Comunicare..

54,870 views
54,588 views

Published on

1 Comment
11 Likes
Statistics
Notes
No Downloads
Views
Total views
54,870
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
1,270
Comments
1
Likes
11
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Comunicare..

  1. 1. CUPRINS1. AUTOCUNOAŞTEREA.......................................................................................................4 Personalitatea.........................................................................................................................4 1.1.1 Laturile personalităţii.................................................................................................4 Autocunoaşterea....................................................................................................................82. COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE............................................................10 2.1. Ce este comunicarea ......................................................................................................10 2.2. Principiile comunicării...................................................................................................11 2.3. Unităţi şi caracteristici ale comunicării..........................................................................11 2.4. Comunicarea ca proces..................................................................................................13 2.5. Nivelurile comunicării umane........................................................................................17 2.5.1. Comunicarea intrapersonală ...................................................................................17 2.5.2. Comunicarea interpersonală....................................................................................17 2.5.3. Comunicarea de grup..............................................................................................18 2.5.4. Comunicarea publică...............................................................................................19 2.5.5. Comunicarea de masă.............................................................................................20 2.6. Alte clasificări ale comunicării......................................................................................20 2.7. Tipuri de comunicare socială.........................................................................................21 2.7.1. Comunicarea verbală...............................................................................................21 2.7.2. Comunicarea non-verbală.......................................................................................24 2.7.3. Metacomunicarea....................................................................................................243. COMUNICARE ŞI LIMBAJ...............................................................................................26 3.1. Limbă şi limbaj..............................................................................................................26 3.2. Limbaj şi acţiune............................................................................................................28 3.3. Stiluri de comunicare.....................................................................................................29 3.3.1. Calităţi generale ale stilului.....................................................................................29 3.3.2. Calităţi particulare ale stilului.................................................................................30 3.3.3. Tipologia stilurilor de comunicare..........................................................................30 3.3.4. Formele comunicării orale......................................................................................31 3.3.5. Procesul comunicării orale......................................................................................32 3.3.6. Interpretarea mesajelor............................................................................................354. COMUNICAREA NONVERBALĂ...................................................................................36 4.1. Limbajul corpului...........................................................................................................36
  2. 2. 4.1.1. Expresia feţei...........................................................................................................36 4.1.2. Mişcarea corpului....................................................................................................37 4.1.3. Postura corpului......................................................................................................38 4.1.4. Comunicaţia tactilă.................................................................................................39 4.2. Prezenţa personală..........................................................................................................39 4.3. Limbajul spaţiului..........................................................................................................40 4.4. Limbajul culorilor..........................................................................................................41 4.5. Limbajul timpului..........................................................................................................415. COMUNICAREA DE MASĂ.............................................................................................43 5.1. Conceptul de comunicare de masă.................................................................................44 5.2. Industrializarea comunicării sociale...............................................................................47 5.3. Mijloace de comunicare de masă...................................................................................49 5.4. Canalul de transmitere...................................................................................................50 5.5. Publicul..........................................................................................................................52 5.6. Conţinutul.......................................................................................................................54 5.7. Rolul şi funcţiile mass-media în societate......................................................................556. COMUNICAREA ÎN CADRUL GRUPURILOR DE MUNCĂ........................................57 6.1. Conceptul de grup de muncă..........................................................................................57 6.2. Caracteristicile grupului de muncă................................................................................57 6.3. Conducerea grupului de muncă......................................................................................58 6.4. Tipuri de grupuri de muncă............................................................................................59 6.5. Comunicarea în cadrul grupului de muncă....................................................................59 6.5.1. Tipologia comunicărilor în cadrul grupului de muncă............................................60 6.5.2. Reţele de comunicare..............................................................................................61 6.6. Corelaţia comunicare managerială-receptor..................................................................62 6.7. Stiluri de comunicare managerială................................................................................62 6.8. Corelaţia dintre stilul managerial şi stilul de comunicare.............................................63 6.9. Tipuri speciale de comunicare în cadrul grupului de muncă; şedinţele.........................65 6.9.1. Tipuri de şedinţe .....................................................................................................66 6.9.2. Reguli de desfăşurare a unei şedinţe ......................................................................677. COMUNICAREA PROFESIONALĂ.................................................................................68 7.1. Comunicarea orală.........................................................................................................68 7.1.1. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale..........................................................70 7.1.2. Tipuri de interviuri. Interviul de angajare...............................................................74
  3. 3. 7.1.3. Tipuri de interviuri de angajare...............................................................................75 7.1.4. Pregătirea pentru interviu........................................................................................76 7.2. Comunicarea scrisă........................................................................................................78 7.2.1. Redactarea unui curriculum vitae...........................................................................78 7.2.2. Redactarea unei scrisori de intenţie/motivaţie........................................................82 7.2.3. Exigentele structurale ale unei lucrări ştiinţifice.....................................................85 7.2.4. Redactarea unui raport tehnic.................................................................................89 7.2.5. Redactarea unei cărţi de vizită................................................................................93 7.2.6. Redactarea unei invitaţii..........................................................................................94 7.2.7. Comunicatul de presă..............................................................................................97 7.3. Comunicarea mediată de calculator...............................................................................99 7.3.1. Blogul....................................................................................................................101 7.3.2. Neticheta...............................................................................................................102 7.3.3. Glife ASCII...........................................................................................................104 7.3.4. Clientul de e-mail..................................................................................................105 7.3.5. Semnătura de e-mail..............................................................................................1078. BIBLIOGRAFIE................................................................................................................108
  4. 4. 1. AUTOCUNOAŞTEREA Autocunoaşterea este procesul de explorare şi structurare a propriilor caracteristici(abilităţi, emoţii, motivaţie, atitudini, credinţe, mecanisme de apărare şi adaptare) în urmacăruia rezultă imaginea de sine a persoanei. Unul dintre cele mai cunoscute modele de descriere a personalităţii este realizat princinci mari dimensiuni, care se prezintă ca factori bipolari. Aceste cinci mari dimensiuni sautrăsături sunt, de obicei, definite printr-unul dintre polii lor, el însuşi descris prin trăsăturile(de nivel inferior) caracteristice care îl constituie (organizare ierarhică). Aceste cincidimensiuni sunt: • Extraversiune: cordialitate, siguranţă de sine, activitate, căutarea senzaţiilor, emoţii pozitive; • Agreabilitate: încredere, loialitate, altruism, colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi; • Conştiinciozitate: competenţă, ordine, simţ al datoriei, dorinţa de reuşită, autodisciplină, reflecţie; • Instabilitate emoţională: anxietate, agresivitate, depresie, centrare pe sine, impulsivitate, vulnerabilitate; • Deschidere: imaginaţie, deschidere către domeniile esteticului, sentimentelor, acţiunii, ideilor, valorilor. Personalitatea1.1.1 Laturile personalităţii A. TEMPERAMENTUL Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii, care se exprimăcel mai pregnant în conduită. 1. Tipologia lui Hipocrate In acest cadru, se definesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic,melancolic şi coleric.• Sangvinicul este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice situaţii. Fire activă, schimbă activităţile foarte des, deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu uşurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.
  5. 5. • Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.• Melancolicul este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine, are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.• Colericul este energic, neliniştit, impetuos, uneori impulsiv şi îşi risipeşte energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze. 2. Tipologia lui Pavlov Caracteristicile sistemului nervos central sunt:• Forţa sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situaţii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;• Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar dacă trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;• Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominant este unul din cele două procese. Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos: • tipul puternic – neechilibrat – excitabil (corelat cu temperamentul coleric) • tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul sangvinic) • tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic) • tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic) 3. Tipologia lui Jung şi Eysenck Unii oameni sunt orientaţi predominant spre lumea externă şi intră în categoriaextravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţincategoriei introvertiţilor. Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, seînţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greude pătruns, timizi, puţin comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.
  6. 6. Cealaltă dimensiune este numită grad de nevrozism. Aceasta exprimă stabilitatea sauinstabilitatea emoţională a subiectului. Eysenck a reprezentat cele două dimensiuni pe douăaxe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit –stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice. 4. Tipologia şcolii franco-olandeze (G. Heymans şi E. D. Wiersma) Există opt tipuri de temperament: pasionaţii (emotivi, activi, secundari), colericii(emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoşii (emotivi,non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi,activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari). B. APTITUDINILE Aptitudinile semnifică ceea ce ştie şi poate să facă cineva (teoretic şi practic).Ce ştiu?Ce pot face cu uşurinţa ?Propoziţii lacunare:Eu ştiu sa fac……dar nu ştiu……….Cele mai bune rezultate le am la/in…..Pot sa fac…….pentru ca…….Îmi place sa fac…..deoarece………. Aptitudinile reprezintă potenţialul unei persoane de a obţine performanţă într-unanumit domeniu. Tipuri: • generale, care permit obţinerea de performanţe în mai multe domenii; • speciale, care permit obţinerea de performanţe într-un număr restrâns de domenii (sociale, artistice, muzicale, fizice). Identificarea aptitudinilor se poate face prin auto-observare, opinia celorlalţi, testare. C. CARACTERUL Caracterul exprimă modul de raportare la alţii (atitudinile şi trăsăturile volitive) şireiese din interiorizarea normelor şi valorilor sociale fundamentale: • Adevărul, Binele, Frumosul • Educaţia, Credinţa, Cultura, Tradiţiile • Comunicarea, Colaborarea Munca, Întrajutorarea, Competenta, Respectul • Democraţia, Pacea, Legea
  7. 7. D. IMAGINEA DE SINE Imaginea de sine este modul în care o persoană îşi percepe propriile caracteristicifizice, cognitive, emoţionale, sociale şi spirituale. Ea este o reprezentare mentală a propriei persoane, nu reflectă întotdeauna realitatea(subevaluare/supraevaluare) şi are mai multe componente: • eul actual – imaginea prezentă • eul ideal – imaginea dorită • eul viitor - imaginea a ceea ce poate să devină individul Dimensiunile Eului sunt: • eul fizic – ce crede individul despre propriul corp; • eul cognitiv – ce crede individul despre modul în care gândeşte, memorează etc.; • eul emoţional – ce crede individul despre emoţiile şi sentimentele sale; • eul social – cum crede individul că este perceput de ceilalţi; • eul spiritual – ce crede individul că este important şi reprezintă o valoare pentru sine. Imaginea de sine pozitivă favorizează creşterea performantelor şcolare, relaţiiarmonioase în cadrul familiei, relaţii bune cu prietenii şi colegii de aceeaşi vârstă. Comportamentele individului cu imagine de sine negativă implică: • evitare (retragerea şi comportamentele timide); • agresivitate defensivă (atacă sursa frustrării); • compensare (afirmarea propriei personalităţi, adesea prin comportamente indezirabile); • motivaţie scăzută (refuzul de implicare în sarcină); • rezistenţă (refuză schimbările ce i se propun, pentru a evita ulterioare eşecuri) Stima de sine reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine şi se referă lamodul în care individul se consideră ca persoană în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalţi.Formarea ei este influenţată de părerile/evaluările şi reacţiile părinţilor şi educatorilor. Este evidentă necesitatea unui nivel optim în formularea cerinţelor impuse individului:acestea să fie suficient de ridicate ca să-l motiveze, dar să nu fie prea ridicate, pentru a nugenera stres şi emoţii negative inutile. Diferenţe între persoanele cu stima de sine ridicată şi cele cu stima de sine scăzută potfi: • stare de confort, mulţumire psihică/disconfort, nemulţumire; • interpretarea situaţiilor noi: provocatoare/ameninţătoare;
  8. 8. • asumare/neasumare de responsabilităţi; • iniţiativă/neimplicare; • asumare /neasumare a consecinţelor propriilor fapte; • exprimare adecvată/inadecvată a emoţiilor; • toleranţă/intoleranţă la frustrare; • rezistenţă mare/scăzută la presiunile grupului. Dezvoltarea stimei de sine este favorizată de: • mediu stimulator, crearea de oportunităţi pentru afirmare (evitarea etichetării); • existenţa unui suport social; • dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi de exprimare emoţională, negociere, rezolvare de probleme; • dezvoltarea sentimentului de autoeficienţă; • aşteptări rezonabile; • acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi a celorlalţi; Autocunoaşterea Autocunoaşterea şi autoaprecierea corectă este una dintre cele mai complexe şi dificileforme ale cunoaşterii umane. Aceasta este datorată faptului că ea se referă la realitateapsihică pe care, spre deosebire de realitatea fizică, materială, este mai greu să o percepem, săo analizăm, să-i precizăm limitele şi nuanţele. În al doilea rând, autocunoaşterea presupune că obiectul analizei şi aprecierii esteînsuşi subiectul care face acest demers investigator. Aşadar, în autocunoaştere subiectul şiobiectul sunt una şi aceeaşi persoană. Un alt motiv care îngreunează autocunoaşterea este acela că nu există strategiielaborate şi standardizate care să asigure precizia autocunoaşterii. Individul se poate afla, deci, într-un mare impas în procesul descoperirii de sine, pecare îl pot consideră ca pe un demers sisific. De aceea, strategiile prezentate la începutulacestui curs, au rolul de a-i ajuta pe tineri să se deschidă faţă de sine, uzând de instrumenteadecvate. Evident, întrebarea firească pe care ar trebui să o formuleze individul la sfârşitulconturării unei imagini clare şi obiective despre el însuşi ar fi: „Şi acum că am văzut cine suntcu adevărat, ce e de făcut?” Răspunsul rezidă în necesitatea adaptării conduitei la scopuri şi interese formulate deindivid, în condiţiile unei cunoaşteri de sine obiective.
  9. 9. Această adaptare comportamentală nu se sprijină pe sfaturi standardizate,soluţia fiind una personalizată care, în funcţie de fiecare situaţie în parte, va căpăta unanume specific.
  10. 10. 2. COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE 2.1. Ce este comunicarea Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la „aaduce la cunoştinţă”, „a da de ştire” sau „a informa”. Comunicarea înţeleasă ca proces are labază patru componente fundamentale: • emiţătorul, • canalul de comunicare, • informaţia transmisă, • receptorul. Esenţa procesului constă în transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor laemiţător. Acest model elementar trebuie însă extins, deoarece comunicarea nu se încheieniciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. În primul rând nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back),deoarece, de obicei, comunicarea se realizează în vederea obţinerii unui răspuns. În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmitereceptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecteasupra receptorului. În al treilea rând, tot acest proces nu s-ar dovedi pe deplin eficient, dacă nu s-ar acordaimportanţă atât codajului cât şi decodajului mesajului transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codaresau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vordiminua reuşita comunicării. Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fiînţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţiapunerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.• Comunicarea reprezintă procesul prin care un Emiţător transmite un mesaj sub forma unui Cod prin intermediul unui Canal către un Receptor.• Comunicarea umană este procesul prin care emitem opinii, valori, norme, percepţii către un receptor.• Comunicarea umană este un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi.• Comunicarea umană reprezintă un ansamblu de principii şi norme care traversează planul gândirii şi cel comportamental.
  11. 11. 2.2. Principiile comunicării Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţiiŞcolii de la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aură de rigurozitate, numindu-le axiome alecomunicării: • comunicarea este inevitabilă; • comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi în cel al relaţiei; • comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul–reacţie; • comunicarea are la bază vehicularea unei informaţii de tip digital şi analogic; • comunicarea este un proces ireversibil; • comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi; • comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor. 2.3. Unităţi şi caracteristici ale comunicării Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintrecomunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imaginivizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajuluieste oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie amesajului. Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Sub aspect cantitativ,informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel căse poate determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât alt mesaj.Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea uneimai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod normal. Aşa se naşte redundanţa,„excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transportaaceeaşi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înţeles ca „o măsură a formei, nu ainformaţiei, deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”. O analiză cât mai completă a informaţiei trebuie să facă referiri şi la următoareleaspecte: • aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emiţător; • aspectul semantic: semnificaţia acordată semnelor pe baza convenţiilor sociale; • aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului. Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nutrebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat
  12. 12. de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de laemiţător, ca reacţie la propriul mesaj. Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat deemiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă larespectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţădetectate şi corectate. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iarcomunicarea este verbală. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul şicomunicarea sunt non-verbale. Conţinutul şi maniera în care se comunică se află sub influenţa contextuluicomunicării. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică,temporală, culturală, socială şi psihologică. Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iarmesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este dată nu numai de aportul denoutate în formă şi conţinut, dar şi de structura lui mult prea elaborată, sau dimpotrivă, multprea banală şi previzibilă. Schimbul de mesaje între participanţii angrenaţi în comunicare devine interacţiune. Înfuncţie de numărul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat,putem distinge două tipuri de comunicare: • comunicare bipolară; • comunicare multipolară (un emiţător şi mai mulţi receptori; un receptor şi mai mulţi emiţători; comunicarea cu “poştaşi”). Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decâtconţinutul informaţional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şicomunitatea. Întemeietorul Şcolii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plaseazăcomunicarea în spaţiul de interferenţă dintre societate şi comunitate, considerând comunicareaun mod de a exista al comunităţii:„Nu numai că societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corectsă spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbalăîntre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate învirtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajungsă deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie săaibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - «acelaşi spirit»cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa cum se
  13. 13. procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multepersoane prin divizarea ei în bucăţi fizice. Comunicarea este cea care asigură dispoziţiiemoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.” Este adevărat că societatea modernă cunoaşte numeroase fragmentări generate dedezvoltarea inegală a diferitelor ei segmente, de diversificarea aspiraţiilor, a atitudinilor şicomportamentelor; este foarte probabil ca sensul şi conţinutul noţiunii de comunitate să semodifice în timp, dar cerinţa de a avea un set de valori comune, care să ne confere unsentiment reciproc de legătură, de apartenenţa la un întreg, nu va putea să dispară. 2.4. Comunicarea ca proces Figura de mai jos prezintă schema de principiu a procesului de comunicare. Schema de principiu a procesului de comunicare Mesajul elaborat de o Sursă este codificat de un emiţător sub forma unui semnal careparcurge un Canal, pe traseul căruia poate să sufere distorsionări ca urmare a intervenţiei uneisurse de zgomot, după care ajunge la Receptor, îl decodifică şi îl încredinţează destinatarului. Procesul comunicării Indiferent de formă, orice proces de comunicare are câteva elemente structuralecaracteristice: existenţa a cel puţin doi parteneri (Sursă/Emiţător şi Receptor/Destinatar), între care se stabileşte o anumită relaţie; capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri, astfel încât mesajul este codificat la Sursă şi decodificat la Destinatar; existenţa unui canal de transmitere a mesajului. Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ceexistă între elementele structurale enumerate mai sus. Altfel spus, această relaţie deinterdependenţă ce se stabileşte între elementele structurale face ca orice proces decomunicare să se desfăşoare astfel: Emiţătorul iniţiază comunicarea, transmiţând un mesajdestinat Receptorului. Mesajul este o componentă complexă a procesului de comunicare,
  14. 14. datorită faptului că el presupune codificarea şi decodificarea, existenţa unui canal detransmitere şi este influenţat de modul de recepţionare, de deprinderile de comunicare aleEmiţătorului şi Receptorului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea. Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele decomunicare, mediul comunicării, barierele comunicaţionale. feed-back-ul este un mesaj specific, prin care Emiţătorul primeşte de la Receptor un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat; canalul de comunicare reprezintă calea urmată de mesaj; există două tipuri de canale de comunicare: 1. canale formale, prestabilite (de exemplu, canalele ierarhice dintr-o organizaţie); 2. canale informale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal. mediul comunicării este influenţat de modalităţile de comunicare; există mediu oral sau mediu scris. Prin procesul de comunicare, emiţătorul încearcă să convingă, să explice, săinfluenţeze, să educe, să informeze sau să îndeplinească orice alt obiectiv. Scopurile principale ale procesului de comunicare: - mesajul să fie receptat - mesajul să fie înţeles - mesajul să fie acceptat - mesajul să provoace o reacţie Când niciunul dintre aceste obiective nu este atins, înseamnă că procesul decomunicare nu s-a realizat. Acest lucru se poate întâmpla din cauza mai multor factori careapar în proces. Cei mai importanţi factori sunt:A. înţelesul cuvintelor; individualitatea umană este principala barieră în calea unei bune comunicări. În cursul procesului de învăţare a limbii materne, toţi au atribuit acelaşi înţeles cuvintelor, dar singura legătură dintre un cuvânt şi lucrul, obiectul, pe care îl reprezintă este asocierea pe care un grup de oameni a decis să o facă.B. contextul, sau situaţia reprezintă un alt factor care influenţează comunicarea. O persoană poate atribui înţelesuri diferite aceloraşi cuvinte la momente şi în contexte diferite. Esenţial este să adaptăm sensul cuvintelor fiecărei situaţii şi să stăpânim bine aceste sensuri pentru a nu crea confuzii.C. barierele în calea comunicării reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare şi care pot fi de natură internă (factori fiziologici, perceptivi, semantici,
  15. 15. interpersonali sau intrapersonali) sau de natură externă (care apar în mediul fizic în careare loc comunicarea: poluare fonică puternică, întreruperi succesive ale procesului decomunicare); barierele în calea comunicării sunt determinate de diferenţa de percepţie,concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de cunoaştere, lipsa de interes, dificultăţile deexprimare, emoţiile şi personalitatea. Diferenţele de percepţie reprezintă modul în care oamenii privesc lumea. Acest mod este influenţat de experienţele anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente vor avea alte percepţii şi vor interpreta situaţiile în mod diferit. Concluziile grăbite intervin în situaţiile în care un individ vede ceea ce doreşte să vadă şi aude ceea ce doreşte să audă, evitând recunoaşterea realităţii. Stereotipiile reprezintă situaţiile în care diferite persoane sunt tratate ca şi când ar fi una singură. Lipsa de cunoaştere –întotdeauna se întâmpină dificultăţi în a comunica eficient cu cineva, atunci când respectivul are o educaţie diferită, sau ale cărui cunoştinţe în legătură cu un anumit subiect de discuţie sunt mult mai reduse. Lipsa de interes – una din cele mai mari bariere în calea comunicării este lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajul emis. În astfel de situaţii, se acţionează cu abilitate pentru a direcţiona mesajul astfel încât să corespundă intereselor celui ce primeşte mesajul. Dificultăţile de exprimare apar atunci când emiţătorul are probleme în a găsi cuvintele potrivite pentru a-şi exprima ideile. Lipsa de încredere, vocabularul sărac, emoţiile pot duce la devierea sensului mesajului. Personalităţile celor doi factori, Emiţătorul şi Receptorul, care intervin în procesul comunicării joacă un rol extrem de important. Ei trebuie să-şi adapteze propria persoană, să-şi controleze temperamentul şi limbajul în funcţie de personalitatea şi de starea de spirit a interlocutorului, aşa încât mesajul să fie receptat în forma dorită. Consecinţele manifestării acestor bariere în comunicare sunt: - apariţia conflictului; - diminuarea stimei de sine a interlocutorului; - apariţia resentimentelor, a dificultăţilor de relaţionare; - adoptarea atitudinilor defensive, retractile/agresive; - inhibarea capacităţilor rezolutive ale individului, scăderea implicării în activitate.
  16. 16. Conflictul este o parte firească, inevitabilă a procesului de comunicare şi presupuneprezenţa concomitentă a intereselor/nevoilor/valorilor diferite, contradictorii, împiedicândcomunicarea adecvată între persoanele aflate în situaţia respectivă. Conflictul constituie ooportunitate în autocunoaştere şi dezvoltare personală, în măsura în care persoaneleimplicate în conflict acceptă să-şi recunoască vulnerabilitatea, să-şi asume răspunderea şiconsecinţele acţiunilor personale, precum şi propria contribuţie la apariţia problemei. Obstacole în calea rezolvării conflictului: - tendinţa naturală de a explica mai întâi care este punctul personal de vedere; - ineficienţa ca ascultător; - teama de a pierde stima, aprecierea celorlalţi dacă se recunoaşte greşeala; - presupunerea unuia că va pierde, iar interlocutorul va câştiga. În funcţie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate în: bariere de limbaj - aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane; - cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă; - starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude; - ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea; - dificultăţi de exprimare; - utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze. bariere de mediu - climat necorespunzător (de exemplu, poluare fonică ridicată); - folosirea de suporturi informaţionale necorespunzătoare; - climat nefavorabil (de exemplu, la locul de muncă, un climat nefavorabil poate determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate pentru că le este frică să spună ceea ce gândesc). bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului, - imaginea pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor; - caracterizarea diferită de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea - sentimente şi intenţii cu care interlocutorii participă la comunicare bariere de concepţie - existenţa presupunerilor; - exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;
  17. 17. - lipsa de atenţie în receptarea mesajului; - concluzii grăbite asupra mesajului; - lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj; - rutina în procesul de comunicare. Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului decomunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte ce trebuie luate înconsiderare pentru înlăturarea lor: - planificarea comunicării; - determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări; - alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării; - clarificarea ideilor înaintea comunicării; - folosirea unui limbaj adecvat. 2.5. Nivelurile comunicării umane Comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte, aşa cum suntele prezentate în continuare.2.5.1. Comunicarea intrapersonală Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către sine. Fiecare fiinţă umană secunoaşte şi se judecă pe sine, îşi pune întrebări şi îşi răspunde, astfel că această comunicare cupropriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic şi emoţional. Deşi nu presupuneexistenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşinereprezintă un autentic proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificareainformaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (de exemplu situaţia, destul defrecventă, a oamenilor care se mint sau amăgesc ei înşişi).2.5.2. Comunicarea interpersonală Comunicarea interpersonală presupune strict doi participanţi şi are calitatea de ainfluenţa opiniile, atitudinile sau credinţele oamenilor. Obiectivele acestei comunicări suntextrem de multiple şi complexe: cunoaşterea celor de lângă noi, crearea şi întreţinerealegăturilor umane, persuadarea interlocutorului, recunoaşterea valorii personale, satisfacereanevoilor afective, de control şi dominaţie etc. Comunicarea interpresonală directă presupuneiniţierea de contacte personale nemijlocite şi interactive între oameni, pe când ceainterpersonală indirectă are nevoie de mijloace şi tehnici secundare de punere în contact uman(scrierea, înregistrările magnetice sau telecomunicaţiile).
  18. 18. 2.5.3. Comunicarea de grup Comunicarea de grup se derulează în colectivităţi umane restrânse: echipe, familii,cercuri de prieteni, colegii de redacţii etc. Ea este o altă ipostază a comunicării interpersonalece presupune însă mai mult de doi participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar,în general, sunt considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile mici, cu celmult 10-15 participanţi (de exemplu, brainstorming-ul). La acest nivel se asigură schimburi deidei şi emoţii, se împărtăşesc experienţe şi se caută soluţii de rezolvare a problemelor, se iaudecizii şi se aplanează conflicte. Comunicarea de grup este influenţată de caracteristici ale dinamicii de grup: a) coeziunea grupului Coeziunea grupului se defineşte ca dorinţa membrilor grupului de a fi împreună, de adesfăşura activităţi împreună. Ea se referă la unitatea membrilor grupului, la atmosferapozitivă existentă sau nu în grup. Între coeziune şi comunicare este o relaţie directproporţională şi de influenţă reciprocă. Factorii care cresc coeziunea grupului pot fi: - Interni • sistemul de norme (nevoia de reguli clare, lipsite de ambiguitate), • mărimea grupului (când grupul este mai mic, interacţiunile şi comunicarea sunt mai frecvente), • similaritatea între membrii grupului (interesele, preocupările, scopurile comune cresc coeziunea). - Externi • sistemul de recompense pentru performanţa grupului (vizează grupul în ansamblul său, pentru a spori coeziunea), • ameninţările pe care le primeşte grupul (care cresc coeziunea), • fenomenul conducerii (leadership), Liderul - în sens larg - este orice persoană care îndeplineşte oficial sau îşi asumăspontan (lider formal/informal) funcţii de conducere. Liderul grupului este centralizatorulcomunicărilor de grup (lui îi sunt adresate cele mai multe mesaje şi el este cel care transmitemesajele cu impactul cel mai mare) Caracteristici de personalitate ale liderului: - autoeficienţă percepută,
  19. 19. - control intern (se consideră responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, nu crede că se află „la mâna destinului”), - dominanţă, empatie, sensibilitate la nevoile celorlalţi, - nonconformism social, inteligenţă, creativitate, perspicacitate b) influenţa socială Influenţa socială reprezintă modul în care o persoană îşi modifică comportamentul,opiniile, în prezenţa reală sau percepută a celorlalţi. Există trei dimensiuni bipolare aleinfluenţei sociale: - conformism/independenţă socială; - complianţă (elasticitate)/asertivitate1; - obedienţă sau supunere/sfidare; Principiile pentru o comunicare eficientă în grup sunt:- criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor (să fie diversificate, dar echivalente ca abilităţi, sau ca tip de persoană, sau să existe niveluri diferite, cu sarcini specifice);- continuitatea interacţiunilor de grup (în situaţii şi sarcini diferite, pentru a forma reţele de comunicare);- interdependenţa membrilor grupului (stimularea colaborării astfel încât realizarea rolului fiecăruia să depindă de realizarea sarcinilor altor membri ai grupului);- asumarea responsabilităţii personale pentru activitatea proprie;- atenţie acordată formării de abilităţi sociale ( abilităţi de comunicare, relaţionare);2.5.4. Comunicarea publică Comunicarea publică implică prezenţa unui Emiţător unic şi a unei multitudini deReceptori (este cazul prelegerilor, discursurilor). Discursul public nu vizează doartransmiterea de informaţii, ci mai ales schimbarea opiniilor şi acţiunilor publicului,influenţarea sentimentelor acestora. Eficienţa unei astfel de comunicări se afla deopotrivă înmâinile oratorului şi ale publicului său. Orice gen de cuvântare, expunere sau prezentaresusţinută de către o persoană direct în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai puţinnumeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicarepublică (de exemplu, conferinţa, pledoaria, prelegerea, comunicarea ştiinţifică, luarea decuvânt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seamă, expunerea în faţa unei comisii deexaminare, prezentarea unui spectacol etc.).1 Asertivitatea este abilitatea unei persoane de a-şi exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi atacadrepturile celorlalţi.
  20. 20. 2.5.5. Comunicarea de masă Comunicarea de masă se referă la producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite,vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şinumeros şi presupune prezenţa obligatorie a unui „gate-keeper”, care se prezintă ca unproducător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. Acest tip decomunicare se caracterizează printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului. Mesajele îmbracă celemai variate forme (carte, presă scrisă, transmisii radio sau TV). Motivele care stau la bazaconsumului de mesaje mediatice vizează informarea, construirea identităţii personale,integrarea şi interacţiunea socială şi divertisment. Iată diagrama propusă de Van Cuilenburgpentru a ilustra varietatea derutantă a motivelor care necesită abordarea tipologică anunţată: Motive Descriere Informaţie Intenţia de a fi la curent cu ceea ce se petrece în lume Prestigiu social Intenţia de a stăpâni subiectele de discuţie Recreare Evadarea din lumea obligaţiilor zilnice Ocupaţie Intenţia de a da un sens timpului liber Ritual Consumul mediatic (lectura ziarului) ca ritual sau ceremonial Siguranţă Absenta ştirilor şi informaţiilor despre actualitate ar provoca nesiguranţă sau dezorientare Emulaţie Necesitatea de a trăi evenimente palpitante Contact social Lărgirea sferei personale de viaţă Instrument Utilizarea cu scop precis a informaţiei (ştiri de bursă sau anunţuri) 2.6. Alte clasificări ale comunicării Un prim criteriu în clasificarea formelor comunicării este cel privind modalitatea sautehnica de transmitere a mesajului. Se întâlnesc astfel următoarele două categorii:• comunicarea directă, când mesajul este transmis utilizându-se mijloace primare: cuvânt, gest, mimică;• comunicarea indirectă, când se folosesc tehnici secundare: scriere, tipăritură, semnale transmise prin unde radio, cabluri, sisteme grafice etc. La rândul ei, comunicarea indirectă poate fi:  comunicare imprimată (cărţi, reviste, afişe etc.);  comunicare înregistrată (pe film, disc, bandă magnetică, CD, CVD etc.);  comunicare prin fir (telefon, telegraf, prin fibre optice etc.);  comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele radio).
  21. 21. Un alt criteriu de clasificare este după modul de realizare a procesului de comunicare,în funcţie de relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii. Se pot astfel identificaurmătoarele tipuri de comunicare:• comunicare ascendentă (realizată de la nivelurile inferioare ale unei organizaţii către cele superioare);• comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la nivelurile superioare către cele inferioare);• comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea). 2.7. Tipuri de comunicare socială În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei, există următoareletipuri de comunicare:2.7.1. Comunicarea verbală a) Comunicarea orală Uşurinţa de exprimare depinde de: - caracteristicile personalităţii; - calităţile vocale – enunţarea şi pronunţarea; - caracteristici ale personalităţii celor cu care se comunică. Trăsăturile comunicării orale eficiente• Claritatea. Presupune capacitatea de exprimare clară a ideilor. Exprimarea trebuie să fie simplă, iar materialul să fie astfel organizat încât să poată fi uşor de urmărit. Vorbitorul nu trebuie să încerce să impresioneze auditoriul folosind cuvinte lungi şi complicate.• Acurateţea. Vorbitorul trebuie să se asigure că expresiile şi cuvintele folosite exprimă exact ceea ce doreşte să spună. El are nevoie de un vocabular suficient de bogat pentru a putea alege cuvintele cu înţeles precis în vederea atingerii scopului propus. Faptele la care face referinţă trebuie să fie corecte.• Empatia. Vorbitorul trebuie să fie curtenitor şi prietenos. Oricât de supărat ar fi, el trebuie să încerce să-şi stăpânească emoţiile şi să rămână calm. Cel mai bun mod de a rămâne prietenos şi amabil este de a se pune în locul celeilalte persoane, de a încerca să simtă ceea ce simte cealaltă persoană. Punându-se în locul ei, va stabili o empatie cu aceasta. Totuşi, nu trebuie să fie mereu de acord cu ea sau cu ideile sale. Expresia feţei şi tonul vocii sunt evident importante, în special în discuţiile de grup sau interviuri.
  22. 22. • Sinceritatea. Aceasta înseamnă în realitate a fi natural. Este întotdeauna un pericol ca atunci când se discută cu persoane necunoscute sau cu un statut social mai înalt, vorbitorul să devină rigid şi stângaci sau să încerce să simuleze. Asta provine din lipsa de încredere în sine.• Relaxarea. Cea mai bună metodă de a se elibera de dificultăţile de vorbire este relaxarea. Atunci când vorbitorul este stresat şi are muşchii încordaţi, nu mai poate fi natural. Mişcările bruşte sunt, de asemenea, rezultatul tensiunii acumulate. El trebuie să încerce să respire profund. Dacă rămâne nemişcat şi încordat, respiraţia i se poate bloca involuntar. Dacă respiră natural, sau mai profund decât de obicei, atunci muşchii vor fi mult mai relaxaţi iar efectul va fi în favoarea sa.• Contactul vizual. Limbajul trupului are o foarte mare importanţă în comunicare. Direcţia privirii şi mobilitatea ei sunt factori importanţi în sincronizarea unui dialog. Un vorbitor care nu se uită niciodată spre cel care îl ascultă ar putea transmite mesaje de tipul: ,,Nu mă interesezi”, ,,Nu-mi placi”, ,,Nu sunt prea sigur “, ,Nu sunt sigur pe ce spun” sau chiar ,,Să nu crezi ce-ţi spun”. Cel care vorbeşte trebuie să stabilească un contact vizual cu cel care îl ascultă, să nu-şi îndrepte privirea în altă direcţie. Dacă vorbitorul se adresează unui grup mare, trebuie să-l cuprindă cu privirea astfel încât fiecare individ să se simtă observat. Ei vor prefera o uşoară pauză a vorbitorului, care demonstrează interesul lui în modul de a-i privi, asigurând o fluenţă a discursului, spre deosebire de cel care citeşte cu capul în jos, fără a da importanţă auditoriului.• Înfăţişarea. Felul în care este privit vorbitorul arată cât de bine îl înţeleg ceilalţi. Înfăţişarea sa reflectă modul în care se priveşte pe sine însuşi – propria imagine. Cel care îl ascultă nu îl poate ajuta prea mult, însă poate înregistra aparenţa, înfăţişarea sa şi atunci el va primi, prin metacomunicare, o imagine a modului în care se poartă, cum se îngrijeşte, chiar şi ce vestimentaţie preferă. În cele mai multe situaţii de dialog oamenii privesc vorbitorul şi îl judecă chiar înainte de a vorbi. O haină atractivă, o ţinută vestimentară îngrijită este deosebit de importantă în situaţiile formale: întâlniri publice, interviuri pentru angajare, conferinţe etc.• Postura. Poziţia corpului este de asemenea importantă pentru procesul de comunicare. O persoană care se sprijină de perete sau stă aplecată înainte pe scaun în timp ce transmite un mesaj verbal unei alte persoane, surprinde neplăcut, demonstrând o atitudine de oboseală, plictiseală sau neglijenţă. Un element important al comunicării constă în examinarea propriei posturi a vorbitorului cum stă în picioare când vorbeşte – poziţii care
  23. 23. vor pune în evidenţă şi calitatea discursului, dar, mai ales influenţează vocea. Pentru a-şi ameliora şi perfecţiona postura când vorbeşte, trebuie să aibă în vedere patru caracteristici foarte importante: vioiciunea, plăcerea, distincţia şi expresivitatea. Ele vor influenţa şi calităţile vocale. În comunicare se disting cinci stiluri de transmitere de informaţii:• Stilul rece caracterizează formele de comunicare necooperativă, în care Emiţătorul nu îşi cunoaşte Receptorul, iar acesta din urmă nu e în măsură să influenţeze în vreun fel discursul celui dintâi. E cazul unor emisiuni de radio sau TV, cu texte atent elaborate tocmai pentru că se ştie că inexistenţa feed-back-ului face imposibilă ajustarea lor pe parcurs.• Stilul formal corespunde adresării către un auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt perceptibile pentru vorbitor. Discursul prezintă un nivel înalt de coerenţă. Se evită sistematic repetiţiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele şi lăsarea în suspensie a unor propoziţii începute. Atunci când destinatarul este un singur individ, folosirea stilului formal corespunde intenţiei de a marca o distanţă în raport cu persoana acestuia.• Stilul consultativ este cel al discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor şi tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activă.• Stilul ocazional este specific conversaţiilor libere între prieteni. Dispare aici baza informaţională minimală pe care ar urma să se construiască dialogul. Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la altul într-o manieră decontractată, dar şi mai neglijentă. Îşi fac apariţia expresiile eliptice, elementele de argou etc.• Stilul intim se caracterizează prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale subiectului. b) Comunicarea scrisă Trăsăturile specifice ale comunicării scrise în raport cu cea orală au făcut obiectul unuimare număr de cercetări. Textele scrise se disting de discursul oral prin următoareleparticularităţi:- tendinţa de a utiliza cuvinte mai lungi;- preferinţa pentru nominalizare acolo unde vorbitorii recurg, de obicei, la verbe cu acelaşi înţeles;- folosirea unui vocabular mai variat;
  24. 24. - recurgerea mai frecventă la epitete;- ocurenţa mai scăzută a pronumelor personale;- preferinţa pentru propoziţiile enunţiative în defavoarea celor exclamative;- grija de a formula idei complete;- eliminarea repetiţiilor. Când se comunică în scris, este recomandabil ca elementele esenţiale ale mesajului săfie plasate în prima parte a frazei, unde prezintă şansele maxime de a se fixa în memoriacititorului.2.7.2. Comunicarea non-verbală Pentru a comunica, oamenii nu folosesc numai cuvintele. De câte ori comunicăm,trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când scriem sauvorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat. • Comunicarea sonoră Circa 38% dintre mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt de ordin vocal,fără a fi cuvinte. Ele aparţin fie parametrilor ,,muzicali” ai limbajului (timbrul, intonaţia,ritmul, pauzele, tonul, înălţimea, intensitatea vocii), fie repertoriului, destul de bogat, desunete nearticulate pe care omul este capabil să le emită. Acestea din urmă îndeplinesc funcţiidiferite, de la cea expresivă a oftatului, trecând prin rolul fatic al câte unui ,,îhî” strecurat înconversaţie pentru a-l convinge pe interlocutor că este urmărit cu atenţie, şi până lametalingvistica tuse semnificativă, ce semnalează necesitatea citirii mesajului într-o cheiedeosebită faţă de modul de decodificare practicat până atunci. • Comunicarea gestuală Comunicarea gestuală, sau chinezica se defineşte ca fiind modalitatea de comunicareprin intermediul gesturilor şi al mimicii. Interpretarea diferită dată aceluiaşi gest în zonegeografice diferite şi posibilitatea exprimării aceleiaşi idei prin gesturi neasemănătoarepledează pentru prezenţa arbitrariului şi în acest domeniu.2.7.3. Metacomunicarea Metacomunicarea este ultimul nivel al comunicării, care presupune mai mult decâtdecodarea şi interpretarea mesajului, implicând şi poziţionarea receptorului faţă de conţinutulcare i-a fost transmis. Modelul aisberg-ului sugerează cât de importantă este comunicarea non-verbală (ochii şicorpul constituie 80% din impresia totală). Aceasta înseamnă că prin expresia corporală,persoana îşi dezvăluie starea mentală şi emoţională, simpatia sau antipatia inconştiente faţă departenerul de discuţie.
  25. 25. Aşadar, într-o situaţie de comunicare, este esenţial să existe o corespondenţă întreexprimarea corporală şi cea verbală. O serie de cercetări de psihologie socială arată că 90% din opinia despre o persoană seconstruieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii; prima impresie se schimbă foarte greu. Modelul aisberg-ului comunicarea este alcătuită din: cuvinte - 5-7%, tonul vocii - 13-15%, limbajul corporal (ochi - 35%, corp, expresii faciale, gesturi - 45%)
  26. 26. 3. COMUNICARE ŞI LIMBAJ În cazul unor oratori, avem de-a face cu două limbaje. Unul dintre ele este limbajulraţional, cuantificabil în fraze, judecăţi, propoziţii, cuvinte, silabe, sunete, care poate fitranspus în reguli şi i se pot identifica elementele constitutive. Celălalt este un limbajmetaforic, figurat, care operează nu cu semne, ci cu simboluri. Din punctul de vedere al analizelor de limbaj şi comunicare, primul limbaj este atribuitunor fenomene de gândire dirijată, celălalt unor fenomene de gândire nedirijată. Limbajuldatorat fenomenelor de gândire dirijată urmează legile lingvistice, se supune regulilorgramaticale, ale sintaxei şi semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gândire nedirijateconstituie o ţesătură în care sunt prinse reprezentările, experienţele, gesturile, atitudinile,trăsăturile de personalitate, farmecul vorbitorului. Fenomenele gândirii nedirijate, care se dovedesc a avea un caracter pronunţatindividual, sunt mai puţin susceptibile de normare, în vederea constituirii unei discipline destudiu. Fenomenele gândirii dirijate, care nu au un specific individual, ci unul general, au fostasamblate într-o disciplină, într-o teorie a limbajului. De aceea doar acestea pot fi studiate înmod sistematic şi ele fac obiectul discuţiei de mai jos. 3.1. Limbă şi limbaj Toate limbile au un fundament comun, o raţiune fondatoare comună, datorită faptului căservesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii, transmiterii gândurilor personalealtor oameni. Fiecare gând este o reprezentare a ceva ce trebuie sau nu trebuie comunicat. De aceea,în limbă şi prin limbă se deschide accesul la această reprezentare. Limbajul este reprezentat de orice sistem sau ansamblu de semne, care permiteexprimarea sau comunicarea. Limba, în sensul comun al termenului este un produs social particular al facultăţiilimbajului, un ansamblu de convenţii necesare comunicării, schimbului de informaţii,adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentruexercitarea acestei funcţii prin vorbire. Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne,intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunităţiumane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizări conjuncturale ale limbajului, suntsusceptibile de a fi traduse.
  27. 27. Vorbirea este actul prin care se exercită funcţia lingvistică; vorbirea într-o limbă esteactivitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării. Sistemul de semne este un ansamblu de unităţi convenţionale, abstracte, care princombinare pot forma unităţi semantice, cuvinte cu semnificaţie, expresii cu sens; sensulintrinsec al lor nu este altul decât referenţialitatea lor. Codul lingvistic – limba – este necesar atât emiţătorului cât şi receptorului, pentru arealiza comunicarea. El constă într-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru adesemna un referent şi un set de reguli după care se face asocierea acestor designatori pentru aexprima o imagine mentală, o reprezentare. Organizarea semnelor şi combinarea sensurilor lorţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Practicile discursive – tipuri de organizare alecomunicării – reprezintă utilizarea limbii în vorbire. Actul enunţării, al vorbirii, presupunerecurgerea la semnificant şi semnificat, entităţi statice ale codului lingvistic. Semnificantul (cuvântul) desemnează un obiect, o acţiune, un fenomen, un concept;semnificatul constituie reprezentarea, imaginea mentală, conceptul căruia i se atribuie aceltermen; referinţa reprezintă obiectul, fenomenul, acţiunea, starea de fapt care este desemnatăprin semnificant. Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului. Vorbireaeste un act individual, pe când limba este un fenomen social, de grup. Semnificaţiiletermenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una saumai multe semnificaţii. Aşadar, fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba pe careo vorbeşte. Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de interpretările care apar în cursulcomunicării. Aşa se face că unii vorbitori pot avea sensuri greşite, false (adică neconforme cusensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei limbă se exprimă). Competenţa lingvistică este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiectvorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte frazecorecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identificape cele ambigue dintr-o anumită limbă. Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţelelingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune în joc zestrea acumulată determeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. Performanţelelingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumităpractică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane, care pot funcţiona independent decompetenţa lingvistică.
  28. 28. O altă distincţie care se face în acest domeniu este cea între limbă şi discurs. Aicidiscursul joacă un rol analog vorbirii, atât doar că e vorba de o vorbire specializată.Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în cadrul discursuluiîntre sens şi efect de sens. Dacă în cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se pot atribui maimulte sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor să aleagă sensul care le convine sau cel pecare-l cunosc, în cazul discursului se pleacă de la prezumţia că în pofida infinităţii de valoriale unui termen, unei unităţi de semnificaţie minimale îi corespunde un sens şi numai unul. 3.2. Limbaj şi acţiune Analizele lingvistice pun în lumină trei tipuri de abordări şi de întemeieri posibile:sintactică, semantică şi pragmatică. Perspectiva sintactică constă în determinarea regulilor care permit, prin combinareasimbolurilor elementare, construirea de fraze sau formule lingvistice corecte. Perspectiva semantică îşi propune să furnizeze mijlocul de interpretare a formelorlingvistice şi să le pună în corespondenţă cu altceva, altceva care poate fi realitatea sauformele altei limbi sau ale altui limbaj (non-verbal). Perspectiva pragmatică îşi propune să analizeze formele limbii aşa cum le utilizeazăvorbitorii care intenţionează să acţioneze unii asupra altora prin intermediul limbii. Orice tip de act al vorbirii comportă trei aspecte concomitente, însă în grade diferite deintensitate. Aceste trei aspecte sunt: locuţia, ilocuţia şi perlocuţia. Locuţia constă în articularea şi combinarea de sunete, în evocarea şi combinareasintactică a noţiunilor şi sensurilor, în actul de vorbire propriu-zis; În cazul ilocuţiei, enunţul exprimat în frază reprezintă el însuşi un act, o anumetransformare a raporturilor dintre interlocutori. De exemplu, când cineva spune „promit …”înseamnă că se angajează la o acţiune care va modifica aşteptarea interlocutorului. Printr-unact ilocutoriu al enunţării se angajează o acţiune specifică. În cazul perlocuţiei, enunţul conţine o teleologie de ordin comunicaţional. Scopulexplicit al enunţării autorului poate să nu fie exprimat sau să nu fie identificabil în enunţ,decât în urma unei eventuale cereri de confirmare sau de explicitare din parteainterlocutorului. Actul perlocuţionar este inserat în interstiţiile unei situaţii de fapt. El poateexprima şi recursul la un alt tip de cod comunicaţional sau de situaţie, cunoscut de către uniidintre vorbitori.
  29. 29. 3.3. Stiluri de comunicare Comunicarea eficientă depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică destilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări, „Le style c’est l’homme”1, este evident căfiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartăpecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acestatrăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricărui act decomunicare.3.3.1. Calităţi generale ale stilului Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească, în principal,următoarele calităţi: - claritatea – expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa clarităţii impietează asupra calităţii comunicării, conducând la obscuritate, nonsens şi la echivoc; - corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat; - proprietatea – se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intenţiile autorului; - puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă cuvinte vechi, ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în limbă, al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare este locală, specifică unei zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica două categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale, folosiţi pentru a realiza o comunicare mai rapidă; - precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea comunicării; - concizia – urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără divagaţii suplimentare şi neavenite;1 Stilul este omul însuşi
  30. 30. 3.3.2. Calităţi particulare ale stilului - naturaleţea – constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul; - demnitatea – impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată în acest sens şi atitudinea „politically corectnnes”, evitarea referirilor cu caracter rasial, şovin, antisemit, misogin sau androgin. - armonia – obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia; - fineţea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri, sentimente, idei.3.3.3. Tipologia stilurilor de comunicare Stilul neutru – se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimarea stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât celeoficiale, de serviciu; Stilul familiar – se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor deexpresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţinpretenţioasă, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii; Stilul solemn – sau protocolar, are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a acelorformule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă evidentă deceremonie, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri şisentimente grave, măreţe, profunde; Stilul beletristic – specificitatea acestui stil constă în marea bogăţie de sensuri la careapelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi înexhaustivitatea sa; Stilul ştiinţific – se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează laformele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor, ignorându-se într-o oarecare măsură,sensibilitatea şi imaginaţia; Stilul administrativ – un stil funcţional, care are ca element definitoriu prezenţa unorformule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică instituţiilor; Stilul publicistic – abordează o mare varietate tematică, fapt ce îl apropie de stilulbeletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult decât peforma de prezentare, urmărind informarea auditoriului;
  31. 31. Stilul de comunicare managerială – stilul în care mesajul managerului caută să aibăun impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea acestuia,angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.3.3.4. Formele comunicării orale Monologul este o formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul; înaceastă formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în acelaşitimp, nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut. Conferinţa clasică presupune o adresare directă, publică în care cel care susţineconferinţă – conferenţiarul – evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, rezumându-se să leprezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază. Conferinţa cu preopinenţi este forma în cadrul căreia se prezintă mai mulţiconferenţiari, care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă; conferinţa cu preopinenţi poate firegizată sau spontană. Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile,sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect. Prelegerea este situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avutposibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip decomunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de acomodare cusubiectul pus în discuţie. Relatarea o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, oprezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt,a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism şi de implicarepersonală. Discursul este forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, carepresupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite,care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv. Toastul este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie sădepăşească 3, 4 minute; trebuie să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celorprezenţi, dar cu măsură. Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un contextcomunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10minute. Povestirea este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai variatemodalităţi, care face apel la imaginaţie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe anterioare; în
  32. 32. mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului;subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi amprenta pe forma şi stilulmesajelor transmise. Pledoaria este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu. Predica este un tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestarecritică sunt reduse sau chiar anulate; specifică instituţiilor puternic ierarhizate. Intervenţia este situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui altparticipant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul enunţat;prin intervenţie, emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl susţine. Interpelarea reprezintă situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor deinformaţie, cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe anumitedomenii. Dialogul este comunicarea în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi,fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; rolurile de emiţător şi receptor se schimbă reciproc;participanţii la dialog fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se considerăegali, îşi acordă acelaşi statut. Dezbaterea este o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative;este destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, darare un moderator. Seminarul este formă de dialog care implică serioase structuri evaluative; are un centruautorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrulseminarului. Interviul este forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu seschimbă; este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă. Colocviul este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumităidee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţiiîmbogăţindu-se sfera subiectului abordat.3.3.5. Procesul comunicării orale În procesul de comunicare se pot identifica o serie de stimuli care impun acestui actspecific uman un caracter individual, făcând comunicarea specifică fiecărui vorbitor. Aceştiasunt de natură internă sau de natură externă. Stimulii de natură internă sunt:- experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice, „istoria” fiecăruia;
  33. 33. - atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi poziţiei sociale, profesiei;- percepţia şi concepţia despre lume, despre propria persoană, despre interlocutori;- propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului. Stimulii de natură externă sunt:- tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte desprinderea şi reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt;- tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţionament care impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente;- tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane. Situaţia vorbirii, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi necesareinterlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Condiţiile cerute de operaţionalizareacomunicării, care ţin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului sunt: - claritate – organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului; o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor; - acurateţe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat; - empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie; - sinceritate – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi menţinerea într-o situaţie naturală; - atitudine – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpărilor de sub control a vocii; - contact vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la dialog trebuie să se poată vedea şi să se privească, contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog; - înfăţişare – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta, vestimentaţia, trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al interlocutorilor; - postură – poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;
  34. 34. - voce – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă volumul vocii în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori, faţa de zgomotul de fond; - viteză de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor; - pauze de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee importantă. Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este, de asemenea, importantă încomunicare, e necesar să trecem în revistă fazele ascultării. - auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore; - înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi fraze; - traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa lingvistică, culturală, de vorbire a ascultătorului; - atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul de operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice; - evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului. O comunicare nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bunăcomunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de atitudinea ascultătorului. Calităţile unui bunascultător sunt: - disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de a urmări ceea ce se transmite; - manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens; - ascultarea în totalitate – interlocutorul trebuie lăsat să-şi expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună; - urmărirea ideilor principale – cererea revenirii asupra unui subiect trebuie să se refere la ideile principale din ceea ce a fost spus şi să nu se insiste pe lucruri fără importanţă; - ascultarea critică – ascultarea cu atenţie şi identificarea cu exactitate cui îi aparţin ideile care se comunică;
  35. 35. - concentrarea atenţiei – concentrare pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să apară în timpul comunicării; - luarea de notiţe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus; - susţinerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.3.3.6. Interpretarea mesajelor Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este raţionamentul logic. Acesta arela bază un proces de ordonare a conotaţiilor termenilor şi a relaţiilor în care apar aceştia înjudecăţile pe care le facem în enunţurile noastre. Raţionarea cunoaşte două modurifundamentale: deducţia şi inducţia Deducţia constă în extragerea de judecăţi particulare din judecăţi generale, pornind dela situaţii, de la cunoştinţe cu un caracter general; prin deducţie putem ajunge la cunoştinţe,judecăţi cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei. Silogismul este o formă a deducţiei şi reprezintă operaţiunea logică prin care din douăpremise, una majoră, cealaltă minoră, se obţine o concluzie prin eliminarea termenului mediu,comun fiecărei premise. Silogismul cunoaşte patru figuri de bază cu mai multe modurifiecare. Nu toate modurile silogistice sunt valide. Adevărul concluziei silogismului nudepinde de adevărul premiselor de la care se pleacă. Adevărul silogistic este unul formal.Concluzia urmează întotdeauna partea „mai slabă” a premiselor, pe cea cu o sferă conotativămai restrânsă sau pe cea cu formă negativă. Inducţia este procesul invers deducţiei, constând în ajungerea la judecăţi de valoarepornind de la judecăţi, fapte particulare; de la situaţii particulare spre situaţii generale; un modde interpretare specific sintezei.
  36. 36. 4. COMUNICAREA NONVERBALĂ În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală prezintă interes din celpuţin două motive: - rolul ei este adesea minimalizat, percepându-se doar vârful icebergului într-o conversaţie; - într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului nonverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului etc.). Comunicarea nonverbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizate de unindivid, un rol deosebit de important. Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau substituicomunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este celcăruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. Astfel, de exemplu, cineva poateconstata că, deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, îl simte că minte. 4.1. Limbajul corpului Pentru a evidenţia importanţa limbajului corpului, este suficient să ne gândim la filmelemute, sau pantomima care exprimă poveşti întregi doar prin limbajul trupului. De multe ori,când au de discutat ceva important, oamenii evită comunicarea prin telefon şi preferăcomunicarea faţă în faţă, deoarece comunicarea prin telefon blochează comunicarea prinintermediul limbajului corpului şi în acest fel face comunicarea incompletă, nesigură. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei, mişcarea corpului(gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin comunicarea tactilă.4.1.1. Expresia feţei Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor,încreţirea nasului, ţuguierea buzelor etc.), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii),şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia privirii, etc.). Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc deexprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intensîn timpul comunicării. De multe ori, într-o conversaţie, ceea ce exprimă ochii este mult maiimportant decât ceea ce exprimă cuvintele. Mimica este cea care comunică diferite stări emoţionale: fruntea încruntată semnificăpreocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, surpriză; nasîncreţit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse –nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.
  37. 37. Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, dela plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, sau cinism. Interpretarea sensului zâmbetuluivariază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cupresupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi. Modul în care o persoană priveşte şi este privită are legătură cu nevoile sale deaprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are unînţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi;interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemnaonestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privireinsistentă şi continuă deranjează. Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mişcareaochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos - tristeţe, modestie, timiditate sauascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa deinteres, răceala. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sauvinovăţie. Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situaţii în care sesimt ameninţaţi, dar o vor căuta în situaţii favorabile; există chiar expresia „a te agăţa” cuprivirea. Privirea constituie un mod „netactil” de a atinge pe cineva, de unde şi expresia „amângâia cu privirea”. Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea aceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micşorează ca manifestarea nesincerităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.4.1.2. Mişcarea corpului Corpul comunică prin gesturi, poziţie, şi prin modul de mişcare. Câteva elemente ale limbajului gesturilor sunt:- strângerea pumnilor - denotă ostilitate şi mânie, sau depinzând de context, determinare, solidaritate, stres;- braţe deschise - sinceritate, acceptare;- mână la gură - surpriză şi acoperirea gurii cu mâna - ascunderea a ceva, nervozitate;- capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotrivă, denotă interes extrem;- mâinile ţinute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol.
  38. 38. Trebuie avute însă în vedere şi diferenţierile culturale. De exemplu, mişcarea capului desus în jos semnifică aprobare, în timp ce în alte ţări (Sri Lanka) aprobarea este exprimată prinmişcarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul este consideratnepoliticos la noi, insultă în Thailanda şi absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări, dargesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără nici oreţinere) diferă de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală); cel al bărbaţilor diferăde cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă aceasta înseamnă opoziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra situaţiei. La noi oameniitind să fie destul de conştienţi de modul în care fac acest gest şi îl asociază în moduri diferitecu formalitatea, competiţia, tensiunea. Bâţâitul picioarelor denotă plictiseală, nerăbdare saustres.4.1.3. Postura corpului Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred că îlau sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, ea constituie un mod în care oamenii se raportează uniifaţă de alţii atunci când sunt împreună. Postura corpului ne dă informaţii şi despre atitudine,emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. Îngeneral, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şinelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinare pe scaun spre spate, poate indica detaşare,plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superiorinterlocutorului. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt împreună,se pot clasifica în trei categorii:1. de includere/neincludere, postură prin care se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot să se întoarcă/aplece spre centru, să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber, indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat.2. de orientare corporală, care se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vizavi) sau alături (paralel). Prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie, iar a doua - neutralitate.3. de congruenţă/incongruenţă, postură care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă conduce la postura
  39. 39. congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu interacţionează sub nici o formă. Modul de mişcare a corpului Desfăşurarea unei persoane într-o comunicare din punct de vedere al modului demişcare a corpului poate fi caracterizată de: - mişcări laterale (se consideră buni comunicator); - mişcări faţă-spate (se consideră om de acţiune); - mişcări verticale (se consideră om cu putere de convingere). În America au apărut aşa-numiţii „headhunters”, vânătorii de capete, consultanţispecializaţi pe problema găsirii de oameni potriviţi pentru o anumită funcţie managerială.Aceşti specialişti folosesc intensiv aceste indicii.4.1.4. Comunicaţia tactilă Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul de a damâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr etc. Cunoaştem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele potcomunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuieşte datul mâiniica salut, în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr. Unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură devârstă, salut, relaţie şi cultură. 4.2. Prezenţa personală Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, aîmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a altor accesoriivestimentare. Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului,aspectul exterior şi personalitate. Distingem trei tipuri de fizic: - ectomorf (fragil, subţire şi înalt); - endomorf (gras, rotund, scurt); - mezomorf (musculos, atletic, înalt). Datorită condiţionărilor sociale am „învăţat” la ce să ne „aşteptăm” de la oameniiaparţinând diferitelor categorii. Astfel, tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri,

×