a încer- cat şi se săvârşeşte efor- tul cel mai important pentru consolidarea Ro- mâniei întregite din câte s-au făcut de la război încoace. Am trăit la Văleni o clipă de adevărată înălţare sufletească şi am plecat de acolo cu inima plină de recunoştinţă pentru nobi- lul român, care, în afară de orice preocupare de politicia- nism meschin, cu ştiinţa, cu mintea, cu iubirea şi cu sărăcia lui, a ştiut să facă minunea împăcării între diferite neamuri, menite de azi înainte să vieţuiască la un loc. Şi această mi- nune de fiecare ceas, Nicolae Iorga şi discipolii lui o aduc la îndeplinire sprijiniţi pe un singur asociat: Sărăcia. Nu cred toţi românii buni, care pot, şi a sosit şi momentul să se vrea, să pună la îndemâna marelui animator mijloacele necesare ca să meargă mai departe spre a putea realiza opera sa cul- turală. (C. ARGETOIANU; 1924, august, Vălenii de Munte). În preambulul consacrat evenimentului aniversar de la Vălenii de Munte, intitulat “1908 – Uni- versitatea de Vară “Nicolae Iorga”, la Centenar, în documente de arhivă şi mărturii de bi- bliotecă”, expoziţie organizată de Direcţia Arhivelor Naţionale Prahova şi Biblioteca “Nicolae Iorga”, au fost prezentate zeci de exponate – toate din anul 1908 -, dar şi două documente inedite din anii 1924 şi 1978, despre care vom vorbi în cele ce urmează. În acest ultim an, 1978, avea să apară, la iniţiativa ziarului “Flamura Prahovei”, suplimentul “Neamul românesc”, dedicat evenimentului de la Văleni, cu prilejul aniversării a 70 de ani de Uni- versitate populară. În cea de a cincea zi a cursurilor, de la Bucureşti a venit însă o veste trăsnet: prin ordin de la Ceauşescu, se suspenda universitatea şi, bineîn ţeles, se ordona încetarea apari- ţiei revistei “Neamul românesc”. Cele cinci numere ale acestei reviste, la care a participat şi sub- semnatul, au fost însă păstrate cu sfinţenie de prof. univ. dr. Ion Şt. Baicu, care, după atâ ţia ani, le-a dăruit Bibliotecii Judeţene. Celălalt document, datat august 1924, a fost prezentat în expoziţie de către dna Raluca An- dreescu, director al Arhivelor Naţionale Prahova. El este intitulat Minunea de la Văleni, şi este semnat C. Argetoianu, unul dintre cei mai “răi” portretişti ai vremii, prieten apropiat cu Nicolae Iorga. Ioan Popescu
  • 52. 3753www.oglindaliterara.ro EEEESSSSEEEEUUUU În ceea ce priveşte nivelul fonetic-fone- matic, aşa cum am menţionat deja, pre- ponderent la oraş, a devenit un adevărat cataclism palatalizarea de manieră ru- sească a unor consoane şi, în acelaşi stil – reducerea unor vocale, în special a lui e; în cazul unor neologisme, venite în limba română din Basarabia prin interme- diul rusei, se produce şi iotacizarea acestei biete vocale, precum şi pronunţarea lui o neaccentuat ca pe un a. Concomitent, pentru a se justifica mai vârtos existenţa limbii „moldoveneşti”, a fost favorizată pronunţia dialectală, care, evident, a avut repercusiuni şi asupra for- mei scrise a limb ii de aici. Vom menţiona, în numele adevărului is- toric: dezastrul a fost stăvilit, totuşi, în bună parte, pe la finele anilor ‚50, odată cu „dezgheţul” hruşciovian, când la Chişinău normele or- tografice şi ortoepice au fost maximum posibil apropiate de cele în- tocmite la Bucureşti, în pofida diferenţei de alfabete ce a existat până în 1989. Şi mai devastatoare s-a dovedit a fi influenţa rusei asupra lexicului românesc din R.S.S.M. Am amintit deja că existau în insti- tuţiile de cultură liste cu lexeme şi ortograme tabu, considerate „ex- cesiv de româneşti”: termeni, moţiuni sau îmbinări vizând realităţi burgheze, religioase, naţionaliste, filozofice, anumite etape şi dome- nii ale istoriei naţionale etc. Prin contrast, la nivelul limbii vorbite, dar şi al celei scrise, şi-au făcut loc sute, poate chiar mii de cuvinte şi ex- presii ruseşti, în primul rând din cele ce vizau realităţile sovietice - ofi- cial, prin directive de partid şi de stat, se preconiza ca acestea să fie unice, ruseşti, în toate limbile din U.R.S.S. În acest exces de zel lin- gvistic se ajungea la cazuri pe puţin zis ridicole: bunăoară, era cumva motiva ca Parlamentul de la Moscova sau cel de la Kiev, Chişinău, Vilnius, Taşkent etc. să se numească Soviet Suprem (cum se numea / se numeşte Knesetul de la Ierusalim sau Seimul de la Varşovia), dar mass-media de la noi erau obligate să promoveze şi forma So- vietul Miniştrilor – sovietic, spre deosebire de Consiliul de Miniştri al României (al Franţei, Italiei) ş.a.m.d. Rusisme au intrat cu nemiluita în practic toate sferele vieţii de la noi, cu deosebire - în domeniul evoluţiilor tehnice şi de altă na- tură. Dintre clasele gramaticale, deosebit de invadate au fost numele şi verbele. Evident, rusismele prindeau acolo unde apărea o nouă realitate: cf. substantivele spravkă pentru certificat, sosiski – cren- vurşti, solearkă – motorină, priţep – remorcă etc.; verbele: a oforma – a amenaja, a cătăi – a plimba (cu un mijloc de transport), a zavodi – a porni motorul etc. Este destul de mare numărul cuvintelor inci- dente şi al cuvintelor - „parazit” preluate din rusă (kaneşno, stopro- ţentno, eşciobî, jă, tak… etc.); cuvintele injurioase au fost preluate într-o proporţie de-a dreptul înspăimântătoare. S-ar părea că o serie de rusisme era preluată din rusă şi datorită unui anumit grad de co- moditate, astea fiind în rusă mai scurte, uneori formate din abrevieri: cf. vuz – instituţie de învăţământ superior, propiska – viză de reşe- dinţă, sudimost’ antecedente penale etc. Impresia este, neîndoios, una falsă: avem suficiente cazuri când echivalentul românesc este mai comod, inclusiv prin scurtimea sa (cf. pneumonie – rus. vospa- lenie liogkih, ulcer – rus. iazva jeludka – pentru a ne limita la doar două exemple din domeniul medicinii) şi totuşi, echivalentele ruse au fost preluate de extrem de mulţi vorbitori de ordin pur lingvistico-prac- tic ale rusificării lexicului românesc la noi sunt secundare. O tragedie naţională a fost în R.S.S.M. rusificare onomas- ticii – şi a antroponimelor, şi a toponimiei (în special a microtoponi- miei). S-a ajuns la mutilări sau chiar substituiri ce ştergeau orice urmă de element autohton în antroponimie: nume de botez ca Ion sau Şte- fan deveneau în documente obligatoriu Ivan, respectiv, Stepan; o serie de prenume româneşti erau pur şi simplu interzise. Numele de familie se mutilau pentru a deveni comode ocupanţilor – în pronun- ţare, la declinare etc. Din asemenea motive nume ca Ciobanu se transformau în Ceban, Doagă – în Doga, Grădinaru în Grădinari etc. Este anecdotic, dar foarte elocvent, cazul unui nume românesc de la noi, Şaptecîini, mutilat într-o formă neidentificabilă: Şeptichin, deci cu o terminaţie pur rusească, - in (cf. Lenin, Stalin, Putin etc.), soţul Şep- tichin, iar soţia – Şeptichina (aproape că Anna Karenina!), chiar dacă la numele româneşti nu există o diferenţiere formală de gen.Afost ofi- cial şi s-a impus în uzul curent patronimicul rus (de tipul Gheorghe Va- silievici, Ecaterina Ivanovna etc.), alt fenomen firesc rusei dar străin românei. Tot astfel, oraşele noastre aveau străzi cu denumiri aproape că exclusiv ruseşti. Mai e cazul să amintim aici că anumite popoare, Vlad Pohilă Limba română din R. Moldova, între primejdii şi speranţe respectiv, limbi, au supravieţuit şi graţie rezistenţei prin onomastică – avem exemplul armenilor, în toată lumea, ai balticilor şi musulmani- lor în U.R.S.S., al ardelenilor în Imperiul Hasburgic etc. Cel mai grav ni se pare, însă, faptul că rusa a atacat ro- mâna din R. Moldova şi la nivelul gramaticii, al paradigmelor. Astfel, chiar şi limbajul unor intelectuali de la noi este marcat adeseori de topica rusească: se pune adverbul înaintea verbului atunci când tre- buie să fie tocmai viceversa (cf. uşor face, repede vine, departe ajunge etc.). Este invers, dar de aceeaşi natură, cazul unor pronume, cu precădere al celor relative, care sunt masiv prostpuse substanti- velor prin omiterea articolelor posesive (genitivale) de legătură (cf. elevii cărţile cărora pentru elevii ale cărora cărţi etc.). Supără abu- zul în utilizarea pronumelor personale pe lângă verbe – după mode- lul rusesc, evident, care pur şi simplu seamănă, accidental, cu cel francez. (Ce tu faci? Pentru ce faci? e un exemplu proverbial, în această ordine de idei). Unii moldoveni pierd deja simţul utilizării co- recte a anumitor articole: se recurge la cel nehotărât, când e nece- sară utilizarea celui hotărât; se înregistrează cazuri de substituire a unor articole cu alte nume (careva cărţi-caiete pentru nişte, unele, anumite cărţi-caiete; voi pentru Dvs. – pers. II sing. a pronumelui de politeţe etc.). Este puternică influenţa pe care o exercită limba rusă asu- pra recţiunii din română, astfel tulburându-se nu numai regimul firesc al construcţiei frazei, dar şi sensul ei. Aproape că s-au generalizat – inclusiv printre intelectuali -, construcţii gen: a (se) juca în cărţi / fot- bal – pentru a juca cărţi / fotbal; a conduce cu întreprinderea în loc de a conduce întreprinderea etc. Mai mult: în ultimul timp, în limbajul moldovenilor apar şi calchieri cu o motivaţie mai întâlnită – încă o do- vadă a gravităţii acestui fenomen nociv. Ne referim acum la calchieri făcute prin asocieri sonore, de ordin fonetic. Astfel îşi fac loc în vo- cabularul unor românofoni de la noi îmbinări lexicale de-a dreptul monstruoase precum: i-a stat rău sau el a stat inginer pentru i s-a făcut rău, respectiv, el a devenit inginer (după îmbinările ruse mne stalo ploho, on stal injenrom); ei bolesc pentru echipa Real-Madrid ( = ei sunt suporterii echipei Real-Madrid: după rus. oni boleiut za komandu Real-Madrid); a zvonit aseară (= a telefonat aseară, după rus. on zvonil vcera); el nu s-a reuşit să intre (= nu s-a decis / ho- tărât să intre, după rus. ne reşilsea); mi-i jale, dar nu avem această marfă (= îmi pare rău/ regret, dar…, după rus. mne-nam jal’, no…) etc. Fiţi de acord: persistenţa cu care acţionează – nociv, evi- dent! – rusa asupra românei la noi este de-a dreptul incredibilă. Lu- crurile sunt, însă, explicabile. Iată doar câteva exemple vizând proporţia, raportul român-rus – acum, nu cu 15-20 de ani în urmă! – în domeniul mijloacelor de informare în masă din R. Moldova. Astfel, ziare şi reviste ruseşti apar la noi de două ori mai multe decât în ro- mână. Raportul între posturile de radio române şi ruse e de la 1 la 4, iar al celor de TV de 1 la 8! Şi deoarece tabloul pe care vi l-am prezentat poate părea cuiva prea de tot sumbru, aş dori să închei această comunicare într- o tonalitate mai optimistă. Cu mai bine de patru decenii în urmă, ma- rele romanist şi românist italian Carlo Tagliavini (1903 – 1982), autorul monumentalei monografii Le origini dele lingue neolatine a avut curajul să declare la un congres de studii romanice, la Florenţa: „Pretinsa «limbă moldovenească» nu este de fapt decât româna li- terară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (…) cu unele con- cesii făcute unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul României”. Din fericire, această temerară constatare a lui Tagliavini, care atâţia ani ne-a încălzit sufletele, nu mai este decât parţial vala- bilă. După revenirea la grafia latină, în 1989, „regele a apărut gol” în faţa mulţimii de români basarabeni, pe cât de entuziasmaţi, pe atât de stupefiaţi. Căci, după proclamarea în acelaşi an a limbii de stat şi des- chiderea spre valorile spirituale româneşti, care s-a produs în anii ur- mători, tot mai numeroşi conaţionali de-ai noştri au descoperit splendoarea, bogăţia, frumuseţea limbii strămoşeşti. Tocmai de aceea, conştientizând primejdiile ce ne-au ameninţat şi ne mai ame- ninţă vorbirea, exprimarea şi scrisul, nutrim speranţa de a fi martori şi ai unei curăţări, ai unei asumări masive, dacă nu totale a limbii noastre româneşti, încât să putem vorbi despre pericole vizând limba română din R. Moldova numai la passé composé, dacă nu chiar la plus-que-parfait… (Limba Română, nr. 1, 2003) 1 La baza acestui articol stă o comunicare prezentată în cadrul unui colocviu lingvistic moldo-francez, organizat în noiembrie 2002, la Ca- tedra de filologie franceză a Universităţii de Stat din Moldova. (urmare din numărul anterior)
  • 53. www.oglindaliterara.ro 3754 CCCCEEEENNNNAAAACCCCLLLLUUUU Noapte, fluviu; Mă clatin; Şi eu nimeni; Numele meu. Scrise cu o imensă forţă poetică, poeziile par a fi fost premonito- rii.Ĵncărcate de o sensibilitate aproape feminină, poeziile sunt derutante, tulbu- ratoare. Ĵn fond, orice comentariu, de pri- sos. La ultima întâlnire din iulie am avut plăcerea să salutăm întoarcerea …lui Lili Goia din concediu; să transmi- tem toate urările de bine lordului Den- ciu.Un firesc “La mulţi ani!” pentru că pe 29 august când poetul-prozatorul- prozatorul-analistul Ioan Dumitru Denciu va împlini o vârstă ro- tundă, nu va fi cu noi ( ci cu familia, la pescuit probabil)…Să revenim la “duelul verbal” dintre Lili Goia şi Florin Paraschiv.Aşa, de încălzire, pentru că , de fapt şi unul şi altul sunt doi oameni maturi “ morali şi cu principii”, cum îi place prof.Florin Paraschiv să-l ta- chineze pe Lili Goia. “Moral şi cu principii nu cunosc decât un sin- gur om de pe planeta asta, a zis Lili Goia.Acela a fost Papa Iona Paul al II-lea”. Despre Papa Ioan Paul al doilea şi veleitatile sale de scriitor şi despre topul celor mai slabi scriitori, unde rivalizează cu Saddam Hussein, “am bârfit” puţin, dar de reamintit ar fi bine să ne reamintim că, Sanctitatea Sa Papală a binecuvântat activitatea cultural-spirituală din Vrancea printr-o disticţie specială, semn al apropierii de valorile europene.(Sincer să fiu,- a declarat pe-atunci prozatorul Gheorghe Andrei Neagu - cred că Sanctitatea Sa a aflat despre demersurile culturale făcute de publicaţia “Oglinda Li- terară” – citită în Franţa,Germania, Italia,Suedia,India şi S.U.A. pentru care autorităţile judeţene n-ar trebui să rămână indife- rente.Şi mai cred că la Festivalul Duiliu Zamfirescu am reuşit să ne promovăm valorile culturale care n-au lăsat indiferente autoritătile spirituale de la Curtea Papală, etc, etc”. Cât despre lecturile afe- rente serii, iarăşi s-a citit poezie.De această dată, Gheorghe Su- choverschi cu:Castelanul;Cuvântul;Prezent-trecut;Punctul şi progresia geometrică;două rondeluri: Rondel la cota plus;Beţia de lumină.Suchoverschi şi-a câştigat un loc, un nume.Acela de rondelist.Cu stridenţe şi scăderi valorice- inerente - Suchoverschi impresionează cu rondelul”Beţia de lumină”.Poeta Ştefania Oproescu( mă întreb dacă n-ar fi mai nimerit s-o numesc prozatoarea.Sau eseistă?!)Ĵn fine, scriitoarea Ştefania Oproescu a remarcat rondelul( Beţia de lumină), ca fiind unul reuşit. Celelalte, analizate pe rând au plusuri şi minusuri.Corectabile. “Lichea, zice Gheorghe Neagu.Induce muzicalitate prin citire.Nimic nou, poezia este stagnantă.Noutate tematică are în poezia cu progresia geo- metrică.Despre “Nopţile de poezie” de la Curtea-de-Argeş, despre Carolina Ilica şi Dumitru M. Ioan vom afla din “Jurnalul…” Ştefa- niei Oproescu. Să zicem că şi iulie a trecut…cumva.Nu chiar za- darnic(?!). Mariana Vârtosu Iulie/2008 Nu ne mai miră nimc.Sau aproape nimc. Canicula, inun- daţiile, viiturile, tristeţea şi sinistraţii.Un tablou repetiţiv pentru luna aceasta a fiecărui an, de vreo doi ani încoace.Nu ne miră, dar n- am dori să se transforme în obisnuinţă, în normalitate(?!) Dar, viaţa merge mai departe. Ne întâlnim, ne bucurăm, discutăm di- verse.Cum bunăoară, am fost surprinşi de vizita dlui Marian Rădu- lescu, preşedinte al Asociaţiei Literare Ra-Libris care a venit cu o invitaţie şi o propunere…le respectăm pe amândouă. Să ne în- toarcem la ale noastre:din când în când, câtecineva îndrăzneşte şi, prezintă din creaţia proprie, aşa cum a făcut poeta Constanţa Cornilă citindu-ne următoarele poezii:Altfel sau invers;Repeta- bila schimbare;Tăcere;S-au răsturnat mai multe vase, etc.S-ar desprinde o singură concluzie, emisă de prozatorul Gheorghe An- drei Neagu: “ La poezia citită de Constanţa Cornilă se observă o de- taşare absolută, o renunţare la exprimarea intimistă;în aceste poe- zii autoarea tratează alte teme, existenţialiste, majore cu profunzimi filozofice, unde trăirea poetică este intensă.S-ar putea spune :”Constanţa a renunţat la constanţă!” – completează poeta Ştefania Oproescu, analizând , pe text, fiecare creştere sau sur- plus al poeziilor Constanţei Cornilă. După o absenţă îngrijorătoare( poetul a avut mari probleme de sanătate), din nou printre noi, Constantin Ghiniţă.Ne bucurăm să-l vedem un…înger-vesel- înveşmântat–în-poezie. Ĵmpreună cu el au mai venit Ionel Necula de la Tecuci şi, epigramistul George Pătrăşcanu de la Panciu.Acesta din urmă ne-a dăruit volumul său de epigrame, ree- ditat la “Ra-Libris/Buzău”. Ĵn afara autografelor, epigramistul ne-a dăruit un recital-muzical( chiatară şi solo-voce) aşa cum numai el ştie s-o facă. Colegul epigramist Sava Francu a încercat să răspundă gestului său pe măsura şi, i-a compus un catren ad-hoc: “Ce-ţi voi spune , nu-i o dramă/ Dar nici bine n-o să-ţi pară/ Cum compui tu epigramă/ Aşa cânţi şi la chitară”. Boss ne-a citi “amen- damente” la statutul scriitorilor din US. Amendamente la fiecare articol şi aliniat de lege,într-o ironie acidă, care, ştiu şi eu ce ecou vor avea?!Apoi, ca finalul serii să fie perfect a urmat un dialog epi- gramistic între Sava Francu , Gheorghe Suchoverschi şi George Pătrăşcanu. Din nou, Constanţa Cornilă şi o suită de versuri “FT”.Pri- meşte un avertisment din partea moderatorului de cenaclu( Gheorghe Andrei Neagu): “atenţie la cantonare.Genul confesiunii cu natura să nu plictisească.Caută alte teme.Repeţi exprimările poetice, rişti să nu mai stârneşti interes”. Ascultăm versurile unui tânăr care nu mai există, dar care, la cei douăzeci şi unu de ani , putem spune că, prin poeziile rămase, mai trăieşte.Este cât se poate de viu. Se numeşte Ronald Gasparic şi am scultat urm- ătoarele poezii( prin vocea prozatorului Gheorghe Andrei Neagu): Plâns la zâmbetul meu; Rămân pământ de soare; O floare;Eu, “CONSTANTA CONSTANTEI” deraţie nouă variabile, între care « grosimea feliei de cheddar în mm, dimensiunile pâinii şi caracteristicile ei (albă, cu cereale etc.), canti- tatea de margarină sau de unt şi volumul maionezei, cantitatea de salată, de castraveţi muraţi sau de roşii »! Formula obţinută, prea complicată pentru a fi citată aici, poate fi găsită pe site-ul www.ched- darometer.com. Însă mult mai serioasă, cel puţin pentru admiratorii bucătăriei moleculare, este polemica dezlănţuită de şeful barcelonez Santi San- tamaria, el însuşi aureolat cu trei stele de ghidul Michelin la restau- rantul « El Can Fabes », care îşi acuză colegul, nici mai mult, nici mai puţin, decât că « îşi otrăveşte clienţii cu produse chimice ». Mai mult, el afirmă că inventatorii acestei bucătării chimice nu o consumă ei înşişi, susţinând că o fabricaţie sănătoasă trebuie să se sprijine pe produsele tradiţionale mediteranene şi nu pe surogate chimice, concepute în laborator. Ba chiar lansează un appel autorităţilor spa- niole pentru a verifica nocivitatea unor ingrediente precum azotul li- chid sau metil celuloza. Desigur că astfel de afirmaţii nu puteau lăsa indiferenţi nici pe Ferran Adrià, care s-a grăbit să riposteze afirmând lipsa de nocivi- tate a produselor incriminate, nici Agenţia spaniolă de securitate ali- mentară, care a răspuns că toate aditivele utilizate sunt în accord cu standardele Uniunii Europene. Însă Santamaria, jucând fibra ecologică la modă, insistă : « Cum putem noi, apărătorii produselor naturale locale, să introdu- cem produse nenaturale în bucătăria noastră ? » Numai că în ciuda cruciadei dezlănţuite de apărătorii buc- ătăriei moleculare, odată ce unul dintre membrii aleşilor din serai a în- drăznit să afirme că « regele e gol », nenumărate voci din public se ridică susţinând că el reprezintă reacţia celor ce preferă « o farfurie de spaghetti cu sos de roşii, o mâncare de cartofi, ouă ochiuri sau nişte sângerei ». Problema este că astfel de mâncăruri, « ca la mam’acasă », nu pot fi facturate 200 sau 250 Euro meniul ! Îmi amintesc că, acum vreo douăzeci de ani, când luam masa la celebrul « Troisgros » din Roanne, comeseanul meu, un fin cu- noscător al bucătăriei franceze, a comandat un « steak frittes ». Uimit de această alegere, atât de banală, l-am întrebat de ce nu a ales, de exemplu, renumitul « saumon à l’oseille », care l-a făcut faimos pe pa- tronul restaurantului. La care mi-a răspuns că un adevărat mare buc- ătar se distinge prin calitatea unui fel de mâncare pe care-l poate găti oricine. Şi pe care, de altfel, nu se jenează să-l factureze tot atât cât şi omleta cu caviar pe care, novice, o alesesem eu ! Paris, iulie 2008 (urmare din pag. 3724) Ce mâncăm diseară ?
  • 54. 3755www.oglindaliterara.ro EEEEPPPPIIIISSSSTTTTOOOOLLLLEEEE RRRRUUUURRRRAAAALLLLEEEE Personal cred că şi comunitatea intelectualilor din marile familii albaneze care au emigrat în Franţa poate contribui la schim- barea imaginii ţării lor şi atingerea unui nivel european. - Absolut. Sunt multe de făcut, pentru că Franţa este foarte puţin prezentă în Albania, ceea este păcat. Acolo, unde există o piaţă, industriaşii francezi sunt foarte puţini. Este de in- vestit în domeniul rutier, în autostrăzi, baraje, electrificarea unor zone. Dacă vrea să-şi dezvolte turismul, şi această ţară merită acest lucru pentru că are un patrimoniu minunat. Poate nu întâmplător este supranumită „Ţara Vulturilor”. - Coasta de Sud este magnifică şi cu nimic mai prejos decât vecinii din Nord, cum ar fi Croaţia cu coastele sale de ex- cepţie. Albania este tot atât de remarcabilă şi merită descoperită. Sunt conservate intact sate întregi, vechi biserici bizantine. Turis- mul cultural este unul dintre drumurile ce pot deschide porţile pla- nului economic. Putem vorbi de o dinamică a relaţiilor franco-albaneze şi în ce plan? - Dinamismul relaţiilor dintre cele două ţări se poate ma- nifesta în toate planurile. Într-una dintre vizitele în Alba- nia am fost însoţit de un coleg. Acesta, având experienţa dezvoltării producţiei de ulei de măsline în departamentul său, Drome, deja a calculat cât ar costa dezvoltarea unui lanţ industrial similar acolo. În acest scop, am contactat împreună un avocat lionez pentru crearea unei camere de comerţ albano-franceze. Ne aflăm într-un stadiu avan- sat, statutl fiind elaborat deja de un an. Păreţi îndrăgostit de Albania, domnule senator. Da, e adevărat. Şi vă explic de ce. Din copilărie am fost fascinat de ţara Vulturilor, dorindu-mi să o vizitez, cu atât mai mult cu cât îmi era inaccesibilă. Mai târziu, mergând în Grecia sau în Iu- goslavia, mi-am propus să descopăr într-o bună zi şi Albania. Apoi, în urmă cu 15 ani, cu ocazia unui festival internaţional de film în Re- publica Cehă am cunoscut un cineast albanez care prezenta un film, într-o perioadă în care în Albania nu exista o sală de cinema- tograf deschisă. Ne-am dorit totuşi să organizăm un festival inter- naţional europeean de film la Tirana. M-a invitat la Tirana şi mi-am zis: de ce nu?! Cu toate că era o perioadă destul de riscantă. Am putut vizita împrejurimile doar în coloană oficială, păzită. Aici am cunoscut albanezi în vârstă de 80 de ani care vorbeau perfect limba franceză. Când i-am întrebat unde au învăţat atât de bine limba franceză, mi-au răspuns – şi nu exagerez! – cu lacrimi în ochi: frecventaseră un liceu în franceză. Apoi, au reuşit să-şi con- (urmare din pag. 3736) serve într-o manieră perfectă franceza întrucât ascultaseră, pe furiş, Radio France Internaţional. Am fost profund emoţinat! (...) Aţi avut timpul necesar concretizării vreunui proiect în Al- bania? Da. Cu sprijinul financiar al guvernului francez, al preşe- dintelui Consiliului General al Loirei şi ministerului Cooperaţiei bi- laterale, am reuşit să reconstruim un spital la El Bassa. În prezent, spitalul este în activitate. A fost greu, totul a avut un preţ, dar am reuşit. Am avut şansa să găsesc persoane ataşate ideii de valoare şi evoluţie, foarte corecte, loiale şi curajoase, respectuoase, în toate cele trei comunităţi religioase: creştin ortodoxă, catolică, mu- sulmană. Care este viitorul apropiat al Albaniei, din punctul domniei voastre de vedere? Debutul aderării la Comunitatea europeană. Va fi o lungă luptă, primul obstacol fiind ratificarea anumitor acorduri, deja rati- ficate de alte state europene. A sprijini Albania în acest sens este o prioritate. Precum şi a avea din ce în ce mai multe schimburi eco- nomice, culturale, ca şi dezvoltarea turismului. Puteţi estima un timp necesar pentru aderare? Suntem în dilaog cu preşedintele Sarkozy pe această temă, iar Parlamentul va şti să perceapă aceste aspecte înainte de sfârşitul anului. Domnule senator, un cuvânt către cititorii din România. România este una dintre rarele ţări francofone cu care noi avem legături particulare, de asemenea, de simpatie şi ataşament faţă de poporul român. Şi dumneavoastră aţi trăit perioade grele. Cele două ţări, Albania şi România au cunoscut dictaturi feroce, in- comparabile altor regimuri comuniste ale Europei. Ĩn prezent Ro- mânia se află pe drumul cel bun. Cum am putea uita că una dintre ultimele vizite ale generalului de Gaulle, în 1968, a fost în Româ- nia?! Istoricii spun că generalul de Gaulle a condiţionat vizita sa, încă din 1964, de eliberarea deţinuţilor politici din închisorile comuniste. Vizita generalului de Gaulle în România nu a fost înţe- leasă în acea vreme. Dar, generalul de Gaulle nu vizita un regim politic, ci ţara. Sau poporul. Da, Poporul. Acelaşi lucru l-a făcut şi pentru China. Ge- neralul de Gaulle vizita popoarele. Paris, 7 februarie 2008 (interviuri realizate la Paris, ianuarie-februarie 2008; traducerea şi adaptarea în lb română aparţin autoarei) DIALOGURI PARIZIENE Pentru conformitate: Liviu Ţiglea
  • 55. www.oglindaliterara.ro 3756 JJJJUUUURRRRNNNNAAAALLLL TTTTEEEEAAAATTTTRRRRAAAALLLL Ce comparaţii ciudate-i mai trec ludicului, prin minte! Într-o seară, m-am gîndit că eroina titulară a Caprei cu trei iezi este surată de caracter & maladie cu Anca din Năpasta şi Nastasia din drama lui G.M.Zamfirescu! ¤ Ce-nseamnă să nu te documen- tezi! Intr-o revistă (supliment tv) se afirmă că Andrei Şerban a regizat, în timpul fa- cultăţii, o versiune prea îndrăzneaţă a piesei Iulius Cezar şi-n urma scandalului iscat „i-a devenit aproape imposibil să-şi găsească o slujbă!”.Da’ de unde! Nu a avut nevoie de o slujbă în România, deoarece a plecat din ţară. Iar montarea nu a fost una stîrnitoare de scandal...Dacă cei care afirmă bazaconii teatrale ar citi cronicile epocii, s-ar lămuri. Ori dacă, măcar, i-ar întreba pe cei care cunosc istoria teatrului româ- nesc. Sau, în alt supliment, se spune că Mălăele ar fi „ regizorul şi scenaristul piesei Revizorul”. Nu are cum! Scenaristul e N.V.Gogol, zău!...Dintotdeauna! ¤ Un actor îmi spune, cu umor, că toţi ajungem, pînă la urmă, pe scena Galei UNITER : măcar în primele minute ale manifestării, cînd sunt amintiţi dispăruţii ultimului an... FFiillee ddiinnttrr--uunn jjuurrnnaall tteeaattrraall Bogdan Ulmu ¤ Văzînd spectacolul meu Vreau să număr stelele, după li- bretul lui Ion Sava, amicul T.G. face trimiteri interesante : la Ferma animalelor a lui Oewell şi la...procesul grupului Ilaşcu, de la Tiraspol. Nu mă gîndisem la ele, sincer! Dar au noimă, ambele. Dar, tot într-un elan comparatist, mă gîndesc la Steaua fără nume şi Rinocerii. Trebuie să le dezvolt, cîndva... ¤ Am un sentiment împărţit, pentru directorii de teatru care nu vor să demisioneze, la propunerea coordonatorului de credit : era unul la Iaşi, altul e la Tîrgu Mureş, mai ştiam unul la Reşiţa sau la Cluj, la Bacău şi Piteşti...dar în care oraş nu am întîlnit astfel de cramponari?! Poate nu am dreptul să-i judec, deoarece nu am deţinut ni- ciodată o funcţie de conducere; dar o minimă demnitate, o brumă de onoare şi un sentiment de dispreţ, m+ar face, probabil, să nu aş- tept să mi se zică de două ori... ¤ Într-un interviu, marele artist Dorel Vişan (pe care am avut plăcerea să-l cunosc bine) face o afirmaţie care îmi sună a alint :”...A trecut numai personalul pe lîngă mine – l-am prins şi m-am urcat în el, dar dacă trecea acceleratul...”. Păi dacă Dorel Vişan se plînge de insatisfacţii profesio- nale...ce să mai zică talentaţii anonimi din teatre, care n-au văzut în viaţa lor personalul?! Eu zic să nu-l mînie pe Dumnezeu artistul clu- jean. Şi îl asigur că ăla în care s-a urcat era chiar...rapidul. Mai sunt şanse să apară şi Inter-City-ul, nu?... ¤ O ştire dintr-un cotidian central avertizează virtualii spectatori ai piesei lui Peca Ştefan Ziua futută a lui Nils că limbajul dramei este „extrem de explicit şi textul e interzis minorilor şi ultrapudicilor”. Nu mai era nevoie de avertisment – doar şi titlul este la fel de explicit precum limbajul ei... dialectologie) al mentorului „Vieţii noi” – Ovid Densuşianu. Nu lipsită de interes litera este şi referirea la poetul (fost elev) Virgil Huzum, care-i trimite un volum de versuri cu o lungă dedicaţie (admiraţia faţă de strălucitul profesor şi mentor rămâ- nându-i constantă). Cât despre moartea lui Bogrea, prin care „ţara era văduvită de una dintre cele mai învăţate minţi, iar Europa de unul dintre savanţii ei de seamă”,15 I.M.Raşcu nu putea scrie mai mult decât: „Durerile mari sunt mute”. În mai 1927 Raşcu se simţea vlăguit de şicanele vieţii, de efortul , aparent zadarnic, depus pentru redactarea lucrării „Le rou- main et la terre française”. Robusteţea sufletească şi intelectuală îl ajută să treacă uşor peste aceste momente, iar lucrul la studiul despre Eminescu îi dădea curaj, mai mult, se gândea şi la un doctorat susţinut la Sor- bona. Îi trimite prietenului de la Focşani volumul de versuri „Ne- linişti”, apărut prin grija scriitorului Alexandru Iascarov – Moldo- veanu16 , cu dedicaţia: „Sufletului ales, caracterului nobil, Domnului P.B. Chiriţă, prietenie devotată şi neştearsă amintire a clipelor pe- trecute împreună, I.M.Raşcu –Fontenay aux Roses, 25 aprilie, 1927”. Redusă ca întindere, scrisoarea din septembrie 1927 anunţa o altă cu o prezentare mai largă a proiectelor poetice şi de istorie-literară, acum interesându-se mai mult de situaţia sa finan- ciară, de biroul şi cărţile rămase la Focşani. Toamna lui 1929 îl găseşte la Bucureşti, transferat la Li- ceul „Gh. Şincai”, căutându-şi o odaie potrivită, aceea de pe str. Berzei 45 prezentând inconvenienţe (cât de mizeră trebuie să fi fost camera, dacă soborul, austerul şi strâmtoratul poet era mulţu- mit de ea!?)17 . În sfârşit, îşi anunţă prietenul că se apropia momentul când îşi va ridica cărţile şi biroul, singura avere care l-a preocupat în toţi anii în care a lipsit din Focşani. _________________________ 1 Virgil Huzum, „I.M. Raşcu, medalion literar”, în Revista noastră, an I, nr. 2, Focşani, aprilie 1972; D. Murăraşu, „I.M.Raşcu istoric literar”, în „Re- vista noastră”, anul III, nr. 19-20-21, Focşani, octombrie-decembrie 1974; Mihail Steriade – „Scrisoare din Belgia”, în „Revista noastră”, an IV, nr. 22- 23-24, Focşani, ianuarie-martie 1975; Tudor Opriş, „Revista noastră în con- ştiinţa timpului”, în „Revista noastră” an IV, nr. 22-23-24, Focşani, ianuarie-martie 1975; Barbu Solacolu, „Poetul I.M. Raşcu” în „Evocări, confesiuni, portrete”, editura Cartea Românească, 1974; Constantin Ciopraga, „Reveria şi valenţele ei (I.M.Raşcu)”, în Coordonate Culturale vrâncene, Focşani, 1972. 2 Barbu Solacolu, op. cit., pag. 304). 3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini, Ediţia a II-a, revă- zută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 705. 4 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, III, Evoluţia poe- ziei lirice, p. 292-293. 5 D. Murăraşu, op. cit., p. 300-301. 6 „32 opere din literatura română”, 1933; „Eminescu şi Alecsandri”, 1935, „Convingeri literare”, 1937; „Alte opere din literatura română”, 1938. 7 Scrisoarea din 1926(?) 8 Cf. Barbu Solacolu, op. cit., p. 307. 9 Scrisorile sunt expediate de la Fontenay aux Roses (Paris), două din pri- mul an (1924), trei din anii de mijloc ai perioadei (1926-1927) şi una la reîntoarcerea în ţară (1929). 10 “Plăcerea excursiilor… o are şi la Paris. Cum aşi putea uita începutul de primăvară, când în plimbarea pe aleile de la Saint-Cloud, îmbrăţişând cu privirea împrejurimile, Raşcu a început să rostească emoţionant: „Verde crud, verde crud…” … Am bănuit de atunci că Raşcu avea să scrie o dată un studiu despre Bacovia al cărui volum „Scântei galbene” îl primise de curând din ţară şi mi l-a împrumutat ca să-l cunosc şi eu”. (D. Murăraşu, op. cit. p. 303). 11 Scrisoarea din 13 septermbrie 1924. 12 Aluzie la farsa literară a lui B.P. Haşdeu în disputa cu cercurile „Convor- birilor Literare”. 13 Nicolae Iorga, Un cugetător politic moldovean de la jumătatea secolu- lui al XIX-lea, în „Memoriile Secţiunii Istorice a Academiei Române”, 1932. 14 L.Kalustian, Facsimile, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, p.108 şi urm. 15 Pe coperta a IX-a este tipărită nota explicativă „Un prieten al poetului a tipărit acest volum, Tip. „Lupta” M Stroilă, în anul 1927, Bucureşti”. 16 Coincidenţă! Prietenul lui Topîrceanu la Iaşi va locui tot pe Berzei, în Bucureşti. 17 Mai mult ca sigur acelaşi birou pe care l-am văzut în toamna lui 1971, în locuinţa ultimă a poetului de pe strada Frumoasei din Bucureşti cu pri- lejul primei şi singurei vizite făcute, celelalte fiind spulberate de moartea poetului. PPooeettuull II..MM.. RRaaşşccuu îînn ssccrriissoorrii (urmare din pag. 3738)
  • 56. 3757www.oglindaliterara.ro EEEESSSSEEEEUUUU Ca şi altă enormitate a sfidării aceluiaşi sărman bun simţ, conform căruia filozoful se auto-taxează drept “primul imoralist (…) par excellence.” Dacă el o spune, dacă el “se ştie” că este imoralist, de ce am încerca noi să-i cosmetizăm profilul, mai ales că şi noi credem la fel?! Este un mare imoralist - a fost adică - şi de fapt rămâne prin tot ce ne-a parvenit, prin scris, de la el. §) O nefericită creatură ce nu şi-a putut acorda ome- neasca odihnă, cuvenită după truda omenească - să-i zicem Nietzsche - se afunda, cu peste un secol în urmă, în măiestrite îm- pletiri de gând şi slovă pe … canavaua mizeriei morale - ateismul militant, agresiv. Nesatisfăcut, parcă, de agresivitatea duşmăniei lui, faţă de Dumnezeu, nefericitul filosof coboară ştacheta dem- nităţii poziţiei sale critice, la cota vulgarităţii “savante”. Să rupem din literatura păcatului o mostră, doar una: * Vorbind teologic, căci eu vorbesc rar ca teolog, Dumne- zeu însuşi a fost acela care la capătul zilei de muncă s-a aşezat, ca şarpe, sub arborele cunoaşterii, odihnindu-se de faptul de a fi Dumnezeu. Făcuse totul prea frumos. Dracul nu este altceva decât leneveala lui Dumnezeu în fiecare a şaptea zi. Se mai poate comenta ceva la hotarul unor astfel de gân- duri? Absolut nimic. Mai ales că făuritorul unor astfel de “filozofeme” crede şi scrie despre “opera” lui atee că “nu există ceva mai (…) indepen- dent, mai zguduitor, mai răutăcios excluzând orice disponibilităţi de comentare. Lupta înverşunată împotriva adevărului general- admis este înfiorătoare. O atavică foame de demolare îl “pârjoleşte” pe filozof, chi- nuindu-l să creadă şi să scrie că din copacii vremii s-au scuturat pe jos “adevăruri” nedemne pe care se cuvine să le mai şi calci, să le zdrobeşti, fiind … prea multe. Trist suflet. §) Convins de stupoarea ce se va desfăşura în jurul lui şi a gândirii lui, filozoful devorator de Dumnezeu nu vrea să lase ni- mănui favoarea de a mai descoperi ceva neblamat, în ceea ce-l priveşte. Se dezvăluie tuturor, cu sarcastică plăcere. Să-l cităm, fiindcă - de mult se ştie - fiecare pasăre pe limba ei piere, în cazul filozofului “câştigând” în oprobriu. * Într-o zi de numele meu se va lega amintirea despre ceva neobişnuit, despre o criză cum n-a mai existat pe pământ (…) împotriva a tot ceea ce a fost (…) sfinţit până acum. Nu am nimic din ceea ce este propriu unui întemeietor de religie. Religiile sunt treburile gloatelor; eu simt nevoia să mă spăl pe mâini după con- tactul cu oamenii religioşi. Şi pentru a permite destinului să se răzbune împotriva demnităţii şi orgoliului său, împotriva blasfemiei gândirii sale, filo- zoful se lasă ispitit să se “auto-demaşte” în ochii posterităţii, prin verbiajul care urmează. * Nu vreau să fiu un sfânt, prefer să fiu un măscărici. Şi ca într-un profetic exces de auto-evaluare, concluzio- nează… * Poate că sunt un măscărici. Iar noi îi împlinim doar gândul; chiar dacă … genial, tot măscărici se numeşte şi rămâne. Explicaţia tragediei ne-o dă tot filozoful, amintindu-ne că pentru a-l înţelege e nevoie să ne adâncim într-o “abisalitate psi- hologică”. §) Să întocmim, împreună cu … el, un posibil breviar al ateismului agresiv, “misionarist” în intenţiile sale, periculos pentru Între Dionysos şi Nietzsche… filozofând cu “ciocanul” şi răsturnând “blestemul” moralei MMiirrcceeaa HHoommeessccuu (urmare din numărul anterior) spiritele scientist-raţionaliste, sceptice, tocmai prin fascinaţia pozi- tivismului militant, însumat. E bine să-l cunoaştem, oare? Desigur, fiindcă nu poţi nici să iubeşti, nici să urăşti decât ceea ce cunoşti… cât mai profund te dovedeşti în stare a o face. După care vine şi opţiunea - iubire sau ură, refuz sau ac- cept. 1. Dumnezeu este o noţiune contrarie vieţii fiindcă reu- neşte tot ce e păgubitor, otrăvitor, duşmănos, faţă de viaţă. El, toc- mai El, creatorul vieţii însăşi, acuzat că o otrăveşte. 2. Lumea de dincolo, viaţa veşnică, este o născocire des- tinată devalorizării unicei lumi şi vieţi care există, destinată distru- gerii oricărui sens al vieţii şi lumii pământeşti. 3. Noţiunea de suflet, inclusiv “sufletul” care urmează a se înfăţişa la “judecata de apoi”, este o născocire destinată dis- preţuirii trupului, pentru abaterea atenţiei de la nevoile terestre, pentru abandonarea trupului în favoarea spiritului. O convulsie per- petuă între penitenţă şi “isteria mântuirii”. 4. Noţiunea de păcat e altă născocire, împreună cu in- strumentul de tortură corespunzător în plan psihologic, respectiv conceptul de “liber-arbitru”. Totul ar fi destinat derutării instinctelor. Totul vizează exacerbarea neîncrederii în instincte; iar din această neîncredere să se facă o a doua natură a condiţiei umane. Per- versă imaginaţie. 5. Mai neînţeleaptă născocire este, însă, presupunerea că scopul existenţei omeneşti - mântuirea, vizavi de păcatul proto- părinţilor stirpei omeneşti - n-ar fi cel relatat, ci că “sfinţenia” (aşa numesc ateii mântuirea) ar fi o uitare şi o negare de sine, simbol al decadenţei; neputinţa de a găsi propriul folos şi rost, pentru viaţă. Se pretinde că o asemenea distrugere de sine” ar fi în concepţia creştină “emblema divinului în om”. Falsul intelectual al deducţiei e evident; nimic din creştinism nu e pasivitate, ci strădanie, efort per- sonal, opţiune, comparaţie şi libertate… mai ales libertate; în iu- bire şi destin. 6. Suprema… nemernicie se formulează însă în sfidarea supremei trăsături pe care se clădeşte creştinismul ca dogmă mo- rală şi tradiţie - iubirea, adică. Cred, cei fără Dumnezeu, că este în- spăimântător să se ia parte celor slabi, bolnavi, rataţi, celor ce “suferă de ei înşişi” (oare să nu-şi fi dat seama Nietzsche că în- treaga sa viaţă a “suferit” de el însuşi?”), celor ce “trebuie să piară.” Moartea ar fi “raţiunea” existenţei lor, chiar dacă - din oarecare jenă - nu au toţi curajul să o strige în public şi oricând, precum men- torul-filozof al ateismului. §) N-am epuizat decât în parte ateismul aforistic nietzs- chenian; am abordat doar câteva idei-forţă din recuzita de uz mo- dern a ateilor … moderni; a snobilor gândirii “subţiri” a leneşilor “întru opţiune” care n-au tăria de a-şi asuma rigorile şi disciplina unei credinţe şi preferă să pozeze în falşi sceptici. Gândirea şi sufletul lui Nietzsche oferă însă şi alte “faţete” care au şi străluciri, nu doar umbre; creştini fiind şi creştineşte gân- dind se cuvine să iertăm - din iubire - ceea ce omul din el a rătă- cit ca faptă păcătoasă. Duritatea “judecăţilor” de până acum se justifică prin aceea că, indiferent de împrejurări, sau scopuri … excesiv de în- alte, despre Dumnezeu nu se poate şi nu se acceptă să se vor- bească decât cu respectul determinat de ipostasul de demiurg absolut. Altminteri ar însemna să acceptăm lichelismul moral, ce- rinţă inacceptabilă, indiferent de la ce … “înălţime” coboară. §) O ultimă “perlă” decupată din filmul ateismului nietzs- chenian, care ridică un colţ din cortina contradicţiilor acestui … chi- nuit al destinului său, despre care - repet - am convingerea că întreaga sa viaţă a suferit cumplit “de el însuşi”, mai mult decât de toate bolile reale, sau imaginare, pe care i le-au atribuit cei ce s-
  • 57. www.oglindaliterara.ro 3758 LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRIIII SSSSUUUUBBBB AAAABBBBAAAAJJJJUUUURRRR au ocupat de morbida-i viaţă şi personalitate. A rămas de pomină, în istoria ateismului mondial, mo- mentul Nietzsche în care şi-au pus nădejdea atâţia intelectuali sceptici, scientişti şi pozitivişti. Nu atât pentru atitudinea în sine a filozofului, care ţine de individ, cultură, ambient şi … oportunism, totuşi - cât mai ales pen- tru nevoia de motivaţie pe care o resimt mai toţi ateii (o motivaţie, poate, faţă de ei înşişi) deşi nimeni nu le reproşează nimic, ex- ceptând omeneasca milă pe care o trezeşte deriva lor spirituală. Deci, din “Ecce homo” … citare: * A ataca este la mine o dovadă de bunăvoinţă, eventual de gratitudine. Cinstesc, legându-mi numele de cel al cauzei pe care o atac. Dacă mă războiesc cu creştinismul o fac deoarece din această parte n-am suferit neplăceri şi nu mi s-au pus piedici; cei mai serioşi creştini mi-au fost totdeauna binevoitori. Vrednică de milă este o atare sistemă de gândire; ataci fiindcă preţuieşti; ierta- bilă însă de pe poziţiile… suferinţei (mai ales de sine însuşi!). Un om liber - dar cine poate pretinde azi că mai e liber? - trebuie … nu numai să-şi poată iubi duşmanii, dar trebuie şi să-şi poată urî prietenii. E “perversă” această perspectivă asupra liber- tăţii? Aparent, da. Şi totuşi pe Nietzsche trebuie să-l “urâm” priete- neşte şi mai ales să-l iubim, duşman fiindu-ne… prin anti-creştinismul lui. Să ne străduim totuşi să-l “înţelegem”. Con- fratele lui, Otto Ernst, îl numeşte “un profet fals”, fără să greşească. Nu numai fals, ci de-a dreptul “răsturnat”. Urăşte fiindcă este blând, amabil, milos. Este creştin în adâncurile sale de om, dar atacă creştinismul fiindcă ştie cât de adâncă este mila… de oameni. Îl atacă pe Wagner fiindcă îl iubeşte. Întreaga-i filozofie este tragedia singurătăţii sale adânci, în care iubeşte şi urăşte alternativ şi sub- stitutiv. Rm. Sărat, 27 iulie 1991 (de trei ori refăcut până în 2007) P.S.: Întreaga mea viaţă a fost “terorizată” - mai întâi - de DORINŢA nebunească de afla cât mai multe adevăruri, poate pre- meditat ascunse şi - ulterior - de impulsul / pornire pernicios, ge- nerator de nume - roase conflicte, de a “divulga” şi altora ceea ce “descoperisem” eu. Acum, apropiindu-mă de capătul “cursei”, măr- turisesc - fără jenă - că tot ce am câştigat prin DORINŢĂ am pier- dut prin IMPULS / PORNIRE. Dar… nu regret nimic. După o anumită vârstă chiar şi erorile (inclusiv “prostiile”) ţi le aminteşti cu nostalgică indulgenţă… dacă nu cu … plăcere. (Mircea Victor Homescu, Rm. Sărat, 2001) 1 În realitate conştiinţă este ceea ce facem de FRICĂ, de NE- VOIE sau de … PLĂCERE Este cunoscut faptul că întreaga creaţie rebreniană (nuvele şi romane) poartă pecetea realismului. Exegeza operei lui Rebreanu de dată recentă a ambiţionat în a nuanţa realismul care transpare din creaţia acestui scriitor, in- vocând un argument de ordin estetic, şi anume că realismul lui Rebreanu diferă de cel balzacian, flaubertian şi chiar zo- list. Respingând noţiunea de realism dur, pe motivul că aceasta nu este detectabilă în creaţia rebreniană în totalitatea ei, într-un ar- ticol din România literară (nr. 47/21.09.1985, p. 4) – Dincolo de graniţele realismului - Ion Simuţ propune formula de realism tra- gic, formulă care ar justifica demersul său analitic. Împărtăşind opinia acestui exeget, vom preciza că Liviu Re- breanu are un acut simţ al tragicului. Romancierul născut la Târli- şiua este atras de evenimentele care au în ele un sâmbure de tragism. Cine aruncă o privire asupra galeriei tipologice a persona- jelor din romanele lui Rebreanu, va putea observa că acestea au un destin tragic, iar sufletele lor, asemenea unei bulboane din po- vestirile sadoveniene, la suprafaţă afişează un calm aparent, dar în adâncuri ascund vârtejuri ameţitoare. Având în vedere aceste consideraţii preliminare, vom apre- cia că personajele romanelor lui Rebreanu - cele mai multe - au un comportament care aduce cu cel al personajelor din tragedia greacă. La eroii lui Rebreanu, ca şi la cei din tragediile lui Eschil, Sofocle sau Euripide, conflictul dintre pornirile contradictorii este unul interior, lupta se dă între pasiune şi raţiune. Bunăoară Ion, din romanul cu acelaşi nume, se zbate între ,,glasul iubirii” şi cel al pă- mântului, sufletul său înscriind o sinusoidă între aceste două ex- tremităţi. Deşi tânjeşte la modul absolut după fiecare din aceste glasuri, în ciuda eforturilor sale disperate, Ion nu va reuşi să le unească într-un singur tot. Exemplar elocvent al legii luptei con- trariilor, Ion constituie, prin sfârşitul său tragic, o abatere de la ve- chiul mit al androginului. Cu Apostol Bologa – protagonistul romanului Pădurea spânzuraţilor – se întâmplă acelaşi lucru: cele două glasuri - iu- birea de neam şi conştiinţa de ofiţer - nu se pot împăca într-unul şi acelaşi suflet. Evoluţia sa psihologică de la un pol la altul dezvăluie un suflet complicat. Zbuciumul de a nu fi găsit soluţia ideală se transformă în obsesie şi de aici până la gestul disperat al dezertă- rii nu mai este decât un singur pas. Romanele Răscoala şi Crăişorul Horia reiau, la dimen- siunile colectivităţii, destinul lui Ion, personaj pe care autorul l-a dorit emblematic, simbolic, pentru cei din rândurile cărora provine. E drept că, în aceste două romane, cele două glasuri - cel al iubi- rii şi cel al pământului - se suprapun, în sensul că glasul pământu- lui este şi cel al iubirii, dar, lipsiţi de maturitatea politică necesară păstrării acelui TOT pe care îl visau şi-l doreau cu ardoare, ţăranii vor eşua până la urmă în această tentativă, soarta lor fiind una tra- gică. Alcătuit din şapte nuvele care au la bază teza indiană a mi- graţiei sufletelor în şapte vieţi, până a-şi găsi liniştea în Nirvana, Adam şi Eva este povestea de iubire a două suflete ce nu se pot contopi decât după suferinţele celor şapte existenţe în epoci isto- rice diferite. Ideea pe care o vehiculează Rebreanu aici aminteşte de concluzia finală a eroului nuvelei lui Macedonski, Nicu Dereanu, anume că suferinţa este condiţia sine qua non a vieţii şi, implicit, a iubirii. Pe aceeaşi canava se va ţese drama romanelor Jar şi Ciu- leandra. Liane Rosmarin, din primul roman şi Puiu Faranga, din cel de-al doilea, sfârşesc tragic: femeia se sinucide, bărbatul într- o casă de sănătate, jucând rolul bolnavului închipuit, va ajunge ceea ce mima - un alienat mintal. Cei doi nu puteau avea alt sfâr- şit, deoarece au trădat, fiecare în felul său, “glasul iubirii”. La gân- dul că va rămâne fată bătrână, Liane va renunţa cu destulă uşurinţă la iubirea serafică şi, atrasă de porniri carnale, va cădea în plasa unui don Juan ocazional. Prin gestul său criminal, de a-şi fi sugrumat soţia, Puiu Faranga este - parafrazând titlul unei poe- zii a lui Jacques Prévert - unul din îndrăgostiţii trădaţi. Din cele arătate aici reiese faptul că, indiscutabil, Rebreanu e un romancier cu vocaţia tragicului. Nimeni altul ca el nu a relevat mai profund destinul tragic al omului. Constantin Miu Vocaţia tragicului la Liviu REBREANU
  • 58. Mircea Cărtărescu este un artist de geniu, titan al muncii şi viitor Premiu Nobel. Invidia şi răutatea confraţilor nerealizaţi - şi sunt destui în această ţară – nu-l ating. Un scriitor bun, dacă este şi cinstit, recunoaşte de îndată calitatea altuia mai bun decât el. Oare cei care l-au tradus pe Căr- tărescu în multe limbi străine au fost nişte imbecili? Am citit „Orbitor III.2” cu cea mai mare atenţie. Acum îl deschid la întâmplare şi ochii îmi cad pe o pagină cam pe la mijlocul volumului. Iat-o: 3759www.oglindaliterara.ro EEEESSSSEEEEUUUU „Copiii nu ştiau însă ce dramă avea să se-ntâm- ple cu trupurile lor, cum vor fi împodobite curând cu bă- trâneţe şi degenerare. Cum vor purta pe degete inele karmice, boli şi dureri, cum infarctul le va-nconjura umerii ca o mantie sîngerie. Nu vedeau prin grosimea timpului coroana grea a cancerului ce-avea să le apese tîmplele, colanul accidentelor de circulaţie, ordinul be- ţiei şi-al disperării agăţate de trupul lor scheletic. Încă nu se treziseră vreodată din somn acoperiţi de sudoare, gemînd şi răcnind de groază la gîndul că-ntr-o zi aveau să moară, şi-apoi nu vor mai fi niciodată, ci vor dispărea pentru cît va ţine veşnicia. Că nu vor mai gîndi şi simţi, că viaţa lor a fost o scînteie într-o noapte fără sfîrşit care mai bine nu s-ar fi aprins, mai bine nu s-ar fi aprins… Aveau decenii îndelungate-nainte, iar timpul stătea de- ocamdată pe loc, într-o eternă dimineaţă în care, vii şi fragezi, cu braţe străvezii-roşietice, se alergau la joacă, se cotonogeau la fotbal, se deşelau la „capra”, spuneau bancuri, scuipau, râdeau şi se-njurau. Şi se-ncăierau fără să le pese că trăiesc pe-un fir de praf dintr-un coloid fără margini, ce-avea să se stingă cu-ncetul într-o mare de clipe, de ani, de milenii, de ere şi neoni… Mircea nu ştia că acea vară, veşnică şi pieritoare în acelaşi timp, avea să rămînă centrul de lumină al vie- ţii lui, cu dimineţile filtrate prin frunzişul castanilor din parcul Circului şi cu după-amiezile în care, aproape zi de zi, îl asculta pe Herman…” Nu există, în toată proza românească din ultimii 15 ani, o pagină de o valoare egală, o pagină în care arta cu- vântului să se aplice pe un conţinut uman şi cosmic atît de profund. Dacă o descoperiţi această pagină pe undeva, la vreun alt autor din cei cunoscuţi sau necunoscuţi, vă rog să o comunicaţi, cuvînt cu cuvînt, la redacţia „Oglinzii literare”, şi eu, colaboratorul revistei, sunt gata să mă spînzur! Te salut, Mircea Cărtărescu! Deşi eşti încă tînăr, te afli de pe acum în zenitul literaturii române contemporane! Pentru Mircea Cărtărescu Ionel Bandrabur Aşa se numesc cele 3 volume publicate de curând la Focşani, în care Ion Diaconu a adunat 17 conferinţe ros- tite la subsecţiunea de conferinţe Focşani a „Fundaţiilor Culturale Regale”. D. Ion Diaconu s-a dovedit a fi un neobosit organizator. A condus subsecţia de conferinţe a „Fundaţiilor Culturale Regale” din Focşani – invitând foarte mulţi dintre maeştrii culturii româneşti con- temporane: C.Rădulescu-Motru, Ioan Petrovici, Simion Mehedinţi, C.C. Giurescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Al. Tzigara- Samurcaş, Ion Marin Sadoveanu, Ion Pillat, etc. Dar nu s-a mulţu- mit să organizeze conferinţele acestor maeştri. A obţinut şi textele conferinţelor pe care le-a publicat în trei elegante volume, chiar la Focşani. Unele din aceste comunicări alcătuiesc mici monografii foarte utile prin materialul nou şi punctul de vedere personal al con- ferenţiarului. Bunăoară, Confesiunile filosofico-religioase ale d-lui profesor Ioan Petrovici; sau Rectificări şi adaosuri la biografia lui N. Grigorescu de Al. Tzigara-Sarmurcaş sau micul studiu atât de do- cumentat al d-lui prof. C.C. Giurescu: Din trecutul judeţului Putna. Publicarea acestor conferinţe va aduce, aşadar, foloase ştiinţei ro- mâneşti. Mai ales că sunt semnate de filosofi, istorici şi literaţi de cea mai mare autoritate. Dar valoarea culturală a ciclului acesta de conferinţe în- trece aş putea spune, valoarea ştiinţifică şi literară a comunicărilor. Cum prea bine remarcă d. Ion Diaconu în Cuvîntul lămuritor din fruntea primului volum – prezenţa unui maestru într-un oraş de pro- vincie fecundează spiritualitatea elitei provinciale într-un chip ului- tor. O personalitate puternică, scoborând din orice oraş de provincie – comun şi mediocru – poate dezlănţui revizuiri şi în- dreptări spirituale; poate stimula pe cei plictisiţi şi descurajaţi în mij- locul ori în marginea drumului vieţii; şi poate provoca din belşug aurore sufleteşti. Cu o singură condiţie: numai să voiască!”. Adevărul este că asemenea personalităţi puternice nu prea vor să „scoboare” într-un oraş de provincie. D. Ion Diaconu sugerează un plan de mobilizare a maeştrilor şi scriitorilor de la „centru” – care să-şi petreacă o lună pe an în diferite oraşe pro- vinciale, creând şi promovând pretutindeni „cultura”. Nu e nevoie să mergem atât de departe. „Mobilizarea” aceasta, chiar dacă ar fi realizabilă n-ar fi întotdeauna eficientă. Creatorii de cultură – fie ei şi profesori, filozofi sau artişti – au nevoie de linişte, singurătate şi continuitate pentru a-şi desăvârşi propria lor operă. Dar asta nu în- seamnă că aceiaşi creatori nu pot „scoborî” de mai multe ori pe an şi pentru un interval ceva mai lung, în oraşele de provincie. Expe- rienţele care s-au făcut până acum dovedesc că prezenţa unui maestru înlocuieşte de multe ori, într-un oraş de provincie, lipsa bi- bliotecilor, a instituţiilor culturale şi chiar a „mediului”. Duşmanul cel mai primejdios nu este lipsa mijloacelor tehnice de informaţie şi creaţie culturală – ci deprimarea colectivă, complexul de inferiori- tate al intelectualilor provinciali. Împotriva acestui complex de in- ferioritate orice mijloc de luptă este recomandabil. Sistemul de conferinţe şi publicaţii încurajat de d. Ion Diaconu pare a da roade incalculabile. De aceea îl recomandăm, chiar numai pentru expe- rimentare, tuturor cărturarilor provinciali, care şi-au păstrat întreagă generozitatea şi spiritul de iniţiativă. Lucia Cherciu Tradiţiile şi actualitate românească
  • 59. www.oglindaliterara.ro 3760 NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ Vrând să cumpăr nişte roşii, m-am tot învârtit prin piaţă, printre mormanele aşezate frumos, pe tarabe, strălucitoare, de îţi luau ochii. Nu am luat în seamă că sunt „ roşii de grădină” sau „roşii româ- neşti”, din lădiţe pe care scria în tur- ceşte, şi m-am apropiat de o tarabă unde se găsea o tomată secţionată. M-am uitat atent la in- teriorul semisferei, am spus vânzătoarei că roşia expusă e necoaptă şi, dacă tot voia să mă păcălească, măcar să fi căutat una cât de cât coaptă. Vânzătoarea s-a inflamat şi a început să strige că sunt singurul cumpărător care spune despre roşiile ei ca sunt necoapte. Prin asociaţie de idei, această scenă mi-a adus aminte de existenţa cyberpunk-ului pe piaţă; şi în piaţă. dacă ţinem cont că multe cărţi se vând şi în supermaeket. De curând, am cumpărat de la un chioşc de ziare romanul de succes „Neuromantul” de William Gibson, vân- dut ca supliment al unui ziar. Auzisem şi citisem câte ceva despre acest roman cu multe premii. Nu cunosc cyberpunk-ul decât prin prisma admira- torilor români ai subgenului din jurul defunctului „Jurnal SF”, adică un curent teribilist tip dadaismul sau paradoxismul. Mi- am zis să citesc şi un cyberpunk străin, întâmplător, chiar al unuia dintre întemeitorii curentului. După primul capitol, am vrut să renunţ la lectură; at- mosfera tipică filmelor americane de duzină, cu samurai, mahalale japoneze, e un clişeu mult prea uzitat. Ca şi ele- mentele fantastice sărăcăcioase, gadget-urile şi mai nein- spirate. Stilul? Încâlcit până la autoanulare. După un timp, m-am gândit să merg mai departe cu lectura, spunându-mi că, înainte de 1989, nepreaauzindu- se la noi de Herbert sau Dick, mergea şi un Gibson. Am dat peste mult prea multe descrieri şi trimiteri plicticoase la ve- şnice istorii ale vieţii, considerate înflăcarate de autor, dar adormitoare prin acumulare. Ca „America” lui Franz Kafka sau „Edificiul nebuniei absolute” de Stanislaw Lem, „Neuromantul” e o călătorie ini- ţiatică, împănată cu termeni din industria cibernetică, şi atât. Vulgaritatea unor termeni n-o salvează; tineretul nu citeşte cyberpunk decât dacă i se spune. Nu are nimic a face cu science fiction-ul modern. Ca cyberpunk, este exact cum a fost perceput de calchiatorii români; cine inventează un sub- gen, trasează regulile acestuia. Şi „Telepatul” lui John Brun- ner a fost ceva la vremea lui şi s-a depăşit, dar măcar e science fiction. Scriitorii de science fiction nu încearcă s-o ia înain- tea dezvoltării tehnicii; încearcă s-o anticipeze. Cyberpunk- ul aluat-o haihui, rău de tot, înaintea tehnicii de calcul electronic, şi s-a pierdut în bălării. Nu critic cyberpunk-ul; îl iubesc. E ca la psihiatru: „L-ai iubit pe decedat?”. „Da, dar a decedat”. Acest subgen al SF-ului venea să acopere un gol, dar, orice acoperă un gol, îl protejează. Senzaţii şi percepţii halucinante, plimbări prin me- moria altora, prin spaţii virtuale, subspaţii sau infraspaţii se găsesc cu grămada în serialul „Andromeda”. Nimic deose- bit faţă de basmele moderne obişnuite. De la bagheta ma- gică la calculator e o distanţă de doar câteva secole. Era nevoie de basm modern; maniacii jocurilor pe calculator tre- buie şi ei să fie hrăniţi cu ceva; cu lucruri mai mult sau mai puţin digerabile pe care scriitorii români de cyberpunk le iau şi le fac indigerabile. Călătoria în cyberspaţiu e o umplutură mai mult pentru filmele tematice. Când gadgetul devine scop în sine şi tratat pe sute de pagini, începe să plictisească. Precum astrologia şi metafizica în Evul Mediu, cyberpunk- ul, prin calculator şi lume virtuală, nu e decât un act subcul- tural. Ca orice subcultură, are viaţă scurtă. Cyberpunk-ul e pentru SF cam ce era psihedelic- ul anilor 1970 pentru muzica pop. E un arbust care a prins rădăcini în tavanul frigiderului; atrificios din artificial. „Neuromantul” lui Gibson nu se înscrie în genul science fiction. E un roman scris cu talent, dar nu cu talen- tul lui Dick. Nu are idee. Nici o sumă de idei mai mici n-are. Nici măcar fir narativ. E un ghem; demenţă inteligentă, dacă alienarea mai are vreo legătură cu spiritul, acţiune de dragul acţiunii. Inteligenţa nu ajunge; trebuie dublată de un acut simţ artistic. Literatura este ceea ce visează fiecare şi nu poate transpune în cuvinte; trebuie să vină scriitorul, să-i re- leve indescifrabilul. Când o face încâlcit, avem literatură, dar nu la o cotă calitativă ridicată. Când nu înţelege nimic, cititorul se crede deştept; chiar şi prin faptul că ar putea înţelege orice. Există un hormon al literaturii, mai ales la bărbaţi, dar nu ajunge. Nici chiar multe şiruri de sinapse nu ajung. E nevoie de originalitate şi inteligibilitate, nu de mimetism. Ideea care se desprinde din „Neuromantul” e con- glomeratul însuşi. E o sferă narativă, cu floricele de tehnică electronică şi dialoguri teribiliste, care nu susţin nici o acţiune. În cyberpunk, se întâmplă să se-ntâmple. Ca în se- rialul „Lexx”. „Neuromantul” nu spune nimic. Nu are idei, nu are subiect. Seamănă cu orice altceva. Nu tratează nici măcar politicul, filozoficul, aforisticul sau speculaţia ştiinţifică. Citi- torul poate să şi-l bage undeva, într-un sertar. Premiile lui Gibson se înscriu în politica editorială americană de încurajare, profitabilă tuturor, şi de împingere a sistemului înainte. Americanii dau premii pentru orice, chiar şi pentru performanţa de a face cumpărături inutile. Un premiu care nu răsplăteşte valoarea e mult prea puţin, dar ce-i pasă unui sistem pragmatic de valoare? Considerat de unii „roman avertisment”, nu se înţe- lege ce avertizează „Neuromantul”; poate faptul că nu tre- buie să cadă pe mâna tânărului în formare, că induce comportament deviant, ca în povestea cu avertismentul de pe pachetele de ţigări. Considerat de unii „pseudotehnicist”, acesta trebuie să plece de la tehnică, nu de la romanţarea acesteia. Cyberpunk-ul este o aglomerare de cuvinte din tehnica de calcul, dar de aşa natură amestecate, încât să nu mai înţeleagă nimic nici aceia care vor să înţeleagă lu- cruri de la sine înţelese. Cyberpunk-ul nu e SF; e parte neînsemnată a aces- tuia, care se crede întregul. E purecele care se crede para- zitat de elefant. În deşert, chiar şi aurifer, firul de nisip nu are nici o valoare. Într-o pădure de uscături, o uscătură în plus nu se vede. Neobişnuiţi să înţeleagă ce citesc, mulţi nici nu-şi bat capul cu asta; spun că e trendy. Există şi imaginea în oglindă a lui Gibson; se nu- meşte Serge Brussolo. Acesta ştie să facă un roman dintr- o singură idee; şi are idei. Pot eu să le spun vânzătorilor de cyberpunk faptul că roşiile lor sunt frumoase, că arată bine pe dinafară, te ilu- zionează să cumperi, dar au fost aduse forţat la maturitate şi sunt necoapte pe dinăuntru? Victor Martin William Gibson: “Neuromantul”; un început, la sfârşit
  • 60. 3761www.oglindaliterara.ro MMMMEEEEMMMMOOOORRRRIIIIIIII nim, văd case încastrate sub malul înalt de cca 40 m şi abrupt, din roci grezo-cal- caroase, poate aceeaşi rocă de la Lu- xemburg. O casă de granit şi sticlă, mi se spune că acolo e un azil de bătrîni. Intrăm la o cavă, ca să degustăm un vin de pe- aici, aşa cum e el: alb, tare şi parfumat. Viktor spune că e de soi ordinar şi că se găsesc în zonă vinuri mult mai acătării. Ne grăbim să vedem vechiul sat podgorean, cu pivniţe încăpătoare şi case solide, cu contraforţi, semn că aici nu liposeşte pia- tra pentru fundaţii şi construcţii. Poate că anume gresia să facă mai gustoase soiu- rile de struguri, s-a mai văzut. Fac poze cu grupul nostru urcînd scările spre platoul cu viile Mosellei, amplasate chiar deasupra sau pe terase amenajate la diferite nivele pe cele două maluri foarte abrupte aici. O luăm pieziş; spre o înălţime, însă n-avem soare, iar pe Mosella e o pîclă care l-ar salva pe un pictor nu prea iscusit, însă pe mine mă incomodează grozav la fotografiat. Mergem mai departe, printre vii, C. furase un strugure dar n- am văzut-o să-l mănînce, probabil l-a ascuns, din instinct levantin; coborîm în alt sat vechi de podgoreni – şi mă dumiresc între timp că, dincolo, la nemţi, lucrurile se prezintă în acelaşi fel: vii pe platoul terasat şi nenumărate vile diseminate pe coama dealului, anume ca să aibă privelişte largă asupra văii. Biserici cu turle înalte, ascuţite. Vapoare domoale pe rîu. Cred că abia satul în care am descins este un centru viticol autentic, dar mă rog, pliantele susţin că Remish ar fi cel mai. Revenim în Remish, de data asta pe malul Mosellei, însă nu prea mai pot face fotografii. Ne întoarcem la Differdange, pe drum am discutat una şi alta; Marcel propune ca în una din zilele următoare să mergem amîndoi pînă la Metz, deci în Franţa. Iar Viktor o să vină să mă ia într-o vizită cu autobuzul la Esh-sur-Alzette. Şi acea călătorie la Paris, care îmi încălzeşte sufletul. În plus, Bruxelles şi poate Verdun, iar cu Arthur un drum spre nordul ţării, în zona lui natală - toate astea în urmă- toarele cîteva zile. Iar marţi voi merge în vizită la cîteva secţii ale uzi- nei siderurgice Arbed. Reveniţi pe la 17,00 n-am oprit acasă nici o secundă, ci am rulat mai departe, spre La Sauvage. Parcurgem o magnifică pădure de conifere, unde aş vrea să revin pe picioare, singur, şi să fac poze; coborîm într-o vălcea pe unde trece frontiera. E vorba în fapt de un mic sat de mineri, aici se vorbeşte numai franceza. Vedem o bise- rică ce o reproduce în mic pe cea din Nantes, dăm de o mare stîncă prăbuşită în drum, se zice că fenomenul s-a produs pe la 1850; stră- batem o străduţă cu case de mineri, iată şi casa mai răsărită unde locuia contele X, stăpînul minei, iar lîngă restaurantul unde vom bea o bere, micul postament din dale de piatră de unde contele le rostea minerilor mici discursuri. Restaurantul e chiar pe graniţă, iar grădiniţa din spatele casei, unde am ieşit să mă documentez, e deja dincolo, ca şi linia de cale ferată, cu cîţiva paşi mai încolo. Deci graniţa, pen- tru mine ceva terifiant, inespugnabil – iar în fapt o linie roşie, lată de- o palmă, trasată cu vopsea şi cu cărămizi, printre rondurile grădiniţei respective. Le spun amicilor că am văzut pe vremuri un film cu Fer- nandel, cu acţiune hazlie, într-o brutărie aflată chiar pe graniţa cu Italia. Mă încuviinţează Marcel, băiatul ăsta ştie o mulţime de lucruri. În restaurant, nelipsitul bar şi mese cu fotolii, pe perete un tablou de vînătoare, mulţi cîini, cîţiva conţi şi un biet cerb ce a sărit în apă, de nu i se mai vede decît capul...prea mult realism strică... bem bere din pahare înalte, V. se cam lansează. Aflu că a fost şi un mic lac pe-aici, între dealuri, probabil într-un loc unde s-au surpat galeriile. Marcel îmi spune că în apropiere se află un punct-haltă de unde se poate lua un trenuleţ de vacanţă, pentru o plimbare în subteran. Centrul Cultural organizează în această zonă trasee de plimbare şi altele. La un moment dat se lansează ideea unor spaghetti şi avem în sfîrşit ocazia, noi, Ion Lazu să le gustăm la faţa locului. Dintr-o farfurie adîncă, verzuie, plină cu spaghetti şi cu o zeamă roşcată – un sos de bulion cu carne multă, tocată. E delicioasă şi trag din greu să o dau gata, căci e mare păcat să rămînă în farfurie asemenea bună- tate! Trag şi ceilalţi. La atare efort, se simte nevoia unui vin, comba- tanţi Gelu şi Victor, iar noi rămînem cuminţi. C. promite că o să înveţe şi ea cum se prapară, căci sunt grozave! O luăm la vale, pe malul drept, dinspre gară, al p. Alzette şi ajungem la alt pod, acesta mai lung şi dispus în curbă, probabil mai nou decît primul şi numit Viaduc. Fac alte poze, dias-color şi alb- negru, cu marea catedrală în plan îndepărtat, numită desigur Notre damme şi cu doi îndrăgostiţi venind încoace. Ne oprim pe Terasa Burbonilor, cumpăr ilustrate cu Luxemburgul noaptea, apoi cotim pe nişte străzi, spre centrul oraşului – ajungem îndată la Piaţa Armelor, unde, de jur-împrejur sunt multe magazine, mă uit la aparate foto şi la casetofoane, seducţii irezistibile!, iar C. La bijuterii şi la îmbrăcă- minte. Pozez un cîine care se tîrăşte pe podeaua unei frizerii-coafuri, foarte sictirit – azi nimic de semnalat! – ajungem pe strada princi- pală, unde impresionează cîteva clădiri moderne, extraordinare, vreo 7-8 sedii bancare, numai sticlă brună, aluminiu şi granit, toate lucind şi reflectînd soarele spre apus. Fac iar poze cu aceste imobile de vis, coborîm într-un pasaj de nivel cu vreo zece ieşiri, cu multe scări şi magazine şi cu nişte italieni care dansează pe muzica de la radio, sau se fugăresc fete şi băieţi. Gelu dă un telefon, noi ochim iute o bancă, din motive de antilopă... C. îşi zmulge pantofii din picioare... Pe la 17,10 suntem în faţa ambasadei şi intrăm. Aici totul de- curge fără tracasări, întîi vorbim cu cei doi soţi care fac pe intendenţii ambasadei şi cu fiul bosului, apoi apare şi acesta şi imediat şi soţia lui. Le dau cartea cu autograf, se bucură, citeşte dedicaţia, i-o trans- mite soţiei, încîntată ea însăşi; apoi el citeşte textul cuvîntării mele şi e prea-mulţumit, vrea să o extind pe 8-9 pagini, deci un fel de con- ferinţă-prelegere. Bem cafea. După vreo 2 ore ieşim şi pornim spre casă, mai relaxaţi. În aceeaşi seară, apare Marcel cu prietenul său Claude, vor- bim, privim apoi diapozitive din zona San-Francisco-Los Angeles- Valea Morţii-Las Vegas şi din Canionul Colorado şi dintr-o rezervaţie naturală, apoi din alta, cu indieni navajo, cu case băgate în nişele unor pereţi naturali, inaccesibili, de calcar. Marcel promite să-mi dea cόpii de pe diapozitivele care mi-au plăcut, cu Colorado. Mă culc obosit, fără să fi notat ceva şi fără să fi lucrat la tex- tul conferinţei, sperînd însă că mă voi trezi peste noapte. Mă şi tre- zesc într-un rînd, dar nu-mi vine să aprind lumina, să nu derajzez – şi dorind să-mi cruţ ochii, obosiţi, roşii. Mă culc din nou şi visez ceva de aici, cu străzile astea care-mi plac atît de mult, pentru că nimic nu coboară sub limita curăţeniei şi confortului, nimic nu e jalnic, pono- sit-umilit, precum la noi. A doua zi de dimineaţă, fratele nefiind acasă, dau o raită prin oraş, pun un plic la poştă, apoi scriu textul, dînd spre final şi un citat din Eminescu, moment în care am început să tremur de emoţie, muindu-mă pînă la lacrimi. Mi-e cam teamă să nu păţesc la fel în public, aşa cum am păţit cînd eram cu Ahoe şi am adus vorba des- pre Antal. Şi cu asta, mai pe scurtătură, ajung la ziua de joi: la 13,00 tre- buia să vină Marcel cu Viktor, deja prînzisem şi de fapt terminasem textul conferinţei, iar fratele adusese banane şi un ananas uriaş dulce şi parfumat, din care am îngurgitat o jumătate. Viktor e un domn foarte apropiat, comunicativ, rîde binevoitor şi dă semne că vrea să ne împrietenim. Pornim spre Remich, situat spre estul Du- catului, către Germania, pe malul Mosellei. Trecem prin sate cu as- pect de tîrguri, foarte cochete şi care exercită un fel de seducţie hipnotică asupră-mi, oarecum surprinzătoare pentru un om nevoit să înghită şi să se acomodeze cu orice, oriunde, deci fac în conti- nuare risipă de peliculă dias; ne oprim la nişte vestigii romane, un fost oraş – s-au găsit două statui de bronz ale lui Venus, aflate acum la Luvru. În 1943 nemţii au dărîmat ce mai rămăsese din ziduri, cum făceau cu tot ce nu puteau lua acasă la frau a lor. Aceşti amici lu- xemburghezi ai lui Gelu nu-i iubesc deloc pe nemţi şi ţin s-o subli- nieze, iar eu le spun că am aflat de rezistenţa franceză, (centru subversiunii ducale a fost chiar oraşul Differdange), de refugiaţi şi voluntari şi de toate persecuţiile. Trecem printr-o pădure întinsă, mi se spune că este amenajat acolo un mare parc, nu avem însă timp să-l vizităm; mergem să vedem un vechi sat viticol, care este acest Remich. Din păcate nu avem soare, nici lumină bună pentru toate po- zele pe care aş vrea să le fac, căci m-am îmbogăţit cu un color ne- gativ Kodak şi cu două filme dias. Nu m-aş fi încurcat cu un color Kodak, pentru care developarea se face tocmai în Belgia, dar C. ţine să fac poze din care să păstreze şi ei, aici. Ne preumblăm pe faleză, vara aici e forfotă de nedescris. Rîul Mosella, lat de vreo 200 metri şi plin ochi, ca în perioadele de maxim, cu vapoare şi cîteva bărci cu motor, acum în repaos. Fac cîteva poze, însă lumina..., apoi reve- Ion Lazu Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981) (urmare din numărul anterior) (continuare în nr. viitor)
  • 61. www.oglindaliterara.ro 3762 NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ Un poet de o gravitate trăită ce abor- dează poezia epică şi lirică frontal,confe- siv,este Victor Sterom în volumul cu un titlu simtomatic Deasupra tainei,poeme,Editura Karta-Graphic,2008. Luciditatea observaţiei,trăirea ob- sesivă,pe care se bizuie majoritatea tablourilor extompează sentimentalismul.Po- emele sunt trăiri solemne înfiltrând cititorului un aer misterios şi atemporal.Poezia trăieşte hrănindu-se din propria sevă ce ţâşneşte din interiorul metaforei:astăzi am visat un drum nou în poezie./îmi spunea cineva că este vre- mea.../mă uitam la el ca la un început de munte,/mi se părea că vârful îl poartă prin stele,/că rădăcina zboară prin fur- tuna/care,încet/se instala în mine;(muntele). Rafinamentul acestor poeme stă în schimbarea recuzitei tradiţionale.Poetul trăi- eşte momentele surprinse de eul său expri- mândule printr-un limbaj poetic emancipat,iar atmosfera este ritualizată până la mitologi- zare,este în chip evident reflexul unei notaţii superioare:cobor încet dealul./copila pe umeri priveşte cerul./mari şi nesfârşite câr- duri de păsări care pleacă./fetiţa le face cu mâna.(golul acela din depărtare ia foc). Metafora sentenţioasă cu care,une- ori,se sfârşesc poemele vădesc limpede încercarea de a filtra vechea sensibilitate printr-o percepţie nouă.Un soi de hieratism al reprezentării dă poeziei fior şi grandoare.Efectul vine din răscolirea arhaic- ităţii cu elementele noului curent literar glob- modernul,fenomen sesizat,prima oară de subsemnatul:revin în creştere ca un frunziş de amintiri/prin care am trecut./sângele meu şi zilele mele au răzbit/încăpătoare de spe- ranţă/şi iubire;(deasupra tainei). Experienţa îndelungată,spiritual critic al lui Victor Sterom îl fac să fie obsedat de himera profunzimii,de rădăcinile arhetipale ale sănătăţii poeziei, este convins că aceasta este veşnică ,prin însăşi existenţa Poetu- lui:ori a intrat în sângele meu definitiv/şi nu mai pot,nu mai pot să îndur pe cei/care mi-o fură de sub ochi.(rugă pentru sănătatea poe- ziei). Poetul are o prospeţime a imagi- naţiei incontestabilă şi o percepţie frustă a materialităţii răvăşite.Decorul e aproape ireal,scenografia e un ritual în faţa timpului:ar trebui să deschidem ceasul/cel ce stă între două capace de viaţă şi moarte(.ceasul). Excepţionala capacitate de a da car- naţie obsesiilor,de a le elibera în metafore,fac din poemele lui Victor Sterom tablouri cu secvenţe surprinzătoare. In Deasupra tainei freamătă sensi- bilitatea unui poet cu experienţă şi admirabil. Victor Sterom: Deasupra tainei Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie fap- tul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este al- ceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Du- randal. Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o anal- iză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate, în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale lite- raturii şi în special ale poeziei contemporane, în contextul integrării eu- ropene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota ap- ăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă lite- rară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi ele- mente de istorie literară. Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că auto- rul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilu- mina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul des- tin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim crimi- nal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blan- diana. Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limi- tează doar la a intra în dicţionarul generaţiei. Virgil Diaconu este un fin observator al fenomenului literar con- temporan,un critic obiectiv dar şi un iubitor de literatură care jubilează în faţa efluviilor artisticeşti pe care poezia le dă pe faţă,însă este neiertător cu, aşa zisa, poezie pornografică, care nu este nici pe departe poe- zie.Analistul cufundat prin plonjeu în ”baia literaturii contemporane” des- coperă fenomenele din adâncul literaturii şi rămâne surprins de peisajul descoperit.Fenomenul aisbergului este expus cu toate consecinţele sale.In cea ce nu vede este multă mizerie care îl oripilează. Ce este de- asupra în lumina cuvântului străluceşte amăgind cititorul. Acurateţea co- mentarului trage întotdeauna după ea şi o acuitate a observaţiei. Orizontul poeziei este abordat frontal,în toate aspectele,ajungându-se la concluzia că:..poezia de mâine va cunoaşte şi ea întrupări autentice şi întrupări eşuate,aşa cum s-a întâmplat cu poezia din toate timpurile şi cum se întâmplă cu poezia de azi.Chiar dacă,uneori,criticul este un dile- matic el rămâne, totuşi, un observator obiectiv. Judecăţile sunt rapide şi,în formulări fericite,criticul pune cu uşu- rinţă etichete, impecabil caligrafiate. Intuiţia mecanismului poetic e înto- deauna tradusă în termeni pregnanţi şi sugestivi. În Conţinutul literaturii socialiste de masă criticul dă “masca” jos a unor poeţi ca: Mihai Beniuc, A.E.Baconsky, Ana Blandiana, Radu Cârneci, Dan Rotaru, Eugen Jebeleanu,care au “cântat” şi au făcut “jocul” vremurilor roşii. De aici şi concluzia că majoritatea scriitorilor care au avut funcţii importante în coordonarea culturii (redactori şefi de reviste,direc- tori de teatre,inspectori culturali,etc.) au fost colaboratori ai regimului şi ai securităţii. Autorul volumului Destinul poeziei moderne se remarcă prin ex- traordinarul élan sociologic pus în scrutarea realităţii fenomenului literar românesc.Virgil Diaconu e,ca Lucian Alexiu,un voluptos al limbajului artis- tic,trăgând în fraze concrete nota specifică a unui fenomen lit- erar(vezi:problema generaţiilor) a cutărui poet,nuanţând textul până la transparenţa pură a adevărului şi circumscriind cu uşurinţă genul proxim al poeziei prin analogii. Critica foiletonistă a lui Virgil Diaconu exercită o funcţie,pe care Valentin F.Mihăescu a numit-o funcţie de provocare,şi are mereu grijă să-şi împartă observaţia între respectul civilizat şi adevărul crud al sub- teranelor literaturii române.Scrisul său,formă superioară de analiză,are echilibrul şi strălucirea unui analist bine temperat. Virgil Diaconu: Destinul poeziei moderne AAll.. FFlloorriinn ŢŢeennee
  • 62. 3763www.oglindaliterara.ro AAAAEEEESSSSOOOOTTTTEEEERRRRIIIICCCCAAAAEEEE tatul de la Anagni“ reuşise, căci, repus în scaun, B.VIII a murit imediat din cauza emoţiei şi a umilinţei la care fusese supus. A. Demurger apreciază că în con- flictul dintre B.VIII şi Filip, templierii au fost de partea regelui. Mai curând, tem- plierii au adoptat o atitudine de aşteptare, căci dacă ei erau copiii papei, totuşi la Paris se afla cel puţin centrul lor econo- mic şi cei mai mulţi dintre ei trăiau în Fra- nţa. CAFARLET Castel la sud de Acra, stăpânit de templieri între 1232 şi 1291. CALAMELLA Castel la nord de Muntele Amanus, stăpânit de Ordin după 1140 şi până în 1266. CAROL I DE ANJOU Frate mai mic (1226-1285) al lui Lu- dovic IX cel Sfânt (vd.), a fost un om cu mari ambiţii monarhice, de aceea a intrat în competiţie oriunde se concura pentru vreun scep- tru. Pe fondul luptei neîmpăcate dintre guelfi şi ghibelini, şi-a pus sabia în slujba papei Clement IV (vd.), în numele căruia a obţinut câteva victorii militare asupra unor principi germani; ca răsplată, Clement IV l-a numit rege al Neapolelui şi Siciliei (1265). Răscoala populară numită Vecerniile siciliene l-a alungat din insulă, la moar- tea sa mai având în stăpânire doar sudul Italiei. CAROL II DE ANJOU „CEL ŞCHIOP“ Fiul (aprox. 1248- 1309) lui Carol I de Anjou (vd.) şi regele al Neapolelui (1285-1309). A căzut prizonier al regelui aragonez Iacob II (vd.) în urma conflic- tului din 1284, la curtea căruia se afla captiv la moartea tatălui său; a aceptat cedarea Siciliei în schimbul libertăţii (1288). A susţinut în regatul său acţiunea lui Filip cel Frumos (vd.) împotriva templierilor. CAROL DE VALOIS Cel identificat în istoriografia franceză ca „fiu, frate şi tată de rege“ (1270-1325) a fost fratele mai mic al lui Filip cel Frumos (vd.). S-a căsătorit cu fiica lui Boudouin II, fos- tul împărat latin de Constantinopole, pentru a putea revendica tro- nul acela în cazul unei noi cuceriri occidentale, care nu s-a mai produs niciodată. Fiul său, Filip VI de Valois, va întemeia dinastia cu acest nume, ca o extincţie a capeţienilor direcţi. Deşi frate al lui Filip, nu s-a ilustrat printre prigonitorii templierilor. CÂRŢA Cârţa a fost întemeiată de călugării de la Igriş (vd.) în intervalul 1198-1204, dar a câştigat imediat un statut de prim plan. Astfel, după izgonirea cavalerilor teutoni de către Andrei II, Béla IV transferă în 1240 sub patronajul Cârţei bisericile din Fel- dioara, Sânpetru, Hărman şi Prejmer, ridicate de cavalerii teutoni. Cârţa – portalul de vest al fostei mănăstiri Ca şi Igriş, a îndeplinit rolul de necropolă regală, căci re- gele Sigismund spune că un antecesor al său a fost înmormântat aici – din păcate, montarea în 1852 a pardoselii de piatră a distrus orice posibilă urmă. Cârţa a reprezentat iniţial o construcţie im- punătoare, pe care tătarii au năruit-o în 1241. Ulterior a fost re- construită, dar dimensiunile actuale se reduc la cele ale chorului bisericii vechi; din aceasta au mai rămas părţi ale zidurilor laterale, dar şi, străjuit de un turn, peretele cu portalul de vest, străpuns de ceea ce era altădată o rozasă. Monumentalitatea Cârţei a dispărut astfel. (urmare din numărul anterior) BAUDRI DE BOURGUEIL (m. 1130) Abate de Bourgueil, apoi episcop de Dôle şi cronicar contemporan Primei Cruciade (vd.); a asistat la celebrul discurs al papei Urban II (vd.), rostit la Conciliul de la Clermont (vd.), relatându-l tocmai din postura de martor ocular. A scris o istorie a Ierusalimului – Historia Hieroso- lymitana. BENEDICT XI Papă (1303-1304). Membru al Ordinului do- minican, a devenit în 1296 conducătorul acestuia. A fost, înainte şi în timpul Atentatului de la Anagni (vd.), aproape de Bonifaciu VIII (vd.), al cărui succesor a fost desemnat. Ascensiunea sa la Scau- nul Pontifical a însemnat însă confirmarea „liniei Bonifaciu“: el emite o bulă demascând „crima monstruoasă“ a lui Guillaume de Nogaret (vd.) împotriva unui papă aflat în scaun, îl identifică pe Filip cel Frumos (vd.) ca instigator şi-i excomunică pe amândoi (7 iunie 1304). Peste exact o lună (7 iulie) – în mod foarte oportun – Benedict XI a murit otrăvit. „Nu avem vreun motiv concret pentru a nu crede în autenticitatea asasinării papei de către trimişii lui No- garet şi ai lui Sciarra Colonna, excomunicaţi cu o lună înainte“ – spune Claudio Rendina. BONIFACIU VIII Benedetto Caitani (1235-1303), este, da- torită conflictului cu Filip cel Frumos (vd.) dar şi a popularităţii ne- gative pe care i-a făcut-o Dante (vd.) (care-l întâlneşte în Infern) unel dintre cei mai cunoscuţi papi (1294-1303). Dacă Filip domnii s-a străduit să scoată total regatul de sub influenţa Romei, B.VIII a râvnit să reafirme supremaţia Sfân- tului Scaun asupra principilor, precum se făcuse aceasta pe vre- mea unui Grigore VII (vd.), Inocenţiu III (vd.) sau Grigore IX (vd.). Ca răspuns la iniţiativa regelui de a percepe noi taxe de la cler, B.VIII a emis bula Clericos laicos (1296, vd.), prin care se interzicea ca preotul să plătească taxe unui reprezentant al puterii seculare (al monarhului), fără aprobarea papei; în replică, Filip a in- terzis exportul de bani din Franţa, ceea ce lăsa Scaunul pontifical fără importante resurse financiare, căci o parte din veniturile cle- rului francez plecau la Roma. Atunci B.VIII a revenit la rampă cu o nouă bulă, Unam Sanctam (1302, vd.), în care se afirma că atât ier- tarea păcatelor, cât şi salvarea pot veni doar de la Biserică, precum şi că papa are nmu numai autoritate spirituală, dar şi seculară asu- pra tuturor oamenilor. Filip a jucat în acest moment cartea populistă şi a convocat Stările generale, unde oamenii lui au explicat popo- rului că papa vrea să despoaie Franţa de bogăţii; poporul a frem- ătat de indignare şi şi-a exprimat sprijinul total faţă de rege. Apreciind probabil că manipularea poporului atinsese o cotă sufi- cientă, a intervenit sfetnicul regal Guillaume de Nogaret (vd.), care a afirmat că există numeroase dovezi că B.VIII este simoniac, aşa încât el cerea să aprobe demiterea aceluia. Poporul aprobă... Evi- dent că totul era numai o farsă populistă, căci „poporul“ adunat în acest fel nu poate lua astfel de hotărâri; importantă era însă crea- rea unei stări de spirit şi demonstraţia că acţiunile lui Filip au spri- jin popular, că „ţara“ e alături de regele ei. Ruptura cu Roma era definitivă. Ar fi urmat în mod firesc excomunicarea regelui, iar Filip ştia asta foarte bine, aşa că a avut abilitatea de a o lua înaintea papei, recurgând la o soluţie care probabil altui principe creştin nici nu iar fi trecut prin cap: anume regele a trimis un comando condus de acelaşi Nogaret. Acesta a pătruns în palatul papal de la Anagni, i-a cerut Suveranului Pontif să abdice şi, la refuzul acestuia, l-a „arestat“ şi l-a batjocorit, Nogaret însuşi dându-i o palmă. Vestea cu păţania papei a zburat ca vântul, oripilând pe toată lumea şi stâr- nind o insurgenţă populară – oamenii înarmaţi cu te miri c e unelte de prin casă au pornit împotriva detaşamentuluzi francez al lui No- garet, care a luat drumul Franţei. Oricum, ceea ce s-a numit „aten- Cristian Tiberiu Popescu ENCICLOPEDIAORDINULUITEMPLIER ŞIASPIRITUALITĂŢIITEMPLIERE (continuare în nr. viitor)
  • 63. www.oglindaliterara.ro 3764 RRRREEEEMMMMEEEEMMMMBBBBEEEERRRR PREGĂTIREA ARMATEI BOLŞEVICE În timpul acesta guvernul sovietelor din Budapesta încheie un armistiţiu cu ceho-slovacii, desigur în urma stăruinţelor Comisiei de Pace de la Paris. Încurajat de aceste succese, Bella- Kuhn şi consorţii concep planul uriaş de-a organiza în grabă armata, de-a ridica efec- tivele până la zece divizii şi cu aceste forţe, bine echipate şi bine înzestrate cu material de război să pornească “o cruciadă contra românilor cu scopul de a-i alunga din Un- garia şi chiar din Transilvania!” Pentru a-şi întări unităţile de luptă, gu- vernul sovietelor bolşevice a făcut apel la toţi ofiţerii din vechea armată ca să intre în armata roşie, asigurându-le solde gras plă- tite şi o avansare repede. În urma acestui apel toate unităţile au început să se completeze cu foşti ofiţeri austro-ungari care aveau o practică a răz- boiului desăvârşită şi care mergeau voioşi ca să lupte pentru realizarea unui ideal atât de mare cum era liberarea Ungariei de tru- pele române. Comandamentul bolşevic a terminat prin a face ofiţerilor toate conce- siile posibile. Şi s-au acordat distincţii, iar familiile lor au fost bine asigurate din punct de vedere material. În aceste condiţii armata bolşevică îşi câştigase un moral destul de tare şi încetul cu încetul îşi completase toate lipsurile atât în oameni cât şi în material. Dar iată cum descrie un distins ofiţer de stat-major organizarea armatei bolşe- vice: După acţiunea din aprilie care a con- dus la distrugerea forţelor inamice roşii la est de Tisa, comandamentul armatei in- amice, guvernul Bella-Kuhn organizează armata. Această armată pe baza unor prin- cipii la început bolşevice dăduse greş total în acţiunea din aprilie, nedisciplinată, deci destrăbălată şi pusă în retragere spre Bu- dapesta, la începutul acţiunii noastre. S-au gândit să reîntroneze disciplina, să se încadreze armata bine cu ofiţeri ale căror drepturi să fie recunoscute de soldaţi. La început, înainte de acţiune, prin aprilie, recrutarea ofiţerilor se făcea prin ale- gere de către soldaţi. Rezultatul prost l-a făcut să schimbe imediat recrutarea ofiţeri- lor după următorul principiu: Se numea de către Ministerul de Răz- boi comandanţii Diviziei şi comandanţii de Corpuri de Armată, aleşi de personalul lor de încredere, de obicei oameni politici. Aproape toţi comandanţii comuniştilor nu fusese niciunul militar de meserie (mai toţi evrei) însă, statele - majore ale lor erau ofi- ţeri activi. De fapt aceştia erau comandan- ţii, cei dintâi numai semnau. Comandanţii până la ultimele ele- mente ale armatei se alegeau astfel: co- mandanţii diviziei alegeau comandanţii regimentelor; aceştia pe comandanţii bata- lioanelor; aceştia pe comandanţii compa- niilor; aceştia pe ai plutoanelor, etc. În principiu, acest sistem era de fapt cel mai bun, fiindcă erau destinaţi aceştia să aibă autoritatea morală necesară, însă direcţia fără pregătire, deoarece puţini dintre ei erau activi, putea să ducă la defecţiuni. Numai ce-l văd pe Budoiu, că-şi pune toată arta şi talentul drăcesc în joc, îşi im- provizează un steag roşu, îl ridică şi strigă la unguri: - Băă, veniţi voi aici, că şi noi suntem din garda roşie”. Ungurul încântat iese din mască, şi strigă şi el, să venim noi la ei. Dar Budoiul şmecher, le răspunde : - “Băă, noi am veni, dar nu avem bărci, vedeţi bine, că toate bărcile sunt la voi, trimiteţi bărci că venim”. Ungurii ies mai mulţi afară, cam cinci- zeci, ne spun că vin la noi, dar să ţipăm ar- mele în apă. Budoiu răspunde: - “Mintenaş, ţipăm armele în apă”. Numai ce-l văd pe Budoiu, că îşi mai i-a un tovarăş, pe soldatul Brezeanu Ioan, umple braţul cu araci lungi de salcie şi urcă amândoi pe dig, şi strigă cât îi ia gura: - “Na, fraţilor, ţipăm armele în apă, nu ne trebuie” şi încep amândoi să arunce ara- cii în Tisa. Luptătorii lui Arpad, strigau satisfăcuţi: - “No, aşa moi, frace, ţipaţi voi toate armele”. Ai noştri se tăvăleau de râs, în timp ce Budoiu îşi conducea opera începută şi tot murmura pe înfundate: - “Hei, măi fraţilor, şi-a băgat ei în plug cu dracul, dar au să plece cu boii fără coarne”. Budoiu îi cheamă, că pot veni, să nu aibă teamă, că noi aici suntem tovarăşi, ofi- ţeri nu avem, “i-am ţipat pe toţi”. Îşi dă cu- vântul de cinste, că nu le face nimic şi nici nu li se va întâmpla ceva. Ungurii convinşi că au de-a face cu tovarăşi de-ai lor, se urcă doi dintre ei într- o barcă şi pornesc către malul nostru. D-l Budoiu, extrem de satisfăcut sărea ca un cocoş şi tot murmura: - Ară, drace, ară pe spinarea lor, acum îi am plocon”. După zece minute, parlamentarii lui Kuhn Bella, sosesc la ţărmul nostru, foarte înspăimântaţi, galbeni la faţă ca turta de ceară, deoarece aproape de ţărm au price- put, că au fost traşi pe sfoară. D-l Budoiu al nostru, este delegat să primească această solie. Dar şmecher, pentru orice întâmplare îşi luase grenade în buzunar, ascunsese o carabină în iarbă, iar înapoia lui, îşi mai formase o escortă de patru şmecheri, cu baioneta la armă, pitiţi în iarbă şi gata pentru orice. Îl priveam cum îi debarcă, cum le strânge mâna şi urează bun venit - apoi îi conduce la postul telefonic. Aceşti parlamentari rămân cu ochii holbaţi când văd de ce este vorba şi că noi suntem numai români şi că nu am ţipat nicio armă. Desrobitorii (urmare din numărul anterior) RRaadduu CCoossmmiinn Încep să murmure, ca să-i trimitem în- apoi, că ei sunt parlamentari şi că dl. Bu- doiu şi-a dat cuvântul de cinste. Dl. Budoiu le dă cu tifla în nas. - Băă, v-aţi ars ca nişte fraieri, s-o spuneţi lui mutu asta”. - “Care mutu, mă”, întrebă ceilalţi ca- marazi. - “Ce nu ştiţi care mut, ăl de la manu- tanţă”. Se făcuse ceasul unu, tocmai sosea şi mult aşteptatul cazan cu vin. Dl. Budoiu rânduieşte ospăţul plutonului întâi şi ca băiat cu creştere bună, cum zice el, îşi in- vită şi parlamentarii la masă, îi ospătează bine şi le dă băutură. le mai aruncă câte o vorbă de încurajare. - “Nu fiţi proşti, mâncaţi şi beţi, că acum vă trimitem la ai voştri, nu e frumos să plecaţi de la noi nemâncaţi şi nebăuţi, aşa se cuvine la parlamentari. Unul din unguri tot suspina adânc “că amar ne-am păcălit” şi poate peste două ceasuri vor fi împuşcaţi. Dar Budoiu îi încu- raja mereu: - Dă-te dracului, cine dracu mai strică şi pe voi două gloanţe, gloanţele ne trebu- iesc pentru cei după mal” arătând cu mâna. Ungurii după malul celălalt, se tot enervau, aşteptau cam de mult, înapo- ierea parlamentari- lor. Tot întrebau că nu-i mai trimitem, sau să trimitem şi noi doi români la ei ca parlamentari. Dar dl. Budoiu le răspunde: - Aşteptaţi, bă, mult şi bine, că par- lamentarii voştri s- au pus pe chef aici la noi, de ce ne-aţi trimis beţivi, mai trimiteţi încă doi parlamen- tari cumsecade. În acest timp cel cu căţelele de puşti mitraliere, sta gata cu mâna pe trăgaci, ochii drepţi la cei cincizeci de unguri după mal, să-i măture cu o singură bandă. Celor după mal, le mai trimite Budoiu, un ultim adio, zicându-le: - “Băă, mai staţi puţin, că vă trimitem, cu poşta aeriană, nişte pachete cu scrisori recomandate. Nu a terminat vorba, că ghiuleaua re- comandată a căzut drept în mijlocul unguri- lor, căţelele încep să latre urât, iar ungurii amar păcăliţi îşi căutau culcuşul. După două ore, artileria noastră i-a scos din acea poziţie, fugeau cu bagajele în spinare, mai rău ca şoarecii, când îi prinde apa. Astfel am scăpat de ei şi focul lor, iar dl. Budoiu le dădea cu huideo, zicându-le: - Mutaţi-vă, că nu aţi plătit chiria şi vă dă proprietarul afară. Aşa trecea vremea pe front, mai cu glume, mai cu gloanţe, că de nu ar fi aces- tea şi inima bună a românului, cine ştie ce s-ar întâmpla, ostaşului român, s-ar prăpădi de urât. (continuare în nr. viitor)
  • 64. 3765www.oglindaliterara.ro EEEEVVVVEEEENNNNIIIIMMMMEEEENNNNTTTT Joi 17 iulie 2008. Palatul Uniunii Scriitorilor - Sala cu Oglinzi Oglinzile răsfrâng chipuri necunoscute, vibrând de inter- sectarea simţirilor în îmbrăţişării misterioase ca un ritual ce avea să deschidă porţile poeziei. Dumitru M. Ion un exigent ordonator al cuvintelor, în calitate de preşedinte al festivalului, având alături pe Carolina Ilica, director artistic şi pe Laurian Stănchescu, dau dru- mul „izvorului empatiei” ce va traversa timp de cinci zile Curtea de Argeş în „numele tainic al poeziei”. Vicepreşedintele U.S.R. Varu- jan Vosganian onorează oaspeţii cu un cuvânt de bun venit şi cu urări de succes poeziei şi poeţilor prezenţi la manifestare. Primul recital poetic plurilingv petrecut aici, ademeneşte participanţii cu mireasma esenţelor din care respiră cei 40 de poeţi precum cei 40 de mucenici. Vineri 18 iulie 2008. Sala Mare a Muzeului Munici- pal Curtea de Argeş Are loc deschiderea expoziţiei de carte a editurii Acade- miei Internaţionale Orient - Occident, urmată de alt recital poetic plurilingv şi lansări de cărţi ale participanţilor la festival. Academi- cian Kae Morii (Japonia) lansează volumul Câmp de varză & tur- bine eoliene, „volum creat într-o singură zi, de la răsăritul până la apusul soarelui, contemplând Oceanul Pacific în Cafeneaua Terra din Peninsula Bousou”. Mulţumind organizatorilor Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica pentru invitaţie şi insistenţă, aceasta mărturiseşte: „Am onoarea de a vă întâlni în minunata Românie şi să închin păcii prietenia noastră”. Prietenia începe să se lege, începem să ne recunoaştem între noi, mai întâi după poemele recitate apoi după ţară. Condu- când recitalul în ordinea din cuprinsul Antologiei de poezie, Caro- lina face câte-o remarcă: „Aşa de lung este numele Ernesto Pangilinan Santiago încât este mai uşor să-l strig Filipine” (până la sfârşitul festivalului ne vom numi Lisa, Ricardo, Zoran, Quintavalla, Svante, Veaceslav, Hanane…). Expoziţia „Cartea de lână” a Carolinei Ilica încântă asis- tenţa prin inedit şi valoare. După amiază, are loc ceremonia de inaugurare a Ediţiei a XII-a a Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie la Curtea de Argeş, mesajele organizatorilor şi prezentare a antologiei „Poe- sys 12”, volum plurilingv. Alt recital de poezie încheie ziua. Sâmbătă 19 iulie 2008 Dimineaţa continuă recitalul întrerupt de ora târzie din seara precedentă. După vizitarea Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, se pleacă în excursie la Vidraru cu popas la poalele cetăţii lui Vlad Ţepeş. Doar doi participaţi se încumetă să urce aproxima- tiv 1300 de trepte (dar mai ales să le coboare); George Vulturescu şi Ionică. Nici timpul nu prea îngăduie abaterea din program. Ur- mează prânzul la Curtea de Argeş. La orele 17 se pleacă la Vila Florica (Centrul Cultural Brătianu). Prezentă în vilă, Ioana Brătianu salută oaspeţii cu discreţie fără să-şi ascundă o mare mâhnire; unul din nepoţi vrea să vândă casa. O spune de parcă ar cere ajutor. Vi- zităm casa, ascultăm povestea ilustrei familii ce a locuit aici şi cel mai trist răsună paşii prin bibliotecile păstrate intacte, dar golite de cărţi. Apoi în aer liber, într-un peisaj generos, Carolina Ilica des- chide recitalul poetic cu un vechi cântec popular românesc spre încântarea participanţilor. Oaspeţii sunt invitaţi să recite sau să cânte. Timiditatea dispare treptat, cine are voce este egalat în aplauze de cine are bunăvoinţă şi dorinţa sinceră de a aduce spe- cificul ţării sale la Curtea de Argeş. În jurul orelor 21 în centrul oraşului Piteşti, lângă renumita fântână arteziană cântătoare, se recită câte un poem în limba na- tală, stârnind interesul piteştenilor, la concurenţă cu fântâna. Când la răstimpuri jeturile de apă colorată deschid muzica de acompa- niament, în timp ce se sting luminile în piaţă, poeţii îşi continuă re- citalul la lumina unei veioze, improvizată ad-hoc, sporind romantismul unei veri cu totul deosebite, în care irumpe culoarea, muzica şi poezia rostită în graiul a 24 de ţări. Seara se încheie cu poemul „Am furat un trandafir” citit de Carolina Ilica din „Cartea de lână”. Poemul a fost scris pe un şorţ popular din zona Banatu- lui. Masa de seară (de noapte?) la restaurantul Cornul Vâ- nătorului din Piteşti se transformă într-un univers al prieteniei par- ticipanţilor la festival şi nuntaşilor prezenţi în local. Stârniţi de muzica de petrecere poeţii străini şi români se încing în horă ignorând stângăcia paşilor de dans necunoscuţi. Poetul George Vulturescu recită de la microfonul orchestrei un poem de Nichita Stănescu. Naşul trimite o sticlă de vin poetului. Ne „împărtăşim” din ea în autocar, noaptea târziu în drum spre Cur- tea de Argeş. Duminică 20 iulie 2008 Şi dacă ne-am culcat târziu… ce dacă?… Dumitru M. Ion, cu responsabilitatea directorului de festival respectă programul. Ora 8 – micul dejun, ora 9 – plecarea spre mănăstirea Corbii de Piatră. Un grup de copii în port popular, sub atenta supraveghere a primarului comunei Corbi, Mihai Ungurenuş, gazdă de suflet pe parcursul întregii zile surprinde invitaţii cu melodii populare cântate la fluier. Biserica săpată în stâncă, inundă trupurile cu răcoare şi is- torie. După trudnicul dar plăcutul urcuş pe creştetul dealului ce adăposteşte mănăstirea, în drum spre primărie, pelerinii din acest colţ de rai, sunt atraşi de casa bătrânească văruită în albastru, din al cărei pridvor, o bătrână veghează curta ce porneşte de sub stâncă şi coboară molcom spre drum învelită în iarbă şi căpiţe de fân. Obişnuită cu interesul vizitatorilor, bătrâna pofteşte curioşii să- i viziteze casa, le oferă răcoarea ierbii pentru odihnă. Poeta Lisa Mayer din Austria este impresionată de asemănarea locului în care se află cu vechiul sat al bunicii sale din Tirol. La sediul primăriei Corbi, participanţii la manifestare au primit din partea primarului câte-o medalie în amintirea locului pe unde au trecut împreună cu urări de bun venit pe aceste meleaguri. Urmează un drum îngust şi dificil prin sălbăticia naturii (laudă şo- ferului de autocar) spre cabana aflată departe de „lumea dezlăn- ţuită” unde s-a servit masa de prânz. S-au dezlănţuit poeţii după ce vinul alb şi roşu a „dezlegat” reţineri şi „ legat” mai mult ca oricând prietenii prin recitări şi cântece în toate limbile prezente. Luni 21 iulie 2008 Programul este de nezdruncinat. La ora 9 recitalul poetic, urmat de vizitarea Mănăstirii Princiare şi ceremonia primirii de noi membrii ai Academiei Internaţionale Orient - Occident petre- cută în Sala Meşterului Manole din Palatul Episcopal al Curţii de Argeş. Un cor de preoţi tineri primeşte oaspeţi cu o rugăciune adre- sată Sfintei Filofteia „întru pacea şi liniştea celor prezenţi” şi în- cheie recitalul cu gingaşa melodie „Mugur, mugur, mugurel”. Membrul nou primit - poetul George Vulturescu din Satu – Mare (felicitări George). La orele 17 miting poetic internaţional în sala Mare a Muzeului Municipal Curtea de Argeş. Fiecare participant primeşte câte o diplomă de onoare şi o melodie a Festivalului. Ur- mează ceremonia decernării premiilor Academiei Internaţionale Orient – Occident. Nominalizaţii sunt invitaţi să recite din creaţia proprie. Cu momente de suspans, în care directoarea artistică a festivalului Carolina Ilica prezintă C.V. premiantului fără a-i men- ţiona numele sau ţara de origine, dezvăluie identitatea câştigăto- rului, în aplauzele celor prezenţi. Noaptea târziu, se încheie Ediţia a XXII a Festivalului „Nopţile de poezie la Curtea de Argeş.”. Marţi 22 iulie 2008 Spre ora 5 dimineaţa natura îşi trâmbiţează trezirea pen- tru micul dejun şi plecarea spre Bucureşti. Fulgere, tunete şi o ploaie care s-a îndurat să aştepte zile întregi să nu zădărnicească eforturile organizatorilor, însoţesc îmbrăţişările, urările de rămas bun şi promisiunile de revedere. La revedere Ernesto, Kae, Maho- med, Fide, Jeton, Daniel, Rade, Peter,Ivan, Ahmed… La revedere Carolina şi Dumitru, îmbrăţişări şi mulţumiri mai presus de cuvinte. ŞŞtteeffaanniiaa OOpprrooeessccuu ZZiillee şşii NNooppţţii ddee PPooeezziiee llaa CCuurrtteeaa ddee AArrggeeşş FFeessttiivvaalluull IInntteerrnnaaţţiioonnaall –– eeddiiţţiiaa XXIIII
  • 65. www.oglindaliterara.ro 3766 EEEECCCCOOOOUUUURRRRIIII CCuu ssttaattuuttuull nnoossttrruu--nn ffrruunnttee // VVoomm aavveeaa vviiccttoorriiii mmuullttee...... Draga domnule Neagu, Am primit comentariile dvs. la statut si le voi comunica si comitetului director. Faptul ca ati avut acces la statut nu e o "intimplare", fie si fericita, ci rezultatul politicii de transparenta a USR care face proiectul accesibil oricui (de ex. pe situl ASBucuresti, de la filiale, de la membrii consiliului etc.). Imi perimit sa va atrag atentia, cu res- pectarea dreptului la opinie al oricarui membru, ca e vorba de o forma preliminara perfectibila. De unde si dezbaterea lui. Comentariile dvs. sint insa partial tendentioase si partial complet in afara chestiunii, probabil dintr-o lectura su- perficiala. De exemplu primirea de membri cu domiciliul in strainatate - se precizaeaza clar "de limba româna" deci nu au a face aici Ka- dare etc. care nu scriu in aceasta limba. Din pa- cate. Problema grava si care intra sub inci- denta calomniei si dezinformarii sta in fraza "statutul USR ce se va vota de Comitet in luna viitoare.Iscaliti si dvs, propuneti ceea ce credeti ca va apara interesele. Nu treceti indiferenti peste această problema". Minciuna sau dezinformare din partea unui neinformat! Statutul NU SE VA VOTA LUNA VIITOARE si NU DE CATRE COMITET intrucit e apanajul conferintei cf. statutului in vi- goare. Statutul, daca se va vota SE VA VOTA IN CONFERINTA numai dupa ADUNARI GE- NERALE DE SECTII SI FILIALE CARE IL VOR DEZBATE si vor alege delegati pt. conferinta. Cum a fost si in 2005, martie, poate va inviorati memoria, ca n-au trecut nici 4 ani de atunci. Cu salutari, Horia N.N.: Domnule preşedinte N. Mano- lescu, vă felicit că aveţi oameni de acest cali- bru. De frică să nu-mi pierd pensia şi în speranţa că veţi da ceva onorarii şi pentru scrii- torii din revista noastră, am să tac. Majoritatea tace. Minoritatea poate fi... ARTICOLUL ESTE EXCEPŢIONAL! Nu mă pot abţine să nu vă adresez, pe această cale, sincerele mele FELICITĂRI ! Este vorba despre articolul cu Statutul USR. Cu tot dragul, Victor BADEA Stimate domnule Gheorghe Neagu, Am citit cu mare atentie materialul trimis si doresc, sper sa nu supere nimic din cele scrise, sa va impartasesc opinia mea... Daca veti considera sugestiile mele intemeiate, sunt de acord sa le pu- blicati in revista "Oglinda literara". "Că denumirea rămâne USR şi nu se revine la vechea denumire de SSR se explică, probabil, prin faptul că avem de- a face, în fond, cu o Uniune a Asociaţiilor de Scriitori din diverse oraşe. In plus (dacă această prevedere legală mai e va- labilă), o Uniune de creaţie are mai multe drepturi decât o simplă Societate. Cred că art.5 din statut ar fi bine să contina si modalităţile de atragere de fonduri pentru buna desfasurare a pro- iectelor USR. Art.6 Cred că e bun si complet. Dacă să existe sau nu membri stagiari e, într-adevăr, o problemă de dez- batut. Eu cred că nu trebuie, pentru că ta- lentul nu e o problemă de timp (acum poate nu are destul, dar peste 5 ani e fo- arte posibil sa si+l demonstreze). Poate fi vorba doar de neîncrederea în cei care hotărăsc primirea, că nu au capacitatea de a discerne existenţa talentului şi con- sideră că e nevoie de 5 ani ca să se lămurească. Nici numărul de volume nu trebuie să fie un criteriu, pentru că au exi- stat scriitori, rămasi în istoria literaturii ca valori incontestabile, deşi nu au scris decât o singură carte. De fapt, stagiatura de 5 ani denotă mai curând teama senio- rilor, care au întocmit proiectul de statut, de posibilitatea alegerii unor tineri „năbădăioşi” în organele de conducere (stagiarii nu vor putea fi aleşi) şi de posi- bilitatea ca aceştia să primească indem- nizaţie de merit sau de 50% la pensie. In treacăt fie spus, dvs. cu sigu- ranta stiti că, pentru a primi indemnizaţie de merit, trebuie să fii neapărat pensio- nar şi să fi avut o activitate remarcabilă. Toţi scriitorii pensionari care nu primesc indemnizaţie de merit (care e in valoare de 3 salarii minime) primesc o indemni- zaţie de 50% din pensie (dar care nu poate depăşi 2 salarii minime). Un tânăr oricum n-ar avea dreptul la nici una din aceste indemnizaţii. Dacă însă eşti pen- sionar în primii 5 ani de la intrarea în USR, hotararea oricum se va lua la nivel colectiv. Scrise sau nu, normele deontolo- gice ale breslei mi se par evidente, ca şi prestigiul (poate inexistent, poate ideal), care nu trebuie ştirbit. Dar dacă se cer precizate, fie... Nu am nimic împotrivă. Sunt de părere că un interval de 5 ani între două Conferinţe Naţionale e prea mare şi că 3 ani ar fi mult mai bine. Sunt de acord şi cu faptul că unele comisii, mai ales cea de Validare, Su- spendare şi Excludere şi cea de Onoare şi Demnităţi ar trebui alese prin vot secret de Conferinţa Naţională. Asta ca să se în- lăture orice suspiciune, pentru ca nimeni din cei care, eventual, vor fi „judecaţi” de una din aceste comisii să nu poată spune că a fost o lucrătură. Cred şi eu că ar trebui să existe posibilitatea de a avea şi asociaţii cu mai puţin de 50 de membri. Cifra e prea mare, mai ales că intrarea în USR se doreşte a fi validată cu mare exigenţă. De aseme- nea, ar trebui să existe dreptul de a te în- scrie în oricare asociaţie, nu neapărat în cea din oraşul (sau de pe raza) în care lo- cuieşti. De ce să te afiliezi în funcţie de domiciliu şi nu în funcţie de afinităţi, pre- ferinţe, convingeri? Spre deosebire de dvs., eu cred că alegerea unei conduceri unitare, ani- mată de aceleaşi idealuri şi susţinând aceleaşi proiecte, este un lucru bun. Nu- i poţi cere unui preşedinte să-şi realizeze programul în baza căruia a fost ales, dacă nu-i dai dreptul să-şi aleagă colabo- ratorii. Dacă toţi cei 4 (preşedintele şi vi- cepreşedinţii) sunt aleşi de Conferinţa Naţională, e posibil ca fiecare să aibă alte idei, alte proiecte, alte priorităţi, fiecare să tragă în altă direcţie şi să nu se poată rea- liza nimic. Dacă se aleg în bloc, cum se propune, în cazul în care unul din cei 4 nu-ţi place, votezi împotriva întregului grup. De altfel, dvs. sunteti foarte păti- maş cand acuzati USR de practici comu- niste, securiste, de dictatură ş.a.m.d. Poate că aveti dreptate, nu ma pot pro- nunta, dar schimbarea în bine nu o pot realiza decât scriitorii înşişi, alegând oa- meni integri. Totusi, cred ca cei ce vor o asemenea schimbare sunt destul de mulţi ca să constituie o majoritate. Altfel, n-au decât să înfiinţeze o altă Societate a Scrii- torilor, mai cinstită... Si eu cred că dreptul de a modi- fica statutul trebuie să revină exclusiv Conferinţei Naţionale. Salariile şi indemnizaţiile ar tre- buie stabilite în statut prin referire la sala- riul mediu (sau la cel minim) pe economie. In concluzie, multe din observaţiile dvs. sunt pertinente şi de bun simţ, dar nu e cazul sa extrapolati ca toţi viitorii aleşi sunt necinstiţi din principiu. Statutul tre- buie să excludă orice posibilitate de ma- trapazlâcuri şi de suspiciuni, fără a deveni însă rigid şi fără a lipsi organismele alese de Conferinţa Naţională de o anumită li- bertate de mişcare. Cu aleasa consideratie, Danela Gîfu HHoorriiaa GGâârrbbeeaa DDaanniieellaa GGîîffuu VViiccttoorr BBaaddeeaa
  • 66. 3767www.oglindaliterara.ro EEEECCCCOOOOUUUURRRRIIII NOTĂ: Apreciem ca deplin justificate opiniile şi mai ales temerile celor care au redactat textul de mai sus. Din păcate, având în vedere obe- dienţa politică excesivă asumată de cei care conduc azi destinele na- ţionale, deseori şi cele locale, ale breslei, documentul va avea, în final, nu forma şi conţinutul dorite de scriitori, ci tocmai acelea care să per- mită leadership-ului să ia acele măsuri care să-i consolideze poziţia nedemocratică, să facă imposibile sau fără absolut nici un efect zba- terile celor nemulţumiţi (şi, slavă Domnului, sunt destui!). Asta pentru că, în ultimii ani, USR şi-a pierdut treptat din rolul pe care ar trebui să îl joace. Nici măcar în anii dictaturii, cu toate opreliştile şi presiunile exercitate asupra ei, Uniunea nu ajunsese să decadă atât de mult. Lucrul cel mai grav, însă, care s-a petrecut este transformarea ei, pe criteriile celui mai obscur extremism, într-o instituţie care, la fel ca societatea românească în ansamblul ei, deşi nu a fost capabilă de tranşante şi motivate desprinderi de trecut, a devenit un instrument de teroare la adresa indezirabililor, a celor care au pus sau pun în pe- ricol poziţiile privilegiate, de arendaşi, ale unor scriitori sau ale găşti- lor lor. Tocmai pentru că nu cred în Uniune, atât la nivel naţional, dar mai ales local, s-a permis primirea a zeci şi sute de veleitari, oameni fără talent şi har, trepăduşi politici, oameni dubioşi şi compromişi, in- clusiv a unor foşti ofiţeri de Securitate sau obedienţi slujitori ai aces- tora. În felul acesta, adeseori cu bună ştiinţă şi intenţionat, s-a dorit şi realizat compromiterea Uniunii, a rostului şi rolului ei. Începând cu zgomotosul (şi nu o dată jalnicul) moşier literar Mircea Dinescu, conducerile Uniunii au trecut, treptat, la exploatarea, în interese de gaşcă, a patrimoniului instituţiei, fapte de natură penală ce n+au intrat în atenţia organelor de Justiţie şi datorită anexării la in- teresele politice (şi ideologice) ale partidelor aflate la putere. În aceste condiţii, ce este de făcut, vă veţi întreba justificat. A continua pe acelaşi drum şi cu aceleaşi năravuri de vechili la cei care conduc Uniunea ar însemna, în final, compromiterea ei definitivă şi obligarea membrilor ei să constate că trăsăturile de sindicat de tip so- vietic sunt încă dominante. Uniunea trebuie, în primul rând, complet depolitizată. Ea tre- buie eliberată de inflkuenţa nefastă a oricărui partid politic. În al doi- lea rând, mandatul preşedintelui şi al Consiliului trebuie redus la doi ani. Trebuie, totodată, precizat că nici un preşedinte, indiferent de prestigiul său real sau imaginar, nu poate deţine mai mult de două mandate. Iar membrii Consiliului nu pot fi aleşi, consecutiv, pentru mai mult de două mandate. Mandatele scurte vor face imposibilă formarea de găşti şi gru- puri de interese şi vor obliga atât pe preşedinte cât şi pe membrii Con- siliului la iniţierea şi organizarea de activităţi specifice în interesul breslei şi al membrilor ei. Măsuri similare trebuie luate şi la nivelul fi- lialelor teritoriale. Trebuie, de asemenea, revăzute atribuţiile şi competenţele preşedintelui şi ale membrilor Consiliului, în sensul reducerii lor şi al re-atribuirii acestora adunării generale. Aceasta va permite, cu ade- vărat, participarea scriitorilor la gestionarea, în interesul lor, nu al unor găşti obraznice, susţinute politic, a problemelor ce îi privesc. Nu în ultimul rând, USR şi filialele ei trebuie să redevină orga- nisme democratice. Eliminarea, marginalizarea unora sau blocarea accesului în rândurile ei pe criterii ce nu au nimic în comun cu spiritul democratic sau cu valoarea trebuie să înceteze. Comportamentul ac- tualei conduceri nu se deosebeşte prea mult de cel al liderilor de sin- dicat, abuzivi, hrăpăreţi, imorali, care, în foarte multe cazuri, în cârdăşie cu patronii (puterea politică, în cazul ei) şi-au trădat membri, au contribuit la subminarea economiei şi au aruncat pe drumuri mi- lioane de oameni. (A se vedea, în acest sens, măsurile de tip stalinist cu privire la atitudinea adoptată de publicaţii sau critici asereviţi prin- cipiilor promovate de preşedintele USR, de marginalizare, de elimi- nare chiar din istoria literară inclusiv a unor mari clasici ai literaturii româneşti!) Mic comentariu la Statutul US Pentru mine Uniunea Scriitorilor nu există, aşa cum nu există pentru omul de rând. Atâta timp cât a devenit un Partid Unic dictatorial nu mai reprezintă nimic pentru majoritatea scriitorilor din România profundă. Atâta timp cât face jocuri po- litice, când în urmă cu 50 de ani excludea scriitori de seamă, când azi nu a contribuit cu nimic la înmormântarea marelui poet Cezar Ivănescu, când din fondurile ei se înfruntă doar o mică gaşcă, această aşa zisă organizaţie, s-a discreditat în faţa membrilor ei şi a iubitorilor de literatură. Atâta timp când un pla- giator ca M.Cărtărescu, şi alţii din generaţia 80, care îşi spu- neau intertextualişti, sunt menţinuţi în Uniune, iar eu am fost exclus pe motiv, închipuit de plagiat, în spatele căruia, de fapt, se ascundea un adevăr care îl publicasem în presă. Acesta era: toţi directorii, redactorii şefi, unii redactori, din edituri, re- viste culturale au colaborat într-un fel cu securitatea comunistă criminală. Cei vizaţi, din Cluj, care se aflau şi se mai află în conducerea Filialei s-au simţit vizaţi şi astfel m-au exclus din Uniune. Nicio pagubă. Aceasta, oricum, nu mă reprezenta. Uniunea Scriitorilor cu astfel de oameni în conducere şi cu la- bele pe fondurile ei este compromisă. Este un muribund în ago- nie. Al.Florin ŢENE, preşedintele LIGII SCRIITORILOR, de expresie română de pretutindeni. CCuu ssttaattuuttuull nnoossttrruu--nn ffrruunnttee // VVoomm aavveeaa vviiccttoorriiii mmuullttee...... Domnule Neagu, De acord cu toate spusele/scrisele, insa o reactie este sortita esecului, din motive de gaste/gaste pe care le-ati invo- cat. Uniunea a devenit o feuda a “alesilor” inde ei, instrumen- tele publicistice, o mina de arginti pentru creatorii care publica incrucisat (voi la noi, noi la voi), concursurile sunt niste aran- jamente recunoscute chiar de unii abonati la jurii care “do ut des” esc, iar “indezirabilii” care tind sa ramana minoritari, sunt izolati de marii resapati erijati in disidenti si cetecisti. Prevede- rile inepte cu stagiaturi (ierarhii valorice facute de valorizatori dubiosi si contestabili) de incepatori si de maturati vin sa con- firme realismul sovietic al fratietatii cu frati mai mari si frati far- tati buni doar la vot. Sa nu mai vorbim de discriminarile scriitori militari/scriitori civili unde acel 50 la suta legal nu e valabil, pen- tru ca la noi legea (auzi, legea, mai presus de care nu e ni- meni, potrivit Legii legilor!) se aplica facultativ de un staf compus dintr-un presedinte itinerant (cu insarcinari statale ex- terne) si un membru (plin, notoriu prin capodopere si viata li- terara, cum e mai marele finantelor, comertului, industriilor) si in guvern, si la USR, plus altii care au sarcini in redactii care nu le mai lasa timp si pentru breasla. Am hulit vechea Uniune ca era stalinista, dar vrem sa reformam una autarhica sa nu spun dictatorialista. Asta e, se poate, iar libertatea cuvantului si ea exista, simultan cu libertatea vizatilor de a nu se sinchisi de luarile de pozitie. De-aia zic, de acord cu dv., dar in zadar, caravana isi vede de drum! Da Doamne sa fiu contrazis de rea- litate! Nicolaie Rotaru Ultimul C.A.P. cu sediul pe Calea Victoriei trebuie de- molat şi scoşi din cartea de istorie cel puţin ultimii preşedinţi de C.A.P. de după 1989. Marin Toma MMaarriinn TToommaa AAll.. FFlloorriinn ŢŢeennee DDaann BBrruuddaaşşccuu NNiiccoollaaiiee RRoottaarruu
  • 67. www.oglindaliterara.ro 3768 EEEECCCCOOOOUUUURRRRIIII GGhheeoorrgghhee AAnnddrreeii NNeeaagguu Conştientă de predestinarea Anei lui Manole poeta Ana Jitaru vine cu un volum in- teresant atât în mesajul poetic cât şi în mo- dalitatea de abordare a temelor. Când afirmă „Te-a pictat cel mai sfânt pictor din Univers / … Primii au fost ochii / care l-au ars” (Pictor) poeta ne îndeamnă spre jertfa Anei indu- cându-ne sentimentul că versul însuşi este o jertfă pe care-l aduce pe altarul cititorului. De altfel poezia domniei sale încă mai are incer- titudini cum ar fi „Între da şi nu / e cuvântul care / sunete nu are, Pentru că se află/ între El şi Tu”. (Între Da şi Nu). Altminteri volumul Picături de suflet se apropie de adolescenţa poetei şi prin rostiri romantice dar şi prin teme ce- şi caută sorgintea în iubirea de semeni în candoarea rezolvării conflictelor existenţiale ce cuprind uneori şi naivităţi ce nu-i ştir- besc frăgezimea versului: „Am două inimi ce se zbat./ Una-i pieptul tău / O simţi?!...” (Când vei dori). După cum remarca şi Nicolae Dabija în prefaţa volu- mului Ana Jitaru are şansa tinereţii „de-a metamorfoza cuvân- tul banal în cuvântul care despică stânci sau schimbă lumi”. Tinereţea autoarei irumpe deseori cu nevinovăţia ti- pică începutului de drum. Rămâne de văzut dacă simţirea de poet se va aşeza definitiv în structura sufletească a Anei Ji- taru, pentru ca să confirme cu adevărat că este o poetă cu ros- tiri de valoare, că are forţa necesară uneia afirmări care s-o consacre printre poeţii de valoare ai literaturii române. PPiiccăăttuurrii ddee ssuufflleett ddee llaa AAnnaa Opinie: Apropos Proiectul Noului Statut U.S.R. Aşteptându-l pe Godotescu … 1. Pentru Uniunea Scriitorilor din România, 2009 aduce o Conferinţă Generală cu alegeri. Mandatul dlui Nicolae Manolescu - un general monstru sacru în retragere strategică - se încheie am zice în coadă de peşte- adică dublă. Dar aripioarele sunt şi pe burtă, şi pe spate inclusiv mustăcind în locul elicei … Pe sub ape se văd ban- curi compacte de peşti – şoşoni, peşti caracude- mutante, peşti trans- oceanici şi peşti cu burta-n sus dar încă în submersie… 2. Nu am fost printre votanţii Dsale (am votat Victor Frunză, fie iertat- deoarece proiectul Dsale de Statut îmi părea cel mai bun- iar al doilea candidat de atunci, Cezar Ivănescu ( fie şi el iertat!) a fost şi el mai interesant. ). Îmi amintesc cum pe holurile Universităţii Bucureşti unde a avut loc Adunarea Generală, grupuri- grupuri din provincii călcau în picioare proiectul susţinut de Victor Frunză- unicul scriitor care afirmase în occident o viziune benefică pentru scri- itorimea română din ţară şi de pretutindeni. Dealtfel singurul care ed- itase la propria-i editură şi fundaţie o Istorie a comunismului în România…Îmi aduc aminte că am regretat retragerea de la candi- datură a lui Nicolae Breban, care propusese mai anţărţ să fie vândute câteva tancuri rablagite de tip sovietic din dotarea de atunci a armatei şi astfel să avem fonduri pentru USR ! Ce utopie ! Dar s-a spus „ utopiile mişcă lumea”. Pe a noastră, a celor din teritoriu, au mişcat- o utopiile cu puternic iz cripto-fanariotic dîmboviţean , unde grupul preponderent numeric şi de interese centraliste, treimea care în tot timpul Adunării au forfotit pe holul Universităţii… şi care au optat de- sigur pentru al dlor Manolescu. Un fel de „ treime cenuşie”, paralelă cu ceea ce se desfăşura în Aula …Erau acolo mulţi ce pierdeau priv- ilegii de „ obsedante decenii”, ca şi coterii, ţipţării, lichelele, turnacii şi toţi dracii şi AUREOLACII exoticei noastre „ bresle” …Patronii inviz- ibili erau Caragiale and Eugen Ionesco- aşteptându-l pe Godotescu… Să le fie de mai bine . O nemulţumire personală, ca pur şi simplu membru al USR, este modul în care au fost marginalizaţi cei ce nu l-au votat: 1) la dreptul consfinţit de a edita la Cartea Românească fie şi doar la împlinirea unei vârste rotunde ( unde am editat înainte de 1989 două cărţi) o antologie în selecţie proprie. Sigur nu doar eu sunt în acest drept încălcat statutar, ci mulţi alţi colegi 2) în toţi aceşti ani, nu am apărut (ca mulţi alţi nevotanţi ai dlui Manolescu) în România Literară – a directorului N.M. şi a „casei sale„. Ar mai fi şi selecţiile pentru Premiile anuale ale USR – unde ştiu sigur că nici măcar titlurile unora nu sunt citite !!!) – lăsând firesc suspiciunea –uneori subiectivă a frustrărilor şi alegerii clientelare. Am ştire că sute de cărţi trimise de autori pentru nominalizare, rămân în registrul secretariatului şi probabil ajung în pivniţe de genul celei „ vaticaneze” din subsolul editurii Cartea Românească. De ce persistă sau sunt induse de la caz la caz eternele divergenţe între scriitori, în ABSENŢA UNEI LUSTRAŢII scriitoriceşti ce ar fi fost UN MODEL ETIC pentru Societate şi POLITICIENI acestor vremuri ? Ce tip de IN- TELECTUALI plăsmuim pentru viitorimea generaţiei noi ? Oare nu cumva tot un soi de …emanaţi a la Iliescitescu ? 3. Am în faţă proiectul nou de statut al USR care desigur este dezbătut de către reprezentanţii noştri aleşi din Filiale şi înţeleg că va fi discutat în august a.c. Ne rămâne ca reprezentanţii noştri aleşi din filiale să asculte şi opiniile noastre, fără prejudecăţile sau re- sentimentele unora privind „revendicativismul de pensionar „ cum s- a exprimat careva… A ignora bătrâneţile unora este nedrept. Există în „ comitete” pe la filiale colegi care au uitat de păsurile generale ale unioniştilor ( sic) şi totuşi nu acceptă condiţia de societari, dacăp USR ar redeveni SSR … Oricum, dragi colegi, Boala şi Moartea sunt harnice şi nivelează handicapurile conştiinţei cu ale demnităţii nu-i aşa, păguboase …Moartea face lustraţie plagiindu-i pe cei de la CNSAS – echipa gonflabilă… Se prefigurează schimbări şi desigur sunt judicios gândite. Că viitoarea Adunare Generală va vota sau nu toate aceste capitole şi articole, rămâne de văzut. Tot ceea ce sper este ca privilegiile şi discriminările de genul celor de mai sus, resimţite dramatic mai ales de generaţia mea – Promoţia 70- să dispară. Proiectul e pritocit cu meşteşug şi după CCuu ssttaattuuttuull nnoossttrruu--nn ffrruunnttee // VVoomm aavveeaa vviiccttoorriiii mmuullttee...... EEuuggeenn EEvvuu machiavelica genitură politikon, are chichiţe ce privesc şi interese ale celor ce rămân de căruţă la noile alegeri, dar coboară cu sacii… 4. Scandalosul mod în care emanaţii au distribuit mai anţărţ salarii pe viaţă şi alte privilegii unei liote de pupincurişti ceauşişti – amestecând cinic şi câţiva valoroşi – unii le-a au re- fuzat dar nu prea tare …-că deh, bătrtâneţile .. nu are măcar o minimă replică REPARATORIE – fie şi prin dublarea pensiei pen- tru creatori – care NU MOR DIN PATRU ÎN PATRU ANI . De ce nu am avea în proiect şi proiectul pentru o Lege de reparaţie mo- rală atribuită de Preşedinte şi Guvern celor ce dovedesc cu do- sarele lor de la C.N.S.A.S că au fost hărţuiţi de fosta securitate ? O reparaţie morală şi deopotrivă constând pe timpul vieţii dintr-un sprijin pecuniar şi drepturi de tratament la staţiunile USR ,etc? Dacă mai e timp, propun includerea în proiect a aces- tor probleme. Nu mă amăgesc că Adunarea „ legiuitoare” , va juca în grila actualilor „ proiectanţi” en titre, probabil unii nemai –aleşi în 2009. Nici că interesele de grup vor pieri vreodată. Sincer îmi doream a se reveni la Societatea Scriitorilor din România şi sincer sper să nu de- venim un „ sindicat al asistaţilor sociali „ : sau – de ce nu ? – să fie anexat şi dezbătut şi un proiect al sindicatului „ solidaritatea literară”… O Societate de Societăţi în Parteneriate conlucrative, con- curenţiale desigur, însă liberal-democratice, la modul englezesc? Laburiştii de tip Păunescu, Artur Silvestri- Tirnacop, Hurmuz-achis ix and igrec … and coloratura oricum vom tot avea, câtă vreme inflaţia de conştiinţe, şomajul pe cap de înlocuitor etc vor mai fi. Societatea Scriitorilor Români, aşa cum a fost înfiinţată ea în 1908 ar fi meritat o aniversare „ de aur” la aceşti 100 de ani împlinitori în 2008 ! De ce nu am avea un congres aniversar unic la Neptun bunăoară – unde majoritatea dintre noi nu am fost niciodată şi mulţi şi-ar lua astfel un duios Adio colegial şi de la Litoralul pe care nu l-au mai pupat de aproape 20 de ani ..glorioşi. Şi încă ceva : So- cietatea Scriitorilor Români ar reuni definitiv ( sau ar separa apele de uscat…) pe toţi separatişti, grupările de interes, triumfarzii, enclaviştii ş.c.l.
  • 68. 3769www.oglindaliterara.ro EEEEVVVVEEEENNNNIIIIMMMMEEEENNNNTTTT S-a desfăşurat, dumincă, 27 iulie 2008, a patruzeci şi una ediţie a acestui „bătrân” ţi totuşi atât de „tânăr” festival.A fost con- siderată ediţie „jubiliară”. Conform eti- mologiei ar fi corect:jubileu: sărbătorirea unui număr mare de ani ai unui eveni- ment sau ai unei persoane(cf.D.L.R., ediţia 1958).Conform cronologiei pe- rioada nu e total acoperită.Festivalul a început de fapt cu 42 de ani în urmă şi nu la Paltin ci la Năruja. Iată-i, pe scurt, povestea. În ultima duminică din luna iulie a anului 1966 se desfă- şura la Năruja o „Sărbătoare a cântecului, dansului şi portului vrân- cean”. Era prima ediţie. Promotor era un vrednic gospodar nărujean, meşter popular vestit şi, pe atunci, primar al Nărujii, Toma Rapa.Această primă sărbătoare a marcat de fapt începutul actua- lului festival. A doua ediţie s-a desfăşurat în satul Podu Nărujii. Im- portanţa acestei a doua ediţii a constat în participarea formaţiilor artistice din comunele învecinate şi - mai cu seamă – din nume- roasa participare umană (peste 2000 de spectatori). Dar, din 1968, manifestarea „botezată” deja „Festivalul Folcorului Vrâncean” şi aflată la a treia ediţie se desfăşoară la Pal- tin. Şi aici un om al locului, gospodar, hotărât şi mândru, pe nu- mele său Ionaşc Nichitoiu, primarul de atunci al comunei Paltin este cel care mută manifestarea pe minunatul Plai al Tojanului. Până la împlinirea a 25 de ani Festivalul devenise cea mai importantă manifestare de acest gen din Moldova. 16 judeţe din ţară şi-au trimis, cu acest prilej jubiliar, reprezentanţii cei mai de seamă la Paltin. Festivalul se structurase mai bine, avea o stagiune de vară-mai bogată şi desfăşurată pe zone etnofolclorice-şi o sta- giune de iarnă cu referire directă la obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou.Etapa finală se desfăşura la Focşani iar concursul suprave- gheat de un juriu competent din care au făcut parte mari persona- lităţi, între care amintim pe Anca Giurchescu, Constantin Eretescu, Gheorghe Focşa, Ludovic Paceag, D.D.Stancu şi mulţi alţii, era aş- teptat cu nedisimulată plăcere. Anii au trecut şi Festivalul a ajuns la cea de-a 41(42?)-a ediţie. Cea la care am participat de curând. Realizatorii manifestă- rii, recte, Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Creaţiei Populare Vrancea, cu sprijinul Consiliului Judeţean , al obştii şi pri- măriei din Paltin, al unor sponsori generoşi au mărturisit gânduri mari pentru noul deceniu(al cincilea) în care a intrat festivalul.Re- botezat, cu acest prilej, ”Plaiul Tojanului”, schimbându-şi emblema care dădea prioritate ca instrument reprezentativ buciumului, deci comunei Spulber, care nu mai aparţine de Paltin şi de unde veneau vestiţii buciumaşi, Festivalul va deveni internaţional, va ţine cel puţin trei zile şi se va încheia cu un spectacol de gală, în care cei mai buni vor fi premiaţi şi omagiaţi. Chiar dacă această ediţie n-a avut caracter de concurs, ea a constituit prilejul reaşezării în matcă a manifestării şi a oma- giat prin diplome pe cei care de-a lungul anilor i-au conferit conţi- nut şi strălucire. După ridicarea drapelelor şi intonarea celor trei imnuri:al României, al Europei unite şi al Festivalului, spectacolul a fost des- chis cu un concert de promenadă şi de ascultare susţinut de ta- lentatul „Danubius Band” din Galaţi.Presărat cu scurte recitaluri ale unor cunoscuţi interpreţi de muzică populară, veniţi să aducă sa- lutul lor oamenilor Vrancei, şi anume: Călin Brădean, Geta Posto- lache şi Ionuţ Dolănescu, festivalul a avut câteva noutăţi îmbucurătoare care ne-au făcut să-l considerăm încă „tânăr”. Este vorba de prezenţa în scenă a ansamblurilor de copii ale şcolilor ge- nerale din Paltin, Năruja, Spulber, care au evoluat alături de maturi ei reprezentând seminţele talentate ale viitoarelor ediţii ale festi- valului. Am stat în cumpănă dacă să amintesc aici un fapt anec- dotic. Gazda noastră atentă permanent şi bucuroasă de oas- peţi, Tudorel Bâtcă, noul primar al comunei Paltin, a împlinit, pe 25 iulie, 33 de ani. Vârstă biblică, însemnată şi se gândea că poate To- janul va fi pentru câţiva ani Golgota sa. Sărbătorit de cei prezenţi, emoţionat dar mulţumit, primarul şi-a amintit că în urmă cu 8 ani, tot la un astfel de festival s-a căsătorit. La mulţi ani! domnule primar şi Dzeu să vă ajute să înde- pliniţi tot ce v-aţi pus în gând. Noi vă dorim succes! De altfel pe melodia „La mulţi ani!” interpretată de An- samblul Profesionist „Ţara Vrancei”, prezent cu un frumos florilegiu de cântece şi dansuri, în aplauzele miilor de spectatori veniţi la săr- bătoarea lor anuală, s-a încheiat această ediţie jubiliară a Festiva- lului Folcloric pe care-l vom numi de acum înainte „Plaiul Tojanului”. Georgeta Vioreanu FFEESSTTIIVVAALLUULL FFOOLLCCLLOORRUULLUUII VVRRÂÂNNCCEEAANN,, 22000088 Stimate Intelectual Ticălos Începi să mă îngrijorezi din ce în ce mai mult. Te-ai pus în slujba unei grupări politice absurde şi cu aerul că faci un bine po- porului tău, susţii că doar tu ai dreptate, că doar liderii pe care-i slujeşti merită respectul naţiunii. Şi să-l ferească Dumnezeu pe in- telectualul care nu va fi de acord, cu elucubraţiile tale. Ca un tero- rist şcolit să te execute fără a clipi, intelectualul ticălos îşi va împlini misiunea. Naţiunea nu mai simte când i se ia petrolul, libertatea de exprimare, şi toată vlaga de care mai dispune. Dar ce-ţi pasă ţie. Tu ştii să-mbrobodeşti cuvântul, s-ameţeşti auditoriul, să te prefaci apoi chiar să crezi că ai clasă, rafinament în expunere, în speech cum îţi place adeseori să jonglezi împerechind cuvintele precum se împerechează calul cu măgarul. De multe ori te aşezi în încă- peri pline cu oglinzi, pentru ca să te poţi uita firesc (zici tu în ele, fie direct cu ochii mijiţi de lumina reflectoarelor, fie cu colţul ochiului (ca să nu zic coadă). Apoi păcălindu-te şi zicând c-ai păcălit şi pe ceilalţi, îţi laşi părul să cadă uşor pe-o parte a frunţii, şi-ţi pui falca în podul palmei, sugerând poate că ţi-o fătat mintea prea mulţi pui şi capul ţi-a devenit prea greu, pentru a sta într-o firească poziţie umană. La puţina cultură pe care o au diriguitorii de televiziuni na- ţionale, chipul tău prinde să fie interesant şi camerele încep să ro- iască în jurul tău ca muştele. Cu simţul olfactiv anihilat, te dai în stambă profitând de cumsecădenia şi bunul simţ pe care adevăra- tele valori le au şi care prin duritatea adevărurilor rostite cu vreo ocazie anume, nu dau bine pe sticlă. Ticălos cum ai devenit uneori fără să-ţi dai seama, dai cu biciul în oamenii adevăraţi, fie şi numai pentru că-i simţi periculoşi pentru felul tău de a percepe şi de a mistifica lumea. Din când în când mai şi scrii câte-o carte, în care preţiozitatea verbului se află la loc de cinste iar macularea valori- lor tradiţionale pe un piedestal ridicat fără jenă şi fără logică. Ai bani. Politicienii te cumpără când sunt la guvernare sau te scot în faţă când sunt în opoziţie. Folosit când aşa şi când pe dincolo, îţi duci parşivenia până acolo încât în jurul tău nu mai înfloreşte şi nu mai răsare nicio valoare umană. Tu eşti cel mai bun. Tu primeşti laurii celor puşi în situaţia de a-i da totuşi cuiva. În jurul tău n-au loc nici babuinii. În jurul tău văzduhul arde de ticăloşie. Din când în când, atunci când vor muşchii tăi, mai scoţi la iveală câte un spirit autentic, de carte lumea abia de-şi mai aduce aminte,pe care în- cereci să-l inoculezi cu abjecţiunile gândirii tale. Când omul se opune, schimbi subiectul. Dacă tot se mai opune, îl desfiinţezi cu câteva exemplificări din Savonarolo sau Nietzsche, care după tine, ar trebui să fie zeităţile gândirii umane. Şi dacă acesta mai îndrăz- neşte să te contrazică, de parcă ţi-ar contrazice chiar pe înaintaşi, dai pauză de publicitate. Ţie nu ţi se dă pauză niciodată. Tu poţi jigni orice. Poţi desfiinţa valorile naţionale de la Eminescu la Miron Costin, de la Ştefan cel Mare la Menumorut. Ţie nu ţi se dă pauză de publicitate pentru că tu însuţi eşti o mare şi necontenită pauză, ca un hău adânc şi infinit, ca o gaură neagră a spiritului onest. De aceea nici nu-mi explic de ce mi-am pierdut timpul scriindu-ţi. Adio şi fără de cuvinte, Gheorghe Andrei Neagu OO ssccrriissooaarree ppiieerrdduuttăă
  • 69. www.oglindaliterara.ro 3770 VVVVAAAARRRRIIIIAAAA • Doamnei Alexandrina Băeşu din Pucioasa, îi mulţumim pentru că-şi doreşte Antologia de poezie contra ramburs. Cred că săptămâna asta v-o expe- diem. • Domnului Anatolie Chiscanu din Leuşeni Mol- dova îi comunicăm că abonamente se pot face şi din străinătate.Trebuie să trimiteti doar banii în contul Ro- dipet specificat pe coperta revistei. • Doamnei Cristine Deleanu din Botoşani îi transmit o sinceră părere de rău pentru că va mai tre- bui să aştepte publicarea poemelor. Daca aţi vedea câte sute de manuscrise îşi aşteaptă rândul, aţi înţe- lege. • Îmi cer scuze doamnelor Ilinca Asaftei din jud. Neamţ, Rodica Popa din Ploieşti, Maria Stroia din jud.Dâmboviţa şi domnilor Cătălin Costache, Ionuţ Pârvu ambii din Suceava, pentru că nu le pot publica materialele. Sunt lipsite de vigoare, de stil, şi mai ales de conţinut (eseurile). Reveniti. • Da este adevărat că în viitor distribuim revista numai la abonament. Aşa am anunţat şi aşa vom pro- ceda. Revista se poate descarca de altfel şi de pe www.oglindaliterara.ro. Abonamentele se fac numai prin Rodipet, care nu ne-a mai onorat cu bani de multă vreme-se aude? Poşta română încă se mai odihneste. Stat în statul palma barba cot. PoştalionulcupeniţePoştalionulcupeniţe Gheorghe Andrei Neagu Ochii şi faţa vorbesc Ce proşti, ca vita te-nţeleg Doar, când le spui cuvântu-ntreg; Dar, când vorbeşti c-un om cu minte: Pricepe-n ochi, nu din cuvinte. Un bărbat subdezvoltat cerebral Parcă-l un englez, ai spune După barbă şi fason, După cele ce compune: Parcă-i prunc cu biberon! Visuri spulberate Fetiţă mic, când erai Visai s-ajungi odată, fată mare Şi ai ajuns, dace păcat: Nu ţi ser dă nicio crezare! Un curtezan În laudele mele doamnă Atât de sus te-am ridicat; C-ai ameţit de la-nălţime Şi, drept în braţe mi-ai picat! Unui încornorat Corneanu, când în căsnicie Vorbeşte cu a lui soţie, Îi spune: „scumpă jumătate”, Şi-ntr-adevăr, are dreptate, E jumătatea lui, nu zic! A doua jumătate însă, E-a unui vechi şi bun amic. Câinii Câinii latră la oricine Şi nu latră fără rost Dar, mai rău este atunci Când te latră-un câine prost. Paradisul şmecherilor şi po- managiilor din viaţa artistică a actorului Nicu Constantin. Prezent la nunţi, botezuri, cumetrii acasă la Eforie Ne-a demonstrat din câte ştim Că Arhimede-i băutor de vin: Şi că volumul dislocat e mititel Faţă de vinul neplătit de el! Când „afumat” priveşte marea Filozofează adânc în sinea sa: Păi… de-aia este marea mare: Fiindcă, n-are cin’ s-o bea! În compartimentul şmecherilor şi interlopilor de la restaurantul Herculane „Herculane-i” Capşa de-altădată Local discret cu mari despărţituri În prima stau şmecherii la sfadă Plătindu-şi preţul dublu la fripturi. EEppiiggrraammee •• EEppiiggrraammee FFiilliipp TTăănnaassee
  • 70. 3771www.oglindaliterara.ro RRRREEEEVVVVIIIISSSSTTTTAAAA RRRREEEEVVVVIIIISSSSTTTTEEEELLLLOOOORRRR Dunărea de jos nr. 77 / iulie 2008 Mensualul gălăţean prezintă cititorilor tema „Idiolecte”. Ce este idiolectul, ne defineşte de la bun început Const. Frosin: „în lingvis- tică idiolectul este ansam- blul de utilizări ale limbajului propriu/specific unui individ dat, care se exprimă oral”. Coloana vertebrală a numărului este şi de această dată „An- cheta lui Dinescu”, răspunzând întrebărilor talentatului poet, scrii- torul ucrainean Simion Gociu, un cernăuţean care simte mai româneşte decât mulţi autori născuţi, crescuţi, instruiţi, dar mai puţin educaţi între graniţele actualei Românii – membră U. E. De remarcat interviul semnat de Tase Dănăilă cu ilustrul inte- lectual tecucean Vasile Ghica precum şi prezentarea dicţionarului „Nasc şi la Tecuci oameni” , recenta carte a intervievatului. La rubrica „Românii literare sud – vest”, A.G. Secară prezintă recentul volum al poetului Ion Panait, drag domniei sale, ca gălă- ţean născut la Piscu, dar mai drag nouă, ca trăitor în Focşani de peste patruzeci de ani. Volumul „Vântul care se uită pe geam” al patrusprezecelea dacă nu m-am încurcat la numărătoare cuprinde superbe haiku-uri din care - dată fiindu-ne vârsta – citez unul: „amar / toamna îmbătrânesc / chiar şi iluziile”. Adevărat şi trist, o tri- steţe asumată. Poeme semnate de basarabeanul Leo Butnaru, de Cezarina Adamescu, Valentina Grozavu şi proză cu autorii Const. Tănase, Gheorghe Postelnicu şi Săndel Dumitru, întregesc o revistă se- rioasă, bine structurată şi concepută, interesantă. Axioma, nr. 6 / iunie 2008 Redactorul şef Ieronim Tătaru cinsteşte printr-un amplu şi documentat articol împlinirea a 160 de ani de la naşterea pictorului Paul Gauguin. Secţiunea „literatură” cuprinde cea mai mare parte a număru- lui pe iunie, cu cronică la volumul istoricului literar şi folcloristului I. Oprişan „Opera literară a lui B.P. Haşdeu”, a lui Const. Trandafir, apoi de remarcat „O lectură paralelă – I. L. Caragiale – N. V. Gogol” comentată de Marian Chirulescu precum şi eseul lui Vasile Moga „Iubire, artă şi război”. Interesant „Eseul despre lene” al lui Viorel Cernica, ajuns la al cincilea episod, mai ales că la români lenea este „fenomen uman” de bază. La secţiunea „Ştiinţă – filozofie” se remarcă Ion Necula cunos- cut exeget noicean cu eseul „Noica şi partea pozitivă a lucrului”. Bine reprezentate notele de lectură ale unor importante volume la rubrica „lecturi” prin albumul „Ploieşti – destinul unui oraş euro- pean”, apoi „14 povestiri” de Gh. Postelnicu, „Memoria păcatelor” de George Lixandru, „Sintoniile” de Victor Sterom, ş.a. Ion Roşioru traduce pentru ultima pagină a revistei poezie ade- vărată de Emile Verhaeren. Plumb, nr. 15 /iunie 2008) Revista Asociaţiei Culturale „Octavian Voicu” din Bacău, începe acest număr cu „atitudinea” domnului Calistrat Costin despre „Cul- tură… dictatură…” sau „care pe care”. Dan Romulus Buznea cu opinii despre Mihai Eminescu, reperul absolut al spiritualităţii ro- mâneşti „argumentează” de ce trebuie canonizat marele nostru poet. Medalion liric Vasile Sevastre Ghican şi apoi poezie de va- loare, semnată Vali-Constantin Boncu, Atena–Mariana Zara, Telu Leonte, Vasile Larco. Acesta din urmă, alături de Dan Norea ne prezintă şi câteva epigrame de duh. Delicioase versurile celor două micuţe eleve (cls. V) a liceului de artă şi lăudabilă iniţiativa redactorului şef de a le promova într- o revistă cu greutate (Plumb). Cronică de carte, memorii, proză rotunjesc un număr ce merită citit. Nord literar nr. 6 / iunie 2008 Editată sub egida Con- siliului Judeţean Maramu- reş, revista băimăreană are lună de lună o ofertă diversificată de proză, poezie, cronică literară, viaţă culturală. În acest număr Au- gustin Cozmuţă prezintă „Istoria secretă a literaturii române” de Cornel Ungureanu, eminent profesor universitar – bănăţean, cu- noscut printre altele şi pentru ale sale insolite „geografii literare”. Poezia este superb reprezentată de Igna Vasile cu „9 cântece pentru adormit timpul” din vol. în pregătire „Lumina neagră”, atră- gându-mi atenţia: „De ce-ai vrea Doamne, să-nţeleg ce nu pot /: / cum cade ploaia şi se-ncurcă norii / cum se dezleagă de pământ cocorii / şi trece-al ploii milenare ropot?” Nu putem trece cu vede- rea poezia Rodicăi Dragomir şi a lui Mugur Voloş şi nici proza lui Ştefan Jurcă şi a Vioricăi Răduţă. Un număr bine structurat care în plină vară se încheie cu traduceri din poeţii lumii selectate de poetul galez Peter Thabit Jones. Ateneu nr. 6 /iunie 2008 Avem nevoie de o altă politică de marketing uni- versitar” – declară rectorul Universităţii din Bacău, prof. universitar dr. ing. Va- lentin Nedeff într-un interviu consemnat de Adrian Jicu care mai semnează şi o dezvoltată cronică literară asupra volumului lui Dan Ciachir „Când moare o epocă”. Apoi foarte interesante cele două eseuri privindu-l pe Emi- nescu, unul în care Emil Nicolae discreditează documentat ideea de asasinat, iar celălalt semnat Ştefan Munteanu, referindu-se la studiul filozofului Mircea Florian intitulat „Gândirea lui Mihai Emi- nescu” şi publicat la 22 iunie 1914 cu ocazia comemorării unui sfert de veac de la moartea POETULUI. Carmen Mihalache trece în revistă a doua ediţie a Galei Vede Teatru desfăşurată în perioada 10 – 17 mai 2008 la Teatrul „Ge- orge Ciprian” din Buzău. Poezia amplu reprezentată de două nume sonore ale liricii mo- mentului, Constantin Donea şi Marian Dopcea. Remarc la ultimul „OM”: „Ni s-ai dat viaţa / şi lacrimile / Trăiţi, bucuraţi-vă / Şi frene- tic trăim: / Botezând cu agheasma sărată / a ochilor noştri / toate lucrurile. Din vol.: „Moartea noastră cea de toate zilele” în curs de apariţie, Dumitru Augustin Doncea ne răsfaţă cu capitolul „ Zidul de ceaţă”. Multă prosperitate Consiliului Editorial în frunte cu fostul meu coleg din anii universitari Gheorghe Antochi. Diagonale nr. 1 / iunie 2008 O nouă revistă nouă „Diagonale” – revistă de cultură apare, la Buzău. Am citit-o pe diagonală, fără „diagonală” şi m-am oprit cu mai multă atenţie la editorialul directorului publicaţiei – domnul Radu Voinescu, considerându-mă „printre cei stăruitori, care nu sunt nici măcar numeroşi” cum îşi doreşte domnia sa publicul căruia i se adresează. Primul număr se bucură de semnăturile unor personalităţi cu rezonanţă în literatura română de la Ioan Liviu Stoiciu, la Gheor- ghiţă Istrati, Octavian Soviany, Nicolae Tzone, Ion Lazu, Constan- tin Trandafir, Mihai Gălăţeanu. Se remarcă Emil Niculescu cu un amplu şi documentat eseu despre Alexandru George la o nouă lectură. Tuturor acestor nume de referinţă le mulţumeşte domnul Radu Voinescu: „Le mulţumim aici acelora care ne-au creditat aproape în alb şi ni s-au alăturat în această iniţiativă dificilă şi nu lipsită de riscuri şi greutăţi şi ne-au trimis articole, cronici, texte literare… Dacă şi alţii ne vor urma vom fi foarte bucuroşi. Dacă nu, în fond, fiecare este liber să aleagă”. Nu ne rămâne nouă decât satisfacţia sinceră de a dori colegilor de la Buzău ani buni şi mulţi de apari- ţie, sponsorilor prosperitate şi felicitări domnului primar pentru gân- dul cel bun. Helis nr. 5 – 6 – 7 / 2008 Asociaţia Culturală „Helis” din Slobozia editează lunar o foarte interesantă revistă de cultură, spaţiu în care se exprimă în cea mai mare parte personalităţi culturale ale judeţului Ialomiţa. Inimosul redactor şef Gheorghe Dobre a reuşit să mobilizeze în jurul revis- tei instituţiile culturale ale Ialomiţei precum şi sponsori iubitori de li- teratură, de cultură în general pentru a asigura apariţii regulate şi texte de valoare. Astfel în nr. 5 remarcăm poezie bună de Costel Bunoaica, Dan Elias, Nicolae Teoharie, proză de Loredana Dănilă, eseu de I. Neşu, G. Spermezan, istorie de prof. Ştefan Grigorescu, jurnale de călătorie cu Titi Damian şi Şerban Codrin. Eveniment cultural de maximă importanţă, simpozionul de evaluare a două volume ale prof. Alexandru Bulandra despre Mioriţa şi Vasile Alecsandri la care au participat reprezentanţi ai ordinului francmasonic din România este prezentat însoţit de imagini foto de către autorul studiului. Numerele de vară îi prezintă pe Tudor Cicu, cu note de lectură la romanul „Umbra” a prozatorului Titi Damian, multă poezie au- tentică de bună calitate semnată Nicoale Teoharie, Dan Elis, Ma- rian Ştefan, Adria Bănescu, Adrian Bucurescu, Aurel Anghel precum şi poezie persană sensibilă a unei tinere poete din cl. XI-a a liceului din Urziceni, Camelia Cazeni în traducerea autoarei. Sunt continuate articolele din numărul pe mai ale lui Titi Da- mian şi Şerban Codrin. O revistă care merită citită, bine realizată şi structurată. ...cu Sava Francu