4
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×
 

4

on

  • 1,034 views

 

Statistics

Views

Total Views
1,034
Views on SlideShare
1,034
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
1
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Microsoft Word

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

4 4 Document Transcript

  • VI “Ana se cutremura. Se opri o clipa sa rasufle. Pamantul se invartea si se legana, ca zguduit brusc din temelii. Si parca apa tulbure, gretoasa de adineaori se intindea peste tot, amenintand s-o smulga si pe ea, s-o arunce în vartejuri fara fund. Intinse mainile cautand un reazem care s-o apere de cutropire. Vru sa strige ajutor si buzele ei soptira desperate: ‘Am sa ma omor...’ Dar nici nu-si mai recunoscu glasul...” Vicky inchise cartea lui Rebreanu si o puse pe noptiera. Avea nevoie de o pauza de la citit, in care macar sa se amageasca cu gandul ca nu exista femei atat de naive incat sa ajunga la mana unor barbati profitori, femei care sa-si distruga viata in numele dragostei – sau ceea ce li se partea lor ca e acest sentiment. Cu un etaj mai jos, mama sa, cu o figura crispata, pisa mieji de nuca pentru o prajitura. Si datorita conditiilor in care isi facea treaba, nuca ajunsese in starea unui praf mai fin decat nisipul de pe fundul marii, sub presiunea ciocanului de lemn. Doamna Suzi, in varsta de cincizeci si ceva de ani, locuia in casa de vizavi si-i placea sa faca vizite familiei de peste drum. Sotul ei era plecat de dimineata pana seara iar doamnei Suzi ii era teama de plictiseala. De aceea, doamna Flori, mama lui Vicky, era nevoita sa-i ofere companie cateva ore, in unele zile, cand treburile casnice nu o retineau in propria curte. Si totul ar fi fost mult mai simplu daca doamna Suzi nu ar fi fost furnizorul lor principal de legume proaspete, din gradina pe care o cultiva in spatele casei. Datorita ospitalitatii ideale, cel putin de suprafata, doamna Suzi ii considera prieteni si le oferea produsele pe nimica toata. Astfel, mama lui Vicky se prefacea incantata de vizitele vecinei, desi acestea erau uneori adevarate corvoade. Doamna Suzi nu era rea sau barfitoare, dar spunea destul de des lucruri cu care reusea sa te scoata din sarite. Partea trista e ca multe dintre acestea se doreau a fi glume. In acea zi, in care doamna Flori incerca sa faca o prajitura cu nuca, vecina statea relaxata pe canapeaua de piele din bucatarie, vorbind despre orice-i trecea prin minte. Iar gazda sa era de-a dreptul uimita de lucrurile care putea sa le spuna si conotatiile pe care le oferea. - Daca nu te superi, vecina, zicea ea aratandu-si dintii mult prea mari, as vrea si eu cateva prajituri, din cele pe care le faci acum. Deseara imi vin “copiii” acasa si eu n-am facut nimic bun pentru ei. - Sigur, cu cea mai mare placere, raspunse monoton vecina, intrebandu-se de ce nu se duce acasa sa faca, decat sa-i ceara ei. - Stiu, te gandesti ca mai e pana diseara si as avea timp sa gatesc si eu, dar adevarul e ca ma doare in piept, toata ziua am simtit o durere apasata chiar aici – arata cu mana – si daca fac efort se inteteste. Pe cand daca stau aici, discutand cu tine, simt ca durerea se estompeaza, ceea ce ma face sa raman cat pot de mult. Termina replica intr-un zambet extrem de larg, care ajunsese deja sa faca parte din figura sa. Mama lui Vicky zdrobi cu forta un miez intreg de nuca, in loc de raspuns. - Si vad ca tu chiar chiar pui suflet in ceea ce faci, eu n-as avea rabdare sa strivesc atata niste nuci. Ti-am povestit de fata mea? - Mi-ai povestit de multe ori. - Of, doamne, ce copil minunat mi-a dat Dumnezeu! As dori tuturor mamelor sa aiba copii asa buni cum e Antonia. Imi spunea ca acum, la sfarsit de an, toti colegii ei s-au dus la o petrecere si ea nu a vrut sa mearga, pentru ca i s-a parut dubios localul in care se tinea. Unul, cu nume roman parca. Deci vezi tu, nici macar nu trebuie sa o controlez. E cuminte si cand
  • nu se afla sub protectia mea. Un adevarat inger. Si stii ce frumos se imbraca? Acum doua saptamani, a venit la mine cu o rochita cu model de fluturi. Erau fluturi adevarati, in aceleasi culori in care sunt pictati de natura. I-am zis ca nici o fata din sat nu are ceva mai frumos. Astea de-aici sunt asa de sterse… Doamna Suzi parea sa fi uitat ca vecina are si ea la randul sau o fata, si niste baieti care fusesera de multe ori in localul de care povestise – un club normal in care se adunau tineri din oras. Prajitura statea in cuptor de un sfert de ora, dar vizita nu se sfarsise – de fapt nici la jumatate parea ca nu ajunsese. Doamna Flori fusese nevoita sa o invite in sufragerie, unde era mai racoare. Femeia se tranti pe canapeaua de catifea in acelasi stil in care se trantise pe cea din bucatarie. - E minunat sa stai aici, zise ea oftand de placere. De ce nu deschizi televizorul? Mama lui Vicky deschise fara chef televizorul. Si pentru ca musafira ceru telecomanda, i-o inmana si se aseza in fotoliu, picior peste picior, cu o revista in mana. Dar nu putea citi nici un rand in liniste. Pe masura ce schimba canalele, doamna Suzi comenta fiecare program: - Astia nu dau niciodata nimic interesant… Emisiunea asta incepe bine, dar te plictiseste pe parcurs… Nu mi-a placut niciodata tenisul… Stiai ca serialul asta are zece mii de episoade? Chiar atunci trecu spre bucatarie Vicky. - Uite-ti fata! Nu pierdu ocazia doamna Suzi de a-i remarca prezenta. Vino putin, Vivi, sa te vad si eu! - E Vicky, o corecta mama aproape indiferenta. - Stiu ca e Vicky, spuse Suzi incet, aplecata spre vecina, dar intre noi fie vorba, mie-mi place mai mult Vivi. Apoi chicoti, convinsa ca fusese spirituala. Vicky veni in sufragerie si o saluta politicos. - Draga mea Flori, fata ta are cel mai frumos par din cate am vazut! Daca ar avea si Antonia la fel… Parul Antoniei era extrem de fin si rar, si pe de-asupra ars de vopsea galbena, lucru pe care vecina nu-l mai aduse in discutie. - Apropo, Vicky, fata mea vine acasa diseara. Ce-ar fi sa treci pe la noi sa o saluti? Mi-ar placea mult ca voi doua sa fiti prietene. Si sa stii ca Antonia e mult mai desteapta decat Carmen aia cu care umbli tu si ai avea multe de invatat de la ea. - Va multumesc pentru invitatie, dar diseara am planificat o iesire cu fratii mei. Si s-ar supara daca nu m-as duce. De fapt, Vicky evita cat putea familia de vizavi, deoarece Antonia era versiunea tanara a doamnei Suzi. - Eh, cu fratii tai te duci in fiecare seara, ii raspunse nemultumita, dand din mana de parca ar fi avut o panza de paianjen in fata. Dar pe Antonia nu o vizitezi niciodata. Pana la urma faci cum vrei! Antonia are niste hainute frumoase, ti-ar putea imprumuta si tie. Iti mai educi un pic stilul vestimentar! - Va multumesc inca o data, dar prefer sa port hainele mele tocite si anoste. Zicand acestea, Vicky iesi din casa. Mama sa, infuriata la culme, abia putea sa mai pretinda ca se bucura de vizita. Se prefacu ca o luase durerea de cap, combinata cu greata si ameteli, si ca trebuia sa stea musai intinsa pe pat. - Vai, draguta mea, lasa ca am eu grija de prajitura, sa nu se arda. Si daca vrei, stau la capataiul tau sa-ti tin de urat!
  • Doamna Flori pretinse cu toata sinceritatea de care era in stare ca are nevoie de liniste, ca sigur vorbitul i-ar face mai rau, iar prajitura o va scoate Vicky din cuptor. Astfel, cu chiu cu vai, doamna Suzi pleca, lasand un aer tensionat in urma sa. Era o dupa-amiaza foarte calda, care urmase dupa o noapre agitata. Raul daduse o petrecere cu prietenii sai, iar Carmen, in ciuda atentionarilor Virginiei, intrecuse masura cu bautura. Vicky luase parte la petrecere pana pe miezul noptii, dupa care se retrase. Mihai si Liviu statusera treji toata noaptea dar fara sa bea mai mult de jumatate de litru fiecare, iar parintii dormira cu dopuri de cauciuc in urechi. De altfel, mama lor avea un set intreg de astfel de dopuri, de care era uneori nevoie disperata. Asadar, in casa domnea linistea la acea ora, toti fiind cufundati in somn. Mai putin Liviu, care nu dormise nici noaptea si nici acum nu era lipsit de energie. Vicky iesi in curte, iritata de vorbele doamnei Suzi si il vazu pe teren, antrenandu-se la cosul de baschet cu verva. Batea mingea, facea driblinguri si arunca din diverse pozitii. Purta un maieu sport foarte subtire, prin care i se conturau pectoralii, iar pe gat ii straluceau picaturi foarte fine de sudoare. Bratele puternice aruncau mingea de ca pe una de plaja. Cand o vazu pe sora lui Mihai, se opri pentru o clipa. Zambi si ii facu cu mana. Ea ramase intr-un loc, nestiind ce sa faca: sa plece sau sa ramana si sa admire in tacere jucatorul de la distanta mica pe care i-o permitea curtea. Liviu continua sa bata mingea, privind tot la ea, si zambind abia deslusit. Manata de un impuls nedeslusit, Vicky intra pe teren, si spuse cu hotarare: - Vreau sa joc. Liviu o privi curios, rotind mingea intre degete. - Stii sa joci? - Asa si asa. - Asta ce inseamna? - Inseamna ca mai am de invatat, dar nu sunt straina de reguli. - Bine... Te las pe tine sa incepi. Vicky lua mingea, se departa cativa pasi si incepu sa o treaca dintr-o mana in cealalta. Liviu o recupera destul de usor dupa care, din doi pasi si o saritura, o baga cos. La al doilea meci, Vicky nu reusi sa faca fata adversarului, iar Liviu marca si al doilea punct. A treia oara, fata reusi sa-l dezorienteze prin anumite miscari, iar el scapa balonul, cu care ea incerca in zadar din cateva aruncari sa marcheze. Dupa agitatia zadarnica a lui Vicky, Liviu conducea cu trei la zero. Respira greu dupa toata aceasta alergatura, iar jocul ii devenea tot mai agresiv cu fiecare bataie de minge. Dar agresivitatea, in lipsa pregatirii, nu dadea rezultate. Liviu era de departe mai bine antrenat si mai agil. In final, fiindca nici o miscare nu mai avea sorti de izbanda, Vicky prinse mingea si alerga cu ea fara sa o bata de pamant – lucru interzis – apoi o arunca la cos, obtinand incorect primul sau punct. Amandoi rasera de aceasta miscare, dar Vicky se simtea frustrata si incapabila. Se intreba ce dorise sa demonstreze, implicandu-se intr-un joc pe care nu il stapanea. - Te pot invata cateva trucuri, daca vrei, spuse el binevoitor, stergandu-si fruntea cu dosul palmei. - Poate alta data… ii raspunse si pleca, fara sa se uite in urma. De la geamul lui Vicky, terenul se vedea destul de bine. Astfel, sprijinita de marginea de lemn, ramase in camera, observand discret antrenamentul care se desfasura in continuare fara ea.
  • VII Peste doua zile parintii lui Vicky organizara excursia mult asteptata, la Gradistea Muncelului. Abia la fata locului intregul grup fusese convins de frumusetea parcului national, in ciuda teancului de pliante pe care parintii le luasera pentru documentare. Pentru prima data, amicii lui Raul au stat sa priveasca in liniste peisajul. Parintii erau muti de admiratie, pe masura ce strabateau poteca din locul in care parcasera. Nimic in jur nu era atins de mana omului, iar salbaticia peisajului intimida turistii obisnuiti cu trasee mai comune. In curand ajunsesera in apropierea Cheilor Crivadiei: pereti uriasi de stanca, sculptati de ape, printre care cu greu te puteai strecura, de-a lungul unui parau cu pietris acoperit de covorul subtire de muschi. Drumul era dificil, iar micul grup fusese nevoit sa se intoarca. Strabatura padurea deasa, printre zeci de copaci crescuti in voie, calcand cu grija pe scanduri subrede de podeturi si movile de pamant umed. In apropierea pranzului, erau obositi si infometati. Ocupara un petic de iarba, la iesirea din padure, si isi scoasera proviziile din rucsac. Timp de un sfert de ora inaintea mesei de pranz, pajistea fusese acoperita de blitzurile aparatelor, fiecare membru al familiei dorind sa fie fotografiat cu peisajul incarcat de culori diafane, ce se intindea incotro vedeai cu ochii. Retrasa la o mica distanta de restul tovarasilor de calatorie, Vicky se simti la un moment dat luata de mana, apoi dupa umar, iar in urmatoarea clipa vazu gatul alb al lui Carmen si-i auzi vocea subtire: - Zambeste! Raul le fotografie din diverse unghiuri. Lumina era puternica, iar Vicky abia isi tinea ochii deschisi. - Parca esti o cartita, glumi fratele cel mare, aratandu-le pozele in care sora sa parea ca priveste direct in soare. - Hai in padure la umbra, zise Carmen, luand aparatul si tragand-o de mana. Vicky avea intr-adevar nevoie de umbra copacilor. Se simtea mai protejata de desisul verde, iar racoarea ii desmortea pieptul agitat. Se aseza pe o piatra, iar Carmen regla aparatul. - Tine umerii drepti si lasa parul pe spate, o instrui ea. Asa… parca esti o printesa a padurii. Ii facu cateva poze care iesira mult mai bine decat precedentele, dupa care le privira impreuna. Carmen admira sincer fizicul Virginiei, fara nici o urma de gelozie. Putine fete aveau un aspect asa delicat si zvelt, completat de podoaba capilara blonda si bogata si de ochi verzi si migdalati. Trasaturile aproape angelice sadeau deseori invidie in randul altor persoane de sex feminin. Dar Carmen fusese de la inceput sincera in aceasta privinta: nu concepea sa auda nici o barfa sau rautate din partea celorlalti la adresa prietenei sale, cu atat mai putin sa le starneasca ea insasi. In plus, avea suficienta incredere in sine incat sa nu se simta mai putin valoroasa in orice loc din societate s-ar fi aflat impreuna. La prima vedere, cele doua erau firi opuse: una prefera lucrurile simple si motivele concrete, pe cealalta o incantau itele incurcate pe care avea pasiunea de a le descurca singura. Una prefera plimbarile solitare, cealalta aglometatia si forfota. Rareori Vicky pierdea orele in fata oglinzii, cateva minute fiind de ajuns, in timp ce Carmen nu iesea din casa pana nu era sigura ca fiecare fir de par sta in pozitia corecta. Si totusi, aceste diferente faceau in asa fel incat le uneau mai mult decat orice asemanare intamplatoare. O creanga uscata de copac, cazuta in drum, trosni cu putere in marginea de padure in care se aflau. Fetele intoarsera capetele simultan si vazura un baiat calcand cu hotarare pe poteca pana la ele. Facea parte din grupul lor, mai bine zis il cunosteau de cand sosise la vila. Era inalt, saten si purta haine destul de pretentioase: pantaloni sport, tricou de firma si adidasi
  • albi. Vicky nu prea vorbea cu el, deoarece avea senzatia ca incearca sa o descoasa in legatura cu lucruri pe care nu le-ar spune in ruptul capului. Era prieten cu Raul si se remarca printr-o voce puternica ce se distingea in orice conversatie, replici acide si initiativa. La petrecerea din urma cu cateva seri, desi il indemnase pe Raul sa cumpere cat mai multa bautura, fusese printre putinii care isi pastrase gandirea complet lucida. Radea de cei pe care cateva pahare ii faceau sa se comporte prostesc, iar a doua zi le aducea aminte cu veselie de ceea ce spusesera. Se apropie sigur pe el si se aseza relaxat langa Vicky, in fata lui Carmen, formand un triunghi cu cele doua, dupa care zise plin de incantare: - Ma simt ca in “Visul unei nopti de vara”: vrajit de natura si zane… “Si tu esti magarul din poveste”, gandi Vicky. - Multumim de compliment, George, pufni Carmen, ingustand usor ochii. - Astazi sunt plin de complimente. Gasesc cate ceva bun in fiecare loc si persoana. E o zi prea frumoasa ca sa privim partile negative. De fapt, in acest moment nu vad nimic urat in jur. Toti sunt frumosi, buni si sinceri. Atmosfera ideala. - Consideri ca tu faci parte din aceasta atmosfera? Intreba Carmen in continuare. - Eu… nu vreau sa ma laud. Stiu ca las uneori las urme nu tocmai curate. Dar sper ca in curand sa fac parte din acei oameni pasnici, care nu tulbura apele cristaline. Si in continuare cu o voce mieroasa: - Daca ma primiti in cercul vostru cald, ma voi adapta si voi scapa de metehnele care m-au consacrat. - Trebuie sa avem incredere… zise Vicky ironic. - Increderea va va fi rasplatita. Sunt o persoana flexibila. Ma pot schimba, si as face-o de dragul vostru, zise el privind-o pe Carmen drept in ochi. Carmen ii sustinu privirea, zambind cu siguranta: - Stim cu totii ca te poti schimba, dar si ca poti reveni la fel de repede la forma initiala. Esti ca lupul din proverb: cu naravul e mai greu. - Ai mare dreptate, iar aici ma vad prins in lanturile intinse chiar de mine. Ce rau e cand cazi in propria capcana! Si cel mai rau va fi cand nimeni nu va mai avea incredere in mine. Dar.. ce spun eu aici? Nu ma intereseaza ceilalti. E destul de chinuitor ca tu nu mai ai incredere. - Eu? Facu Carmen. De ce increderea mea e mai pretioasa decat a oricui? - Pentru ca tu esti o fata inteligenta, plina de intuitie si, pe deasupra, foarte frumoasa. Ai toate calitatile care m-ar motiva sa ma schimb radical. Nici eu nu stiu cum, dar as face-o cu siguranta. - Ma flatezi, zambi ea pe sub gene. - Poate… De fapt spun ce gandesc. De cele mai multe ori, asta e o greseala. - Nu e de loc o greseala. - Ba da, este. Oamenii care au secrete sunt la adapost. Pe ei nu-i poti rani, pentru ca nu le cunosti partile vulnerabile. Ultimele cuvinte fusesera rostite ca o plangere, la adresa unei lumi nedrepte. - Dar de ce sa expui partile vulnerabile, interveni Vicky. De ce crezi ca oamenii ar face bine sa-si puna pe tava secretele si sentimentele? Sunt sigura ca nimeni nu face asta decat daca stie ca poate obtine ceva. George o privi cu un zambet discret in coltul gurii. - Mi se pare mie, Vicky, sau tu vorbesti din experienta?
  • - Imi place sa cred ca vorbesc in numele majoritatii. Eu cel putin nu cunosc pe nimeni lipsit de naivitate, care sa se confeseze celor pe care nu-i cunoaste indeajuns. - Eu cred ca trebuie sa fii foarte sigur pe tine ca sa iti expui slabiciunile, interveni Carmen. - Acest lucru nu poate crea decat probleme. Nu cred ca e vorba de incredere in sine, ci de un mic instinct de conservare. Daca ne-am lua dupa banala expresie “viata e o lupta”, ar insemna sa ne dezvaluim secretele militare. - Sa inteleg, Vicky, ca ii consideri pe ceilalti adversari care vor sa-ti atace “cetatea”? - Era o expresie, i-o taie scurt. - Si totusi, Vicky, insista el, din ce categorie fac parte secretele tale “militare”? - Daca ti-as spune, nu ar mai fi secrete. - Nu ti-am cerut asta, ci doar sa precizezi aria in care se incadreaza. Adica ceva foarte general… - Nimic nu poate fi destul de general. Regret, George, nu ma vei atrage in aceasta conversatie. - Uite, de exemplu Carmen e complet deschisa, nu-i asa Carmen? - Cred ca da… raspunse incurcata. Cel putin fata de cei in care am incredere. Dar recunosc ca sunt altii si mai deschisi decat mine. - Oricum, e un inceput. E bine ca macar prietenilor buni le spui ce ai pe suflet. Dar Vicky nu spune la nimeni. Vicky tresari, auzind aceasta afirmatie adevarata la adresa ei, dupa toate nonsensurile de pana atunci. Intoarse capul, refuzand sa comenteze. - Am dreptate, Vicky? insista el din nou. Ai o mica cetate cu ziduri groase de aparat? Gandeste-te ca poate cineva vrea sa aduca comori, nu neaparat sa o bombardeze. - Cu siguranta, chicoti Carmen. - Cred ca s-a terminat pauza, raspunse Vicky sec, dupa care de ridica de pe piatra si se alatura repede grupului care se pregatea sa continue excursia. Trecura cateva ore de drumetie. Carmen si George vorbeau insufletiti, iar fetei parea ca-i face placere discutia.Vicky se tinea departe, evitand prezenta lui incomoda. Grupul era aproape de cetatea Sarmisegetusa, iar drumul pana acolo, de aproape doi kilometri, era destul de butucanos. Parintii lui Vicky pareau cei mai entuziasmati, studiind harta turistica si comentand aprins locul in care urmau sa ajunga. - E ceva de mers, spuse mama, dar merita, veti vedea. Sarmisegetusa Regia, cea mai mare dintre fortificatiile dacilor si singura care a supravietuit ultimului razboi dintre daci si romani. Este formata din blocuri de piatra si cuprinde diverse zone, care erau folosite ca altare sau gospodarii. Din pacate locul nu a fost intretinut exemplar, ceea ce e o dovada a superficialitatii umane. Era bine sa avem un ghid turistic, ne-ar fi explicat putin istoria cetatii. Dar tatal vostru a fost toba de istorie, asa ca puteti sa-l intrebati pe el. - Nu exista ghizi turistici aici, draga mea, raspuse tatal. Iar eu nu sunt asa bun la explicatii. Dar sunt convins ca tu le poti povesti mai bine decat mine, cu toate pliantele pe care le-ai citit. Asta daca oboseala nu le va diminua atentia. Tatal avea dreptate. Nu toata lumea parea sa asculte cele spuse. Majoritatea erau istoviti si abia se mai tineau pe picioare. Nu si Vicky, pentru care urcatul pe munte era la fel de simplu ca mersul pe o suprafata plata. In apropiere de destinatie, Liviu i se alatura pe cararea ingusta. - Se pare ca vom ajunge primii, spuse el.
  • Intr-adevar, grupul ramasese in urma cu aproape cincizeci de metri, doar parintii fiind mai apropiati. - Abia astept sa vad cetatea. Din cate spune mama, e un loc interesant. - Ma intreb cum au putut romanii sa cucereasca un popor aparat de ziduri construite cu atata pricepere. - Nici macar Zalmoxis nu i-a mai ajutat spre final. - Imi doresc sa fi avut manualul de istorie la mine. Simt ca merg intr-un loc pe care nu-l cunosc suficient de bine, pentru ca nu m-am documentat cum trebuie. - Nu esti singurul, nici eu nu stiu prea multe. Si cu siguranta nici ceilalti. - Mi-ar fi placea sa-ti povestesc din legendele dacilor, cel putin ce imi amintesc din cartile copilariei… Vicky nu raspunse. Se uita catre varf, incercand sa aproximeze minutele pe care le mai au de mers impreuna. - Dar daca nu-ti face placere, pot sa si tac. - De fapt as vrea sa vorbesti. Mai am multe de invatat. Spusese ceea ce gandea. Dorea sa cunoasca o mica parte din legendele geto-dacilor si i-ar fi placut mai mult sa le auda de la Liviu, decat de la mama sa, care povestea cu avant precum un profesor aflat la primele cursuri. In curand ajunsera la cetate. In timp ce grupul admira fiecare parte a fortificatiei, alcatuita din pietre in pozitie verticala apropiate unele de altele, precum celebrul monument Stonehedge, Vicky se trezi tot in compania lui Liviu, ascultand povestirile pe care acesta si le amintea. Ii relata legenda Marelui Lup Alb, una dintre cele mai cunoscute legende ale dacilor. - Se spune ca un preot foarte credincios in Zeul cel mare, a fost transformat de catre acesta in lup, pentru a aduna haite care sa ajute razboinicii in lupta. Omul – un batran cu plete albe ca neaua – avea calitati morale care l-au determinat pe Zalmoxis sa-i atribuie aceasta onoare, de a fi conducatorul suprem al haitelor de lupi, ajutoare de nadejde ale oamenilor. Dacii erau intr-o comuniune deplina cu animalele, iar lupii erau oferiti ca ofrande zeilor. Iar la nivel spiritual, acest Mare Lup Alb ii conducea, indeplinind cu devotament misiunea incredintata de Zeul dac. - Ca tot veni vorba de lupi, consider ca sunt unele dintre cele mai nobile animale. Inteligenti, organizati si pe de-asupra de o frumusete deosebita. Sunt animalele mele preferate. - Lupii sunt greu se vazut in realitate, iar atunci cand ii vezi mai bine o iei la goana. Noi oamenii trebuie sa ne multumim cu rudele lor domestice si prietenoase, cainii. Vicky rase usor, privindu-si insotitorul care statea pe iarba in fata ei, zambind cu familiaritate, de parca s-ar fi cunoscut de ani de zile. - Vroiam sa iti spun… continua el. - Ce anume, arunca repede intrebarea, simtind cum i se inrosesc usor obrajii. - Mi s-a parut interesant jocul nostru de baschet. Se vede ca ai potential, iti mai trebuie doar antrenament. In plus, n-am jucat niciodata nimic cu o fata, in afara de badminton. Vicky nu raspunse. Nici ea nu-si dadea seama de ce il provocase la baschet. Nu realiza cum trecura minutele si cata placere ii facea sa-l auda vorbind. Intr-un tarziu, vocea mamei se auzi din apropiere: - Copii, alaturati-va grupului, e timpul sa coboram! Se inserase, iar Vicky si Liviu erau ultimii care paraseau zona cetatii. Cele doua masini fusesera ocupate de cei care coborasera inainte, ramasera astfel doua locuri libere - cate unul in fiecare masina. Vicky urca pe bancheta din spate, alaturi de Carmen si George, iar drumul
  • pana acasa incerca sa evite subiectele de discutie stanjenitoare pe care George avea placerea de a le aborda. Acasa observa uimita o imbratisare la cei doi, dupa care ramasesera un timp in curte, la adapostul noptii si al copacului cu trunchi gros. Incepand cu doua zi cei doi s-au afisat ca un cuplu de proaspat indragostiti si toata lumea, inclusiv parintii, au putut asista la saruturi, imbratisari si mangaieri, etalate fara urma de timiditate. Uneori, tatal sau ii gasea in sufragerie, intinsi pe sofa, iar atunci punea in gluma mainile la ochi si se retragea cu spatele spunand: - N-am vazut nimic, nimic! Continuati va rog. Mama sa stramba cateodata din nas, dar nu o deranja dragostea infocata a tinerilor. - Hormonii astia… Te vor prinde si pe tine, Vicky, eu sper ca nu asa tare. Desi la adolescenta se intampla multe de-astea. Vicky spera ca isi va pastra luciditatea, iar in timpul zilei, incerca sa-si concentreze atentia la citit sau la cautat diverse informatii pe internet, evitand sa iasa in calea celor doi. Intr-o noapte, aproape de ora unu, Carmen veni in camera la Vicky, dupa o perioada in care George fusese singura companie. Avea un zambet larg pe buze si parul desfacut, lasat pe spate. Vicky statea in pat, cu veioza aprinsa, cu o carte in fata. - Iti place asa mult “Ion”? Incepu ea, asezandu-se pe pat. - Da, e o carte foarte buna. - Eu am citit din obilgatie lecturile pentru liceu. Prefer alte carti, in special din literatura moderna. - Stiu… eu personal nu inteleg stilul modern. Mi se pare incurcat si ambiguu. Iar actiunea este eclipsata de feed-back si introspectii. Clasicii sunt cei care vorbesc pe limba mea. Trecura cateva clipe, dupa care Carmen incepu sa povesteasca, fara nici o legatura cu cartile citite: - Am fost in seara asta cu George in Deva, A fost minunat! Ne-am plimbat peste tot, am facut si poze, daca vrei ti le arat. George este extrem de atent, un adevarat gentleman! Stiu ca nu pare, ca inainte sa fie cu mine era malitios si uneori neplacut, dar acum parca e alt om. Cel putin cu mine… Suntem o minte in doua trupuri! Vicky dadu din cap, incercand sa zambeasca. Pentru ea relatia ideala nu era cea a lui Carmen: saruturi in vazul lumii, care implicau situatii stanjenitoare sau – mai rau – uneori glume cu tenta vulgara din partea lui Raul si a celorlalti baieti din anturaj. Iar George parea ca isi etaleaza trofeul, mai degraba decat sa o iubeasca. Poate ca asta era stilul lui de a-si arata afectiunea. Dar al ei sigur nu fusese pana de curand. - Carmen, stii parerea mea despre el. Ma tem ca relatia voastra nu e un argument suficient sa mi-o schimbe. - Da, stiu, raspunse calma, dar poate cu timpul iti vei da seama ca nu are intentii rele. Marele lui defect este extraversiunea. Spune si arata tot ce gandeste si ii place – poate prea mult – sa fie inconjurat de altii. Poate ca voi doi nu va potriviti tocmai din cauza asta: tu esti rezervata iar el nu intelege ce motive ai. - Recunosc, sunt mai rezervata decat el. Dar nu vreau sa schimb asta. - Nu trebuie sa te schimbi, dar uneori e in avantajul tau sa lasi sa se vada in afara. Poti ascunde ceva ce ulterior vei regreta ca nu ai aratat. Nu raspunse. Desi avea dreptate, ea nu putea admite asta. Relatia lui Carmen o determinase sa vrea sa se ascunda si mai mult. - De exemplu, exista cineva fata de care nu are rost sa te ascunzi.
  • Vicky tresari si o privi patrunzator in ochi. - Stii despre ce vorbesc. Desi eu sunt cea care isi arata sentimentele, la tine se observa si mai bine. Lumea a inceput sa se intrebe de ce stai uneori la geam visatoare, de ce cand ne strangem seara cu totii tu privesti tacuta un punct fix si nu intervii in conversatie decat cand intervine cineva anume, de ce ai devenit asa atenta cu ce te imbraci chiar si ziua la amiaza, cand toti stam in tricouri de bumbac… Vicky era socata de toate aceste schimbari care se petrecusera in comportamentul ei, si de care nici macar nu fusese constienta. - Cred ca e vorba de Liviu, continua prietena ei. De fapt sunt sigura. Insa te avertizez ca trece vara si o sa va treziti in orasul aglomerat, in care legaturile se formeaza mult mai greu. Pana cand Carmen o lasa singura, Vicky nu mai scoase nici un cuvant. Dar stia ca intelesese, chiar si din tacere, ca-i dadea dreptate. A doua zi, dis de dimineata, Vicky isi trase niste haine la repezeala si urca pe deal. Roua de pe iarba ii udase incaltarile, iar mijlocul i se umpluse de transpiratie de la efort. In cateva minute urca pana in varf, iar acolo se sprijini de trunchiul unui pin. Respira greu si tremura, aerul diminetii fiind destul de rece si incarcat de umezeala. Dar pe langa asta, o incerca si o emotie puternica, datorata discutiei cu Carmen de aseara. Discutie care ii deschise ochii violent, luand-o pe nepregatite. Ii era greu sa-si recunoasca sentimentele. Se temea ca toate slabiciunile de acest gen transforma femeile in sclave, precum pe Ana din romanul “Ion”, cu consecinte oribile in plan personal. Fusese obisnuita sa ia decizii numai cu mintea, iar acum inima ii impunea o decizie aleasa de ea, impingand cu putere cosul pieptului. Realizand ca se afla la doua sute de metri de casa, printre tot felul de vietuitoare inca adormite, la numai doisprezece grade, simti ca de fapt nu dorea sa fie acolo, ci cu Liviu, sa faca tot ce faceau prietena ei si George cu atata seninatate. Dar oare si el dorea acelasi lucru? Gandul ca era singura care se aprinsese, o facea sa dea inapoi, sa incerce in continuare sa-si reprime trairile cu inversunare. In acea dimineata ii cursera cateva lacrimi, dar se bucura ca nu o vazuse nimeni. Cand cobori catre casa, familia era in curte si lua micul dejun. Mama sa pregatise paine prajita cu unt, oua fierte si cascaval. Carmen o saluta. - Hai, Vicky, treci la masa pana nu se epuizeaza stocul, o indemna mama, turnand lapte in cani dintr-un ibric mare. - Nu mi-e foame, raspunse ea. Era adevarat, simtea ca nu e in stare sa bage nimic in gura. Avusese o noapte agitata. - Nu stiu ce e cu voi, nici Liviu nu vrea nimic. Si am muncit atata sa le pregatesc… Tresari la auzul numelui sau. - Poti merge la foisor, ii zise Carmen. Dupa masa venim si noi. Foisorul se afla undeva la cateva case departare. Era un loc mai retras, cu bancute de lemn, sculptat rustic, la care mergeau uneori cuplurile, cautand intimitate. Carmen si George fusesera de cateva ori, singuri iar Vicky intui motivul pentru care o trimise acolo. Nu ar fi venit nimeni dupa masa cu ea. In cateva clipe, picioarele o purtara in directia foisorului. Isi auzea bataile inimii si simtea ca parul i se desprinde din elastic, acoperindu-i fata transpirata. Liviu statea pe banca in foisor, asa cum banuise, asteptand ceva ce spera ca ar putea aparea. Cand o zari pe alee, Vicky isi aranja instinctiv parul ciufulit. Nu mai era nevoie de cuvinte. Se priveau in ochi, cu emotia inceputului si cu dorinta de a termina perioada de asteptare inutila careia nu-i gaseau motivul.
  • Veni langa ea, o lua de mana si o conduse spre banca pe care nu mai vroia sa se odihneasca de unul singur. Ramasera pana la pranz, prinsi in imbratisare si cu greu se saturara de prima zi petrecuta impreuna.