Your SlideShare is downloading. ×
  • Like
8
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×

Now you can save presentations on your phone or tablet

Available for both IPhone and Android

Text the download link to your phone

Standard text messaging rates apply

8

  • 385 views
Published

 

  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Be the first to comment
    Be the first to like this
No Downloads

Views

Total Views
385
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0

Actions

Shares
Downloads
0
Comments
0
Likes
0

Embeds 0

No embeds

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
    No notes for slide

Transcript

  • 1. XIV - Mari, tu ai mai sunat-o pe maica-ta? Vad ca nu prea stai pe langa casa ziua… Nu ca te-as tine eu aici, e plictiseala mare. Chiar ma bucur ca ai gasit-o pe fata asta cu care sa te plimbi. Dar vezi ca si mamica vrea sa stie daca esti bine. Pe mine m-a sunat de doua ori si de fiecare data erai plecata. I-am zis ca vii noaptea (altfel cum s-ar putea?) dar umbli hai-hui toata ziua si nu prea stiu ce faci. Spune-i si tu ca n-ai patit nimic, nu vreau sa creada ca nu-ti port de grija. Vocea bunicii ma trezi din visare, in timp ce ma spalam pe dinti, fixand cu privirea paharul gol de pe chiuveta, dar gandindu-ma la alte lucruri. Dupa ce mi-am clatit gura i-am raspuns: - O sun in cinci minute. Am vorbit cu mama la telefon timp de un sfert de ora, povestindu-i pe scurt cu ce-mi omoram timpul acolo, la tara, si asigurand-o ca nu fac nimic rau. Mi-a spus ca pot veni oricand acasa daca ma plictisesc, dar planurile mele erau cu totul altele decat parasirea satului bunicii. Am iesit in curte si un vant rece mi-a suflat prin camasa subtire, facandu-ma sa intru inapoi si sa imbrac un pulover. Mi-am incaltat si adidasii, dupa care am parasit curtea. Dupa aproape un kilometru de mers in panta catre centru, am vazut acoperisul de tigla al vilei, inaltandu-se dintre cei doi copaci uriasi, cu ramuri groase din perimetrul curtii. Gratiile de fier si stalpii de caramida care-l sustineau nu-mi permiteau sa vad prea bine daca e cineva in curte. Dar la aceea ora nu era o idee buna sa fac o vizita, ca sa nu mai spun ca nici nu fusesem invitata. Am trecut in graba pe langa casa, fara sa privesc in directia ei si cand am ajuns aproape de prima cotitura, m-am uitat sa vad daca fusesem zarita de cineva si strigata. Dar cum nu aparuse nici un cap la poarta, mi-am dat seama ca nimeni nu ma vazuse sau cel putin nu avea chef de prezenta mea. Peste un timp ma aflam in orasel, plimbandu-ma fara tinta si stangand de puloverul pe care vantul facea tot posibilul sa mi-l ridice. Ajunsesem pe o straduta plina de bazaruri, cu tot felul de suveniruri, icoane, vase de lut, obiecte sculptate si alte maruntisuri, specifice oraselor turistice. Am zabovit cateva clipe in fata fiecarui stand, sa admir obiectele expuse. Si in timp ce priveam o vrajitoare de paie prinsa intr-un carlig subtire, pe care daca o apasai pe picior scotea sunete malefice, am auzit o voce adresandu-mi-se in spate: - Maria, tu esti? Raul statea langa mine, invartind pe degetul aratator un manunchi de chei. - Buna, i-am raspuns. Ce mai faci? - In plimbare de unul singur, asa ca tine.Vii astazi pe la noi? - Poate… - Pai cum poate? Vicky te asteapta. - Asa a zis? am intrebat incercand sa par indiferenta. - Banuiesc. Nu am mai raspuns, continuand sa privesc o expozitie de tablouri pictate in ulei, pe langa care tocmai treceam. - Ha, ha! Ia uite aici! Auzii din nou vocea lui Raul. Tocmai descoperise o rama de tablou confectionata dintr-un material din care cu greu isi inchipuia cineva ca se pot face rame: panusi uscate de porumb. - Trebuie sa aiba ceva stabil dedesubt, am remarcat eu, luand rama in mana. Intr-adevar, panusile doar erau un invelis gros, pe un cadru subtire de lemn. - Ar fi potrivita pentru familia varului It, zise Raul in gluma. Am ras si am mers mai departe.
  • 2. - Ma gandeam sa iau cate o prostioara de-asta pentru fiecare din prietenii mei, continua el. Sa aiba o amintire de la mine. Ca doar ne-am distrat pe cinste atatia ani, in fiecare vacanta. - Trebuie sa fi fost frumoase vacantele la vila. - Au fost. E adevarat, am facut si multe boacane, de care parintii n-au aflat si nici nu vor afla vreodata. Dar le-am facut impreuna si asta ne-a unit si mai mult. Sper ca vor mai fi momente de-astea, desi… nu prea cred. - De ce spui asta? - A cam trecut vremea huzurului pentru mine. Am douazeci si cinci de ani, trebuie sa imi gasesc o slujba. Si tata mi-a spus ca de la toamna fie imi caut, fie ma ia cu forta la fabrica, sa ma fac uitl. Are dreptate, dar e greu sa ma rup de toate aventurile si sa intru in acea rutina obositoare. - Ai mai lucrat pana acum? - Am avut numai job-uri pe durate determinate, pe baza de prioect. Astfel ma asiguram ca nimeni nu va ma prinde in lanturile unei munci permanente. Vara a fost intotdeauna rezervata distractiei. Si chiar daca nu-i de laudat, recunosc ca am profitat de situatia lui tata, care ne poate intretine pe toti fara probleme. - Ca tot mi-ai adus aminte, si intentia mea fusese sa lucrez in aceasta vara. Dar s-a cam dus de rapa. M-au inlocuit cu cineva mai simpatic, nu neaparat la fel de bun. - Nu-ti face probleme, ai timp sa-ti gasesti locul de munca dorit. Esti inca tanara. Avea dreptate, eram destul de tanara si fara experienta. Ceea ce simteam din plin, petrecand timp cu Vicky care, desi de aceeasi varsta, parea ca stie mai multe lucruri decat mine. - Vicky mi-a spus ca nu-i tocmai usoara facultatea ei, am adus eu vorba discret. - Pai nici n-are cum sa fie. Acolo intri doar daca ai rezistenta de fier, nu exista jumatati de masura. Daca si-a ales meseria de copoi, trebuie sa-ndure. - Totusi, e de admirat pentru o fata… - Era facuta pentru asta, imi raspunse sec, facand un gest cu mana care-mi sugera sa nu mai complic lucrurile. Ne-am plimbat pana la capatul aleii marginita de bazaruri. Acolo era un magazin in vitrina caruia erau expuse instrumente muzicale. - Ne-ntoarcem? Propuse fratele lui Vicky. - Stai o clipa, i-am raspuns, dupa care m-am indreptat catre vitrina in care se sprijineau o chitara, o pianina si cateva instrumente de suflat. Vazand chitara simpla, din lemn bej lacuit, cu corzile intinse pe manerul negru, m-a cuprins o dorinta irezistibila. Am cascat gura, lipindu-mi fata de geamul care ma despartea de instrumentul mult dorit. Facusem cinci ani de chitara, la un profesor cu mustata, ce preda la liceul de arta din orasul meu natal si stiam sa cant o multime de melodii. Dar o data cu ultimul an de liceu, abandonasem acest hobby, dedicandu-ma studiului pentru viitorul pe care mi-l planificasem, si care nu includea cantatul. In ultimii doi ani, chitara cea veche ramasese uitata intr-un dulap, acoperita de praf si amintirile vagi ce o insoteau: tabere de vacanta, zdranganit in fata blocului, unde se adunau copiii mai mici, admirand talentul meu cu totul deosebit pentru ei, dedicatii pe care le transmiteam prin corzile neobosite celor care vroiau sa-si exprime urarile si afectiunea prin intermendiul meu si chiar un festival local la care participasem cu multi ani in urma, intepretand in sala mare de cinematograf doua cantece de cenaclu. In acel moment mi-am dorit cu ardoare sa ating din nou corzile ce aveau darul de a umple atmosfera de note muzicale vesele sau triste.
  • 3. - Ce faci acolo, l-am auzit din nou pe Raul. te-astept de cinci minute. Chiar trecusera cinci minute? Mi-am cerut scuze de intarziere, apoi am hotarat ca trebuie sa cumpar acea chitara. - La ce te uitai? I-am povestit lui Raul toate gandurile care ma-ncercasera in fata vitrinei, dupa care el exclama: - Frumoasa pasiune ai! Noi suntem paraleli cu muzica. Singurul talent pe care-l avem este sa ascultam ce canta altii. - Vreau sa o cumpar, uite un bancomat, poti astepta, te rog, sa verific cati bani am in cont? - Hei, stai o clipa, incerca el sa ma opreasca din avant. Ce rost are sa cumperi acea chitara care cu siguranta e mult mai scumpa decat oricare alta identica, dar nu expusa intr-un magazin central? Si parca ziceai ca ai si tu una acasa. La ce-ti folosesc doua? -… Mi-a placut aceea, am raspuns oprindu-ma in loc. Oare de ce simtisem impulsul de a intra in posesia acelei chitari? Si de ce il simteam in continuare, in ciuda temperarii care-mi fusese aplicata? - Asteapta totusi sa verific cardul. M-am intors dezamagita de putinii bani pe care-i aveam. Si involuntar mi-am facut planuri de a cere parintilor suma corespunzatoare, prin rugaminti aprinse si promisiuni. - Nu-ti face probleme, imi spuse el, te cred pe cuvant ca stii sa canti. Nu trebuie sa dovedesti. Recunosc, ar fi fost frumos sa te ascultam acasa, dar nu trebuie sa-ti golesti buzunarele pentru asta. Atunci mi-am dat seama ce-mi doream si i-am marturisit cu voce agitata: - Vreau sa-mi reiau pasiunea, sa exersez din nou. Si nu vreau sa fac asta acasa; desi as fi remarcata si aplaudata, mesajele pe care simt nevoia sa le transmit nu s-ar potrivi persoanelor de-acolo. Pe cand aici s-ar potrivi perfect, chitara mea ar putea exprima ceea ce cuvintele nu pot s-o faca, fiindca mi-au fost povestite atat de multe in ultimele zile, iar replicile mele au fost atat de sarace… Raul capata o expresie mirata, dupa care se incrunta usor. - Tocmai am intrat intr-un nor de ceata mentala datorita gandurilor tale ce par sa aiba intelesuri cu totul abstracte. Pe scurt, ce Doamne iarta-ma vrei sa spui? - Cred ca vreau sa spun ca mi-ar face mare placere sa va cant voua, lui Vicky in special… Sa vada ca exista ceva la mine care depaseste sfera banalului. - Asta nu mi-a placut. Ce fel de parere ai tu despre tine? - In general e buna. Dar acum, parca exista o piedica pe drumul catre ceea ce vreau sa fiu. Iar chitara poate inlatura acea piedica. Dupa cinci ani, sunt sigura ca inca n-am uitat cum se canta. Ma reprezinta intru totul. Ajunsesem la masina lui Raul, iar eu m-am urcat pe scaunul din dreapta. Era o masina nemteasca, albastra, mai mica decat a Virginiei. Dupa ce porni motorul, Raul imi spuse, rasucind de volan si privind in oglinda retrovizoare: - Din tot ce mi-ai spus am inteles ca vrei foarte mult sa canti, cat mai curand posibil. Iata la ce ma gandeam in legatura cu asta: nu trebuie sa cumperi acea chitara scumpa. Am un prieten muzician, pasionat de rock, care si-a facut mai de mult formatie – sunt patru baieti voinici. Acasa are o multime de instrumente, printre care si vreo trei chitari. Sunt sigur ca daca vorbesc cu el, iti poate imprumuta una. Suntem destul de apropiati, am fost deseori in clubul in care tine concerte. Nu au prea multi bani, nici celebritatea nu le-a batut la usa. De ani de
  • 4. zile nu si-au abandonat pasiunea si continua sa compuna, desi costurile unui concert depasesc ceea ce castiga. Dar apreciez ambitia lor. Uneori as vrea s-o am si eu. - Si crezi ca ar vrea sa-mi imprumute chitara lui? Am intrebat emotionata, cu gandul la problema care ma interesa. - Mai mult ca sigur. Cred ca in acel moment, un zambet larg mi-a luminat fata. Imi venea sa-i multumesc din tot sufletul si sa-i promit ca daca-mi va face aceasta favoare ma voi revansa inzecit, dar cum nu stiam prin ce metoda as face asta, am preferat sa-i adresez o simpla multumire, din care am sperat ca va intelege cat de mult apreciam alternativa pe care mi-o oferea. Ajunsesem destul de repede in fata vilei. Raul parca masina iar eu coborai si-i vazui in curte pe Carmen si George. Acesta din urma ma saluta cu superioritatea caracteristica, tradata de o tinuta batoasa si-i facu semn prietenei sale care statea cu spatele la mine. Ea intoarse capul si ma saluta la randul ei, dar cu o indiferenta pe care am simtit-o pana-n maduva oaselor. Atunci i-am spus lui Raul ca nu raman, ca bunica are nevoie de mine acasa. Restul zilei si cea care urma nu m-am gandit decat daca Raul isi va tine promisiunea iar degetele mele vor ciupi curand coardele instrumentului la care abia asteptam sa cant din nou. Incepuse sa ma prinda teama ca uitase sau nu acordase atata importanta ca si mine evenimentului. Dar teama se risipi, cand Vicky ma suna si ma anunta ca fratele sau “are o treaba cu mine”. In cateva minute mergeam in pas alert catre casa in fata careia Raul ma astepta. Ne-am urcat in masina si am fost condusa in oras. Am strabatut strazile cochete si curate apoi, dupa cateva cotituri, masina opri in fata unei cladiri joase, de un etaj. Raul ma conduse pe o poarta de fier, apoi pe un coridor intunecat. Am urcat niste trepte in spirala, dupa care am ajuns intr-un salon foarte spatios, amenajat in stil rustic, cu mese dreptunghiulare si scaune pe margini. Intr-o parte se afla o tejghea lunga si inalta de lemn, in fata careia erau scaune rotunde cu picioare destul de lungi, cat sa ajunga la nivelul barului cei care le ocupau. In capatul salii am observat o scena mare, din care se inalta negru si subtire un suport cu microfon. Mai multe instrumente muzicale erau stranse intr-un colt al scenei, astfel incat nu am putut distinge numarul lor sau ce muzica deserveau. In spatele barului se afla un barbat care citea cu interes o revista mondena. Vazandu-l pe Raul, acesta ridica mana in semn de salut si i se raspunse la fel. - Sa stam aici, arata el spre o masa de la geam. M-am asezat pe scaunul de lemn si am privit o clipa pe fereastra straduta linistita pe care se afla localul. - Sa comandam ceva, hotari din nou insotitorul meu. Am luat o bautura carbogazoasa, iar Raul a comandat o bere la sticla. Am asteptat in tacere un timp, dupa care, tocmai cand ma pregateam sa cer explicatii, intra pe usa un tip inalt si foarte slab, cu par negru si barba nerasa de cateva zile. Dadu mana cu cel de langa mine, salutandu-l cu caldura si se aseza in fata noastra. - Eu sunt Vlad, se prezenta el, intinzandu-mi mana. M-am prezentat la randul meu. Vlad era foarte vorbaret din fire, dar spre deosebire de ceilalti prieteni ai lui Raul, nu am observat la el nici o urma de mandrie, avand un fel de-a fi destul de simplu si nepretentios. - Ea e cea pentru care ti-am cerut chitara, il lamuri Raul. - Mi-am imaginat. Pana la urma stii sa canti sau esti incepatoare? ma chestiona el - Am luat lectii cinci ani la rand.
  • 5. - O-ho, inseamna ca te pricepi! Nu la fel de bine ca mine, probabil, eu exersez de optsprezece ani. Manuiesc bine si chitara acustica, si pe cea electrica. Si indraznesc sa cred ca am si putina voce, cat pentru un cantecel mai usor, ca altfel ragusesc, precum un magar care-a nechezat prea mult. Tu canti si din voce? - N-as putea spune, am cantat cand eram mai mica, dar mi-am pierdut antrenamentul iar vocea se mai schimba in ani. Acum probabil as suna jalnic. Vlad se intoarse spre barman si comanda o bere. - Uite cum facem, continua el. Iti imprumut chitara pana pleci acasa – parca asa mi s-a spus, urmeaza sa pleci in septembrie – dar cu o conditie: O vreau inapoi intacta. Nicio coarda rupta, nicio zgarietura. O am de zece ani, sper ca-ti dai seama ca numai de dragul Raul o instrainez. - Iti promit sa am grija de ea ca de ochii din cap, am zis eu multumita. Atunci Vlad se ridica de pe scaun si iesi pentru o clipa din sala de mese, intrand pe o usa ingusta ce marginea scena si abia se observa. Se intoarse cu instrumentul mult dorit, care, desi era plin de praf, arata multumitor. O aseza pe masa, si zise, trecandu-si mana pe deasupra sa, pentru a da praful la o parte: - E veche, dar sa stii ca n-are nimic, am avut atata grija de ea, cum n-au altii nici in primul an dupa cumparare. E adevarat, nu mai e asa lucioasa ca odinioara, dar sunetele pe care le scoate sunt aceleasi. Ma uitam cu admiratie la chitara al carei strat de lac se dusese intr-adevar de pe fatada. In afara de asta arata perfect. - Am acordat-o aseara, asa ca e pregatita. Daca vrei, poti sa ne canti ceva chiar acum. - O, nu, am raspuns prompt. Inainte sa cant in public trebuie sa-mi recapat un pic dexteritatea. Au trecut trei ani de cand n-am mai pus mana pe o chitara. - Nţ, nţ! Nu e bine, cum ai putut sa lasi acest talent sa se estompeze? Stii cati si-ar dori sa stie sa cante dar nu mai au timp sa ia lectii acum…? Chitara se invata greu iar bazele se pun in copilarie sau adolescenta timpurie. Cand cresti nu mai ai timp de zdranganeli, chiar daca-ti doresti din suflet. Eu am fost o exceptie, care nu si-a abandonat pasiunea, desi am fost batut la cap de nenumarate ori sa o fac, in favoarea altor activitati mai productive. - Pot fi sigur de pe-acum ca Maria o sa exerseze pe branci, adauga Raul, la cat de nerabdatoare este. - Se tin multe concerte aici? Am intrebat. - Eh, mai mult sambata si duminica, cand e lumea libera. Nu te gandi ca se-aduna oamenii ca la Phoenix, miscarea e mult mai slaba… Dar conteaza pana la urma sa te bucuri ca ai urcat pe scena si ai dat ce aveai mai bun. Eu abordez mai multe genuri de rock – de la cel soft la cel hard. Colegii mei de trupa se axeaza pe un stil, copiat de la formatiile lor preferate, dar mie- mi plac combinatiile. Interpretez si melodii folk, si balade… Intelegi ce spun? - Sigur. Ma gandeam ce trebuie sa faci sa ajungi pe scena barului, daca nu esti prea cunoscut de cei care-l frecventeaza… - Ah, e simplu. Trebuie sa vorbesti cu patroana si totul e rezolvat. Intai trebuie sa-i dovedesti ca ai ceva potential si nu te vei face de ras. Apoi, daca ai pe cineva care sa mijloceasca legatura cu ea cu atat mai bine. - Tu de exemplu ai recomandat pe cineva pana acum? - Mda, cativa amici. Dar de ce esti asa curioasa? Vrei sa canti in public? - Intrebam numai.
  • 6. Cei doi baieti pareau surprinsi de interesul meu pentru acest domeniu. Si trebuie sa recunosc ca si eu eram la fel de surprinsa, gandurile alergandu-mi prin minte cu viteza uimitoare si facandu-mi planuri la care nici nu visasem pana atunci. - Ah, era sa uit, trebuie sa-ti mai dau ceva! Vlad se ridica din nou de la masa si se intoarse intr-o secunda cu un teanc subtire de foi, pe care am recunoscut scrise partituri pentru cateva piese. M-am uitat la repezeala peste ele, dar n-am recunoscut nici un cantec, unele dintre ele fiind mult mai complexe decat cantasem eu vreodata. Dar i-am multumit lui Vlad pentru generozitatea de care dadea dovada, apoi, mai tarziu si lui Raul care facuse aceasta legatura. Dupa inca o sticla de Cola si doua de bere, timp in care cei doi prieteni depanara amintiri care nu ma priveau, Raul se uita la ceas si considera ca e timpul sa ne luam la revedere de la Vlad. - Daca vrei sa iei legatura cu mine vreodata, pana pleci, ma gasesti la acest numar de telefon. Scoase un pix si un carnetel, scrise un numar, dupa care rupse biletul din carnet si mi-l inmana. Imi ura succes la exersat, iar eu cu Raul am coborat la masina. Am ajuns acasa nerabdatoare, am mancat la insistentele bunicii, dupa care, cu chitara pe umar, am cautat un loc retras in curte, pe care l-am gasit indata. Am scos instrumentul din husa si mi-am luat vechea postura de cantaret. Pe masura ce-mi aminteam, la-nceput acorduri simple, apoi franturi de melodii, simteam cum nimeresc din ce in ce mai bine notele si miscarile armonioase. In jumatate de ora, puteam improviza fara probleme vechile piese pentru care fusesem aplaudata odinioara la festival. Dar acestea mi se pareau acum atat de invechite si banale! Mi-am zis ca nu era nici pe departe suficient cat stiam, asa ca am scos din husa foile indoite cu partituri pe care mi le daduse Vlad. Am vrut sa dau glas pieselor scrise acolo dar nu mi-a iesit nimic, nici dupa mai multe insistente. Am oftat, incercand sa ma deconectez pentru cateva momente cand am vazut-o pe bunica apropiindu-se. - E ora cinei, Mari, am facut o supa cu galuste. De unde Dumnezeu ai chitara? - De la… un prieten. Bunica ridica sprancenele mirata. Apoi dadu pe jumatate aprobator din cap, avand aerul de a se fi consolat cu ceea ce nu-ntelegea. - Stii de cat timp stai aici? De patru ore! Eu cred ca-ti place sa canti, dar nu te doare spatele de la piatra aia? Ca tot veni vorba, simteam intr-adevar o durere de spate si de gat, de la prea mult timp petrecut aplecata, intr-o pozitie incomoda. Dar abia acum o constientizasem. Am intrat in casa si am mancat supa calda – trebuie sa recunosc ca-mi era tare foame – apoi m-am intors la locul meu, cu o perna de data asta, pe care mi-am pus-o la spate. Tot restul serii l-am petrecut in compania chitarii. Eram multumita. Parca umplusem un loc gol din suflet si eram alta persoana. Una care in sfarsit gasise o cale de a-si exterioriza trairile si care spera totusi sa fie apreciata macar putin pentru efortul ei.