www.oglindaliterara.ro
3702
Coperta 1: Ricardâo - Călăreţul de foc
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi
fac...
3703www.oglindaliterara.ro
EEEEDDDDIIIITTTTOOOORRRRIIIIAAAALLLL
Gabriel Funica
Încă de la primele ore, dacă ai
proasta ins...
tole foarte frumoase despre Lilian Gish.
Mi le va trimite – scria ea – după ce vom
vedea cum au apărut primele capitole,
c...
3705www.oglindaliterara.ro
RRRROOOOMMMMÂÂÂÂNNNNIIIIIIII DDDDEEEE LLLLÂÂÂÂNNNNGGGGĂĂĂĂ NNNNOOOOIIII
Atacând un subiect „băt...
cioarele şi a trebuit să mă aşez pe o bancă, spunând soţiei mele,
care mă întovărăşea: „ Iată ceva nou!” Era „ceva nou” în...
3707www.oglindaliterara.ro
RRRREEEEMMMMEEEEMMMMBBBBEEEERRRR
Fara indoiala, Gheorghe Ursu a fost un poet autentic,
care - i...
www.oglindaliterara.ro
3708
MMMMEEEERRRRIIIIDDDDIIIIAAAANNNNEEEE CCCCUUUULLLLTTTTUUUURRRRAAAALLLLEEEE
(urmare din numărul ...
cele 16 volume ale Enciclopediei
Religiilor. Specializată în hinduism, în
SUA se ştie bine că ea este “the succesor
to Mir...
a avea bunătate să mă înştiinţaţi ce re-
zultat veţi lua cu betul Mihai. Cu deose-
bită salutare,
Henrietta Eminovici.
(Pr...
s-a zidit pe de-a-ntregul, asemenea pie-
trarilor săi, care „Coboară-n propria lor
soartă/ Unde de vii s-au fost zidit” şi...
Adevărul şi numai
adevărul
Era o cabană în munţi
sau poate într-o pădure, un-
deva pe un deal
asta sigur, undeva pe un
dea...
tept, cu nerăbdare, lectura ei instructivă.
Şi voi veni ca s-o primesc chiar din mîi-
nile d-v., de care nu s-au atins con...
www.oglindaliterara.ro
3714
SSSSIIIIMMMMPPPPLLLLEEEE NNNNOOOOTTTTEEEE
Orgoliul iniţiatului, al celui „ales“, această nelin...
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
140096509 oglinda81(1)
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

140096509 oglinda81(1)

1,075

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
1,075
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
3
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "140096509 oglinda81(1)"

  1. 1. www.oglindaliterara.ro 3702 Coperta 1: Ricardâo - Călăreţul de foc Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Edi- turilor din România (APLER) şi Associazione della Stampa Estera din Italia, membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa Editată de S.C. ZEDAX Focşani cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea, Asociaţiei Culturale "Duiliu Zamfirescu" REDACŢIA Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu Redactor şef adj: Gabriel Funica Senior editori: Laurian Stănchescu, Daniel Stuparu, Liviu Comşia, Florentin Popescu, Valeria Manta Tăicuţu, Adrian Dinu Rachieru. Secretar literar: Ştefania Oproescu Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, Cosmin Dragomir, Constantin Miu, Theodor Codreanu, Lili Goia, Sava Francu, Ioana Petcu, Ion Deaconescu, Constantin Ghiniţă. Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, Carmen Săpunaru, Nicolette Franck, Mihaela Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. Administraţie: Mircea Ghintuială Tehnoredactare: Adrian Mirodone Culegere: Ionica Dobre În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătura proprie. "Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piaţa Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, Bucureşti, România la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau e-mail abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on line la adresa www.rodipet.ro". • Gabriel Funica • Cornel Ungureanu • Adrian Dinu Rachieru • Cristian Neagu • Vlad Zbârciog • Valeriu Rusu • Radu Cernătescu • Ionel Necula • Ion Pachia Tatomi- rescu • Valeria Manta Tăicuţu • Ion Murgeanu • Mircea V. Homescu • Monica Patriche • Marius Stan • Gheorghe Dobre • Gheorghe Andrei Neagu • Ioan Dumitru Denciu • Victor Eftimiu • Adrian Irvin Rozei • Ion Rotaru • Marlena Lică Maşala • Cosmin Dragomir • Lucia Cherciu • Dumitru Huţanu • Teodor Codreanu • Maria Cogălniceanu • Robert toma • Traian Călin Uba • Eugenia Bădilă Karp • Aureliu Goci • AL. Florin Ţene • Veronica Anghelescu • Uzeyir Lokman Cayci • Dan Anghelescu • Ştefania Oproescu • Andreea Bodi • Petre Moldoveanu • Sergiu Matei Lucaci • Constant Tenegaru • Liviu Comşia • Silvia Dumitrache • Matei Romeo Pitulan • Gheorghe Istrate • Petry Hyamat • Violeta Ion • Marius Nica • Octavian Mihalcea • Alexandra Loredana Radu • Ion Micheci • Titi Damian • Marius Tiţa • Vlad Pohilă • Mariana Vârtosu • Ion Lazu • Cristian Tiberiu Popescu • Radu Cosmin • Sava Francu • Doru Emanuel Iconar În acest număr: Revista figurează la poziţia 4699 în Catalogul Presei Române Abonamente numai prin RODIPET Revista se află şi la chioşcul Muzeului Literaturii Române ISSN 1583-1647 ADRESA REDACŢIEI: str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8, ap. 6, Focşani, jud. Vrancea Mobil: 0722-284430 E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com OGLINDAliterară o puteţi citi şi pe site-ul www.oglindaliterara.ro actualizat de: www.bootsoftware.com şi www.seven.com Asociaţia Culturală "Duiliu Zamfirescu" Cont: RO98 RZBR 0000 0600 0166 3440 deschis la RAIFFEISEN BANK FOCŞANI OOGGLLIINNDDAA lliitteerraarrãã AATTEENNŢŢIIEE::ÎÎNNCCUURRÂÂNNDDRREEVVIISSTTAASSEEVVAADDII-- SSTTRRIIBBUUIINNUUMMAAIIPPEEBBAAZZĂĂDDEEAABBOONNAAMMEENNTT PPRRIINNRROODDIIPPEETTSSAAUUPPOOŞŞTTAARROOMMÂÂNNĂĂ..
  2. 2. 3703www.oglindaliterara.ro EEEEDDDDIIIITTTTOOOORRRRIIIIAAAALLLL Gabriel Funica Încă de la primele ore, dacă ai proasta inspiraţie să deschizi televizorul, primeşti în plină figură o rafală de ştiri. Re- porterul, de modă nouă, indiferent unde s-ar afla, pe o pajişte cu văcuţe melanco- lice sau la un combinat chimic dezafectat, îţi va servi un duş verbal, de cele mai multe ori incoerent, cu aerul că transmite, în di- rect, pentru adormiţi, însuşi sfîrşitul lumii. Probabil, nu poţi să-ţi bei cafeaua dacă nu afli primul că la marginea localităţii pe un loc viran (mîndru şi tăpşan) cineva a arun- cat niscai saci cu moloz. Cum să începi o nouă zi fără ca televiziunea ta preferată să nu-ţi aducă în cel mai scurt timp informaţia de care n-ai nevoie? Cum altfel să te ur- neşti din casă fără ca postul respectiv să nu-ţi inoculeze matinal un procent semnifi- cativ de gîfîială? Te ia somnul pe la mijlocul unei emisiuni isterice şi te trezeşti în toiul evenimentelor relatate cu sufletul la gură. Practic, n-ai dormit, ai visat că dormi. Apoi umbli chiaun dintr-un loc în altul, presat de urgenţe, cît reale cît închipuite, somat de tot felul de scadenţe, termene şi avertizări. Cozile ne agasează, statul la taclale ne calcă pe nervi, bîţîim din picior, sărim brusc din fotoliu ca să privim buimaci frigiderul. Ideea de plimbare ne scoate din minţi. La magazin cumpărăm de-a valma, doar ca să scăpăm, să ieşim odată. Nu mai citim pe etichete, nu mai comparăm, nu mai selec- tăm. Mîncăm deplorabil şi în fugă, ne îm- brăcăm ca dracu’ şi în grabă.Iar după cum se ştie, graba strică Prada.Filmele, îndoiel- nice desigur, ne implementează şi ele, su- bliminal, un spor de viteză. Poliţişti turbo care izolează răul cît ai clipi, între două caf- turi şi cinci explozii, din care ies vii şi nevă- tămaţi, se pun la patru ace, se îndrăgostesc, se însoară, îşi cumpără casă, au copii, merg la biserică, candidează şi la primărie. Rapid, curat, eficient. Precum re- clamele care ne pun pe jar oferindu-ne bonus tot felul de mizilicuri adiacente pro- dusului cu multiple calităţi, abia ieşit pe piaţă, numai pentru noi, în caz că ne vom grăbi să-l comandăm. Aşadar, dacă vrei să exişti trebuie să participi activ, interactiv, ra- Observaţii, comentarii şi bombăneli Viaţa cotidiană, cu toate ale ei, ne impune un ritm din ce în ce mai alert. ”Festina lente” dictonul care îndeamnă să ne grăbim încet va fi doar apana- jul înţelepţilor. În rest, ai n-ai treabă, te grăbeşti.Ce faci? Mă grăbesc, vine, grăbit, răspunsul. Sîntem de neoprit. Rulăm. Circulăm nonstop. Avem mania vitezei. Realitatea se accelerează, devine halucinantă. Distanţele se micşorează, noaptea-i mai scurtă, ziua pe terminate. Acum mănînci acum te culci. dioactiv la toată această streche cvasi-ge- neralizată. Trebuie să intri în lot, în cadenţă, în marş, în galop, “hohotind tropotind prin camere obscure”, vorba poetului. Trebuie să-ţi amenajezi, prin dietă, o siluetă cît mai aerodinamică, dacă vrei să prinzi spiritul timpului. Altminteri rămîi de căruţă, defazat, anacronic, retrograd, frînar de felul tău, pu- nînd saboţi, bariere şi contrafixe clasei muncitoare care acum merge în week-end. Cu maşina pe cadavre călcînd. Frenezia actualităţii şi arta fugii de la locul acciden- tului. Pînă şi vorbirea ne este afectată.Nu mai conversăm. Ne transmitem informaţii într-un mod sacadat, schematic, lapidar. Parcă am fi staţii de emisie-recepţie nevro- zate. Nu mai poţi pretinde răgaz pentru căutarea unor cuvinte potrivite, efectuarea pauzei între enunţuri, nuanţarea ideii. Zi mai repede că mă grăbesc, ţi-o trînteşte amicul odată cu portiera. Prezenţa fizică a celuilalt ne plictiseşte, ne încurcă, ne ră- peşte timpul, ne dereglează cutia de viteze. Te ambalezi ca apoi să plăteşti yoghini şi terapeuţi ca să te dezamorseze. Sau te în- scrii la “Şcoala vieţii”, recent înfiinţata Uni- versitate londoneză, ca să înveţi normalitatea. Căzuţi din timp doar bosche- tarii îşi vor mai permite să discute oarecum relaxat. Statul pe gînduri e o meteahnă, pri- vitul, oblomovian, pe fereastră, un handi- cap. Cum să mai ai dispoziţia cititului din cărţi? Cărţile sînt citate, survolate, foiletate. Oricum, lumina ecranului este mai puter- nică decît lumina tiparului. Pare că nici scrii- torii nu mai insistă cu subtilităţi.Se scrie, în general, avînd în vedere un public grăbit, în criză de timp, acaparat de cu totul alte prio- rităţi sau modalităţi de evaziune pe care so- cietatea multimediatică le pune la dispoziţie. Nu mai buchisim, blogoslovim. Navigăm pe google, sărim, impacientaţi, de pe un site pe altul. Butonăm nerăbdători, stăm cu mîna pe mouse pregătiţi să intrăm cît mai repede în trafic. Noul freamăt oxiu- ric al secolului XXI. Din ce în ce mai mobili, bîntuim fantomatic în tot acest du-te vino, bîiguind incontinent la telefoane mobile. Cum să mai ai dispoziţia cititului din cărţi? Cărţile sînt citate, survo- late, foiletate. Ori- cum, lumina ecranului este mai puternică decît lumina tipa- rului. Nu mai bu- chisim, blogoslovim. Na- vigăm pe google, sărim, impacien- taţi, de pe un site pe altul. Butonăm nerăbdători, stăm cu mîna pe mouse pregătiţi să intrăm cît mai repede în trafic. Noul freamăt oxiuric al secolu- lui XXI.
  3. 3. tole foarte frumoase despre Lilian Gish. Mi le va trimite – scria ea – după ce vom vedea cum au apărut primele capitole, cum au ieşit reproducerile, pozele, ş.a.m.d. Încă ezita să facă o ediţie engleză şi una italiană; Fitz mu- rise şi ea…şi ea nu se prea descurca în această Italie care n-avea prea mare chef de americani. Peste trei ani m-a întrebat totuşi ce- i cu TRIDENT. Era în State, avea bani, era gata să mă invite acolo “ca să preluăm moştenirea culturală a celui mai brav bărbat al Hol- lywood-ului, J.J.”. Mai adăuga – în cazul în care revista mai apare – un capitol din memoriile lui Fitz, Cinematograful, prohibiţia şi lupta cu interdicţiile) (J.J. Fitzzcarraldo/Carla Ionescu) Prohibiţia, introdusă în America la presiunea bisericilor protestante, durează din 1919 până în 1933. America modernă, cu preşedinţii, politicienii, detec- tivii, gangsterii şi miturile s-au făurit în acei ani. Fără prohibiţie, America ar fi fost o ţară oarecare, pitorească şi dinamică, desigur capabilă să construiască zgârie nori, rachete şi graniţe europene, dar nu forţa magnetică absorbantă - dizolvantă şi coagulantă de- opotrivă. America nu şi-ar fi construit subteranele, tunelurile, ca- nalele secrete pe care Europa şi le-a făurit într-o preistorie anterioară creştinismului. Fără prohibiţie, subteranele Americii erau firave, mereu ameninţate de sufocare. America n-avea demoni. Prohibiţia a construit cealaltă Americă, subterană, damnată, răzbunătoare. A validat răul ca forţă ordonatoare. A canalizat emi- granţii diferitelor patrii către locuri care să-i adune, să le redea ţara pierdută. A dat un echilibru al puterii într-o lume în care iluzia era că toţi suntem egali. Când, adunat de Mejides din faţa cinematografului chinez şi aruncat în bucătăria vilei sale, am deschis robinetul, m-a izbit întâi culoarea lichidului; pe urmă gustul Nu mai băusem niciodată whisky, iar bucătăreasa: în casa domnului Mejides nu se bea al- tceva! Dacă vrei apă, du-te la nenorocitul de Wilding! Wilding era concurenţa. Familia Wilding se otrăvise de mai multe ori cu alcoo- luri proaste şi decretase abstinenţa. Cunosc o sumedenie de case americane unde între 1919 şi 1933 nu s-a băut decât whisky. Era o modă, un snobism, o epi- demie. Nu erai nobil, nu era bogat, nu erai bărbat dacă nu trăgeai zilnic o beţie. Dacă nu zilnic, săptămânal. Şi fără prohibiţie lumea bună a Hollywood-ului ar fi făcut chefuri. Dar ele n-ar fi fost atât de sălbatice, de absurde, de îndo- bitocitoare. Înainte de a deveni el însuşi, homo americanus a tre- cut printr-o iniţiere obligatorie, printr-un drum infernal, pentru o clipă, o seară, o săptămână de îndobitocire. Iar prohibiţia a pres- curtat această perioadă a dobitoacelor. Şi fără prohibiţie ar fi exis- tat nebunia circului existenţial. Şi fără artişti isterizaţi, şi fără alcoolici asasinaţi de boală. Dar prohibiţia înmulţeşte cu zece, cu o sută numărul lor. Prohibiţia îi pune alături pe pariorii riscurilor şi îi aşează în avanscenă: îi pune alături. Dacă America e o piaţă a drogurilor fără egal în lume, e fiindcă prohibiţia a pregătit terenul. Ar fi existat Hollywood-ul fără prohibiţie? Desigur, dar fără să selecteze cu atâta tandreţe, cu atâta necruţare valorile. Fără să-şi creeze obstacolele pe care să le învingă. Prohibiţia şi-a avut eroii ei – sfântul ei din Hollywood ar putea fi Roscoe Arbukle. Prima sfântă, Virginia Rappe. Grasul de Fatty. Citesc sau recitesc cu detaşare melancolică paginile despre Fatty. Cititorul ar putea crede că grasul de el a fost exclus din lumea filmului fiindcă trebuia un ţap ispăşitor. Aşa, dintr-un exces al destrăbălărilor, frumoasa Virginica s-a îmbătat rău (fetele din acel timp al filmului păreau inocente!) şi Fatty a trebuit să plătească www.oglindaliterara.ro 3704 JJJJUUUURRRRNNNNAAAALLLL (Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi, sal- timbanci şi maimuţe”. Primul volum se ocupa de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratarea unor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea unor universuri insulare. Volumul al pa- trulea, din care fac parte aceste pagini se opreşte în lumea filmului. Cartea e în curs de apariţie la Editura Palimpsest.) Trident şi şansele postrevoluţionare ale filmului (urmare din numărul anterior) În faţa noastră era un acvariu uriaş – o mare în miniatură. Am cumpărat doi peşti răpitori, sunt cei mai necesari dintre toţi, fi- indcă ei fac curăţenie. În acvariul meu ei au distrus exemplarele cele mai frumoase – cele mai frumoase erau şi cele mai leneşe. Domnul Griffith mi-a spus că filmul (vorbitor, vorbitor…) n- o să mai caute femeia imaculată. Femeia care să păstreze riturile lumii, Magna Mater. Suntem prea mulţi încât nu vom mai avea timp să ne gândim la o mamă. Decât ca la o femelă care, în timpul exerciţiilor biologice, a creat. De fapt, a procreat. Dacă până şi Cecil B de Mille şi-a bătut joc de Ioana D Arc. Fiecare producător vrea spectatori plătitori, iar spectatorul plătitor cere ca filmul să-i vorbească pe înţelesul lui. Eu nu sunt pe măsura lor. Lumea a pornit-o pe un drum greşit, dar nu mai avea înco- tro. Spunea nu mai avem încotro ca şi cum ar fi spus un banc. Ea, lumea, a fost trasă pe sfoară. Am simţit asta de la spanacul acela numit Cântăreţul de jazz, spunea. Discuţia înainta totuşi; am încercat să-l fac să-l contac- teze pe Schenk: bineînţeles mental Nu vreau să mai am de-a face cu Schenk. Spune-i că totul e pierdut. Dar, am îndrăznit, domnule Griffith, dumneavoastră, maso- nii, aţi câştigat războiul. Aţi câştigat în ultimele două sute de ani tot ce v-aţi dorit să câştigaţi. Lumea a fost în mâinile voastre. Da, răspunse domnul Griffith, şi chemă femeia să-i mai aducă un whisky. Femeia îl privea ca pe un zeu. Pe el toate fe- meile priveau ca pe un zeu. Dacă Schenk te-a trimis la mine, înseamnă că eşti cineva în imperiul lui. Am doar gradul trei, i-am răspuns. Păi vezi, a zâmbit ironic DWG. Am câştigat împreună toate războaiele Când o să ajungi la gradul meu o să înţelegi de ce un război câştigat este un război pierdut. Noi doi am pierdut împreună toate războaiele. Servitoarea , care semăna cu Ava Gardner, ne-a mai adus câte un whisky. Aş mai fi vrut să o văd. Spune-i lui Jo, a încheiat marele Griffith discuţia, că în anul 1948 logodnicele Americii trebuie să arate altfel. Viitorul este al târ- felor.. Şi, după ce a sorbit din paharul cu apă minerală: ţi-am spus că lumea a luat-o pe un drum rău. Era ironic sau doar mi se părea? Ştia cu ce se ocupă Me- jides şi urmărea un anume dialog? Cu acest capitol ar fi trebuit să înceapă altă carte a mea. Dar nu puteam să explic, fără această introducere, de ce ofer ro- mânilor această istorie a filmului – o carte în premieră mondială. Nu aş fi putut să explic cum i-am cunoscut pe marii mei prieteni de la Hollywood. Şi, în primul rând, pe Marilyn. Pe Marilyn am cunoscut-o graţie lui Jean Negulescu, care nu era DWG, dar care în două momente importante ale vieţii mele a rostit aceleaşi cuvinte: cinematograful a luat-o pe un drum greşit. Lumea a luat-o razna. Şi a adăugat, de fiecare dată: dar nu mai e nimic de făcut. Jean Negulescu nu era Griffith – era chiar foarte departe de DWG. Nu era încă pe treapta 33, dar era un prieten fermecător, un degustător rafinat de materii feminine cum puţini se găseau chiar în această capitală a experţilor. În fine, datorită lui Jean n-am uitat să vorbesc româneşte. Şi bănuiesc că nici el. (Dana Demetra Ionescu îmi scrie că urmează două capi- (continuare în nr. viitor) Cornel Ungureanu
  4. 4. 3705www.oglindaliterara.ro RRRROOOOMMMMÂÂÂÂNNNNIIIIIIII DDDDEEEE LLLLÂÂÂÂNNNNGGGGĂĂĂĂ NNNNOOOOIIII Atacând un subiect „bătătorit” (precum literatura autenti- cităţii în segmentul interbelic), Diana Vrabie în recentul său op (Cu- noaştere şi autenticitate, Editura Augusta, 2008) îşi oferă o cursă cu obstacole. Unele ţin de bibliografia impresionantă, de cariera spectaculoasă a conceptului (elastic), folosit inflaţionar, cunoscând reformulări, reevaluări şi inevitabile revizuiri. Încât, provocând o astfel de discuţie (suspectată, poate, de caducitate), autoarea iden- tifică varii puncte de vedere şi se încumetă la o limpezire termino- logică avertizându-ne că avem în faţă un dosar deschis. Ceea ce sună ca o promisiune. Ea aduce acum în atenţie câteva studii de caz şi ne promite, ferm, o continuare a aventurii editoriale, atrasă de complexitatea şi polivalenţa fenomenului. Implicit, de „redimen- sionarea” conceptului, trecând prin experienţa noului roman fran- cez (pentru care lumea este, pur şi simplu) şi ajungând, bănuim, la noua practică epică impusă de optzecism; de la tirania convenţiei la convenţia autenticităţii, aşadar, în numele voinţei autenticiste, prinzând palpitul existenţial, vibraţia vieţii, noua sensibilitate etc. Altă serie de dificultăţi ţin însă, paradoxal, de hărnicia au- toarei. Mereu va fi ceva de adăugat, alte ispititoare lecturi rodesc şi cer parcă o dulce amânare. Îmboldită de himera perfecţionis- mului, semnatara cărţii ştie prea bine că materia e în prefacere, completările bat la uşa demonstraţiei, cartea creşte, se vrea îm- bogăţită ideatic. Fiindcă Diana Vrabie ne previne că impozantul op e perfectibil; iar acest gând îi temperează cumva elanul. Totuşi, iată, s-a hotărât: a pus punct unui prim volum şi l-a încredinţat ti- parului, brascând o amânare sine die. Nerecomandabilă, oricum... Îndatorată sever textelor, îmbrăţişând neutralismul şi cal- mul analitic, fără elogii inflaţioniste ori încrâncenări partizane (de largă gesticulaţie), pe un ton mai degrabă casant, Diana Vrabie cercetează acribios o epocă prolifică, eflorescentă, de amplitudine culturală. Nimbată mitic, nescutită de ispita idealizării ori supusă, dimpotrivă, unor lecturi în cheie ideologizantă (acumulând preju- decăţi punitive), Arcadia interbelică fascinează, îndeosebi prin de- ceniul „de răscruce” (al treilea, fireşte). Poetica autenticităţii cere, la rându-i, dincolo de clişeistica înfloritoare, o lectură contextuală, devoalând frământările epocii. Iar barometrul politic influenţază, vai, orice gest recuperator. Să ne amintim, de pildă, de soarta lui Mircea Eliade, o figură renascentistă, certamente, mânată de nă- zuinţa totalităţii. „Reîntoarcerea” lui în literatura română, în anii ’70, a generat entuziasm. Dar recuperarea a fost sinuoasă, embargoul sau valul contestărilor împiedicând o recepţie calmă, în regimul normalităţii. Să ne amintim de generaţia lui, cea mai „făgăduitoare”, cum însuşi se exprimase, semnând un cec în alb. Profeţie împlinită, confirmată, finalmente, în pofida timpurilor deloc priincioase. Era, în fond, setea de autenticitate a noii generaţii, „sufo- cată” de Istorie, dornică de a se despărţi de lumea părinţilor, se- dusă de experimenţialism, de un „trăirism” frenetic, taxat de Mihail Ralea drept „rasputinism” literar şi văzut de Eugen Simion, un devot al diarismului, teoretician şi practician, deopotrivă, ca va- rianta românească a existenţialismului francez. Ideea de autenti- citate, se ştie, a fost pusă în discuţie (Pompiliu Constantinescu, de pildă), conducând la o firească întrebare: poate ea particulariza /le- gitima un program estetic? Dacă avem în vedere stricto sensu o experienţă trăită în chip direct, estetica autenticităţii devine proză biografică, naraţiune confesivă. Dar Eliade, atipicul, cel care nu punea mare preţ pe scriitură, cel care scria greu, chinuit, impunând însă o tipologie avea obsesia stilului de viaţă, repugnându-i analiza. El căuta plenitudinea pierdută de omul modern. La Camil Petrescu, cultul experienţei înseamnă „esenţă de viaţă trăită”, substanţiali- tate pe când la febrilul Anton Holban acest experimenţialism (cum l-a botezat Petru Comarnescu) exprimă „o tranşă de viaţă”, ivind ro- mane „rupte” din propria-i existenţă, devenind literatură nudă. Să mai observăm că lupta pentru autenticitate se voia o metodă „de viaţă şi gândire”, netrădând fiinţa spirituală. Or, das- călul de gândire, adevărat „director de conştiinţă” (cf. Mihail Seba- stian) în epocă era Nae Ionescu. Şi dacă unii desluşeau în noua direcţie o semnificaţie metafizică, varianta Nae Ionescu propunea „un cod de trăire”. Încât ramura trăiristă nu va pune accent pe cunoaştere (impli- cit analiză / acţiune) ci pe înţelegere / trăire, ceea ce în contextul ortodoxiei, a metafizicii răsăritene înseamnă pătimire, contemplativism, chiar o încurajare a diarismului. Interesat de „mica istorie”, suportând deformări ficţionale, biografis- mul capătă statut literar, foloseşte, s-a zis, o materie turbulentă şi încheie „pac- tul” invocat de Philippe Lejeune, pendu- lând între autenticitate şi credibilitate. Înainte de a fi „un fel de literatură”, jurnalul intim rămâne spectacolul unei personalităţi, con- sfinţind revanşa „marelui exilat” (Autorul). Discursul diaristic, chiar străin de superstiţiile stilului rămâne o tehnică de creaţie şi, ne- greşit, ecoul unor experienţe (în sensul Erlebnis-ului lui Gusdorf). Să ne întoarcem însă la Eliade, cel preocupat de dezvăluiri expe- rienţialiste (pe linia Papini-Gide) ca „documente interioare”, vădind o curiozitate „înspăimântătoare” (nota prietenul Cioran). A scris Eliade literatură? Reproşul de „roman latent” (rostit de acelaşi Pom- piliu Constantinescu), acuzele de „incapacitate epică”stau în pi- cioare şi Eliade însuşi nu părea a agreea eticheta de prozator. Păcat că Diana Vrabie ignoră episodul lusitan (1940-1944), Eliade conchizând (şi o spune răspicat) că Jurnalul este, totuşi, opera „cea mai importantă”. În fine, pagini remarcabile sunt consacrate lui Mihail Se- bastian, mentoratului lui Nae Ionescu, spaimelor iscate de fai- moasa prefaţă la De două mii de ani. Sau „celui mai proustian” prozator de la nou (adică A. Holban), interesat de notaţia pe viu, de poetica incertitudinii, blamând falsificarea literară. Străină, spuneam, de eseismul sprinţar, cel care – iubind volutele speculative – se dispensează aproape de bibliografie, Diana Vrabie lucrează pe texte, citează cu sfinţenie, propune sub- soluri bogate referenţial. E de apreciat efortul documentaristic al universitarei din Bălţi. Chiar dacă omisiuni există (un număr din Ca- iete critice, să zicem, dedicat Jurnalului intim, în 1986). Strădaniile restitutive privesc, desigur, şi alte nume. De pildă, basarabeanul Ioan Sulacov, obsedat de „noua structură”, despre care autoarea noastră aducea informaţii interesante în Urme pe nisip (Ed. Inte- gritas, Chişinău, 2005). Poate că o mai incisivă lectură „în ramă” (contextualizatoare, deci) şi un mai hotărât ton critic, polemic chiar, ar fi prins bine întreprinderii domniei-sale*) . După cum sancţionarea iluzionărilor, a supralicitărilor (în genul demitizărilor propuse recent de Eugen Negrici, în război cu inconsistenţele „vechiştilor”; vezi Ilu- ziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, 2008)**) ar fi des- trămat viziunea paradisiacă, îmbrăţişată, de regulă, de către cei doritori a se preumbla (exegetic) în Arcadia interbelică. În totul însă ne bucurăm pentru reuşitele Dianei Vrabie, convinşi fiind că ambiţiosul său proiect, vizând – într-un posibil tri- ptic – autenticismul promovat de falanga textualistă şi, mai apoi, noul terorism al autenticităţii (prin schimbarea de cod a douămiiş- tilor) va prinde chip editorial. Chiar dacă trăim în „epoca ferparelor”, atinşi de o disperare apocaliptică, îngrijoraţi de soarta literaturii, vai, mereu în criză. Chiar dacă, sub presiunea constrângătoarelor evidenţe, vom recunoaşte că asistăm (neputincioşi) la reculul lec- turii într-o epocă în care foiesc teleintelectualii. Aventura va conti- nua, bănuim... *) Evident, avem în vedere „răutatea disciplinei”, cum se spune; nu cerem, neapărat, maliţiozitate ci doar exercitarea spiritului critic, o „obligaţie de statut”, în fond (ar zice Al. Cistelecan). **) Previzibil, „răutăcismele” nu s-au lăsat aşteptate, E. Negrici fiind admonestat că ar fi înlăturat „vălul fudul” (cf. N. Coande; vezi Cul- tura, nr. 28/17 iulie 2008, p. 22), propunându-ne să ieşim din auto- suficienţă. Dar o fi dispărut „vălul”? ÎN ARCADIA INTERBELICĂ AdrianDinuRachieru
  5. 5. cioarele şi a trebuit să mă aşez pe o bancă, spunând soţiei mele, care mă întovărăşea: „ Iată ceva nou!” Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţiam din ce în ce mai slăbit, dela întoarcerea mea din Rusia, în februarie 1929, încă nu mă considerasem, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci numai aşa cum fusesem mai întotdeauna, un debil, un slăbănog pe picioare, consecinţă a unei grave pneumonii, urmată de un început de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de 18 ani. Această debilitate însă nu mă împiedicase, timp de 30 de ani, să fiu un om rezistent, să cutreer o bună parte a pământului, şi să execut adesea muncile cele mai grele, trăind, mai toată vremea, rău hrănit şi rău adăpostit. Şi de- odată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea, la Menton, toc- mai când opt ani de viaţă scriitoricească, adică de „autor cu succes” cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul altceva, poate chiar la mai multă sănătate. Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om a cărui primă pasiune din copilărie a fost să hoinărească din zori şi până în noapte, pe drumuri fără sfârşit.......” Ochii i se umplură de lacrimi, gemând sfâşietor de nepu- tinţă, fapt care îi accentua tremurul mâinilor, şi numai după ce se lăsă preţ de câteva minute împietrit liniştii, spre a se reculege, continuă să scrie: „ Dacă n-ar fi fost decât această suferinţă, -trei ani de zăcere la pat, cu ochii în tavan şi cu răni la şolduri!- şi încă ar fi fost de-ajuns să-mi doresc moartea, şi chiar să mi-o dau. De ce atunci, această nebănuită şi nejustificată dorinţă de a trăi, de a continua? Zic dorinţă, dar cuvântul e greoi. Era, nu o dorinţă, erau două braţe descărnate ce implorau în singurătatea lor, pe cineva pe care-l bănuiau tot atât de singur. Şi acum, iată-mă în miezul acestei spovedanii, sau profesii de credinţă.......” Îndrăznesc a-l identifica aici pe Istrati, conceptului filosofic enunţat de Albert Camus în eseul „Le Mithe de Sisyphe, - 1942, unde acesta se străduieşte a fundamenta viaţa, şi nu sinucide- rea; ca atare, deşi prizonier între „ziduri absurde” omul de ţinută morală nu acceptă sinuciderea. Dar să continuăm: „ Mai întâi, de ce voiam să se realizeze această epocă a existenţei mele: august 1884- august 1934? Ce avea să se în- tâmple la împlinirea acestor cincizeci de ani ai mei? De remarcat că nu voiam să trăiesc, decât să ating august-ul 1934, şi asta mi- am dorit-o mai ales, în zilele de grea încercare, trăite la Monăsti- rea Neamţu, (iunie 1932 – ianuarie 1933), când nici nu mai puteam să mă spăl fără ajutorul soţiei mele; mult am întins, de nimeni văzutele mele braţe către nevăzutul meu cineva, căruia nu-i ce- ream nimic. Trebue să spun numai decât că acest cineva nu era nici unul din Dumnezeii pe cari oamenii i-au închis între pereţii unui templu, făcând din ei, când o teroare, când nişte nedrepţi distri- buitori de bunuri pământeşti şi cereşti. Nu. Credinţa într-un su- flet de Dumnezeu am pierdut-o încă din copilărie, când vedeam zilnic în juru-mi preoţi, 9 din 10, rugându-se fără pietate şi trăind într-o nepotrivită îmbelşugare, fără milă de aproapele lor........” Din astfel de convingeri publică în 1933, eseul „ L`homme qui n`adhere a rien”, confundându-se personajului ra- cinian, „ Aman”,prin care Istrati, trăieşte în adâncimea tragediei re- gretul unui orgoliu avut cândva faţă de Dumnezeu, şi aidoma eroilor din vechea tragedie profană, el refuză să fugă, să pără- sească tragedia, confirmând funcţionalitatea teologiei raciniene de www.oglindaliterara.ro 3706 EEEESSSSEEEEUUUU Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor, ajungând în cele din urmă să mă intere- seze omul Panait Istrati. Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunos- cute distinsului cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spi- rituală) resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului de drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate. Dacă în rândul poeţilor, tragismul eminescian impresionează la modul superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzi- mea tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă există un moment fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după ce îi va citi Chira Chiralina semnându-i prefaţa- îl va numi „Gorki al Balcanilor”. Aşadar, urmând etapele fireşti ce se impun întru ob- ţinerea aprobării accesului la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu a instituţiei ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bă- tute la maşina de scris cu exact 74 de ani în urmă, de chiar Pa- nait Istrati. Pe prima pagină iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată lui Mihail Sadoveanu: „ Mihai. Eu n-am să pot la Iaşi, nu vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi po- trivite momentului. Al tău, Panait” Tre- buie menţionat faptul că ne aflăm în 1934, an în care Istrati ducea povara unui T.B.C. în ultima fază, abia întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari, aflase totuşi cu oarecare mul- ţumire –prin intermediul lui Sadoveanu- că la Iaşi i se pregătea sărbătorirea celor cincizeci de ani ai vieţii, fără a şti pe mai departe că adversarii săi organizau în ca- pitala moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului care n-a mai avut loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care palpită de nedefinire şi remuşcări sufletul lui Pa- nait Istrati, aveau să fie sortite arhivei. Mărturisesc starea afectivă la care m-a supus lectura jur- nalului, constatând cât de nedreaptă poate fi câteodată Posterita- tea, dând uitării asemenea esenţe ale filosofiei de viaţă, specifică –în mare parte- condeierului care îşi înfruntă destinul, rămânând credincios purităţii literare, ducând sinceritatea slovei, -după cum vom vedea în cazul lui Istrati- până la autocondamnare. Rog ci- titorul să-şi imagineze camera insalubră unde, un schelet în piele al unui bărbat încărunţit, zace într-un pat de fier cu aşternutul numai petice, aşezat în dreptul unicei fărâme de fereastră prin care nici lumina zilei nu mai are loc să intre de atâţia soli ai morţii. Suflă greu şi la fiecare acces de tuse, caută cu înfrigurare ghemotoacele de cârpă ascunse sub pernă, spre a-şi opri podiditul sângelui pe gură. Priveşte îndârjit catre măsuţa „şchioapă” pe care se află maşina de scris, şi după câteva momente de relaxare de- pune efortul „supraomenesc” de a se ridica, sprijinindu-se în tablia patului. Îşi trage scaunul confecţionat rudimentar din scândură brută, şi cu degetele mâinilor tremurânde porni ţăcănitul rar în sal- turile uniforme ale benzii de tuş: „ August 1934. Luna aceasta la 10 sau 11, împlinesc cinci- zeci de ani. Mărturisesc c-am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai fi- indcă de trei ani sunt greu bolnav. Exact acum trei ani, în august 1931, pe când mă plimbam într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit brusc un gol în inimă, apoi imediat mi s-au înmuiat pi- Cristian Neagu PANAIT ISTRATI (jurnalul confesiunii faţă de moarte)
  6. 6. 3707www.oglindaliterara.ro RRRREEEEMMMMEEEEMMMMBBBBEEEERRRR Fara indoiala, Gheorghe Ursu a fost un poet autentic, care - in cursul vietii sale, nu s-a bucurat de notorietatea cuve- nita. Atata volumasul "Mereu doi" tiparit la Editura "Litera" in 1971, cat si poemele postume permit acum o apreciere dintre cele mai categorice. Titlul primei plachete sugera, in general, natura lirismului lui Gheorghe Ursu: e vorba de o poezie pe eterna tema a iubirii, care - atunci cand isi alege forma traditio- nala, de obicei forma fixa a sonetului - devine un tipic lirism ma- drigalesc, asa cum o arata sonetul fara titlu care incepe cu versul: "Cum ai facut de-ai amagit hazardul". Specificul ei con- sta in perspectiva ampla, de dimensiune cosmica, in care se sa- varseste aventura erotica: cuplul, in poeziile lui Gheorghe Ursu, nu este nici arhetipal, nici individualizat, ci oarecum stihial, in sensul in care Erosul ar fi o drama jucata de doua dintre ele- mentele primordiale, - de pilda, pamantul si apa. Intr-un poem intitulat "Dusmanul dragostei", poetul enu- merand adversarii inexorabilei sale porniri rosteste peste ere: "dragostea mea fara sir / pe care n-au putut-o contesta nici uria- sele reptile tertiare / nici vantul plin de vesti contrare / nici mafia oglinzilor sperjure / nici zorii care prada zeii din padure." Altadata, in "atacul" sau pasional, autorul, pentru a "sparge" reduta "streina", invoca un termen biblic: "Veniti, voi, trambiti de la Ierihon…" Dezamagirile in spatiu si timp, de tip ex- presionist, stimulate tocmai de intalnirea cu un corp femeiesc li- mitat de propriile-i fragede contururi, pasiunea amoroasa amalgameaza regnurile si amesteca realul tern cu sublimul im- aginar: "esti atat de tanar si fara margini, / de aceea campul tau magnetic prinde plante carnivore si porumbeii heraldici / orice moarte incepe in dragoste / si moare-n moara domnului Qui- jote…" Vesnic pendul intre "triumf si disperare" (poemul "Iti sarut"), sufletul indragostit e asemenea unui ceva caruia "i s-a stins puzderia de stele", "care urca Golgota zilelor", iar iubita ii apare ca o "intunecata amiaza". Oximoronul nu apare ca gratuit, caci extazul amoros se configureaza adesea ca un act nimicitor de ceea ce adora: voluptatea nu poate sa nu se insoteasca de o delectatio morosa, suprema implinire fiind ucigasa: "chipul din vis l-am ars cu apa tare / Si-crunt-unde acidul nu intrase / Pe sini, pe ochi, intre sprancene groase / Am dat cu cenusiu peste culoare." Nu lipsesc desigur din acest in- terminabil epitalam expresiile manie- riste, in care forta cedeaza pasul nuantei si rafinamentului, caligrafiei gratioase: ma gandesc la un alt sonet fara titlu, care incepe cu strofa: "O ploaie lina parca-ti sta pe fata / Minus- cula ca-n mana lui Cellini / E ploaie doar, sau chiar acum feline / Miscari de curbe genereaza viata?" Primul volum manifesta un acu- zat suprarealism, de buna calitate, va- dind lecturi poetice moderne, si o propensiune spre lucid, mergand pana la jocuri verbale subtile, la efecte de intertextualitate, surprinza- toare pentru anii respectivi. Acum, Gheorghe Ursu apare mai calm, mai echilibrat, mai "clasic": cu acel-amintit-rafinament dezabuzat (Cu acele in- toarse, ceasul coase / Un ceas-al nostru zilnic. Si-o tigare) care constituie indubitabilul semn al modernitatii, care-l salveaza de la orice sentimentalism. Caci Gheorghe Ursu, este in fond, un sentimental gene- ros, pe care cultura si gustul il ocrotesc de banalitatea expre- siei. Modelul rafinamentului sau se afla in sonetul "Piata Navona", o mica bijuterie lirica, nu fara gratioase insertii baroce; dupa cum modernismul sau, reintalnind nenumarate mostre din "Mereu doi" il ilustreaza poemul "Dupa calatorie", singurul care aduce, intr-o anumita masura, cu scriitura unui Constant Tone- garu. Martir al neamului romanesc, cazut la lupta cu cea mai rusinoasa tiranie a istoriei noastre, Gheorghe Ursu-fermecatorul si spiritualul Babu, pentru prietenii sai - n-a fost numai un inte- lectual de un caracter neinduplecat, de o exemplara fidelitate fata de normele morale in care credea, ci iata - si un poet re- marcabil, caruia posteritatea nu mai poate sa-i refuze cununa pe care o merita. mântuire inversă: omul fiind acela care îl răscumpără pe Dum- nezeu, când El, dă omului dreptul de a fi vinovat, culpabilitatea eroului fiind o necesitate funcţională: dacă omul este pur, atunci Dumnezeu este impur şi lumea se destramă. Numai că, iată ce mărturiseşte în continuarea jurnalului său: „ Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari mişcări muncitoreşti în portul nostru, (Brăila,- n. a.) auzisem că el înseamnă „dreptate” pentru cei obidiţi, şi văzusem un om ucis în bătaie la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta am asistat la câteva întruniri socialiste, şi am înţeles că socialismul cuprinde în sânul lui toate virtuţile pe cari în zadar le căutam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, şi mai presus de orice, o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie noua mea religie, adoptată de men- talitatea adolescentului aflat pe drumul maturizării. Apoi, mult mai târziu, - după un sfert de veac de practică conştientă a nouei mele religii,- viaţa avea să-mi dovedească cu cruzime că credinţa în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic pământesc, ori cât ar fi de sublim, că omul murdăreşte cu mâinele, tot ce creiază cu su- fletul, ba chiar că e nevrednic şi de Dumnezeu, adică: nimic nu-l poate salva şi ridica deasupra multelor şi deşertelor lui nevoi tru- peşti. Tot viaţa mi-a dovedit că aceiaşi nemernicie ne paşte pe toţi: că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi mate- riale, iar altul, fiindcă îl roade viermele invidiei, dorinţa de strălu- cire. Şi într-un caz şi într-altul, se face dovada că existenţa nu e posibilă decât cu preţul unor nesfârşite abdicări. Toate acestea nu m-au împiedicat să mă mint pe mine însumi şi să urlu în cor cu lupii flămânzi, contra celor sătui. Pedeapsa iat-o: în ziua în care am răcnit adevărul, am fost sfâşiat de ambele haite, ne mai ră- mânându-mi altă mângâiere decât cuvintele simplei mele mame.......” Aici plânse din nou, amintindu-şi chipul celei ce îi ofe- rise protectoratul matern, pe care-l ignorase în copilăria-i neferi- cită, şi cu vocea sugrumată de suferinţă încecă să-şi dicteze scrierea: „.......care îmi spunea mereu: „Maică, nimeni nu vine să-ţi lingă buzele când îţi sunt amare, afară doar de bunul Dumnezeu !” Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa de părăsit... Şi doar atâta am crezut în iubirea omului pentru om ! Acum către cine să-mi îndrept privirile? Nimic nu mă mai poate întoarce la cre- dinţa mamei mele, şi mă simt incapabil de a lupta cu moartea su- fletului meu, care bâjbâie într-un întuneric de nepătruns. Panait Istrati ” După opt luni de la scrierea acestui document, -şi numai o lună de la scrierea prefeţei franceze la romanul lui George Orwell, „În neagra mizerie” - , Panait Istrati îşi dădea obştescul sfârşit,(16 aprilie 1935) în sanatoriul Filaret din Bucu- reşti, evenimentul fiind marcat doar de pustiul unei singurătăţi gla- ciale. Îngropat la cimitirul Bellu, fără ceremonial religios, fu dăruit spiritelor pământului, lipsit de gestul unei mâini care să-i arunce pe coşciug ţărâna. Odihnească-se în Pace ! Poetul Gheorghe Ursu ŞŞtteeffaann AAuugguussttiinn DDooiinnaass GheorgheUrsu
  7. 7. www.oglindaliterara.ro 3708 MMMMEEEERRRRIIIIDDDDIIIIAAAANNNNEEEE CCCCUUUULLLLTTTTUUUURRRRAAAALLLLEEEE (urmare din numărul anterior) Date despre viaţa/ literatura mon- golilor sunt cunoscute din scrieri stră- vechi, ca Istoria secretă a mongolilor/ Mongɣol-un niɣuca tobčiyan1 , conside- rată cea mai veche scriere mongolă, da- tată undeva după moartea lui Genghis Han, cel mai probabil de un autor ano- nim, întâi în scriere uigură1 . Textul în- cepe cu originea/ genealogia mitică a Marelui Han Genghis. Personaje ca Genghis Han sau Kubilai au loc major în crea- ţiile populare. Funcţie de regiune, unele creaţii conţin termeni cal- chiaţi din chineză, sanskrită ş.a. De pildă, în Mongolia estică, dată fiind convieţuirea cu chinezii, sunt termeni chinezi. Walther Heissig (care împărţea creaţiile literare mongole în 23 de „grupe”) anali- zează o astfel de baladă, recitată de Kiliigetei bayatur2 la moartea lui Ginghis Han, în care apar mulţi termeni proveniţi/ de influenţă chineză: ang-ch’kn (varianta mongolă: nionggun joyos – ban de ar- gint), yang-yen – fum străin ş.a. Cea mai veche piesă de teatru creată în limba mongolă (Saran khökhöö – tradusă în Occident cu titlul Cântecul cucului) compusă de Danzanravjaa, s-a pierdut la începutul secolului XX. Danzanravjaa (Danzan Ravjaa) (1803-1856), cunoscut şi ca Dulduitin Ravjaa, al 5-lea Noyon Khutaght din Gobi3 , considerat poate cel mai influent poet budist mongol, s-a născut în districtul Gobi Mergen, din provincia4 Tusheet Khan (azi sum5 Khuvsgul/ Hövsgöl, din aymag/ provincia Dorno Gobi6 . După moartea timpurie a mamei a trăit, împreună cu tatăl lui, din cerşit7 . În 1809 a devenit discipol al unui maestru budist, Is- hdoniilkhundev, pe Râul Ongiin şi, în scurt timp, se spune, a do- vedit înclinare deosebită pentru literatură, mărturie fiind poemele, cântecele lui în acea perioadă. În 1811, recunoscându-i-se calită- ţile artistice şi intelectuale deosebite, i s-a atribuit titlul de „Cea de- a 5-a reîncarnare a lui Gobiin Noyon”, sau „Teribilul şi Nobilul Sfânt din Gobi/ Gobiin Dogshin Noyon Khutagt”8 (Hutagt în mongola standard, care foloseşte alfabetul uigur9 ), sau „Marele şi Mâniosul Stăpân Dharma din Gobi”. La 19 ani s-a decis să fondeze cele trei mănăstiri de la Gal- byn Uul – toate au devenit importante centre de cultură –, acor- dând mai multă atenţie pentru Khamariin Khiid (azi Mănăstirea Khamar; era centru important al budismului roşu10 ), în partea de est a zonei Gobi. La Khamar a fondat teatrul profesionist Saran Khukhuu/ Cântecul Cucului, prima companie de gen din Mongolia (a pus în scenă şi piese proprii), o bibliotecă publică, o şcoală pri- mară (datsan) – unică atunci în Mongolia. Educaţia la această şcoală era non-religioasă, elevii (fără discriminare de clasă socială, sex) erau instruiţi în literatura mongolă, tibetană, matematici, isto- rie. În 1840 Danzanravjaa a fondat, se consideră, primul muzeu din Mongolia, la Khamar. Se consideră că opera literară a lui Danzanravjaa ar consta din mai mult de 300 de poeme, peste 100 de cântece (multe po- pulare şi azi, ex: Ulemjiin Chanar, cântat la sărbători), un tratat fi- losofic, 10 volume de operetă pentru Saran Khukhuu şi mai multe tratate religioase, scrise în tibetană şi mongolă. Un efort nobil pentru cunoaşterea vieţii/ culegerea operei/ poeziei lui (în Yaruu Nairgiin Tsomoth) au făcut în secolul al XX-lea Ts. Damdinsuren şi studentul acestuia, D. Tsagaan. În 2006, an în care Mongolia a sărbătorit a 800-a aniver- sare a statului lui Ginghis Han (care a unificat triburile mongole în 1206), au trecut şi 150 de ani de la moartea lui Danzanravjaa, pri- lej cu care au fost editate şi o serie de cărţi şi în limba engleză. Printre acestea, Perfect Qualities/ Calităţile perfecte, însumează, în 500 de pagini, 230 de poeme ale lui Danzanravjaa, în traducerea lui Simon Wickham-Smith11 . S-a remarcat deschiderea lui Danzanravjaa, depăşind pro- blematica referitoare doar la şcoala budistă Vajrayana12 , al cărui adept era. Fără ca în poeme să pară neapărat ancorat în precep- tele filosofiei budiste, dezvoltă idei despre existenţă în genere, na- tura lumii, înţelegerea a vieţii, a ce înseamnă budismul/ Buda, universul, omul ca parte a acestuia ş.a.; în Practicile secrete şi pu- blice: „Densa şi întunecata suferinţă/ A înşelătoarei false aparenţe/ A tranzitoriilor stări a naşterii şi a morţii” sau „Ce este perceput ca multiplu/ Este tăinuit în adânc”. Danzanravjaa aprecia băutura (se spune că era „băutor adevărat”) caii, şi ca artist, femeile (le-a permis prezenţa în mă- năstirea sa), sexul – prin care se apropia de lume, dar îi putea Marius Chelaru Dincolo de Munţii Sayan, unde şamanii călătoreau spre cerul poeziei vedea şi aspectele mai puţin bune, falsitatea. Căutarea, explorarea contrastelor era o cale de a atinge desăvârşirea, nu prin exagera- rea practicilor de meditaţie/ ezoterice, în izolare, în diverse locuri în- depărtate, ci o înţelegere a locului nostru în univers, a ceea ce înseamnă mintea noastră, spiritul ş.a. Înţelegerea condiţiei umane şi controlul minţii ar trebuie să definească natura contemplaţiei şi esenţa ei. Dr. G Mend-Oyoo, de la Mongolian Academy of Poetry and Culture scria: „Poezia lui Danzanravjaa este plină de magie, muzică şi meditaţie”. Poemele respectă, majoritatea, modul în care se scria în Mongolia: fiecare vers (în limba mongolă) începe cu aceeaşi literă şi sfârşeşte cu acelaşi cuvânt – traducătorul fiind nevoit să renunţe însă la aceste aspecte din cauza diferenţelor sensibile, nu doar în ce priveşte gramatica, între engleză şi mongolă. Un exemplu în acest sens poate fi poezia Ichig Ichig/ Ruşine, ruşine: „Vai, bătrânilor care au trăit fără să facă fapte bune, ruşine/ Vai, stilaţilor tineri care nu au grijit de suflet, ruşine”. Opera îl arată ca un adversar al ipocriziei, critic al societăţii sale, al duplicităţii, critică pe cei care critică pe alţii, fără a-şi vedea greşelile lor (vizând diverse tipuri/ profesii: „Vai, doctorilor care gân- desc să nu ajute decât pe bani, ruşine/ Vai, şi celor care nu văd greşelile lor ci le caută pe ale altora, ruşine/ Vai, şi profesorilor care îi învaţă pe alţii ziua, dar ei se risipesc noaptea, ruşine/ Vai, şi băr- baţilor care se întorc de la altele dar sunt geloşi faţă de soţii, ru- şine…” – Ruşine, ruşine). Nu e de mirare că şi-a atras destui duşmani, între care şi preaputernica curte Manchu, fapt care i-a grăbit moartea (după legendă, a fost asasinat – în votcă i s-a tur- nat otravă). Dar, spune poetul, „Când soseşte moartea şi e vre- mea să pleci/ ce mai contează dacă eşti bătrân sau tânăr?”, după ce ai navigat pe „oceanul bucuriilor profunde” ale vieţii (Calităţile tale perfecte). ____________________________ 1 Primul european care a descoperit acest text: călugărul rus Palladij Ka- farov, din Misiunea Bisericii Ruse în China. În 1866 a tradus parte din aces text, din chineză în rusă, cu numele Старинное монгольское сказание о Чингис-хане (O poveste mongolă străveche despre Genghis Khan). Între 1971-1985, Igor de Rachewiltz a publicat Istoria Secretă în 11 volume cu multe note de subsol, explicaţii amănunţite (Inner Asian Library. V. 7.(Lei- den; Boston, Brill, 2004) 2 vol.:cxxviii-644 and iv-708 pp). 2 Unele fragmente se pare că au fost descoperite în scrierea h`Pags-pa. 3 Heissig, Walther, Oralitat und Schriftlichkeit mongolischer Spielmannsdi- chtung, Rheinisch-Westfalische Akademie der Wissenschaften, Vortrage G317, Opladen, Germany, Westdeutscher Verlag, 1992. 147 pages., Ap- pendix of vernacular texts. i Calendarul UNESCO, anul 2006: a 150-a comemorare a morţii lui Dan- zanravjaa Dulduitin (1803-1856). 4 Aymag (aĭmag, aimak, Аймаг) cuvânt care înseamnă trib, dar desem- nează şi cele 21 de „provincii” din Mongolia. 5 Un „sum” (lb. mongolă: сум; pl.: plural somon, сомон) – unitate adminis- trativă de nivel doi, componente ale aymag; în Mongolia sunt 331 somon. 6 Dornogovĭ (Дорноговь аймаг)/ Dorno Gobi. 7 Despre viaţa lui: Michael Kohn, Lama of the Gobi. The Life and Times of Danzaan Rabjaa, Mongolia’s Greatest Mystical Poet, 2006. 8 (Khutagt, Khutugtu, Khoutoukhta: titlul de „reîncarnat”; lideri religioşi mon- goli. 9 N. N. Poppe, Introduction to Mongolian Comparative Studies, 1955; Mon- golian Language Handbook, 1970; J. E. Bosson, Modern Mongolian, 1964 ş.a. 10 Budismul a fost introdus în Tibet în sec. al VII-lea, în timpul regelui Son- gtsen] Gampo (cca. 617-650), care s-a căsătorit cu două prinţese budiste (din Nepal şi China). Budismul tibetan (bazat pe Madhyamika şi Yogacara, care ţin de Mahāyāna), numit şi „lamaism”, a devenit din sec. al X-lea, do- minant în Tibet, proliferând în diferite secte, sub-secte. Considerat mai mis- tic decât alte ramuri ale budismului (adepţii practică în secret mudra – posturi rituale, mantra, yantra ş.a.); a adoptat ritualuri/ practici simbolice ale budismului tantric, Vajrayāna, precepte ale vechii religii tibetane, „bon”. Una din cele mai influente secte: Nyingmapa (Şcoala Veche): originea cca. 750 e.n., prin Padmambhava; numită şi Secta Roşie: adepţii poartă robe roşii. 11 S. W.-Smith, n. în Anglia, 1968, a trăit doi ani ca un călugăr budist, la şcoala de budism tibetan Karma Kagyu; translator de literatură mongolă contemporană. 12 Vajrayāna, ad litt.: „carul (lui) vajra”; vajra: trăsnetul lui Indra, armă dintr- o substanţă necunoscută, indestructibilă, de neoprit. Alteori, vajra: tradusă „diamant”. Vajrayāna: (cunoscut şi ca budism tantric, Tantrayana, Man- trayana, budism esoteric, Carul de Diamant, sau, în China, Jingangcheng) se trage din mahāyāna/ Marele Car (chineză: Dàchéng) (diferenţierile ţin mai mult de upaya/ tehnici, decât de doctrină/ filosofie). Azi, Vajrayāna este manifestă în două şcoli importante: budismul tibetan (Tibet, Bhutan, nordul Indiei, Mongolia şi unele zone din Rusia), şi budismul shingon (din chineză: zhenyan) în Japonia.
  8. 8. cele 16 volume ale Enciclopediei Religiilor. Specializată în hinduism, în SUA se ştie bine că ea este “the succesor to Mircea Eliade at University of Chicago”. In campania, să-i spunem “românească’, de înlocuire a lui Eliade (acuzat pe nedrept de compromisuri politice) cu Ioan Petru Culianu pe care compromisurile politice l-au costat viaţa (si umilirea din momentul executării sale în WC de către cei cărora din tinerţe le făcuse jocul), când nu se afirmă direct că urmaşul lui Eliade ar fi fost Culianu, minciuna se insinuează indirect, prin formulări ce invocă “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa … lui Mircea Eliade” (v. Leon Volovici, rev. 22, 16 iulie 2007), trecând sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, iar la Groningen era profesor de italiană si, mai ales, neglijând faptul că opera lui Ioan P. Culianu ţine de psiho- sociologie, cum bine a observat Mircea Eliade. De acest aspect, mai greu de sesizat de cei dispusi să execute «comenzi politice», nu au ţinut seamă cei care au botezat cu numele lui Culianu recent înfiinţatul «Institut de istoria religiilor ‘I. P. Culianu’». Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon (Paris, 1990) au marcat pe coperta Dicţionarului religiilor, cu corp de literă mare prestigiosul nume al lui Mircea Eliade drept autor, si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele necunoscutului Culianu, în manipularea ideologică post-decembristă s-a rătăcit de mult calea adevărului: La Universitatea din Iaşi se vorbeşte de «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la Bucureşti, primul editor al Dicţionarului religiilor pune numele lui Culianu pe acelasi rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade. Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să sugereze minciuna unei consideraţii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică occidentală ambii autori ai dicţionarului atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea autorilor, cu acordarea de spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei lui Eliade până a rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici aşa nu a putut să ajungă la o dimensiune comparabilă cu opera pe psiho-sociolog a profesorului de italiană. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11 titluri de cărţi ştiinţifice la Eliade, 9 titluri la Culianu, dintre care două romane. Desigur, pecetea minciunii a trebuit să se lăţească si să multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentării drept cărţi diferite, una in franceză şi alta în engleză, a uneia şi aceleiaşi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980, publicată la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris, Payot) si tradusă în engleză cu titlul Out-of-this World (Boston, 1991) după ce a fost uşor remaniată de profesorul de gnosticism, înainte de a fi asasinat, spre a deveni pe placul publicului american, amator de «ştiinţe ale cogniţiei». Că în diversitatea operei ştiinţifice, în volumele personale (dovedind o reală aplecare spre erudiţie) şi în contribuţii la volume colective, Culianu a folosit cam acelaşi material din lucrările pregătite pentru examene, se vede din teza de licenţa (1975, Milano) publicată în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas), prelucrată zece ani mai târziu sub forma doctoratului (1987) de la Sorbona, Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, 1990). Sistemul său de lucru este menţionat de Ioan P. Culianu când scrie despre geneza lucrării Eros şi magie. Cartea publicată în 1984 cu ajutorul lui Mircea Eliade la Flamarion ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă (cu Nina Facon) de la Bucureşti din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări în româneşte din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce i-au fost aduse din ţară de Cicerone Poghirc. Acest material ideatic a fost prelucrat si în Jocari serio – ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii. 3709www.oglindaliterara.ro LLLLEEEECCCCTTTTOOOORRRR Motto : «Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată» (Lucian Blaga,1940). Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o în anul universitar 1940-1941 la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu în timp ce noua administraţie ungureascã masacra românii din jumătatea de Ardeal (1) oferită pe tavă Ungariei de către Hitler -, s-a adeverit întocmai. E suficient să ne gândim la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Horia Stamatu, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu si multi, multi altii. Cultura românească, în ce avea ea mai bun din ce rămâsese în ţară, trebuia trimisă după gratii, interzisă, mutilată si trecută la fonduri secrete. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a ieşit la lumină si după abolirea comunismului, divulgată de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase si absurde, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade. Dar si de încercarea de înlocuire a “celui mai mare istoric al religiilor din vremea noastră” (2) printr-un psiho-sociolog al practicilor religioase aflat (si din nefericire rămas) la început de drum. Tendinţa oficială post-decembristă de a-l propune pe Culianu (3) în locul lui Eliade, coborându-l pe Eliade (până la a-l “exclude din cultura română”, apud. Sorin Alexandrescu, 2007) si înălţându-l pe psiho-sociologul născut în 1950, se vede cu uşurinţă din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas DICTIONARUL RELIGIILOR (1993, cu reeditări ulterioare), tradus de Cezar Baltag. Dar si din modul în care este asiduu promovat Culianu, ca istoric (genial) al religiilor, «uitând», prea sistematic spre a nu părea înadins, că în Olanda (din 1976) el nu a predat istoria religiilor ci a fost profesor de italiană, numit conferenţiar la Litere în 1986 (v. scrisoarea lui Culianu către Eliade din Groningen, 14 ian. 1986) şi că la universitatea olandeză unde preda italiana a ţinut doar o dată un curs (1981-1982) despre magia din Renaştere. Mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori, scria Vintilă Horia în 1977 (v. Revista Scriitorilor Români, Muenchen). Acţiunea de «lichidare» a istoricului religiilor - prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» alcatuit in Israel (v. Toladot, 1972) spre blocarea (reiterată) a candidaturii la Premiul Nobel -, o vedem în Romania de aproape două decenii contrabalansată de propulsarea lui Culianu pe toate căile imaginabile. Cu toate că profesorul Mircea Eliade, coordonator al Enciclopediei religiilor (16 vol.), nu i-a publicat lui Culianu (ca istoric al religiilor) decât cele patru sau cinci fişe de dicţionar revizuite de profesorul Cicerone Poghirc (tipărite la Iasi în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’ de Polirom sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor), mediatizarea post- decembristă încearcă (în România) să-l impună ca istoric al religiilor pe Culianu, un psiho-sociolog, nerecunoscut de mediul academic occidental. Altfel spus, să-l înlocuiască cu un literat si un psiho-sociolog pe cel mai mare istoric al religiilor “din toate timpurile”. Aşa l-a desemnat Culianu pe Eliade în faţa studenţilor americani si a profesoarei Wendy Doniger O’Flaherty (v. I. P. Culianu, Eros si magie în Renaştere, Ed. Nemira, Buc., 1999, p. 364), cu care Eliade îşi ţinea seminarul si care îi era secretară la Isabela Vasiliu-Scraba CCCCuuuulllliiiiaaaannnnuuuu îîîînnnn llllooooccccuuuullll lllluuuuiiii EEEElllliiiiaaaaddddeeee???? (continuare în nr. viitor)
  9. 9. a avea bunătate să mă înştiinţaţi ce re- zultat veţi lua cu betul Mihai. Cu deose- bită salutare, Henrietta Eminovici. (Preiau textul în editarea lui Ge- orge Muntean, vezi „Eminescu, 100 do- cumente noi”, Ed. Eminescu, 2000, p.114-115) Ce poţi să spui în faţa unei asemenea mistificări?! Cum să lipsească din această scrisoare „absolut orice re- ferire, cât de aluzivă, la capitalul mobil”? De acord că Harieta nu are pro- prietatea strict juridică a termenilor, ea vorbind şi de lucruri mişcătoare (ani- male) şi nemişcătoare (clăi de fân, mobile). – dar când face refe- riri exacte la acestea, când aminteşte şi un înscris de 6000 de franci? Titu Maiorescu (sau un economist de azi) putea estima pre- ţul a 27 de vite; este vorba de o cireadă întreagă de altfel. De ce-i trebuie lui Călin L. Cernăianu o sumă exactă în bani? Pur şi sim- plu pentru a contabiliza cu cât ar creşte averea lui Maiorescu dacă ar deveni curatorul poetului, mai exact spus: pentru a scădea din această sumă chetele organizate ulterior şi a obţine venitul net. Este cazul?! Că Titu Maiorescu era zgârcit, se ştie. Dar averea sa era destul de frumoasă. Când va divorţa de Clara, peste câtva timp, ei îi va lăsa 100.000 în numerar; fiicei sale îi va asigura o rentă de câteva mii pe an. În câteva scrisori privitoare la banii ne- cesari pentru Eminescu atrage atenţia destinatarilor că sumele nu contează, doar să fie cheltuiţi cu scop. E greu să câştigi simpatia cititorului pe aceste căi… Ospeţia criticului Deocamdată, ca detalii necesare, trebuie spus că Nicu s-a sinucis prin împuşcare chiar la 7 martie 1884, în ziua când este datată prima scrisoare a Harietei către Titu Maiorescu, cea la care răspunde criticul cerând detalii despre „capitalul mobiliar”; Ge- orge Muntean o editează, arătând într-o notă că scrisul nu-i apar- ţine ei – ci altei persoane. Călin L. Cernăianu cunoaşte aceste lucruri, de vreme ce emite frumoasa ipoteză (de lucru, în fond), argumentată, însă, iarăşi incorect: „Epistola în discuţie este ciudată şi în ceea ce pri- veşte grafia. În mod cert, ea nu a fost scrisă de mâna Harietei. Întrucât, potrivit datelor trecute în capul primei pagini pare a fi concepută la Ipoteşti, unde atunci nu exista o a treia per- soană care să i-o pună pe hârtie, este posibil ca această scri- soare să constituie ultimul document scris de fratele ei Nicu înainte de a-şi face testamentul şi de a explica sumar ce l-a împins la sinucidere (9 martie 1884). Însă, la fel de bine, epis- tola poate fi un fals comis cu un scop anume.” (p.85) Repet: Nicu Eminovici a murit la 7 martie; 9 martie este datat actul de deces unde scrie „mort alaltăieri pe la ora şapte şi jumătate a.m. în casa sa din Com. Cucorăni, Cotuna Ipo- teşti, prin împuşcare de sine însuşi.” De ce mută autorul gestul sinuciderii cu două zile? Simplu: pentru că la 7,30 dimineaţa e greu să demonstrezi că Nicu ar fi scris mai întâi, în numele surorii sale, lui Titu Maiorescu – iar apoi s-ar fi împuşcat. Şi apoi, în actul de deces nu este trecută Harieta ca martoră, ci doi vecini, Costache Cărăuşu şi Ioan Lăzăreanu. Reiese că Harieta nu era în Ipoteşti ? (Scrisoarea „pare a fi concepută în Ipoteşti”, ne asigură Călin L. Cernăianu într-una din extrem de rarele clipe de îndoială ale sale). Din simplă curiozitate consultăm actul de deces al lui Gheorghe Eminovici, datat 9 ianuarie 1884: aici sunt trecuţi ca martori alţi doi vecini, Ioan Razanu şi Manoli Roibu. Nu era acasă nici Harieta (care îngrijise, totuşi, de bătrân) – nici Nicu, cel atât de suferind ?! Mai în jos, la actul de deces al Ralucăi Eminovici, datat 15 august 1876, martori sunt Ioan Razanu şi Const. Leancă. (Toate actele, la Augustin Z.N.Pop: „Contribuţii documentare…”,p. 93 squ). Re- zultă că este o regulă – şi iată unde era nevoie de mintea plină de coduri de legi a juristului. În loc să ne spună că, să zicem, potrivit cutărei legi, cutărui paragraf, martorii la un deces nu trebuie să fie din familie – Călin L. Cernăianu, care vorbeşte cu majusculă des- pre Lege, care aduce precizări în atâtea alte chestiuni de interes – acum „o dă pe probabil”, ca să-i imit jargonul – părând a crede chiar că Harieta nu era la Ipoteşti în 7 martie, la moartea lui Nicu. www.oglindaliterara.ro 3710 NNNNOOOOTTTTEEEE DDDDEEEE LLLLEEEECCCCTTTTUUUURRRRĂĂĂĂ I. „Dosarul Maiorescu” Foarte puţin convingător este Călin L. Cernăianu atunci când vrea să demonstreze izolarea lui Mihai Eminescu de familia sa în vara lui 1883, de către Titu Maiorescu. Repet: şi mie mi-ar place să fie adevărat, simt oarecum unda bănuielii plutind în aer – dar argumentele sunt strâmbe şi trebuie să închid ochii, să tac, să aştept eventuale probe noi, - şi să-i atrag atenţia autorului „Conju- raţiei anti-Eminescu” asupra unei consecinţe posibile a acestui mod de abordare ca a sa: compromite tema şi dacă cineva, cân- dva, o va relua cu informaţie şi demonstraţie nouă se va putea zice că nu vrea decât să calce pe urme bătute o dată în… nisip. Şi de aceea sunt dornic să storc de minciuni sau rătăciri logice studiul acesta îndelung al lui Călin L. Cernăianu: pentru a rămâne din su- tele de pagini înfoiate cele câteva zeci cu adevărat necesare; pen- tru a izola, adică, ce cred că trebuie înţeles şi preţuit. Averea criticului Plonjez în mijlocul demonstraţiei lui Călin L. Cernăianu, şi citez: „14 martie 1884 – Abil, când răspunde Harietei, Maio- rescu o întreabă, între altele: „Bătrânul D-voastră tată, când a fost pe la mine la Bucureşti în August anul trecut, mi-a spus că tot capitalul său mobil era de 18.ooo franci. Care este par- tea, care îi revine acum lui Mihai, după moartea tatălui său?” Patru zile mai târziu, Harieta îi trimite o scrisoare de răs- puns, din care lipseşte, însă, absolut orice referire, cât de alu- zivă, la „capitalul mobil” ori la vizita tatălui ei la Bucureşti. E ca şi cum n-ar fi citit fraza subliniată…” (p.75) Titu Maiorescu răspunde scrisorii Harietei din Ipoteşti, 7 martie 1884, în care i se cer relaţii despre locul şi starea în care se află Mihai Eminescu. Citeşti la Călin L. Cernăianu şi nu-ţi vine să crezi. Cum aşa?! Dar scrisoarea de răspuns a Harietei la această epistolă e de faţă, iar peste câteva pagini Călin L. Cernăianu chiar redă un fragment din ea. Este locul cunoscut unde Harieta poves- teşte ce s-a întâmplat imediat după înmormântarea lui Gheorghe Eminovici. Redau în întregime: Ipoteşti, 1884, Marte, 18/30 Stimate Domnule Maiorescu Primiţi sincera mea mulţumire pentru scrisoarea din 14 Mar- tie a.c. şi mă grăbesc a vă comunica următoarile. Sunt deja 2 luni trecute de când au murit tatăl meu. La în- mormântarea lui au fost de faţă şi fratele meu locotenentul Matei din Râm. Sărat; după înmormântare, în loc ca să facă fratele meu o catagrafie, el au început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său Neculai la sine la 15 marti. El au vândut toate vitele, la număr 27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, 3 vagoane de popuşoi, făcând trei părţi, adică mie /,lui/ Neculai şi lui Mihai, luând bani şi toate hâr- tiile de valoare, mai ales o obligaţie de 6000 fr. şi biblioteca /lui/ Neculai de mare valoare, zicând că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şi mai multe lucruri le-au făcut, care, deşi am o creştere de tot sim- plă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunde că el le va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dân- sul. Spre a vă încredinţa că vă scriu adevărul o pot dovedi prin un înscris ce au lăsat el însuşi, precum şi marturi, mătuşile şi toţi cas- nicii, în fine, satul, întreg. Deci eu vă rog din inimă şi suflet a vă adresa la fratele meu Matei, care este obligat a-l ţine, luându-i toată partea lui. Eu sunt singură, pribeagă, deoarece în Ipoteşti au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta pe lângă o mătuşă la mănăstire. Mu-mi ţine Vă rog de rău, că nu m-am interesat de fratele meu Mihai, dară necontenita sufirinţă de timp de un an a bietului Nicu – care numai pe mine mă putea suferi, probă este testamen- tul şi scrisoarea – ce le-au făcut înainte de a-şi lua viaţa, moartea tatălui meu foarte iute, eu singură şi oloagă, puteţi sânguri să gân- diţi poziţiea mea – cât au fost de critică şi astăzi este şi mai critică; iar că nu se interesează fratele Matei, vă rog să vă răspundă Dlui singur. Primiţi – Vă rog – profundele mele mulţumiri pentru părin- teasca îngrijire a iubitului meu frate Mihai, rugându-vă încă odată Nae Georgescu Maiorescu (continuare în nr. viitor)
  10. 10. s-a zidit pe de-a-ntregul, asemenea pie- trarilor săi, care „Coboară-n propria lor soartă/ Unde de vii s-au fost zidit” şi unde „piatra-n piatră a săpat/ Un mit al ei şi tot de piatră…” Poetul şi-a clădit în carte de- stinul cu „Literă de dălţi…” Citeşti în ace- ste poeme-pietre lacrima de dor a străbunilor, originile noastre traco-geto- daco-române − adevărate fişe de arhivă gravate pe lespezi de roci cu iz de le- gendă. Tradiţională ca formă, dar absolut modernă ca inspiraţie, acesta ar fi diag- nosticul cel mai reuşit al poeziei lui Ana- tol Codru. Poet de un specific aparte, original, meditativ, de o nemaipomenită „iscodire filosofică, pusă cu greutate în metaforele esenţiale ale gândirii” (V. Crăciun). Gândind plânsul, poetul vede în interiorul lac- rimii şira spinării ei. Arcadie Suceveanu nota într-un eseu că Ana- tol Codru a reuşit să fie „un poet modern, un spirit inovator, deschis către cu totul alte structuri şi orizonturi decât cele cunoscute şi exp- lorate în mod tradiţional”. Fireşte, poezia a evoluat enorm în ultimul pătrar de secol, a atins alte dimensiuni stilistice, s-a democratizat şi limbajul poetic, însă constant a rămas aspectul ideatic, cel este- tic. Retras în „cariera de piatră” a mitului său personal, Anatol Codru (născut la 01.05.1936. s. Malovata-Nouă, jud. Dubăsari) continuă să cioplească la chipul marii poezii româneşti, întrep- ătrunzându-şi cugetul cu misterul transcendental, cu lumea meta- forei, a mitului ancestral. Multe din metaforele moderne îi aparţin, revărsate parcă din spiritul său deosebit de complex, sensibil şi re- ceptiv la vibraţiile cosmice, la măreţia clipei pe care o trăieşte in- tens, la eternele raporturi dintre om, natură, univers. În poezia lui se întrepătrund, fuzionează, se completează două modalităţi, două registre poetice: în unul vibrează statornic şi constant sufletul ne- amului, iar în celălalt se face evident un univers de o cu totul altă structură – un spirit inovator de un limbaj şi o structură moderne, de o imaginaţie imprevizibilă, graţie cărora poetul reflectează atent şi profund asupra destinului neamului românesc. Criticul literar Mihai Cimpoi menţiona într-o cronică faptul că „Piatra, simbolul central în creaţia poetului, este expresia tim- pului însuşi, al stratificărilor adânci temporale”. Am adăuga aici că simbolul pietrei sau mitul pietrei în poezia lui Anatol Codru mai va să însemne viabilitatea şi statornicia, echilibrul, stabilitatea, pe de o parte, şi cuminţenia, rădăcinile, veşnicia neamului, pe de altă parte. Poetul, de unul singur în lirica românească, a încercat să descifreze taina pietrei, să pătrundă în elementul ei cel mai ascuns, să-i probeze tăria şi să-i detecteze, să-i redimensioneze structu- rile, sensurile şi echilibrul cosmic. Poetul trece cu uşurinţă de la o stare la alta, păşeşte dincolo, în transcendenţă, încercând să recl- ădească metafore şi simboluri, misterul, sublimul, vibraţia sufle- tească, armonia divină: „Primiţi-mă. Eu sunt cel de demult,/ care transcrie timpul mai încoace,/ care pe sine-ntruna se reface,/ care confruntă, dar şi-ndură mult/ şi are-o angajare la soroace,/ şi poartă în fiinţă un tumult./ Eu parcă din uitare m-aş întoarce,/ Eu parcă din durere m-am fost rupt”; sau: „Doară eu cu necuprinsa,/ „De la Nistru pân’ la Tisa”,/ Ţara mea cu mâna-ntinsă,/ Mama mea cu faţa plânsă”. Anatol Codru, poetul, este unic sub aspectul sintezei lirice, al structurii şi intuiţiei, al metaforizării, în literatura română. Conto- pit cu fiinţa şi destinul neamului, el sapă în materia propriei simţiri, descoperind tulburătoare prin dramatismul lor adevăruri, despre care aproape nimeni nu s-a încumetat să vorbească: „Pe culmi/ la cetate,/ ţepoase-n ambiţia lor, suverane,/ Cresc ierbile, bărbile daco-romane…”; sau: „Greu e, Doamne, raiu-n doi/ Sap în mine, dau de noi:/ Să te mici,/ Să nu te miri,/ un popor de răstigniri…”, sau „Mormintele-au sosit în gări:/ cer vizele de-nstrăinare…” Sunt aspecte-crâmpeie din marea dramă a neamului românesc – un popor de răstignirii – ajuns la capătul suferinţei, sintetizată în poeme de mare rezonanţă social-filosofică… 3711www.oglindaliterara.ro IIIISSSSTTTTOOOORRRRIIIIEEEE LLLLIIIITTTTEEEERRRRAAAARRRRĂĂĂĂ Era un program, pe care l-a urmat, dar îl mai urmează şi astăzi. Poetul îşi formulează cu o tonalitate rigidă gândurile filoso- fice despre durerea umană, despre neliniştea secolului, despre locul omului în această lume. Volumul Linia a impus un nou fel de a scrie, un nou concept de carte. Unitatea ei este obţinută printr- un întreg, adică fiecare poem constituie un detaliu important în structura volumului. Din acest unghi de vedere, cartea se cere ana- lizată în ansamblul ei, ea reprezentând o gândire în spirală, susţi- nută şi de o filozofie în desfăşurare. Această linie îi va fi punte de trecere şi pentru alte volume, tot atât de unitare ca concepţie. Linia, însă, impunea o revenire la lectură, pentru a o pătrunde în totali- tate. Autorul ei dezvoltă din plin meditaţia filosofică, scriind o poe- zie a metaforelor şi simbolurilor, substanţa ei fiind alcătuită din reflecţii despre rostul omului pe pământ, iubire de neam, de pări- nţi, strămoşi, despre neliniştile epocii. Au urmat, în mod firesc, alte cărţi: Temerea de obişnuinţă – în care poetul apelează la „stări şi situaţii poetice complexe, de un acut dramatism, la senzaţii şi aparenţe abia perceptibile, dar de o considerabilă putere de răvăşire a sufletului” (M. Dolgan). Mulţi dintre criticii literari îl consideră pe Mihail Ion Ciubotaru un reformator al poeziei româneşti din Basarabia. De fapt, scrie o poezie modernistă, plină de metafore, o poezie care poate concura cu cele mai originale formule poetice din lume. Printre temele la care apelează Mihail Ion Ciubotaru preponderentă rămâne înto- arcerea la rădăcini, la izvoare, moment ce constituie un act de cin- stire a fiinţei noastre. Poetul ne îndeamnă să nu uităm originile, pământul natal, să purtăm în suflet memoria strămoşilor, izvoarele şi rădăcinile. A uita aceste lucruri sacre, înseamnă a nu mai avea rădăcini, înseamnă a nu mai şti cine eşti şi de unde vii… Se consideră că poezia este instrumentul afectiv intelectual prin care se sporeşte sentimentul fiinţei. Astăzi, când poezia a eli- minat toate tabuurile şi autorii scriu „despre orice” şi „în orice chip” punând cititorul în situaţii inimaginabile altă dată, poezia şi-a pier- dut vizibilitatea în societate. Nimeni nu poate şti cu siguranţă înco- tro se îndreaptă poezia, mai ales cea tânără. Nu mai aflăm în ea subiect, idee, mesaj. De multe ori e doar o adunătură de fraze fără logică, fără înţeles. Poezia îşi pierde statutul pe care şi l-a dobândit pe parcurs de secole. Genurile, speciile se contopesc. Şi dacă ac- ceptăm ideea că la începuturile literaturii nu existau genuri, situaţia literaturii de astăzi ne trimite la gândul că cercul evoluţiei ei se apro- pie de faza de la care a început. Adică revine la punctul iniţial, de unde şi-a luat începutul – o literatură care nu impune nici un crite- riu artistic sau estetic… Spunea cineva că poezia este un permanent fenomen de criză, de luptă cu sine însăşi, de înnoire a posibilităţilor sale. Mihail Ion Ciubotaru este unul dintre poeţii care urmează aceste aserţiuni. Poezia lui vine, cum am accentuat ceva mai devreme, dintr-un fond nelimitat, deosebit de adânc, dintr-o rădăcină viguroasă a fiinţei noastre. Îi lecturezi poemele şi-ţi vine ideea că poate prin aceste versuri vorbeşte strămoşul din el, strămoşul care trăieşte în celu- lele lui, cu memoria-i spirituală, o memorie care nu poate fi eva- luată în secole sau milenii… De aceea, poate, poezia lui necesită o lectură înceată şi gânditoare, vorba lui Eugen Simion. Pentru a- i descoperi mesajul liric ascuns, încifrat în „carnea” versului… Preponderent descriptiv-contemplativă la începuturi (Nopţi albastre, 1962), autorul elaborând mai apoi o formulă novatoare, dinamică, „vulcanic-metaforică, punând accentul pe şocul imagis- tic” (M. Cimpoi), poezia lui Anatol Codru cucereşte noi zone de exp- loatare, noi motive poetice în volumul Îndărătnicia petrei. Este cartea care l-a consacrat total, poetul conturându-şi o traiectorie nouă a liricii sale – mitul pietrei – metaforă care l-a ales şi l-a urmat pe parcursul anilor, atingând noi dimensiuni, net superioare, în vo- lumele ulterioare Piatra de citire (1980), Mitul personal (1986), Bolta cuvântului (1997), Întâmplarea mirării (1998), Ruperea din nefiinţă (1999), Piatra de citire (2000, 2004, ed. III-a). Acest „am- basador la Curtea Poeziei” (A. Suceveanu) a reprezentat prin scri- sul său durerea şi suferinţa românilor de la margine de ţară, a revalorificat cu asupra de măsură tradiţiile, viaţa de zi cu zi a băşti- naşilor, creându-şi un mit personal – cel al pietrei – devenit pe pa- rcurs de ani un „spaţiu ideatic”, dar şi un „univers artistic” în care Vlad Zbârciog (urmare din numărul anterior) (continuare în nr. viitor) Literatura anilor şaizeci-optzeci din Basarabia sau Descoperirea conştiinţei de sine…
  11. 11. Adevărul şi numai adevărul Era o cabană în munţi sau poate într-o pădure, un- deva pe un deal asta sigur, undeva pe un deal în orice caz era ceva de mers se urca sau poate se cobora, nu mai ştiu din scândură vreau să spun trei încăperi ba nu, patru şi în acele încăperi nu era nu era nimeni. M-am aşezat pe marginea patului am netezit cu degetele pătura aspră sau nu, nu aşa am pus mai întâi pe masă pâinea şi sticla de votcă am găsit o cană ciobită pe un raft şi abia apoi M-am aşezat pe marginea patului am netezit cu degetele pătura aspră erau chiar două căni pe raft erau poate chiar mai multe numai lângă mine nu era nu era nimeni Apoi, când s-a înserat am reparat instalaţia electrică de fapt nu era nici un fel de instalaţie elec- trică am aprins pur şi simplu o lumânare nici lumânări nu erau cred că n-am reuşit să fac lumină deloc ba nu, era o candelă acum ştiu sigur, era o candelă cu flacără subţire M-am lungit pe podea şi am închis ochii dar înlăuntru nu era nu era nimeni. Mănuşa cu diamante Aşa ca o pală de vânt a coborât din trăsură într-o vâlvătaie de rochie ce sfârâia pe trupul ei lichefiat a trecut prin mulţime cu acea tristeţe de împrumut acoperindu-i chipul ca un voal a privit într-o parte cu nările fremătând şi a grăbit pasul precum căprioarele în bătaia lunii Cu o mişcare uşoară a mâinii A risipit mai apoi ceaţa şi a stârnit uruitul turmei de bivoli pe bulevardul muni- cipal vârtejul sângeriu care m-a târât prin ţărână către locul din care tocmai plecase către urma trupului incandescent pe care l-a părăsit în grabă veşmintele ei decupate pe cer Există oameni care au văzut-o şi sunt încă în viaţă oamenii care pot mărturisi cum în zadar mă agăţam de stâlpii de telegraf de chioşcurile de ziare în zadar încercam să înăbuş zgomotul produs la izbirea numelui ei de faţada baroc a clădirilor de trunchiurile văruite ale platanilor uriaşi de fântâna arteziană şi de caldarâmul în- stelat Ah şi pasărea asta care mi s-a aşezat pe inimă Aşteptare Peştii răsădesc în nisip propriile trupuri. Marea îi iartă de păcate, mereu îi iartă. Noi înotăm în cerul vânăt ca în mormânt, şi nimeni nu ne iartă. Norii, care nu ştiu numele soarelui să-l scrie pe cer, sunt aceiaşi din cartea vieţii, coboară în picuri pe pământ. Rămânem noi, cei netrebnici, pe noi nu ne ia nimeni, nu ne ridică, nu ne coboară până ce nu vei veni iară Eu sunt cununa ta Sunt o învinsă, deşi lupta nu a avut loc şi nici nu va fi. Sunt învinsă şi plâng de fericire: aştept să fiu dusă cu carul învingătorilor şi purtată pe străzi ca o pradă de război Pe străzile inimii tale, toţi vor veni să mă vadă, mă vor privi ca pe un trofeu. M-am pregătit ca de sărbătoare: e o sărbătoare când cei învinşi cântă pentru învingători. Cămaşa nopţii o rup, căci nu mai încap în noapte. Un braţ gol – luna îţi sprijină capul când dormi şi îţi aşază cununa. Liturgică Te îmbrăţişez cu fiecare vers, Tu te furişezi în el şi îl faci viu Poezia e nuntă dar vinul cel bun, pe care-l păstrăm pentru sfârşit, o întrece cu mult. Mă dezbrac de cuvinte până la tăcerea în care Tu mă aştepţi ţinând potirul. Inima mea priveşte spre cer – Acest poem ca o mână cu degete Pe inelar stai Tu care rosteşti din adânc. Inelul meu, pecetea mea, Tu: poetul MMAARRIIUUSS SSTTAANNMMOONNIICCAA PPAATTRRIICCHHEE GGHHEEOORRGGHHEE DDOOBBRREE www.oglindaliterara.ro 3712 PPPPOOOOEEEEZZZZIIIIAAAA Amintiri Ferestrele au început să dea muguri şi mugurii au ferestre să nu uitaţi acest mic amănunt Fisură în memorie Nopţi de vis pierdute-n zăpezi olimpul dimineţilor în spatele retinei păianjenii ţes haine pentru o nouă speranţă Noi Noi, două lucruri atinse sub care verbele se-nghesuie tăcute. Noi doi, pietre sub ninsoare, calde şi mute. Noi doi călătorind spre capătul pământului… A spune a spune că a spune şi a mai iubi a mai minţi a spune vai a spune stai a spune eşti a sune cai a spune capul meu e orgă a spune cartea mea e cergă în cerul nord a spune şi?! uiţi a iubi uiţi a muri descoperind o plictiseală mai tai o zi mai spui ei bine, şi?! e bine, şi?! Convins că-n pneuri e cerneală.
  12. 12. tept, cu nerăbdare, lectura ei instructivă. Şi voi veni ca s-o primesc chiar din mîi- nile d-v., de care nu s-au atins consacră- rile giberneticei lingvistice… Poate că (abia acum!), prin acest prilej, vom reuşi să ne încropim o fotografie, de mult dorită de mine, şi de mult necesară (şi cu M.Gregorian!). Dar „adlevatus sum” să-l exclu- dem! Literatura română aşteaptă de la d- v. Amintirile unui aromân care vor rămâne memorabile în vecii-vecilor amin! Judece oricine:pătimirea celui din urmă mare cărturar, aro- mân va fi o lecţie de românism pentru viitorime. Dicţionarul dv. (în ed. II) şi Images, IV, etc.? N-am nicio în- doială că va veni vremea dreptăţii lor! Images d’ethnographie…? Altă operă monumentală a d-v., pe care toţi fotogenicii şi corop- carii etnografiei româneşti au privit-o, au folosit-o, au copiat-o (gen Bădăuţă, şi alte etceterale!), dar n-au mărturisit-o. Cei ce vă iu- besc, vor avea – oricum ar fi îndoitura vremii – grijă de ea! Mă so- cotesc printre aceştia!! Iar la Bucureşti voi veni, probabil, în cursul lunii de faţă, cînd primul gînd va fi să vă văd. Nu Bucureştiul academiştilor (speţa Al. Graur!); ci Bucureştii marii culturi româneşti, fără bala- muţi, farsori, venetici! Cu aceleaşi „bune urări” şi cu devotamentul lui Ion Diaconu *** Primită în ziua de luni, 12 Noiembrie 1973.T.P. I-am răspuns imediat recomandat. T.P. Iaşi, 9 novembrie 1973, Bd. Cantemir, nr. II A – Bloc I.3, Par- ter, Apart. I, IAŞI (3) Mult Stimate Domnule Profesor Papahagi, Astăzi – 9 novembre 1973 – ale cinci luni trecute fără să fi putut răspunde la importanta Dv. scrisoare din 9.VI. c.! Aşa mi-a fost scris: să trec din leagănul străbunilor mei ciobani vrânceni în lumea „mare” focşăneană, de-acolo în puşcăria politică a lui Ghe- orghiu-Dej (pe care linguşitorul tuturor regimurilor politice stil Carol II: Tudor Arghezi, îl socoteşte „genialul … bărbat de Stat şi ctito- rul noilor noastre timpuri, Gheorghe Gheorghiu-Dej”; v. Scrieri, vol. XVII, pag. 203 – pe când titanul bibliografiei româneşti este „genialul haotic Niculaie Iorga”; ibid. pag. 206). Iar din vârtejul de- magogiei focşănene să păşesc în gloata pensionarilor mizeri: plă- tit mai rău decât un „activist de partid” (care e pensionat cu peste 2000 de lei lunar; pe când eu primesc doar suma ridicolă de 1376 de lei, la care Statul nostru socialist mi-a adăugat graţios, în- cepând din octombrie c., 7 lei republicani: „Se adaugă 7 lei com- pensaţie” , scrie pe cuponul de pensie! „Gloria in excelsis Deo”… Din această imensă „perduta gente” am ajuns - aşa cum v-am in- format – în Iaşii încă patriarhali pe unele străzi şi în câteva colţuri ferite de invazia pletarilor cu chicile murdare (actualii „studenţi”, îm- puţiţi şi ignoranţi, care merg, ziua mare, pe strada Lăpuşneanu, cu aşa-zisele „studente” ţinându-le pe după gît, împinngîndu-le şi chiar sărutîndu-le în plină lume!!). Iar în Iaşi mi-a fost dat să trăiesc cum- plita mea dramă familială, mai teribilă decît puşcăria de-un an şi jumătate (cea a lui „Dej” stalinistul!)… Şi-am mers şi mai departe: am dat mîna cu enigmatica moarte, în seara zilei de 15 iulie! Vă voi povesti verbal cum m-a zvârlit cu occipitalul pe peronul gării Nico- lina un hoţ de buzunare (ţigan!) care umbla să mă prade (a fost pe la orele 9 şi jum.seară de vară, cînd eu mă plimbam, discret, după o zi de robot mintal la vol. III Ţinut. Vranc.; cum a trebuit să mă opereze, la spitalul de neuro-chirurgie de pe „Tătăraşi”, un chirurg tînăr, dar excelent în meserie, începînd de la orele 11 şi jum. Noap- tea pînă la 2 şi jum. Dimineaţă de vară. Am suferit o operaţie de fină chirurgie craniană. Şi mi-a fost destinat să scap şi din întîmplarea asta îngrozitoare, după 21 de zile de odihnă la M-rea Agapia (acolo a fost prima mea odihnă în vieaţă, la o staţiune climaterică. 3713www.oglindaliterara.ro IIIINNNNEEEEDDDDIIIITTTT *** ETHNOS REVISTĂ DE GRAI, CREAŢIE , ŞI STUDIU ROMÂNESC Direcţia Liceul “Unirea” Focşani Mult Stimate Domnule Profesor şi scumpul meu Profesor, Vă mulţumesc profund pentru că n-aţi uitat pe vechiul D-v. – cu adevărat vechiul ! – student de-acum treizeci de ani, cît şi pe cel din Heidelbergul provinciei romîneşti de pînă prin 1948… Am arătat prietenului M. Gregorian de cîte Scyle şi Carybde m-am împiedicat şi continui să mă ciocnesc. Aşa se explică de ce tîrziu am ajuns să văd preţioasele D-v. rînduri pentru mine. „Dorinţa de-a vă revedea”, din parte-vă, arde-n mine. Între- văd să pot veni pe curînd la Bucureşti. Atunci voi încerca să vă determin a scrie nişte „Amintiri des- pre Ovid Densusianu” în vederea unui volum comemorativ pentru care am la dispoziţie un material documentar rarisim (naţional şi internaţional). Am auzit de monumentalul D-v. dicţionar macedo-romîn. Îl doresc pe curînd tipărit şi urmat de alte opere filologice şi folklorice, pe care sînt convins că numai D-v. le puteţi da culturii romîneşti dintre toţi elevii marelui nostru Ovid Densusianu. Cu multe urări de sănătate! Vă rog să credeţi în toată afecţiunea mea. Ion Diaconu Focşani, 16 mai 1955 P.S. Am auzit că a ieşit în public, la Bucureşti, un nou dic- ţionar al Academiei Romîne din R.P.R. Pe la librăriile de-aici el însă n-a apărut. L-aţi văzut? Cum credeţi că se prezintă? Ar mai fi apărut şi-o Antologie de literatură populară. Cine- a direcţionat-o şi ce va fi făcut din ea? Eu n-am putut-o vedea. *** Primită azi, marţi, 3 oct. 1967 Năruja – Vrancea, 1 octombrie 1967 Mult Stimate Domnule Profesor Papahagi, Prea îmbucurătoarea d-v. scrisoare – din 19 iulie c. – nu m- a nimerit la Focşani: eram, atunci, în Vrancea, unde am rămas con- tinuu ( de la 3 iulie încoace ), în vederea firescului adio-etnografic (vorba d-v. „scripsi et….”) de la Vrancea. Mă obligă vîrsta! Şi trei luni de teren etnografic, folkloric, dialectal nu sînt uşurele la 64 de ani! Scrisoarea mi-a fost trimisă, cu altele de soţia mea, aici la Năruja, locul de baştină, după tată, al lui Barbu Delavrancea!). Şi la timp. Dar, vînturînd toate hăurile cetăţii de piatră a Moldovei” (Vrancea, după Sadoveanu!), am găsit-o la Năruja cu o atît de mare întîrziere, pe care – sper – mi-o veţi înţelege şi tolera. Aici, iubitul meu dascăl universitar, dar multe s-au mai în- tîmplat de-atunci încoace! Însă mai presus: premiul „Herder” (combinat cu Goethe-Schiller!), dat de Viena lui Ioseph Pommer uriaşului pigmeu „folcloristic” Mihai Pop! Dacă-i aşa, apoi s-a tică- loşit şi cultura germană! Al doilea eveniment cultural pe planiglo- bală: un congres „internaţional” de filologie – diactologie, în care, cu siguranţă iar s-a impus oficial solemna nulitate Mihai Pop! Aţi aflat, cumva, de afacerea asta colosală? Aţi luat parte la vreun prandiu academic? Pe mine, o rablă de folklorist-dialectolog pro- vincial, nu m-a luat nimeni în seamă, parcă n-aş fi jumulit şi eu măcar o pagină de dialectologie românească… Mă bucur de apariţia Poesiei lirice populare!! Şi eu am pus suflet curat pentru imprimarea ei la editurile vremii noastre! Lu- crare monumentală care ne trebuia de mult celor cîţi am mai rămas de la Ovid Densusianu cetire… După cum mă simt onorat că v-aţi gîndit să mi-o dăruiţi! Aş- Valeriu Rusu Documente cu ION DIACONU (urmare din numărul anterior) (continuare în nr. viitor)
  13. 13. www.oglindaliterara.ro 3714 SSSSIIIIMMMMPPPPLLLLEEEE NNNNOOOOTTTTEEEE Orgoliul iniţiatului, al celui „ales“, această nelinişte metafi- zică strecurată sub pecetea tainei, îl va însoţi pe Spătar şi în au- toexilul rus de după 1671, când cărturarul militează activ pentru înfiinţarea Ligii popoarelor creştine ortodoxe. E vorba de o altfel de Fratrie, menită de această dată să lupte activ, pe frontul creştinis- mului militant, împotriva pericolului turcesc, „a hoardelor lui Gog şi Magog“. Călătoriile în Siberia şi China, care l-au impus cu adevărat în conştiinţa epocii sale, închid marele ciclu iniţiatic al vieţii Spăta- rului. Cu ele se calchiază din nou modelul iniţiatului absolut pe care l-a creat şi l-a impus prin mii de exemple personale secolul al XVII- lea: miticul fondator al Fratriei Crucii cu trandafiri, „părintele“ Chri- stian Rosenkreurz, cel ce căutase şi găsise desăvârşirea în călătorii făcute tot în Orient. Cu mult înainte însă de a călători spre noile lumi, Spătarul Nicolae Milescu aparţinea deja unei alte lumi, o lume în care, aşa cum iniţiaţii tuturor timpurilor o mărturisesc, „moartea e o sărutare a lui Dumnezeu“. [1] Del Chiaro este mai puţin ştiutul autor al unei preţioase Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Venezia, 1718. [2] N. Mavrocordat a tradus din Theatrum politicum de A. Marliani, iar tatăl său, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, cu care începe tradiţia înaltei culturi bizantine la această familie a fost chiar autorul unor tratate de medicină, filosofie şi istorie. [3] v. I.F. Golubev, Vstreča Simeona Polockogo, Epifanija Slavineskogo i Paisiia Ligaridi s Nikolaem Spathariem i ich be- sěda, în Trudy oldelenija drevnej russkoj literatury, XXVI, Lenin- grad, 1971, p. 294 sq. [4] Manuscrisul a fost publicat în 1978 de O.A. Belobrova, cercetător ca şi F. Golubev la Institutul de Literatură Rusă Veche din Leningrad, în Nikolaj Spatarij, Estetičeskie traktaty, Lenin- grad, Nauka, 1978. [5] v. M. Moraru, A fost Milescu în Italia?, în R.I.T.L., 2/1985, p. 112-116. [6] Şi totuşi, în vechea bibliotecă de la Fălticeni a lui V. Lo- vinescu, vandalizată şi aceasta în anii celui de-al doilea război, am putut vedea, între altele, un Lexikon triglasson (grec-francez- italian) tipărit la Viena în 1790 de italianul Giorgio Ventoti pe chel- tuiala unui alt principe mason din familia Mavrocordaţilor, Alexandru Ioan. [7] Semn că avem de-a face aici cu o adevărată tradiţie stă faptul că şi fiul Stolnicului, Răducan, împreună cu Crisante Notarà, nepotul patriarhului Dositei al Ierusalimului (prietenul Spătarului Mi- lescu), au studiat la Universitatea padovană. Succedându-i un- chiului său pe scaunul patriarhal, C. Notarà va dona un important fond de carte prietenilor săi moldoveni, o bună parte intrând în Bi- blioteca Academiei Vasiliene din Iaşi. Tot la Padova, Stolnicul îşi va imprima în 1700 celebra sa hartă a Valahiei, pe care apare lo- calizat uimitor de exact podul construit de Constantin cel Mare peste Dunăre la Sucidava (Celei), cu menţiunea în limba greacă: „Aici a fost odinioară pod“. Harta a fost reprodusă în mai sus citata carte a lui del Chiaro despre Valahia (v. ed. N. Iorga, Buc., 1914, p. 10 sq). [8] v. N. Cartojan, R. Ortiz, Un grande erudito romeno a Padova. Lo stolnic Cantacuzino, Buc. 1943. [9] v. Onuphrius Patavinus, Orac. Sib,. Paris, 1607, p. 49. [10] Mss. 227, f. 27 v – 28 şi 29. [11] O ediţie mai acersibilă, La Magie naturelle, qui est les Secrets et Miracles de Nature, mise en quatre livres, par Jean- Baptiste Porta Neapolitain..., nouvellement traduitte de latin en français, à Lyon, par Jean Martin, 1565. [12] V. Paques, Les Sciences occultes d’après les do- cuments literaires italiens du XVI-a siécle, thèse de doctorat, Paris, 1971, p. 23. [13] ap. G. Călinescu, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, în Diplomatarium Italicum, I, 1925, p. 71, n. 5. [14] cf. N. Milescu, în Închinăciunea (urmare din numărul anterior) Adevărul despre nasul Spătarului Milescu RRaadduu CCeerrnnăătteessccuu A desea când oamenii merg în locuri binecuvântate de Dum- nezeu cu darul neuitării, simt nevoia să ia cu ei ceva anume, o piatră, o frunză, un grăunte de pământ cu rol de talisman purtător de prospeţime a simţirii. Rodit din rădăcinile satului Maghereşti – (judeţul Gorj) dr. Constantin Bălăeţ a plecat în lume încărcat cu vorbe şi le împarte ca pe leacuri miraculoase sperând că va putea astfel păstra legă- tura între „ce a fost” şi „ce va fi”. În poezie, căci despre poet este vorba aici, dincolo de alte „vorbe”, autorul decantează esenţe pe care le oferă celor care mai simt nevoia gustului primordial al naşterii. Întrupat în Parâng, loc pe care l-a părăsit doar fizic şi doar temporar poetul C. Bălăeţ se lasă jefuit de iubire tentând cititorii cu metafore aromate şi picturale: „Sunt / ca un amestec de cer/ De pământ / De lumină / Vântul îmi este străjer / şi mă dăruie / La marginea lumii / Destrămându-mă-n Parâng / (SUNT). Cred că puţini din cei care traversează acest grăbit secol XXI mai cunosc mirajul florilor de corn, această minune a naturii prevestind prin culoare şi miros anotimpul deschiderii spre viaţă. „Copilăria este ca o ramură de corn cu muguri, ce stau gata să pleznească gălbui în strălucirea soarelui”/. Amprenta dul- ceag-amăruie a florii de corn se asociază în simţirea poetului cu imaginea mamei ca prim izvor de căldură lumească: „Uite, şi / Acum păstrez căldura ta / când picioarele mele erau pi- cioruşe / şi îmi aminteai apăsat / că mi le încălzeşti la sân” /(MAMA1). Conştient de precaritatea trecerii prin timp autorul nu se resemnează cu vârsta, el cere îngăduinţă destinului în registru hö- derlian, acel titan care declama: „Numai o vară mai lăsaţi-mă amarnicelor /şi o toamnă, cât să mi se pârguie cântul”/. Vine iată, Constantin Bălăeţ cu dorul de viaţă în sânge alăturând prin cuvânt alt timp, dar aceeaşi simţire: „Mai lasă-mă-n toamnă / Lângă univers / S-ascult sori / Să văd lumini de stele”/. (MAI LASĂ-MĂ-N TOAMNĂ) Născut poet, legănat de „plaiul, soarele şi stâlpul Parâng” (DILEMA) umblând prin lume „cu stejarul în coastă”, Constantin Bălăeţ speră în intimitate că: „Cele uitate se iscă iarăşi / când în- floresc cireşii-n dealuri Gorjeneşti / Frumuseţe … / Uite am vrut să strig /” ,speranţa tulburată de viermele îndoielii: „/ Dar eram sin- gur / Sub soare / În iarbă / cu ochii închişi” / (VISARE). Aşa ar tre- bui să fie, să continuăm taina frumuseţii de sub soare. Ne ferim ca de lepră să nu cădem cumva în vetust ca şi cum de-acolo ne-ar veni pierirea, izolarea în univers. Putem parcurge fără interes spusa autorului „Să con- struim iubirea şi dragostea de oameni, oamenii prin iubire au făcut totul şi prin iubire s-a născut pământul”. Dar astfel, ignorăm şi răspunsul Învăţătorului din Pateric dat celui care neştiind, întreabă: „Şi când va veni sfârşitul?” / Când nu vor mai fi cărări între oameni”. Asta doreşte Constantin Bălăeţ, plecat în lume de la poa- lele munţilor Parâng, să întindă cărări. „Mă caut în mine / Începând cu ieri / Creşteam / Dându- mi seama că simţurile / Se cheamă şi iubire” / (MĂ CAUT). Am convingerea că dacă va continua să se lase desco- perit în acest fel doctorul Constantin Bălăeţ nu va avea doar „Un om aşa aproape”. Ştefania Oproescu DIN GORJ- VORBE… VORBE… VORBE…

×